Destinul Intelectualului In Creatia Lui Nicolae Dabija
Destinul intelectualului în creația lui Nicolae Dabija
CUPRINS
Introducere
Capitolul I Concordanța etică în literatura română
Valoarea eticului literaturii române în accepția istoricilor literari
1.2 Explorarea eticului de către scriitori basarbeni
Capitolul II Prezențe ale intelectualului în lirica și publicistica lui Nicolae Dabija
2.1 Prezențe ale intelectualui în publicistica lui Nicolae Dabija
2.2 Prezențe ale intelectualului în lirica lui Nicolae Dabija
Capitolul III Fortificarea factorului spiritual în condiții de război
3.1 Rezistența protagoniștilor
3.2 Destinul copiilor
3.3 Spațiul satului și al familiei în tezaurizarea spiritului național
Concluzii
Bibliografie
Introducere
Actualitatea temei rezidă din intenția de a accentua încă odata neuitarea sacrificiului unei generatii , provovarea adevarului si a valorilor adevărate ,Dabija este cel care ar vrea să dea un nou sens vieții ,unei vieți care o putem numi ratacite bulversate de contemporanitate, sensul aceasta poate fi dragostea în viziunea autorului. Opera sa mareață ne duce cu gîndul că poate cu exactitae nu stim la care coarde ale sufletului ar vrea sa ajunga dar cu siguranță la cele mai sensibilă a ajuns. Este actuală opera sa prin simplu fapt că vritejiile sortie se napădesc și asupra prezentului si viitorului poporului românesc. Este actual caci ne dezvăluie încă o data ideia despre puterea iubirii , aceasta este rezistenta in opera sa indifferent de condițiile inumane care se petrec in jur . Este actuală ,,Tema pentru acasă”, pentru că dabija scoate la iveală adevăruri tulburătoare din perioada regimului communist. O dezvaluire a luprei cu destinul și sacrificiu in numele dragostei. Se bazează pe adevăr și documente istorice ceea ce se consideră un interes aparte caci de aici de la izvoarele istorice deslușim întreaga ridicare si coborire a neamului întreg.: Este un roman de trăit, un roman al sufletului, deaceea am cercetat în amănuntit firul spiritual pentru a ajunge mai adînc la miezul problemei, și de al studia mai bine.
Scopul fundamental al tezei de a preciza ce ascunde întregul roman în adîncul său, de a releva valorile spirituale și naționale pe care le promovează romanul, de a releva factorul spiritual al poporului nostru pe care îl redă autorul prin intermediul personajelor principale, ca să fie cunoscută valoarea adevărată a romanului lui Nicolae Dabija.
Obectivele investigatiei:
În teza noastră ne-am propus să:
– Să identificăm și să ne axăm pe anumite teme din cadrul romanului
– Să analizăm romanul din perspectiva factorului spiritual
– Să cercetăm unele secvențe textuale amănunțit pentru a releva principalele idei ale romanului
– Să cercetăm factorul etic în literatura română în contextul romanului ,,Tema pentru acasă”
– Să relevăm contribuția lui Nicolae Dabija la dezvoltarea noilor dircții ale literaturii romîne
Baza metodologica La efectuarea tezei sau utilizat monografii ale istoricilor literari precum și texte analitice. Textele analitice au contribuit mult la analiza romanului, la crearea unei viziuni asupra celor mai importante dar și interesante probleme care trebuesc supuse analizei. Monografiile mau îndrumat la capitolul teoretic, la înțelegerea noțiunii de ,,etic”, a literaturii române. De un real ajutor mi-ai fost următorii critici și mari savanți: Mihai Cimpoi – ,,O Istorie a literaturii Române”. Ion Rotaru – ,,O Istorie a Literaturi Române’. Nicolae Iorga – ,,Istoria literaturii Românești”. Gheorghe Adamescu – ,,Istoria Literaturii Române”. Texete analitice: Lidia Grosu – ,,Un dor continuu de libertate”. Mircea Ciobanu – ,,Note la romanul tema pentru acasă”. Mihail Dolgan – ,,O dragoste Șekespereană dezlănțuită în lanțuri”. Gheorghe Pîrlea – ,,Un roman în carea dragostea este un antonim pentru siberie”. Nicolae Crețu – ,,Un roman baladă”.
Metode și procedee: La realizarea acestei teme s-a utilizat metodele, analiza,sinteza și comparația, descriptivă.
Cuvinte chee: Etic, spiritual, folclor, național, tradiție, generație, smerenie, dragoste, pătimire, profesor, elev, lagăr, deținut, religie, literatură.
Structura lucrări: Lucarea noastră este structurată în trei capitole. Capitolul I intitulat ,,Concordanța etică în literatura română”, conține două paragrafe. Paragraful 1.1 ,,Valoarea eticului literaturii române”, este unul teoretic în care am realizat o sinteză a izvoarelor etice ale literaturii române de la primele înregistrări oficiale. Izvoare religioase, folclorice, istorice, desigur în concordanță cu tema pe care am supus-o anlizei, spre a releva carcterul de ,,literatură spirituală”, a literaturii române. Paragraful II al acestui capitol, ,,Explorarea eticului de către scriitori basarabeni”, am continuat oarecum primul capitol, arătînd noua direcție etică pe care o aduce generația ,,Ochiului al treilea”. Acest capitol sa realizat pentru a arăta eticul în literatura noatsră în viziunea marilor istorici literari și în creațiile marilor scriitori români de-a lungul istoriei. CapitolulII ,,Valoarea tradiției în formarea idealului al tinerilor”, cu paragraful I ,,Mihai Ulmu formator al tinerilor în baza tradiției spiritual”, am arătat valorile spirituale ale poporului nostru relevate prin personajul principal Mihai Ulmu. Ca formator al tinerilor, Mihai Ulmu o face prin dragoste, față de valorile naționale, și față de elevii pe care îi instruește. În paragraful II ,,Maria continuatoarea valorificări factorului spiritual”, am analizat-o pe Maria din perspectiva dragostei, de data asceasta din perspectiva dragostei spirituale pe care o emană tînăra elevă, maștenită tradițional de la parinți. Alt aspect pe care l-am relevant a fost demnitatea națională pe care o are Maria în momentul cînd în clasă a venit nepoftit locotenetul. Paragraful III ,,Spațiul satului și al familiei în tezaurizarea spiritului Național”, am analizat spiritual satului, modul cum resistă în momentul ocupării sovietice, la toate relele pe care li-se fac ei rezistă și nuși pierd demnitatea națională. Și-n fine ultimul capitolIII ,,Fortificarea factorului spiritual în condiții de război”, Paragraful I ,,Rezistența protagoniștilor”, am relevatelita intellectuală pe care o descrie Nicolae Dabija în roman, modul cu erau tratați de autorități pentru că sunt superiori intellectual, chinurile la care sunt supuși pentru a fi reeducați conform ideologiei comuniste. Cu toate acestea eu își păstrează demnitatea umană și suferă deferite chinuri pentru a rămîne oameni. Paragraful II ,,Destinul Copiilor”, am relevant situația copiilor din perioada stalinistă, modul cum erau educați, sau supuși torture pentru a fi educați, apoi ajungeau oameni dedicați trup și suflet ideologiei comuniste, precum colonelul Kudreavțăv.
Capitolul I Concordanța etică în literatura română
1.1 Valoarea eticului literaturii române în accepția istoricilor literari
Literatura este expresia societății tot așa cum cuvîntul este expresia omului, afirma Albert Camius, și făcea referire la starea unui popor la o anumită perioadă istorică. Conceptual, această idee o putem exprima în alt mod, altfel spus, o societate se exprimă prin valorile pe care le vehiculează, inspirate mai mult sau mai puțin din tradiția istorică.
În cazul nostru literatura română este expresia valorilor tradiționale ale poporului român, e același suflu care s-a înregistrat de la primele documente istorice continuînd cu aceleași aspirații etice. În alte idei, literatura română este o mare compoziție de valori etice și morale care sunt inspirate din tradiițiile cele mai vechi ori născute din aspirațiile romînilor.
Ea a însemnat și un mijloc de supravețuire; cronicarii di secolele XVII și XVIII ( Grigore Urece, Miron Costin, Ion Neculce ), scoteau spada din teacă în momentele de primejdie, dar dacă primejdia era prea mare înmuiau pana în călimară și scoteau pe pergament mesaje patetice pentu generațiile următoare.
Înainte de a arăta primele izvoare ale literaturi române, corect ar fi să ne întrebăm: Cînd apare această literatură?
În viziunea lui Gheorghe Adamescu expusă în Istoria literaturi române, primele izvoare ale literaturii poporului nostru sunt din literatura poporană. Literatura poporană este în mare parte o producție anterioară producțiilor cărturărești, și cu greu i se poate stabilii locul cronologic în dezvoltarea fiecărui gen din această artă. Nu trebue să se confunde sintagma ,,Literatura poporană”, cu termenul din engleză ,,folk-lore”, care se referă la culegerea de doine, colinde, cîntece, pozi, la folcoristică în general.
Gheorghe Adamescu afirmă că, ,,cu mult înainte ca Țările române să fi făcut primul act de folcloristică erau cunoscute și prețuite producțiile literare ale poporului nostru. Se citează mai în toate părțile pasagii din cronicari, că la mesele domnitorilor sau cu prilejul primirii vreunui principe străin, lăutari cîntau diferite cîntece românești, însă pe atunci nimeni nu se gîndea să le pue pe hîrtie”.
În același timp, Nicolae Iorga, în cartea sa, Istoria literaturii românești, afirmă că ,,în viața lui Constantin-Vodă Cantemir, se poate vedea un pasagiu, în care se prezintă un mare rege polon Ioan Sobiski, stînd la o masă din acstea, și după ce băuse puțin mai mult, cum n-avea cîntărți la îndemîna lui, cîntă el singur, care știea românește, Constantine, fugi bine, / Nici ai casă / Nici ai masă / Nici dragă jupîneasă.”. Întîi în slavonește s-a auzit cîntecul, pe urmă, în a doua epocă s-a auzit același cîntec în românește pe subiecte de sorbătoare.
Literatura noastră a făcut în dezvoltarea ei pînă prin sec XVIII-lea același lucru: pe subiecte străine a pus cuvinte românești, ca mai apoi să ajungă la ceea ce e de dorit să ajungă, pe cuvinte românești să se pună lucruri care, fiind românești, să se integreze în cultura generală a timpului.
Culegerea producției poporane s-a început foarte tîrziu. La noi în aul 1847 Anton Pan publică povestea vorbei, proverbe și anecdote. Iar în anul 1852 Vasile Alecsandri publică două volume cu balade care au fost cu bine primite și mai apoi închinate Doamnei Elena Negri. Vom da și cîteva exemple de literatură poporană orală pe care le arată Gheorghe Adamescu cum ar fi anegdotele.
Dintre toți străini cu care poporul nostu a fost în contact de-a cursul vremi au fost Țigani, care ocupă locul de frumte în spiritul critic poporan.În snoavele și glumele sale poporul român îl consideră pe țigan că este isteț de fire și că vrea să pară prost pentru a se folosi de această situație. Mai este una foarte curioasă: că țiganii si-au mîncat biserica, ei și au clădit-o astfel: Se gîndiră, se sfătuiră / Să facă de-o sfîntă mănăstire / Să facă din lemn? Putrezăște / Să facă din lemn? Ruginește. / Să facă de oțel? Plesnește / Să facă din zid? Mucezește. / Să facă din caș! Cînd o bate vîntul /Aare să curgă untul.Satira socială a vechiului popor român se mai rferă și la boieri sau la evrei.
Proverbele sunt o parte foarte prețioasă a literaturi poporane, pe de o parte că vedem înj ele stratul poporan, iar pe de altă parte pentru că păstrează nemodificată forma și ne dau exemple vechi de limbă: ,,Nu aduce anul, ce aduce ceasul. Obrazul subțire cu mare cheltuială se ține”. Descîntecele reprezentau ca o formă medicinală pentru bolile poporului. Ele erau în erau în legătură cu bolile trupești și sufletești prin care se cema un duh bun sau un duh rău în folosul sau în potriva unei persoane. ,,Fugi deochi/dintre ochi/că te-ajunge o vacă neagră/ cu coarnele să te spargă/ să te-azvîrle peste mare/ în pustiu în depărtare.
Despre descîntece Ion Rotaru în cartea sa o istorie a literaturi romîne se întrebă ,,de unde vin proverbele? De ce s-au răspîndit proverbele? Sunt ele un lucru care a răsărit la început așa dintr-o dată, sau sunt rămășițele unor bucăți literare care au pătruns în sufletul poporului si s-au păstrat acolo în forma pe care le-a atribuit-o un om la un moment dat?”, După care autorul singur pledează pentru a doua soluție.
Literatura orală în cea mai mare parte este cuprinsăosul sau în potriva unei persoane. ,,Fugi deochi/dintre ochi/că te-ajunge o vacă neagră/ cu coarnele să te spargă/ să te-azvîrle peste mare/ în pustiu în depărtare.
Despre descîntece Ion Rotaru în cartea sa o istorie a literaturi romîne se întrebă ,,de unde vin proverbele? De ce s-au răspîndit proverbele? Sunt ele un lucru care a răsărit la început așa dintr-o dată, sau sunt rămășițele unor bucăți literare care au pătruns în sufletul poporului si s-au păstrat acolo în forma pe care le-a atribuit-o un om la un moment dat?”, După care autorul singur pledează pentru a doua soluție.
Literatura orală în cea mai mare parte este cuprinsă de doine, colinde, basme, balade, despre care nici unul dintre autori nu ne indică o anumită perioadă. Literatura scrisă cuprinde cărțile despre astrologie, dar în cea mai mare parte este prezentă literatira religioasă, ceea ce ne înteresează pe noi cel mai mult. Sub această rubrică este cuprinsă așa numita literatură bisericească apocrifă, adică povești anonime despre diferite întrebări la care nu răspunde Biblia.
Ele au venit la no prin slavi care le-au luat de la bizantini și multe din ele au fost răspîndite de secta religioasă a bogomililor, menționează Nicolae Iorga. De exemplu, Apocalipsul Apostolului Pavel, în care este vorba despre vedeniile apostolului despre locașurile sfinților. Exemplele pe care le-am adus sunt primele date din literatura română, sunt primele izvoare generatore de cultură care s-au extins în țara noastră, în special prin mișcarea husită. Direcția în care ne referim noi asupra noțiuni de etic a literaturi române rezidă tocmai în primele izvoare de inspirație care sunt în mare parte folclorice și religioase.
Izvoarele religioase sunt principalele și prin ele se relevă literatura etică și morală a poporului nostru, servind ca inspirație și pentru literatura poporană cum ar fi Psalmi lui Dosoftei, trecînd în literatura poporană devenind cîntece de stea sau bocete cu toate că în literatura poporană este și ideea aedului social care compunea versuri și le cînta cu diferite ocazii, transmițîndu-le apoi și la alții.
Dar în ce măsură aceste cărți religioase reprezintă o literatură? Negreșit că prima condiție a unei literaturi este originalitatea; nu poate exista o literatură numai din traduceri. Și literatura religioasă a secolelor XVI-XVIII e reprezentată numai prin traduceri și prin prea puține prelucrări. Originale avem numai prefețele și epilogurile.
În acestea autorii nemaifiind legați de fraza din originalul străin, vorbesc mai liber, cugetarea este a lor și expresia este tot a lor. Dar pe de altă parte, pentru existența unei literaturi se cere să existe o limbă literară. Aci stă însemnătatea literaturii religioase. Ea a stabilit unitatea limbii. Același om traduce și pentru românii din Transilvania și pentru cei din principate. Adeseori același manuscris servă spre a tipări o ediție în Țara Românească și alta în Transilvania.
