Depasirea Scepticismului Modern la Rene Descartes Si Blaise Pascal

CUPRINS

Argument ………………………………………………………………………………………………………………… 3

Capitolul I – SECOLUL AL XVII-LEA: SECOLUL RAȚIUNII ȘTIINȚIFICE ……………. 7

I.1. Criza secolului al XVII-lea …………………………………………………………………………………. 9

I.2. Rațiunea barocă versus rațiunea clasică ……………………………………………………………. 15

I.3. Evoluția ideilor secolului al XVII-lea ………………………………………………………………… 20

Capitolul II – DESCARTES ȘI IDEEA DE RAȚIUNE …………………………………………….. 26

II.1. Reînvierea scepticismului ……………………………………………………………………………….. 29

II.2. Vremuri tulburi ……………………………………………………………………………………………… 32

II.3. Întrebări pentru sine și pentru posteritate ………………………………………………………. 39

II.4. Îndoiala metodică …………………………………………………………………………………………… 44

II.5. Depășirea scepticismului ………………………………………………………………………………… 57

Capitolul III – PASCAL ȘI CONDIȚIA UMANĂ …………………………………………………….. 63

III.1. Viața cu experiențele sale ……………………………………………………………………………… 64

III.2. Metoda: respingerea sistemului …………………………………………………………………….. 67

III.3. Jocul contrariilor ………………………………………………………………………………………….. 71

III.4. Conceptul de ‹‹inimă›› și pariul …………………………………………………………………….. 75

III.5. Depășirea scepticismului ……………………………………………………………………………….. 79

Capitolul IV – CONSIDERAȚII METODICE. PRINCIPII DE PEDAGOGIE PRACTICĂ…………………………………………………………………………………………………………….. 82

IV.1. Nevoia de principii de pedagogie practică ………………………………………………………. 84

IV.2. Principii de pedagogie practică ……………………………………………………………………….. 89

IV.3. Rolul profesorului în procesul instructiv-educativ ………………………………………….. 95

IV.4. Proiectarea didactică la disciplina ‹‹filosofie›› ………………………………………………… 98

Concluzii ……………………………………………………………………………………………………………… 116

Bibliografie ………………………………………………………………………………………………………….. 120

ARGUMENT

Începuturile filosofiei moderne nu au fost într-o mai mare masură influențate de alt filosof decât de René Descartes, gânditor ce a dominat secolul al XVII-lea.

Conștient de riscul provocat de dificultatea sarcinii de a mai spune ceva nou despre Descartes, Paul Valéry, la deschiderea Congresului Internațional de Filosofie de la Sorbona, spunea în 31 iulie 1937: „Vreme de trei secole gândirea sa a fost răspândită de către atâția oameni de seamă; detaliată, comentată de către atâția exegeți laborioși; rezumată de către atâția profesori pentru atât de mulți elevi – unde este Descartes? Voi îndrăzni să spun că există o infinitate de posibili Descartes”.

Așadar, în posteritatea unei exegeze atât de bogate, sperăm ca lucrarea de față să adauge câteva informații asupra unor aspecte mai puțin analizate (cel puțin în spațiul autohton). Este utilă (pentru orice profesor de științe socio-umane) reluarea și reînțelegerea demersului cartezian, reanalizarea fenomenului cunoașterii de acum aproape patru secole, relecturarea discursului cartezian pentru a limpezi, a revigora, a aprofunda și a lărgi sfera libertății de judecată în reluarea gândului propus de unul dintre cei mai renumiți filosofi ai Franței, René Descartes (1596-1650), datorită căruia avem în filosofie raționalismul. La fel de utilă este analiza gândirii pascaliene din perspectiva propusă.

Gânditor remarcabil, contribuind în diferite domenii la dezvoltarea ideilor secolului în care a trăit, Descartes a rămas cunoscut în istoria omenirii ca cel mai important filosof de la începutul secolului al XVII-lea (fondatorul filosofiei moderne), matematician (întemeietor al geometriei analitice și al sistemului de axe carteziene), fizician (crearea unuia dintre cele dintâi sisteme mecaniciste ale epocii moderne, contribuții la legea refracției luminii și descoperirea legii conservării cantității de mișcare) și biolog-anatomist (a fost cel dintâi gânditor ce a emis teoria arcului reflex).

S-ar putea spune, fără teama de a greși, că în zilele noastre provocarea carteziană este măcar la fel de interesantă ca în trecut, dacă nu chiar mai mare și mai acută. Dezvoltarea tehnologiei, a cercetării primatelor, a psihologiei, a sociologiei, a medicinii, a matematicii, a informaticii, a adus în atenție iar și iar începuturile în aceste domenii de studiu. Înaintea lui Descartes algebra folosea formule complicate, iar geometria era prea mult concentrată asupra observării atente a figurilor; mai mult, aceste două științe erau străine una de cealaltă. Constatând faptul că ordinea și măsura sunt comune celor două discipline, gânditorul găsește că matematica poate fi o știință generală capabilă să explice tot ce se poate afla legat de ordine și măsură. De la Descartes ne-a rămas notația care este folosită și astăzi în algebră. Utilizarea literelor x și y ca variabile ce trebuie aflate, respectiv a literelor a, b și c pentru valorile cunoscute este folosită în matematică tot datorită lui Descartes. Însă, mai actuală și mai practică oamenilor secolului XXI, este extraordinara tehnologie GPS (Sistemul de Poziționare Globală) care funcționează datorită unei invenții de acum aproape patru secole a marelui filosof și matematician francez. Dacă ar fi fost să fie luat în calcul numai sistemul de coordonate carteziene – sistem de linii paralele care se intersectează în două, trei sau mai multe dimensiuni și care permite să fie descrisă numeric poziția unui punct în spațiu – și tot ar trebui omenirea să-i mulțumească și să fie recunoscătoare marelui gânditor francez. Deși nu a descoperit întreaga forță a acestei metode, Descartes a făcut destul ca să faciliteze progresul ulterior, fiind deschizător de drumuri. Întreaga tehnologie computerizată are la bază invenția lui Descartes, căci fiecare pixel (cel mai mic element în care se descompune o imagine obținută prin fotografiere, tipărire sau creată pe un ecran) de pe monitorul unui computer este descris folosindu-se coordonata sa verticală și cea orizontală, utilizarea coordonatelor carteziene în diferite aplicații fiind variată. Graficele, diagonalele și hărțile de orice tip, la fel ca fotografia digitală, atât de populară și atât de frecvent folosită astăzi, imaginile și documentele trimise pe internet, desenul tehnic pe calculator, zborul spațial, explorarea petrolieră și tot ceea ce ține de analiza datelor multidimensionale utilizează sistemul cartezian.

Filosofia carteziană a fost considerată o încercare de a așeza cunoașterea umană pe baze raționale, modelate de geometrie. Descartes reușește să aducă vechile principii euclidiene în secolul al XVII-lea și să dăruiască lumii noua știință pe care avea s-o creeze: geometria analitică. Animat de dorința de a nu se lăsa mistificat, gânditorul declara că „nu cunoaște altă materie în afara aceleia pe care geometrii o numesc cantitate și că nu va primi în fizica sa decât principiile care sunt acceptate și în matematică – deoarece în acest mod se poate da seamă de toate fenomenele naturii.”

Fondator al științei și filosofiei moderne, spirit cercetător, „unul din cele mai strălucite spirite nu numai din istoria Franței, ci din istoria întregii omeniri”, dornic să descifreze secretele universului, René Descartes a adus contribuții fundamentale în filosofie, matematică, fizică, optică, metafizică, dar domeniul preocupărilor sale a fost mult mai vast: a făcut observații utile și în meteorologie, și în fiziologie, ba chiar poate fi considerat unul dintre primii cosmologi, premergător al lui Einstein. Cunoștințe temeinice avea în aproape toate domeniile cunoașterii; la 23 de ani avea cristalizată ideea unei științe universale (mathesis universalis), dar până și în muzică scrisese în tinerețe o lucrare – Compendium Musicae.

Dacă Descartes, atât de legat de transformările secolului al XVII-lea ar trebui „înțeles și ca un antropolog, ca un gânditor cu o deschidere amplă spre înțelegerea fenomenului ‹‹om›› și abia apoi, poate, într-un context chiar accidental, părintele științei moderne”, Blaise Pascal, gânditor format în același climat spiritual ca și Descartes (deși cu douăzeci și șapte de ani mai tânăr), trebuie văzut ca filosoful care, grație geniului și profundei sale sensibilități, a descoperit în cartezianism ceva ce ar fi trebuit dezvoltat de urmași: doctrina voinței.

Pascal consideră că omul nu este capabil să atingă nici certitudinea, nici adevărul, nici fericirea. Dacă Descartes crede cu tărie într-o metodă suverană cu aplicabilitate universală – metoda matematică – și susține că atitudinea ideală este cea a matematicianului, Pascal dezaprobă metoda riguroasă a marelui raționalist când intră în joc filosofia și, implicit, ideea de extindere a spiritului matematic în filosofie. Acest fapt nu presupune că a disprețuit matematica sau că a considerat inutile și lipsite de sens cercetările științifice sau matematice astfel încât să renunțe la ele. Însă experiențele complicate, tensionate pe care le trăiește își pun amprenta asupra creației sale.

Celebru încă din tinerețe, pasionat de studiul matematicii, al fizicii, al filosofiei, pentru o perioadă (din 1654) călugăr jansenist la mănăstirea Port-Royal unde va trăi zile chinuitoare de nesfârșite meditații răscolitoare, de frământări dureroase, de mari suferințe fizice și morale, Pascal oscilează între aceste preocupări diferite așa cum oscilează și între curente diferite, între raționalism și scepticism, între știință și religie, având totuși conștiința profundă a măreției care sălășluiește în om. Zbuciumul interior și starea de nefericire, gândurile contradictorii și lupta permanentă între savantul raționalist și credinciosul creștin, între rațiunea rece și inima sensibilă, războiul lăuntric al rațiunii împotriva pasiunii, contradicțiile sfâșietoare ce-i macină liniștea, îl răscolesc încontinuu.

Geniu științific precoce, Blaise Pascal a fost „conștiința poate cea mai vie a epocii lui […], rămânând, cu toate inconsecvențele și contradicțiile gândirii sale, unul dintre cei mai remarcabili gânditori ai Europei moderne, care ne-a dezvăluit cu o deosebită forță de argumentare cât de mare e forța cugetului omenesc, în ciuda tuturor factorilor care îl tulbură și îl violentează.”

CAPITOLUL I SECOLUL AL XVII-LEA – SECOLUL RAȚIUNII ȘTIINȚIFICE

Secolul al XVII-lea – secol caracterizat de grave tensiuni – a fost martorul a numeroase dezbateri asupra problemelor filosofice, dorindu-se cu ardoare ieșirea de sub autoritatea scolasticii dar și descoperirea unei noi metode care să înlocuiască această autoritate și care să îndrume mintea celor ce căutau adevărul; a fost secolul unei îndelungate perioade tulburi de contradicții puternice între o criză prezentă în toate domeniile și o reacție față de această criză, reacție ce presupunea ordonarea rațională, menită să aplaneze măcar, dacă nu să oprească, această tendință spre revoltă ce va conduce la reformarea întregii filosofii (deci, în acele timpuri, a tuturor științelor). Dezvoltarea istorică a creștinismului în genere (care a condus la o criză a catolicismului în secolele XVI și XVII, făcând posibile schismele religioase dar și progresele evidente din acea vreme), „pune din ce în ce mai mult în evidență problema conștiinței, subliniind rolul și importanța forului interior. De unde încercarea de a-l cuceri și de a-i smulge adeziunea cu toate mijloacele posibile”. Scepticii, liber-cugetătorii, spiritele independente din acele vremuri au contribuit foarte mult la emanciparea omului, a modului în care se manifestă gândirea eliberată de religie, de orice morală, de orice constrângere, toate acestea fiind făcute în numele unei curiozități firești, profunde și oneste a gândirii, a capacității omului în genere de a analiza cu spirit de pătrundere, finețe și fermitate lucrurile, de a cunoaște esența lor, fără a apela la scolastică, la teorii a priori, la principii luate din teologie sau din morală, acest lucru subliniind de fapt infinita bogăție a spiritului uman, resursele creatoare ale ființei umane și dorința de afirmare independentă.

Secolul al XVII-lea a fost considerat secolul „rațiunii științifice, triumfătoare și dinamică, aptă să capteze realul” și a rămas cunoscut în istorie ca perioada în care se petrece o adevărată revoluție intelectuală, în care triumfă rațiunea, recunoscându-i-se acesteia capacitatea de a judeca lucrurile naturale fără a apela la imaginație, omul urmărind să cunoască nelimitat tot ce dorește, folosindu-se doar de propria inteligență. Schimbările produse de revoluția din secolul al XVII-lea pot fi reduse la două elemente principale, strâns legate între ele, ce sintetizează istoria distrugerii cosmosului și istoria infinitizării universului: 1. distrugerea cosmosului, a lumii concepute ca un întreg finit și bine ordonat, în care structura spațială întruchipa o ierarhie a valorii și înlocuirea acestei lumi cu un univers ce nu mai comportă nicio ierarhie naturală și 2. geometrizarea spațiului – înlocuirea concepției aristotelice a spațiului cu cea a spațiului din geometria euclidiană.

Treptat știința își lărgește enorm granițele, devenind copleșitoare prin progresele ei. Crește așadar autoritatea științei și scade autoritatea bisericii, rațiunea devenind atotputernică, credințele tradiționale fiind puse sub semnul întrebării. Reușitele remarcabile ale acestui secol au fost posibile datorită Renașterii care a avut mari merite, câștigând un prestigiu de necontestat: ea a contribuit la dărâmarea bătrânului și rigidului sistem scolastic promovând activitatea intelectuală eliberată de respectarea dogmelor, a tradiției, a culturii medievale, a încurajat gândirea independentă și a readus în atenție studierea lui Platon, a promovat o cunoaștere lipsită de comentariile neoplatonicienilor și a arabilor și a creat o atmosferă în care a redevenit posiblă rivalizarea cu realizările grecilor antici, acest fapt conducând la o dorință a omului de a gândi liber, de a urmări prin propriile puteri o cunoaștere nelimitată, cu scopul de a se dezvolta și de a crea. La începutul epocii moderne, René Descartes afirma că este derutat de diversitatea ideilor susținute de filosofi, de părerile contradictorii ale gânditorilor, de întreaga colecție de concepții diferite, ce se combat una pe alta. Ceea ce i-a fost prezentat în renumitul colegiu iezuit ca fiind cunoaștere neîndoielnică îi apare cel puțin discutabil dacă nu de contestat; este necesară așadar o reformă a gândirii. Drept pentru care va încerca să creeze un alt fel de filosofie, singura autoritate recunoscută fiind rațiunea.

Secolul al XVII-lea va impune ordinea și măsura după ce cultura occidentului trecuse printr-un amestec confuz de idei, doctrine și tendințe, printr-o agitație febrilă a spiritelor din Renaștere, aspirând frenetic spre o viață nouă, intensă și liberă, spre afirmarea autonomiei și originalității eului uman, atâta timp redus la tăcere. Fluxul tumultos al ideilor va exercita o influență considerabilă asupra modului în care va gândi omul acestei epoci. Modelat de realizările și de aspirațiile unei burghezii în plin proces de afirmare, omul modern încearcă să cucerească și să subordoneze natura, pe care vrea să o cunoască în profunzime și sub toate formele ei, pentru a o domina și utiliza în folos propriu. Natura va deveni astfel obiectul unei lucide și sistematice curiozități, nemaifiind privită și respectată ca și cum ar aparține unor puteri supranaturale; știința va reuși să reconstruiască și să domine universul căci natura umană este capabilă de cunoaștere sistematică și de perfecționare morală: „Întregul tezaur de cunoștințe culturale tradiționale ce se desfășurase în religie, literatură și în toate celelalte arte cu putință, în posibilitățile medicinei, astronomiei, filologiei și retoricii, se vede confruntat, în secolul al XVII-lea, cu o nouă idee despre știință. A fost un fel de nou început.”

I.1. CRIZA SECOLULUI AL XVII-LEA

Secolul al XVII-lea este dominat de teamă, neliniște, nehotărâre, frământări intense și bulversante, întrebări cu privire la certitudinile date de cunoștințele transmise de înaintași. Niciun sistem nu poate oferi oamenilor o certitudine definitivă, afirmase la sfârșitul secolului al XVI-lea Michel Eyquem de Montaigne (1533-1592). Judecata oamenilor se modifică în permanență, cunoașterea umană progresează de-a lungul timpului iar erorile prezentului vor fi corectate de gânditorii din secolele următoare; părerile oamenilor sunt atât de instabile, „atât de relative, și atât de șovăitoare căile urmate în cunoașterea adevărului, încât Montaigne nutrește o rezervă quasi-instinctivă față de orice teză afirmată dogmatic”.

