Derivarea In Limba Romana Contemporana. Aspecte Privind Exprimarea Elevilor

Lucrare metodico-științifică în vederea obținerii gradului didactic I

Derivarea în limba română contemporană Aspecte privind exprimarea elevilor

CUPRINSUL:

Partea I

1. Stadiul problemei

2. Metode și procedee de cercetare

3. Derivarea – mijloc intern de îmbogățire a vocabularului

3.1. Derivarea progresivă

3.1. 1.Noțiuni introductive

3.1.2. Conceptul de derivare

3.1.3. Derivarea cu sufixe

3.1.4. Derivarea cu prefixe

3.1.5. Derivarea parasintetică

3.2. Derivarea regresivă

3.3. Reguli de ortografie aplicate cuvintelor derivate

3.4. Dinamica limbii române actuale

4. Preliminarii

5. Manualul școlar

5.1. Concepție și viziune

5.2. Analiza comparativă a unui conținut în manualele alternative

5.3. Considerații personale privind ameliorarea procesului

instructiv – educativ

6. Metode de predare-învățare specifice limbii române

6.1 Proiecte didactice

7. Bibliografie

ARGUMENT

Limba este un fenomen social care reflectă gradul de dezvoltare a societății, iar cunoașterea, înțelegerea și aplicarea mecanismelor interne ale comunicării lingvistice sunt aspecte de cea mai mare importanță. Evoluția societății umane necesită mecanisme tot mai nuanțate, mai variate de comunicare, însă pe aceeași bază lingvistică îmbunătățită.

Theodor Hristea afirma : „… îmbogățirea și perfecționarea vocabularului constituie un lucru mult mai greu de realizat decât însușirea regulilor gramaticale ale limbii materne. Este unanim admis că, încă de la vârsta preșcolară, copilul stăpânește, în linii mari, sistemul gramatical al limbii pe care o vorbește, însă achiziționarea de noi cuvinte și folosirea lor corectă rămân un deziderat permanent de-a lungul întregii vieți.”

A vorbi și a scrie înseamnă a dezvălui lumea dinăuntrul și din afara ta, a comunica prin limbaj, ca instrument al gândirii, cu semenii tăi. Limbajul folosit induce un anumit nivel al înțelegerii, cunoașterii și exprimării, al folosirii cuvintelor pentru comunicarea ideilor și sentimentelor. Modul de exprimare scrisă și orală poartă pecetea personalității, temperamentului și culturii celui care comunică.

Lucrarea de față a fost realizată din dorința de a aplica la domeniul lexicului (derivarea) noțiuni de metodică a predării disciplinei Limba și literatura română.

Fără a-și propune o abordare exhaustivă a derivării, lucrarea descrie, clasifică și analizează unele aspecte interesante ale acestui mijloc intern de îmbogățire a vocabularului.

Sunt aprofundate cunoștințele privind conceptul de derivare, clasificarea formativelor, ortografia și aspectele expresivității cuvintelor derivate.

Înregistrator sensibil al prefacerilor sociale, al dezvoltării culturii și tehnicii, vocabularul se înnoiește permanent. Omul civilizației moderne, cu o gândire complexă și cu necesități de exprimare variată, are nevoie de un vocabular diversificat, apt să răspundă cerințelor multiple ale comunicării interumane. Abandonând unele cuvinte care nu mai corespund, vocabularul se îmbogățește prin crearea și împrumutarea de noi cuvinte.

Iată de ce doar o analiză diacronică nu poate oferi soluții pertinente absolute; chiar și corelate cu o analiză sincronă a fenomenelor lingvistice, fie în diasistemul limbii române, fie în comparație cu celelalte limbi romanice sau alte tipuri de limbi, problemele controversate rămân în atenția specialiștilor, în speranța găsirii unor abordări teoretice și practice clasificatoare.

Din acest punct de vedere, nici lucrarea de față nu are în vedere găsirea unor soluții pentru aspectele controversate, ci prezintă aspectele teoretice și practice ale unui mijloc intern de îmbogățire a vocabularului – derivarea – așa cum sunt ele oglindite în manualele alternative și modul în care trebuie abordat un conținut științific din punct de vedere metodic.

Latura metodică se reflectă la fiecare proiect didactic în conceperea clară – uzând de cerințele de formulare – a obiectivelor operaționale cognitive, defalcate în obiective formative și informative, dar și în metodele și procedeele didactice selectate în vederea obținerii rezultatelor optime în procesul instructiv – educativ.

Sunt regăsite și celelalte aspecte privind selectarea unui conținut adecvat, în vederea rezolvării fiecărui obiectiv. De asemenea, s-a urmărit elaborarea unor strategii focalizate pe fiecare obiectiv operațional și, nu în ultimul rând, modele de teste de evaluare în concordanță cu obiectivele propuse.

1. Stadiul problemei

Deși există foarte multe lucrări de specialitate în care este dezbătută problema derivării, nu există studii în care s-a realizat o privire critic comparativă a acestui mijloc intern de îmbogățire a vocabularului în manualele alternative.

Noțiunile teoretice: definiția, felurile derivării, clasificarea afixelor au fost dezbătute în majoritatea lucrărilor care au avut în vedere derivarea. Chiar dacă mai există puncte divergente, tot ce înseamnă teorie în domeniul acestui procedeu de formare a unor cuvinte noi, a fost discutat.

Noutatea lucrării constă în abordarea din punct de vedere metodic a temei de cercetare. Este interesant de urmărit aplicarea unei Programe unice la disciplina Limba și literatura română în manualele alternative, modalitatea prin care diverși autori de manuale reușesc să aducă în centrul atenției elevilor, dar și a profesorilor noțiunile teoretice, tipurile de exerciții și testele.

Materialul de lucru

Lucrări de specialitate, în special cele care dezbat problemele derivării

Metodici – Limba și literatura română

Manuale alternative

Culegeri de exerciții

Cuvinte cheie

Vocabular

Derivare

Afixe

Clasificare

Exemple

Tipuri de exerciții

Proiect didactic

Metode și procedee

Obiective

Teste

2. Metode și procedee de cercetare

Dincolo de aspectele teoretice vizate la un procedeu de îmbogățire a vocabularului, aspecte ce pot fi prezentate cu ajutorul metodei analitice, a sintezei, a comparației, există și o abordare nouă a derivării, o abordare ce constă în analiza critic – comparativă a prezentării aceluiași conținut în manualele alternative. De aceea, consider că cele mai potrivite metode și procedee de cercetare sunt următoarele:

Analiza

Paralela

Comparația

Sinteza

Analiza este o metodă generală de cercetare. Ea se practică nu doar în domeniul limbii și literaturii române, ci și în alte domenii.

Analiza (din gr. analysis) înseamnă descompunere. Este operația prin care un întreg este descompus în părțile lui componente, din a căror interpretare și interrelaționare întregul poate fi mai bine înțeles. Această metodă de cercetare a fost folosită atât în partea teoretică, cât și în cea metodică a lucrării. În plan teoretic, analiza s-a folosit atunci când derivarea, ca procedeu intern de îmbogățire a vocabularului, a fost descompusă în tipurile specifice, în diversele clasificări ale formativelor, pentru a evidenția întregul. În cealaltă latură, cea metodică, analiza se regăsește atât în proiectarea didactică cât și în cercetarea critic – comparativă. Ca metodă de cercetare analiza se află în strânsă legătură cu alte două metode: comparația și paralela.

Paralela este un procedeu în care se consemnează și se comentează, simultan, asemănările și deosebirile dintre două fenomene lingvistice, două opere literare, două personaje etc. cu scopul sublinierii prin comparație a trăsăturilor specifice acestora.

În lucrarea de față, acest procedeu a fost utilizat în prezentarea comparativă a unui conținut, regăsit într-o programă unică și obligatorie, reflectat în trei manuale alternative: manualul de Limba și literatura română pentru clasa a VII-a, editurile Humanitas, Corint și All. Am identificat asemănări și deosebiri între modurile de abordare a derivării, le-am exemplificat și comentat.

Comparația a fost utilizată atât în partea teoretică a lucrării cât și în cea practică.

În prima parte, ținându-se seama de clasificările din lucrările de specialitate, s-a realizat prin comparație analiza productivității în limbă a afixelor, iar în partea metodică a lucrării, comparația s-a folosit în strânsă legătură cu paralela, tocmai pentru a evidenția trăsăturile fundamentale ale derivării, trăsături deduse în urma analizei comparative efectuate.

Sinteza este procedeul folosit, cu precădere în partea teoretică a lucrării.

Lexicul se deosebește de gramatică, între altele, prin marea sa capacitate de schimbare: în orice epocă din istoria unei limbi sunt cuvinte care dispar sau care se întâlnesc tot mai rar, dar și cuvinte noi împrumutate din alte limbi sau creații interne, formate din elementele de care dispune limba respectivă. Toate aceste mutații la nivel lingvistic au fost studiate și dezbătute de cei avizați, editându-se numeroase lucrări de specialitate.

Întrucât lucrările respective tratează toate aspectele derivării, cu ajutorul sintezei am prezentat caracteristicile acestui mijloc intern de îmbogățire a vocabularului, așa cum sunt ele oglindite în lucrările de specialitate.

Întreaga cercetare este urmată de concluziile la care am ajuns, tocmai pentru a reliefa punctele slabe, dar și tari pe care le-am observat în urma analizei.

3. Derivarea – mijloc intern de îmbogățire a vocabularului

3.1. Derivarea progresivă

3.1. 1.Noțiuni introductive

Vocabularul este partea cea mai mobilă a limbii, pentru că este cea mai legată de evoluția societății: apariția și dispariția noțiunilor, schimbarea atitudinii oamenilor față de obiecte și acțiuni au ca urmare apariția și dispariția cuvintelor, modificarea înțelesurilor sau a formelor lor.

În mod tradițional se acceptă definirea vocabularului ca un ansamblu ce cuprinde totalitatea cuvintelor unei limbi. În același timp s-a considerat ca echivalent, pentru vocabular, termenul de lexic. Se spune, deopotrivă, și vocabularul, și lexicul limbii române.

Dintre toate domeniile limbii, vocabularul este cea mai dinamică, mai supusă influențelor externe și, în consecință, cea mai schimbătoare și mai eterogenă în privința conținutului și a structurii organizatorice. Pe de altă parte, elementele constitutive sunt și foarte numeroase. În principiu, dicționarele-tezaur ale limbii române înregistrează între 140000 de cuvinte și 175000 de cuvinte (cu tot cu variantele cuvintelor – titlu), dar un număr exact este imposibil de stabilit.

Crearea noțiunii de vocabular, ca totalitate, a fost posibilă datorită existenței cuvintelor ca parte. Așadar , relația între vocabular și cuvânt este de natura celei dintre întreg și parte, dintre general și particular. Cuvântul este unitatea de bază a vocabularului.

Cuvântul este unitatea centrală, definitorie a lexicului, unitatea semnificativă autonomă minimală a limbii, constituită prin asocierea unei forme fonetice ( complex sonor) și a unui conținut (complex de sensuri). Individualitatea sa în enunț și legătura indestructibilă dintre cele două laturi componente (semnificant și semnificat) fac din cuvânt semnul lingvistic prin excelență.

Din punctul de vedere al folosirii lor, cuvintele nu se găsesc toate în aceeași situație. Unele se întrebuințează des sau foarte des, altele rar sau extrem de rar; unele au sensuri numeroase, altele unul singur ( ceea ce duce, între altele, la apariția mai frecventă a unora decât a celorlalte); unele servesc la formatrea de cuvinte noi ( cu ajutorul sufixelor, prefixelor, etc ) sunt adică, productive, altele nu pot fi folosite în acest scop, sunt deci neproductive.

Vocabularul unei limbi este organizat după mai multe criterii formând un sistem, posibil de descompus în subsisteme corelate între ele și ierarhizate pe niveluri din ce în ce mai mici. Unii specialiști vorbesc explicit de sistemul lexical, alții adoptă termenii de ansamblu, totalitate sau mulțime de unități lexicale.

Cercetarea vocabularului (lexicului) limbii române cunoaște o lungă tradiție, ilustrată de o mare varietate de metode, de procedee de analiză și de aceeași situație. Unele se întrebuințează des sau foarte des, altele rar sau extrem de rar; unele au sensuri numeroase, altele unul singur ( ceea ce duce, între altele, la apariția mai frecventă a unora decât a celorlalte); unele servesc la formatrea de cuvinte noi ( cu ajutorul sufixelor, prefixelor, etc ) sunt adică, productive, altele nu pot fi folosite în acest scop, sunt deci neproductive.

Vocabularul unei limbi este organizat după mai multe criterii formând un sistem, posibil de descompus în subsisteme corelate între ele și ierarhizate pe niveluri din ce în ce mai mici. Unii specialiști vorbesc explicit de sistemul lexical, alții adoptă termenii de ansamblu, totalitate sau mulțime de unități lexicale.

Cercetarea vocabularului (lexicului) limbii române cunoaște o lungă tradiție, ilustrată de o mare varietate de metode, de procedee de analiză și de concepții asupra naturii cuvintelor și a vocabularului în ansamblu. Organizarea externă( ierarhizarea funcțională) a vocabularului românesc constă în ordonarea cuvintelor, după criteriul statutului dobândit în procesul utilizării lor de către comunitatea vorbitorilor, pe niveluri și sfere de întrebuințare.

Criteriul funcțional – ierarhic acționează pe baza unor factori psihologici, socio-culturali, teritoriali etc, ordonând cuvintele în submulțimi organizate după frecvența cuvintelor în vorbirea întregii comunități a vorbitorilor de limba română, a unor categorii de vorbitori etc. Rezultă de aici următoarele subdiviziuni:

vocabular de bază (fundamental) – masa vocabularului;

vocabular activ – vocabular pasiv;

vocabular literar – vocabular neliterar;

vocabular de uz general ( comun, mediu) – vocabular cu sferă limitată de utilizare (arhaic / neologic, regional / sectorial / de grup).

Organizarea internă (sistematizarea) a vocabularului are la bază criterii lingvistice, ce vizează conținutul semantic sau forma unităților lexicale.

Criteriul semantic se întemeiază, pe analiza conținutului cuvintelor, adică pe sensul cuvintelor, dar ordonează cuvintele în submulțimi prin raportarea acestora la trăsăturile formale ale unităților lexicale:

sinonime

antonime

omonime

paronime

cuvinte polisemantice

câmpuri lexico-semantice ș.a.

Criteriul formativ(etimologic) se referă la organizarea internă a vocabularului pe latura formei (expresiei) cuvintelor.

Din această perspectivă, vocabularul limbii române poate fi împărțit în cuvinte primare, care nu pot fi analizate în unități lexicale mai mici, și cuvinte formate de la acestea, prin diverse mijloace constitutive. Majoritatea unităților lexicale ale limbii române se află într-o ierarhie morfematică, pe de o parte pe linia cuvântului – bază (în așa-numita familie lexicală), iar pe de altă parte pe linia procedeului formal (derivare, compunere, conversiune).

Ambele ierarhii au la bază structura morfematică a cuvântului, formată din rădăcină sau radical (elementul autonom, stabil al cuvântului, care este și purtătorul principal al conținutului său semantic), afixe (particule adăugate la începutul sau la sfârșitul rădăcinii pentru a forma un cuvânt nou, cu un conținut modificat , în sensul aportului semantic al afixului, față de cuvântul-bază) și componentele gramaticale (sufixe gramaticale și desinențe).

Cuvintele primare sunt cuvinte care nu pot fi descompuse în componente lexicale în limba română, fiind deci neanalizabile lexical. Ele se împart din punctul de vedere al provenienței, în două mari categorii:

elemente moștenite (din substratul traco-dac sau din latină)

elemente împrumutate ( din slava veche, maghiară, turcă, greacă, neologice: latino-romanice, germanice, englezești etc)

Formarea cuvintelor în limba română s-a constituit ca un domeniu lexical de sine stătător al cărui obiect îl reprezintă studierea mecanismului prin care limba română creează, pornind de la cuvintele primare de care dispune și folosind diverse procedee și formanți, cuvinte noi. Acestea sunt deci cuvintele formate pe terenul limbii române, prin mijloace interne de îmbogățire a vocabularului.

Procedeele de formare înscrise acestui mecanism sunt:

derivarea

compunerea

schimbarea valorii gramaticale (conversiunea)

Se adaugă, ca un mijloc mixt ( intern, prin o parte sau prin toți componenții, și extern, prin modelul structural), calcul lingvistic.

3.1.2. Conceptul de derivare

De-a lungul timpului, derivarea a fost explicată, îndeosebi, prin rolul primordial al acesteia ca mijloc principal de formare a noi cuvinte. Definițiile curente date derivării nu acoperă toate aspectele pe care acest procedeu le prezintă, infirmitatea definirii fiind dată de formele și particularitățile bazelor de derivare.

În „Enciclopedia limbii române” derivarea este prezentată drept principalul procedeu de formare a cuvintelor în română ca și în latină și în celelalte limbi romanice. Este afixală (sau progresivă), cu prefixe sau sufixe, parasintetică, regresivă și imediată(sau improprie).

În primul volum al tratatului despre „Formarea cuvintelor în limba română”, Mioara Avram nu dă o definiție procedeului derivării, ci doar constată existența a două tipuri principale și anume: propriu-zisă sau progresivă, prin adăugarea de afixe lexicale și lexico-gramaticale și regresivă, prin suprimarea afixelor sau a unor segmente interpretate ca afixe. De altfel, derivarea cu sufixe (care constă în postpunerea sufixelor la un cuvânt-bază) este numită sufixare, iar derivarea cu prefixe (care constă în antepunerea prefixelor la un cuvânt-bază) este cunoscută sub numele de prefixare. Pe lângă cele două tipuri amintite, autoarea aduce în discuție și formațiile parasintetice reprezentate de derivate parasintetice ( obținute prin asocierea simultană a celor două feluri de derivare progresivă-cu prefixe și sufixe: înveșmânta, antidughenizare – și de compuse parasintetice (obținute prin folosirea simultană a derivării și a compunerii : madambovarysms.

La acestea se adaugă și derivatele obținute prin substituție de afixe (sufixe și prefixe), care datorită slabei productivități (în comparație cu celelalte două) nu

apare prezentat în niciunul dintre cele trei tratate de formare a cuvintelor, dar este cercetat în unele lucrări recente.

De asemenea , trebuie să amintim și derivarea imediată,specifică verbelor de conjugarea I și a IV-a, care face obiectul unor studii speciale , realizate de Laura Vasiliu în „Formarea cuvintelor”, volumul al III-lea, p.132-143.

Conform Dicționarului de științe ale limbii, derivarea este procedeul de formare a unor unități lexicale noi pornind de la un cuvânt de bază (morfem independent sau semindependent), care constă fie în antepunerea unor afixe (prefixe), fie mai ales în postpunerea lor (sufixe).