Pe de altă parte cărțile religioase au reprezentat un mod ca treptat cărturari timpului să înlocuiască limba slavonă cu cea română. Secolele XVI, XVII și XVIII sunt dominate de literatura religioasă, dar vom releva doar lucrările care au valoare literară, preponderent etică.
De la Dosfotei avem un număr mare de lucrări. Negreșit, tot traduceri sunt și operele sale, dar nu numai că avem niște traduceri ceva mai libere, dar el este cel dintâi care scrie versuri românești, traducând psaltirea. Înainte de el nu putem înregistra alte versuri decât stihuri ale peceților, pe când Dosoftei ne dă o lucrare lungă de mai multe mii de versuri. Psaltirea în versuri este opera cea mai prețuită a mitropolitului modovean. Totodată majoritatea istoricilor literari menționează că la Dosoftei se înregistrează prima tendință de a scrie versuri în limba română.
Versificația lui Dosoftei ne arată toate greutățile începătorilor. Se pot deosebi mai ales trei feluri de versuri: unele de 8 silabe în felul versurilor poporane.Slobozi, Doamne, 'n urechi sfinte,/ Graiu cu de jale cuvinte. / Iată Domnul i să știe / Că-i Dumnezeu în vecie… Gheorghe Adamescu opservă meritul Psaltiriei versurilor lui Dosoftei: în libertatea cu care traduce.
În adevăr, cu cât se depărtează de original, cu atât e nevoit să pună și idei și imagini de la sine – am putea zice: originale”. Valoarea literară a creației lui Dosoftei constă în stilul înfrumusețat de expresiuni colorate, energice, duioase; sentimentul cu care povestește adânca satisfacție sufletească a celor ce se dau jertfă pentru ideea creștinismului, modul dibaci cu care conduce acțiunea, fac din această lucrare – deși nu pe deplin originală – o scriere în care se vede un talent și care astăzi încă se poate citi cu interes.
Izvoare indentificăm și din a doua parte a literaturi vechi care o formează istoria literară. Ea se înfățișează prin scrierile marilor cronicari, cu însușiri care fac din ea un gen literar, dar mai mult rămîne ca valoare de document istoric. Valoare literară a acestor scrieri, înafară de valențele estetice și emoționale, rezidă în relevarea celor mai importante momentelor istorice ale poporului nostru, care va servi ca sursă de inspirație pentru operle pașoptiștilor. Dar asta o vom analiza puțin mai apoi.
Cronicarii au fost istorici, dar folosind materia limbi s-au comportat ca niște scriitori. În paginile lor nu este interesant numai adevărul istoric pe care urmăresc să-l transmită, ci și modul personal în care privesc evenimentele și oamenii. Scenariul lor este interesant ca și caracterele, ca și punerea în scenă.
Operele lor au o triplă valoare: o valoare istorică care provine din faptul că prin ele sau pus bazele istoriografiei românești, ele reprezintă contribuția documentară cea mai bogată pentru istoria noastră veche, și au transmis un număr fundamental de idei în legătură cu etnogeneaza românilor. Cronicile au o valoare excepțională pentru literatura română. Ele conțin primele exerciții de compunere în limba vie a poporului.
Din perspectiva istoriei literare și a factorului etic pe care îl analizăm în ele aflăm forme incipiente ale proze românești, chiar dacă în inyeția cronicarilor aceste scrieri erau lucrări istorice, găsim în ele trăsături care aparțin literaturi cum ar fi: subiectivitatea relatări, care are efect asupra expresiei, prezența pasajelor memorialistice, care individualizează evocarea; talentul de a povesti o întîmplare, de ascrie un pasaj.
În cronica lui Grigore Ureche sunt redate note caracteristice asupra Umanismului românesc cît și a patriotismului local moldovenesc care vor deveni teme importante în operele pașoptiștilor. Atfel, Grigore Ureche, este un povestitor sec, care relatează cu un ton egal faptele bune și faptele rele. Narațiunea lui este limpede și curgătoare, dialogue este firesc și expresiv. Farmecul vine de la stilul lapidar și detașat. Este de asemenea un bun portretis. Imaginea pe care i-a creat-o lui Ștefan cel Mare reprezintă un portret clasic realizat în spitul istoricilor latini.
Proza lui Miron costin este mai subtilă, autorul este un memorialist căruia îi place să mediteze pe marginea faptelor evocate. Întîmplările sau oamenii îi stărnesc gînduri care se concretizează în fraze memorabile, cu valoare aforistică. Amănuntul picant, dar revelator, suita de epitete morale și schița de psihologie a personajului fac din Miron Costin un bun opservator al vieții, la care darul anegdotic se îmbină cu seriozitatea memorialistului.
De aceea multe paginii din cronica lui capătă aspectul unor fragmente literare. Ion Neculce se manifestă ca scriitor prin arta narațiunii și a organizării subiectului, evidențiată atît în mica legndă despre aprodul purice cît și în legendele mult mai dezvoltate despre Nicolae Milescu sau despre Chica Vodă, cît și prin arta portretistică. El conturează perfct un personaj prin notele sale particulare, morale, fizice, insistînd asupra amănuntelor ce caracterizează firea sau purtarea.
Înfluența cronicarilor asupra literaturi române moderne este indiscutabilă. Odată descoperite în contextul avîntului romantic al pașoptiștilor ele au fost pentru scriitori un rezervor prețios de teme, de personaje de subiecte, de motive. Scriitori pașoptiști au descoperit în cronici temeliile culturii noastre, punctul de la care se poate vorbi de conștiința culturii noastre.
Cronicari nu au lăsta în urmă doar o imagine a trecutului, ci și cîteva forme esențiale ale expresiilor literare, sau un număr de idei generale asupra istoriei noastre, ci și o anumită înțelegere a scopului creației culturale, ca act de responsabilitate pus în slujba binelui, adevărului și frumosului, pentru că așa cum afirma Miron Costin ,,Scrisoare este un lucru vecinicu”. Această înțelegre reprezintă manifestarea cea mai înaltă a umanismului craonicarilor romîni, trăsături transmise și literaturi noastre moderne.
Perioada pașoptistă 1830-1860, în contextual factorului etic cercetat de noi se caracterizează printr-o orientare cultural literară revuluționară, de militare pentru realizarea Unirii, cu ajutorul istoriei, a cronicarilor așa cum am menționat puțin mai sus. Un moment important în istoria pașoptiștilor îl constitue articolul introducție la ,,Dacia Literară”, a lui Mihai Kogilniceanu, unde sunt cîteva puncte care cere scriitorilor contemporani ca să se inspire din istorie, din folclor, dinnatura poporului pentru a realiza o literatură pentru toți românii.
Valoarea etică a literaturi pașoptiste constă că ei au auds în operele lor izvoarele naționale, istorice, folclorice și religioase pe care le-am tot menționat în studiul nostru. Poeziea pașoptistă evocă trecutul istoric. Se cîntă ruinele vechilor cetăți de scaun ale vitejilor voevozi români văzute ca mărturii ale unui trecut de glorie, și care servesc drept pilde date exemplu prezentului în scopul reînvieri și perpetuări faptelor de vitejie și eroism ale străbinilor. Cei mai mulți dintre pașoptiști au aderat la idealurile revoluției de la 1848, fiind animați și de țelurile Marei Uniri.
Paticipanți direct la viața social- politică , pașoptiștii au creat opere literare cu un pronunțat carcter patriotic, inspirîndu-se din trecut isoric, din lupta pentru eliberare socială și unitate națională. Ideea națională este nucleu tematic al poeziei pașoptiste, nuanțată sub forma atașamentului față de valorile poporului și ale pămîntului, și ale tradițiilor romănești. ( Gheorghe Asachi ,,La patrie”. Ion Heliade-Rădulescu – zburătorul.) A prezentări trecutului ca model pentru trecut ( Grigore Alexandrescu – ,,Umbra lui Mircea la Cozia”).
Vasile Cârlova în versurile de la ,,Ruinele Tărgoviștei”, transmite o admirație și încredere în faptele istorice, aduse în contemporanietate pentru valoarea lor exemplară.Proza pașoptistă alternează concomitant la raportarea elementelor istorice și peisagistice. Cum pe noi ne interesează factorul etic relevant în proză de pașoptiști vom menționa cîteva lucrări specifice. Aleco Russo inaugurează în literature romănă poemul în proză.
Acesta se adresează generației sale, pentru a atrage atenția asupra meleagurilor patriei, asociind frumusețile naturii unei istorii străvechi. Cîntarea Romaniei este o vibrant imagine pe tema istoriei naționale, expusă în metafore, personificări, metonimii, simboluri, și desigur limbajul Biblic care acentuiază sfințenia patriei. Mesajul textului cultivă un profund sentiment patriotic.
Opere inspirate din realitatea istorică a poporului roman este ,,Alexandu Lăpușneanu”, de Constantin Necgruzzi, care este o operă istorică findcă este inspirată din cronica lui Grigore Ureche și cea a lui Miron Costin. Altă dovadă este și prezența personajelor istorice cît și a subiectelor isorice.
La fel și drama ,,Despot Vodă”, este o inspirație din istorie din cronica lui Grigore Ureche, cu tema decadenței politice. ,,Romînii sub Mihai Voievod-Viteazul”, de Nicolae Bălcescu, cu descrierea religioasă a unei românii de o frumusețe sălbatică, evocînd cîteva paginii din ,,sfînta carte”, a poporului nostrum dedicate lui Vihai Viteazu. Alte opere inspirate din istorie sunt operele lui Dimitrie Bolintineanu ,,Muma lui Ștefan cel Mare”, ,,Mircea cel mare și solii”, ,,Daniil Sihastru”, ,,Codrul Cosminului”.
Altă orientare în literatura română a fost făcută de societatea ,,Junimea”. Curentul literar promovat de aceste societate durează aproximativ un sfert de secol, începînd cu anul 1863, și se manifestă ca o mișcare de modernizare profundă și de aplicare fregventă a spiritului critic.
Junimiști au recunoscut contribuția predecesorilor, dar s-au raportat critic la perioada pașoptistă. Astfel că junimismul include atît elemente de ruptură față de trecut, cît și tendințe de continuitate a direcției inițiate de Mihail Kogălniceanu. Ideiile și temele promovate de junimea sunt: ,,Promovarea unei literaturi originale, cu specific românesc. Combaterea imitațiilor sterile și aplicarea princiipilor valorice în actul critic”.
În viziunea lui Gheorghe Adamescu Junimea însemna ,,o ideologie nouă, un discur intellectual, o raportare a modelului literar românesc la cel European, prin lărgirea criteriilor estetice. Ion Rotaru remarcă că trăsăturile definitori ale junimii erau: ,,Spiritul critic, Spiritul filozofic, gustul pentru clasic, Spiritul oratoric, ironie”. Siritul critic este cea mai important trăsătură a junumii, de care s-a ocupat în totalitate Titu maiorescu.
Junimiștii se manifestau prin respectful față de adevărul istoric – trăsătură continuată de la pașoptiști – prin studierea trecutului și cultivarea simplității. Era respinsă nonvaloarea la nivelul limbi ( Beția de cuvinte, abuzul de neologizme), și la nivel socio-cultural (formele fără fond). Ulterior Junimea își formează propria direcție de manifestare prin studiul lui Titu Maiorescă ,,Direcția nouă în poezia și proza română”, astfel se trece de la critica normativă (principii), la critica aplicată domeniului literature, Maiorescu punînd bazele critici estetice, prin lucrările ,,Comediile D-lui Caragiale”, și ,,Eminescu și poeziile lui”.
Perioada Junimii a fost marcată și de două personalități importante, Titu Maiorescu care s-a ocupat mai mult de aspectul critic, și Mihai Eminescu, cel mai cunoscut poet al acestei perioade și a literaturi române în general. Lucrările lui Maiorescu includ cele trei direcții ale criticismului junimist: Limba română – ,,Beția de cuvinte. Literatură – ,,O cercetare critică asupa poeziei române”, de la 1867, ,,Direcția nouă în poezia și proza română”,1872. Cultură – ,,În contra direcției de azi în cultura română”, 1868, ,,Formele fără fond”.
Teoria ,,formelor fără fond”, exprimă în viziunea lui Titu Maiorescu, asupra culturi, fiind construită pe un fundal filozofic pe trei principii: autonomia valorilor, unitatea dintre cultură și societate, unitatea dintre fond și formă în cultura și dezvoltarea social. Principiul dintre fond și formă, Maiorescu spune că nu este împotriva preluări formelor cultural din exterior, însă problema este că aceste forme trebuie adaptate la specificul național. O altă personalitate marcantă a societății junimea este Mihai Eminescu, figura celui mai mare poet din literatura română.
În timpul vieții sale Eminescu era mai puțin cunoscut după poieziile sale, ci mai mult după activitatea de la ziarul ,,Timpul” unde s-a manifestat criric înpotriva clasei politice. Dar renumele Lui Mihai Eminescu se datorește poieziilor sale: ,,Odă În metru antic”, poiezie de inspirație filozofică, una din direcțiile junimii privitoare la literature română. ,,Epigonii”, în care își manifestă spiritul critic față de contemporanii săi pentru poiezia fără suflet, opunîndui predecesorilor săi, pașoptiști, poiezia cărora era plină de idealuri. Împărat și proletar ne arată mizeria clasei muncitoare față de viața răsfățată a celor bogați, într-o serie de antiteze de o putere poetică deosebită.
Scrisoarea I este o poezie în care ne arată situația sufletească a unui filozof care se preocupă de chestiunea cea nedezlegată a existenței. Aci ni se înfățișează cosmogonia vedică: cum lumea s-a creat din pacea eternă prin mișcarea unui punct care devine tatăl, iar din haos face muma; cum această creațiune va dispărea odată când va reîncepe eterna pace.
Scrisoarea III pune în contrast epoca lui Mircea cu epoca în care trăiește el. Dar Eminescu a s-a remarcat prin poiezii de altă natură. Producțiile cele mai interesante sunt cîteva producții romantic, printer care ,,Călin”, sau ,,Luceafărul”. ,, Călin”, este un basm în versuri în care descrierile din această poiezie sunt printre cele mai frumoase din literatura noastră. Este uimitoare bogăția de cuvinte și cu putere descriptivă. Totodată sunt pasaje cu o muzicalitatea poate unică în poiezia românească.
Luceafărul se servește de un fond care se găsește în multe bucăți chiar în literatura noastră. Sunt basme unde vedem fete de împărat care iubesc soarele ori luceafărul. Heliade ne arată iubirea unei fete din sat pentru Zburător. Mai peste tot copila este nenorocită din pricina amorului care trece dincolo de fire. în poezia lui Eminescu Luceafărul o iubește așa de mult încât e gata să-și piardă nemurirea și să se coboare în lumea omenească pentru că fata îi cere aceasta. În concluzie ,,Junimea”, ajucat un rol important în formarea noilor direcții ale literaturii române, aducînd-o mai aproape de contextul european, inspirînd direcții din cultura europeană și păstrînd valorile etice – istorice, folclorice, religioase poporului român.
Dar cea mai mare realizare a Societății Junime a fost înființarea critici. Criticismul Junimist este o trăsătură definitorie a mișcării, care a influințat destinul culturi și literaturii române. Puterea extraordinară a lui Titu Maiorescu de a construi o teorie a culturii, demonstrînd autonomia artei și aplicînd principiile valorice, a făcut posibilă apariția marilor clasici a literaturii române: Eminescu, Creangă, Caragiale, Slavici.
Literatura din perioada interbelică cunoaște pe spatelei ei măsurile de opreliște impuse de regimurile autoritare. Primul deceniu al secolului XX-lea însemnează desigur o fază nouă în literatura noastră. Apar cîteva reviste, ,,Noua revistă română pentru politică, literatură, știință și artă". Ea a avut un succes destul de important la început, mai ales prin anchetele politice și sociale ce a întreprins, dar acțiunea ei a slăbit, și la finele anului 1901 a încetat.