Începuturile epocii moderne sunt marcate de dispute teologice, de noi descoperiri geografice, de schimbări în științele naturii, de debutul capitalismului timpuriu (al economiei raționale) dar și de războaie religioase. În această tumultoasă perioadă istorică, criza economică, politică, dar și criza cunoașterii și cea din spațiul artistic, criza generală ce a cuprins toate sferele vieții umane dau o stare permanentă de instabilitate, de incertitudine și nesiguranță. Criza politică domnește asupra popoarelor europene iar lipsa de speranță afectează oamenii, punând stăpânire pe tot. În Anglia Parlamentul intră în conflict cu regele, în Franța statul se află în pericol. Dus într-o perioadă a marilor contraste, în care Europa este pustiită de războaie, de pe urma cărora mai ales Imperiul Romano-German are de suferit, războiul de 30 de ani – în care catolicii și protestanții s-au înfruntat într-o serie de lupte sângeroase – care avea să se încheie abia în 1648 odată cu semnarea tratatului de pace de la Westfalia, provoacă pagube economice imense, distrugând totul în cale, foametea și epidemiile provocate de acesta ducând iremediabil la dispariția populației în anumite regiuni implicate în acest măcel nimicitor. Controversa dintre catolici și protestanți avea un pregnant caracter politic, adepții bisericii protestante și cei ai bisericii catolice înfruntându-se de nenumărate ori și de-a dreptul sângeros de-a lungul secolului al XVII-lea, religia și naționalismul aflându-se în strânsă legătură în tot continentul.

Deși inițial au apărut ca o recție de refuz a culturii Renașterii, aceasta fiind văzută ca epocă a individualismului ce stă sub semnul păgânismului, Reforma și Contrareforma au rămas în istorie ca reprezentând rebeliunea națiunilor mai puțin civilizate împotriva dominației intelectuale a Italiei. Reforma accepta Biblia ca unică referință culturală: „reforma religioasă ar fi preferat ca singura carte de pe pământ să fi fost Biblia”. Severitatea protestantismului declanșează, la jumătatea secolului al XVI-lea, Contrareforma catolică ce va urmări să armonizeze drepturile creației cu acelea ale Creatorului. Prin Reformă a fost respinsă autoritatea Papei, revolta având natură politică și teologică; în cazul Contrareformei, puterea Papei nu a fost diminuată, ci sporită, deoarece revolta a fost împotriva libertății intelectuale și morale a Italiei renascentiste. Doar dacă avem în vedere faptul că Reforma a destrămat unitatea religioasă a creștinismului medieval, putem spune că Reforma a fost totuși, într-un anumit sens, o explozie. Altfel, intoleranța, restricțiile, manipularea și supunerea maselor prin frică și teroare întâlnite în Reformă și mai ales în Contrareformă au fost trăsături caracteristice acelor vremuri. În linii mari, putem spune că Reforma a fost germană, iar Contrareforma – spaniolă. Protestanții, dar mai apoi și catolicii, prin Inchiziție reușesc să cenzureze tot ce era altfel, lăsând „libertatea” gânditorilor de a scrie doar ceea ce Biserica accepta să audă. Forma puterii Inchiziției se manifesta prin aspre pedepse; se dorea păstrarea elementelor religioase în limitele bine stabilite ale tradiției. Cine îndrăznea să depășească aceste limite, era cenzurat cu asprime iar neascultarea era dur pedepsită. Inchiziția nu se mulțumea să stabilească doar diferența dintre bine și rău, ci recurgea la o modalitate foarte dură prin care putea fi pedepsit răul. Tot ceea ce era nou, ce presupunea transformare, cunoaștere (considerat de gânditorii acelor timpuri doar știință), putea fi considerat un atac direct, fățiș asupra Bisericii, fiind de-a dreptul periculos dacă erau depășite anumite limite și dacă informațiile erau considerate eretice. Obrăznicia de a afirma ceva ieșit de sub canoanele religiei submina autoritatea acesteia. Transformarea imaginii asupra universului însemna, în viziunea Bisericii, modificarea mentalității și acest fapt ar fi condus la scăderea puterii acesteia.

Starea de instabilitate, de nesiguranță, de sărăcie își pune amprenta asupra întregii Europe, criza economică de mare amploare ce s-a făcut simțită în acele vremuri nu a iertat pe nimeni, având repercusiuni în toate sferele vieții sociale. Războiul de treizeci de ani a convins europenii că nici catolicii, nici protestanții nu au reușit să fie victorioși până la capăt, speranța medievală de unitate dogmatică fiind abandonată. Acest fapt a sporit posibilitatea oamenilor de a gândi liber, chiar în chestiuni fundamentale. După gravele neînțelegeri religioase care puneau în pericol însăși unitatea națională a țării, dorința Franței la începutul secolului al XVII-lea fusese de a pune capăt campaniei contra protestanților și de a asigura triumful regalității. Treptat acest stat devine marea putere dominatoare din Europa.

Caracterizat de enorme diferențe între clasele sociale, secolul al XVII-lea este secolul unei lupte îndelungate între această criză economică, politică, socială, artistică, a cunoașterii în general și o reacție față de această criză, reacție ce presupune ordonarea rațională a lucrurilor. Adversitățile din planul politic, cultural, filosofic și religios sunt explicabile dacă avem în vedere dorința de depășire a medievalității și întâmpinarea modernității: omul dorește să cucerească și să subordoneze natura, pe care vrea să o cunoască în profunzime, deci în toate aspectele ei, pentru a o domina și a o folosi în scopul dezvoltării sale. Această perioadă este așadar considerată epoca zguduirilor dar și a accesului la reguli, a găsirii ordinii în lucruri. Regulile metodei carteziene vor oferi în mod deosebit un sprijin rațional oricărei funcționări a gândirii.

Alături de economie, politică, știință, au loc în această perioadă transformări importante și în lumea artistică: arta barocă este de o exuberanță tulburătoare, îndemnând la nesupunere la reguli și susținând ideile de mișcare grăbită, de tensiune, de grandoare. Arta barocă reprezintă, de altfel, criza ideilor și a regulilor, ea născându-se tocmai din gândul de a refuza măsura.

Însă cea mai importantă rămâne în istoria omenirii criza cunoașterii din acele vremuri. Lumea modernă ajunge la noi cunoștințe într-un moment de pierdere a reperelor. Natura devine obiectul unei curiozități neobosite, zeloase, sistematice și pătrunzătoare; se urmărește cercetarea lucrurilor în esența lor, fenomenele naturale nemaifiind privite cu admirație și apreciate ca simple manifestări ale unor puteri ascunse, supranaturale. Vechea fizică ce avea la bază principiile lui Aristotel este treptat zdruncinată de descoperirile pe care le aduce Renașterea și perioada imediat următoare. În august, 1624, peste o mie de oameni au venit în Paris pentru a participa la o dispută publică asupra unor teze anti-aristotelice (paisprezece la număr). Dezbaterea nu a mai avut loc datorită unei decizii oficiale; după un timp, la cererea Sorbonei, a fost luată hotărârea de a interzice predarea oricărei doctrine critice la adresa autorității vechilor învățați. Dar chiar dacă s-au luat asemenea decizii, cu trecerea timpului criticile la adresa lui Aristotel și a învățăturii scolastice devin din ce în ce mai puternice (spre finele deceniului al treilea al secolului al XVII-lea), descrierea lumii se maturizează, universul este guvernat de legi enunțate matematic, viziunea antică și medievală despre cosmos dispare. Dacă în Renaștere asistăm la un amestec de sisteme ce conduce în fond la un haos fecund de idei, autoritatea anticilor fiind atacată și nimicită în domeniul filosofiei iar reforma religioasă ce a urmat ducând treptat la o diviziune ireversibilă în teologie, în secolul al XVII-lea vom asista la schimbări și mai spectaculoase, anunțându-se astfel apariția lumii moderne. Nu mai sunt importante și deci căutate cauzele prime, ci relațiile între fenomene. În mediile iezuite de la începutul secolului al XVII-lea se simțea o tensiune datorită faptului că predarea fizicii scolastice coexista cu recunoașterea progreselor din astronomie inspirate de o abordare matematică, cu totul diferită, în cercetarea naturii. „Dezgustul provocat de războaiele religioase a făcut ca atenția oamenilor capabili să se reorienteze tot mai mult spre cultura seculară, în special spre matematică și științele naturii. Aici rezidă, între altele, explicația faptului că, în timp ce secolul al XVI-lea, după ascensiunea lui Luther, a fost sterp în plan filosofic, cel de-al XVII-lea a dat cele mai mari nume și a marcat cel mai notabil progres de la greci încoace. Progresul acesta a început pe tărâmul științei.”

Pe un drum anevoios va înainta noua știință, treptat reușind să ducă la o adevărată explozie, distrugând nu numai imaginea medievală geocentrică, ci și pe cea teocentrică. Atmosfera mentală a epocii este puternic influențată de rezultatele fizicii și ale astronomiei de atunci. Fizica matematică galileană va domina această perioadă, Galileo Galilei – fondatorul științei moderne, întemeietor al dinamicii, astronom, primul care a formulat legea căderii corpurilor – fiind cel care va introduce matematicile în fizică, descoperind astfel legi importante, matematizarea lumii anunțând de altfel sfârșitul fizicii calitative. Galilei aplicase deja metodele științifice cu o deosebită strictețe, așa cum vor fi concepute mai târziu de moderni, reușind să facă cunoscut și să demonstreze cu mai multă rigoare sistemul lui Copernic care afirmase că pământul și celelalte planete se mișcă în orbite circulare în jurul soarelui, răsturnând astfel teoriile lui Aristotel și contrazicând concepțiile biblice: pământul nu se află în mijlocul unei lumi finite, cu soarele care se mișcă în jurul lui, omul nu mai este centrul universului, deci nu se mai poate susține ideea că totul a fost creat pentru el. Interesant este faptul că atât timp cât a trăit Copernic Biserica era mai tolerantă, mai liberală dacât avea să devină după ce Conciliul de la Trento, iezuiții și Inchiziția resuscitată și-au impus puterea; acest gânditor polonez a reușit să-și facă cunoscute ideile, deși lucrarea Despre mișcarea corpurilor cerești a apărut abia în 1543, chiar în ziua în care a murit astronomul. Cercetările lui Kepler aduc o contribuție hotărâtoare la desăvârșirea sistemului heliocentric al lui Copernic, acest astronom german arătând că este obligatoriu să fie construită o știință pe baze raționale (ipoteza și deducția deținând rolul esențial), având drept control experiența. Johanes Kepler a reușit să demonstreze că planetele se mișcă în orbite eliptice în jurul soarelui și că există o forță în baza căreia planetele se atrag reciproc. Mai mult, aceste planete se mișcă cu atât mai repede cu cât sunt mai aproape de soare și cu atât mai încet cu cât sunt mai departe de soare. De la soare pornește forța care menține aceste planete pe orbitele lor iar Pământul devine în viziunea tuturor o planetă ca toate celelalte. Începe astfel îndelungata confruntare dintre știință și dogmă, în care tradiționaliștii au dus o luptă consecventă dar fără mari șanse de izbândă împotriva noii cunoașteri. Autoritatea științei este mult diferită de autoritatea bisericii pentru că este intelectuală, punctuală, nu guvernamentală. Dar s-a impus în timp prin atracția pe care a exercitat-o asupra rațiunii. Dacă autoritatea ecleziastică găsea propriile sentințe ca fiind absolut certe, inflexibile, în veci neschimbătoare, judecățile științei erau formulate cu titlu ipotetic, nesigure, prudente și supuse modificărilor; această deschidere spre nou, spre cercetare (chiar nesigură) dă naștere unui mod de gândire foarte diferit de cel al dogmaticului medieval.

Consecințele revoluției științifice nu întârzie să-și facă simțită prezența. Puternic afectată de mișcarea științifică și umanistă, de aversiunea populației împotriva dominației ecleziastice, zdruncinată de propriile conflicte, autoritatea Bisericii ajunge treptat într-un declin alarmant pentru conducători. Din cauza descoperirilor din diverse domenii va apărea, alături de o nouă metodă, o nouă filosofie a naturii, și, prin aceasta, o nouă filosofie a spiritului. Apare acum convingerea că, datorită desfășurării sistematice a gândirii, știința va reuși să reconstruiască și, în timp, să domine universul. Știința și teologia nu mai pot fi conciliate nici măcar în aparență. Pretutindeni în univers sunt valabile aceleași legi fizice. Apariția științelor experimentale moderne va conduce la redefinirea întregului concept de cunoștințe; se anunță deja o serie de sisteme filosofice înnoitoare, de o îndrăzneală nebănuită până atunci. Începând de la Galilei, atât de cunoscut datorită descoperirii legii inerției, „construcția matematică a aspectelor idealizate ale mișcării a fost ridicată la rangul de metodă de cunoaștere a realității. S-a înălțat astfel edificiul mecanicii clasice, care a dus în final la combinarea, de către Newton, a acesteia cu mecanica mișcării astrelor, impunând astfel o nouă percepție a lumii.” Noul mod de gândire din științele naturii revoluționează concepția despre natură. Cert este că gânditorii care au fondat știința modernă aveau o imensă răbdare în a observa ceea ce îi pasiona și un mare curaj în formularea de noi ipoteze, ajungând astfel să marcheze reușite remarcabile în astronomie, dinamică, și multe alte domenii ale științei; microscopul, telescopul, termometrul, barometrul, pompa de aer, mașina de calcul, îmbunătățirea ceasornicelor aparțin toate secolului al XVII-lea. Cercetări importante s-au realizat și în alte domenii: marea carte despre magnet a lui Gilbert, circulația sangvină descoperită de Harvey, protozoarele și organismele celulare, ba chiar și bacteriile descoperite de Leeuwenhoek, descoperirile lui Robert Boyle, progresele din domeniul matematicii (invenția logaritmilor a lui Napier). Toate aceste realizări remarcabile au avut drept urmare o transformare totală a viziunii oamenilor educați: dacă în 1600 viziunea despre lume a acestora era în mare parte medievală (cu mici excepții), în 1700 această viziune este întru totul modernă.

Dominat de tensiunea dintre contradicții de neîmpăcat, unii promovând concepția despre lume care afirma viața, alții refugiindu-se în cealaltă extremă și ducând o viață de negare a lumii, de retragere și reculegere religioasă, secolul al XVII-lea a rămas în istorie ca secol al „rațiunii triumfătoare, devenită ‹‹agresivă›› și critică în jurul anului 1680, când începe să pună sub semnul întrebării credințele tradiționale, anunțând astfel Secolul Luminilor”. Deși majoritatea oamenilor de știință erau de o pietate exemplară, viziunea pe care o transmiteau cercetările lor deranja Biserica, iar teologii se simțeau (în cel mai bun caz) incomodați.

Această perioadă este așadar epoca tulburătoarelor noutăți dar și a accesului la reguli; rațiunea nu e doar speculativă ci se va axa și asupra acțiunii, atât asupra celei morale cât și a celei practice. Încă din Renaștere apare ideea salvării omului prin lucrarea rațiunii dar abia în această epocă a avântului intelectual va fi mult mai vizibil acest gând; modernitatea se va dezvolta, parțial, în jurul noțiunii de rațiune, deschizând calea libertății. Lumea este descrisă altfel, mai matur: viziunea antică și medievală despre cosmos, ca ansamblu ordonat, alcătuit din calități sensibile, dispare. Fizica moștenită de la Aristotel, care explica fenomenul de cădere al corpurilor prin tendința firească de a reveni pe pământ, acolo unde le este locul, este înlocuită de un univers guvernat de legi enunțate matematic; este așadar momentul dominării fizicii matematice galileene: natura este scrisă în limbaj matematic; totul se explică prin figuri și mișcări, o importanță aparte având relațiile între fenomene. Deși Galileo Galilei abordase inițial această problemă, Descartes va rămâne cel mai puternic apărător al fizicii geometrice. Chiar și dreptul își găsește temeiul în rațiune, după cum va arăta olandezul Hugo Grotius (1583-1645). Imensa revoluție spirituală ce are loc în acest secol și pe care René Descartes o va teoretiza și fundamenta, este anunțată de înaintași precum Francis Bacon (1561-1626) care susține ideea omului stăpân al realului și posesor al naturii; el va vorbi pentru prima dată de noțiunea de „natură cucerită”, supusă voinței umane, idee ce va deveni dominantă odată cu Descartes care evocă luarea în stăpânire a naturii, marcând astfel o cotitură în gândirea europeană. Tot acum se manifestă cu o puternică vizibilitate impulsul către construcția filosofică sistematică, atât de strălucitoare, de îndrăzneață și de influentă, ce datorează atât de mult noii perspective științifice. Epoca modernă a pus accentul pe demonstrație și acest lucru a avut un impact major în toate științele.