Din cele menționate, putem observa cu ușurință în ce constă procedeul derivării și cum se clasifică aceasta.

Pornind de la definiția dată derivării de Ion Coteanu în „ Limba română contemporană”, „asocierea formativelor (lexiformelor) cu cuvintele de bază”, vom încerca, în continuare, să amintim câteva particularități lexico-gramaticale ale temei (cuvântului – bază ), care nu poate fi recunoscută în toate cazurile inventariate, vorbind astfel de formații analizabile( în structura cărora se recunoaște atât sufixul, cât și cuvântul de bază) și formații semianalizabile ( la care sufixul este recunoscut numai prin opoziție cu alte formații sufixate sau compuse cu o temă comună, fiind inexistent ca un cuvânt independent).

Astfel, cuvântul de bază la care se atașează un sufix lexical poate apărea sub următoarele variante: simplu, derivat sau compus și o îmbinare de cuvinte sau numai un grup de sunete ( ââială).

În cazul cuvintelor simple se ține cont : de forma-tip cu care este înregistrat în dicționare ( nominativul singular nearticulat la substantive, nominativul singular masculin la adjective, infinitivul prezent la verbe etc ) :chioșcar, parolare sau de diverse forme flexionare: cosmetizat, mediatizat, piratat(e) – adjective provenite din verbe la participiu; unele formații derivate au la bază forma de plural ( clapist „cel care cântă la clape”). Nu foarte frecvent întâlnim situații în care derivatele pornesc de la forma pronunțată a unităților lexicale: gipan, merțan.

De cele mai multe ori sufixele lexicale se adaugă la cuvinte întregi din care se elimină desinențele nominale sau sufixele verbale: lozincian < lozincă, răspândac < răspândi, sau vocala de la lectura literei finale dintr-o abreviere siglă: pesedizare < PSD [p e s e d e]. Alteori bazele sunt reduse la rădăcina unor cuvinte din care se elimină sufixele lexicale: securită < securitate sau securest, bolșevită < bolșevic sau bolșevism( cf. Avram 1999: 90). Anumite derivate nu se explică prin baza formală existentă în corpul derivatului, ci prin cuvinte sau sensuri înrudite. De pildă, apocaliptician nu se referă la adjectivul apocaliptic,ci la substantivul apocalipsă, parohialism nu se referă la cuvântul propriu-zis parohie, ci la sensul pe care acesta îl oferă, și anume la o instituție de sine-stătătoare, independentă etc.

Pentru sintagme și compuse se ține cont de elementele componente, eliminându-se, de obicei, vocala sau vocalele finale ale primului sau ultimului termen: pafarist < pe afară, madambovayism, mașscriist. Uneori se elimină instrumentele gramaticale caprovarzism/ caprovarzist<capra și varza, alteori se adaugă o vocală ajutătoare ștefan(o)ghiorghist, alianț(o)civist. În celelalte cazuri sufixul se atașează direct la baza propriu-zisă: cașicumist, habarnamist.

Distincția între derivat și moștenit se poate observa prin studierea etimologiei bazelor de derivare, fiindcă termenul moștenit nu se poate aplica în româna actuală derivatelor obținute, ci numai bazelor și formanților sau afixelor derivative. Această preocupare, de a distinge între cuvintele împrumutate și cele create în limba română a interesat, mai ales în lingvistica contemporană , atât pe etimologi, cât și pe lexicologi și nu numai.

3.1.3. Derivarea cu sufixe

Derivarea cu sufixe sau sufixarea a fost și este în continuare principalul procedeu de formare a cuvintelor în limba română. Considerată de majoritatea lingviștilor drept o limbă de tip derivativ, asemenea limbii-mamă, latina, care îi stă la bază și de la care a moștenit un sistem sufixal foarte bogat, româna încearcă tot mai mult să apeleze la propriile ei mijloace atunci când simte nevoia creării unor cuvinte, expresii sau construcții necunoscute mai înainte. Pentru satisfacerea necesităților, mereu în creștere, ale tot mai numeroșilor ei mânuitori, atât sub forma scrisă, cât și prin viu grai, la un nivel corespunzător progresului științific, tehnic și cultural, limba noastră recurge din ce în ce mai frecvent la procedeele de îmbogățire consacrate și care sunt în conformitate cu sistemul ei lingvistic. Și astăzi, limba română uzează de procedeele obișnuite de formare a cuvintelor ( de unele mai puțin, de altele mai mult), cunoscute și în alte limbi: derivarea progresivă cu sufixe și / sau prefixe, derivarea regresivă, trunchierea, compunerea propriu-zisă (din cuvinte întregi), compunerea tematică ( cu teme legate : prefixoide și sufixoide, compunerea prin abrevieri și conversiunea.

Chiar dacă numărul compuselor și al derivatelor cu prefixe a crescut spectaculos, derivarea cu sufixe rămâne pe primul loc între procedeele interne. Productivitatea derivării este dată atât de frecvența cu care apare acest procedeu în toate variantele stilistice și în toate perioadele de evoluție ale limbii, cât și de diversitatea semantică a sufixelor. Pentru a înțelege mai bine mecanismul și particularitățile acestui mijloc de îmbogățire, vom enumera mai întâi câteva particularități ale sufixelor, precizate de Mioara Avram în introducerea de la volumul al III-lea dedicat formării cuvintelor ( Avram 1989: 5-13).

Definiție: sufixele sunt afixe adăugate la sfârșitul unui cuvânt întreg ( simplu, derivat sau compus) existent în limbă, la sfârșitul rădăcinii unui asemenea cuvânt simplu, respectiv al temei unui cuvânt derivat cu prefix sau cu alt sufix ( cu eventuala adăugare a unui prefix în cazul derivării parasintetice de tip prefixal), al rădăcinii / temei ultimului termen dintr-un compus ( sau dintr-o îmbinare de cuvinte în cazul compuselor parasintetice de tip sufixal ) sau la sfârșitul unei rădăcini ori teme inexistente drept cuvânt independent (de obicei element de compunere). În DSL s.v. sufix apare următoarea definiție: afix postpus bazei rădăcinii sau morfemului independent, care are în limba română valoare lexicală, lexico-gramaticală ori numai gramaticală; primele două categorii formează cuvinte noi iar sufixele gramaticale exprimă forme flexionare ale cuvintelor.

Clasificare: sufixele românești se clasifică după mai multe criterii:

După etimologie:

latinești ( -ar, -ătate, -ință, -tor);

slave ( -ac, -an, -eală, -enic, -nic);

maghiare( -șag, -șug );

turcești ( -giu, -lâc);

grecești (-isi);

latino-romanice ( -al, -ism, -ist, -iza);

După formă:

Simple ( când nu pot fi analizate în unități mai mici : -a, -iță, -uță )

Complexe ( când structura lor permite identificarea unor unități mai mici, dar întregul complex funcționează ca un element unic de derivare: -ărie, -oaică). Sufixele complexe sunt la rândul lor de două feluri: compuse ( când rezultă din combinarea a două sufixe simple: -izare) și dezvoltate ( când rezultă din combinarea unui sufix cu un element precedent nesufixal: desinență, articol, segment de temă lipsit de sens: -agiu, -itor, -țel, -uan, -ual ).

După natura gramaticală a bazei sau, mai ales a derivatului se ține seama de părțile de vorbire formate cu sufixe:

Sufixe substantivale ( fier-ar, muncitor-ime, bad-iță, grev-ac, lider-aș, abisal-itate)

Sufixe adjectivale (băn-esc, argint-iu, durer-os, idiliz-ant, șantaja-bil, edict-ual)

Sufixe verbale (caragial-iza, bici-ui, aiur-a )

Sufixe adverbiale ( bărbăt-ește, piez-iș, chior-âș )

Conform lucrării „Limba română contemporană” ( vol. II) , după o evaluare mai largă, apar în plus :

Sufixe pronominale ( mătăl-uță, mătăl-ică, atât-ica)

Sufixe care formează numerale ( zec-ime )

Sufixe care formează interjecții ( aol-ică).

După sensul exprimat:

Sufixe flexionare, morfologice sau gramaticale, care ajută la realizarea unor forme ale aceluiași cuvânt; în limba română apar numai la verb, pentru a desemna moduri și timpuri : cânt-a-se-m, mânc-ând

sufixe lexico-gramaticale, care cumulează exprimarea unui sens nou cu cea a unei categorii gramaticale : a lucr-a / lucr-a-re (verb) / lucr-a-re (la română-substantiv); a cânt-a / cânt-a-t (verb) / (melodia) cânt-a-t-ă (adjectiv)

De asemenea, sufixele lexico-gramaticale mai pot schimba apartenența gramaticală a bazei : în-drept-a ( de la drept), pietr-ui ( de la piatră), român-iza ( de la român). Tot în această categorie putem include și sufixele moționale ( -oi, -oaică, -easă, -că, -an ), deoarece pe lângă sensul nou pe care îl aduc, exprimă și valoarea de masculin sau feminin a derivatului.

Sufixe lexicale sau derivative, care ajută al formarea de noi cuvinte cu un sens lexical diferit de cel al cuvântului de bază, iar în funcție de sensul lexical exprimat, relativ constant, putem delimita următoarele categorii semantice de sufixe:

Augmentative – formează substantive, uneori și adjective, care arată că obiectul denumit este mai mare decât de obicei. În limba română sunt trei sufixe augmentative mai importante: -an , -andru , -oi ( -oaie ) ( băiț-oi, mașin-oaie, cățel-andru, bogăt-an )

Diminutivale – formează substantive, adjective și rar adverbe sau pronume, care arată că obiectul denumit este mai mic decât de obicei, pare astfel sau așa îl consideră vorbitorul. Limba română are multe sufixe diminutivale, dar mai frecvente și mai productive sunt în momentul de față următoarele : – aș, – el , – ea , – ic , – ică , – ior , ioară , – iță , – uc ( – ug ), – uș , – uț , – uță , – uleț ( balon-aș, băieț-el, frumuș-ea, păt-ic, cărn-ică, pantof-ior, arip-ioară, copil-iță, nas-uc, picior-uș, băn-uț, creng-uță, frig-uleț).

Nume de agent – caracteristica principală a sufixelor din această categorie constă în faptul că derivatul are semnificația generală de cel care îndeplinește într-un mod oarecare o acțiune, are de a face cu obiectul indicat de baza derivatului, fie pentru că reprezintă elementul obișnuit sau temporar al unei preocupări, al unei situații, ori al unui interes aparte, fie pentru că el constituie un obiect preferat sau specific din activitatea cuiva: bucăt-ar, oi-er, industri-aș, spălător-easă, cânt-ăreț, camion-agiu, stel-ist, cercetă-tor.

Nume de instrument: copia-tor, alfabet-ar, stropi-toare.

Colective – denumirea unei colectivități: ierb-ărie, fum-ăraie, brăd-et, școlăr-ime, zmeur-iș, porumb-iște.

Pentru denumiri abstracte – constituie o categorie complexă. Caracteristica lor fundamentală rezidă în capacitatea derivatului de a denumi două sau mai multe clase de obiecte care au ele înseși nume. După numărul claselor denumite substantivele în discuție se plasează pe o treaptă mai înaltă sau mai joasă de abstractizare. O ierarhie strictă este însă foarte greu să se realizeze, între altele fiindcă același cuvânt are uneori un sens aplicabil la mai multe clase și altul la mai puține. Exemplu : greutate este concret în greutăți de cântar și abstract în scria cu greutate. ( cosmetiza-re, constrâng-ere, povest-ire, cobor-îre, bun-ătate, pusti-etate, prudențial-itate, trăncăn-eală, măgăr-ie, comic-ărie, dor-ință, adânc-ime, huligan-ism, iscălit-ură, obrăznic-ătură, cupon-iadă).

Care indică originea: budapest-an, oland-ez, sina-iot.

Pentru denumirea plantelor și animalelor: trifoi-aș, stânjen-el, lumânăr-ică, cimbri-șor, grâu-șor, pești-șoară, albăstr-iță, cercel-uș, urzic-uță, lăcrăm-ioară, viesp-ar, pițig-oi, ciocăn-itoare, pescăr-uș, săb-ioară.

Pentru denumirea însușirii – trebuie să îndeplinească următoarea condiție : să se atașeze la o bază care să nu exprime ea înseși o calitate, să nu fie un adjectiv, ci să dezvolte un derivat adjectival de la un substantiv, de la un verb sau de la altă parte de vorbire. ( buget-ar, cod-aș, bucluc-așă, cert-ăreață, junim-ist, fiț-os, român-esc, săptămân-al, fățar-nic, coroi-at, hrăni-tor).

De modalitate: voinic-ește, pipt-iș, actual-mente.

Pentru ideea de loc: Păltin-iș, Nuc-et, patiser-ie, fastfood-ărie.

Pentru nume de instituții și unități administrative: judecător-ie, princip-at, avocat-ură.

Pentru nume proprii de familie: Ion-escu, Moldov-eanu, Petr-ache, Constantin-iu.

5. După productivitate ( în funcție de frecvența combinării mai ales cu baze

românești vechi):

Sufixe productive: – iadă, -itate, -ist, -ism, -izare, -ită,-bil, -ant, -ian.

Sufixe neproductive ( care pot fi cu productivitate scăzută sau deloc productive).

Numărul sufixelor a fost estimat la peste 800 de sufixe românești, identificate în câte cel puțin o formație analizabilă din punct de vedere formal și semantic. Jumătate din aceste sufixe au fost considerate simple, iar cealaltă jumătate complexe.

3.1.4. Derivarea cu prefixe

Derivarea cu prefixe este unul dintre procedeele principale de formare a cuvintelor în limba română. Ea poate fi :

Un mijloc unic de formare a unor cuvinte noi, atunci când de la un cuvânt existent în limbă se obține altul prin simpla adăugare a unui prefix : stră-moș;

Un mijloc asociat cu altele atunci când prefixarea se folosește simultan cu: sufixarea( înverzi), derivarea regresivă (transfug), compunerea (neînstare);

Prefixele sunt afixe care se atașează la începutul cuvântului bază pentru a forma un nou cuvânt. Formarea cuvintelor cu ajutorul prefixelor reprezintă unul dintre cele două tipuri de derivare progresivă.

Față de numărul, de varietatea și complexitatea sufixelor, prefixele prezintă în limba română contemporană un tablou mult mai simplu. De asemenea, spre deosebire de sufixare, prefixarea nu are ca rezultat schimbarea clasei gramaticale a cuvântului, ci numai schimbarea sensului. Astfel, în cădere > precădere, baza este un substantiv, iar cuvântul nou format prin derivare cu prefix este tot un substantiv, în exista > preexista, baza este un verb, iar cuvântul nou format prin derivare cu prefix este tot un verb, electoral > preelectoral, baza este un adjectiv, iar cuvântul nou format este tot un adjectiv ș.a.m.d.

Păstrarea părții de vorbire se datorează faptului că prefixarea nu implică eliminarea sufixului, prefixul adăugându-se, cuvântului întreg, nu radicalului. Altfel spus, dacă partea de vorbire din care făcea parte radicalul se schimbă, totuși aceasta se datorează sufixului: robire > dezrobire, dar dulce > îndulci.

Deși, majoritatea lucrărilor de specialitate clasifică prefixele după două criterii ( semantic și etimologic), considerăm necesar să introducem în lucrarea noastră și clasificarea prefixelor după structura lor morfologică ( cf. Alexandru Graur și Mioara Avram, Formarea cuvintelor în limba română, vol.II):

Simple (când nu pot fi analizate în unități mai mici)

Complexe (când structura lor permite identificarea unor unități mai mici, dar întregul complex funcționează cu un element unic de derivare):

Compuse ( când rezultă din combinarea a două prefixe simple);

Dezvoltate ( când rezultă din combinarea unui prefix simplu cu un element neprefixal)

Majoritatea prefixelor limbii române sunt prefixe simple. Numărul lor, cuprins în lucrarea menționată mai sus este de 86: a-1, a-3, ab-, an-5, ana-, ante-, anti-, antre-, apo-, arhi-, cata-, circum-, cis-, co-2, con-2, contra-, cu-, de-2, de-3, des-, dia-, dis-, do-, ecto-, en-, endo-, ento-, epi-, ex-1, exo-, extra-, hiper-, hipo-, in-1, in-2, infra-, inter-, intra-, intro-, iz-, în-1, între-, întru-, juxta-, me-, meta-, nă-1, ne-2, non-, o-1, ob-, par-1, para-, pen-, per-, peri-, po-, pod-, poi-, post-, pre-, prea-, pro-1, pro-2, ră-1, răs-, re-2, retro-, s-, se-, sin-, spre-, stră-, sub-,super-, supra-, sur-, tă-, tra-, trans-, tră-, tre-2, ultra-, vă-, văz-, ză-.

Prefixele compuse, rezultate din două prefixe simple analizabile ca un element unic de derivare, sunt : apar- < a-1 + par-1( aparține ); metem- și meten-< meta-+ em-, en-( metempshihoză ); ra-< re-2 + a-1(racola); ram- și ran- < re-2 + am- , an-5 ( rambursa, ranfort); rim- și rin- < re-2+ im-1, in-1 (rimbomba); sco-< s- + co-2 (scofală) și sper-< s- + per- (sperjur).

Prefixele dezvoltate, rezultate din combinarea unui prefix simplu cu un element neprefixal ( fragment nesemnificativ al unui prefix sau al unei rădăcini ) sunt : destr-< des-+ ( în)tr-; pres-< pre-+( ră)s (presfira); zăs-<ză-+ (ră)s.

Majoritatea lucrărilor de specialitate clasifică însă prefixele după două criterii:

În raport cu semnificația generală pe care o pot avea, întâlnim:

Prefixe privative – care imprimă bazei ( mai ales verbe participii și adjective ) sensul „fără”, „ a lipsi de”, „lipsit de” : a – (apolitic); des – (dez-, de-) (descătușa, dezamăgi, declasa);

Prefixe negative – care imprimă bazei ( mai ales adjective substantive, adverbe) valoare negativă, dar cu foarte multe conotații suplimentare ( superlative, lipsa de finalizare a unei acțiuni, frecvență, afirmație) : ne- ( nemuritor, nedrept, neîncetat) in- / im- / i- ( indispune, impropriu, imoral ), a- / an- (apoetic, anorganic), dis- / diz- (discontinuu, dizgrațios);

Prefixe iterative – care conferă cuvântului ( verb, adjectiv participial) ideea de repetare cu diverse alte conotații : extinderea, refacerea acțiunii în sens contrar, revenirea la starea inițială ( eventive) etc : răs- / răz- / ră- ( răscoace, răzgândi, răzleți, răsuci ), re/ (realege, reîncepe);

Prefixe delocutive – formează cuvinte noi pornind de la o bază locuționară, exprimând chiar „înlocuirea”, dar mai ales „introducerea”, „devenirea”, „facerea” etc : în- (înfăptui< a pune în fapt, înlocui<a pune în loc), de-(depărta, dedulci);

Prefixe locative – indică locul în raport cu semnificația bazei, dar și ierarhizarea valorică : ante- (antebraț), extra- (extravilan), intra- (intravenos), pre- (preșcolar), post-(postbelic), sub- (subteran), supra- (suprateran);

Prefixe ale asocierii – con- / com- / co- (concetățean, compatriot, coproducător);

Prefixe care marchează intensitatea maximă (ale superlativului) – arhi- ( arhidiacon, arhicunoscut), extra- (extrordinar, extrafin), hiper- (hiperaciditate, hipersensibil), super- ( superputere, superproducție), supra- (supratonaj, supraprofit), ultra- (ultrademagog, ultrviolet).