Noua revistă a publicat articole științifice și politice, articole de pedagogie și de istorie; a ținut în curent pe cititori cu publicațiile românești. Direcțiunea a făcut apel la toți scriitorii bătrâni și tineri și a obținut concursul unui număr însemnat dintre ei. D-nii N. Iorga, I.
Tanoviceanu și I. Nădejde au dat articole de istorie; d-nii O.Densusianu, H. Sanielevici și P. Haneș, articole de istorie literară; d-l Coșbuc dă câteva poezii și articole de folclor. Dar poezii aflăm și de alți mulți poeți ca d-nii: D.Karr, Radu Rosetti, Artur Stavri, H. Lecca ș.a. Folclorul e cercetat mai ales de d-l Șăineanu și T. Speranță.
O altă manifestare literară pe care trebuie s-o cotăm este apariția revistei "Semănătorul" (1901), condusă de d-nii Al. Vlahuță și G. Coșbuc. Ei observă că "inimile tânjesc", că e nevoie de "un stindard de înseninare și de înfrățire intelec tuală" și că trebuie să se redeștepte "avântul de odinioară în sufletele românești". Ei cred că luptele literare din anii precedenți au fost dăunătoare mișcării literare și că forțele s-au risipit prea mult. Ei mai cred că însăși literatura se află pe o cale greșită.
Totodată declară că simt chiar "o mustrare de cuget" pentru că s-au înstrăinat de marea viață a poporului, de marile lui suferințe și aspirații". Ei văd cu durere că în educația ce s-a făcut tinerimii, și de către școală și de către scriitori, s-au introdus nepăsarea față de neam și în străinarea în simțire; că mulți se sfiesc de rostirea cuvintelor patrie, iubire de țară și de popor. De aceea ei cer "adâncă evlavie pentru trecutul glorios" și "iubire entuziastă pentru țară".
Aceste sentimente ei vor să le vadă realizate, nu numai în educarea tine rimii, dar și în manifestările literare și cred că au datoria să facă așa. La "Semănătorul" poezia e reprezentată în primul rând prin cei doi condu cători: G. Coșbuc, care dă câteva poezii originale și traduceri din Odisea și din Infernul lui Dante; Al. Vlahuță care dă asemenea poezii originale și traduceri din poeta italiană Ada Negri. Arătând activitatea revistelor, am arătat faptele principale ale mișcării literare.
În perioada interbelică luptele se dau între două curente, modernismul și tradiționalismul. Modernismul denumește tendința inovatoare a literature noastre. El se manifestă înpotriva Tradiționalismului, proclamînd noi principia ale creației: ,,Europenizarea literaturi națonale cu literatura europei. Promovarea scriitorilor tineri. Eliminarea decalajului în cultură.
Trecere de la o literatură cu tematică rurală la una cu tematică urbană. Evaluarea poieziei de la epic la liric și a prozei de la liric la epic. Scriitori adepți ai modernismului sunt: Ion Brabu, Camil Petrescu, Ilarie Voronca, George Călinescu, Pompiliu Constantinescu. Prin tradiționalism se înțelege continuarea vechilor curente tradiționale, preluîndu-se ideea că istoria și folclorul sunt domeniile relevante ale specificului unui popor. La aceste concepții se adaugă părerea lui Nicifer Crainic, refertoare la credința religioasă ortodoxă, care ar fi elementul esențial al sufletului țărănesc. Consecința acestei teze era că opera de cultură cu adevărat românească trebuie să includă ideiea de religiozitate. Scriitori tradiționaliști sunt: Lucian Blaga, Ion Pilat, Vasile Voiculescu, Cezar petrescu, Mateiu Caragiale.În perioada interbelică în literature română apare și publicații de avangardă. Avangardismul European are ca pinct de plecare curentul nou numit Dadaism.Dadaiști își exprimau disprețul fașă de o lume incapabilă să oprească barbaria și crima.
Ei cultivau antiliteratura, antimuzica, antipictura, ajungînd în domeniul apsurdului. Din acest current decurg curentele de avangardă: Constructicvismul și suprarealismul. Constructivismul romanesc s-a grupat in jurul revistei “Contemporanul” condusa de Ion Vinea. Constructivistii subliniau necesitatea unei corespondente intre arta si spiritul contemporan al tehnicii moderne care inventeaza forme noi, conturand natura, Ion Vinea a solicitat ca si colaboratorii ai revistei pe scriitorii Arghezi, Ion Barbu, Camil Petrescu, dar si pictori si sculptori dintre care Constantin Brancusi. Sunt si alte reviste constructiviste ca “Integral” si “Punct”. Suprarealismul a fost teoretizat si practicat la revistele “Alge” si “Urmuz”. Suprarealismul urmarea prin programul sau patrunderea artei in planul inconstientului, al visului, al delirului in care spatiile umane scapa controlul constientei. Dintre reprezentatii suprarealismului amintim pe plan European: Louis Aragon, dintre pictori Picasso, iar dintre scriitorii romanii Aurel Baranga, Sasa Pana si chiar Tudor Arghezi.
1.2 Explorarea eticului de către scriitori basarabeni
Precum am arătat în paragraful anterior, că în fiecare perioadă marcantă a literaturi române sa produs cîte o schimbare pe măsură, aducînd noi direcții de dezvoltare literaturii române, de data aceasta relevăm o nouă mișcare, care a mrcat cel puțin literatura din Basarabia – așa numita ,,Generația ochiului al treilea”.
În ani șaptezeciști ai secolului trecut, literatuta noastră a cunoscut o nouă orientare. Opreliștea timpului și presiunile regimului autoritar comunist pentru libera manifestare națională formează un grup de scriitori care prin cărțile lor s-au format ca o nouă generație. Măsurile autoritare ale timpului impedică manifestarea liberă a tinerilor poieți asupra identității si libertății naționale. Un singur lucru nu putea interzice regimul communist, demnitatea națională care o putem indentifica în operele fiecăruia dintre ei. Ideea națională la scriitorii ,,ochiului al treilea”, persista, însă ea nu putea fi liber manifestată, sau cel puțin atît de liber încăt să se poată promova ideal prin aceasta. Așa că tinerii scriitori se rfugiază în tainele esteticului.
Mihai Cimpoi în cartea sa ,,Istoria Literaturii Române”, că ,,vederea cu ,,cel de al treilea ochi” interiorizează viziunea, o scoate din vechile convenții realiste, purifică verbul poetic, îl scoate pe poet din contingentul care îl ținea tiranic și îl transferă în transcedent ( care e, de fapt un tărîm mai împămîntenit al poeticului, o zonă de puritatea solară, de firesc și organic)”. Transcendentalismul reprezintă o dimensiune defensivă, de refugiu a autorului dintr-o lume ostilă creației – pe un tărâm utopic, adolescentin, care formează o aură protectoare pentru eul creator, ce-i conceptualizează valorile: jocul fanteziei, al insolitului etc. O altă dimensiune de refugiu pentru poetul aceste generații reprezintă investigarea propriului eu. Într-o lume eminamente dezechilibrată introvertirea însemna căutarea de adevăr și certitudine. Lipsa de repere exterioare determină revendicarea lor în spațiul interior. Eul îndrăznește să transgreseze apartenența sa la șurubăria socialismului «dezvoltat» și să-și pună în valoare ireductibilitatea, unicitatea umanității sale. Astfel devine posibilă comunicarea cu alt eu. Ochiul al treilea este cel care posedă potențe de profeție, de descoperire a tainei sufletului. Iar sufletescului îi corespund, la N. Dabija, elemente ale realității introvertite în peisaje: dragostea – un peisaj al sufletului, Patria – un alt peisaj al sufletului, poezia sa fiind un produs al acestora. Valoarea spiritual pe care o promovează poiezia anilor șaptezeci e tocmai explorarea eticului, la care ne referim noi în acest paragraf.
Conștiința imposibilității de a spune adevărul era un context dramatic pentru tinerii scriitori. Curajul adevărului și candoarea credinței, Constată Andrei Țurcanu, critical aceste generații, nu se putea exprima decît prin prefigurări, prin iluminări profetice, prin forme și imaginii excessive, care să bată alarma. Cam asta este și figura poieziei anilor șaptezeci și optzeci, altfel spus ,,Profetul”. Însă nu un profet care vede în timp. E un profet înzestrat cu cel de-al treilea ochi care constată purșisimplu taina sufletului. Tînărul poet șaptezecist basarabean practic transfigurează îmagini în pasaje sufletești; ,,întîmplările cotidiene capătă un aer extraordinary, mesele din sălile de lectură înfrunzesc, păsările acoperă cu aripile lor lumea, rănile sunt legate cu bandaje de iarbă, aceleași păsări au și aripile verzi părînd minuni ce ard”. ,,Lumea e la poieții basarbeni modelată.
Efectul romantizării excessive, care obține forme diferite, dar care, e în fond, prin eforturi de a spori frumusețea reală și de a depășii – în acest fel – polarizarea conștiinței, se face deosebit de sensibl. Poieziea are totuși un aspect de gratuitate, de joc grațios care nu stă atît su semnul dramatismului, cît al unei idealități frumoase în sine” [Mihai cimpoi, Isoria Literaturi Romîne pg, 22].
Învirtutea caleidoscopică de peisaje sufletești la Nicolae Dabija, Piața Diolei cutreirată de vise și chipuri fantasmagorice la Leonida Lari, crugul zilelor, apoi al lunilor la Ion Hadârcă, Spațiile pe care Iulian Filip le distinge în jurnalul semințelor, copacilor, crizantemelor, starea totală a Ninei Josanu, cavalcadele, căderea ploilor de toamnă la Marcela Benea, proiecțiile imaginare ale culorilor de iunie, ale florilor de salcîm, ale aripilor hulubilor, vulturilor la Leo Butnaru, Ninsorile cu privighetori la Valeria Grosu, prezența splendorilor lunare la Ludmila Sobiețchi, visurile cu cai, exodurile marilor ninsori, ,,transfigurările”, adolescentine la Arcadie Suceveanu ne vorbesc despre un deosebit simț al imaginarului neoromantic. Lumea fiind modelată cu atîta zel tinersc devine cîntec poem, carte frumoasă”. [Mihai Cimpoi Istoria Literaturii Române, pg 223].
Lider al generației sale, animator al renașterii basarbene, redactor-șef al săptămînalului ,,Literatura și Arta”, care a impus conștiița națională, Nicolae Dabija a marcat o generație de creație care a venit în momentul de luptă pentru cultură, în momentul când poporul avea nevoie de un al treilea ochi prin care să descopere adevărul. În vreme de cumpănă națională, când homo sovieticus amenința să topească identitatea popoarelor într-un imperiu roșu, scriitorul a reușit să străbată granițele imperialiste și să se conecteze la un alt univers, a reușit să străbată calea pe care au dibuit-o și pe care i-au orientat generațiile anterioare. Nicolae Dabija are publicate și mai multe volume de versuri, prntre care: ochiul al treilea, 1975, Apă neîcepută 1980, Zugravul Anonim 1985, Aripă sub cămașă 1988, Dreptul la eroare 1993. Volume de eseuri: Pe urmele lui Orfeu 1990, Daciada 1991, Transnistria 1990, Lacrima care vede 1991.
Alții poieți ai generașiei ochiilui al treilea: Arcadie Suceveanu, Leonida Lari, Leo Butnaru, Vasile Romanciuc, Iulian Filip, Ion Hadîrcă, Valeria Grosu, Ilie Zegherea, Vasile Țăranu, Marcela Benea, Nina Josu, ludmila Sobiețchi, Constantin Dragomir, Leonard Tuchilatu. Prozatori: Nicolae Vieru, Ion Bogatu, Viorel Mihail.
Capitolul II Prezențe ale intelectualului în lirica și publicistica lui Nicolae Dabija
Dimensiunea primordială, esențială a personalității Acad. Nicolae Dabija rămâne opera sa literară, creația sa poetică și proza, care-l plasează printre cei mai prolifici, valoroși poeți și scriitori contemporani din Republica Moldova și România. Numele său se leagă indisolubil de săptămânalul „Literatură și Artă”, pe care îl păstorește cu excepțională competență și dăruire, din anul 1986. Această publicație și-a câștigat un prestigiu de excepție și prin faptul că, sub bagheta Acad. Nicolae Dabija, a susținut lupta pentru Renaștere națională în Basarabia.
L-am asemăna, din acest punct de vedere, cu poetul național nepereche, Mihai Eminescu, care, deși trudea până la epuizare, în conducerea ziarului „Timpul”, de atitudine politică fermă, nu a făcut niciodată „rabat” creației literare, nu a prejudiciat sau minimalizat aportul său, în acest domeniu primordial, definitoriu. Dovada considerațiunilor noastre este aceea că poetul Nicolae Dabija este autorul a peste 50 de volume de versuri, eseuri, critică literară publicistică, manuale, traduceri etc. Numai la Fundația craioveană „Scrisul Românesc”, în colecția „Români uniți”, ciclul „Harta noastră care sângerează”, Acad. Nicolae Dabija a editat 12 volume de publicistică, de o valoare literară și psihologică, istorică, excepțională.
Din clipa când a devenit publică opera literară a lui Nicolae Dabija, ea și-a dobândit destinul autonom, mișcarea liberă.
Aceste și alte referințe argumentate au alcătuit cuprinsul volumului Poezie și publicistică. Interferența limbajelor semnat de tânără cercetătoare Nina Corcinschi. Chiar în introducere autoarea insistă să spună că: „În perioada renașterii naționale generația «ochiului al treilea» s-a afirmat prin revenirea la valorile spirituale românești. Avatarurile timpului l-au determinat pe Nicolae Dabija, unul dintre cei mai reprezentativi exponenți ai acestei grupări, să suplinească mai multe roluri, să-și asume mai multe «voci». Poetul, publicistul, eseistul, istoricul literar, autorul de manuale școlare, politicianul – sunt ipostazieri produse (și) de sincopele istoriei, sunt portavoci ale acesteia, dar și producătoare de semnificații inedite, pe care științele literare încă urmează să le discearnă prin sita valorică”(p. 5).
„Literatura română est-pruteană din anii ‘60 -’70 stă sub semnul reabilitării esteticului. Valorile generației vierene – sacrul și armonia originară – sunt asumate și de continuatori, dar mânuite cu o ținută estetică mai îndrăzneață. Lider de generație șaptezecistă, Nicolae Dabija ilustrează poate cel mai pregnant, pe urmele scriitorilor șaizeciști, trecerea de la o literatură nonvalorică, dictată de oficialități, la una ce repune în drepturi imaginarul, jocurile fanteziei, evaziunea în mit” (p. 8).
Nina Corcinschi își „condimentează” frecvent textul studiului cu explicite concluzii de principiu, chemate, evident, a delimita cât mai exact aria tematică pe cuprinsul căreia acționează, precum și modalitatea de lucru îmbrățișată: „Paravanul sub care se ascund două atitudini fundamentale ale lui N. Dabija – de ofensivă și de defensivă – este ochiul al treilea. Dacă la N. Esinencu, de exemplu, factorul de autoprotecție într-o societate ostracizantă îl constituie teribilismele, la N. Dabija universul securizant este format de ochiul al treilea, interior, care trasează calea de acces spre o lume transcendentală, recuperatoare de spații pierdute. Transcendentalismul reprezintă o dimensiune defensivă, de refugiu a autorului dintr-o lume ostilă creației – pe un tărâm utopic, adolescentin, care formează o aură protectoare pentru eul creator, ce-i conceptualizează valorile: jocul fanteziei, al insolitului etc. O altă dimensiune de refugiu reprezintă pentru poet investigarea propriului eu. Într-o lume eminamente dezechilibrată introvertirea însemna căutarea de adevăr și certitudine. Lipsa de repere exterioare determină revendicarea lor în spațiul interior. Eul îndrăznește să transgreseze apartenența sa la șurubăria socialismului «dezvoltat» și să-și pună în valoare ireductibilitatea, unicitatea umanității sale. Astfel devine posibilă comunicarea cu alt eu. Ochiul al treilea este cel care posedă potențe de profeție, de descoperire a tainei sufletului. Iar sufletescului îi corespund, la N. Dabija, elemente ale realității introvertite în peisaje: dragostea – un peisaj al sufletului, Patria – un alt peisaj al sufletului, poezia sa fiind un produs al acestora” (p.9).