Un element definitoriu în explicarea modului în care gândește omul secolului al XVII-lea este așadar noua modalitate în care este concepută rațiunea, care nu mai este văzută ca o prelungire a trecutului, ci ca o facultate critică ce se opune acestuia. Deși niciunul dintre cei trei titani ai acestui secol (René Descartes, Benedictus Spinoza, Gottfried Wilhelm Leibniz) nu s-a autointitulat „raționalist” și nici termenul în sine nu era foarte utilizat în scrierile filosofice ale acestui secol, ei au rămas în istorie ca reprezentanți ai acestui curent, „împărtășind credința că, prin utilizarea corectă a rațiunii, era posibil să se obțină o cunoaștere superioară celei derivate din simțuri”, angajându-se cu toții într-un demers intelectual remarcabil, căutând soluții credibile care să le permită să progreseze dincolo de viziunea naivă asupra lumii.

I.2. RAȚIUNEA BAROCĂ VERSUS RAȚIUNEA CLASICĂ

Deși a fost un curent fundamental al gândirii secolului al XVII-lea, clasicismul s-a împletit cu alte tendințe și alte stiluri, astfel că de-a lungul timpului i s-a acordat o mai mică atenție atunci când s-a vorbit de această perioadă. Clasicismul este prefigurat de tendițe estetice prezente încă din Renaștere și anume de interesul pentru arta și filosofia antichității greco-latine dar și de dorința de a așeza omul în centrul creației artistice. Caracterizat îndeosebi prin respect aparte pentru antichitate, afirmând tendința spre ordine, sobrietate și rigoare, acest curent literar-artistic raționalist nu apare întâmplător în Franța căci procesul de formare și consolidare a monarhiei absolute, cu contradicțiile pe care acesta le determină, își pune amprenta pe tot și toate. Puternica autoritate a regelui obligă nobilimea să-l recunoască drept conducător suprem. Au loc rezistențe, răscoale chiar; nobilimea cedează și burghezia este sprijinită în ascensiunea ei. Idealul uman este întruchipat de acel l´honnête homme, om bine educat, de o moralitate desăvârșită, generos, responsabil, cu un bun simț ireal, capabil de gesturi eroice. Jean Baptiste Poquelin-Molière, Pierre Corneille, Jean Racine, Nicolas Boileau-Despréaux, La Fontaine, Jean de La Bruyère, La Rochefoucauld sunt cei mai cunoscuți scriitori francezi din această perioadă care vor promova o artă cu un scop moral, în centrul căreia se află omul rațiunii și al armoniei universale. Clasicismul reunește scriitorii și gânditorii care acceptă unele legi comune, având ca trăsături generale analiza, claritatea, rigoarea, ordinea, măsura, precizia, echilibrul compoziției, armonia, sobrietatea stilului, vocabularul ales, efortul spre esențial și spiritul critic, opera literară câștigând în profunzime. Bineînțeles că au fost și voci care au negat valoarea acestor personalități: jansenistul Nicole, contemporan cu Corneille, Racine, Molière – personalități reprezentative ale acelor vremuri, „nu vedea în arta acestora decât o activitate păgubitoare spiritului public, în conflict cu principiile morale, iar în autorii dramatici niște otrăvitori de suflete”. Analitic, obiectiv, raționalist, acest curent riguros se va împleti treptat însă cu alte stiluri, inclusiv cu activitatea unei rațiuni baroce, facultate artistică ce depășește regulile stricte, obligatorii, exacte, impuse de rațiunea clasică.

Există două ipoteze ce arată etimologia termenului baroc. Prima ipoteză presupune că acest cuvânt provine de la denumirea celui de-al patrulea mod al celei de-a doua figuri silogistice care aparține logicii Evului Mediu. În perioada Renașterii acest termen este compromis într-o oarecare măsură căci va însemna ceva intermediar între ciudat și barbar, ceva ce riscă să fie considerat ridicol tocmai datorită faptului că se străduiește să atragă atenția, ieșind în evidență. În primă fază acest termen se referea la acele manifestări artistice care îndrăzneau să se îndepărteze de canoanele clare ale Renașterii. Există în literatura de specialitate mărturii ale folosirii termenului raportat la arte, sensul cuvântului fiind acela de fenomen bizar, capricios, ciudat, chiar neșlefuit, utilizat îndeosebi în opoziție cu idealurile clasice.

A doua ipoteză presupune că termenul baroc își are originea în portughezul barroco, trecut prin filiera limbii franceze ("baroque"), cuvânt ce denumea o perlă neregulată, deci duce cu gândul la ceva ciudat, ca un defect din constituție, plin de contraste, bizar chiar, cu totul opus artei simple și armonioase a Renașterii. Ca adjectiv desemnează ceva realizat în cele mai mici detalii, migălos, cu exces de zel, amănunțit, exagerat de meticulos. Se consideră că inițial era atribuit pentru ornamentele lucrate în mobilier. Apoi s-a extins în arhitectură și în artă în general, fiind folosit în istoria culturii pentru a exprima manifestările civilizației secolului al XVII-lea.

Barocul evocă o perioadă în istoria Europei dar și un curent artistic ce a luat ființă în Italia, grație lui Bernini (1598-1680) – susținut în proiectele sale de papi și de marile familii romane – în jurul anilor 1600, migrând relativ rapid spre Veneția, spre Țările de Jos, Spania, ajungând apoi în Franța, fiind cu repeziciune asimilat în celelalte țări și culturi europene, de unde a migrat și în cele două Americi dar și în alte părți ale lumii. În perioada barocului începe să se manifeste mai vizibil gândirea eliberată de vechea dominație teologică; spiritul epocii este matematic, această știință fiind propusă și acceptată ca instrument principal de descriere și înțelegere a naturii. Trăsături specifice barocului găsim în arhitectură, sculptură (Barromini, Maderno, Bernini), dar și în pictură (Caravaggio, Rubens, Carraci, Guido Reni), teatru sau muzică (Monteverdi).

Termen inițial folosit de meticuloșii bijutieri, având așadar un înțeles aparte, cuvântul „baroc” a intrat în uz în cea de-a doua jumătate a secolului al XVI-lea dar devine cunoscut mult mai târziu. Dacă termenul a început să fie folosit prin extindere de la bijuterie la artă, asta înseamnă că a ajuns să fie folosit pentru a desemna operele de artă atipice, care se abăteau cu infatigabilă insistență de la canonul clasic. „Dacă în arhitectură termenul desemna, începând din 1783, o nuanță a bizarului, cuvântul va cunoaște un succes aparte abia spre mijlocul secolului al XIX-lea. În accepția sa modernă, el desemnează un stil care s-a dezvoltat în Italia, apoi în numeroase țări catolice, caracterizat prin libertatea formelor și abundența ornamentelor.”

Stilul baroc se caracterizează prin folosirea exagerată a mișcării, o mișcare convulsivă, intensă, ce năzuiește spre înălțimi, spre nemărginire, depășește simplitatea clasică a liniilor orizontale, este un stil exuberant, deschis spre formele spiralate, forme și poziții răsucite în mod spectaculos, opunându-se oricărei delimitări precise, statice, rigide. E un amestec inedit de exuberanță, bucurie de viață, vanitate și nebunie, dar și de disperare și zădărnicie a tuturor lucrurilor. În baroc totul este atipic pentru acele vremuri; când lucrează pentru marile proiecte ale papilor Urban al VIII-lea, Inocențiu al X-lea sau Alexandru al VII-lea, artiștii recurg la spectaculos, urmărind atât de mult să uimească privitorul, încât adesea au fost acuzați chiar de opulență nejustificată: măreția, alegerea materialelor, grandoarea, dramatismul scenelor reprezentate, folosirea iluzionistă a detaliului și a perspectivei, înclinația spre complicat impresionează puternic și astăzi, dovedind o mare originalitate. Creatorul baroc consideră că „opera de artă și creația în general nu este decât o sugestie, o cale spre intuirea desăvârșirii, a absolutului, care transcende această lume. Barocul surprinde în esența lui faptul că, cu cât o antinomie este mai violentă, cu atât trimite mai mult la evocarea absolutului.”

Receptivă la mișcare și viață, rațiunea barocă depășește organizarea rigidă a regulilor fixe; receptivă la flexibilitate, la modificări, curbe, ondulații și forme spiralate, contorsionate, la ludicul liniilor și iluzia volumelor, rațiunea barocă este deschisă spre dezordine, spre excesiv și original, spre fluid și forme neregulate, convulsive și agitate, ca viața însăși. Nimic nu este privilegiat; libertatea de expresie este glorificată, este căutat dinamismul, detaliile folosite pregnant simbolizează lucruri ce se pot interpreta cu ușurință, sunt prezente formele instabile aflate în mișcare, compozițiile zbuciumate, momentele de tensiune, dramă, exuberanță și grandoare. Întreaga artă a barocului face cunoscută fractura dureroasă dintre planul real și cel ideal, înfățișând de fapt o viziune relativă a lumii. Aristocrații vremii și biserica catolică au îmbrățișat rapid valorile barocului deoarece vedeau în acest curent modalitatea prin care reușeau să impresioneze, să influențeze și să-și exercite controlul asupra societății. Mai mult, tendința de a surprinde evenimentele semnificative, marcante din punct de vedere istoric în momente de maxim dramatism, capătă uneori accente macabre (extravagantul mormânt al lui Urban al VIII-lea, din Bazilica San Pietro, de exemplu). Noile ordine religioase fondate după Contrareformă au un rol fundamental în dezvoltarea artei baroce. În secolul al XVII-lea mecenatismul papilor și al cardinalilor a atins culmi fără precedent. De altfel s-a susținut că „situația politică a barocului poate fi comparată cu arta și arhitectura acestei epoci. Construcțiile barocului erau supraîncărcate cu colțuri și unghiuri cât se poate de ciudat împodobite. Politica era dominată de omoruri sordide, intrigi și tot felul de înșelăciuni și viclenii.”

Împotriva rațiunii baroce care părea în acele vremuri că vrea să sfideze regulile estetice se ridică întreaga mișcare de rezistență ce-și revendica, în Franța îndeosebi, „simțul măsurii și supunerea la reguli: rațiunea barocă are drept potrivnic rațiunea clasică. Împotriva unei rațiuni deschise forțelor zbuciumate, multiforme, variate, disprețuind cerințele legilor și dreapta măsură, sacrificând ordinea pe altarul mișcării exuberante, se fac auzite […] voci care exprimă refuzul barocului.” Rațiunea clasică va opune barocului un ideal al clarității și al respectării regulilor. Simțul măsurii, al echilibrului, al armoniei, al simplității este apreciat; a fi conform cu legile rațiunii, a fi desăvârșit – acesta este îndemnul rațiunii clasice. Idealul de raționalitate și rigoare rămâne semnificativ pentru acea perioadă din istoria omenirii. Tulburările sociale și religioase din secolul precedent au influențat puternic evoluția gândirii filosofice și științifice. Clerul protestant era cel puțin la fel de bigot ca prelații catolici; totuși, în comparație cu țările catolice, în țările protestante exista mai multă libertate a gândirii, mai multă toleranță, pentru că în țările protestante clerul avea mai puțină putere, bisericile naționale nefiind suficient de puternice pentru a ține sub control cârmuirea laică. Din punct de vedere al dezvoltării gândirii, acest fapt a fost un câștig, cu atât mai mult cu cât se știe că pretutindeni Biserica s-a opus oricărei inovații ce contribuia la sporirea cunoașterii și a bunăstării aici, pe pământ.

Aceasta este perioada care a rămas foarte cunoscută în istoria omenirii tocmai prin faptul că marchează o cotitură în modul de a gândi: încep acum să fie căutate cauzele raționale pentru fenomenele care erau explicate înainte prin simpla referire la autoritatea Scripturilor. În lumina acestei noi atitudini, tradiția clasică este revăzută, regândită. Noile idei care apar din ce în ce mai pregnant nu amenință în mod direct autoritatea statală, însă și-au găsit expresie în elaborarea unor teme, subiecte, tratate stilistice de o importanță covârșitoare în istoria artei. Există un fundament rațional în toate lucrurile și în toate domeniile. Ideea de frumos, de măsură, de echilibru, de ordine și claritate pe care o întâlnim îndeosebi în pictură, în artă, o vom găsi mai apoi în toate domeniile cunoașterii umane. Idealul esteticii clasice, conceput din ordine, claritate, supunere față de reguli, armonie și echilibru, are ca punct de plecare metoda carteziană, deși filosoful francez nu a anexat la filosofia sa nicio teorie estetică. Arta este măsurată cu sprijinul rațiunii, și, alături de matematică, de fizică și de logică va fi supusă controlului rațiunii. De altfel, „fenomenul esențial al timpurilor moderne este tocmai această idee a unei stăpâniri a naturii. Departe de a se închide în universul teoriei, al aparatului logic, rațiunea se avântă spre cucerirea universului. Ea anunță o medicină ce va face din om stăpânul propriului corp, o tehnică bogată în bunuri utile vieții.”

Extraordinar fenomen politico-teologic, barocul reprezintă „ultima încercare de a concilia și de a păstra împreună Renașterea și Evul Mediu: virtutea păgână și virtutea creștină, Viețile paralele și Imitatio Christi, Atena și Ierusalimul, Antichitatea și Creștinismul. […] Barocul este epoca în care ‹‹orgoliul ambiției păgâne›› a fost pentru ultima oară pus laolaltă și reconciliat cu ‹‹umilitatea și severitatea religiei creștine››”, este epoca în care s-a reușit “pentru ultima oară în istoria Europei efortul de a trăi simultan atât grandoarea păgână a virtuții cetățenești, cât și măreția austeră a disprețului creștin față de lume.”

I.3. EVOLUȚIA IDEILOR SECOLULUI AL XVII-LEA

O formidabilă efervescență de idei este specifică acestei perioade, care devine astfel un „laborator de idei fără precedent: dând naștere unei gândiri raționale care s-a vrut stăpână pe lucruri și pe univers, substituind ordinea riguroasă a matematicii cosmosului calitativ al celor vechi, privilegiind (în afară, grosso modo, de Pascal) ambițiile rațiunii ‹‹prometeice››, ea pregătește o dată cu marea criză de la sfârșitul secolului al XVII-lea, trecerea filosofică la secolul următor.” Gânditorii secolului al XVII-lea caută soluții noi la probleme vechi și astfel anunță reînvierea geometriei clasice, studierea acesteia în școlile și universitățile europene fiind pregnantă, gânditori din întreaga Europă căutând noi provocări intelectuale, străduindu-se să descifreze înțelesurile ascunse ale matematicii. Sunt acum redescoperiți anticii greci, lucrările lor fiind republicate în latină (Elementele lui Euclid, Aritmetica lui Diofant). De altfel, pe baza lucrării Aritmetica a scris Pierre de Fermat celebra Teorema Ultima ce i-a încurcat pe matematicieni până la sfârșitul secolului al XX-lea, când a fost, în fine, demonstrată. În Franța, ca și în alte țări dominate de catolicism, cu greu s-au afirmat noile tendințe. Presiunea exercitată de Biserică, persecuțiile și prejudecățile fac dificilă dezvoltarea cercetării științifice. Mai mult, presiunea Bisericii a devenit mai puternică „pe măsură ce cugetarea timpului tinde a se înălța de la stadiul cercetării unor fenomene particulare la vaste generalizări teoretice, în care e angajată, direct sau indirect, concepția despre lume.”

Sfârșitul secolului al XVII-lea este marcat de o puternică efervescență intelectuală; rațiunea își descoperă acum forța impresionantă, devine facultate critică și nu mai recunoaște nicio graniță în exercitarea forței ei. Deși gândirea europeană este cuprinsă de o criză nemaiîntâlnită, rațiunea se dorește a fi un fel de metodă generală de punere sub semnul îndoielii a tuturor lucrurilor. „Raționalii” – cum îi va numi Pierre Bayle (1645-1706) – se vor revolta împotriva oricărei idei și a oricărei forme de autoritate, ducând critica foarte departe, orientând-o asupra nemuririi sufletului, a religiei și a ideii de Dumnezeu. Chiar ideile etice îndrăznesc să-și afirme independența față de religie. În acest final de secol se conturează o nouă etică ce se străduiește să pună ordine în existența colectivă a oamenilor și chiar în zona politică apar modificări. Ideile secolului al XVI-lea, când se considera că în politică dictează doar interesele și forța și că în ea nu au ce căuta considerente de ordin moral, sunt depășite. Totul se transformă, de la drept până la etică, schimbată de altfel în morală socială; străduindu-se să-i pătrundă tainele și specificul naturii umane, gânditorii vor afirma că aceasta devine treptat capabilă de cunoaștere sistematică și de perfecționare morală, astfel că la începutul secolului al XVIII-lea se va vorbi despre drept natural iar grupul social va deveni purtător de norme. Această perioadă este una de luptă permanentă între vechi și nou: apar teme noi, problemele filosofice vechi primesc „veșminte” noi, critica vehementă este prezentă în orice domeniu iar ideile novatoare, ale prezentului, își caută anevoios calea spre un dialog firesc între gânditori. Și toate aceste lucruri se întâmplă pe parcursul doar a câtorva decenii, schimbările acestea copleșitoare punându-și amprenta pe tot.