Aspectul semantic al prefixelor este detaliat de Laura Vasiliu, autoarea capitolului Semantica prefixelor și a derivatelor cu prefixe, în lucrarea Formarea cuvintelor în limba română (vol II), coord. Al. Graur și Mioara Avram. Sunt atribuite prefixelor următoarele valori:

Interioritatea concretă

statică : intralingvistic, înnopta

dinamică (mișcarea către interior): desprimăvăra, imigra;

Exterioritatea

exterioritatea concretă

statică: excentric, extraconjugal;

dinamică (mișcarea către exterior) : disloca, expatria;

exterioritatea abstractă dinamică (proveniența) : decurge;

exterioritatea concretă statică + inferioritatea abstractă : paraliteratura;

exterioritatea concretă statică + depășirea unei limite: metafizică;

Superioritatea

superioritatea concretă: supracopertă;

superioritatea abstractă (intensificarea) : aflux, arhicunoscut, extrafin, preabun, (supraordonarea) arhidiacon, (generalitatea) diaplegie.

superioritatea concretă + depășirea unei limite: supraindividual, ultralumesc;

superioritatea concretă + exterioritatea concretă : suprapartizan;

superioritatea abstractă + depășirea unei limite (caracterul excesiv) : arhiplin, hipercorectitudine, ultrasunet;

Inferioritatea

inferioritatea concretă: subintitula;

inferioritatea abstractă : inframicrob, mezalianță (subordonarea) contraamiral, subcomisar;

inferioritatea abstractă + depășirea unei limite (insuficiență) : denutriție, diform, indigestie, infrasunet;

Anterioritatea

anterioritatea concretă statică: antebraț, penultim, preistoria;

anterioritatea abstractă dinamică (revenirea la starea anterioară) : readuce, retroceda;

anterioritatea concretă statică + depășirea unei limite : cisalpin;

anterioritatea abstractă dinamică + inferioritatea abstractă: retrograda;

Posterioritatea

posterioritatea concretă statică : epiglotă, postdata, supraviețui;

posterioritatea abstractă dinamică ( direcția spre viitor ) : progres;

posterioritatea concretă statică + depășirea unei limite : transcarpatin, ultramodern;

Proximitatea

proximitatea concretă

statică: context, paraarticular;

dinamică (direcția) : acosta

proximitatea abstractă

statică ( asemănarea) : zvăpăiat, parascarlatină;

dinamică ( afectivă = adeziunea) : asentiment, proamerican (conceptuală = aproximarea) : alungit, întredeschide, prevedea;

proximitatea concretă statică + caracterul secundar: contrasemna

Distanța ( depărtarea)

distanța concretă statică : arhistrăbun, strămunte;

distanța abstractă

statică: abține;

dinamică: abjura;

Opoziția

opoziția concretă

statică : antartic, antisimetrie, contrapantă;

dinamică : contraalizeu, răspăr;

opoziția abstractă evaluativă: antifascist, deprecia, resentiment;

opoziția concretă + caracterul secundar : contratimp;

opoziția concretă + superioritatea sau inferioritatea concretă + caracterul secundar: contraclapă;

Poziția în jurul….: circumpolar, cuprinde;

Poziția intermediară : diartroză, intramontan;

Străbaterea: diacronic, străbate;

Trecerea dintr-un loc în altul sau dintr-o formă în alta: abscrie, metamorfism, transfigura;

Repetarea : realege, contravizită;

Caracterul perfectiv (terminativ) al acțiunii : decurge;

Caracterul incoativ al acțiunii: adormi;

Caracterul durativ al acțiunii: preveghea;

Dobândirea obiectului sau a însușirii…, caracterul eventiv al acțiunii: agrava, înăcri, înfrunzi;

Reciprocitatea, asocierea: conlucra, interlocutor;

Caracterul secundar sau suplimentar : extrasistolă, hiperparazit;

Caracterul neașteptat al acțiunii: supraveni, surprinde;

Realizarea obiectului sau realizarea acțiunii: împacheta, încleia;

Instrumentul: astupa;

Apartenența: apoferment;

Referirea : metalimbaj;

Substituirea : proconsul;

Conformitatea : alinia;

Presupunerea : ipoteză;

Negația bazei

absența (trăsăturilor specifice ale ) bazei ( valoare privativă) : amoral, apolitic, deznădejde, imoral, incomod, imposibil, neadevăr, nonsens;

anularea obiectului sau a însușirii… : decolora, despacheta, răspopi;

transformarea în sens negativ a calității obiectului: denatura, desfigura;

neconformitatea cu baza, caracterul neautentic, fals: antitalent.

Descrierea prezentată aici se deosebește într-o anumită măsură de descrierile sensurilor fiecărui prefix în parte prezentate în alte monografii. Aceste deosebiri sunt determinate de perspectiva diferită din care sunt făcute cele două tipuri de descrieri. Definițiile sensurilor sunt rezultatul analizelor operate asupra ansamblului derivatelor câte unui prefix. Prin aceste analize și, implicit, definiții s-a urmărit uneori explicarea unui sens din altul, gruparea în jurul unei valori fundamentale, paralel cu detalierea conținutului semantic pentru a nu se pierde unele nuanțe.

Din punct de vedere etimologic avem următoarele categorii de prefixe:

Moștenite:

a- (ad-) s-a moștenit ca prepoziție și prefix. Existența prepoziției a întărit productivitatea prefixului. Derivatele cu a- sunt vechi, atestate din secolul al XVI-lea. În epoca modernă prefixul a fost întărit prin derivate cu a (d)-, împrumutate din latină, franceză, italiană. În româna contemporană nu mai este productiv. Cu ajutorul lui se formează:

– verbe de la verbe: alipi, aține, asfinți, amesteca;

– verbe de la adjective: alina, amorți, asurzi;

– verbe de la adverbe: amâna;

– adverbe de la baze nominale: acasă, afund, alături, alene ș.a.

de- (lat. de-) este continuatorul prefixului de- , moștenit în componența unor verbe cu structură analizabilă. Începând din prima jumătate a secolului al XIX-lea, prefixul a fost întărit prin împrumuturi din latină, franceză și, uneori, italiană. Cu ajutorul lui se formează:

– substantive: deîmpărțit, demers, deochi;

– adjective (rar): deosebit, desăvârșit;

– verbe: decădea, decurge, deseca;

– adverbe: deasupra, decât, deloc, deseară, desigur, devale;

– conjuncții și prepoziții: deci, deși, despre;

des- (lat. dis-) (var. dez- înainte de vocală, semivocală sau consoană sonoră, cu excepția lui z ; și de- înaintea consoanelor s, ș, j,z). sensul general al prefixului este privativ: „fără, lipsit de”. Servește la formarea de :

– substantive: desfrâu, dezgust, deznădejde;

– adjective (rar): descreierat;

– verbe:descifra, descoase, desființa, despături, deșela, dezamăgi, dezbina, dezechipa, deznoda etc.

în- (lat. in-), ( var. îm înaintea labialelor b, p: îmbătrâni, îmbulzi, împărți etc.). Prefixul s-a împământenit prin cuvinte moștenite, ca : înfrânge ( < infrangere), întinde (< intendere), începe(< incipere). Pe teren românesc s-au format numeroase derivate: înființa, înflăcăra, înlemni, întări etc. Dubletul neologic in- (cu var. im- , i- ), provine din împrumuturi latinești ori din celelalte limbi romanice: ilumina, imigra, indica etc. Unele neologisme s-au românizat: îmbiba, încorpora, înmagazina, iar altele funcționează cu variante cu in- și în- (ultima fiind socotită neliterară).

Prefixul in- are și valoare negativă: incoerent, incomplet, inconsecvent, independent. Derivatele verbale formate cu acest prefix pot fi grupate în două categorii:

– verbe eventive ( „arată că în starea subiectului se produce o schimbare, că se transpune în altă stare decât aceea în care se găsea”): încolți, înflori, înfrunzi;

– verbe delocutive ( cele formate de la locuțiuni): îmbătrâni (< a (se) schimba ( a se transforma ) în bătrân), îmbrățișa(< a cuprinde în brațe), înfățișa (< a pune în față), înmâna(< a da în mână).

ră- (lat. re-) a fost moștenit în cuvinte ca răduce< reducere, răpune< reponere, răsună< resonare. Cele mai vechi atestări apar în scrierile din sec. XVI-XVII : rămâne, răpune etc. Adeseori formațiile cu ră-, care cunosc și varianta re- din latină și din alte limbi romanice, mai ales franceză, se confundă cu cele care au pe re- neologic ( și el cu varianta ră- fie prin analogie cu vechiul ră-, fie datorită unei pronunțări regionale). Sensurile celor două prefixe sunt asemănătoare continuându-le pe cele din latină: mișcarea înapoi, întoarcerea la starea anterioară, repetarea, intensificarea, terminarea acțiunii.

stră- (var. stre-) (lat. extra, inițial doar ca adverb și prepoziție). Cele mai vechi atestări apar în texte din sec. XVI fiind atașat la teme de diverse origini. Cu ajutorul lui se formează verbe, substantive, adjective, toate analizabile în raport cu forma simplă. Are valorile: parcurgerea unei distanțe, înlăturarea unor obstacole(străbate, străpunge, strecura), schimbarea, modificarea ( strămuta), intensificarea ( străfulgera, străluci), vechimea, originea îndepărtată (străbunic, străvechi, strămoș).

Împrumutate din slavă:

ne-(din sl. ne, care funcționa atât ca prefix, cât și ca negație independentă). El a pătruns de timpuriu în limba română, într-o epocă anterioară despărțirii dialectelor, fapt demonstrat și prin prezența lui în aromână. Formațiile cu ne- sunt foarte numeroase începând cu primele scrieri românești, inclusiv și astăzi. Prefixul ne- are valoare negativă și exprimă:

negația propriu-zisă: neadevărat, nelămurit, neprieten;

lipsa, absența, insuficiența: neadevăr, neajutorare, neîndemânare.

Astăzi, ne- este concurat de prefixele neologice in- (im-, i-) și a-.

răs- (vsl. rac-) (var. răz-, înainte de consoane sonore, cu excepția lui z: răszice). A pătruns prin derivate slave, dintre care unele sunt analizabile în românește: răstopi, războli etc. Temele la care se atașează sunt de origini diferite, iar derivatele sunt consemnate începând cu vechile texte românești: răsfira, răzbate, apoi: răscroi, răsfăța, răzbuna. Prefixul răs-(răz-) are următoarele valori:

îndepărtarea, mișcarea spre exterior; împrăștierea, extinderea ( în spațiu și timp ): răscroi, răsfoi, răsfrânge, răzbate, răstimp.

intensificarea unei acțiuni sau a unei însușiri: răscoace, răsfierbe;

repetarea acțiunii: răscânta, războteza, răzjudeca;

revenirea la starea inițială: răscumpăra.

În limba română contemporană, prefixul există, dar este puțin productiv.

Neologice

a- ( înainte de consoane), an- (înainte de vocale) (gr. a-/an-„fără, lipsit de”) : apolitic, anarhic, afon, analfabet.

ante- ( lat. ante-„ înainte , dinainte”): antebelic, antediluvian.

anti- (gr. anti- „ contra, împotriva”): antirasist.

arhi- (gr. arhi-, de la vb. arho „a fi cel dintâi”, „ a merge în frunte”. Cu ajutorul lui se formează:

substantive: arhicancelar, arhiduce;

adjective: arhicunoscut, arhiplin;

verbe: arhisătura.

bi-(lat.) „doi, dublu, de două ori”. Formează serie cu tri-, quadri-

(cvatri-). Apare numai în formații savante : bianual, bisilabic.

circum-(lat.) „în jur, împrejurul”: circumscrie, circumferință, circumstanță

con- (com-, col-, co-)(lat.) „ împreună, împreună cu” : coautor, conduce, confrate etc.

contra- (lat.) „împotrivă, în față, în corelație cu”: contraindicat, contrapagină, contrazice.

ex-(lat. ) „ scos din, în afara” : exmatricula, expatria, exporta;

extra- (lat.) „exterior, în afară, în afară de orice comparație, excepțional” : extrafin, extrașcolar, extraurban;

inter- (lat.) „ între, dintre, în corelație cu” : interacțiune, intercostal, internațional;

intra- ( lat.) „ înăuntru” : intraglandular, intramuscular;

intro- ( lat.) „ înăuntru, în interior”: introduce, introvertit;

post- ( lat.) „ după” : postbelic, postfață;

pre- (lat.) „ înainte de” : prefabricat, presimți;

sub- (lat.) „ dedesubt, în raport de subordonare cu” : subaprecia, suburban;

supra- (lat.) „ deasupra, foarte” ( cu valoare de superioritate) : supracopertă, suprapune, supraproducție, supraaprecia.

tri- ( lat.) : triplu, triunghi;

ultra- ( lat.) „ dincolo de un anumit spațiu, de o anumită măsură” : ultrasunet, ultraviolet.

Relațiile semantice stabilite între prefixe

Prefixele pot contracta și ele relații semantice, ca și sufixele, ca și cuvintele întregi.

Numeroase prefixe intră în relații de sinonimie: en-, endo-, intra-, în- sunt sinonime atunci când apar în forma în care exprimă „interioritatea statică”; ab-, arhi-, hiper-, pre-, răs-, super-, ultra- sunt sinonime atunci când apar în formații care exprimă „superioritatea abstractă”.

Derivatele prefixale de la aceeași bază sinonime sunt rare. Sinonimiei la nivelul prefixelor îi corespunde: o distribuție complementară a bazelor ( cel mai adesea ) sau o distribuție diferită în spațiu sau în timp ( în cazul rarelor formații de la aceleași baze, de obicei ).

Sinonime care funcționează ca atare, adică derivate care au același sens și aceeași distribuție stilistică, în spațiu și în timp, sunt puține și solicită în aceste relații, doar câteva prefixe: a-, nenormal; ante-, prepus; con-, interlocutor; in-, nejust; meta-, parapsihologic; super-, suprafortăreață.

Există prefixe care intră în relații de antonimie. Opozițiile antonimice stabilite la nivelul prefixelor se realizează la nivelul derivatelor prin următoarele tipuri de cupluri:

„interioritatea”/ „exterioritatea”

intra-/ extracelular; îm-/ debarca; în-/ exmatricula; i-/ erupe.

„interioritatea”/ „poziția în jurul…”

endo-/ pericard; în-/ circumscrie; in-/ circumcizie.

„superioritatea”/ „inferioritatea”

super-/ substrat; supra-/ subtitlu; supra-/ super-/ subpus; supra-/ infrastructură.

„anterioritatea”/ „posterioritatea”

ante-/ postdata; ante-/ pre-/ postpus; pre-/ postfață; pro-/ enclitic; pro-/

epilog; re-/ progres; retro-/ prospectiv; pre-/ succeda ș.a.

Se poate remarca faptul că marea majoritate a formațiilor antonimice sunt derivate cu prefixe neologice. Faptul se explică prin aceea că aceste prefixe, cu sensuri mai clare și mai precis delimitate pot fi folosite mai ușor în diversele terminologii care trebuie să satisfacă condiția clarității și nonambiguității.

O altă relație semantică stabilită între prefixe sau între derivatele cu prefixe este omonimia: ne1= negativ ( necioplit); ne2= superlativ ( nenumărat, nemaipomenit); extra1= exterior ( extrașcolar ), extra2= superlativ ( extrafin ).

Putem vorbi și despre polisemie la nivelul prefixelor sau derivatelor cu prefixe: a-= negativ ( anormal ); a-= privativ ( amoral ).

Structura fonetică a prefixelor și a derivatelor cuprefixe

Prefixele limbii române sunt:

asilabice: s-(z-): spulbera , sfâșia, zbuciuma, zvânta;

monosilabice: (52 de prefixe): adormi, cuprinde, dezlega, prelinge, răzbate, strămoș, analgezic, coexista, inegal, nonconformist, postpune, transfăgărășean etc.

bisilabice: antiimperialist, arhicunoscut, contraface, hiperaciditate, introduce, parafrază, retroactiv ș.a.

Mai mult de jumătate dintre prefixele limbii române sunt constituite dintr-o vocală ( a-, o-) sau terminate în vocală ( cu-, ne-, pro-, ră-, re- etc.); la acestea se adaugă variantele vocalice sau cu finală vocalică ale unor prefixe cu finală consonantică: a- ( ab-), e- (ex-), i- (iz-), o- (ob-), co- (con-), su- (sub-). Datorită numărului mare de prefixe terminate în vocală, întâlnim frecvent hiatul în derivatele prefixate:

a-a : supraalimenta a-e: supraevalua a-i: contraindicat

a-î : contraîncărcat a-o: extraordinar a-u: extraurban etc.

Reprezentarea prefixării la părțile de vorbire

Cu excepția articolului și prepoziției, derivate cu prefixe se găsesc la toate părțile de vorbire. Prefixarea este mai bine reprezentată la:

substantiv: anticorp, confrate, răscruce;

adjectiv:incorect, nedrept;

verb: desface, îndrăgosti, răzgândi;

adverb: ( mai ales în cazul adjectivelor adverbalizate, dar și în câteva formații pur adverbiale): poimâine, nelesne;

numeral: îndoit, înmiit;

pronume: nealtul, necineva, necine;

conjuncție: necum( poate fi și adverb);

interjecție : ( formații regionale ) înghiorț.

După felul părților de vorbire în a căror structură apar, prefixele pot fi clasificate astfel:

verbale (6 ): supra-, des-, răz-, tra-, tră-, tre- ( suprapune, destăinui, răsciti, trafora, trăda, tresălta);

nominale (27)

Dintre cele 27 de prefixe nominale, numai 4 ( antre-, ento-, vă-, văz-) sunt exclusiv substantivale, celelalte 23 apărând atât la substantive, cât și la adjective:a-, ana-, apo-, cata-, cis-, dia-, ecto-, en-, endo-, exo-, extra-, hiper-, hipo-, infra-, intra-, meta-, non-, para-, pen-, peri-, pod-, sin-, ultra-

verbal-nominale

În această categorie se includ nu numai prefixele care apar la verbe, substantive și adjective, ci și cele care apar la adverbe, pronume sau numeral. Cele mai multe prefixe (40) apar în același timp la verbe, substantive și adjective: a-, ab-, ante-, anti-, arhi-, circum-, co-, con-, contra-, de-, des-, dis-, epi-, ex-, in-, inter-, iz-, în-, într(u)-, juxta-, nă-, ne-, ob-, per-, post-, pre-, prea-, pro-, răs-, re-, retro-, s-, stră-, sub-, super-, supra-, sur-, trans-, ză-. Câteva prefixe (7) apar numai la verbe și

substantive: an-, in-, între-, me-, o-, par-, ră-. Alte câteva apar numai la verbe și adjective (3): po-, spre-, tă-, sau la verbe, adjective și adverbe (2): do-, pro-;

unicul prefix adverbial este poi-.