Apare cât se poate de limpede faptul că Nina Corcinschi intenționează să pătrundă fără reticență și în miezul unei problematici de excepțională acuitate și actualitate cultural-științifică. E o problematică aflată efectiv pe ordinea de zi a cercetării: „Problemele sociopolitice și culturale sunt subiecte pentru care publicistul Nicolae Dabija manifestă un interes major și pe care le tratează cu mare curaj cetățenesc, opunând rezistență minciunii și înstrăinării de istorie și neam. Publicistul readuce în actualitate problema limbii, a istoriei, a culturii naționale, promovează valorile autentice românești (indispensabile, de altfel, în tendința moldovenilor de a se integra în civilizația europeană, care mizează pe factorul umanistic, spiritual, pe respectarea identității naționale a fiecărui popor). Publicistica lui, cu puternice rezonanțe în epocă, prezintă interes nu numai în contextul tranziției. Prin importanța temelor abordate, dar și prin plasticitatea mijloacelor de expresie, acestea au atât valoare actuală, imediată, cât și importanță general-umană care le asigură rezistența în timp” (p. 54).
Totul este, în gazetăria lui Nicolae Dabija, expus direct, fără înconjur, cu o masivitate a formulării ce impresionează mai mult decât strălucitoarele artificii verbale; autoarea accentuează că redactorul-șef al hebdomadarului Literatura și arta vrea să convingă prin soliditatea argumentației, nu să farmece prin verva de ingeniozitate. Tonul său (e vorba de Nicolae Dabija) e mai degrabă ofensiv decât polemic; îi displace violența în limbaj, preferă limpezimea dură a afirmației nete, disprețuiește arabescurile fanteziei, menite să învăluie gândul, și merge drept la țintă, fără ocolișuri diplomatice. Autoarea studiului vede în poetul gazetar un luptător, și în gazetărie – o profesiune de conștiință: „…în mesajul publicistic al lui N. Dabija se regăsesc nenumărate idei sănătoase, aserțiuni care contribuie, în mod cert, la conturarea profilului moral al românilor din Basarabia și la rezolvarea diverselor probleme complicate ale modului lor de a fi” (p. 74).
Important este că, spre deosibire de puține alte cazuri, Nina Corcinschi ia în cea mai mare măsură, pe cont propriu, un asemenea bogat și divers material teoretico-aplicativ, adaptându-l cu pricepere și, de ce nu, câteodată, chiar cu inspirație, scopului urmărit. Vorbind despre Structura discursului în publicistica lui Nicolae Dabija, doctorul în filologie Nina Corcinschi menționează: „Publicistica lui N. Dabija, prin structura ei mozaicală, polifonia lexicală și flexibilitatea tematică etc., care converg într-un aliaj unificant, stă în mod cert în lumina modelatoare a creației lui Mihai Eminescu. Capacitatea de «absorbție și de reconvertire a unor elemente heteroclite este poate dominanta cea mai clară a scrisului de presă eminescian», susține Monica Spiridon, adăugând că publicistica poetului poartă, în linii mari, «stigmatul retoric al genului deliberativ canonic
În spațiul românesc, publicistica scriitoricească de calitate a debutat prin glisările sinuoase ale procedeelor discursive eminesciene din zona tipicului retoric în cea a subtilităților vizionare, secundând strategic funcțiile de captatio, docere și movere ale unui arabesc informațional adus la simbioză perfectă. Un publicist ca Eminescu, care și-a asamblat erudiția enciclopedică cu o iscusință arhitecturală nemaiîntâlnită până la el în orga celor mai incompatibile articulații sonore, nu putea să nu aibă continuatori. Într-o epocă în care informatizarea cunoaște ascensiuni și proliferări nelimitate, Nicolae Dabija răspunde la provocările de eclectism postmodern, urmând modelul hibrid al publicisticii eminesciene. Modulațiile conținutiste, arta combinatorie perfect dirijată sunt asigurate, în creația dabijiană, printr-o vastă cultură” (p. 75).
Pe de altă parte, aceiași Nina Corcinshi în cartea ,,Reprezentă narative în publicistica lui Nicolae Dabija, demonstrează atributele publicistici lui scriitorului. Conform opine prezentate de cercetătoare, Nicolae Dabija are priză la public datorită recuzete artistice. Deși temele de cele mai multe ori se repetă scriitorul reușește să nu nuanțeze mesajul prin instrumentarul artistic și prin uluitoarea capacitate asociativă: ,,Publicistul lasă impresia unei asemănări din mers a informației din cele mai diverse domenii, care sunt aduse ca elemente probante, în fluxul unic al argumentării. Informația documentară face un mixaj ingenios cu zicerea populară, citatul este inclus în relatarea repotericească sau în evocarea istorică. Cifrele probante, datele istorice, citate, legendele chiar și anegdotele se regăsesc întro singură lecție retorică. Sursele diverse converg ăn aceiași matrice, reușind să asigure textului coerență și unitate. Spațiul publicisticii sale sete cu totul impur, și din motiv că e popilat de figuri de toate rangurile și proveniențele: de la țărani și politicieni, de la oameni întâmplători(tot felul de vecini), până la personalități celebre, istorice sau contemporane, care vin cu partea lor de adevăr instaurând un context polifonic în publicistica lui Nicolae Dabija și emiterea aserțiunilor cu valoare general umană”.
2.1 Prezențe ale intelectualului în publicistica lui Nicolae Dabija
“Un intelectual e cineva care vrea să înțeleagă lumea. Un politician e cineva care vrea să schimbe lumea”. Și ar mai fi ceva, în primul rând “Un intelectual adevărat trebuie să fie liber”, spunea Andrei Pleșu îmtr-un interviu. Intelectualitatea, oricât am încerac s-o definim și s-o exemplificăm rămâne un fenomen complex care a jucat un rol complex în evoluția și istoria omenirii. Dacă ne uităm atent prin istoria noastră, intelectualitatea a fost ca un luminător al societății; Revoluția de la 1848, a fost întreprinsă de intelectualitatea română pentru a afirma conștiința de neam a românilor. Intelectualitatea a jucat și un rol important, la trezirea țăranului roman, subjugat de guvern, la revoluția de la 1907. Apoi, mai aproape de zilele noastre, în anii regimului communist, intelectualitatea a fost un aprig luptător pentru valorile naționale și spirituale, și a suportat deportări și chiar moartea pentru aceste idealuri. Astfel vedem că intelectualitatea pentru un popor reprezintă lumina conștiinței lui. Sunt ochii care veghează la soarta, drumul și la existența sa.
În contextual temei dezbătute de noi, este necesar și definirea intelectualității, să vedem cum era percepută intelectualitatea odinioară și cum este percepută astăzi în societate, și care este misiunea ei.
Definiția largă, dar deschisă criticilor, a intelectualului îl plasează pe acesta în lumea ideilor. Intelectualul este un om al ideilor, cel care le vede și le transmite mai departe, cel care le critică, transformă și le dă societății și lumii în care trăiește. Intelectualul este puntea între ideal și imanent, un binecuvântat al principiilor ultime și responsabil de bunul mers al omenirii și de direcționarea acesteia înspre valorile cele mai înalte. Această viziune mai degrabă sacrosantă a unor oameni care duc pe umeri tot greul omenirii este în contradicție cu lumea în care trăim de mai bine de un secol, cu atât mai mult în ultimele decenii ale mult acuzatului consumerism care a cuprins până și “industria” ideilor. Actualmente intelectual este persoana care deține studii universitare și care își exercită meseria în folosul societății. Altfel spus, intelectualul zilelor noastre este omul care muncește cu intelectul, care cultivă manifestările inteligenței. Percepția curentă a intelectualilor era că un intelectual apare ca o persoană cu un înalt nivel cultural și/sau științific, a cărei îndeletnicire comportă în mod esențial o activitate spirituală (spre deosebire de îndeletnicirile manuale) în domeniul literaturii, artei sau științeii. Dispunând de capacitate de analiză, sinteză și abstractizare, el cercetează ideile, fenomenele socio-politice și evenimentele, ajungând la concluzii care pot influența structura și evoluția acestora. Contradicția dintre părerea actuală și părerea curentă a acestei noțiuni este că actualmente intelectualul s-a redus în ceea ce privește misiunea lui. Astăzi intelectualul are misiunea de a însulși un complex de cunoștințe prin care să exercite o activitate folosul societății, astfel că rolul intelectualilor în societate este destul de redus: capacitatea lor de a influența și orienta deciziile cu impact social rămâne – indiferent de apropierea sau depărtarea lor de putere – extrem de mica, în timp ce nu demult, a te numi intelectual era o misiune destul de grea care nu presupunea sau încușirea unui complex de cunoștinețe și exercitarea unei meserii dar misiunea de luminător al poporului, adică o slujbă pentru neamul tău, și totodată în slujba omenirii.
Astfel vedem că rolul intelectualului în societate și pentru societate s-a modificat odată ce aceasta a evoluat. Astăzi condiția intelectualului pare precară, de vreme ce valorile spirituale sunt considerate vetuste, anacronice. Nu mai putem spune că intelectualul este prototipul filozofului căutător de absolut care poate fi găsit în lumea greacă a antichității rolul căruia era să contemple viața și adevărurile universale, să găsească cel mai bun sistem care să explice și să conducă lumea în care trăiau și să traseze linii directoare pentru o viață morală și cât mai nobilă.
Analiza și implicit delimitarea pe care am făcut-o mai sus se leagă de felul cum este văzut și analizat intelectualul în publicistica lui Nicolae Dabija. Desigur că publicistul îl situiază și îi atribuie omului inteligent calitățile percepției curente, adică intelectualul cu responsabilități care poate să îndrume și să ducă după sine o națiune. La Nicolae Dabija „Intelectual” în înțelesul etic al cuvântului este ceva mai mult decât un trepăduș politic. Este un intelectual în înțelesul național al cuvântului care este categoric opus noțiunii de „înstrăinare” sau „necinste”. Crescut în crezul ideei naționale și al adevăratei iubiri de legea strămoșească, „domnul intelectual ” lucrează fără obosire la întărirea sufletului și ființei românești.
În publicistica lui Nicolae Dabija, în special în articolul Intelectualitatea și misiunea ei istorică, (Icoana spartă, Basarabia, P. 28), îl descoperim pe omul intelectual în două ipostaze, cea a luminătorului și cea a educatorului. Am putea adăuga aici și ipostaza luptătorului dar asta se intelege de la sine că generația din care a făcut parte Dabija a fost una de luptători. Am efectuat această distincție deoarece am descoperit, în procesul de studiere a publicisticii lui Nicolae Dabija, că poporul nostru nu are o conștiință națională sau altfel spus o conștiință de sine, a existenței lui în timp,(mai ales în periada sistemului socialist), a conștiinței unei istorii de mii de ani.În acest sens, Dan Zamfirescu ajunge la concluzia că conștiința de sine a unui popor este rezultatul unei istorii anterioare transmisă de strămoșii săi care va juca rolul primordial pentru dăinuirea acestui popor în prezent dar și viitorul său pe axa timpului: ,,Conștiința de sine a unui popor – echivalentul anticului ,,cunoște-te pe tine însuți” – are la temeli cunoașterea adâncă a tot ceea ce i-au lăsat generațiile care s-au succedat veacuri și milenii pe locul unde se află. Trecutul devine dimensiune a prezentului atunci când susține, că o armătură de oțel, conștiința, aspirațiile și avânturile contenporanietății”, Dan Zamfirescu – Acente și Profiluri, P,11. Astfel, în abordarea noastră, să face simțită nevoia de a arăta felul cum Nicolae Dabuja luptă pentru ași revitaliza poporul, istoria, libertatea și cultura pentru că la baza acestei lupte stau intelectualii.
Intelectualul luminător la Nicolae Dabija vine ca o urmare aceea că poporului îi era înrobită conștiința și astfel era fidel sistemului socialist. Omul sovietic nu mai era capabil să discearnă realitatea dintre adevăr și ficțiune ca urmare a educării sau reeducării la care a fost silit. Nu era capabil să conștientizeze sitemul de valori în care trăește sau să vadă adevărata față a sistemului politic care la adus la un nivel foarte jos. Astfel după cum menționează și Mircea Platon, ( Revista Rost), rolul intelectualuilui este de a crea conștiința rațională, ,,statul rațional”, care înțelege să reguleze pâna și cele mai intime aspecte ale vieții umane în numele utopiei”.
În acest sens este foarte clar că intelectualul luminător la Nicolae Dabija luptă pentru a trezi conștiința poporului din amnezia în care la adus sistemul social-politic. Așa că intelectualii au o misiune grea pe care n-o pot abandona și la care riscă chiar și cu propria viață pentru că așa este misiunea de ați apăra neamul chiar și cu riscul de ați sacrifica proria viața așa cum au făcut-o și străbunii noștrii: ,,Suntem răspunzători de destinul poporului nostru: în fața lui Dumnezeu, în fața strămoșilor, în fața copiilor și a copiilor copiilor noștri”, (Icoana spartă Basarabia, P 28).
Misiunea luminătorilor e foarte complicată pentru că oamenii în acea perioadă a sovietică a prostirii forțate, erau întro dezinformare totală și astfel nu aveau conștiința unității naționale, a unității de neam, a demnității de om, și asta e tocmai concluzia la care ajunge și autorul. ,,Poporul trebuie luminat”,( Icoana spartă, Basarabia, p 38). Această dezinformare este tocmai ruptura dintre popor și intelectualitatea sa de care nu ascultă sau ba mai mult, o neagă; ,,Atitudinea unui neam față de intelectuali vorbește despre atitudinea unui popor față de sine însuși”,(Icoana spartă, Basarabia). Așa că în aceste condiții grele intelectualitatea are o misiune grea. Trebuie să lumineze poporul pe două căi: Prima e că oamenii trebuie să înțeleagă foarte bine cine le este dușman și cine le este prieten, aluzie la sistemul politic și politicieni pe deoparte și pe de altă parte intelectualitatea, care luptă pentru adevăr: ,,Un popor, care nu are sau nu mai are intelectuali, poate fi mai ușor îngenuncheat. Bolșevici au rezolvat simplu problema intelectualității: au lichidat-o. ,,Icana spartă, Basarabia, P, 29. Regimul colonizator a distrus întâi de toate cultura. P, 30. Intelectualitatea a fost marginalizată, trecută pe linie moartă și învinuită de toate păcatele posibile; secetă, război, mizerie, sărăcie….< Ați vrut limbă alfabet!!! Acum ce mai vreți????… – li se spunea oamenilor la țară, făcânduse aluzie la noi”, P, 32. Iar a doua e că trebuie„ să înțeleagă unitatea de nem, origine, valorile naționale și spirituale: ,,Să-l ferim pe concetățeanul nostru de robotizare, să-i repunem sufletul la loc, să-l ajutăm să așeze valorile eterne la locul lor, Icoana spartă, Basarabia, P, 34. Suntem răspunzători de destinul poporului nostru; în fața lui Dumnezeu, în fața strămoșilor, în fața copiilor și a copiilor copiilor noștri, P,34. Putem reuși numai împreună. Scopul nostru fiind: solidarizalea intelectualilor, iar prin ei – a întregii societăți. Să activizăm intelectualitatea. Să conștientizăm masele. Să spunem lumii că suntem”, Icoană spartă, Basarabia, P, 35.