O răsturnare în cunoaștere vom afla și în ceea ce privește dreptul natural modern: dacă în antichitate întâlnim ideea de ordine a lumii ca sursă a valorilor și a dreptului, epoca modernă va considera natura umană ca etalon al dreptății și al ideii de drept. În această perioadă s-au impus două direcții în dreptul natural: cea carteziană (rădăcinile se află în rațiunea umană) și cea naturalistă (ai cărei adepți refuză dihotomia om/natură). Mișcările profunde din societatea europeană conduc la ideea că omul este stăpân cu drepturi depline asupra naturii. La începutul secolului al XVII-lea filosoful olandez Hugo Grotius susține deja că omul beneficiază de o serie de drepturi naturale. Perceput ca o îndreptățire morală a omului, un drept este considerat natural în sensul că aparține omului în virtutea calității sale naturale de om și nu în virtutea unei înțelegeri. Legile și drepturile pozitive (cele provenite de la o autoritate politică) sunt precedate de dreptul natural. Dreptul se „desparte” așadar de ordinea divină, găsindu-și temeiul chiar în natura umană. Rațiunea și modul în care oamenii pot comunica între ei îi va determina pe aceștia să făurească un drept și să respecte reguli comune. Hugo Grotius promovează cu obstinație eliberarea dreptului de sub tutela teologiei, susținând faptul că dreptul se întemeiază pe natura omului și pe principiile rațiunii, nicidecum pe voința vreunei divinități. Teoria contractului social recunoaște omul ca făuritor al puterilor laice care îl guvernează. Deși Hobbes este aspru criticat pentru afirmația conform căreia morala servește egoismul uman, adepții dreptului natural vor accepta ideea că oamenii sunt ființe care simt nevoia să fie guvernate. Își face astfel loc concepția potrivit căreia statul este întemeiat prin contract iar membrii societății stabilesc împreună, de bunăvoie să încredințeze autoritatea publică unei instanțe suverane. John Locke va susține însă faptul că există limite morale ale acțiunii guvernământului și că cei mai mulți oameni nu sunt capabili de a judeca cerințele moralei; este nevoie așadar de amenințări pentru ca mulțimea să se poarte civilizat. Deși legile naturale conduc oamenii spre bunăstare individuală și, implicit, spre bunăstare a întregii comunități, deși oamenii au capacitatea de a-și organiza propria structură socială și politică, filosofii secolului al XVII-lea cred cu tărie că este încă necesară impunerea moralei oamenilor de către o autoritate recunoscută.

Sfârșitul secolului al XVII-lea va aduce mari schimbări în gândire; nu doar că se vorbește cu atâta patos despre dreptul natural, dar însuși termenul „rațiune” își schimbă sensul: „rațiunea devine, mai presus de orice, o facultate critică”. În jurul anului 1680 peisajul gândirii europene este marcat de o puternică efervescență intelectuală ce va scoate la suprafață noțiuni inedite, anunțând astfel spiritul secolului următor. Succesul spectaculos al fizicii matematice ca instrument de măsurare, predicție și control deschide drumul unor noi cercetări în știință. Cu siguranță mișcarea științifică este un factor decisiv în ceea ce privește transformarea ideilor; tot ceea ce se petrece în viața contemporanilor este mult mai fascinant ca înainte: lumea lucrurilor infinit de mari sau infinit de mici tulbură puternic conștiința multora, multiplele analogii dintre organismul diferitelor viețuitoare și organismul omului fac obiectul multor dezbateri aprinse, impresionantele povestiri ale călătorilor fascinați de ceea ce văd, ajunși parcă în ținuturi prea îndepărtate, surprind pe toți, cu atât mai mult cu cât contribuie la analiza și compararea obiceiurilor, mentalităților, credințelor, moravurilor, cunoștințelor, dar mai ales a filosofiilor și religiilor. Rațiunea secolului al XVII-lea a condus la rezultate excelente, vizibile în progresele științelor naturii. Noua știință a naturii trebuie să găsească faptele care se repetă constant în natură, căci sesizarea acestor repetări ar putea conduce la ideea de a deduce din ele legi general valabile. Astfel natura ar deveni previzibilă și s-ar putea găsi explicații pe cale rațională (ar putea fi verificate ipotezele la care s-a ajuns în mod rațional). Începând cu același veac rațiunea dorește să se substituie gândirii religioase și astfel „să reducă toate facultățile umane la propria formulă. În Evul Mediu, rațiunea este un loc comun al lui Dumnezeu. Din secolul al XVII-lea deja, Dumnezeu nu mai este decât un loc comun al rațiunii, pe cale de lichidare.” Oamenii au dorit să subordoneze rațiunii toate celelalte facultăți umane deoarece au constatat că rațiunea este facultatea umană capabilă să ofere cea mai mare putere (politică, economică, științifică, filosofică, socială, culturală). Înțelegerea rolului puterii este cheia modernității.

În această formidabilă multitudine de idei, o nouă estetică va prinde contur: dacă la începutul secolului al XVII-lea se afirmă cu preponderență ideea puterii suverane a rațiunii, Descartes extinzând unitatea cunoașterii raționale asupra tuturor științelor, spre sfârșitul secolului vom constata formarea unei estetici a sensibilității, a sentimentului, diferită de cea a rațiunii. Deși termenul de „estetică” nu a fost conceput încă, apare deja această preocupare ce merge dincolo de definiția clasică a frumosului (ca armonie și ordine) și a artei ca rațiune. Plină de energie, de forță, de siguranță, își face loc în această perioadă ideea de progres care, chiar dacă nu e nouă, pătrunde cu mai multă vehemență în mintea oamenilor, influențându-le gândurile. Omenirea urmează un drum ascendent; civilizația, datorită progreselor remarcabile, vizibile în toate domeniile, înaintează ireversibil, deschizând noi cuceriri în știință și tehnică, progresul tehnic, științific și material ducând la satisfacerea trebuințelor umane. Gândirea modernă dorește cu ardoare să găsească cunoștințe noi, după ce în prealabil va fi găsit un nou instrument de cunoaștere. Cunoașterea tehnică, devalorizată în tradiția clasică datorită accentului pus pe superioritatea ființei, a fost valorizată în acest secol, rațiunea scolastică fiind înlocuită cu rațiunea algoritmică, Dumnezeu fiind treptat înlocuit cu natura. Știința și tehnica au condus la o viziune total diferită de cea de până acum; au dat naștere unui sentiment de putere: omul este acum într-o mai mică măsură dominat de mediul înconjurător decât a fost în epocile anterioare. Puterea pe care o conferă tehnica este mai ales de natură socială, dar, chiar așa, însemna un pas înainte în civilizație.

O exaltare spre noutate, spre inovație și originalitate se simte în această perioadă în aproape toate domeniile. E un exces de zel care va scoate în relief dorința neobosită de a crea. Lumea protestantă îndeosebi a înțeles că individualitatea este creatoare și aduce progres. Țările care au binevoit să accepte pluralismul opiniilor au avut o evoluție remarcabilă, datorită probabil și faptului că au îmbinat în mod potrivit dezvoltarea culturii și a cunoașterii în genere. Treptat discreditarea credințelor religioase devine din ce în ce mai vizibilă. Sub impulsul noilor tendințe intelectuale, acestea sunt atacate de gânditori din Olanda, Franța, Anglia. Spiritul critic devine mai puternic, se constată o detașare tot mai accentuată de tezele dogmatice ale teologiei și se afirmă din ce în ce mai puternic tendința de a cunoaște forțele naturii.

Secol divers și fecund, cunoscut în istorie ca fiind secolul lui Descartes dar și al artei și gândirii baroce, al rațiunii pusă în slujba bunăstării omului, datorită nu doar cunoștințelor dobândite în variate domenii cât mai ales organizării politice care va duce mai târziu la apărarea libertății și a bunurilor, secolul al XVII-lea va rămâne în istorie ca timp al unui nou model de universalism, diferit de cel tradițional, care punea accent pe contemplație, pe static. Noul universalism este unul al mișcării, al devenirii spiritului. Dezvoltarea nemaintâlnită a ideilor va conduce la concepția potrivit căreia această perioadă poate fi considerată baza spirituală pe care se vor spijini veacurile ce vor urma: cultura și civilizația europeană se vor întemeia pe ideea de drept, pe respectarea drepturilor omului, pe ideea de etică socială, de istorie, de știință și de progres. Tot acum apar noi tendințe în gândirea etică; se vor dezvolta teorii în care morala va fi considerată expresie a naturii umane, nu ca ceva impus omului. Când Pierre Bayle va afirma cu mare îndrăzneală pentru acea vreme, în 1681, că un grup de atei ar putea forma la fel de bine o societate civilizată, deja se schițează indirect un nou portret al naturii umane și al moralității.

Chiar și ideea unificării Europei își face loc acum: Jan-Amos Comenius (1592-1670) va viza unirea europenilor sub forma unei federații a popoarelor, iar visul lui Leibniz era să unească statele europene. De altfel încă de la rosacrucieni întâlnim astfel de idei. Este lesne de remarcat „sentimentul modernilor că sunt primii, că nu sunt decât fiii timpului lor, că tradiția lor nu este moștenită, ci inventată. Convingerea întregului secol al XVII-lea a fost că a rupt-o definitiv cu trecutul. De aici obsesia celor mai importanți creatori de atunci că opera lor este aurorală într-un sens absolut.” Apare astfel necesitatea de a găsi noi fundamente pe care să se construiască o cunoaștere sigură.

În plan filosofic această perioadă din istorie este, înainte de toate, epoca lui Descartes și a filosofiei carteziene. Descartes domină acest secol, reușind să propună o nouă viziune asupra lumii, pornind de la rațiune, regulă, metodă, ordine, adevăr, noțiuni la care se adaugă Dumnezeu, care, făcând posibilă știința, se află în vârful piramidei ideilor. Există doar un tip de cunoaștere, cunoașterea certă și evidentă. Potrivit lui Descartes toate științele sunt înglobate într-o singură știință; și pentru aceasta există o singură metodă științifică universală. Descartes nu admite ideea aristotelică și scolastică a diferitelor tipuri de științe (cu diferitele lor metode); există o singură știință universală și o singură metodă universală. Descartes, creatorul unei rupturi decisive în gândirea vremii, dornic de a fundamenta filosofia pe ideea clară și distinctă, creează (indirect, e drept) o școală filosofică ce îi folosește metoda. În secolul al XVII-lea asistăm la „cea mai viguroasă manifestare a impulsului către construcția filosofică sistematică, ce datora atât de mult noii perspective științifice.” Influențați de idealul metodei matematice, iubitori de sistem, Descartes, Hobbes, Malebranche, Spinoza, Bacon rămân cei mai strălucitori și îndrăzneți gânditori sistematizatori pe scară largă ai acelei perioade.

Pe de altă parte, respingând primordialitatea rațiunii, Pascal va considera că gânditorii contemporani sunt „victime” a „două excese: a exclude rațiunea și a nu admite decât rațiunea”. Înlocuind certitudinile științei cu cele ale credinței, Pascal ignoră mișcarea generală a timpului său în favoarea trăirii, deschizând calea către alte idei ce se vor dezvolta în secolele următoare. Intransigent în opoziția sa la adresa spiritului cartezianismului pe care îl consideră ca având caracater naturalist, Pascal pune accentul pe de o parte pe slăbiciunea omului, pe vulnerabilitatea sa, iar pe de altă parte pe nevoia sa de credință, de supunere în fața divinității. Se afirmă așadar în acest secol în care are loc o răsturnare radicală în cunoaștere „două tendințe: una clasică și raționalistă, cealaltă aflându-se strâns legată de sentiment și de plăcere. Tot sfârșitul veacului va fi marcat de vii controverse născute din această opoziție.”

CAPITOLUL II – DESCARTES ȘI IDEEA DE RAȚIUNE

Asupra importanței operei lui Descartes au existat de-a lungul timpului controverse; de altfel, acestea au apărut încă din timpul vieții: „Unii afirmă că ideile lui ar sta într-un deplin acord cu adevărurile Sfintei Scripturi; dar Sinodul Reformator din Olanda și câteva universități îi interzic operele, iar Biserica Catolică le trece la indexul cărților interzise. Activitatea lui filosofică este comparată cu opera lui Dumnezeu în cele șase zile ale creației, iar el însuși cu Moise, legiuitorul Vechiului Testament; există însă și unii care îl învinuiesc de necredință, de ateism și de imoralitate. Iar disensiunile continuă până în ziua de azi.”

Scopul fundamental al filosofiei lui Descartes a fost, „pe de o parte, acțiunea în slujba omului, iar pe de altă parte, stabilirea unor principii metafizice pentru a fundamenta știința universală pe care vrea s-o elaboreze”. Dar pentru a-și atinge scopul era nevoie ca gânditorul să ajungă la adevărul filosofic, folosindu-se de rațiune. Pentru a putea lua decizii, pentru a putea acționa, pentru a judeca, pentru a afirma sau a nega era nevoie să găsească un adevăr sigur, cert și de nezdruncinat. Adevărurile trebuie însă supuse „balanței rațiunii mature. Idealul său de filosofie era acela al unui sistem legat în mod organic de adevăruri stabilite științific, adică de adevăruri ordonate în așa fel încât mintea să treacă de la adevăruri fundamentale de la sine înțelese la alte adevăruri evidente, implicate de către cele dintâi.”

În Discurs… apare cu forță ideea de întâietate a rațiunii și hotărârea de a face din ea unicul temei al cunoașterii; deținută de orice om, egal împărțită tuturor, rațiunea (sau bunul simț) este izvorul însuși al căutării filosofice, temelia acestei cercetări: „Rațiunea este lucrul cel mai bine rânduit din lume; căci fiecare se consideră atât de bine înzestrat, încât chiar cei ce sunt greu de mulțumit în orice altă privință nu doresc să aibă mai mult decât au. Nu este posibil ca toți să se înșele; aceasta dovedește mai curând că aptitudinea de a judeca bine și de a distinge adevărul de fals, adică ceea ce numim bunul-simț sau rațiunea este în mod firesc aceeași la toți oamenii.”

Ideea de rațiune devine astfel sursa cunoașterii. Cu ajutorul rațiunii reușim să distingem ce este adevărat de ceea ce nu este adevărat, aceasta devenind în viziunea filosofului instrument universal; rațiunea ne oferă certitudine, judecăți clare și distincte, bine definite, ne oferă siguranță, fermitate și stabilitate; „este singurul lucru care ne definește ca oameni și ne distinge de animale”. Chiar așa fiind, deși avem rațiune, nu ne folosim de ea cu toții așa cum se cuvine: de aici se vede necesitatea metodei, calea ce duce la aflarea adevărului dobândind astfel o importanță deosebită. Chiar dacă rațiunea este prezentă la toți oamenii, nu toți o folosesc corect. Supusă ordinii rațiunii, doar metoda poate să ne permită o funcționare adecvată a cunoașterii; aceasta îl interesa și îl entuziasma pe Descartes nu doar prin ceea ce era în sine, ci prin ceea ce putea să dezvăluie. Dar cum tot ceea ce era nou se impunea cu dificultate, Descartes a trebuit să se preocupe în mare măsură și de modul în care prezintă metoda, nu doar de conținutul ei.

Descartes respinge metodele clasice (scolastice) de cercetare și formulare a adevărului, respinge toate demonstrațiile anterioare și toate adevărurile tradiționale, toate cunoștințele sensibile și devine astfel inițiator al direcției raționaliste în filosofia modernă. Îndoiala sistematică și claritatea exprimării sunt caracteristicile gândirii moderne. Descartes crede că dacă va rezolva problema cunoștinței va rezolva și celelalte probleme spinoase ale filosofiei. Gânditorul a cunoscut în școală, în timpul tinereții sale, în mod direct, datorită anilor petrecuți la La Flèche, credința conform căreia autoritatea se substituia liberei cercetări a spiritului, și în care adevărul, prezentat în filosofia lui Aristotel, prima asupra oricărei concepții, asupra oricărui efort de cunoaștere. Mentalitatea învățaților timpului său este criticată adeseori fiindcă ducea la secătuirea cugetelor ce încercau să gândească altfel decât le era dictat. Tocmai de aceea își pune atâtea speranțe în virtuțile metodologice ce ar putea corecta erorile înaintașilor. Chiar și așa, unii critici tot au considerat că nu a reușit să se deprindă totalmente de influența scolasticii: „Creator fără pereche în filosofie, […] creator în gradul cel mai înalt și pe teren științific, și cu toată cunoștința vastă ce-a avut-o despre știința epocii sale, filosoful moștenește mult ca atitudine și ca aspirații spirituale, de la scolastici: Descartes gândește încă prea aproape de secolele în care a dominat o doctrină pentru care deductibilitatea integrală a lumii nu apărea deloc himerică.”