Trebuie remarcat faptul că aproape toate prefixele nominale ( 24 din 27) sunt neologice, iar mai multe prefixe neologice verbal-nominale sunt mai bine reprezentate în formații nominale-substantive și adjective-așadar o caracteristică a limbii contemporane este creșterea numărului prefixelor nominale și al formațiilor prefixate nominale.

3.1.5. Derivarea parasintetică

3.2. Derivarea regresivă

Derivarea regresivă este procedeul analogic de creare a noi cuvinte, unități frazeologice și forme gramaticale prin suprimarea unor afixe reale sau aparente de la cuvinte ori forme flexionare existente deja în limbă.

Deducem din această definiție că baza psiholingvistică a acestui procedeu este analogia. Cunoscând procedeul derivării progresive, vorbitorii „refac”, prin analize, forme care nu au existat. Se poate spune că derivarea regresivă este „ reversul” derivării propriu-zise, și din acest motiv a fost numită și „derivare în sens invers” sau derivare inversă.

Identificarea derivatelor regresive este de cele mai multe ori foarte dificilă pentru vorbitorii nelingviști. Aceștia au impresia că folosesc cuvinte-bază, deoarece un derivat regresiv este întotdeauna mai scurt decât primitivul din care provine. ( Ex. cânt< cânta sau râșni<râșniță ) Doar lingvistul poate stabili raportul corect între cele două cuvinte, procedând istoric, prin constituirea „trecutului” respectivei formații. De asemenea, trebuie avut în vedere criteriul cronologic, prin care se realizează, atestarea cuvântului respectiv în limbă.

Așadar, pentru studiul derivării regresive se impune o abordare care să fie, totodată sincronică și mai ales diacronică. Derivarea regresivă nu trebuie confundată cu derivarea realizată prin substituție de afixe. Chiar dacă și în cazul celei din urmă se suprimă un prefix sau un sufix derivativ, ceea ce se adaugă în loc reprezintă tot un morfem de ordinul afixelor derivative. De exemplu, verbele descreți, despleti, dezgropa nu s-au format prin adăugarea prefixului des- direct la temele creț, plete sau groapă, ci de la mai vechile încreți, împleti, îngropa, prin înlocuirea lui în- cu des-. La fel, de la corigent s-a format, în limba noastră, corigență prin înlocuirea sufixului –ent cu –ență și prin analogie cu absent-absență, frecvent-frecvență. Rezultatul derivării prin substituție de afixe este și crearea cuvântului editură de la editor, prin înlocuirea lui –or cu –ură.

Deosebirea dintre cele două tipuri de derivare este așadar, ușor de sesizat. Dacă în cazul derivării prin substituție de afixe se suprimă un prefix sau un sufix și se adaugă altul, în cazul derivării regresive, după ce se suprimă un afix nu se mai adaugă nimic, ori se adaugă numai morfeme gramaticale, care ajută la realizarea flexiunii, dar mai ales la încadrarea cuvântului nou format într-o anumită categorie lexico-gramaticală.

Derivarea regresivă ca mijloc de îmbogățire și de sistematizare a vocabularului prezintă trei tipuri principale: postsubstantivală, postadjectivală, postverbală.

Clasificarea după criteriul morfologic a derivatelor regresive, pornește în mod firesc, de la clasa bazei și nu a derivatului, analizându-se procesul invers față de derivarea progresivă:

derivarea postsubstantivală constă în formarea de noi cuvinte prin suprimarea de afixe aparținând unor substantive.

formații regresive obținute prin suprimarea afixului –ă: pisic<pisică, alun<alună, măslin<măslină, cais<caisă;

formații regresive obținute prin suprimarea sufixului –ie:biolog<biologie ortoped<ortopedie, stomatolog<stomatologie;

formații regresive postinfinitivale: aniversa<aniversare, comunica<comunicare;

formații regresive de origine multiplă: a picta<pictor, pictură; a candida<candidat, candidatură.

derivarea postadjectivală constă în formarea de noi cuvinte prin eliminarea sufixelor -ast, -ist ș.a. și mai ales participii negative. Formațiile regresive postadjectivale se pot grupa în : substantive<adjective ( aerodinam<aerodinamic), verbe<adjective ( desăvârși<desăvârșit, a bruma<brumat<brumă, nedumeri<nedumerit, nemulțumi<nemulțumit).

derivarea regresivă postverbală constă în formarea de noi cuvinte prin eliminarea sufixelor / desinență de conjugarea I sau IV, etc. În urma derivării regresive postverbale s-au format așa numitele substantive postverbale, deverbale sau deverbative: dor<a durea, gust< a gusta, botez<a boteza, zbor<a zbura, ceartă<a certa, rugă<a ruga, dovadă<a dovedi, dejun<a dejuna, ramburs<a rambursa, licăr<a lșicări, prăpăd<a prăpădi ș.a. Majoritatea acestor formații se întâlnesc în stilul beletristic, mai ales în poezie, datorită corpului fonetic redus, dar și noutății și rarităților, ceea ce le face mai expresive decât sinonimele lor de origine infinitivală sau decât cele provenite din supinul verbelor respective. George Coșbuc este primul poet român care a folosit pentru prima oară un substantiv de origine postverbală: „Și alții, Doamne! Drag alint/ De trupuri prinse-n mărgărint.” ( George Coșbuc, Nunta Zamfirei) Întâlnim asemenea exemple și la alți autori ai literaturii române: „Dezgroapă, moșnege, cu mâinile-n tremur/ Comoara ta sfântă de jale,/ Tu , porți fermecate durerile noastre/ În vaierul strunelor tale.” ( Octavian Goga, ), „A mea e lacrima ce-n tremur/ Prim sita genelor se frânge, / Al meu e cântul ce-n pustie / Neputincioasa jale-și plânge.” (Octavian Goga, Plugarii), „Papura se mișcă-n freamăt de al undelor cutreier…/ Iar în iarba înflorită somnoros suspin-un greier.” ( Mihai Eminescu, Scrisoarea IV).

3.3. Reguli de ortografie aplicate cuvintelor derivate

Scrierea cuvintelor derivate pune unele probleme specifice. Conform DOOM2 :

Se scriu, de regulă, într-un cuvânt majoritatea derivatelor cu prefixe: antemeridian, antipersonal, a circumscrie, a dezvinovății, interregional, a juxtapune, neeuclidian, nonviolență, preaderare, a răsciti;

Se scriu cu cratimă între prefix și cuvântul de bază anumite derivate cu prefixe ( acest mod de scriere corespunzând unei rostiri mai insistente ) și anume :

obligatoriu :

derivatele cu prefixul ex- „fost”: ex-președinte;

unele derivate noi sau / și ocazionale care au ca bază un pronume substantivizat ( non-eu ),indicarea prescurtată a unui an calendaristic ( ante- ’89, post-’989), un nume propriu ( anti-Maiorescu, pro-Ionescu), o literă ( non-a), o abreviere (pro-NATO);

facultativ, pentru punerea în evidență a prefixului sau / și a bazei, unele derivate scrise în mod obișnuit fără cratimă, mai ales:

derivate cu prefixe superlative: ultra-progresist (Caragiale);

derivate cu sensuri mai puțin obișnuite: ne-voie „absența voinței”, pre-text „ceea ce precedă un text”, a re-crea „a crea din nou”;

derivate supraprefixate cu același prefix ( extra-extrafin, post-post-scriptum, răs-răscitat ) sau prefixe diferite (endo-exocrin, exo- endocrin);

derivate mai mult sau mai puțin ocazionale în care prefixul se termină, iar cuvântul de bază începe cu aceeași literă: răs-străbun.

Un prefix poate fi scris, în cadrul cuvântului, între paranteze rotunde – mai ales în stilul științific în publicistică etc. – pentru a se evita repetarea cuvântului de bază: practici (re)introduse după 1989 „introduse sau / și reintroduse”.

Se scriu separat prefixele folosite singure în mod accidental, în opoziție cu termenul de bază sau cu un derivat cu alt prefix de la aceeași bază ( X este hipertensiv, Y este hipo=hipotensiv; legume ne [= nemirositoare] sau mai puțin mirositoare. Gib. I. Mihiescu), precum și prefixele folosite cu rol de cuvinte ( devenite adjective invariabile : extra, super, ultra ).

Se scriu într-un cuvânt majoritatea derivatelor cu sufixe, chiar dacă sunt formate de la cuvinte scrise cu cratimă ( Albaiulian, burtăverzime, negruvodean, târgujian, târgumureșean ) sau separat ( antonpannesc, băimărean, camilpetrescian, cezarpetrescian, cincisutist, costarican, newyorkez, sanmartinez, sătmărean, srilankez ).

Se scriu cu cratimă derivatele cu sufixe de la abrevieri literale ( R. A. T. B. – ist) sau de la litere ( X-ulescu).

Se pot scrie fie într-un cuvânt ( cu căderea, uneori, a vocalei finale a numelui ), fie cu cratimă ( cu păstrarea vocalei finale a numelui ) derivatele de la nume proprii străine a căror finală prezintă deosebiri între scriere și pronunțare : poeesc / poe-esc, rousseauism / rousseau-ism, shakespearian / shakespeare-ian.

Se scriu separat numai sufixele folosite ocazional cu rol de cuvinte : isme „mode”.

3.4. Dinamica limbii române actuale

Dinamica limbii, concretizată prin vitalitate și creativitate, este demonstrată de avalanșa de cuvinte noi și foarte noi care au pătruns în vocabularul românesc, într-o perioadă scurtă de timp, iar diversitatea termenilor recenți este rezultatul conlucrării mai multor factori, care și-au pus amprenta în lexicul actual: „ospitalitatea” limbii române, deschiderea granițelor țării, implicarea mai intensă a țării noastre în viața internațională, schimburi între specialiștii din diverse domenii, reacția uneori ostilă și accentuată față de limbajul monocolor, șablonard, „monolitic” numit limbă de lemn etc.

Specificul limbii actuale îl constituie, pe de o parte, abundența termenilor neologici, care vin să denumească conceptele noi, iar, pe de altă parte, marea varietate de derivate. De cele mai multe ori, împrumutul și creația internă – ca surse principale ale vocabularului românei actuale – evidențiază tendințele și inovațiile lexico-semantice, caracteristice pentru dinamica limbii de după 1990. Fie prin împrumuturi, fie prin mijloace proprii de formare a cuvintelor, lexicul românesc s-a îmbogățit considerabil, s-a plasticizat, s-a nuanțat, oferindu-ne posibilitatea de a reda, în scris ori prin viu grai, cele mai profunde judecăți și cele mai înalte și delicate sentimente.

Chiar dacă dinamicitatea limbii actuale este mai pregnantă decât în trecut și se manifestă, cu precădere, în domeniul vocabularului, totuși structura acesteia și comunicarea socială nu au suferit schimbări profunde. Preferința vorbitorilor se îndreaptă spre cuvinte și sintagme, care vin să șocheze și să impresioneze atât pe cei care le utilizează, cât și pe ascultătorii lor. Prin ineditul structurii, precum și prin efectele semantice și stilistice ale cuvintelor nou formate, autorii ocazionali încearcă să iasă din anonimat și, în același timp, să ofere modele lingvistice novatoare.

Se constată o pronunțată diversificare a limbajului tehnic și științific, precum și a celui politic, aceste domenii intersectându-se prin extinderea utilizării termenilor tehnico-științifici (adeseori cu sensuri figurate) în zona lexicală a politicului, și nu numai. Abundența și frecvența cuvintelor tehnice în publicistică, în literatură, în critica artistică, în vorbirea obișnuită, circulația termenilor tehnici de la un domeniu de specialitate la altul constituie caracteristici izbitoare ale limbii actuale.

Este cunoscut faptul că, limba, ca mijloc de comunicare între oameni, este permanent legată de societate și, de aceea, evoluează și se dezvoltă odată cu progresul societății. Relația strânsă, care există între evoluția limbii și evoluția societății, este oglindită prompt în manifestările lexicului, care devine, cu fiecare zi care trece, mai bogat, mai nuanțat, mai subtil. Ca „barometru” al acestei puternice legături, vocabularul actual își înnoiește și își îmbogățește inventarul, recurgând la toate domeniile vieții sociale, politice, economice, culturale etc., dar, în special, la presă. Considerată „a patra putere în stat”, presa are o funcție informativă și persuasivă, dar și una cultural-educativă, contribuind astfel la modernizarea și internaționalizarea lexicului românesc și, în același timp, la impunerea variantei corecte sau literare a limbii naționale.

În societatea modernă actuală, mass-media (presa scrisă, radioul, televiziunea) devine, după școală, modelul principal de exprimare, dovedind o mare receptivitate la inovațiile lingvistice. Prin varietatea formelor sale de manifestare, prin larga audiență pe care o are și prin „calitatea de a influența în gradul cel mai înalt limba vie de astăzi”, noutățile lexicale sunt mult mai ușor percepute și mai repede cunoscute de către majoritatea vorbitorilor.

Limba actuală se dovedește foarte creativă, iar această creativitate se revelă în mod spectaculos, în domeniul formării cuvintelor, fenomen important ce a dus la îmbogățirea vocabularului actual cu un număr impresionant de elemente lexicale noi. În Limba română actuală. O gramatică a „greșelilor”, Iorgu Iordan făcea următoarea afirmație: „Una dintre caracteristicile cele mai izbitoare ale limbii actuale este tendința, teoretic nelimitată, de a forma cuvinte noi, ori de câte ori se simte nevoia.” Această observație este valabilă și pentru limba de azi, care se caracterizează prin menținerea pe primul loc a sufixării, dar și printr-o sporire deosebită a derivatelor cu prefixe și a compuselor (în speță a celor tematice și a celor obținute prin abreviere).

Înmulțirea vertiginoasă a numărului creațiilor recente a făcut practic imposibilă înregistrarea acestora în lucrările lexicografice din lingvistica actuală, știut fiind faptul că, niciun dicționar nu poate reflecta bogăția lexicală a unei limbi la un moment dat; de aici caracterul permanent deschis al oricărei lucrări lexicografice, care nu poate fi niciodată completă și nici perfectă.

Partea a II a

Aspecte metodice

4. Preliminarii

Limba și literatura română este o disciplină prin studierea căreia se intenționează atingerea unor obiective și competențe specifice, iar finalitățile generale ar fi următoarele:

Formarea unui sistem de atitudini, valori și comportamente axate pe:

consolidarea interesului pentru învățare și autoeducare; conștientizarea valorilor spirituale și etice vehiculate prin limbă și literatură; înțelegerea semnificației limbii – și a creației spirituale, în general – în conturarea identității naționale și a integrării acestora în universal; formarea unui profil civic și moral, premisă a inserției active în social; structurarea unui sistem axiologic deschis, interiorizarea valorilor democratice, ale toleranței și ale dialogului intercultural;

Formarea unui ansamblu de cunoștințe privind: sistemul și subsistemele limbii, ca elemente de construcție ale comunicării sociale eficiente; diversitatea, valoarea estetica a creațiilor beletristice din literatura națională si internațională;

Valoarea unor deprinderi integratoare de exprimare și receptare orală corectă; exprimarea în scris a unor idei, într-o forma ordonată, clară și corectă; lectura și interpretarea apropiată a unor texte;

Formarea unor capacități intelectuale privind: optimizarea operațiilor gândirii și dezvoltarea creativității specifice (practica rațională a limbii, formarea reprezentărilor culturale prin intermediul limbii, însușirea unor metode și tehnici de muncă intelectuală);

Practica rațională a limbii ( în scopul înțelegerii structurii și funcționalității limbii, ca sistem unitar, în permanentă evoluție, stabilirea unor reguli și modele de bază ale comunicării orale și scrise, activarea cunoștințelor de limbă și adaptarea acestora la particularitățile situației de comunicare; comunicarea ideilor și sentimentelor într-un mod original, accesibil și armonios;

Formarea reprezentărilor culturale include: dezvoltarea disponibilităților de receptare a mesajelor scrise, literare și nonliterare, stăpânirea tehnicilor literare de analiză a textului literar sau nonliterar, interiorizarea valorilor spirituale, ca premisă a propriei dezvoltări intelectuale, afective și morale.

Însușirea unor metode și tehnici de muncă intelectuală se realizează în mod progresiv prin aprofundarea cunoștințelor acumulate la care se adaugă permanent noi informații.

Metodele de predare-învățare specifice limbii și literaturii române sunt

multiple. Pentru a putea dezbate importanța unor metode în asimilarea unor deprinderi și abilități, trebuie să cunoaștem semnificația conceptului:

“Privită sub raport funcțional și structural, metoda poate fi considerată drept model sau un ansamblu organizat al procedeelor sau modurilor de realizare practică a operațiilor care stau la baza acțiunilor parcurse în comun de profesori și elevi și care conduc în mod planificat (programat) și eficace la realizarea scopurilor propuse.”

(I. Cerghit)

“Înțelegând prin metodă de învățământ o cale, un drum străbătut deopotrivă de elevi și profesori, prin care – conform unor principii (principii didactice) dar și unor legi (legile învățării) se înfăptuiesc obiectivele instruirii, adică se însușesc de către elevi anumite cunoștințe de bază și se formează anumite capacități intelectuale și convingeri în vederea integrării progresive în societate și valoarea oricărei metode se stabilește numai în funcție de obiective.”

(C. Cucoș)

Există o sumă de relații, univoce, dar și plurivoce ce rezultă: metode-obiective/competențe, metodă-conținut, metodă-obiective/competențe-conținut.

Iată o schemă a acestor relații elaborată de Olga Oprea:

5. Manualul școlar

Definiție: Manualul este “documentul care dezvoltă și concretizează conținutul programei prin prezentarea sistemului de cunoștințe și a acțiunilor ce urmează a fi întreprinse de către elevi pentru asimilarea lor” . Este un document de orientare pentru profesor și un instrument de lucru operațional pentru elev.

Manualul este orientativ pentru profesor, marcând conceptual conținutul etapelor lecției, diversitatea, amploarea și cantitatea aplicațiilor realizate prin întrebări, exerciții, teste și probleme.