Privită din alt unghi această problema la Nicolae Dabija nu înseamnă numai lupta pentru conștiința națională și conștiința de neam, în însemnătatea sa deplină și profundă aceasta este o luptă pe care o duce un dascăl în numele adevărului pentru că este datoria lui în timpuri de criză, a-și lumina popsterioritatea, e dacă vreți datoria omului de artă a intelectualul luminat care luptă pentru perpetuarea ființei omenești în deplinătatea valorilor pe care le-a transmis Dumnezeu: ,,Văzute de departe, literatura, arta, sunt ca o școală fără ziduri: instituitorul (artistul) adevărat poartă grijă poartă grijă tuturo subiecților și nici unui în parte”, (Constantin Crișan – Conversații de bunăvoință, P, 113). Deci, prin intermediul intelectualului luminător Nicolae Dabija își asumă o mare responsabilitatea de a revitaliza poporul din letargia sistemului, din care singur nu poate eși, pentru că, după cum spune și autorul ,,un popor are nevoie de intelectuali pentru a dăinuii”, P, 33.
De cealaltă parte, intelectualul educator vine ca o necestitate absolută pentru un popor care nu era capabil de unul singur să-și directeze liniile de existență. Educatorul în misiunea sa, se definește ca un precursor care are un rol foarte important în societate, și anume acela de a le oferii oamenilor de rând un fir călăuzitor spre idealurile lor. Potrivit faimoasei definiții a lui Jean-Paul Sartre, intelectual nu este acela care scrie cărți sau își trece timpul cu preocupări intelectuale, ci acela care, părăsind universul livresc, intră direct în viața publică și se amestecă în treburile care nu-l privesc. La aceiași concluzie ajunge și Nicolae Dabija: ,,Dintodeauna intelectualitatea a fost și rămâne a fi în primul rând un educator al societății”, Icoana spartă, Basarabia, P, 33. Astfel că, în postura de intelectual educator, Nicolae Dabija vine ca un călăuzitor pentru neamul său.
În postura sa de educator, acest intelectual are practic o dublă misiune; prima e că trebuie să-și îndrume poprul, iar a doua e că trebuie să lupte cu morala delăsată a poporului. Când mă refer la morala decăzută a poporului vreau să aduc în lumină starea precară omului, în societatea socialistă, sub aspectul valorilor general-umane. Nu e nici o surpriză dacă spune că oamenii în acea perioadă considerau ceva normal de a turna vecinul la autorități, pentru un motiv cît de banal, sau nici o surpriză dacă ziecm că e bine să fi laș, pentru o perioadă când oamenii erau, practic obligați, să se urască unul cu altul: ,,Fuseseră inversate noțiunile de ce bine și ce e rău. Omul se rușina să fie milos, curajos, cinstit. Se mândrea cu cruzimea, lașitatea, necinstea lui. Minciuna își făcuseloc în capul mesei. Prostia nu mai era calificată ca un viciu ci ca o calitate. Robotizarea era în toi. Imperiul era interesat să ne creze o mentalitate de colonie și ghetou cultural”, Icoana spartă, Basarabia, P, 29. Astfel că într-o asemenea situație, datoria unui intelectual este să-l repuie pe omul decăzut la starea lui normală, să-l facă, din nou, să conștientizeze valoarea lui și valorile genral-umane, aspectul social și convețuirea în societate alăturii de confații săi. Ceea ce vrea să facă Nicolae Dabija este să revitalzeze societatea la starea existențială anterioară, când frăția și dragostea determinau relaționarea ci nu minciuna și lașitatea: ,,Să-l ferim pe cconcetățeanul nostru de robotizare, să-i repunem sufletul la loc, să-l ajutăm să așeze valorile eterne la locul lor”, P, 34. Vorbind în sens direct, aceasta nu este numai o datorie a intelectualui ci este și putința lui, adică numai intelectualul are putința de a percepe o lume întreagă de valori, (mai ales necesare unui popor) : ,,Dacă artistul este considerat un pedagog, un educator al semenilor săi sau – în cel mai putin pretențios dintre cazuri – un propagator de frumos, într-o lume care e departe de a fi făcută numai din frumos, înseamnă că el, artistul, are dreptul, are datoria, să cunoască întreaga geografie a faptelor lumii, cel putin atât cât le cunoaște – frepturi de loc și de nimeni contestate – omul dinafara artei”, Constantin Cri;an – Conversații de bunăvoință, P 22. Astfel că intelectualul e singurul salvator al nației în timpuri de răstriște.
În cea de-a doua ipostază, cea de îndrumător, Nicolae Dabija vine în sprijinul poporului în sensul că-i redă orientările necesare nume pe cre oamenii de rând nu le văd, nu le conștientizează, poate din cauza orbirii la care a fost supus: ,,Cei care până mai eri luptau împotriva noastră, inclusiv îpotriva Dumneavoastră, a celora care Vă aflați în această sală, și care ați și început Mișcarea de eliberare națională, zic acest lucru pentru că vă cunosc pe mulți după chip pe la mitinguri, adunări neautorizate, serate, – opanenții noștri de eri, rostesc astăzi zilnic la radio și televiziune faze de felul: ,,Poporul nostru. Mișcarea nostră de eliberare naținală. Revoluția nostră”, semn că ni le-au confiscat și pe acestea. Nu ne mai aparțin”. În postura sa de îndrumător, Dabija vine să ducă poporul spre o cale mai bună, astfel să vadă dzrobit: ,,Mă îndoiesc că intrarea nostră în CSI reprezintă o eșire din criza economică dezastruoasă. Anume integrarea în complexul economic român ar facilita integrarea în Europa”
2.2 Prezențe ale intelectualului în lirica lui Nicolae Dabija
Definirea artei poetice, la Nicolae Dabija, este o condiție intrinsecă a modului său de a fi în poezie. De la un volum la altul, artele poetice exprimă o conștiință individuală asupra problemelor de creație, identificând de fiece dată statutul poetului și al poeziei, particularitățile universului său artistic, pe scurt, relațiile lui cu viața și moartea. Fără îndoială, chiar și cu o cultură poetică adusă la zi, este foarte dificil să descoperi ceva nou în teoria poeziei, pentru că, în ultimă instanță, nimic nu e nou sub soare! Poeții cu intuiție excepțională sunt, de regulă, originali în explorarea virtualităților cuvântului, în exprimarea, în cazul lui Dabija, a văzutului nevăzut.
Poezia poeziei e, înainte de toate, o busolă în lumea lui imaginară chiar începând cu „Ochiul al treilea” (1975). Din start, „ars poetica”, neobișnuit de impetuoasă, abundentă în expresii plastice, este cheița cu care descifrăm mesajul poetului: „De la un timp, din ce în ce mi-e mai greu/ să deosebesc realul de vis, ceara din lună/ de ceara din plopi – / amețitor, amețitor se-nvârt în jurul meu/ lucrurile văzute cu al treilea ochi”(„Ochiul al treilea”). Ceea ce contează pentru poezia sa e, în primul rând, un nou punct de vedere asupra lucrurilor, dar, zice poetul, „nu lucrurile întâmplate le cânt, ci pe cele care-aș fi vrut să se-ntâmple”(„Eseu”). Poezia, mai apoi, are funcția anticipării unei lumi virtuale, a idealurilor ei.
Poezia e libertate în imaginație, un joc, un răsfăț al fanteziei, căci în loc de cuvinte, poetul pune „fâșii de soare” ca cititorul să treacă „de la cuvânt la cuvânt,/ ca flacăra de la lumânare la lumânare”. Lucrarea în cuvânt e o munca de a prinde ideea, osânda de a exprima inefabilul ei: „Se pierd, se mută, Doamne, cum,/ acele linii, ca-ntr-o ceață adâncă,/ dincolo de care cuvintele nu mai pot exista,/ pe când sensurile există încă.// Inexprimată rămâne ideea/ și sângele veșnic, fierbintele;/ risipă de cuvinte e poezia,/ risipă de poezii sunt cuvintele”. Într-o altă definiție, poezia este explorarea, la nesfârșit, a lexicului în care să circule sângele fierbinte al poetului, iar de aici și convingerea că adevărata poezie pe câmpul de luptă se scrie: „Poeți care-ș scriu poeziile-n săli de lectură/ și poeți care și le scriu pe câmpul de luptă/ cu propriul sânge: pădurile/ cântate de ei înfrunzesc”. Poetul cântă poezia care e forța generatoare de viață. În cuvinte puține, poezia trebuie să fie multă: „Să scrii poezii lungi/ cu cuvinte puține…” Imperativul categoric al artei sale e să sporească „lumina”: „Scriind – să sporești/ ale foii lumine!”.
În tradiția antiliteraturii, la modă nu numai în Occident, poezia e concepută ca „jurnal liric”: „Nu răsfoi această carte/ ca și cum nimic nu-i spus:/ între paginile șase și șapte/ atâtea foi, cititorule, nu-s.// Nu citi prea repede filele,/ s-ar putea frumusețea să-ți scape./ Printr-o ureche de ac trec cămilele/ către proverbe să se adape.// Poetul e cel care iar și iar – / cu viața lui toată risipă – / din răsputeri, în fiece seară,/ reține-nserarea cu-o clipă”(„Jurnal”). El vrea ca să scrie „o poezie, să palpite ca inima…”.
La o analiză atentă a poezei lui nicolae dabija vedem foarte limbede că are un filon spre intelectual sau în majoritate vine dintr-o minte intelectuală spre ași desăvârși propriul poetic așa cum menționează și Nina Corcinshi: ,,La o analiză de început a poeziei lu Nicolae Dabija, observăm că acțiunile de recuperare a poeticului se face, în mare parte, într-o manieră intelectualizată stănesciană – drept urmare a influenței dominatoare, narcotice, pe care opera marelui poet este capabilă de-a o exercita. Liderul generației Ochiului al treilea ca și alți șaptezeciști, n-a rezistat tentației de a păși în câmpul de iradiație al poeziei stănesciene, creând astfel cu aceasta un impresionabil melanj intertextual”, Literatura și arta, Dabija între influențe, confluențe și inedit, P.4. Fie că se referă la istorie, misiunea poetului sau valorile naționale poezia lui Dabija are în interiorul său un filon de intelectual, și care se referă la intelectuali.
Ion Holban menționează că ,,Două sînt izvoarele cîntecului în poezia lui Nicolae Dabija: formele lirice ale orizontului mito-poetic românesc și poezia sentimentului religios. În primul izvor vedem invocat și factorul intelectual. Mai întîi, balada, descîntecul, bocetul, colindul, blestemul și doina oferă materialul, materia, dar, adesea, și forma poemelor din toată lirica lui Nicolae Dabija, de la Ochiul al treilea (1975), Apă neîncepută (1980), Zugravul anonim (1985), Aripă sub cămașă (1989),Mierla domesticită (1992), pînă la Lacrima care vede (1994), Fotograful de fulgere (1998), Tăceri asurzitoare (1999), Fulger înrourat (2005), Poeme pentru totdeauna (2011). Forma cea mai frecventă e balada unde poetul explorează teme și motive lirice clasice (ca în Baladă cu Toma Alimoș), evocă personaje istorice (Ruxanda, Domnița), își asociază temamedievală și își recompune ființa interioară în pretextul acesteia: „Podul pe care-ai trecut fusese o capcană –/ Pentru o zidire sfîntă îmi trebuia o Ană;
Factorul intelectual în lirica lui Nicolae Dabija îl descoperim în volumul de versuri Pe numele lui orfeu (Chișinău 1970), aparută în atfosfera sufocantă a ideologiei comuniste, cartea lui Nicolae Dabija, își risca, prin pioșenia ei în fața trecutului, (mulțumiri aduse intelectualilor), dreptul la Viață. Fără a-i modifica structura internă, autorul încearcă să bruieze eventualele riposte ale cenzurii, calificându-și eseurile drept „omagiu adus înaintașilor, colaborării pe plan spiritual între poporul moldovenesc, rus, ucrainean, colaborare cu rădăcinile adânc înfipte în negura vremurilor” [1, pag. 5]. După o mărturisire a autorului însuși, numai intervenția lui Pavel Boțu (președinte al Uniunii Scriitorilor pe atunci) a salvat această carte „despre popi”. Și dacă prima ediție este expresia unei camuflări voite a dezideratelor auctoriale, ediția a doua își lărgește substanțial perspectiva și intenționalitatea. Memoria nu mai este doar un instrument de (re)cunoaștere a trecutului, ea devine un mecanism de recuperare a acestuia. Autorul mizează pe cultura veche a intelectualilor ca mijloc de cultivare a respectului pentru identitatea românească. Personalități ca Dimitrie Cantemir, Mihai Eminescu ne-au sincronizat cu cultura europeană, au oferit lumină și altor popoare: „P. Movilă, mitropolitul, a umplut Ucraina cu tipografii, inaugurând și prima școală superioară din Europa de Est – Academia kieveană; N. Milescu-Spătaru, unul dintre primii soli ai Rusiei în China, a fost un animator al vieții științifice din Țara Moscoviei” [1, p. 6]. Lista continuă cu Pavel Berânda, Vasile Lupu ș.a.Intelectuali care au luminat și dezvoltat cultura țării noastre Dabija îi adduce în actualitate și îi omagiază pentru faptele lor
,,Sânt plini de el ca soarele de-ameze
Poeții și aeyii istui neam
Cei care-au fost chemați ca să așeze
CUVÂNTUL mai presus de grai
De frumuseața slovei lor curată
Te temi să nu muțești, de taci de mult:
Ca de orbie un captive de-odată
De la întuneric la lumină zmuls.
Pe dosoftei să nu+l scăpăm din șir
Cel ce mîncă, n’ străini pînea cu ygură
Și lacrimile străine’ntr’un potir
I+au fost șinca, greaua băutură
Pe Varlam și pe htubele de fum
L+aud în foi înăbușindu+mi plînsul
Spătarul, cel întîrziat pe drum
Ma știe cineva ceva de dînsul?
Deși prima ediție este mai săracă sub aspect informativ decât a doua, ele se completează perfect prin dimensiunea formală, dovedind vaste cunoștințe istorice, calități eseistice inconfundabile, o viziune inedită asupra trecutului, intuiție și sensibilitate poetică grație cărora eseul istoric depășește formulele cronicărești. Autorul cărții Pe urmele lui Orfeu propune o metodă individuală de reflectare a trecutului, abandonând modelele și șabloanele. Oricât de neobișnuită ar părea, tehnica fluxului conștiinței funcționează pe deplin în eseurile lui N. Dabija. Ea este nu numai un produs psihologic, cum e la Joyse ori la Papadat-Bengescu, ci se încarcă de un lirism frenetic din care răzbate sensibilitatea romantică, entuziasmul utopic adolescentin. Autorul dă frâu liber divagațiilor poetice, îmbinând spontaneitatea cu originalitatea viziunii artistice: „De fiecare dată, când deschid cartea lui, simt o căldură răzbind dintre cuvinte; parcă m-aș afla în preajma unui rug; aud sevele călătorind prin copaci, livezi viitoare vuind în fiecare sâmbure, roi de fulgere care despică zările, și cerurile de de-asupra amestecându-se cu cele de desubt, pâinea vălurând ca o mare fără sfârșit în vântul care-o mișcă, doina care a putut cuprinde în ea toate dorurile noastre de ieri și de azi”, P227
Autorul vorbește inspirat și într-o manieră individualizantă despre Alexei Mateevici și poezia Limba noastră, ,,Copilr-ți las drept moștenire/Această limbă fără moarte/și plină de dumnezeire/să-I duci lumina mai departe/ Tu limba ta s-o îndrăgostești/găsesc-o unii cioturoasă/pe mama ta cum o iubești/ne deatâta că-I frumoasă”, Prefață la Mateevici, P, 326. Despre fenomenul Eminescu în literatura română, ,,Când mă gândesc cât de mult ne iubesc izvoarele/și codrii, și doinele ce au fost al cunoaște/îmi vine să cred că poeții mari își aleg popoarele/ în mijlocul cărora au a se naște”, Eminescu,P,254. Despre „lumina cărții lui Costin”, ,,Miron Costin cu creștetul lăsat= cu gravele cuvinte ca pe+un trunchi. Calitățile artistice ale scriitorilor evocați se conjugă cu virtuozitățile formale ale cărții în discuție – zeci de mostre își dovedesc persuasivitatea în acest caz: „pe firul ierbii în dimineți roua tremură, ca o lacrimă spânzurată de geană” [1, p. 302]; „apa este încrețită de suflarea toamnei care se apropie” [1, p. 267], nemaivorbind de versurile incluse în textul eseului, pe care autorul le dedică predecesorilor, începând cu Orfeu și terminând cu Eminescu.