În perioada în care Descartes se angajează să scrie primele lucrări cunoașterea se afla într-o profundă transformare în principiile sale, în metodele sale și chiar în conceptul său. Descartes dorește să stabilească fundamentele gândirii raționale pe o minte golită de orice idee și de orice uzanță a gândirii, fiind sigur de faptul că doar în asemenea condiții de purificare eliberatoare, de prealabilă eliminare a tuturor rezidurilor din mintea omului, implicit a modelelor tradiționale de judecată, poate fi exersată gândirea rațională, însetată de aflarea adevărurilor certe.

A te îndoi, a înțelege, a afirma, a nega, a voi sau nu, a imagina și a simți – acestea sunt cuvintele prin care putem înțelege ce înseamnă a cugeta în viziunea lui Descartes. Acest lucru presupune că omul, știind de existența sa, realizează că esența îi este dată de faptul că e capabil a cugeta. Descartes folosește două expresii pentru a sublinia esența ființei umane: ‹‹ființă cugetătoare››, dar și ‹‹lucru cugetător››. Filosoful francez precizează însă că atunci când ceva se află în afara cugetării, acel ceva este doar un simplu lucru, nefiind decât în vecinătatea cugetării; dacă însă cugetarea se apleacă asupra lucrului, surprinzându-i sensul, lucrul respectiv devine obiect. Așadar, „înafara gândirii avem doar lucruri și numai când lucrul este pentru gândire el se transformă în obiect. Cugetarea face această distincție, iar ea aparține numai ființelor gânditoare”. Însă nu trebuie trasă concluzia că orice ființă beneficiază de această esență – cugetarea; doar unele ființe care au corp cugetă. Descartes împarte realitatea în două categorii fundamentale: res extensa – lumea tridimensională a fizicii, o lume explicabilă în întregime prin mișcarea particulelor de diferite forme și mărimi, și res cogitans – spiritul conștient, ale cărei caracteristici esențiale sunt total independente de materie și complet inexplicabile prin limbajul cantitativ al fizicii. Intră aici în joc o clarificare făcută de Descartes, și anume, teoria celor două substanțe, res cogitans (atribut dat lucrurilor cugetătoare, substanța cugetătoare) și res extensa (atribut dat lucrurilor întinse, substanța întinsă) sau dualismul cartezian. Descartes publică în latină, în octombrie 1644 Principia philosophiae iar în 1647, în franceză, Les Principes de la philosophie, lucrare în care prezintă pe larg teoria substanței, conferind materiei drept atribut esențial întinderea iar spiritului gândirea și libertatea. Dificultatea majoră constă în demonstrarea faptului că, deși cele două substanțe sunt atât de deosebite încât pot exista una fără cealaltă, ele alcătuiesc împreună un singur lucru. Potrivit lui Descartes, omul este alcătuit din trup și suflet, două substanțe diferite, străine întrutotul una de alta; aceasta înseamnă că, pentru a înțelege ce este trupul, nu avem neapărat nevoie să știm ce este sufletul; și, invers, pentru a înțelege ce este sufletul nu este neapărat nevoie să știm ce este trupul. Cele două nu depind unul de altul. Aceste substanțe sunt independente dacă e să gândim lucrurile doar originar, pentru că este necesară conlucrarea lor pentru funcționarea organismului. Pentru a înțelege mai bine această idee, filosoful francez apelează la un exemplu: exemplul sigiliului și al bucății de ceară. Forma sigiliului (res cogitans) se imprimă în bucata de ceară (res extensa), dar forma astfel obținută nu este sigiliul însuși. E drept că acestea sunt lucruri distincte, diferite, dar nu total separate. Este neapărat necesară coexistența lor. Corpul și sufletul sunt indisociabile dar sufletul reprezintă natura primară și nemuritoare a omului. Esența omului este însă gândirea care, pentru că există, nu are nevoie de un loc anume și nici nu depinde de vreun lucru material. Când afirmăm faptul că omul este o ființă care cugetă, spunem de fapt că esența omului este gândirea. Dar gândirea caracterizează sufletul, nu trupul. Când vorbește despre om, Descartes are în vedere sufletul, nu corpul; omul nu este reprezentat de corpul său, deși este strâns legat de acesta.

Stabilind primatul rațiunii, Descartes arată că „omul trebuie să se ajute singur. Există în conștiința lui o forță invincibilă care să-l înalțe […]: aceasta este gândirea, care, identificată cu o substanță primordială, reprezintă propria noastră esență, principiul suprem al al adevărului și demnității umane.”

II.1. REÎNVIEREA SCEPTICISMULUI

Numele care vine în minte oricărei persoane preocupate de filosofie, atunci când se gândește la scepticismul francez, este Montaigne (1533-1592), cel ce reînvie scepticismul pyrrhonian. „Moralist, înclinat să observe tot ce e fals și strident, mecanismul subtil al substituirilor și compensațiilor sufletești”, Michel de Montaigne va critica intoleranța și infatuarea atitudinii dogmatice, subliniind relativismul ordinii morale și sociale existente, adoptând o atitudine de îndoială îndeosebi față de metodele și valorile promovate de știința și teologia scolastică.

Dezamăgit de modificările prin care trece epoca în care trăiește, de absurditățile teologismului medieval, sperând totuși într-o reînnoire spirituală, acest umanist și eseist francez a contribuit la resuscitarea și popularizarea teoriilor sceptice grecești. „Nici om al Renașterii, […] nici clasic, el ține de una din acele tranziții ale istoriei în care tulburările războaielor religioase între ‹‹frații›› creștini și totuși dușmani până la moarte provoacă neliniște.” Trăind în această perioadă de tranziție de la o ordine la alta, în care încă nu se face bine demarcația între ordinea veche și cea nouă, într-o perioadă de haos politic și religios, eseistul francez reușește să dea dovadă de o originalitate incontestabilă, scoțând în evidență încercările experienței personale și, prin intermediul acestora, pe cele ale timpului său și ale dezordinilor care îl răvășesc. Acestea și multe altele sunt motivele care îl determină pe Montaigne să readucă în atenție contemporanilor săi, în Essais, argumentele antice care sunt în favoarea scepticismului: relativitatea percepției simțurilor și imposibilitatea ridicării intelectului deasupra acestei relativități pentru atingerea adevărului absolut, caracterul subiectiv (care nu este demn de încredere) al experienței senzoriale, dependența minții de experiența senzorială și neputința ei de a ajunge la adevărul absolut, incapacitatea omului de a rezolva problemele care se nasc din controversa iscată între simțuri și rațiune, schimbarea constantă atât a obiectului cât și a subiectului, relativitatea judecăților etc.

Trăind într-o epocă în care transformările din lumea intelectuală au dus la lărgirea orizontului cunoașterii, informații noi și variate venind din multe direcții – începutul discreditării principiilor aristotelice, viziunea copernicană asupra universului, descoperirile geografice, deci a noi civilizații, fapt care va modifica ideea despre locul omului în univers – acordând în același timp atenție evenimentelor politice și religioase dar și dezacordurilor și disputelor filosofice care dăinuie de veacuri, Montaigne descoperă că nutrește cel puțin o rezervă, dacă nu o reacție de îndoială, față de soluțiile tranșante și ideile generale, simplificatoare, fixe, la care se ajunge fără a lua în calcul rațiunea și bunul simț. Motivele care îl determină să se îndoiască de posibilitatea cunoștinței autentice sunt întemeiate. Sentimentul instabilității opiniilor umane, a subiectivității și relativității soluțiilor date diferitelor situații, concepțiile despre viață, obiceiurile atât de variate, credințele mitice și părerile dogmatice ce se contrazic între ele îi alimentează scepticismul. Fidel scepticismului pyrrhonian care „găsea în conștientizarea de către om a propriei ignoranțe un motiv suplimentar pentru a adera la formele sociale, politice și religioase tradiționale”, Montaigne va adopta atitudinea unui om de litere cultivat, ce practică îndoiala față de tot ceea ce constituie un obstacol față de cercetarea naturii și aflarea adevărului.

Omul nu are posibilitatea de a construi un sistem metafizic cert; așa se și explică de altfel faptul că filosofii au ajuns de-a lungul timpului la concluzii diferite și atât de variate. Este absurd a exalta puterile minții umane, iar umaniștii care au crezut atât de mult în forța ei au exagerat; ignoranța și slăbiciunea capacității mentale a omului este o realitate ce trebuie recunoscută: posibilitatea de a ajunge la adevărul metafizic și teologic prin utilizarea rațiunii este redusă – iată insuficiența rațiunii. Omul este în fond o biată creatură a cărui arogantă superioritate față de animale este, mai degrabă, o pretenție zadarnică și deșartă, decât o realitate. Montaigne „ajunge astfel la un fel de ignoranță doctă, știință a neștiinței sale”. Singurele principii adevărate pe care oamenii le pot avea și singura speranță de a stabili contactul cu realitatea se dobândesc prin revelația divină; dacă doar aceasta poate oferi certitudini, omul ar trebui să se supună ei necondiționat, fără obiecții.

Montaigne insistă asupra zădărniciei rațiunii, asupra imposibilității spiritului omenesc de a ajunge la adevăr: sunt prea multe contradicții între judecăți și sisteme; certitudini definitive nu avem niciodată; niciun sistem nu ne poate oferi aceste certitudini. Omul trebuie să-și urmeze natura și să-și tempereze dorințele, să le supună rațiunii, domesticindu-le atât cât se poate; important pentru natura umană este să înțeleagă faptul că judecata umană se poate schimba încontinuu, cunoașterea umană progresând prin erori ce vor putea fi corectate de secolele următoare; scepticismul devine astfel o școală a toleranței.

Fără a subestima rolul rațiunii și al științei, Montaigne așază mai presus de orice valoarea caracterului moral, specificând faptul că fiecare trebuie să-și întemeieze conduita pe apelul constant la conștiința proprie, fără constrângeri artificiale, din afară. „Prin accentul pus pe autoritatea conștiinței, înțeleasă ca facultate a echilibrului și plenitudinii interioare, ca normă a măsurii și armoniei în manifestările conduitei umane, filosofia morală a lui Montaigne a contribuit în bună parte la pregătirea terenului în care își va face apariția morala bunului simț cartezian și idealul acelui ‹‹honnête homme››, atât de cultivat în Franța secolului al XVII-lea. Filosofia ca artă de a trăi și a ne conduce bine viața este ideea care străbate din scrierile acestui gânditor.

Faptul că scepticismul a scos în evidență dificultățile imense ale cunoașterii s-a dovedit a fi de folos deoarece a atras atenția asupra insuficiențelor mijloacelor de cunoaștere și a condus la o mai atentă și mai precaută cercetare științifică, pentru a găsi o rezolvare credibilă a problemelor. Reînvierea scepticismului este relevantă pentru dorința lui Descartes de a așeza filosofia pe o bază sigură. La întrebarea cum putem dobândi o cunoaștere sigură, mulți filosofi și-au exprimat scepticismul. Mulțumitor sau nu, gândul că oamenii nu pot cunoaște nimic sigur trebuie acceptat. Dar Descartes nu a fost de acord cu acest gând, cu atât mai mult cu cât, chiar în acea perioadă, noua știință a naturii dezvoltase o metodă care conducea la o descriere sigură și exactă a proceselor naturale.

Această provocare îl îndeamnă pe înțeleptul francez să gândească filosofia din perspectiva matematicii care este văzută ca o știință ce conferă un model de raționare sigură, ordonată, certă și clară. Descartes considera că avem o cunoaștere nemijlocită a omului ca ființă cugetătoare sau a lui Dumnezeu ca ființă perfectă. Omul se poate întreba de ce are aceste idei înnăscute, dar nu trebuie să pună la îndoială faptul că acestea sunt adevărate. În viziunea lui Descartes, „filosofia înseamnă cunoaștere metodică și integrală, știință în înțelesul cel mai larg și mai profund al cuvântului; o știință care, revenind la înțelesul originar al filosofiei, se confundă cu înțelepciunea însăși. E necesar să ne ridicăm la treapta supremei Înțelepciuni și, meditând asupra ei, să-i încredințăm direcția întregii noastre activități spirituale.”

II.2. VREMURI TULBURI

În întreaga Europă a începutului de secol XVII, universitățile erau încă dominate de scolasticism și de gândirea de tip aristotelic și concepeau cunoașterea umană apelând la un set de discipline încă separate, fiecare având propriul nivel de precizie și propriile metode de cunoaștere ce se bazau pe descrieri și explicații calitative. Ideile aristotelice cu privire la univers – care coincideau cu cele din scripturi datorită faptului că plasau în centrul întregii creații Pământul – erau susținute de iezuiți. Modalitățile de cunoaștere, de judecată din acele vremuri erau puternic instituționalizate și opace în fața provocărilor unor noi idei și interpretări; mediul universitar (obedient față de Biserică, fiind alcătuit din teologi ce aveau temeri față de reformarea sistemului religios) nu agrea ideile lui Copernic, Kepler sau alți savanți care promovau științele. Contrareforma cenzurează tot ceea ce consideră a fi îndreptat împotriva tradiției Bisericii. Începutul secolului al XVII-lea este unul tragic: Inchiziția încă mai pedepsea orice considera ca fiind „abatere” de la teologia și filosofia oficială, arătându-și puterea prin numeroase procese, dintre care cel mai cunoscut a dus la arderea pe rug a lui Giordano Bruno. Dacă viața acestuia a depins de Inchiziție, Thomaso Campanella e supus celor mai cumplite torturi de către spanioli, trăind mulți ani în închisori. „Știința cea nouă răsărea ca o religie nouă, însoțită de credință și de martiriu”, „Moartea într-un secol te face viu în toate celelalte” ar fi spus Giordano Bruno mulțimii înainte de a se apropia de rug. Nouăsprezece ani mai târziu, în 1619, Lucilio Vanini va rosti înainte de a se apropia de rug, la Toulouse: „Să mergem să murim cum se cuvine unui filosof”.

În această perioadă de luptă timidă pentru libertatea gândirii trăiește René Descartes. Contemporanilor, Descartes le-a părut de nepătruns. Prudent față de autorități, supus chiar – am îndrăzni să spunem astăzi, când obediența este un defect, nu un merit – Descartes ezită toată viața să-și afirme în mod deschis convingerile, fiindu-i teamă de repercusiuni. Persecuțiile, sancțiunile, chiar controversele publice îl dezonorau și îl îngrozeau. Bun strateg (a fost interesat în tinerețe de diverse probleme militare, de la strategii de luptă la artilerie și construirea de fortificații, încercând să exerseze anumite abilități chiar pe câmpul de luptă), va fi cât se poate de prudent pentru a nu trezi suspiciuni și va căuta soluții de a câștiga bunăvoința reprezentanților Bisericii (sperând ca măcar să nu-i supere, dacă nu ar reuși să-i convingă de necesitatea afirmării concepției sale).

Și în viața privată se decide greu să ia o hotărâre; nu-și găsește locul potrivit prea ușor: călătorește mult, cercetează tot ce îl interesează, reflectează asupra experiențelor trăite, cu greu se stabilește în Olanda, țară protestantă unde domnește o mai mare libertate de gândire, considerând că ar putea găsi aici mai multă toleranță, liniște și condiții optime de lucru, dar și probabil pentru a evita suspiciunea ce ar plana asupra modului de a judeca lucrurile, știut fiind faptul că în Olanda secolului al XVII-lea autoritatea de stat și bisericească nu se amesteca prea mult în viața oamenilor, influențându-le sau, mai rău, restrângându-le activitatea; această țară „îi pare ca fiind hărăzită unei asemena singurătăți productive”. Având oroare de controversele publice, reușește să-și îndeplinească pentru o perioadă de timp dorința de liniște și solitudine, găsindu-și locuri confortabile în Olanda, aceasta rămânând în istorie ca singura țară din acele vremuri unde nu era pedepsită libertatea gândirii, unde era permisă capacitatea de a gândi altfel, unde era încurajată libertatea exprimării, libertatea speculației chiar. Se știe că nu a locuit prea mult timp în același loc, schimbându-și frecvent domiciliul pentru a se bucura de liniște; a petrecut un timp prin Franeker, Amsterdam, Deventer, Leiden, Haarlem, Utrecht și Endegeest; prefera zonele rustice, spre coasta de nord. Inspirată și nu întâmplătoare a fost așadar hotărârea lui de a părăsi Franța, cu atât mai mult cu cât Théophile de Viau fusese condamnat la exil în 1625, bănuit fiind de apartenență la rosacrucianism – mișcare ce a apărut la începutul secolului al XVII-lea în Germania, societate mistică secretă de învățați și reformatori preocupați de matematică, de primele noțiuni de fizică, de biologie și medicină, care viza reformarea politică și regenerarea spirituală, puternic influențată de alchimie, misticism și ocultism – și de care, se pare, nu a fost totalmente străin nici Descartes dacă avem în vedere notițele luate de Leibniz…

Filosofia oficială în Franța secolului al XVII-lea era scolastica; aceasta a dominat universitățile din Europa timp de multe secole și a explicat lumea naturală folosind termeni ce se refereau la calități ce constituiau esența lucrurilor: greutate, uscăciune, umezeală etc. Atent la realitățile timpului, la riscurile la care s-ar fi expus printr-o angajare în construirea proiectelor sale din orice domeniu (matematică – geometrie îndeosebi, fizică, anatomie, filosofie), marcat de înspăimântătoarele evenimente de la Roma, de ceea ce i se întâmplase marelui gânditor italian Galileo Galilei, simțindu-se apropiat de acesta, empatizând cu el (am spune noi astăzi), ba chiar temându-se de o soartă similară, Descartes preferă să amâne publicarea unor lucrări pentru a duce o viață tihnită, esențială pentru munca sa. După procesul lui Galilei, în care savantul – ‹‹primul matematician și filosof›› al Marelui Duce de Toscana -este condamnat, fiind constrâns să se dezică de așa-zisa ‹‹erezie›› și obligat la domiciliu forțat până la sfârșitul vieții, Descartes devine și mai circumspect, gândindu-se mai mult la modul în care ar reuși să-și facă cunoscute lucrările, urmărind situația celorlalți gânditori, transformându-se în timp într-o persoană exagerat de precaută, neîncrezătoare și suspicioasă chiar la adresa prietenilor. Într-o scrisoare trimisă lui Mersenne în 11 iunie 1640 scrie: „Îmi scrii despre Galilei ca și când el ar fi încă în viață, dar eu cred că a murit de mult timp”. Galileo Galilei încă trăia la acea vreme, murind în 8 ianuarie 1642.