Manualul trebuie sa fie destinat elevilor și pentru aceasta este necesar să se respecte câteva minime condiții:

Să se adreseze marii mase a elevilor, eterogenă în diversitatea de manifestare a capacității de asimilare și înțelegere, deci cu formulări inteligibile, în spiritul științei pe care o abordează.

Să se respecte rigorile științifice, să abordeze prezentarea în raport cu particularitățile de vârstă și înțelegere.

Să aibă sobrietatea necesară pentru a-l impune, printr-o grafică adecvată unui conținut rezultat dintr-o redactare care să evidențieze autoritatea științifică a textului.

Respectarea continuității și interdisciplinarității, dar cu salturi calitative de la clasă la clasă.

Utilitatea manualului poate fi apreciată numai pe fondul dinamicii relației dintre status-ul profesorului și elevului în procesul de învățământ. Manualul trebuie să răspundă cerinței actuale a creșterii ponderii activității elevului în actul didactic. Un manual modern este acela al cărui conținut este structurat în funcție de obiectivele operaționale pe care le urmărește predarea obiectului respectiv.

Un manual este un instrument de lucru și de aici modul de raportare la acest document. Manualul trebuie privit ca un instrument care îl ajută pe elev să ajungă la anumite informații și, mai ales, să își formeze deprinderi de lucru independent sau de lucru în echipă.

Prin definiție, manualul este o carte care cuprinde noțiunile de bază (esențiale, fundamentale) ale unei științe, ale unei arte sau ale unei îndeletniciri practice. El este destinat celor ce se afla într-o anumită etapă de însușire noțională și logică, de aceea direcționează înțelegerea și fundamentează capacitatea de a relaționa operațional.

După I. Nicola , manualul școlar are următoarele funcții pedagogice :

Funcția de informare, realizată prin mijloace și materiale didactice și grafice specifice.

Funcția de formare a cunoștințelor și capacităților vizate de obiectivele instructiv educative.

Funcția de stimulare a capacităților cognitive, afective, psiho-motrice etc.,în general să stimuleze curiozitatea și să suscite continuu efortul creator din partea elevului.

Funcția de autoinstruire, prin care trebuie să pregătească condițiile pentru realizarea autoeducației, a cunoașterii tehnicilor de autoevaluare.

Renunțarea la practica manualului unic și adoptarea manualelor alternative “presupune din partea profesorilor practicieni competențe psihopedagogice deosebite pentru alegerea acelor manuale care se adaptează cel mai mult caracteristicilor psiho-comportamentale ale elevilor, precum și propriilor aptitudini și stiluri didactice”.

5.1. Concepție și viziune

Fundamentat pe teoria și practica pedagogica modernă, manualul urmărește însușirea de către elevi a limbii române literare actuale ca mijloc de exprimare și comunicare.

Din furnizor de informație, manualul devine un instrument eficient de lucru, destinat în primul rând elevilor, un suport al activității curente la clasa și un suport de baza în relația profesor-elev, individ-grup, favorizând, în final, comunicarea.

Din această perspectivă, obiectivele manualului deplasează accentul de la prezentarea unei cantități variabile de informații, la activități apte să contribuie la formarea de capacități, deprinderi și aptitudini de muncă intelectuală.

Manualul invita la reflecție personala, având ca obiectiv principal formarea gândirii creatoare în domeniul limbii și literaturii romane, dezvoltându-le elevilor mobilitatea gândirii, capacitatea de a percepe, de a descoperi, de a identifica și de a conexa diferite informații.

Modelul didactic pentru care optează autorii manualului este în măsură să răspundă următoarelor cerințe:

Să respecte criteriile curriculare și psihopedagogice recomandate de programă, în privința selectării, ordonării și prezentării didactice a unităților de învățare;

Să acopere integral ansamblul obiectivelor de învățare și al unităților de conținut oferite de programa;

Să asigure natura progresivă și atractiva a organizării materiei;

Să ofere un model activ de formare, menit să încurajeze dezvoltarea capacităților proprii studierii limbii și literaturii române: învățarea prin descoperire, antrenarea mecanismelor gândirii creative, a imaginației;

Să stimuleze gândirea independenta si capacitatea de a lucra în echipă.

Criteriile care stau la baza selecționării manualului sunt:

Utilitate

Manualul respectă programa.

Manualul poate fi adaptat nivelului clasei.

Manualul cuprinde teste formative / sumative.

Textele sunt adaptate nivelului de vârstă al elevilor.

Textele sunt adaptate nivelului de cunoaștere al elevilor.

Manualul îi încurajează pe elevi / profesori în activitățile lor.

Manualul ajută la dezvoltarea abilităților de muncă independentă.

Manualul contribuie la dezvoltarea capacității de autoevaluare a elevilor.

Concepție și organizare

Textele și activitățile sunt gradate în funcție de gradul lor de dificultate în fiecare unitate și pe parcursul manualului.

Este asigurată continuitatea ( manualul face parte dintr-o serie care acoperă ciclul curricular).

Aranjarea în pagină este estetică și face ca lecțiile să fie ușor de urmărit.

Manualul poate fi folosit în mod flexibil.

Manualul conține activități de dificultate diferită pentru aceeași problemă, astfel ca el să fie relevant pentru toți elevii din clasă.

Manualul conține suficiente materiale, astfel ca profesorul sa nu fie obligat să caute altele.

Toate deprinderile de comunicare sunt dezvoltate în mod echilibrat.

Aspect

Ilustrațiile sunt color și arată atractiv.

Toate ilustrațiile au un rol în lecție (sunt “text”)

Conținut și limbaj

Manualul răspunde în mod echilibrat atât intereselor elevilor, cât și cerințelor de la examene.

Sunt incluse numeroase activități plăcute (ex. anecdote, glume).

Sunt incluse suficiente teme pentru acasă.

Manualul conține activități pentru realizarea unor proiecte de către elevi.

Manualul include texte literare diverse.

Textele literare sunt folosite pentru a preda literatura.

Textele literare sunt folosite pentru a preda limba.

Textele literare sunt folosite pentru a preda atât limba, cât și literatura.

Manualul ajută la conștientizarea de către elevi a identității lor culturale.

Cerințele care introduc activitățile sunt clare.

Structurile gramaticale sunt predate în context.

Sunt prevăzute activități de exersare a structurii gramaticale.

Activitățile încurajează elevii să-și exprime opiniile.

Activitățile dezvoltă gândirea critica a elevilor.

Tematica

Materialele folosite sunt interesante și motivante pentru elevi.

Tematica este adaptata nivelului de vârsta al elevilor.

Materialele folosite îi ajuta pe elevi să cunoască lumea înconjurătoare și pe ei înșiși.

Considerații practice

Manualul se găsește ușor.

Manualul nu este prea greu și elevii îl pot aduce la scoală.

Manualul este durabil (hârtia este de calitate și este legat bine).

Conținutul și aspectul manualului justifică prețul.

5.2. Analiza comparativă a unui conținut în manualele alternative

Deși programa disciplinei Limba și literatura română este unică, manualele sunt alternative.

Am arătat anterior care sunt criteriile care determina un cadru didactic să aleagă o anumita editură. Cu toate acestea, nu este de neglijat o privire comparativă, chiar critic-comparativă, în tratarea aceluiași conținut din programă, in manualele alternative.

Pentru această analiză am selectat Derivarea și felul în care acest conținut se reflectă în manualele alternative.

Studierea noțiunilor lingvistice specifice compartimentului vocabular este o etapă noua pentru elevii clasei a V- a. Ei au utilizat pe parcursul claselor primare cuvinte derivate, dar nu au dezbătut structura lor. Din aceasta cauză este necesară familiarizarea elevilor cu noțiunile specifice sferei vocabularului.

Indiferent de manual, noțiunile sunt planificate în sistem concentric-cantitativ, astfel încât materia parcursă anterior se reia și se lărgește din nevoia dezvoltării cunoștințelor în succesiunea claselor și treptelor școlare.

Pentru a exemplifica teoria voi prezenta sistemul concentric-cantitativ pentru

Derivare :

Clasa a V- a:

Cuvântul – unitate de bază a vocabularului. Forma și conținutul. Cuvântul de bază. Cuvântul derivat. Rădăcina. Sufixele. Prefixele. Familia lexicală.

Clasa a VI- a:

Derivarea – mijloc intern de îmbogățire a vocabularului. Sufixarea. Sufixe diminutivale și sufixe augmentative. Prefixarea. Utilizarea corectă a cuvintelor formate cu prefixe neologice (ex. ante-, anti-, con-, hiper-, hipo-, trans-, ultra-).

Clasa a VII- a:

Derivarea (actualizare). Serii derivative (pe bază aplicativă). Rolul sufixelor în realizarea sensului cuvintelor (sufixe de agent, instrumentale etc ). Derivatele parasintetice.

Așadar, în clasa a VII- a, elevii posedă cunoștințe despre modalitățile de obținere a cuvintelor derivate, despre sufixele diminutivale și sufixele augmentative, despre prefixele neologice, astfel încât noțiunea de derivare poate fi consolidată și aprofundată.

Deși noțiunile teoretice au fost dobândite și asimilate în anii anteriori, manualele alternative ( clasa a VII-a ) le vor relua, tocmai spre a se asigura o conexiune între ceea ce știu deja și ceea ce vor învăța nou pentru acest mijloc de îmbogățire a vocabularului.

Manuale alternative

Editura Humanitas – autori: Alexandru Crișan, Sofia Dobra, Florentina Sâmihăian

De fiecare dată autorii manualelor pleacă de la exemple concrete pentru a ilustra noul conținut. Autorii nu uită că manualul este destinat în primul rând elevului, astfel încât îi invită pe aceștia să descopere un nou univers.

Se pornește de la următorul text-suport:

Înălțimile micuțe sunt molatice și se conturează limpede pe cer. Fagul ține adăpost brădetului și se împuținează, fiindcă cel tinerel nu mai poate răzbate. Când umblu voinicește pe lângă fagii străvechi, văz puzderia brăduirilor și brădanilor năzuind în sus. Replantarea aceasta de la Dumnezeu e puternică. În toamna asta, au început tăieri ale păduriștii întunecoase. Singurătatea este completă. Se alungă mierle prin tufișuri, huruie ciocănitori. Pădurarul și hăitașii stau lângă căruță. Deodată, în desimea de sub noi, sună mugetul cerbului.

( După Mihail Sadoveanu, „Cerbul meu” )

Pentru a ilustra modalitățile de îmbogățire a vocabularului, autorii solicită identificarea derivatelor, a cuvintelor obținute prin compunere și a celor obținute prin schimbarea valorii gramaticale, pe baza cunoștințelor acumulate în anii anteriori, după care realizează o schematizare a mijloacelor interne de îmbogățire a vocabularului.

În continuare, autorii propun pe baza textului-suport, două exerciții de identificare a cuvintelor derivate, doar cu un sufix sau cu un prefix, explicarea structurii acestor derivate și precizarea valorilor morfologice ale acestor cuvinte.

După rezolvarea itemilor obiectivi formulați de colectivul de autori, elevii vor descoperii în text:

-cuvinte derivate doar cu un sufix: înălț-imi(le), mic-uțe, mol-atice, contur-ează, brăd-et, tiner-el, voinic-ește, brăd-ui, brăd-ani, năzu-ind, puter-nică, pădur-iștii, întunec-oase, singur-ătatea, tuf-ișuri, pădur-ar(ul), hăit-aș, căr-uță, des-ime(a), mug-et;

-cuvinte derivate doar cu prefix: răz-bate, stră-vechi.

Studiind structura derivatelor cu sufixe prin identificarea rădăcinii și a sufixelor, elevii vor înțelege că aceste sunete sau grupuri de sunete pot provoca schimbarea înțelesului cuvântului respectiv și, uneori, trecerea lui la o altă parte de vorbire.

Deși se cunoaște faptul că articolele hotărâte nu schimbă sensul cuvintelor, totuși este necesar ca profesorul să clarifice deosebirea dintre articol și sufix în cazul cuvintelor derivate. Motivația acestei intervenții suplimentare ar fi aceea că, prin fiecare lecție de limba română se urmărește nu numai înțelegerea strictă a noțiunilor predate, ci și abordarea funcțională și aplicativă a acestora, în calitatea lor de elemente care contribuie la structurarea unei comunicări corecte și eficiente.

Este momentul în care sunt date definițiile derivării, sufixelor și prefixelor.

Conform solicitării autorilor, elevii vor stabili și valorile morfologice ale cuvintelor derivate, identificate în text, precum și valorile morfologice ale bazelor de derivare.

Pe baza observațiilor făcute, a noțiunilor teoretice oferite de autorii manualelor, elevii vor afla că sufixele pot fi: lexicale ( când formează cuvinte noi ) și gramaticale ( când creează forme gramaticale : substantive→ strung-ar; verbe→ a bici-ui; adjective→ aur-iu; adverbe→ prieten-ește ).

Mai departe, autorii precizează că există sufixe diminutivale ( care formează cuvinte ce denumesc obiecte sau însușiri considerate de vorbitor mai mici decât cele obișnuite: brăd-uț→ substantiv, tiner-ică→ adjectiv, bin-ișor→ adverb) și augmentative ( care formează cuvinte ce denumesc obiecte sau însușiri considerate de vorbitor mai mari decât cele obișnuite: copil-andru→ substantiv, lung-an→ adjectiv ).

Prefixele sunt prezentate sumar precizându-se doar că sunt sunete sau grupuri de sunete adăugate înaintea rădăcinii pentru a se forma un cuvânt nou și că pot forma substantive ( necinste), verbe ( a reaminti ), adjective ( nesigur ), adverbe ( negreșit ).

Pentru clarificarea conceptului de „serie derivativă”, autorii manualelor găsesc soluțiile optime. Având în vedere că se cunoaște deja procedeul derivării, aceștia vor propune elevilor exerciții de identificare a cuvintelor derivate, care sunt obținute de la un alt derivat, din textul suport și vor solicita și explicarea acestor structuri. Cuvintele sunt identificate ușor: conturează<contura<contur; ciocănitori<ciocăni<cioc, iar prin metoda demonstrației elevii vor învăța că se pot forma serii derivative, când baza unui cuvânt derivat este un alt cuvânt derivat.

La fel se procedează și pentru înțelegerea procedeului derivării parasintetice.

Autorii solicită identificarea în textul suport a cuvântului derivat în același timp cu prefix și sufix. La o atentă parcurgere a textului, elevii vor descoperii cuvântul derivat parasintetic: îm-puțin-ează, iar prin explicarea structurii acestuia vor înțelege derivarea parasintetică.

După clarificarea acestor noțiuni, autorii revin asupra sufixelor și suplimentează clasificarea începută în pagina precedentă ( când aflasem că sufixele pot fi diminutivale sau augmentative ) cu alte tipuri de sufixe folosite pentru denumirea: agentului, însușirii, colectivității, instrumentelor, noțiunilor abstracte sau modalității.

Pentru înțelegerea acestei clasificări, autorii au propus în prealabil o activitate în grup prin care se solicita elevilor să ilustreze cu exemple, derivate ce denumesc categoriile amintite mai sus.

Chiar dacă exemplele sunt numeroase, desigur că doar într-o oră sau două, cât își poate aloca un profesor pentru studiul derivării la clasă, nu se pot acoperi toate noțiunile teoretice specifice, care nu se reduc doar la cele spuse mai sus, dar va reuși să dezvolte la elevi spiritul de observație, gândirea și posibilitățile lor de exprimare.

Deși noul conținut este destul de complex pentru elevii de clasa a VII-a, exercițiile cuprinse de manual vizează în special derivarea cu sufixe.

Cerințele exercițiilor sunt formulate clar, precis și chiar explicate:

Exercițiul 1: Identificați derivatele din textul de mai jos și explicați după modelul dat cum s-au format. ( model: siguranță – format prin derivare cu sufixul pentru abstracte – anță de la adjectivul sigur ).

Exercițiul 2: Explicați cum s-au format următoarele derivate…

Exercițiul 3 : Indicați tipul sufixelor din următoarele derivate…

Exercițiul 4 : Explicați cum s-au format următoarele cuvinte…

Manualul propune spre rezolvare exerciții de identificare, recunoaștere și disociere, axate bineînțeles pe suportul teoretic. Gradul de dificultate al exercițiilor propuse este ascendent: de la identificarea la explicarea cuvintelor derivate. Sunt așezate în mod gradat sub aspectul dificultății și diferențiat, în funcție de deosebirile individuale, dar mai ales de particularitățile capacităților de învățare ale elevilor.

În general, eficiența metodei exercițiului depinde de asigurarea anumitor condiții:

Pentru rezolvarea exercițiilor, pentru formarea unor deprinderi corecte, elevii trebuie să aibă un anumit volum de cunoștințe teoretice, să cunoască relațiile dintre diversele capitole ale limbii, interferența noțiunilor gramaticale.

Pe baza suportului teoretic elevii trebuie să-și dea seama nu doar cum este corect să vorbească sau să scrie, ci și de ce o anume formă sau construcție este corectă, iar alta incorectă.

Exercițiile vor ține seama de sistemul de predare concentric vor respecta principiul accesibilității.

Să fie date în mod gradat sub aspectul dificultății.

Editura Corint – autori: Marin Iancu, A. Gh. Olteanu, Ana Tulbă

Anterior am analizat un mijloc de îmbogățire a vocabularului, așa cum este el oglindit în manualul de clasa a VII-a, Editura Humanitas.

În cele ce urmează, această analiză va fi efectuată asupra aceluiași conținut, dar în manualul apărut la Editura Corint.

Autorii acestui manual propun o altă abordare a conținutului: accentul nu cade pe dimensiunea teoretică a temelor, ci mai ales pe nevoia de exersare a elevului, de receptare a situațiilor de limbă în exercițiul comunicării.

În abordarea noului conținut sunt propuși următorii pași:

Amintiți-vă! – sunt actualizate într-o manieră sistematică și esențializată, cunoștințele teoretice specifice derivării.

Verificați-vă cunoștințele! – elevii vor exersa cunoștințele recapitulate, autorii manualului punând accent pe componenta practică a limbii.

Spre deosebire de celălalt manual care propunea un set de exerciții, în care predomina identificarea și explicare unor derivate sufixale, manualul de la editura Corint optează pentru disocierea acestor exerciții. Se remarcă și gradu de dificultate ascendent al exercițiilor și nu linear, ca în celălalt manual.

Tipurile de exerciții propuse sunt următoarele:

De recunoaștere și grupare: Grupați pe o coloană cuvintele derivate cu sufixe și pe altă coloană pe cele formate cu prefixe…

De exemplificare: Dați trei exemple de cuvinte derivate formate cu sufixe diminutivale și augmentative și precizați valoare lor stilistică.

De recunoaștere: Identificați cuvintele derivate din textul următor și explicați cum s-au format, după modelul dat. ( model: pădurice – cuvânt de bază pădure + sufixul diminutival –ice )

De ortografie: Alegeți varianta corectă…

Pentru rezolvarea acestor cerințe, elevii trebuie să opereze cu noțiuni dobândite anterior, pe care aceștia le cunosc, le stăpânesc și le-au interiorizat în propriul sistem. De aceea, rezolvarea acestora nu ridică probleme deosebite.