Eseistul parcă face de fapt un experiment. Se atinge de lucruri de care s-au atins și strămoșii, așteptând emoționat ce-o să urmeze. Se va împlini miracolul? Va putea să reînvie, asemeni lui Orfeu pe Euridice, vestigiile trecutului? („Parcă-ascult și parcă-aștept să răsară dintre trestii copilul de odinioară Mihai – cu ochi mari, visători, cu plete negre răvășite de vânt, să se oprească din mers întru a descâlci o albină din iarbă ori să culeagă o floare de nufăr” [2, p. 267].) Vasile Badiu afirma, pe bună dreptate, în postfața primei ediții: „Pașii lui Orfeu simbolizează până la un punct procedeele întregii cărți: trecerea de la un tărâm la altul, de la o epocă la alta, de la un stil la altul, de la un fapt exact la ipostază”. Nicolae Dabija urmează principiul orfic. Iese din „închisorile” prezentului pentru a trăi experiența cunoașterii în timp, cunoaștere ce va aduce cu sine lumina Adevărului în prezentul decăzut. Astfel că în asemenea circumstanțe intelectualul la Nicolae Dabija își are meritul de a redresa situația. Și în același timp putem afirma că același intelectual își are un rol decisive în diferite prioade ale istoriei.
Intelectualul în poezia lui Nicolae Dabija își marchează prezența prin trăirea a ceea ce s-a întâmplat demult se intensifică în perspectiva confundării depline a trecutului cu prezentul. Percepția empirică a autorului e uneori atât de profundă, încât planurile temporale se amestecă, naratorul și personajul identificându-se total: „Simțeam bătând în pieptul meu inima lui beizadea – Dumitrașcu Cantemir” (p. 168, ed. a 2-a). Personajele apar pentru câteva clipe și apoi dispar, „ca într-o vreme de demult…”, evocarea lor se face într-un mod firesc, individualizat. Deosebit de importantă în acest context este intuiția autorului, subconștientul, or: „Omul nu poate rămâne mult timp în starea de conștiință; el trebuie să se scufunde din nou în subconștient, căci acolo trăiește rădăcina ființei sale” (Goethe). Intuiția stimulează imaginația, puterea de înțelegere a atmosferei vremurilor trecute. Nu există nici un document care să reflecte dialogul dintre Eminescu și medicul Iahimovici; or, N. Dabija nu-l inventează pur și simplu, ci îl reconstituie cu o veridicitate de invidiat. Acest amalgam de virtuozități artistice permite autorului să facă improvizații neașteptate, dar credibile: ne delectăm cu dialogul imaginar dintre Eminescu și Kant, dintre Costache Conachi și Smaranda, întâlnim deducții bine fondate și savuroase despre posibilitatea aflării lui Eminescu timp de o oră în gara Chișinău, despre originea baladei Miorița și chiar despre existența „reală” a îndrăgostitului Orfeu. Nicolae Dabija face rectificări, vine cu informații neatestate anterior, ne oferă adevărate restituiri de istorie literară, cum ar fi perioada aflării lui Eminescu la Odesa sau detaliile despre studiile lui la Berlin. Investighează documentele timpului cu verva detectivului pentru care nici un amănunt nu este lipsit de importanță. Prolixitatea nu are decât un efect benefic în eseurile lui Dabija și certifică pregătirea temeinică a autorului. El caută și găsește dovezi ale unor reminiscențe culturale românești pe alte meleaguri, fapt care-i permite să explice formația intelectuală a lui Miron Costin, Nicolae Milescu-Spătaru și a altor învățați, care au justificat afirmația costiniană: „Nasc și la Moldova oameni”. Aflăm că la Lvov se mai păstrează biserici ctitorite de voievozi români, că în Ucraina există statuile acestora, că hărțile alcătuite de Cârnul Spătarul sunt apreciate de geografi ruși de renume ca fiind foarte importante în evoluția cartografiei etc. N. Dabija relevă idei, motive și teme comune la poeți din diferite timpuri, știe să găsească puncte de tangență între poezia și biografia lor, să observe într-o formă proprie elementele care-i reprezintă. Autorul vorbește inspirat și într-o manieră individualizantă despre Alexei Mateevici și poezia Limba noastră, despre fenomenul Eminescu în literatura română, despre „lumina cărții lui Costin”.
Poezia zugravu anonm, relevă intelectualul care este zugravul culturii, dar care în prezent îi sunt uitate atribuțiile și misiunea: ,,Pe sub Moldova, undeva, de veacuri/doarme, uitat, zugravul anonim”. Practic ce a zugrăvit odată zugravul, (aluzie la intelectual), astăzi nu mai zugrăvește, din varii motive mai mult sau mai putin corecte: ,,Zugravul a uitat de mult pictatul. Să i se taie brațele amândouă”. Ion Holban menționeaz că ,, Figurile tutelare ale liricii lui Nicolae Dabija se circumscriu sferei semantice a zidirii, a (re)construcției și a (re)clădirii în spirit: zugravul (anonim), zidarul, restauratorul, pictorulde biserici, re-prezintă ipostazele poetului misionar care, asemeni lor, reîntemeiază lumea și sinele în orizontul adevărului deslușit în colbul trecutului sau în zariștea viitorului: „Rănită-i frumusețea, și zidarul/ se duce-ncet, fără-a privi-napoi;/ nu s-au stricat nici schelele mai noi/ și nici nu s-a uscat pe ziduri varul./ Un suflu simte parcă-n el, sfințit,/ temîndu-se c-un ochi a cerceta,/ de parcă cu-o privire-ar dărîma/ tot ce-a lăsat în urma lui zidit” (Frumusețea). Astfel, tema centrală în Zugravul anonym, 1985, ( aluzie la soarta și misiunea Intelectualul), este de fapt o abordare/boicotare delicată a actualității, din perspective zile de astăzi, se pare, o altă modalitate de evaluare, eufemistic spus, realismul fără margini.
Poezia lui Nicolae Dabija este, în aparență, una a contrastelor; cîmpul de luptă, rugul poetului misionar și „plîngerea” elegiei, explozia fulgerului și șoapta sînt, în fond, complementareîn lirica unuia dintre cei mai importanți poeți ai promoției ’70 din literatura noastră: cititorul reține și amărăciunea dîrză din Cimitire arate, de pildă, dar și feeling-ul acroșant al unui memorabil poem de dragoste: „Ca și cum ai deschide geamul cu respirarea/ Ca și cum rugul ar plînge cu fum/ Și ramul cu floarea./ Ca și cum./ Ca și cum ar ninge cu fluturi/ peste ruguri și-acestea s-ar stinge./ Ca și cum n-ai putea să te bucuri/ decît atunci cînd ai plînge./ Ca și cum steaua ce-abia se mai ține/ ar evapora marea în care ar cădea./ Ca și cum ți-ar fi dor de mine/ abia după ce m-ai uita./ Ca și cum cele bucoavne ar fi/ pline cu triste gîngănii,/ și pe cer, ca și cum, ai citi/ urme de reni și de sănii./ Ca și cum zările, toate, ar foșni/ și ploaia s-ar umple cu fum./ Ca și cum m-ai iubi,/ ca și cum te-aș iubi./ Ca și cum, ca și cum…” (Ca și cu
Capitolul III Fortificarea factorului spiritual în condiții de război
3.1 Rezistența protagoniștilor
Rezistența protagoniștilor principali din roman este încă o victorie a foctorului spiritual pe care îl promovează Nicolae Dabija asupra unui imperiu al răului care s-a manifestat nemilos asupra elitei intelectuale de la acea vreme cît și asupra țăranului nevinovat. Rezistența protagdragoniștilor Mihai și Maria reprezintă o victorie a dragostei adevărate pe timpul unui communism satanic în care acest ,, sentiment meschin”, trebuia purșisimplu extirpat.
Rezistența cercului de intelectuali din închisorile terifiante comuniste, reprezintă o victorie a acestora în numele demnității umane. Numele acestor chinuri era Siberia. La început calvarului în roman, autorul prezintă Siberia închisorilor și a deținiților, în culori voit obictiviste. ,,Sălbăticiunea naturii i se păru, văzută din tren, una de la facerea lumii. Garduri de munți, peredele de arbori care zăgăzuiau zarea, lacuri limpezi ce semănau mai degrabă cu niște bucăți de cer așternute pe pămînt”. Apoi siberia începe să se subictivizeze: ,,Ninsoarea biciuește. Gheața tae precum cuțitul. Cuțitul arde. În cazanul Gheenei e mai suportabil de cît aici”.
Sunt rînduri de gheață, care îngheață sîngele cititorului la primul contact ,,artistic”, cu taigaua siberiană. Academicianului Nicolae Dolgan, – în articolul ,,O dragoste Șekesperiană”, din revista Akademos – ,,Siberia este paradoxul paradoxurilor și oximoronul oximoroanelor, o țară dragă – asa în cazul în care profesorul Mihai Ulmu își ispășește vina fără vină în închisoarea ca simbol al surghiului, Zarianca. O cum așa se întrebă cititorul nedumerit?
Surptiza ne-o oferă imediat personajul, Mihai către Maria: ,,Mi-i dragă Siberia, ea mi-a adus noroc. Ea ma ajutat să te cunosc”. Această mărturisire sinceră a lui Mihai constitue un argument forte întru mărturisirea dragosti lor adevărate, mari, frumoase, curajoase, stoice în sacrificarea ei poetico-dramatică. Mai tîrziu, atunci cînd cunoaște tainele dragostei unice care a determinat-o să părăsească Poiana natală de dragul Siberiei, unde îl ține în cătușe pe Mihai,
Maria va confirma șiea – indirect – aceeași credință a profesorului de literatură română: ,,Cît voi fi cu tine, voi fi liberă, fericită,….. Pentru mine acasă e acolo unde te afli tu”. Forța cu care rezistă Mihai și Maria se datorează cu siguranță dragostei extraordinare dinre aceștea. Datorită dragodte cosmice ce o poartă unul pentru altul, Zariaka cu toate chinurile ei nici nu se simte. Practic aceasta reprezintă vămile văzduhului care se trec cu mare ușurință, știind că la sfîrșit te așteaptă adevărata fericire.
Din dragoste a străbătut Maria o jumătate de continent geografic. Din dragoste a organizat evadarea lui Mihai, ca mai apoi să fie depistată și ea însăși să fie deținută. Tot din dragoste, cu pierdera propriei vieți s-a sacrificat Maria pentru a salva de la moarte rodul dragostei lor. Din dragoste, Mihai nu a plecat din Siberia pînă nu l-a găsit pe Mihai. Sublimul lor lăuntric se datorează atotputernicului și înălțătorului sentiment al dragostei neperche, văzut de Nicolae Dabija în duhul poeziei eminesciene, unind într-un tot întreg dorul, voluptatea, suferința, durerea și sacrificiul.
A suferi unul pentru celălalt, a aprține total celuilat pînă la mutația unui eu în altul, a lupta pentru triumful dragostei căutate, a se supune benevol celor mai tragice încercări, a te sacrifica în numele lui ( sau al ei ), – iată care ar fi dragostea adevărată în credința romancierului trăită pînă la rădăcinele sentimentului: ,,Mihai și Maria deveniră un singur suflet și o singură inimă. Un tot întreg alcătuit din două jumătăți perfecte topite întro sărutare”.
Perchea Mihai/Maria nu este una adamică, deoarce Mihai Ulmu și Maria Răzeșu nu s-au prăbușit din nici un paradis, ci au căzut dintr-un infern în alt infern; din iadul polșăvic al satului Poiana în iadul bolșăvic al culagului sovietic. Deși așa cum începe romanul s-ar putea spune că au căzut din paradisul strămoșesc, simbolozat de respectarea legilor tradiționale, în iadul sovietic. Dispariția Mariei este simbolică în cel mai înalt grad deoarece semnifică răspunsul la întrebarea ,,Temei pentru acasă”. A fi om implică sacrificiul pe altarul dăruirii pentru celălat. Numai în acest fel omul poate fi cosiderat purtătorul vieții adevărate. La mijloc îl punem pe așa numit personaj-Dumnezeu al lagărului Zarianka.
Așa este, de exemplu, Kudreavțev, șeful lagărului morții, o creatură tipică a regimului stalinist, un diavol al închisorilor siberiene. Literatura română nu cunoaște un al personaj mai feroce și mai repugnant, mai ipocrit și mai mizantropic ca cel întruchipat de Nicolae Dabija în romanul ,,Tema pentru acasă”. Șeful lagărului Morții avea chiar și un fel de doctrină, de ,,filozofie”, de ai învăța pe pușcăriași ,,cum să devină demni de fericire”. Pentru temnicer închisoarea ar fi o ,,universitate a vieții”, unde poporul ar trebui să se recicleze în mod obligatoriu, iar temnicerii adevărați sunt ,,conștiința unei națiuni”.
Mai mult chiar, închisoarea ar fi o ,,fereastră prin care privim spre viitor”. Ce cuvinte mari pentru a defini niște realități objecte! Același Kudreavtev într-un dialog cu părintele florenski, știe să priceapă lagărul morții printr-o prismă voit duhovnicească, pe placul credincioșilor: ,,Închisoare mi-se arată de multe ori ca o sfîntă mănăstire, cu nesfîrșite posturi, cu aspre rîndueli, cu pedepse menite să spiritualizeze omul. Iar temniceri mei ca niște îngeri căzuți care vă ajută să vă mîntuiți mai abitir”. O definiție metaforică paradoxală ca și caracterul acestui Kudreavțev: Temniceri – îngeri căzuți.
Cu alte cuvinte, Kudreavțev este simbolul macabru al stalinismului în acțiune. Un fel de copil al lui Stalin, reeducat în închisorile pentru copii ca mai apoi să fie dedicat trup și sufletu tătucului Stalin. Poate și dinr-o nevoie de a reechilibra ansamblul, romanul ca întreg contrapunct și gamă mai largă Nicolae Dabija a imaginat ,,cercul filozofilor”, fixat într-un remarcabil amenesc și comportament de o autentică exemmplaritae cerștină. (Părintele Ioan) nicolae crețu. Privit din alt punct de vedere, ,, cercul filozofilor”, este creat de Nicolae Dabija în contextul factorului spiritual, a elitei intelectuale care nu s-a supus reeducări tîmpite, care și-a păstrat conștiința trează și demnă de om, locuitor al pămîntului.
Temele celor din ,,cercul filozofilor”, ( realitatea lui Nemunaș, ,,revolta lucrurilor” – Sologub, ,,microbul timpului” – Sorokin, ori ,,Har celor ce la care vine răul” – formula virtuții cteștinești a preotului Ioan Florenski), pentru nivelul intelectual al „lumii” lagărului, ca această lume pestriță, avînd ca numito comun detenția și munca forțată, să nu rămînă doar o masă amorfă de ascultători anonimi. Și ceilalți captivi ai lagărului, oameni obișnuiți ca mulți alți, autorul lasă ,,portretele”, lor în schiță, trece repde de la unul la altul, inteția nefiind cumva de ai scoate în prim-plan, ci una de ,,exemplificare”, aceea ce poți descoperi acolo, în anonimatul și omenescul comun al mesei din Gulag-uri.