Încercarea neîntreruptă de a-și face cunoscute ideile revoluționare într-un mediu nefavorabil, în care autoritatea era deținută de teologi, nu a fost atât de facilă. În ciuda spiritului său novator, nonconformist în plan intelectual, Descartes nu se abate de la obiceiul vremii de a dedica scrierile sale teologilor Sorbonei. Meditațiile sunt însoțite de o scrisoare pe care astăzi o putem considera în cel mai fericit caz nepotrivită, cu atât mai mult cu cât le cere teologilor să facă îndreptările de rigoare acolo unde vor considera că este cazul. Și Principiile sunt așezate sub autoritatea Bisericii. De altfel Constantin Noica îl sancționează când afirmă: „Ca un gânditor ca el, atât de liber și atât de conștient de propria valoare […] să ceară unei reuniuni, oricât de doctorale ar fi ea, să-i revizuiască lucrarea – fructul maturității sale – să-i corecteze părerile și să-i umple lipsurile, așa ceva nu poate fi decât sau produsul unei ipocrizii fără seamăn, sau expresia unei sincere supuneri față de autoritatea teologală cea mai înaltă, în cazul că nu erau amândouă la un loc”. Explicația nu poate fi alta decât dorința de a primi un fel de garanție, indispensabilă în acele vremuri, pentru a reuși să-și răspândească învățăturile în cercuri cât mai largi și pentru a putea spera că va avea acolo ecoul meritat; dorea așadar ‹‹protecția›› teologilor pentru a da astfel lucrării o valoare remarcabilă și un prestigiu ce ar fi dus la un mai mare ecou. Se pare că nici marele învățat nu s-a putut debarasa de „pornirea inconștientă de a gândi în tiparele timpului său, căreia i se adaugă pornirea de a convinge pe oamenii timpului său”, făcând apel la astfel de artificii care arată „nevoia de a vorbi într-un fel despre o materie care să-i atragă, precum și amestecul acela de teamă și religiozitate al filosofului”.

Timpul nu a fost favorabil susținerii ideilor sale atipice și, în comparație cu universitarii vremii, a fost net dezavantajat, întrucât aceștia reprezentau autoritatea și combăteau orice spirit novator și orice presupusă erezie, controlând cu vigilență orice încercare de înnoire a spiritului prin scrieri ce făceau cunoscute idei științifice, noi și originale. Dezbaterile universitarilor teologi erau amprentate de mediul religios și cel politic, filosofia confundându-se chiar cu statul iar Descartes se raporta din acest motiv la contemporanii săi cu ezitări și precauții, multe poate numai de el știute. Autoritatea teribilă a Sorbonei domnea și veghea asupra vieții intelectuale a Parisului, reprezentând și susținând cu perseverență tradiția intelectuală caracterizată de un conformism intelectual ce nu dorea să se elibereze de acumulările trecutului. Și în Franța secolului al XVII-lea (ca și în Olanda și în toată Europa de altfel) filosofia oficială era scolastica, orice abatere de la gândirea aristotelică și de la cea filosofico-teologică a lui Thoma d’Aquino fiind considerată opoziție la adresa absolutismului și, deci, sancționată.

Chiar dacă gânditorul se refugiază în Olanda sperând într-o mai largă libertate de exprimare, nu este ocolit (spre sfârșitul vieții ce-i drept) nici aici de calomnii, dispute, conflicte, acuzații grave, denaturări și „pervertiri” ale ideilor sale care ar fi dus la discreditarea întregii munci. Atacurile n-au venit din partea Bisericii romane, ci din partea protestanților bigoți. Se presupunea că vederile sale duc la ateism, și filosoful ar fi suferit persecuții dacă nu interveneau în favoarea sa ambasadorul Franței și prințul de Orania. Mai târziu alte acuzații au fost lansate de autoritățile Universității din Leyda, teologii interzicând orice menționare a filosofului, în bine sau în rău. Și această izolare îl va influența în decizia de a pleca la Stockholm, în 1649, în Suedia, unde își va găsi sfârșitul.

Cu toate că a revoluționat gândirea secolului în care a trăit și a crezut toată viața în eficacitatea universală a matematicii și a metodelor inspirate de aceasta, că era conștient de faptul că rostul său în lume era să creeze un nou sistem filosofic, considerând că fundamentele metafizice au fost puse în totalitate și urmașii lui vor putea aplica metoda sa în științe, că era convins de necesitatea și utilitatea răspândirii largi și libere a filosofiei pentru a contribui direct la „luminarea” oamenilor (acesta fiind și motivul pentru care optează pentru scrierea unor lucrări în limba franceză; de altfel, „începând cu secolul al XVII-lea, producția filosofică în limbile naționale va surclasa scriitura latină. Aceasta rămâne limbă de cancelarie, limba în care se corespondează.”. Scrisă în parte în limba franceză, filosofia sa nu este rezervată așadar doar publicului academic.) Descartes și-a făcut cunoscute ideile cu oarecare greutate, respectând autoritățile timpului. Epoca în care trăise îi oferise destule exemple care să-l convingă de caracterul abuziv, dur și necruțător al justiției oficiale; filosoful nu voia să perturbe dogmele teologiei catolice și nici să fie sacrificat pe altarul cunoașterii. Tocmai din aceste motive dedică Meditațiile înaltelor fețe ecleziastice ale Sorbonei, de ale căror hotărâri depindea soarta cărților dar și a autorului acestora, conștient fiind de posibilele urmări teribile ale nesupunerii față de rigorile societății în care trăia. Plin de politețe și curtoazie, Descartes nu obosește să răspundă cu multă răbdare fiecărei obiecții primite, chiar dacă cei care-i scriu formulează în moduri diferite aceleași probleme, așa explicându-se repetata reluare a discuțiilor în jurul ideilor expuse în această lucrare.

Având în vedere faptul că atitudinea intelectuală a filosofului este net opusă scolasticii și teologiei, putem spune că obediența față de teologii universitari, conformismul său politic au legătură mai curând cu dorința de a contribui la unitatea unei națiuni și la progresul cunoașterii obiective, fără a integra vicisitudinile istoriei în viața și opera sa. Iar exemplul său de implicare echilibrată, programatică în tot ceea ce face pentru a reuși să ajute omenirea să înainteze în cunoaștere este relevant: spiritul științific modern își are originea în cartezianism, ideile sale fiind sursă a dezvoltării științei și tehnicii în secolele XIX și XX, și chiar unele discipline ale „sufletului” se revendică din scrierile sale. Dedicat cercetării și cunoașterii, deși lucra puține ore pe zi, operele sale “par a fi fost elaborate cu multă concentrare în intervale scurte de timp; poate că totuși pentru a păstra aparența de gentilom amator, se prefăcea că lucrează mai puțin decât lucra în fapt, căci altminteri realizările sale par de-a dreptul incredibile”.

Cartesius va resimți măreția capacității omului de a gândi și de a ajunge la o cunoaștere profundă, dar și ostilitatea pe care o provoacă „prea-plinul” acestei cunoașteri și modul incomod de a se opune limitării. Hotărârea de a amâna publicarea operei Traité du Monde ou de la Lumière în care erau formulate două doctrine eretice: rotația Pământului și infinitatea universului (operă în care era de fapt dezvoltată o lucrare anterioară intitulată Les Météores, în care trata o varietate de teme din științele naturii și care era pregătită pentru publicare tocmai din 1633), arată cât de mult era dispus Descartes să cedeze pentru a se proteja; se pare că „aceasta a fost cea mai complicată încercare de a da publicității un material controversat din întreaga istorie a tiparului.”

Nici după moarte lucrările sale nu beneficiază o perioadă de un „tratament” mai bun: în 1663 operele lui Descartes au fost trecute de Biserica Romano-Catolică în Indexul cărților interzise, Index Librorum Prohibitorum (pentru că ar fi fost neconforme doctrinei creștine), în 1671 Universitatea din Paris interzice predarea oricărei discipline care ar fi menționat măcar în treacăt idei din opera carteziană, în 1675 Ludovic al XIV-lea confirmă interzicerea studierii operei filosofului, în același an Universitatea din Angers oprind predarea noii filosofii, iar în 1691 regele emite un decret care interzice predarea oricărei părți a filosofiei carteziene în vreo școală din Franța. Mai mult, Descartes a fost acuzat că l-ar fi eliminat pe Dumnezeu din știința naturii, iezuiții devenind cei mai înflăcărați susținători ai proscrierii operei sale, fiind ostili noii filosofii. Este drept că în Franța cartezianismul a fost popular o vreme, ținându-se chiar anumite prelegeri în acest sens, iar la sfârșitul secolului al XVII-lea și începutul secolului al XVIII-lea scrierile lui Descartes au devenit manuale în unele universități, Descartes devenind filosoful oficial al acestora. În Olanda influența lui Descartes a fost mai puternică, profesori și lectori universitari publicând manuale și apărând filosofia carteziană de atacurile teologilor; mai mult, Christoph Wittich (1625 – 1687) încearcă să demonstreze conformitatea dintre cartezianism și creștinism. În Germania influența cartezianismului a fost neînsemnată. Puțin a progresat cartezianismul și în Anglia, Anthony Legrand făcând eforturi să-l introducă pe Descartes la Oxford, dar a avut oponenți puternici printre teologii ce-l considerau necredincios pe marele filosof. Nici în Italia nu se poate spune că ar fi avut mai mare succes cartezianismul, cu atât mai mult cu cât în 1663 lucrările filosofului au fost puse în Indexul cărților interzise, cu clauza donec corrigantur, rămase astfel până în zilele noastre deoarece nimeni nu a luat asupra lui sarcina de a le ‹‹corecta››. Câteva decenii mai târziu, fizica lui Newton va discredita fizica lui Descartes. În timpul în care a trăit Euler, cel ce se va bucura de recunoașterea faptului că a descoperit formula care guvernează structura tuturor corpurilor geometrice (tridimensionale), în secolul al XVIII-lea, filosofia lui Descartes era oarecum marginalizată: „[…] în secolul al XVIII-lea, spune Revel, nimeni nu se mai referă la Descartes altfel decât la o ‹‹curiozitate arheologică››. Descartes este discreditat de opera lui Newton și disputat de Locke în teoria cunoașterii. Este anunțat și un sfârșit al cartezianismului – 1734, când apare textul lui Voltaire, Lettres anglaise.” După un timp, pentru a-l combate pe John Locke, se apelează la teoria carteziană a ideilor înnăscute. Timp de peste un secol filosoful și opera lui sunt oarecum neglijate, alte filosofii trezind mai mult interesul și atenția gânditorilor; abia după 1824 lucrări importante de-ale lui Descartes încep să fie publicate, autorul fiind recunoscut ca gânditor foarte important al Franței. Treptat numele său își va recăpăta drepturile, dar va trebui să mai treacă încă un secol și jumătate pentru ca cineva să reușească să descifreze toate însemnările filosofului din notițele rămase după moartea sa. Mai aproape de zilele noastre, Pierre Costabel reușește (în 1987) să descifreze – după însemnările lui Leibniz luate din acel celebru carnet secret pe care îl avea filosoful – formula care a devenit primul invariant topologic. Descartes a deschis de fapt calea unui extrem de important domeniu matematic – al topologiei – cu aplicații esențiale în fizică și în alte științe.

Chiar dacă unii exegeți au considerat că opera lui Descartes a găsit imediat adepți și cartezianismul s-a răspândit rapid în toată Europa iar alții susțin că a trebuit să treacă zeci de ani pentru a se împlini acest vis al gânditorului, geniul filosofului și originalitatea gândirii lui nu sunt astăzi diminuate; îndoiala, certitudinea, Dumnezeu și sufletul rămân temele favorite care îl fac atât de cunoscut și de valoros, deși s-a spus că unele probleme filosofice nu au fost suficient de convingător exprimate și explicate. Conștient fiind de dificultatea pătrunderii și surprinderii cu exactitate și rigoare a intențiilor care au stat la baza conceperii operei carteziene, filosoful insistă asupra unor posibile dificultăți pe care le ridică interpretarea lucrărilor sale. „Chiar cele mai dotate spirite vor avea nevoie de mult timp și multă atenție pentru a putea observa toate lucrurile pe care am căutat să le redau acolo”. Cert este că numele lui Descartes este pronunțat cu respect și admirație și că direcțiile de preocupare ale marelui filosof „s-au împletit într-o unitate inextricabilă, avându-și sursa în aceeași inspirație fundamentală: în credința că adevărurile filosofiei nu-și pot afla utilitatea și rațiunea justificativă decât într-o reflecție metodică privind raporturile ființei umane cu lumea din afară, ambii termeni ai acestui raport devenind obiectul unor analize aprofundate, riguroase, în spiritul metodei matematice, cu voința de a degaja certitudini definitive.”

II.3. ÎNTREBĂRI PENTRU SINE ȘI PENTRU POSTERITATE

René Descartes a modelat tipurile de întrebări și răspunsuri care au dominat multă vreme filosofia occidentală. Descartes vorbește necontenit de dorința de a afla ceva nou, de științele ce urmează a fi întemeiate, de adevărurile ce pot fi aflate pe baza noului mod de a gândi, crezând cu tărie în capacitatea minții umane de a descoperi lucruri noi. Preocuparea fundamentală a lui Descartes a fost de a urmări, de a aprecia și a contribui la progresul științelor din vremea sa, filosoful fiind convins că prin desfășurarea sistematică a gândirii, în conformitate cu reguli și metode clare și precise, știința va reuși să descopere și să domine universul. Progresele cunoașterii îi vor oferi omului condițiile necesare pentru a reuși în timp să domine natura, acesta fiind un motiv suplimentar pentru a se ridica împotriva tradiției rigide. Științele care făcuseră progrese uimitoare până în secolul al XVII-lea erau matematica și astronomia; acest succes se datora introducerii calculelor matematice în studiul lor. Așadar, metoda folosită de aceste științe este cea mai sigură din moment ce a condus la astfel de descoperiri; deci, ar trebui introdusă și în filosofie o astfel de metodă pentru a ajunge la perfecțiunea celor două științe și a o scoate din starea de nesiguranță în care se afla. Filosoful ajunge să fie angajat în elaborarea unei metode riguroase de gândire care să conducă la aflarea adevărului, fiind convins că spiritul uman poate cuceri adevărul prin propriile resurse. Tot ceea ce a fost considerat cunoaștere neîndoielnică apare gânditorului ca fiind cel puțin discutabil.

La temelia cunoașterii sigure, certe, se află adevărurile a priori. În lucrarea Discurs asupra metodei, Descartes prezintă „istoria spiritului său”. Ne vorbește în aceste pagini despre sine, despre căutările sale, despre propria experiență, ca un fel de curățare, purificare specifică acestei acțiuni, necesară accederii la filosofie; ne vorbește despre evenimentul din viața sa care l-a marcat atât de profund și care a fost retrăit apoi ca exigență filosofică de-a lungul căutării răspunsurilor la diverse întrebări filosofice (revelația metodei sale din noaptea de 10 noiembrie 1619 când înțelege că este capabil să unifice cunoștințele) și despre itinerariul său filosofic. Cel ce povestește este un eu istoric iar filosoful descrie atent, cu precizie, ordonat, matematic aproape, cât se poate de amănunțit, experiențele sale în timp și impactul acestora asupra preocupărilor sale: în 1616 gândea într-un anumit fel (acum abia încheie școala și devine licențiat – într-o zi tot de 10 noiembire – în drept civil și canonic, fiind foarte apreciat pentru pregătirea juridică), în 1628 a înțeles altceva, crezând un anumit lucru, a cărui importanță mărturisește că nu a sesizat-o nici în momentul în care scrie, deși acum lucrează la Regulae ad directionem ingenii – lucrare ce va rămâne inedită multă vreme, fiind publicată abia în 1701, la 51 de ani așadar de la moartea filosofului și la 73 de ani de la scrierea ei; în sfârșit, în 1636, ajunge la altă concluzie, descoperind altceva (lucrează acum la Discours de la Méthode pour bien conduir de la raison e chercher la vérité dans les sciences. Plus La Dioptrique, Les Météores et La Géometrie, qui sont des essays de cette methode, lucrare ce va apărea sub acest titlu elaborat în anul următor).