După prima etapă a lecției, în care au fost actualizate și sistematizate cunoștințele legate de derivare, urmează prezentarea unui nou conținut: derivarea parasintetică. Autorii optează pentru tratarea inductivă a acestui concept. Pornind de la definiția derivatelor parasintetice sunt concepute exerciții de recunoaștere și disociere, care să contribuie la fixarea cunoștințelor.

Se procedează în acest fel și pentru înțelegerea noțiunii de serii (lanțuri) derivative.

În finalul acestei lecții sunt clasificate sufixele lexicale după criteriul morfologic și după criteriul semantic, propunându-se un set de trei exerciții dintre care primul exercițiu este de exemplificare și completare iar ultimele două exerciții vizează latura ortografică și ortoepică:

Exercițiul 1: Dați câte cinci exemple de cuvinte derivate cu sufixe care indică: nume de agent, nume de instrument, sens colectiv, originea, augmentative, diminutive, nume de plante, noțiuni abstracte, denumirea locului modalitatea, nume proprii de familie.

Exercițiul 2: Indicați numele proprii de la care s-au format următoarele derivate: eminescian, bacovian…

Exercițiul 3 : Numiți, la genul masculin, numărul singular, locuitorii următoarelor țări, provincii sau orașe: Peru, Madrid, Noua Zeelandă ș.a.

Editura All – autori: Anca Șerban, Sergiu Șerban

După ce am analizat derivarea în manualele editurilor Humanitas și Corint, vom urmării tratarea acestui conținut în manualul editurii All.

Dacă autorii manualului editurii Humanitas preferau să lucreze pe un singur text-suport de-a lungul întregii lecții, coordonatorii manualului editurii Corint nu au folosit niciun text literar, ci au utilizat doar seturi de exerciții pentru reactualizarea noțiunilor specifice derivării, autorii acestui manual propun pentru fiecare etapă a lecției un alt set de texte.

În prima parte a lecției, pentru actualizarea derivării propun următoarele texte:

„Moara era așezată într-un cot al râului, într-un luminiș mare.” (M. Sadoveanu)

„Firul răsucit din furcă/ mi se-ncurcă…” (T. Atghezi)

Apreciem simplitatea acestor enunțuri, în comparație cu textul complex și destul de greoi ales de autorii manualului editurii Humanitas. Cerințele însă sunt asemănătoare cu cele din manualele precedente:

Arătați cum s-au format cele două cuvinte subliniate.

Explicați pe baza acestor cuvinte noțiunile: cuvânt de bază, prefix, sufix, cuvânt derivat.

Manualul nu oferă pur și simplu noțiunile teoretice elevilor, ci solicită descoperirea acestora prin exerciții. Chiar și definiția apare sub forma unui item semiobiectiv de completare.

Următorul pas propus de autori este Aplicați cunoștințele ! Sub această denumire elevii trebuie să exemplifice cu câte trei cuvinte derivate un set de prefixe ( ne-, re-, de-, în-, i-, răs-, stră- ). Se fac precizări de natură ortografică și ortoepică pe marginea sufixelor răs-, răz-, îm-, de-, des-.

Apreciem sumară și haotică tratarea prefixelor, existând decât următoarea precizare:

Valorificarea cunoștințelor asimilate despre prefixe se concretizează în viziunea autorilor prin rezolvarea unui exercițiu în care se dau cuvintele: silabic, cunoscut, alcoolic, sensibil, pagină, braț, a lucra și se solicită obținerea unor derivate de la acestea cu ajutorul unor prefixe neologice: hiper-, ante-, bi-, con-, anti-, arhi-, contra-. Suplimentar se mai cere integrarea acestor cuvinte în enunțuri și explicarea sensului pe care fiecare prefix îl conferă cuvântului.

Apreciem modul activ-participativ pe care autorii au intenționat să îl imprime acestui manual, dar așa cum am precizat mai sus orice suport didactic este adresat în primul rând elevului, iar acestuia îi este necesară prezentarea clară, concisă și logică a conținuturilor programei. De asemenea, pentru fixarea și consolidarea aspectelor teoretice au nevoie de exerciții. Și din acest punct de vedere manualul editurii All are lacune.

În cadrul acestei lecții exercițiile formulate se încadrează în categoria exercițiilor de bază ( elevul reia în întregime și în chip repetat, acțiunea ce i s-a explicat).

Pentru discutarea aspectelor teoretice legate de sufixe autorii folosesc următoarele texte suport:

„De-aș avea o porumbiță / Cu chip alb de copiliță…” (M. Eminescu)

„…vine părintele la școală cu moș Fotea, cojocarul satului…”(I. Creangă)

„Gavril bucătarul și cu vreo doi copilandri se repeziră…” (M. Sadoveanu)

„Toate păsările ies / Din huceag de aluniș…” ( M. Eminescu)

„…s-a luat după dânșii zmeoaica cea bătrână…” (Literatura populară)

Pe baza acestor texte, sub titulatura Descoperiți singuri ! cerințele sunt formulate simplu și se remarcă gradul de dificultate ascendent:

Identificați în textele date derivatele obținute prin sufixare.

Indicați sufixele pentru fiecare derivat.

Arătați ce exprimă fiecare derivat.

Precizați ce părți de vorbire se realizează prin aceste sufixe.

Dați exemple de alte părți de vorbire formate prin sufixare.

Prin rezolvarea dirijată a acestor cerințe sunt readuse în fața elevilor noțiunile teoretice pe care ei le-au asimilat în anii școlari anteriori.

După rezolvarea acestor exerciții autorii manualului în discuție, sub titulatura Rețineți ! vor formula o clasificare lapidară a sufixelor:

A treia parte a lecției este subintitulată derivarea parasintetică. Pentru exemplificarea acestui conținut se folosește un nou set de texte reunite sub titulatura Citiți ! .

„Iată vin și gândăceii.” (V. Alecsandri)

„Va fi o dimineață neobișnuit de lungă…”

„…unde nu mă îmbărbătez în sine-mi și iar bag mâna să scot pupăza.”

(I. Creangă )

În paralel cu aceste texte apar cerințele reunite sub denumirea Folosiți-vă cunoștințele!

Identificați în textele date cuvintele obținute prin derivare.

Precizați afixele cu ajutorul cărora s-au realizat primele două derivate.

Ce deosebire prezintă cel de-al treilea cuvânt față de primele două, din perspectiva felului cum se realizează derivarea.

Dirijați de profesor, prin rezolvarea acestor cerințe elevii vor înțelege procedeul derivării parasintetice.

Autorii prezintă definiția derivatelor parasintetice și exemplifică prin :

îndestulare și îmbătrânire…{în-, îm- prefixe și –a, -i,-re sufixe}

După cum se poate observa foarte ușor, manualul editurii All este absolut insuficient pentru tratarea corespunzătoare a unui conținut din programa de limba și literatura română. Cadrul didactic care lucrează la clasă pe acest manual nu se poate limita doar la utilizarea lui. El are nevoie permanent de materiale didactice auxiliare : planșe, scheme, fișe de lucru , culegeri de exerciții și chiar de lucrări specializate de limba română, pentru a le oferi elevilor noțiunile teoretice într-un mod cât mai organizat și accesibil.

Am observat în cadrul conținutului analizat că exercițiile pe care autorii le propun sunt exerciții simple de recunoaștere și caracterizare, care cuprind identificarea cuvintelor derivate ( cu sufixe, cu prefixe sau parasintetice ) pe texte date, precum și precizarea unor date specifice. De asemenea, se poate observa că aceste exerciții presupun rezolvarea în clasă sub atenta îndrumare a profesorului și pe baza lor se face actualizarea cunoștințelor anterioare sau însușirea noilor cunoștințe. Pentru fixare și consolidare sau pentru transferul cunoștințelor sunt imperios necesare fișe de lucru, culegeri de exerciții sau caiete speciale, deoarece manualul nu include și exersarea noțiunilor asimilate de elevi.

Concluzii :

În urma analizei efectuate pe unul dintre conținuturile obligatorii cuprinse în programă, reflectat în cele trei manual alternative apărute la editurile menționate, se constată că există atât puncte tari, cât și puncte slabe pentru cele trei manuale. Cert este faptul că, indiferent de manual profesorul are un rol decisiv în asigurarea calității actului didactic, manualul reprezentând un punct de sprijin. În predarea noului conținut, profesorul trebuie să pornească de la exemple concrete și să ajungă împreună cu elevii la definiție, de la concret la abstract.

Puncte tari :

Toate manualele respectă programa;

Manualele pot fi adaptate la nivelul clasei;

Contribuie la dezvoltarea capacității de autoevaluare a elevilor;

Solicită elevii să gândească și să își exprime opiniile.

Puncte slabe:

Nu întotdeauna este respectat de mersul logic al unui conținut ( de la concret la abstract );

Unele conținuturi nu au suficiente exerciții cu ajutorul cărora elevii să-și consolideze noile cunoștințe;

Nu întotdeauna exercițiile propuse au un grad de dificultate ascendent;

Lipsa schemelor recapitulative.

5.3. Considerații personale privind ameliorarea procesului

instructiv – educativ

În urma analizei critic-comparative a derivării în manualele comparative, am constatat că există atât puncte tari, cât și puncte slabe. Orice profesor de Limba și literatura română apreciază rolul fundamental al manualului în procesul instructiv-educativ. Dincolo de suportul teoretic pe care acesta îl oferă profesorului, dar și elevului, trebuie privit și aspectul practic al manualului.

Manualul este realizat conform programei. S-a discutat foarte mult despre reforma învățământului românesc. Dincolo de toate, reforma a adus, în primul rând, o decongestionare a programei, eliminându-se unele conținuturi, dar introducându-se altele, în concordanță cu necesitățile educaționale și cu particularitățile de vârstă ale elevilor. Factorul esențial în procesul instructiv-educativ este profesorul el fiind cel care selectează și adaptează textele și cerințele din manuale și alocă un număr corespunzător de ore pentru fiecare conținut al programei, rolul manualului fiind diminuat, deoarece a devenit un material auxiliar.

Latura pragmatică a manualului s-a estompat. Acesta prezintă aspectele teoretice, însă nu întotdeauna logic și argumentat, iar exemplele și exercițiile propuse nu sunt întotdeauna elocvente și suficiente. Uneori există puține exemple pentru a susține partea teoretică. Programa este încă prea încărcată, astfel încât numărul de ore este insuficient pentru aprofundarea cunoștințelor. Poate tocmai de aceea și exercițiile sunt puține cantitativ, însă din punct de vedere calitativ reușesc să surprindă toate aspectele teoretice. Profesorul apelează de cele mai multe ori la culegeri de exerciții pentru consolidarea cunoștințelor din diferite motive:

Numărul exercițiilor este redus;

Gradația lor este, de multe ori, descendentă și nu ascendentă;

Exemplele sunt, uneori, dificile;

Unele exemple cuprind cerințe care nu au fost predate sau recapitulate;

Tipurile de exerciții nu sunt diversificate, astfel încât pot induce monotonia;

Prin exercițiile propuse sunt vizate strict noțiunile dobândite, astfel încât ele nu invită la descoperire, nu sunt atractive.

De aceea, consider că există soluții pentru ameliorarea acestor aspecte. Aceste soluții pot să se regăsească în proiectele școlare (ca formă alternativă de evaluare) și în cursurile opționale.

Ținând cont de faptul că proiectul școlar este o metodă de lucru în echipă, ce are drept scop investigarea unei teme ample, pentru o perioadă mai lungă, acestea ar putea deveni o soluție. Din punct de vedere teoretic, proiectul trebuie să parcurgă următoarele etape:

Pregătirea proiectului urmărește clasificarea căilor pe care elevii trebuie să le urmeze în vederea realizării proiectului:

Precizarea temei și a obiectivelor proiectului;

Stabilirea componenței grupurilor și repartizarea sarcinilor;

Alegerea unui responsabil;

Alegerea metodelor de lucru;

Realizarea unui inventar al materialelor necesare ( surse de documentare);

Stabilirea formei de prezentare a proiectului ( dosar, CD )

Realizarea proiectului depinde de calitatea colaborării în echipă, fapt ce poate fi influențat de următorii factori:

Repartizarea sarcinilor – aproximativ același volum de muncă, sarcini adecvate intereselor și competențelor fiecărui membru al echipei;

Îndeplinirea sarcinilor la termenele stabilite;

Discutarea în grup a produselor individuale;

Exprimarea liberă a opiniilor fiecăruia, luarea deciziilor în consens.

Evaluarea proiectului. Proiectul finalizat este prezentat în fața clasei, la termenul stabilit. Sarcina revine responsabilului, însă acesta poate implica în diverse secvențe ale proiectului și colegii de echipă. Prezentarea și proiectul sunt evaluate de profesor împreună cu clasa.

Model de proiect

Tema : Derivarea în opera Amintiri din copilărie, de Ion Creangă.

Obiective :

Să identifice cuvinte derivate în opera amintită;

Să explice structura derivatelor recunoscute în text;

Să creeze texte noi în care să utilizeze cuvintele derivate găsite în opera Amintiri din copilărie, de Ion Creangă;

Elevii vor fi organizați în patru grupe omogene, va fi desemnat responsabilul

și vor fi repartizate sarcinile.

Metode de lucru: lectura, analiza lexicală, comparația, exercițiul.

Materiale necesare: opera Amintiri din copilărie, de Ion Creangă;

Forma de prezentare CD.

Proiectul literar devine astfel o modalitate prin care elevii îmbină noțiunile literare cu cele de gramatică, le dezvoltă creativitatea și constituie, în același timp, o modalitate de a-și verifica și de a fi verificate cunoștințele.

Cursul opțional

Perspectiva stilistică a derivării

Cum, întotdeauna, stilul este omul și, uneori, omul este stilul, în școală întâlnim forme ale unei tradiții retorice și, negreșit, un ideal al exprimării, mai mult sau mai puțin canonizat. În proporții diferite, la aceasta contribuie toate disciplinele de învățământ, în deosebi limba și literatura română.

Cum învățarea nu are limite, iar elevii noștri cei mai buni sunt specialiști în învățare, starea de veghe și cea de investigare specifică se asociază, în intervale precis delimitate, cu o sumedenie de motive și stări emoționale, de luat în considerare în fiecare caz în parte.

Năzuința unei școli ce se respectă este dacă nu întrebuințarea limbii ca artă cel puțin folosirea unui limbaj nuanțat, înțelegând și delimitând, de la caz la caz, limbajul intelectual, noțional, de expresivitate ( într-un context, într-un câmp asociativ, într-o situație ), textul de sub text, tranzitivitatea de reflexivitate, inerența și aderența de context.

Întotdeauna, expresivitatea presupune o atitudine stilistică și o aptitudine pentru încifrarea și descifrarea limbajului și a mesajului. Motivarea estetică a mijloacelor limbii ( și mecanismelor limbajului ) reprezintă încă în școală, un deziderat. Atitudinea și aptitudinea stilistică, atâtea câte sunt, se integrează ființei operei literare pe care o verifică și, dacă pot, o demonstrează.

Date fiind aceste considerente am ales opționalul Perspectiva stilistică a derivării, care se adresează elevilor clasei a VIII-a.

Având în vedere că în ciclul gimnazial derivarea este tratată strict gramatical, iar în cel liceal din punct de vedere stilistic, opționalul asigură conexiunea între ceea ce știu și ceea ce vor învăța. Elevii vor descoperi că și cuvintele derivate pot imprima textului o anumită expresivitate.

Opționalul Perspectiva stilistică a derivării îi formează pe elevi:

Să manifeste interes pentru receptarea și redactarea textului literar;

Să recreeze realitatea prin cuvinte, imagini artistice, simboluri;

Să comunice prin transfigurare artistică și într-un stil adecvat observații, reflecții, trăiri cu privire la anumite obiecte, ființe, fenomene;

Să se raporteze la modele de exprimare din autori consacrați.

Pentru o bună desfășurare a cursului este necesară constituirea unui mediu ambiant care să-i captiveze pe elevi, abordarea unor metode de lucru eficiente, realizarea unor relații de cooperare profesor-elevi, elev-elev și o evaluare permanentă.

Modalități de evaluare

Evaluarea se va face în conformitate cu ghidul metodologic elaborat de Serviciul Național de Evaluare și Examinare.

Evaluarea va conține :

probe scrise;

probe orale;

probe practice;

teste;

modalități alternative: proiecte, portofolii, referate.

La evaluarea finală se vor avea în vedere următoarele obiective :

realizarea recapitulării și sistematizării cunoștințelor;

ameliorarea rezultatelor învățării;

consolidarea pregătirii elevilor cu rezultate foarte bune la învățătură;

sprijinirea elevilor cu rezultate nesatisfăcătoare la învățătură.

6. Metode de predare-învățare specifice limbii române

Algoritmizarea, exercițiul structural, analiza gramaticală sunt metode cunoscute, tradiționale. Mai puțin utilizate sunt instruirea programată și modelarea figurativă (înțeleasă ca substituții cu simboluri geometrice și nu ca scheme, care se utilizează destul de frecvent).

Modelarea figurativa

Avantajele metodei:

– înlătură dificultatea pe care o opun sensurile lexicale descifrării sensurilor gramaticale;

– mărește operativitatea gândirii prin plasticizarea demersurilor ei.

Activitatea în grup: învățarea prin cooperare—organizarea clasei pe grupuri presupune inducerea unei atmosfere de cooperare, de lucru și de disciplină în interiorul grupului sarcinile vor fi distribuite: va exista un lider, un facilitator( cel care se asigură ca fiecare să primească ajutor atunci când are nevoie, un controlor care verifică materialele înainte de distribuire, un căutător de dovezi, un furnizor, un raportor și o persoană care asigură respectarea timpului alocat.

Jocul didactic este o activitate cognitivă care asigură o asimilare activă și conștientă a noțiunilor, categoriilor și regulilor.

Condiții:- construirea din timp a materialelor, învățarea de către profesor a protocolului și a explicațiilor, renunțarea la prea multe jocuri pentru a nu artificializa învățarea.

Tipuri de jocuri gramaticale: – fonetice;

– morfologice.

Analiza gramaticală: operație de identificare a unităților morfologice , sintactice și a relațiilor de la nivelul acestora pe baza elementelor formale sau de expresie.

Metoda exercițiului: executarea conștienta și repetată a unor operații cu scopul dobândirii unor deprinderi automatizate sau semiautomatizate.