Pe autor nu-l interesează ceea ce-i distinge între ei, cît altceva mai semnificativ: Regăsire în povestea fiecăruia din ei auneia și aceiași nedezmințite ,,legi”, a omnipotenței totalitatre, în fața căreia demnitatea omului, libertatea și chiar viața acestia nu înseamnă de fapt nimic. ,,Drezda”, ,,învinuit pentru omisiunea de denunț”, nu minte cînd se jură că nu știa unde și cui și ce să denunțe. Dar știe că e vinovat.
Calin e din numeroșii arestați prin deducție analogică, pentru că avea în casă o carte suspectă. Hudici, copilul de zece ani, cu orătăniile gospodăriei nehrănite la timp, a pus în pericol viața tovarășului Beria. Nu lipsesc nici notele de nebunie subtilă, cu Șagov , pictorul care cu ,,mîna în aer”, desăvîrșește geniale pînze doar de el văzute. Pentru asta este arestat pe motiv că se simte mai bine și mai liber cu mintea în temnița cea mare.
De la abuzuri grosolane și acuzații apsurede pînă la vina unor gesturi de o amară ironie sunt manifestări alei arbitraului fără limite. Galeria de chipuri desprinse din ,,lumea lagărului”, i se vor adăuga altele mai puțin succinte: Boro, fiu de orfăurar vestit, baran al țiganilor, decorat ca erou al armatei mareșalului Budionîii, se lasă întemnițat ca adeziunii lui naive la retorica libertății comuniste. Ko – 666, e cel ce și-a uitat numele în închisorile prin care a trecut, și cînd crede că și l-a reamintit constată că în realitate e numele anchetatorului său. Și alții.
Prin ei, cu astfel de personaje, nu se rămîne la simple desene sau mentalități care îi definesc. Prin ei cuprinderea se lărgește către categoria unui soi de oameni aparte, deosebiți și nonconformiști cu legile de la Zarianka.
Mihail Ulmu formator al tinerilor în baza tradiției spirituale
Este adevărat că, tradițiile dau naștere altor tradiții mai ales cînd vorbim de cele spirituale, capabile să dăinuiească năzuința de mîntuire a omului pînă la veacul de apoi. Create de Cel Atotputernic, mijlocite și transmise de omenire, printr-un grai viu, din generație în generație, constituind pentru fiecare grup social trasătura lui specifică. Astfel, cunoaștem și valorile spirituale din romanul lui Nicolae Daibija, ,, Tema pentru acasă ”. Valori care intră în conflict cu realitatea nedreaptă a unei societăți ideologice, lipsită de credința de eri, și lipsită de siguranța zilei de mine. Valori, care de multe ori ne așează față în față cu propria noastră refracție, arătîndu-ne abilitățile mici, pe cînd credem că dominăm un univers, și, comunicîndu-ne starea de inerție suferindă, raportați fiind la adevăratele valoarile spirituale.
Ca formator al tinerilor în baza tradiției spirituale, personajul, Mihai Ulmu, constituie imaginea unui arhetip desăvîrșit, cu înalte valori în sfera demnității umane, capabil să redea libertate în sufletul fiecăriu elev, ducînd clasa de elevi în imesa și sublima lume eminesciană, în care examenele de bacalaureat nu epuizează cunoaștera acestui univers.
Într-o scurtă portretizare, imaginea tînărului profesor Ulmu, reprezintă o fire romantică. ,, Un tînăr de douăzeciși cinci de ani, de o statură zveltă și elegantă, cu un chip palid, încadrat de niște plete negre ce i se revărsau bogat pe umeri, luminat de doi ochi căprui ”.
Din perspectivă analitică, “ Mihai Ulmu, este prototipul intelectualului, al adevăratului professor de școală sau de universitate, care trebue să fie un exemplu de dreptate și pentru ceilalți, un Nicolae Croitoru din ,,Nicu Stegaru” de Nicolae Dabija ( poet, ziarist, exemplu omului care a îndurat suferințe inumane…. părintele spiritual al generației șaptzeciste“), Un Gheorghe Dodiță ( Îndurătotul cu verticalitate prin atitudine părintească), Un nicolae Dabija ( profund și bătăios, dar în același timp – sensibil și timid, cu sufletul ca o rană deschisă, pe care o poți face să sîngereze doar atingînd-o cu privirea), un om-icoană a patriotismului care, în orce perioadă a regimului comunist, sfidînd oroarea, a acționat cu demnitate, rămînînd vertical și înainte de toate însușind primul tema ,, A fi om e o artă sau un destin”?! Lidia grosu.
Eu cred că N. Dabija înbină perfect arta cu destinul, plăsmuind un personaj-exemplu, desigur în baza tradițiilor spirituale milenare ale poporului nostru, reușindu-i un personaj, care dacă privim astăzi la aspectele realității am putea doar să visăm. Întrebarea care rămîne este dacă vor însuși ,,Tema pentru acasă”, generațiile viitoare?
Trăsătura romantică pe care i-o dă autorul personajului principal este de fapt reflectată de pasiunea acestuiea din urmă pentru poeziile lui Eminescu – pasiune prin care Ulmu reușește să-și cunoască clasa de elevi sub aspectele desăvîrșiri. Aspectul romantic al lui Mihai Ulmu – care reprezintă și figura un om de literatură bine închegat, cu ochii obosiți de lectură – reflectă o stare asupra elevilor, pentru că, pentru aceștea din urma figura profsorului exemplu emană încrederea necesară dela profesor la elev, și de la elev la profesor, formînd o coeziune pe care n-o poate rupe nici un sistem politic din lumea asta. Totuși, de ce insistăm asupra figuri romantice a profesorului Ulmu?
Pentrucă chipul luminos și imaginea caldă pe care o afișează profesorul inspiră încrederea necesară și rupe orce punte care se formează între profesor și elev. Practic între catedra lui Mihai Ulmu și clasa de elevi se formează un cadru relațional mai mult de ceea ce ar însemna comunicarea didactică. Ea se transformă într-o comunicare pur-familială, cu libertate de exprimare și cu o dorință sangvinică de a realiza ,,Tema pentru acasă”, ,,A fi om în viață eo artă sau un destin”. Aceasta este doar un aspect pentru formarea culturi spirituale la tinerii elevi, adică tăria și siguranța profesorului Ulmu atunci cînd răstriștea timpului se simțea deja. Dar cel mai important și probabil că și cel mai interesant este să analizăm factorul spiritual din perspectiva dragostei în roman. Profesorul, Mihai Ulmu, ,,îmbina perfect subiectele din programă cu poemele sau temele pe care știa că-i interesează”.
Vedem că din această relatre textuală ni-se formează imaginea unui profesor formator. Versurile din poeziea ,, La steaua”, nu sunt nici ele întîmplătoare, fiindcă steaua – simbolul romantic din creația lui Mihai Eminescu – este și un simbol al destinului și, potrivit concepției poporulu român, destinul stelei este dependent de destinul omului.
Accentuăm puțin destinul omului aici, pentru că, profesorul M.Ulmu atinge un moment mai sentimental în timpul lecției atunci cîn le explică elevilor paralela pe care o face poetul intre stea și iubire, dar destinul destinului se simte în text atunci cîn profesorul le spune elevilor ,, – așa cum ochii noștrii continuă să mai vadă lumina pe cer și cu mult după ce steaua s-a stins, amintirea unei iubiri apuse îl va urmări încă multă vreme pe cel ce a fost străluminat de ea”.
Așa cum și, imaginea stelei, pe care n-o mai vedem din cauza depărtări în timp și spațiu, precum și iubita devenită dor nu mai există, icoana ei este încă prezentă în conștiința celor din jur.
Practic acesta este și mesajul poeziei ,,La Steaua”, pe care autorul îl transferă practic și în text. Frază textuală poate fi interpretată și ca o anticipare a dragostei dintre Maria și Mihai, dar mai mult explică o anticipare a destinului tragic al lui Mihai Ulmu, pe care elevi îl presimt din intensitatea cu care vorbește profesorul. Dar totuși vorbim de un profesor formator al tinerilor elevi în baza tradițiilor spirituale iar una dintre aceste tradiții este dragosea spirituală, sentiment prin care autorul relevă caracterul puternic al poporului nostru în timpul represaliilor comuniste la începutul perioadei sovietice.
Desigur, punctul de plecare tangențial al acestui sentiment spiritual profesorul M.Ulmu, o realizează din creația poetului Mihai Eminescu încăt vorbim despre dragoste – nu despre dragostea atracțională fiziologic pentru că acesteia profesorul Ulmu îi spune propriu-zis ,,iubire” – dragoste pentru cultura spirituală a poporului nostru, iar un exemplu este demnitatea pe care îl întilnic chiar la începutil romanului, la ultima lecție de literatură română a liceenilor apsolvenți, cînd ,,fratele mai mare”, cu mîna de fier avea să ne decidă soarta a nuștiu cîta oară. Înlocuirea portretului lui Mihai Eminescu cu al unei creaturi dictatoriale, supradenumit ,,părinetele popoarelor”, care ne-a poruncit să fim fericiți.
Dar desigur în conepția tinerilor apsolvenți dragostea și fericirea avea alte conotații decît concepției ideologico-comuniste sau ideologoco-marxiste, și reacția liceenilor este una specifică: pofanarea idealurilor de către eliberatori staliniști provoacă nemulțumiri în rîndul tinerilor care, educați de profesorul lor să-și apere demnitatea ,, ar fi fost așa chiar și cu cătușele la mîni și la piceoare, pentu că învățase să se comporte și să gîndească ca niște oameni liberi”.
O mînă nevăzută atîrnă portretul marelui poet la locul de odinioară, cel al lui Stalin fiind aruncat după catedră și trata ca un musafir care nu respectă legile gazdei. Actul de eroism este specifica crimă a ,,dușmanului de clasă”, iar Mihai Ulmu, lipsit de orce remușcare pentru vina de ale cultiva curajul de a-și iubi țara mereu își asumă sieși fapta pentru ai salva pe tinerii eroi.
Dar în pofida celor întîmplate ,m Eminescu rămase învingător”. Și aceasta este nu doar triumful unei clase, ci și al unui popor neînvins. În asta și rezidă Mihai Ulmu ca formator a tinerilor în baza tradiției spiritual, în demnitatea umnă neînfricată de a apară valorile naționale și spiritual care de data ceasta a fost chiar Marele nostrum poet un motiv în plus pentru ca demnitatea umană să ne caracterizeze din neam în neam.
Maria, continuatoarea valorificări factorului spiritual.
Femeia este o ființă, pe care Dumnezeu lăsat-o pe pămînt după chipul și asemănarea lui, deși toți o preferă după chipul și asemănarea Pamelei Anderson. Defapt și femeiea este tot un fel de Dumnezeu căci pe pămînt e atotputernică. Nimic nu se face fără ea: Nici politică ( Margaret Thacer ), nici vîlvă (Mars Hilari Clinton), nici miliarde (madam Rotschild), nici copii ( în cazul nostru Maria Răzeșu). Și dacă s-ar face ceva, lucrul efectuat ar fi fără prisosință, căci în contextul zilelor noastre, vorbim de un gen sexual feminin care reprezintă un punct cardinal în mai toate ramurile sociale.
Din totdeauna femeia a avut o soartă grea în societatete, pe rînd, în fiecare perioadă istorică avînd un destin meschin, ca și în Grecia antică, unde femeia era pur și simplu robul bărbatului, sau ca și în tradiționalism unde era văzută numai ca obiect sexual.
În viziunea lui Artur Sopenhauer femeia este un animal care trebue strunit, îngrijit bine și păstrat în interiorul casei pentru că acest sex n-a produs niciodată un spirit mare, nici o operă completă și originală, sau oricare altă valoare durabilă.
În cazul Mariei Răzeșu trebuie să afirmăm inversul acestei afirmații, pentru că, opera eroinei din romanul lui Nicolae Dabija este de o mare consecvență atît în contextul literaturi române cît și în contextul tradiției feminine basarabene, căci o înțelepciune populară spune că, femeia frumoasă etste nesupusă, fățarnică, risipitoare, mincinoasă, nerușinată, guralivă, leneșă și puțină la minte.
Dacă ne uităm la portetul fizic al Mariei, atunci frumusețe din ambundență este superlativul care o caracterizează, – înaltă și zveltă, cuochii verzi albăstrui ca cerul de peste brazi ce au irizări de boală amestecată pădurea, cu sprîncene parcă mereu arcuite a mirare, cu gene lungi de iarbă moale și dinți albi ca de fildeș, cu ten de lapte – dar iarăși nu-i putem atribui peiorativele de mai sus din spus populară pentru că, pe Maria răzeșu o carctrizează sinceritatea, dăruirea, jertfirea, dragostea, curajul, inteligența și poate că cel mai mult demnitatea moștenită din basarabeni.
În continuare vorbim de eroina romanului ,,Tema pentru acasă”, de Nicolae Dabija în baza calităților enumerate mai sus. Analizînd personajul ne punem întrebarea, ce o determină pe Maria la atăta dăruire?
Probabil că dragostea ar spune mulți dintre cititori pentu că altă interpretare nu pot indentifica, dar anume dragostea o determină pe eroina romanului la atîtea acțiuni curajoase în care se jertfește cu zîmbetul pe buze. Prima act de curaj, Maria îl săvîrșește la ultima lecție de literatură atunci cînd aruncă după catedră portretul mai marelui Stalin, repunînd deasupra tablei pe cel al lui Eminescu. Autorul nu descrie dar această faptă se lasă intuită că a fost săvîrșită de Maria.
Motivul care a determinat-o pe Maria la săvîrșirea acestei fapte este desigur dragostea pentru valorile noaționale, cultivată de profesorul iubit Mihai Ulmu, argumente stînd aici și cărțuilia cu poeziile de dragoste ale lui M.Eminesu – momentul cînd dragostea dintre cei doi prinde aripi prin poeziile lui Eminescu – pe care probabil Maria, eleva frumoasă și romantică le-a citi cu multă patimă după care a sărit în apărarea poetului drag.
Desigur, acesta cîn își dă seama că făptașa este Maria sare în apărarea ei pentru simplul fapt că el singur i-a cultivat sentimentul demnității. Aceste enunțări ne permit să fcem concluzia că maria este un personaj riguros construit și inteligent situat în acțiuni de autor, o vedem încă din primele pagini, muncitoare, prima la carte , frumoasă și zveltă și îndrăzneață, sunt cîteva din caracteristici care îi dau nota principală încă din începutul romanului.
Dragostea de care este cuprinsă Maria Răzeșu este una revelatoare, niște sentimente foarte adînci purtate în suflet de o elevă pe care le descoperă în poeziile lui Eminescu. E practic femeia îndrăgostită și purtătoare de dragoste care i-a lipsit marelui nostru poet. Și este gata la toate pentru a se împli în dragoste. Tocmai cărțulia cu poeziile lui Eminescu constitue motivul pentru care Maria va parcurge un întreg continet geografic pentru a i-o întoarce și ai spune cît de mult îl iubește pe Mihai Ulmu.
Următoare ispravă a eroinei noastre este la arestarea lui Mihai Ulmu. Chiar dacă dragostea așteptă, maria nu așteaptă și pornește în raion în căutarea profesorului pentru banalul motiv de ai întoarce cartea cu poezii împrumutată la penultima lecție.
Discuția cu locotenetul care la arestat pe Ulmu, dovedește tăria și determinarea Mariei. ,,Eu trebuea să-l execut fără să pun întrebări”, ,,Logodeștete cu altcineva, uită-l pe Ulmu”, ,, Ulmu este dușman al poporului”.