Există în literatura de specialitate o abordare mai puțin convențională care îl apropie pe Descartes mai degrabă de curentul specific perioadei în care s-a format – barocul, decât de clasicism. Dacă luăm în calcul faptul că ordinea, echilibrul, claritatea, precizia, măsura – atât de accentuate de clasicism – nu reușesc întru totul să-și pună amprenta asupra gândirii personalității filosofului, putem afirma că Descartes nu doar că nu-și disciplinează sensibilitatea, imaginația, trăirile, sentimentele ci chiar face din acestea subiecte de analiză și dezbatere: ipoteza geniului rău, argumentul visului din Meditații, ideea lumii ca fabulă despre care îi va scrie lui Mersenne în 1630 și asupra căreia va reveni, visele revelatorii din noiembrie 1619 (data aceasta – care se repetă în mod semnificativ de câteva ori în viața filosofului – pe care o trăiește în ani diferiți cu o intensitate aparte și care are o posibilă explicație în faptul că reprezintă ajunul zilei de Sf. Martin, o zi cu dureroase amintiri din copilăria filosofului: în fiecare an, în seara de 10 noiembrie, în regiunea natală din Franța, mulțimea pornea în procesiune pe străzile întunecate, pentru a comemora sufletele celor plecați; e sigur o experiență cel puțin tulburătoare, dacă nu chiar traumatizantă, pentru un copil inocent, fragil, bolnăvicios, singuratic, care-și pierduse mama mult prea devreme). Visele ciudate trăite de Descartes au avut parte de felurite interpretări, chiar contradictorii, ba și de natură psihanalitică. Dar acum se știe că „lumina rațiunii” sau „lumina naturală” nu are nimic în comun cu revelația biblică ci este însușirea severă, austeră, intelectuală, în singurătate, pe care Dumnezeu a dat-o omului pentru a-i permite să înțeleagă faptul că adevărurile fundamentale logice și matematice sunt cheia înțelegerii universului. Toate acestea trimit la libertatea formelor de expresie specifică epocii baroce, astfel încât am putea spune, împreună cu Pierre-Alain Cahné că „opera lui Descartes se înscrie, atât prin stil cât și prin tematică în momentul istoric al barocului francez”. Dacă avem în vedere și numai stilul în care scrie filosoful, am putea aprecia, fără teamă că am greși, că utilizarea metaforelor în construcțiile sintactice, și chiar modul în care se dezvoltă opera acestui mare gânditor, îl încadrează în spațiul barocului.

Pe de altă parte, deschiderea reală spre adevărul etern, spre descifrarea și înțelegerea universului, spre înțelepciune, moderație, rigoare, claritate, sobrietate, ordine și echilibru pot conduce la ideea că sobrietatea, conștiinciozitatea, respectarea regulilor, separarea și analiza problemelor, disciplina metodică, efortul spre esențial și spiritul critic au fost dobândite în ani și ani, lăsând asupra filosofului urme adânci. Constatarea progreselor uimitoare pe care le-a aflat în științele exacte (matematica și astronomia) a determinat gândul că metoda folosită în aceste științe este cea mai sigură. Această metodă trebuie introdusă și în filosofie, pentru a-i da posibilitatea să ajungă și ea la perfecțiunea matematicii și astronomiei. Matematician prin excelență, gânditorul crede că va putea aplica abilitățile, cunoștințele, priceperile sale în toate domeniile cunoașterii umane, filosofia sa având la bază principii logice stricte, clare, precise, fără echivoc, pe care grecii antici le folosiseră în studiile lor geometrice. Însuși faptul că era de tânăr disciplinat, atras de ordinea și rigoarea militară, spune multe despre stilul analitic, obiectiv, raționalist al gânditorului. Descartes devine interesat, încă din timpul tinereții sale de posibilitatea de a urmări tacticile de luptă, acestea oferindu-i o „lecție” de simetrie, ordonare și organizare matematică (se știe că, pentru a călători prin Europa și pentru a afla „secretele” ingineriei militare, Descartes se înrolează ca gentilom voluntar în armata prințului Maurice de Nassau, într-o armată care servea drept academie militară pentru tinerii nobili de pe continent) și reacționează specific secolului în care a trăit: în secolul al XVII-lea războaiele erau conduse ordonat, asemănător paradelor militare; bine organizați, soldații înfruntau dușmanii dispuși în rânduri perfecte, trăgând la unison.

Se poate susține așadar faptul că Descartes a fost influențat câte puțin din ambele curente: prin acceptarea solitudinii favorabile meditației, a liniștii imperturbabile dată de această singurătate productivă, prin traseul inițiatic pe care îl propune, atât în lumea concretului cât și în cea a imaginarului, prin ignorarea tradiției și a organizării rigide a regulilor fixe, prin îndoiala asumată (și situațiile limită în care aceasta îl situează), ca și prin suspiciunea și tentația deghizării care își pune amprenta asupra vieții și operei, pare a fi omul barocului. Prin permanenta căutare a echilibrului armonios și a unității ansamblului, prin respectarea naturii umane și a adevărului, prin dorința neostoită de a cunoaște, prin aspirația către adevăr și înțelepciune pe care le căuta neobosit în toate științele vremii, prin sobrietatea stilului, prin metoda pe care o propune – metodă centrată pe claritate, pe ordine, pe măsură, pe rigoare, pe exigență – prin modul său riguros, ordonat, matematic de a judeca lucrurile, prin recunoașterea importanței voinței și rațiunii în descifrarea științei universale, prin voința susținută de a concepe unitatea științei, prin încrederea neobosită că omul poate să reușească în încercările lui de a afla tainele lumii și de a dobândi cunoașterea aducând natura umană la maximul ei, propunând omului să ajungă la cel mai înalt grad de perfecțiune de care este capabil pentru a-și împlini menirea, prin toate acestea putem considera că acest gânditor este un om al clasicismului. Dar pentru că nu putem ignora ceea ce numim trăsături specifice barocului, adecvat ar fi să-l considerăm pe Descartes „între baroc și clasicismul modern”, lucru ce nu poate ridica semne de întrebare dacă avem în vedere faptul că Descartes a trăit într-un secol în care barocul și clasicismul s-au întâlnit într-un mod provocator, barocul coexistând cu clasicul, contrastul, contradicțiile, confruntările punându-și amprenta și asupra vieții și modului de gândire al oamenilor.

Descartes a înțeles cel mai bine criza trecerii de la medieval către o nouă epocă, secolul al XVII-lea fiind secolul trecerii de la contradicțiile conflictuale la înțelegerea antinomiilor. Descartes ar fi dorit probabil ca oamenii să raționeze în viața de zi cu zi așa cum se procedează la rezolvarea unei probleme de matematică. Pentru el, matematica – model al unui sistem unificat și bine fundamentat de cunoaștere – deține cheia înțelegerii universului, nesfârșitele controverse filosofice și teologice, varietatea și contradicțiile dintre aceste concepții nemulțumindu-l profund. Descriind, în prefața la prima ediție franceză a Principiilor, modul în care fiecare dintre noi se poate instrui singur în filosofie, Descartes afirmă că, înainte de a te confrunta cu fizica, trebuie să te adâncești în metafizică și, înainte de a încerca să cercetezi metafizica, trebuie să practici logica (precizând că se referă la logica ce ne învață cum să ne îndreptăm mai bine mintea pentru a ajunge la a descoperi adevăruri pe care nu le cunoșteam). Chiar dacă este explicit în ceea ce privește modul său de a gândi și de a ajunge la astfel de concluzii, mulți exegeți ai operei sale s-au întrebat care au fost sursele de inspirație ale filosofului francez. Se pare că, cel puțin în ceea ce privește faimosul dicton Cogito, ergo sum, sursa de inspirație o găsim la Augustin, într-un context ce-i drept, religios, nu cognitiv. Afirmații apropiate celor carteziene găsim în mai multe texte ce aparțin lui Augustin: De libero arbitrio (Despre liberul arbitru), De trinitate (Despre trinitate), De civitate Dei (Despre cetatea lui Dumnezeu). Sfântul Augustin aduce ca probă împotriva scepticilor existența subiectului cunoscător.

Dată fiind poziția sa față de tradiție și față de autoritate, Descartes nu face apel la autoritatea concepției augustiniene și nu recunoaște deci nicio inspirație augustiniană, chiar dacă anumiți corespondenți din vremea sa deja subliniau apropierile dintre concepția sa și cea a lui Augustin. Principiu prim al întregii filosofii, expresia Cogito, ergo sum nu există în textele lui Augustin; la acesta din urmă întâlnim sintagma Si falor sum (Dacă mă înșel, exist) care are o profundă semnificație teologică (chiar dacă trimite indirect la îndoiala sceptică) iar la Descartes se pierde această semnificație; este vizat proiectul filosofic sistematic al unei cunoașteri certe și nu vreun aspect de ordin teologic. Rămâne și astăzi un semn de întrebare asupra presupoziției că filosoful francez a fost influențat de Augustin (direct, prin lectura unor texte, deși nu a rămas nicio mărturie în acest sens, sau indirect, datorită conversațiilor pe care le-a avut, înainte de a redacta metafizica, cu câțiva membri ai Oratoriului – ordin de inspirație augustiniană). O altă sursă de inspirație mai îndepărtată istoric ar fi apelul socratic la depășirea îndoielii, acel celebru „știu că nu știu nimic” care trimite la conștientizarea acestei neștiințe: știu totuși un lucru – acela că nu știu nimic.

Spirit remarcabil, Descartes conștientizează faptul că, înainte de a fi matematician, fizician, biolog, metafizician, moralist sau pur și simplu un erudit care reflectează la tot ce se află în lume, este om care trăiește „sub vremi”; și, oricât de mult și-ar dori să fie clar, precis, exact, rațional, nu poate evita în permanență viața cu subiectivismul ei, cu emoții, sentimente, pasiuni și voință, cu urcușurile și coborâșurile ei. Ne arată acest lucru modul în care alege el să trăiască propria viață: amestecă trecutul, prezentul și dorința unui alt fel de viitor pentru a reuși să treacă de la valorile tradiției către un nou mod de gândire și un alt mod de viață, care să rămână peste secole. Cursul istoriei lumii ar fi fost schimbat dacă acest filosof nu ar fi trăit căci, iată, întrebările lui Descartes încă mai atrag atenția: putem ști cu certitudine că ceea ce aflăm în mintea noastră este de găsit și în lume?

II.4. ÎNDOIALA METODICĂ

Plasată sub semnul metodei, filosofia lui Descartes este ca „un edificiu de proporții îndrăznețe, început, ridicat și terminat numai de el. Elementele pe care i le furnizează realitatea nu sunt decât niște materiale pe care gândirea lui le folosește pentru a-i construi opera, în care simplitatea se adaugă măreției.”

Preocuparea pentru o metodă care să orienteze eforturile cognitive nu a apărut pentru prima oară la Descartes. Începând cu Renașterea, această preocupare devine foarte răspândită iar filosofii secolului al XVII-lea considerau că este neapărat necesar ca cercetarea naturii să presupună o disciplină metodică, metoda nefiind un auxiliar al științei ci condiția și sursa însăși a științei. „Filosofia modernă vrea așadar o logică a invenției îndoit creatoare. Nici cunoștințele căpătate, nici metodele folosite până la ea nu o mulțumesc; sau metodele nu o mulțumesc pentru că nu dau cunoștințe satisfăcătoare.”

Punctul de plecare al metodei carteziene este îndoiala. Fundamentală pentru Descartes, deși controversată, îndoiala metodică reprezintă calea (sigură și ușoară) urmată pentru a căuta adevărurile clare și distincte, vizând facilitarea și garantarea descoperirii adevărului. Filosoful își asumă hotărât libertatea gândirii care se îndoiește. „Intrasigența cu care realizează acest lucru face ca prin îndoiala sa să se producă mutația decisivă către filosofia modernă, care, urmându-l pe Descartes, se întemeiază pe subiect și pe libertatea sa.” Îndoiala metodică se anunță timid încă din 1628, în Regula a IIa din Reguli pentru îndrumarea minții: „Nu trebuie să corectăm decât acele lucruri pe care mintea noastră pare a le putea cunoaște în chip neîndoielnic […]. Iată de ce înlăturăm, prin regula de față, toate cunoștințele care nu sunt decât probabile și hotărâm că nu trebuie luate în seamă decât cele pe deplin lămurite și asupra cărora nu mai încape nicio îndoială”. Descartes pare că se referă în acest context mai degrabă la îndoiala bazată pe puterea experienței, a lucrului deja făcut, care, fiind captiv timpului ireversibil, neiertător, nu rezistă prea mult. Așadar primele încercări le găsim în Reguli de îndrumare a minții și în Discurs despre metoda de a conduce bine rațiunea și a căuta adevărul în științe; aflăm aici o îndoială datorată faptului că Descartes este dezamăgit că nu a găsit certitudini nici în cărți, nici în tradiție, nici în experiență, nici în știința vremurilor.

Nemulțumit de metoda scolastică deoarece aceasta pleca de la premise speculative și nu reușea să descopere ceva nou, Descartes găsește că o nouă metodă de cunoaștere, general-valabilă și aplicabilă în fiecare știință particulară, este absolut necesară pentru a unifica știința și a o extinde. Ea debutează cu hotărârea de a considera ca fals orice lucru care părea oricât de puțin incert minții cercetătoare. Metoda ar consta într-un set de reguli de folosire corectă a capacităților și operațiilor naturale ale intelectului. „Înțeleg deci prin metodă acele reguli simple și sigure, a căror respectare conștiincioasă să facă întotdeauna și pe oricine să deosebească adevărul de greșeală și să-l ajute astfel să atingă – fără o cheltuială zadarnică a puterilor minții, ci treptat și printr-o neîncetată îmbogățire a cunoștințelor – știința adevărată a tuturor lucrurilor pe care va fi fost el în stare să le cunoască”. Inițial va enunța în Reguli… douăzeci și una de reguli, din care va trata optsprezece. Mai târziu, în Discurs…, va susține patru reguli fundamentale. Nevoia de cunoaștere a spiritului nu poate fi satisfăcută decât dacă sunt urmate cu strictețe regulile unei metode bine articulate. Cu siguranță Descartes a fost influențat de matematică în concepția sa despre metodă. Principala regulă este aceea de a nu accepta ca adevărate decât ideile clare și distincte, care apar așadar evidente pentru rațiune. Numai prin metodă, prin folosirea unor anumite reguli sigure, certe, dobândite pe calea experienței și urmate fără a se abate de la ele în vreun fel, ajunge filosoful să gândească atâtea cunoștințe.

Filosoful își propune să regândească filosofia de la început. Dar pentru a putea face acest lucru, este necesar să examineze toate opiniile în mod sistematic, cu speranța de a găsi un fundament cert și sigur pe care să construiască noul edificiu. Neîncrezător în cunoașterea comună, dornic de autonomie, de a nu fi influențat de altcineva, Descartes va concluziona că este o opțiune umană esențială să reconstruiești singur întregul edificiu cognitiv.

În Discurs îndoiala pare, la prima vedere, că izvorăște mai degrabă din dezamăgirea dată de faptul că certitudinea atât de mult râvnită nu a fost găsită nici în cărți, nici la înaintași, nici în experiența de viață (și se știe că a călătorit mult, tocmai pentru a avea prilejul de a vedea și a cerceta și din acest punct de vedere lumea) deși a căutat-o cu toate eforturile de care a fost capabil. Așa încât, se mulțumește deocamdată să retrăiască îndoielile anticilor, lecturând din sceptici (Michel de Montaigne, Pierre Charron, Sauchez) deoarece aceștia erau considerați necesari în instrucția oricărui tânăr în acele vremuri.