Dezavantajele metodelor participative si ale lucrului in echipa

Din numărul metodelor prezentate și din descrierile lor trebuie să conchidem că există multe modalități de a dinamiza procesul de învățământ și de a înlătura conotația de dificultate pe care îl comportă termenul de educație școlară. Ca și celelalte cunoștințe umane și metodele de predare – învățare au evoluat, astăzi fiind preferate cele preponderent interactive, participative și colaborative, și deci, centrate pe elev , în defavoarea celor centrate pe profesor. Centrarea pe elev înseamnă utilizarea cunoașterii experiențiale a elevului ca individ și crearea condițiilor de împărtășire a acestei cunoașteri cu ceilalți indivizi care sunt formați sau educați și ei potrivit unei experiențe mixte individuale și colective , mărindu-se în acest fel gradul de experiență colectivă la toți membrii grupului. Deși pare o strategie foarte democrată, nonelitistă, onestă din punctul de vedere al educației pentru toți , există factori obiectivi care împiedica educația prin centrarea pe elev. Generalizarea acestui tip de cunoaștere a unui individ pentru alți indivizi poate însemna limitarea la experiențe fundamentale. In faza predării – învățării conținuturile științifice riguroase, dirijate, reclamă centrarea pe profesor și numai în situații potrivite centrarea pe elev. Aceasta este o abordare în logica educațională, deoarece furnizarea de informații științifice aparține de responsabilitățile și activitatea profesorului, iar fixarea, care înseamnă repetarea acelorași cunoștințe, poate fi interactivă, participativ–colaborativă. Se evită astfel experiența veche, fragmentară furnizându-se o experiență nouă și comună întregului colectiv de elevi.

Este bine ca un profesor să cunoască și să aplice un număr cât mai mare de metode didactice pentru a evita devalorizarea metodei prin repetiție. Elemente de creativitate trebuie să fie mereu prezente. Dezavantajul acesta se pare că nu a atins metodele clasice expozitive, explicative și interogative, utilizate pe scară largă. Cea mai mare putere de evocare o au însă metodele explicative prin artificii de cunoaștere care produc o emoție intelectuală deosebit de benefică pentru elevi.

Metodele participative sunt mult mai obositoare pentru actorii actului didactic, spre deosebire de cele clasice care sunt mai pasive și mai relaxante. Elevii, care au un număr destul de mare de ore pe zi și pe săptămâna, au ca reacție de răspuns lipsa participării. Chiar și în activitățile participative, în situația lucrului în echipe, aceștia se relaxează imediat după reportarea sarcinilor, ca reacție de răspuns la efortul depus și nu mai receptează informațiile celorlalte echipe.

Metodele participative reclamă un număr mare de ore de pregătire a lecțiilor din partea profesorului, eforturi de proiectare, eforturi de timp, materiale mari și măsuri speciale de diminuare a riscului de a apărea situații neprevăzute, care ar distruge întreaga activitate. De aceea profesorul trebuie să aibă mai multe alternative de abordare a lecției. Lecția însăși ar putea sa fie simțită ca prea scurtă pentru desfășurarea corectă a scenariului didactic.

Caracterul discontinuu al tipului de învățare apare din cauza că tipul de învățare participativ la scoală este diferit de cel de acasă, care este individual și reflexiv.

Spre deosebire de predarea participativă, evaluarea este oricum clasică, pentru că se ierarhizează și se sancționează în continuare, are valoare socială și solicită vehiculare de conținuturi și nu de aptitudini de joc și/sau de integrare participativă.

Transpunerea conținuturilor în jocuri și abordări interactive poate accentua informații care nu sunt foarte importante, în schimb se pot pierde informații din cauza imposibilității de a le integra în lecție.

Timpul de gândire impus de profesori, în cazul lucrului în echipe este redus la 3-4 minute pentru fiecare sarcină, timp ce nu va fi niciodată respectat de elevi și va duce la obținerea aproape întotdeauna a unor rezultate incomplete sau a unor evaluări superficiale.

Așadar, metodele active –participative trebuie utilizate cu prudență. Însă metodele nu trebuie ignorate pentru că dinamizează procesul de învățare si motivează elevii.

6.1 Proiecte didactice

Problemele dezbătute până la acest punct se referă mai mult la activitatea elevului pe care o desfășoară în timpul orei de limba română, dar și la nivelul de accesibilitate a informației pentru aceștia. Prezentarea noului conținut este accesibilă oricărui elev, dar trebuie luată în discuție și prezența, rolul profesorului în transmiterea noilor cunoștințe. Profesorul trebuie să selecteze materialele, să analizeze resursele educative disponibile, să elaboreze strategiile didactice potrivite și să evalueze. De asemenea, el trebuie să conceapă un proiect didactic sau o schiță de proiect după care se va desfășura lecția.

Lecția este modalitatea fundamentală de organizare și desfășurare a activității didactice și a rămas forma principală a procesului de învățământ. Acest element se regăsește în toate definițiile indiferent de autor; lecția, precizează I. Cerghit, este o , „entitate de învățământ care este ceva mai mult decât o formă sau un cadru de organizare a instrucției, căci presupune mecanisme și legități de structurare și funcționare ce trebuie bine cunoscute” , iar O. Oprea definește lecția ca „microstructura pedagogică ce reunește într-o unitate funcțională, totalitatea acțiunilor și mijloacelor implicate în procesul de instruire la o oră școlară”.

Cercetătorii români și străini consideră că etapele proiectării didactice sunt strâns legate de răspunsurile la patru întrebări clare:

1.Ce voi face?

Trebuie sa precizez obiectivele educative urmărite.

2.Cu ce voi face?

Trebuie sa analizez resursele educative urmărite.

3.Cum voi face?

Trebuie sa elaborez strategiile potrivite.

4.Cum voi ști că ceea ce am făcut este bine făcut?

Trebuie să evaluez eficiența activității desfășurate, stabilind o metodologie de evaluare.

Atât întrebările cât și răspunsurile se vor oglindi în proiectele didactice.

Proiect didactic

Data :

Școala: Mătăsaru

Clasa: a V-a

Profesor: Duță Daniela

Obiectul: Limba și literatura română

Subiectul: Cuvânt de bază. Cuvânt derivat. Rădăcină. Sufix. Prefix. Familie

lexicală.

Tipul lecției: Însușire de noi cunoștințe

Scopul lecției: Dezvoltarea deprinderilor de exprimare orală și scrisă

Obiective cadru:

2. Dezvoltarea capacității de exprimare orală;

4. Dezvoltarea capacității de exprimare scrisă.

Obiective de referință:

Să selecteze elementele de lexic adecvate situațiilor de comunicare.

4.2. Să utilizeze în redactare sinonime, antonime și derivate

adecvate temei date.

Obiective cognitive:

Să identifice cuvintele derivate ;

Să cunoască modalitățile de realizare specifice cuvintelor derivate;

Să creeze familii lexicale pornind de la diverse cuvinte de bază.

Obiective psihomotorii:

Să aplice noțiunile învățate în rezolvarea exercițiilor.

Obiective afective:

Să manifeste interes pentru rezolvarea sarcinilor.

Strategia didactică:

Metode și procedee:conversația euristică, explicația, învățarea prin descoperire, problematizarea, exercițiul.

Forme de organizare a activității:individual și frontal.

Mijloace de învățământ:planșe, manualul, fișe de lucru, tabla

Metode și tehnici de evaluare:chestionarea orală, test formativ.

Bibliografie:

Limba română, Manual pentru clasa a V-a, Editura All

Gramatică – Fișe de lucru, coord. Cornelia Chiriță și Eliza-Mara Trofin, Editura Paralela 45, Pitești 2006

Metodica studierii limbii și literaturii române în școală, Constantin Parfene, Editura Polirom, Iași 1999

Scenariul desfășurării activității

1. Momentul organizatoric

Notarea absențelor

Pregătirea materialelor pentru oră

2. Captarea atenției

Indiferent de ceea ce vrem să devenim în viață, este important să vorbim corect. Ne deranjează atunci când auzim întâmplător, cuvinte pronunțate greșit sau când depistăm, fără să vrem, greșeli gramaticale. Folosirea corectă a sensurilor cuvintelor, a formelor flexionare, realizarea corectă a enunțurilor, demonstrează nu doar că suntem persoane instruite, ci și că suntem demni de limba pe care o vorbim.

3. Enunțarea obiectivelor și anunțarea temei

Cadrul didactic anunță titlul lecției și îl notează pe tablă. Sunt enunțate și obiectivele ce vor fi atinse pe parcursul orei.

4. Reactualizarea cunoștințelor

Se vor reactualiza idei și probleme ancoră din lecția anterioară. ( cuvântul, vocabularul, dinamica vocabularului )

5. Prezentarea sarcinilor de învățare și dirijarea învățării

Cu ajutorul unui videoproiector este prezentat următorul text:

„E toamnă. Din nuc a căzut o frunză. I-am spus fratelui meu:

– Din frunziș au mai rămas doar câteva frunze. Unde e nucul frunzos de astă-vară?

– Nu te necăji Monica, mi-a răspuns Gelu. La primăvară nucul va înfrunzi iar. Vor ieși mai întâi niște frunzulițe firave, apoi vei admira din nou un frunzar bogat și falnic.”

Elevii sunt solicitați să discute textul dat și să facă observații asupra cuvintelor subliniate.

Profesorul va dirija elevii spre descoperirea și înțelegerea noilor noțiuni: cuvânt de bază, cuvânt derivat, prefixe, sufixe, familie lexicală. Vor fi definite cu ajutorul unei planșe și se va realiza pe tablă o schemă de lucru.

După asimilarea noilor cunoștințe elevii vor primi o fișă de lucru ( vezi Anexa 1).

6. Atingerea performanței și asigurarea feed-back-ului

a) După realizarea fiecărei sarcini, profesorul va face aprecieri în legătură cu nivelul activității elevilor și calitatea activității desfășurate. Va sugera soluții în cazul nereușitei, va avea în vedere permanent eliminarea erorilor și a lacunelor.

b) Dezbatere urmată de concluzii.

7. Evaluare (test formativ)

Rezolvarea individuală a sarcinilor cuprinse în testul formativ, fără niciun sprijin din partea profesorului( vezi Anexa 2)

8. Asigurarea retenției

Comentarea eventualelor erori la testul formativ; noi precizări, eventual dezbatere.

9. Asigurarea transferului

Se comunică tema pentru acasă.

Anexa 1

Fișă de lucru

Notează rădăcina/radicalul de la fiecare dintre cuvintele:

bărbătește omenește

bătută împietri

omuleț neprețuit

îndreptare

Scrie cuvântul de bază de la fiecare din exemplele date la exercițiul 1

Trece sufixele și prefixele, în tabelul de mai jos, de la cuvintele date în tabel:

Alcătuiește familia lexicală a verbului a înțelege.

Anexa 2

Test formativ

Completează enunțurile următoare:

Sunt derivate cuvintele care se formează cu ajutorul………………………..

Prefixele se atașează la ………………cuvintelor.

Sufixele se atașează la ………………cuvintelor.

Cuvintele albi, albitură, albicios sunt …………….cu……………

Cuvintele antevorbitor, strămoș, dezaproba sunt…………cu……

Cuvântul de bază al familiei muntean, muntos, muntenește este…

Câmpul lexical al seriei: merge, pășește, calcă, aleargă, poate fi completat cu verbele…………………………………………. .

PROIECT DIDACTIC

Data:

Școala: Mătăsaru

Clasa: a VII-a

Profesor: Duță Daniela

Obiectul: Limba si literatura română

Subiectul : Derivarea

Tipul lecției : Mixtă

Scopul lecției : Actualizarea și îmbogățirea cunoștințelor despre derivare.

Obiective cadru :

2. Dezvoltarea capacității de exprimare orală ;

3. Dezvoltarea capacității de receptare a mesajului scris ;

4. Dezvoltarea capacității de exprimare scrisă.

Obiective de referință :

2.2. Să valorifice categoriile tematice învățate în contexte diferite

3.2. Să sesizeze corectitudinea și valoarea categoriilor

gramaticale și lexicale învățate, într-un text dat ;

4.1. Să utilizeze corect și nuanțat categoriile semantice învățate.

Obiective operaționale :

Să cunoască mijloacele interne de îmbogățire a vocabularului

Să definească derivarea, prefixele si sufixele ;

Să clasifice sufixele ;

Să distingă derivatele parasintetice ;

Să identifice în structura derivatelor: cuvântul de bază, radicalul, prefixele și/sau sufixele.

Obiective afective :

Să valorifice ideile elaborate prin dezbatere ;

Să manifeste interes pentru rezolvarea sarcinilor.

Strategii didactice :

a) Metode și procedee : conversația euristică, explicația, învățarea prin

descoperire, demonstrația, analiza lexicală, exercițiul ;

b) Mijloace de învățământ : video-proiector, planșe, fise de lucru, culegeri de

exerciții, manualul, tabla ;

c) Forme de organizare a activității : individual, frontal ;

d) Resurse : capacitatea de învățare a elevilor, cunoștințele lor

anterioare ;

e) Metode, procedee și tehnici de evaluare : observarea sistematică,

chestionarea orală, aprecieri pe baza fișei de lucru, testul formativ.

Bibliografie :

Limba română, Manual pentru clasa a VII-a ; Autorii : Sergiu Șerban și Anca Șerban, Editura All, București ;

Gramatica – Fise de lucru (clasa a VII-a), Eliza – Mara Trofin (coord.), Editura Paralela 45, Pitești 2006;

10 din 10 (clasa a VII-a) – Culegere de teste pentru studiul limbii și literaturii române la clasă – Marilela Pavelescu, Daniela Gâtlan, Editura Agora Teo – 2005, Târgoviște ;

Metodica studierii limbii române în școală, Constantin Parfene , Ed. Polirom Iași 1990.

Scenariul desfășurării activității

1 .Momentul organizatoric

Notarea absențelor .

Organizarea clasei pentru lecție .

2 .Captarea atenției

Pentru captarea atenției se proiectează elevilor următorul motto : ,,Limba și legile ei dezvoltă cugetarea’’(Mihai Eminescu). Profesorul comunică apoi elevilor că poetul , desăvârșit șlefuitor al limbii române în legătura cu dobândirea competenței și performanței lingvistice spunea: ‘’… Limba , alegerea și cursivitatea expresiunii in exprimarea vorbită și scrisă e un element esențial, ba chiar un criteriu al culturii.’’

3 . Anunțarea titlului și a obiectivelor

Profesorul anunță titlul lecției : Derivarea și îl notează pe tablă . Sunt anunțate și obiectivele cognitive.

4 . Reactualizarea cunoștințelor

Se vor reactualiza idei și probleme ancoră și dintre obiectivele operaționale ale precedentelor activități didactice și ale activității în curs de desfășurare.

5. Prezentarea sarcinilor de învățare și dirijarea învățării.

Se împart elevilor fise de lucru, fiecare punct al fisei de lucru constituind o sarcină de învățare dirijată de profesor. Elevii sunt antrenați într-o activitate cu sarcina de a identifica derivate compuse sau obținute prin schimbarea valorii gramaticale. De asemenea vor aplica și cunoștințele reactualizate ( vezi Anexa 1) specifice derivării. După timpul afectat acestei activități , pe baza constatărilor efectuate , se va proiecta elevilor o sinteză a noțiunilor teoretice specifice derivării( vezi Anexa 2).

6.Atingerea performanței și asigurarea feed-back-ului.

a) După realizarea fiecărei sarcini profesorul va face aprecieri în legătură cu nivelul activității elevilor și calitatea activității desfășurate. Va sugera soluții în cazul nereușitei, va avea in vedere permanent eliminarea erorilor si a lacunelor.

b) Dezbatere urmată de concluzii .

7. Evaluare (test formativ)(vezi Anexa3)

Rezolvarea individuală a sarcinilor cuprinse în testul formativ, fără nici un sprijin din partea profesorului.

8. Asigurarea retenției

Comentarea eventualelor erori la testul formativ, noi precizam , eventual dezbatere.

9. Asigurarea transferului

Se comunica tema pentru acasă.

ANEXA 1

1. Citiți cu atenție textul următor și alegeți câte 10 exemple de cuvinte în funcție de modul cum s-au format : prin derivare , prin compunere, prin schimbarea clasei gramaticale :

„Urmând drumeagul șerpuitor trecurăm de Poiana Mărului și ne apropiem încetișor de masivul muntos Piatra Craiului. Se profilau limpede culmile pietroase pe un fundal albastru-verzui . Un râuleț cu undele-i înspumate cobora harnic stropind neîncetat pietrișul de pe mal . În acele zile grupul nostru de liceeni de la Colegiul Național Radu Negru se aventura cu elan adolescentin într-o expediție ecologică de marcare a locurilor de ocrotire pentru una dintre plantele tot mai rar întâlnite floarea-de-colț.”

2.Se dau cuvintele drumeag și pietros.

3.Luând ca bază cuvintele: băiat, bărbat, pui, ladă, mătură ,casă, bucată, carte, cuțit, formează derivate cu ajutorul sufixelor diminutivale și augmentative :

ANEXA 2

Derivarea este un mijloc intern de îmbogățire a vocabularului. Constă în crearea de cuvinte noi prin adăugarea unui afix la o baza(un cuvânt inițial sau o parte a acelui cuvânt).

Rădăcina este partea stabila a unui cuvânt. (tinerel , tinerica, tinerețe, tineresc, întineri).

Afixele sunt sunete sau grupuri de sunete care pot fi atașate rădăcinii dând naștere unor cuvinte noi . Ele pot fi :

– prefixe : se atașează la începutul cuvintelor ( inegal și antinevralgic).

– sufixe : se atașează la sfârșitul rădăcinii ( școlar, fotbalist).

Derivarea poate fi :

– progresivă: se atașează succesiv câte un afix (prieten>prietenos>neprietenos, munte>muntean>muntenesc>munteanca).

– parasintetică se atașează concomitent și prefix și sufix la aceeași bază (verde>înverzi ).

Sufixele pot fi clasificate după mai multe criterii : după etimologie , după formă , după natura gramaticală a bazei sau după sensul exprimat.

După sensul exprimat avem :

– sufixe gramaticale (forme flexionare );

– sufixe lexico-gramaticale (exprimă un sens nou : a cânta /cânta-t/cant –a-t-ă);

– sufixe lexicale(cuvinte noi :bază +sufix).

După sensul lexical aveau 10 categorii semantice de sufixe :

– nume de agent (zid-ar)

– nume de instrument(colț-ar)

– augmentative(mătur-oi)

– diminutivale(copil-aș)

– abstracte(bun-ătate)

– colective(brăd-et)

– moționale(răț-oi)

– denumirea însușirii (român-esc)

– denumirea modalității(român-ește)

– care indica originea(oland-ez).

ANEXA 3

Test formativ

Grupează seria de cuvinte derivate pe trei coloane (vezi modelul ), în funcție de sensurile pe care le dau sufixele : alfabetar, umbrar, pepenărie, tineret, boierime, speranță, copilărie, botnița, zahariță, aluniș, pietriș, bunătate, greșeala, bucurie, dormitor, secerătoare, gropiște, rariște, sârguință, istețime, globalism, balcanism, știință, civilizație, cultură, abilitate, comoditate, facilitate.