Dialogul lui cu ea, încercînd să-i schimbe hotărîrea de al căuta în siberia nu reușește, prevenind-o în crescendo decît să-i justifice parcă exaltarea: ,,Vreau să fiu și eu împușcată cu el”. ,,Vreau să mor și eu cu el”, sfîrșind cu ,,Da sunt nebună, pentru că am jurat să fiu cu dînsul și în viață și în moarte, la bine și la greu”. Dincolo de orce fel de tipare se lasă bănuită o sugerată psihologie a iubirii dintîi, dacă intrăm în logica internă a eroinei. Nicolae crețu Nimic nu pare să o împidice pe Maria în dorința ei.
Ușurința cu care deschide uși și înmoae inimi, obține pașaportul necesar, determinarea cu care obține adresa lagărului unde este arestat Ulmu, chiar și supunerea părinților la dorița ei de a pleca nu solicită un impediment, pentru că ,,inima de mamă pe toate le cunoaște și le simte”, – ordinea exigentă de la țară instituită asupră fetelor tinere dispare aici, pentru că altfel nici nu s-ar putea cînd e vorba de o dragoste mare, adevărată, legile rămîn în umbră- dorința arzătoare și calmă cu care parcurge drumul către Siberia încurajate pe alocuri de prevestirile ghicitoare-țigănci ,,Tu ești dată pentru o dragoste mare. Din acele care pierd omul”, sau tatăl Nadiei cînd o îhrănește în portul din Magadan, și apoi o îndrumă spre Zarianka.
Nimic nu o împidică pe Maria în al găsi pe Mihai, iar impedimentele care i se ivesc le depășește cu sufletul liber, gîndul greutății fiindu-i compesat de dragostea ce i-o poartă lui Mihai Ulmu. Astfel, făcînd o coparație, Maria răzeșu se asemănă cu personajul literar Vitoria Lipan, din romanul ,,Baltagul” de Mihail Sadoveanu, personajul Sadovenian fiind apreciat pentru responsabilitatea, intelegența, hotărîrea și dîrza cu care Victoria întreprinde acțiuni și parcurge drumul plin de hopuri pentru ai oferi soțului iubit o înmormîntare creștinească.
Maria ca valorifacatoare a focturului spiritual se constitue prin nucleul acestor acțiuni, anume a acelor prin care se smerește în numele lui Mihai, sau pentru dragostea lor, ca de exemplu momentul de la Zarianka cînd îi organizează evadarea acstuia pentru a fi în sfîrșit înpreună, cînd fericirea lor durează Biblic, șapte zile, și alte acțiuni cît era și ea deținută.
Maria este personajul care pe mai pe toată desfășurata romanului este purtătoare de dragoste spirituală. Avem în vedere de dragoste spirituală pînă în momentul cînd între cei doi apare sentimentul propriu-zis de iubire, pînă ca Mihai să-și dea seama că Maria este îndrăgostită de el și el de Maria, a tuturor dorințelor, faptelor, zbaterilor o putem numi dragoste spirituală, pentru că autorul include printre dorințele și acțiunele întreprinse de Maria și alte valori general-umane, valori naționale sau tradiționale.
Momentul cînd Maria evadează și își salvează propriul copil bolnav de tifos cu pierderea propriei vieți, este o faptă făcută de Maria atît în numele dragostei dintre ea și Mihai, cît și în numele demnității materene. Și aceasta este dovada perfectă a dragostei spirituale pe care o poartă Maria în sufletul ei. Desigur, la mijloc este fiul ei, dar totuși, în timp ce evadează este rănită, continuă și apoi felul cum masează copilașul, apoi este găsită moartă dimineață cu el în brațe explică demnitatea Mariei cît și desăvîrșirea ei prin dragoste.
Într-o mică concluzie putem spune că Maria Răzeșu este întruchiparea perfectă a demnității umane, materne, a dragostei desăvîrșite, o elevă care și-a învățat ,,Tema pentru acasă”, un om care nu a încetat să lupte și o mamă care și-a salvat copilul cu pirderea propriei vieți. Prin acestă rezistență Maria a continuat tradiția.
3.2 Destinul copiilor
În perioada 1947 – 1959, activau împotriva sitemului totalitar mai multe organizații școlare în frunte cu cei mai buni elevi, din care făceau parte descendeți ai unor familii princiare sau copii de țărani și muncitori. Aceștea înceracu să țină piept regimului iar pentru atitudinea lor, considerată de securitate ,,subversivă”, au făcut ani grei de temniță. Sistemul era diferit.
În România în mare parte erau arestați liceeni și copii din familiile cu îanltă demnitate socială, duși în închisori speciale numai pentru copi, unde avea loc așa numita ,,reeducare”. În URSS, sistemul erau mai complicat și mai dur. Erau arestați nu numai copii protestanți ci practic toți copii care erau lăsați de izbeliște, orfani, celora care le-au murit părinții în timpul războiului, sau le-au fost deportați părinții în Siberia, copii așa numiților robi, care erau condamnați la muncă silnică, copii deținutelor și deținuților care se nășteu prin pușcării.
Aresarea lor în închisori speciale era organizată cum am menționat mai sus, pentru așa numita ,,reeducare”, o educație în stil communist, adică așa cum menționează și Lăcrămioara Stoenescu, în cartea sa ,,De pe băncile școlii în închisorile comuniste”, ,,transforarea acestor copii în niște delaturi coministe: Să dai dferite informații, să scrii despre ceillalți, să iubești clasa muncitoare, și în URSS, săl-iubești pe tovarășul Stalin. Metodele pentru această reeducare era inumane. De la bătaia cruntă, la foame și la muncă silnică.
În romanul ,,Tema pentru acasă”, Nicoale Dabija, în chiar primul paragraf reflectă situația copiilor din închisorile comuniste. Mircea, copilul Mariei și a lui Mihai este copilul care de la o fragedă vîrstă este supus reeducări, o reeducare ce consta în primul rînd să-l iubească pe tovarășul Stalin mai mult decît orce pe lumea asta. Metodele pentru educare așa cum le transpune autorul în text, sunt inumane: Bătaia cruntă, La Nadrecinoe ne băteau toți: ,,profesorii, paznicii, bucătăresele, cei mai mari pe cei mai mici, iar cei mai mici pe cei și mai mici”, și bătaia copii o răbdau cu stoicism pentrucă: ,,pentru că știam că vina e numai a noastră”. (pag 8). Foamea: ,,Carnea ciorilor, după o săptămănă de terci lipsit de orce gust, ni se părea nespus de delicioasă”. ( pg 10). Sau să nu ai dreptul la singurătate: ,,Omul poate exista dcît împreună cu alții, numai atunci el este el, ne spunea Liubov Herbertovna”. (pag11). Și toate pentru al iubi pe tovarășul Stalin, și pentru a fi gata de război, care după așteptările copiilor nu mai venea, așa cum îi anunțau educatorii.
Metodele nemiloase impuse copiilor din închisori era pentru formarea unui caracter contondent a acestoa, care să-și dedice viața partidului comunist în totalitate, sau pentru diferite eventualități, război, răscoale. Astfel de caracter aveau și copii din ,,Orfelinatul”, descris de Nicolae Dabija: La faptele rele erau nepedepsiți – spănzurarea cînilor, omorîrea unui urs – la faptele bune eram pedepsiți – momentul cînd roșcatul a salvat o fată de la înec a cărei luntre se răsturnase în rîul Kolîma – și toate, pentru că nu stimula egoismul din om. (pag 11).
Destinul acestor copii era sumbru. Mulți dintre ei ajungeau în armată, alți activiști de partid, alții în poliție sau în diverse structuri ale statului pentru a menține teroarea asupra oamenilor ca partidul să dețină controlul asupra poporului. Prin găsirea sa de către tatăl său, Mircea Ulmu, reprezintă copilul salvat de la destinul reeducării, adus în sînul patriei mamă, acolo unde are loc adevărata reeducare în cadrul culturii spirituale.
3.3 Spațiul satului și al familiei în tezaurizarea spiritului național.
La noi satul are ceva din ce Dumnezeu a binecuvîntat ca veșnic să nu dispară, o valoare pe care puține popoare o au, și chiar dacă o au parcă nu se aseamănă cu anoastră. O valoare care continuă din neam în neam, din generație în generație – feblețea Domnului, dragostea. Dar mai ales o dragoste mare, cîn vorbim în sensul spiritului național.
Satul, în sensul de tradiționalism, este un conservator de valori spirituale, vorba poetului Nicolae Dabija: ,, Cît mai ai un sat departe, / și un grai fără de moarte, / cît ai cui zice părinte, / mai există lucruri sfinte”. Totodată artistul este primul care a plasat satul în centru ceației sale, acordîndu-i creditul de posibilă afirmare în planuri superioare ale existeței sale. Dar în literatura română, pot spune că, satul este embla factorului național refelectat prin artă.
De data asta, în cazul prozatorului Nicolae Dabija, romanul ,,Tema pentru acasă”, cu capitolul sugestiv ,, Lanul”, unde apare și data de pomină, 28 iunie 1940, dată a ocupări basarabiei de căte noul sistem dictatorial, sau cum se mai spune a eliberări noastre de noi.
În romanul său, Nicolae Dabija, dezbate factorul național într-un stil original, apropiat realităților – poate nu apropiat documentelor și datelor istorice așa cum menționează criticul literar Mircea V. Ciobanu.
În mai multe capitole este descris șovinismul asupra Basarabiei, cu invinuirile banale ca atentat asupra clasei muncitoare, deportările, și închisorile, dar la începutul romanului, în capitolul ,,Lanul”, autorul prefigurează modul cît de hain forțele armate rusești au năpustit în Basarabia. Întro analogie semnificativă, Lanul redă atmosfera original de la 28 iunie 1940.
Așa cum am vorbit mai sus de bogăția satului, nimic nu poate fi mai de preț pentru un țăran decît recolta pămîtului pe care l-a muncit un an de zile, dar după cum vedem în redările textuale, uruitul amețitor, tunurile și mitralierele care-i țintesc pe oamenii din Poiană plus mănunchiurile de spice mototolite, rămase în urma mastodonților de fier, sunt imagini violente psihologic care-ți tae firul răsuflării.
Oarecum dușmanul între ghilimele, acționează pervers, risipindu-ți munca, distrugîndu-ți valorile pentru a-ți spune la urmă să te bucuri că ești liber. Ceasul acele deshide o jumătate de veac de suferințe, de nedreptăți, de martiriu politic.
,Intrarea armatei roșii și a ,,Puterii sovietelor”, pe pămîntul românesc al basarabenilor nu se va face doar,,culcînd la pămînt spicele de grîu”, din lan, ci aducînd cu ele atmosfera de opresiune și teroare ale unei istorii, cu urmările ei politice, de viață cotidiană, morale, care își pune amprenta silnic asupra destine individuale și colective, precum sunt eroii romanului Mihai Ulmu și Maria Răzeșu, sau familiile basarabene, dar nu-și pun amprenta pe tradiții, care reprezintă sufletul satului”. Nicolae Crețu.
,,Un incult Fioros”, așa cum îl numeșete academicianul Vasile Micu pe Nicolae Dabija, pentru felul său de a reda evenimentele și faptele cît mai drept posibil și în stilul cît mai original evenimentelor, pentru modul în care au acționat autoritățile comuniste să ne educe și să ne distrugă valorile, altfel spus, să ne elibereze de noi. Dar n-au reușit. Pentru că așa cum spune și poetul Lucian Blaga ,,Veșnicia s-a născut la sat”. Satul cu cu valorile, tradițiile și dragostea lui a rămas tot același. Veșnic și nedestrămat. În asta și rezidă analiza paragrafului la care ne referim.
La modul cît de eroic au rezistat țărani noștri pentru ași păstra cultura națională înpotiva tuturor opresiunilor exercitate de autorități la acea vreme. La modul cum s-au sacrificat familiile noastre nelepădîndu-se de credința în dumnezeu. Asta și reprezintă tezaurul satului care s-a transmis din generație în generație, și care a dăinuit cu atîta sărbătoare timp de șaptezeci de ani de comunism.
Concluzii
Această splendită și binecuvîntată carte trebuie să le reamintească multor basarabeni, cine sunt ei, ce sunt ei, și ce atitudine trebie să ia față de anumite măsuri și față de adevărata lor țară. În cei cinzeci de ani de communism, sovietici au reușit să-i facă pe mulți cetățeni de-ai noștri să uite că mulți frați de-ai noștri au fost deportați și uciși. Comuniști au reușit să-I facă să-și amintească că pe timpul burgheziei au fost pălmuiți de jandarmii români. Concluzionînd asupra temei studiate am desdus că această temă este important pentru că are ideia destinului individual,. Ia trebuie cercetată pentru că Nicolae Dabija adduce pe mesele cititorilor un roman cu multe adevăruri ascunse chiar și azi, un roman care relevă perfect poporul nostrum și tradiițiile noastre: un Mihai Ulmu, modelul profesorului plin de dragoste, smerit cu credința națională, modelul basarabeanului plin de viață transportat în Siberia pentru motive banale. Maria Răzeșu modelul elevei demne de dragostea ce mare caracteristică poporului nostrum, ucisă pentru o faptă umană. Sau cercul intelectualilor care nu și-a trădat conștiința demnității umane și asuferit pentru a rămîne demni și în piceoare pînă la urmă.
Tema pentru acasă dă cititorului o temă deschisă pentru care acesta ar trebuii să o resolve cu mintea și sufletul pe baza aceluiași mereu și actual principiu de cînd lumea: Iubirea ca factor spiritual spre calea desăvîrșiri, iubirea ca liant sentimental între timiditate și fericire, iubirea care salvează. Tema pentru acasă rămîne un chid supus decodificări în permanență despre cum păstrăm și promovă valorile naționale – limba, neam, istorie, tradiții, – pentru care supreme al vieții este iubirea. Romanul rămîme în același timp și un imn al libertății care în opinia lui Iulian Filip o are fiecare la îndemînă doar că să nu se teamă de marele ei preț… dar și un dor continuu de Eminescu ceea ce înseamnă dor continuu de națiunea română.
Bibliografie
Gheorghe Adamescu, Istoria Literaturii Române.
Ion Rotaru, O istorie a literaturii române, vol.I, Editura Porto-Franco, Galați, 1994
Nicolae Iorga, Istoria literaturii românești, Editura Litera, Chișinău, 1997
Mihai Cimpoi, O istorie deschisă a literaturii române, Editura Porto-Franco, Galați, 1997
Lidia Grosu, Un dor continuu de libertate, text tipărit analitic, Ziarul “Literatura și Arta”, Chișinău, 21.10.2012, pag. 4
Gherghe Păun, Un roman de succes, Tema pentru acasă, Ziarul “Literatura și Arta”, Chișinău, 22.11.2012, pag. 15
Nicolae Crețu, Un roman Baladă, Tema pentru acasă, Revista „Convorbiri Literare”, Iași, pag. 113-117
Mihail Dolgan, Tehnici și statut ale unui roman artă, Ziarul “Literatura și Arta”, Chișinău, 21.10.2010, pag. 4
Mihail Dolgan, O dragoste Sheksperiană dezlănțuită în lanțuri, Revista „Akademos” nr.2, 2010, pag. 104-108
Mircea Ciobanu, Note la romanul, Tema pentru acasă, Revista „Contra fort” nr.5/6, 2011, pag. 3-12
Gherghe Pîrlea, Un roman în care „Dragostea” este un antonim pentru Siberia, Revista „Confluențe Literare”, București, Ediția 921, 09.07.2013
Nicolae Dabija, Pe urmele lui Orfeu, Chișinău, 1983 (ed. a doua, revăzută și completată, 1990)
Ion Ciocanu, Cenzura a afectat întregul proces literar, în Literatura și arta, 24 iunie, 2004.
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Destinul Intelectualului In Creatia Lui Nicolae Dabija (ID: 154048)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.