Marchează prin subliniere sufixele utilizate.

Formați derivate parasintetice de la cuvintele :

lanț –

pătură –

jgheab –

sămânță –

floare –

dulce –

piatră –

mugure –

drag –

podoabă –

TEST SUMATIV

MIJLOACE INTERNE DE IMBOGATIRE A VOCABULARULUI

Se dă textul:

„Gheorghiță era un flăcău sprâncenat ș-avea ochii ei. Nu prea era vorbareț, dar știa să spuie destul de bine despre cele ce lăsase și cele ce văzuse. Avea un chimir nou și-i plăcea, vorbind, să-și desfacă bondița înflorită și să-și cufunde palmele în chimir. Întorcea un zâmbet frumos ca de fată și abia începea să-i înfiereze mustăcioara. Victoria îl admira din cealaltă parte a măsuței; Minodora se cuibărise pe un scăunel, jos, gata să sară de cate ori trebuia ceva. Afară se vedea pădurea ușor ninsă, sub un cer albastru și însorit”

(Mihail Sadoveanu, “Baltagul”)

Transcrie patru cuvinte formate prin derivare;

Transcrie două derivate cu sufix diminutival;

Explică într-un enunț rolul diminutivelor din text;

Indică modul de formare a cuvântului scăunel;

Numește mijlocul de îmbogățire a vocabularului prin care s-au format cuvintele cealaltă și ceva;

Precizează valoarea morfologică a cuvântului ușor (,,…se vedea pădurea ușor ninsă”);

Alcătuiește un enunț în care cuvântul ușor să aibă altă valoare morfologică;

Scrie cuvântul de bază de la care s-a format adjectivul vorbăreț;

Scrie un diminutiv și un augmentativ formate de la cuvântul de bază flăcău.

PROIECT DIDACTIC

Profesor: Duță Daniela

Data:

Clasa: a-V-a

Aria curriculară: Limbă și comunicare

Disciplina: Limba și literatura română

Subiectul: Noțiuni de vocabular

Tipul lecției: Recapitulare

Durata: 50 minute;

Obiective cadru:

1. Dezvoltarea capacității de receptare a mesajului oral;

2. Dezvoltarea capacității de receptare a mesajului scris;

3. Dezvoltarea capacității de exprimare orală;

4. Dezvoltarea capacității de exprimare scrisă.

Obiective de referință:

2.1. Să selecteze elementele de lexic adecvate situațiilor de comunicare;

4.2. Să utilizeze în redactare sinonime, antonime și derivate adecvate temei date.

Obiective operaționale:

La sfârșitul lecției elevii vor fi capabili:

a ) cognitive

O1: să utilizeze sinonime și antonime în contexte diverse;

O2: să alcătuiască familiile lexicale ale cuvintelor date;

O3: să recunoască modul de forme al unor cuvinte;

O4: să identifice sufixele și prefixele în cuvintele derivate;

b) afective

Dezvoltarea curiozității pentru învățarea limbii române și a dorinței de exprimare corectă;

Strategia didactică:

a) Metode și procedee: învățarea prin descoperire,conversația catehetică, explicația, analiza gramaticală.

b) Forme de organizare a învățării: activitatea frontală alternativ cu activitatea independentă individuală.

c) Mijloace de învățare: planșa, fișe cu sarcini de lucru pentru elevi , testul de evaluare.

d) Bibliografie:

Metodica predării limbii și literaturii române în scoală, de Constantin Parfene, Iași, Editura Polirom,1999

Metodica predării limbii și literaturii române, de Nicolae Eftenie, Pitești, Editura Paralela 45, 2000.

Scenariul desfășurării activității

1. Organizarea clasei:

Asigurarea condițiilor optime pentru buna desfășurare a lecției, notarea absențelor, pregătirea materialelor pentru oră.

2. Reamintirea subiectului și a planului recapitulării :

Astăzi vom recapitula cunoștințele despre vocabular dobândite pe parcursul orelor de limba română din această unite de învățare, astfel încât la sfârșitul orei veți fi capabili să definiți noțiunile și să aplicați cunoștințele dobândite. (obiectivele O1-O6)

3. Recapitulare si sistematizare:

Recapitularea cunoștințelor despre noțiunile de vocabular: Cuvântul-unitate de bază a vocabularului; Cuvântul de bază . Cuvântul derivat. Rădăcina. Sufixele. Prefixele . Familia lexicală. (numai cuvintele formate prin derivare ) Sinonime . Antonime, se va realiza cu ajutorul unei planșe ( anexa 1)

Fiecare elev primește câte un bilețel cu noțiunea definită pe planșă. Elevii citesc biletele și le lipesc în dreptul definiției.

Al doilea set de bilete pe care îl primesc elevii conține exemple pentru noțiunile definite care vor fi lipite în cea de-a treia rubrică pe planșă, după care, fiecare elev va da exemple proprii corespunzătoare noțiunii pe care a descoperit-o.

In continuare afișez o planșă cu următoarele cerințe:

4. Concluzii

Discuții cu elevii asupra cunoștințelor recapitulate. Aprecieri ale profesorului.

5. Asigurarea retenției și transferului

Tema

Elevii vor termina fișa cu tabelul început în clasa la care vor putea adăuga unul, două cuvinte.

Anexa 1

Biletul 1 Biletul 2

CUVÂNTUL Carte, masă, acum, vara, a merge

LEXICUL Soră, zi, frate, bine, frumos, a scrie

ARHAISME Postelnic, antiriu, ișlic, giubea

REGIONALISME Barabulă, cucuruz, perjă, ciubotă

NEOLOGISME Computer, week-end, hot-dog

DERIVAREA -ar, -ist, -giu, -os

SUFIXE dez-, in-, re-, ne-

PREFIXE tânăr: tineresc, întinerit, tinerel

SINONIME zăpadă – nea – omăt; pom – copac

ANTONIME cald – rece; bun – rău; mic – mare

FAMILIE LEXICALĂ frunzuliță, desfrunzit, înfrunzit.

Proiect didactic

Data:

Școala: Mătăsaru

Clasa: a VI-a

Profesor: Duță Daniela

Obiectivul: Limba si literatura română

Subiectul: Noțiuni de vocabular

Tipul lecției: consolidare

Obiective didactice:

1. Dezvoltarea capacității de receptare a mesajului oral;

2. Dezvoltarea capacității de exprimare orală;

3. Dezvoltarea capacității de receptare a mesajului scris;

4. Dezvoltarea capacității de exprimare scrisă.

Obiective de referință:

2.2 Să utilizeze relațiile de sinonimie, de antonimie, de omonimie în organizarea mesajului oral;

4.2 Să utilizeze un lexic diversificat, recurgând la categoriile semantice studiate și la mijloacele de îmbogățire a vocabularului;

1.2 Să sesizeze sensul unităților lexicale noi în funcție de context.

Obiective operaționale:

1. Cognitive: La sfârșitul orei elevii vor fi capabili:

O1. Să stabilească sensurile cuvintelor în contexte diferite;

O2. Să utilizeze sinonimele, antonimele și omonimele în contexte date;

O3. Să valorifice posibilitățile de expresie oferite de sinonime;

O4. Să recunoască mijloacele de îmbogățire a vocabularului.

2. Afective:

Dezvoltarea curiozității pentru învățarea limbii romane și a dorinței de a se exprima corect și frumos.

Strategia didactică:

Metode și procedee: conversația, explicația, învățarea prin descoperire, demonstrația, exercițiul

Forme de organizare a activității: individual, pe grupe, frontal

Resurse: capacitatea de învățare a elevilor, cunoștințelor lor anterioare

Mijloace de învățământ: planșa, rebusuri, fișe de lucru

Capacitate de învățare: clasa omogenă

Scenariul desfășurării activității didactice:

Moment organizatoric: notarea absentelor, stabilirea ordinii și liniștei, pregătirea materialelor pentru ora.

Verificarea temei și actualizarea cunoștințelor:

Se verifică tema și se fac aprecieri verbale.

Actualizarea cunoștințelor se realizează pe o planșă – rebus, a cărei completare vizează cunoștințele elevilor. (anexa 1)

Captarea atenției și asigurarea momentului afectiv:

Captarea atenției se realizează pe o planșă – rebus, a cărei completare vizează cunoștințele elevilor.(anexa 1)

Anunțarea temei și a obiectivelor:

Consolidare – Noțiuni de vocabular.

La sfârșitul orei toți elevii trebuie să:

O1. Să stabilească sensurile cuvintelor în contexte diferite;

O2. Să utilizeze sinonimele, antonimele și omonimele în contexte date;

O3. Să valorifice posibilitățile de expresie oferite de sinonime;

O4. Să recunoască mijloacele de îmbogățire a vocabularului.

Dirijarea învățării, prezentarea sarcinilor de învățare:

Elevii sunt organizați pe grupe și fiecare grupă va avea de completat un rebus. Pentru completarea acestora elevii trebuie sa apeleze la cunoștințele anterioare. După ce vor fi completate vor fi afișate pe tablă. Soluția fiecărui rebus constituie o noțiune care se va consolida. (anexa2)

După prezentarea soluțiilor celor cinci rebusuri, fiecare grupă de elevi va primi o fișă de lucru cu exerciții din noțiunile de vocabular. Fișele sunt diferite de la o grupa la alta. După fiecare cerință rezolvată unul din membrii grupei (fiecare, pe rând) va prezenta colegilor soluțiile descoperite. Imposibilitatea unei grupe de a rezolva o cerință va conduce la găsirea răspunsului cu ajutorul clasei. (anexa 3)

Asigurarea retenției și transferului:

Alcătuiți o scurtă compunere cu titlul Toamna în pădure, în care să folosiți seriile se sinonime: copac, arbore; arbust, tufă; creangă, ram, ramură; potecă, drum, cale; vânat, cenușiu, tulbure, plumburiu și perechile de antonime: cald – rece, înfrunzit – desfrunzit, luminat – întunecat, repede – încet.

Anexa1

1. Totalitatea cuvintelor dintr-o limbă

2. a, e, i, o, u, ă, â, î

3. Schimbarea valorii gramaticale sau …

4. Grupurile de litere care se adăugă la sfârșitul unei rădăcini pentru a forma un cuvânt nou .

5. Mijloc intern de îmbogățire a vocabularului.

6. Totalitatea sunetelor din limba română.

7. Cuvinte vechi, care nu se mai folosesc în vorbire .

8. Alt mijloc intern de îmbogățire a vocabularului.

9. Cuvinte care se folosesc într-o regiune.

10. Grupurile de litere care se adaugă la începutul unei rădăcini pentru a forma un cuvânt nou.

11. Cuvinte noi, împrumutate din alte limbi.

Anexa 2

Rebus 1

Găsiți sinonimele cuvintelor date și completați rebusul:

La o dezlegare corectă, pe verticala A-B veți descoperi denumirea unei noțiuni de vocabular.

Rebus 2

Găsiți antonimele cuvintelor date și completați rebusul:

La o dezlegare corecta, pe verticala A-B veți descoperi denumirea unei noțiuni de vocabular.

Rebus 3

Găsiți sinonime pentru următoarele expresii Și completați rebusul:

La o dezlegare corectă, pe verticala A-B veți descoperi denumirea unei noțiuni de vocabular.

Rebus 4

Identificați rădăcina cuvintelor derivate și completați rebusul:

La o dezlegare corectă, pe verticala A-B veți descoperi denumirea unei noțiuni de vocabular.

Rebus 5

Abreviați următoarele denumiri și completați rebusurile

La o dezlegare corectă, pe verticala A-B veți descoperi denumirea unei noțiuni de vocabular.

7. Bibliografie :

1. Avram , Mioara,1978, Formarea cuvintelor în limba română, (vol 1),Ed. Academiei RSR, București

2. Avram , Mioara , Graur, Alexandru, 1978, Formarea cuvintelor în limba română, vol.II, Editura Academiei RSR, București

3. Bârlea, Petre Gheorghe, Cerkez, Matei , 2005, Limba Română contemporană. Fonetică și vocabular, MEC, București

4. Bidu-Vrânceanu, Angela, Călărașu, Cristina, Ionescu-Ruxăndoiu, Liliana…, 2005, Dicționar de științe ale limbii, Editura Nemira, București

5. Cerghit, Ioan, 1973, Metode de învățământ, E.D.P., București

6. Cerghit, Ioan, 1983, Perfecționarea lecției în școala modernă,E.D.P., București

7. Coteanu ,Ion, Bidu-Vrânceanu, Angela, 1975, Limba română contemporană (vol. II- Vocabularul), Ed. Didactică și Pedagogică, București

8. Crețu, Carmen ,1998, Conținuturile procesului de învățământ, componena curriculum-ului, în Psihopedagogie pentru examenele de definitivare și grade didactice, Editura Polirom, Iași

9. Cucoș, Constantin 1996, Pedagogie, Editura Polirom, Iași

10. Derșidan, Ioan ,1997, Limba și literatura română în școală. Îndrumări metodice, Editura Didactică și Pedagogică, București

11. Felecan, Nicolae , 2004, Vocabularul limbii române, Editura Mega Presa Universitară Clujeană, Cluj-Napoca

12. Graur, Alexandru,1968, Tendințe actuale ale limbii române, Ed. Științifică, București

13. Hristea ,Theodor, 1984, Sinteze de limba română, Editura Albatros, București

14. Iordan , Iorgu , 1947, Limba română actuală. O gramatică a „greșelilor”, Institutul de lingvistică română, București

15. Iordan , Iorgu, 1944, Stilistica limbii române, Institutul de lingvistică română, București

16. Iordan ,Iorgu,1956,Limba română contemporană,Editura Ministerului Învățământului, București,

17. Nicola, I. , Puscaș, P. , Marcu, V. ,1999, Didactica- teorie a instruirii instituționalizate, Editura Imprimeriei de vest, Oradea

18. Oprea, O., 1979, Tehnologia instruiri, E.D.P, București

19. Sala , Marius (coord.),2006, Enciclopedia limbii române,ediția a II-a, Ed. Univers Enciclopedic, București

20. Secrieru, M. , 2003, Didactica limbii române, Editura Polirom, Iași

21. Toma, Ion , Silvestru, Elena, 2007, Sinteze de limba română, Ed. Niculescu, București

22. * * * 2005, Dicționarul Ortografic, Ortoepic și Morfologic al Limbii Române ( ediția a II-a ), Editura Univers Enciclopedic, București.

Bibliografie :

1. Avram , Mioara,1978, Formarea cuvintelor în limba română, (vol 1),Ed. Academiei RSR, București

2. Avram , Mioara , Graur, Alexandru, 1978, Formarea cuvintelor în limba română, vol.II, Editura Academiei RSR, București

3. Bârlea, Petre Gheorghe, Cerkez, Matei , 2005, Limba Română contemporană. Fonetică și vocabular, MEC, București

4. Bidu-Vrânceanu, Angela, Călărașu, Cristina, Ionescu-Ruxăndoiu, Liliana…, 2005, Dicționar de științe ale limbii, Editura Nemira, București

5. Cerghit, Ioan, 1973, Metode de învățământ, E.D.P., București

6. Cerghit, Ioan, 1983, Perfecționarea lecției în școala modernă,E.D.P., București

7. Coteanu ,Ion, Bidu-Vrânceanu, Angela, 1975, Limba română contemporană (vol. II- Vocabularul), Ed. Didactică și Pedagogică, București

8. Crețu, Carmen ,1998, Conținuturile procesului de învățământ, componena curriculum-ului, în Psihopedagogie pentru examenele de definitivare și grade didactice, Editura Polirom, Iași

9. Cucoș, Constantin 1996, Pedagogie, Editura Polirom, Iași

10. Derșidan, Ioan ,1997, Limba și literatura română în școală. Îndrumări metodice, Editura Didactică și Pedagogică, București

11. Felecan, Nicolae , 2004, Vocabularul limbii române, Editura Mega Presa Universitară Clujeană, Cluj-Napoca

12. Graur, Alexandru,1968, Tendințe actuale ale limbii române, Ed. Științifică, București

13. Hristea ,Theodor, 1984, Sinteze de limba română, Editura Albatros, București

14. Iordan , Iorgu , 1947, Limba română actuală. O gramatică a „greșelilor”, Institutul de lingvistică română, București

15. Iordan , Iorgu, 1944, Stilistica limbii române, Institutul de lingvistică română, București

16. Iordan ,Iorgu,1956,Limba română contemporană,Editura Ministerului Învățământului, București,

17. Nicola, I. , Puscaș, P. , Marcu, V. ,1999, Didactica- teorie a instruirii instituționalizate, Editura Imprimeriei de vest, Oradea

18. Oprea, O., 1979, Tehnologia instruiri, E.D.P, București

19. Sala , Marius (coord.),2006, Enciclopedia limbii române,ediția a II-a, Ed. Univers Enciclopedic, București

20. Secrieru, M. , 2003, Didactica limbii române, Editura Polirom, Iași

21. Toma, Ion , Silvestru, Elena, 2007, Sinteze de limba română, Ed. Niculescu, București

22. * * * 2005, Dicționarul Ortografic, Ortoepic și Morfologic al Limbii Române ( ediția a II-a ), Editura Univers Enciclopedic, București.

Anexa1

1. Totalitatea cuvintelor dintr-o limbă

2. a, e, i, o, u, ă, â, î

3. Schimbarea valorii gramaticale sau …

4. Grupurile de litere care se adăugă la sfârșitul unei rădăcini pentru a forma un cuvânt nou .

5. Mijloc intern de îmbogățire a vocabularului.

6. Totalitatea sunetelor din limba română.

7. Cuvinte vechi, care nu se mai folosesc în vorbire .

8. Alt mijloc intern de îmbogățire a vocabularului.

9. Cuvinte care se folosesc într-o regiune.

10. Grupurile de litere care se adaugă la începutul unei rădăcini pentru a forma un cuvânt nou.

11. Cuvinte noi, împrumutate din alte limbi.

Anexa 2

Rebus 1

Găsiți sinonimele cuvintelor date și completați rebusul:

La o dezlegare corectă, pe verticala A-B veți descoperi denumirea unei noțiuni de vocabular.

Rebus 2

Găsiți antonimele cuvintelor date și completați rebusul:

La o dezlegare corecta, pe verticala A-B veți descoperi denumirea unei noțiuni de vocabular.

Rebus 3

Găsiți sinonime pentru următoarele expresii Și completați rebusul:

La o dezlegare corectă, pe verticala A-B veți descoperi denumirea unei noțiuni de vocabular.

Rebus 4

Identificați rădăcina cuvintelor derivate și completați rebusul:

La o dezlegare corectă, pe verticala A-B veți descoperi denumirea unei noțiuni de vocabular.

Rebus 5

Abreviați următoarele denumiri și completați rebusurile

La o dezlegare corectă, pe verticala A-B veți descoperi denumirea unei noțiuni de vocabular.