Pentru a ajunge la adevărul filosofic (la care se poate accede doar cu ajutorul rațiunii) nu este necesar ca cel ce cercetează să descopere o mulțime de adevăruri izolate, ci să dezvolte un sistem de propoziții adevărate, în care nimic să nu fie presupus dacă nu este cert, evident și sigur. Preocupat mereu de modul în care ar putea ajunge la adevăr – după cum avea să scrie în Discurs despre metoda de a ne conduce bine rațiunea și a căuta adevărul în științe – Descartes a căutat mai întâi în cărți adevărul și a constatat deosebiri izbitoare, chiar controverse acide între părerile învățaților, apoi a căutat în lume (prin călătorii în diverse locuri din țările Europei), dar nu a găsit adevărul nici în „marea carte a lumii”. Mai mult, călătorind, vizitând curți și oștiri, a venit în contact cu diferiți oameni, trăind experiențe diferite, reflectând la ceea ce vedea și ce i se întâmpla pentru a beneficia de cunoștințe și experiențe noi. În călătoriile sale întâlnise idei diferite la popoare diferite, o multitudine de obiceiuri, oameni diferit înzestrați, cu caractere contradictorii, cu mentalități diferite, ce păreau modelați, prin metode scolastice, după tipare stereotipe, și a observat că tradițiile, moravurile, obiceiurile, atitudinile și mentalitățile oamenilor sunt mult prea variate și schimbătoare, deci nu constituie o dovadă de adevăr și în sine însuși adevărul, lucruri ce l-au determinat să nu se încreadă în puterea exemplului sau a tradiției pentru a exprima adevărul. De aceea va încerca să caute adevărul în sine însuși, concluzionând că mai degrabă e posibil să ajungă un singur om la adevăr decât o mulțime.

Descartes va decide după lungi cercetări să caute certitudinea în propriul sine, cu propriile mijloace, hotărârea aceasta îl va scoate din ignoranță și-i va da forța de care are nevoie pentru a ajunge la rezultatul pe care îl știm. Omul are puterea ca, atunci când nu întâlnește claritate și distincție suficientă, să-și suspende judecata – iată îndoiala și, totodată, prima regulă a metodei: „a nu accepta niciodată un lucru ca adevărat dacă nu-mi apare astfel în mod evident; adică de a evita cu grijă precipitarea și prejudecata și de a nu introduce nimic în judecățile mele decât ceea ce s-ar putea prezenta clar și distinct spiritului meu, neputând nicicum să fie pus la îndoială”. Îndoiala metodică este o experiență, nu o operație logică; prin faptul că ne îndoim noi ne stăpânim judecata, modul de gândire, refuzând să fim de acord cu impresiile primite. „Descartes trebuie să devină cel care se îndoiește, deoarece el instituie matematicul ca temei absolut și caută un suport corespunzător pentru întreaga cunoaștere”.

În Reguli… dar și în Discurs… filosoful mărturisește în mod explicit despre influența exercitată de către matematică asupra minții sale. Claritatea, rigoarea și certitudinea specifice acestei științe sunt impresionante și este necesar să fie cercetate caracteristicile particulare ale metodei matematice cu scopul de a aplica această metodă în alte ramuri ale științei. Dorința de a găsi și apoi de a aplica metoda corectă în căutarea adevărului, metoda care să-i permită să demonstreze adevăruri într-o ordine sistematică, devine din ce în ce mai presantă. Descartes a crezut că utilizarea metodei potrivite îi permite filosofului să descopere adevăruri necunoscute. Influențat de modelul raționalismului matematic – model de claritate, de certitudine și deducție ordonată, dar și de logică, „mai exact, de operațiile fundamentale ale gândirii puse în evidență de logică”, Descartes dorește să elimine factorii subiectivi, străduindu-se să construiască un corp de propoziții al căror adevăr este cert. Utilizarea metodei adecvate ar putea face din filosofie o știință în cel mai deplin sens al cuvântului și ar elimina prejudecata conform căreia filosofia este un domeniu al ideilor neclare, incerte, al concluziilor incompatibile. Dacă elementul subiectiv ar putea fi eliminat, filosofia ar avea caracteristicile adevărului obiectiv, universal, necesar și impersonal care este specific matematicii pure.

Pentru Descartes caracteristica esențială a omului este gândirea, pe care o consideră o cauză primă, un principiu al existenței omului; esența omului este gândirea, faptul că el cugetă. Pentru a ajunge la concluzia că omul este o ființă cugetătoare, Descartes pornește de la problema îndoielii. Filosoful își propune să arate că există cunoștințe clare și distincte. În căutarea certitudinii absolute, gânditorul consideră că trebuie să pună la îndoială tot ceea ce a dobândit prin intermediul simțurilor și să trateze, în mod provizoriu, ca fiind fals tot ceea ce poate fi pus la îndoială căci cunoștințele clare și distincte nu pot proveni de la simțuri, pentru că simțurile ne pot înșeala. Descartes se îndoiește mai întâi de ceea ce-i conferă simțurile, căci nu putem ști cu siguranță (cel puțin din punct de vedere senzorial) ce sunt lucrurile exterioare. Lumea externă se află într-o continuă schimbare, așadar toate calitățile ce sunt dependente de văz, auz, gust, miros etc. sunt schimbătoare. Simțurile și informațiile senzoriale sunt înșelătoare, ele pot furniza numai idei confuze sau false, subiectul cunoscător poate considera toate lucrurile cunoscute prin simțuri ca fiind nonexistente. Îndoiala caută mai degrabă să înlăture obișnuința de a lua datele simțurilor ca fiind mai reale decât cele ale intelectului. Gânditorul începe prin a se îndoi de tot, asigurându-ne că orice act de îndoială constituie manifestarea unui act de gândire, deoarece în momentele când ne îndoim noi de fapt cugetăm. Filosoful se străduiește așadar să caute adevărul începând prin a respinge ceea ce putea aduce în mintea sa o cât de mică îndoială. Va considera așadar fals tot ceea ce gândise vreodată până atunci, ca și cum gândurile respective ar fi fost rezultatul unor paralogisme, a unor false raționamente. Natura corporală, în general, care conține elemente precum întinderea, mărimea și numărul, este mai anevoie să fie pusă sub semnul întrebării decât credințele despre lucruri particulare. Geometria și aritmetica sunt mai certe decât fizica și astronomia deoarece nu se ocupă de lucruri particulare. Dar îndoiala este posibilă chiar și în privința aritmeticii și geometriei: este posibil ca Dumnezeu să mă facă să greșesc ori de câte ori încerc să număr laturile unui pătrat sau să adun 2 cu 3. Mă pot îndoi de orice cunoaștere care provine de la simțuri, ba chiar și de propozițiile matematicii;  căci, afirmă filosoful, nimic nu mă poate împiedeca să cred că un spirit rău, un „geniu viclean” și-a propus să mă înșele în mod sistematic. Este posibil să greșim, chiar și dacă ne imaginăm, când îi atribuim lui Dumnezeu o asemenea rea-voință, dar s-ar putea să existe un geniu rău, puternic, viclean și înșelător, care să-și folosească toată iscusința pentru a mă amăgi. Și chiar dacă presupun că pot fi păcălit de un demon să cred că sunt o creatură, dar de fapt să nu am trup, să fiu un suflet fără trup, tot trebuie să exist ca acest demon să mă poată învinge. Dacă există un asemenea demon care să întindă asemenea curse credulității și naivității mele, s-ar putea ca tot ceea ce văd să fie doar iluzii. Însă pentru ca cel ce raționează astfel să ajungă a fi capabil să se gândească la faptul că tot ceea ce gândise în prealabil era fals, trebuie să fie sigur că el, ca ființă, este, există. Deși absolut toate cunoștințele pot fi puse la îndoială, rămâne totuși sigur ceva – faptul că persoana care gândește se poate îndoi de ceea ce gândește. Atunci este sigur că există. Descartes este pregătit să ducă îndoiala și mai departe: poate că întreaga viață ar putea fi un fel de vis, inclusiv convingerea că fiecare dintre noi are un corp. Această formă extremă de îndoială îl va determina pe cel ce realizează exercițiul acesta să-și piardă încrederea în lucrurile exterioare, în tot ceea ce este separat de fluxul direct și imediat al gândirii. Dar chiar dacă duce îndoiala până la aceste limite exagerate, nu poate ajunge să se îndoiască de faptul că există. Gânditorul francez caută „cu toate puterile minții sale punctul de origine de la care ar putea să plece orice construcție conceptuală.” În mijlocul acestui tumult al îndoielilor se va descoperi pe sine, ca gândire. Rezultatul la care ajunge filosoful este că cel puțin o propoziție este indubitabilă: „Gândesc, deci exist. Cogito, ergo sum”. Omul este spirit, inteligență, intelect sau rațiune, un lucru care gândește, real, care există cu adevărat. Gândul – această pretenție a rațiunii, a intelectului, este singurul atribut care nu poate fi separat de cel ce gândește. Punerea sub semnul întrebării a tuturor cunoștințelor umane existente până în acele vremuri este procedeul la care recurge filosoful cu scopul de a ajunge la singurul lucru ce nu poate fi pus la îndoială: propria gândire. Un astfel de demers este pus sub semnul gratuității de apărătorii antimoderniști ai credinței. Este zadarnică și nejustificată această atitudine. „ […] inteligența, nemulțumită de rezultate, procedează la critica cunoașterii, destrămând metodele existente și oprindu-și preferințele asupra uneia care, mâine, și ea va fi destrămată de alții. Filosofia modernă a renunțat în mare parte la găsirea esenței lucrurilor, aplicându-se la căutarea metodei prin care ar putea, după aceea, s-o găsească. Ea a devenit astfel un joc gratuit al rațiunii care se consumă în gol, fără scop”. Raționalismul epocii moderne apare, din acest punct de vedere, într-o triplă ipostază: antitradiționalist (întrucât își propune să construiască pe temeiul demolării modelelor anterioare), individualist (însemnând refuzul de a admite o facultate de cunoaștere în afara rațiunii individuale) și, în cele din urmă, ateu (caracterizat prin refuzul de a concepe o rațiune supraindividuală, ceea ce echivalează, implicit, cu negarea existenței divinității).

Descartes a folosit așadar îndoiala metodică cu scopul de a descoperi dacă există un adevăr indubitabil. A găsit acest adevăr în afirmația Cogito, ergo sum. „Gândesc, deci exist” acordă spiritului mai multă certitudine decât materiei. Prima și cea mai sigură judecată existențială este Cogito, ergo sum și reprezintă adevărul indubitabil pe care Descartes își propune să își fundamenteze filosofia. Rămâne însă ceva de care nu mă pot îndoi: nu mă poate amăgi niciun demon, oricât de înșelător ar fi, dacă nu aș exista. Cogito, ergo sum este afirmată chiar în prezența îndoielii hiperbolice; chiar dacă este dată ipoteza geniului rău, cu toate consecințele care decurg din ea, eu nu mă pot îndoi de propria existență fără a o afirma. S-ar putea să nu am corp, aceasta ar putea fi o iluzie; dar lucrurile stau altfel în ceea ce privește gândirea. Oricât de mult m-aș îndoi, trebuie să exist, altfel nu se poate, altfel nu m-aș putea îndoi. Existența mea este evidentă în chiar actul îndoielii. Existența conștiinței de sine este certă căci, spre deosebire de corp, conștiința de sine este imună chiar și la cele mai mari îndoieli care se pot formula. Filosoful stabilește faptul că ne putem îndoi de existența trupului dar nu ne putem îndoi de existența minții și a conștiinței de sine. Descartes ajunge astfel la existența eului, și deci, la concluzia – sigură și adevărată – că este, că există – concluzie acceptată apoi ca prim principiu al filosofiei.

Oricât de departe extind îndoiala, nu pot anula propria existență. Este un adevăr privilegiat, care trebuie acceptat pentru că existența mea este arătată în chiar actul îndoielii. “La Descartes, din cogito, ergo sum au ieșit două înțelesuri, care au determinat în mod decisiv modul în care noi, modernii, ne raportăm la această chestiune: după cum accentual cade pe sum, adică pe existența subiectului și pe evidențele lui; ori pe cogito, adică pe evidențele gândirii. La Descartes, certitudinea constă în depășirea îndoielii: Dumnezeu garantează restul adevărurilor obiective, cum ar fi cele matematice. Propoziția dubito, ergo cogito; cogito, ergo sum este în mod natural și rațional sustrasă spiritului malign – înșelătorului; cât privește garantarea tuturor celorlalte adevăruri, e nevoie de veracitatea divină. La Descartes totul e întemeiat pe un apriorism al subiectului: logica, ideile înnăscute și argumentele logice sunt constrângătoare deoarece apriorismul logic funcționează (toți oamenii sunt în mod egal înzestrați cu rațiune logică).”

Ajutat de îndoiala metodică, filosoful continuă a se studia pe sine, cel ce este, și ajunge să încheie judecata sa cu existența certă a divinității. Celebrul raționament poate fi exprimat sub forma unui silogism: Dubito, ergo cogito. Cogito, ergo sum. Sum, ergo Deus est. (Mă îndoiesc, deci cuget. Cuget, deci exist. Exist, deci Dumnezeu există.) Dar acesta nu este un silogism. Este introspecție, este examinare a spiritului, un lucru cunoscut direct. Îndoiala presupune cugetare iar cugetarea presupune un subiect cogitativ. Conștient de faptul că se îndoiește, filosoful realizează că gândește, iar gândul că gândește îl presupune implicit pe acela că există ca suflet gânditor, deoarece actul de a gândi aparține unui subiect, nu există de sine stătător. Eu intuiesc legătura indescriptibilă dar necesară dintre gândirea mea și existența mea, la fel cum intuiesc imposibilitatea gândirii mele în lipsa existenței mele. Certitudinea propriei existențe se obține doar atunci când gândesc, când sunt conștient de gândurile mele; îndoiala este o formă de gândire. Mintea omenească este capabilă să realizeze certitudini. Așadar, negând tot ceea ce mintea omenească poate conține, ajunge să raționeze astfel: negând gândesc, gândind exist. Aceasta implică faptul că despre gândire avem o cunoaștere mai sigură decât despre lumea exterioară; ideea conform căreia nu reușim să cunoaștem nimic mai cert decât ceea ce ne oferă simțurile este astfel răsturnată: rațiunea este așadar sursa veritabilă de cunoaștere. Deși Descartes a luptat împotriva autorității în științe și în filosofie, devine o autoritate în aceste domenii, ajutat de crezul său în rațiune și, implicit, în progresul nedefinit al cunoașterii omenești.

„Cogito, ergo sum eludează toate îndoielile, chiar și îndoiala hiperbolică. Ea ocupă o poziție privilegiată, din moment ce este condiția necesară a tuturor gândurilor, îndoielilor și a tuturor înșelătoriilor.” Așadar, ceea ce a intenționat să afirme filosoful a fost faptul că eul, a cărui existență o afirmă în Cogito, ergo sum, este un lucru gânditor. Dându-i această semnificație care se referă la „instituirea gândirii ca instanță supremă, ca normă supremă în domeniul cunoașterii, cogito-ul cartezian are o indubitabilă valoare progresistă, modernă. El lovește în filosofia tradițională și în învechitele metode scolastice de cunoaștere pentru care nu gândirea, ci autoritatea și credința oarbă constituie norma supremă în domeniul cunoașterii.”

Analizând cu maximă atenție propoziția indubitabilă „dubito, ergo cogito”, filosoful va preciza că nimic nu-l face să fie sigur de veracitatea acestei propoziții în afară de faptul că vede limpede că, pentru a gândi, trebuie mai întâi să exiști. Dacă ar înceta să gândească nu ar exista nicio dovadă a existenței sale. Cogito este atât de evident pentru că este clar și distinct. „Cogito-ul este ființa de maximă simplicitate reală, abstractă și universală pe care Descartes a descoperit-o în Eu-l complex, concret, individual. De aici rezultă calitatea cogito-ului de a fi o certitudine absolută a sinelui meu, o realitate pur intelectuală.” Deduce de aici că toate lucrurile pe care judecata sa le concepe foarte clar și distinct sunt adevărate, doar că e dificil să ne dăm seama care sunt cele pe care le concepem clar și distinct. Nici cunoștințele raționale, din cauza paralogismelor, nu sunt adevărate. Ajungi astfel să te îndoiești de toate. De un singur lucru însă nu te poți îndoi: de îndoiala însăși. Rezultatul acestei îndoieli este existența indubitabilă a omului, o existență dublă – a omului ca ființă dar și a cugetării omului asupra ființei sale. Acesta este primul principiu al filosofiei. Îndoiala nu este pentru Descartes doar o metodă. Din punct de vedere științific, ne poate apropia de certitudine, eliminând lucrurile incerte din cunoaștere. Îndoiala metodică acționează sub forma unei cenzuri, eliminând toate elementele incerte din cunoaștere căci ea este „concepută, în primul rând ca un act al voinței pentru că în forma ei extremă ea surprinde puterea voinței mele de a nega totul, de a pune în paranteze întreaga lume; ea este și un act de reflecțiune, de cugetare, căci nu mă pot îndoi fără să-mi asum cognitiv obiectul dubitațiunii, îndoiala și gândirea sunt în același timp existență, certitudinea ființării mele.”

Marea descoperire a lui Descartes constă în aceste adevăruri, care nu rezultă din deducții, ci din intuiții sesizate direct: constatarea absolută, indubitabilă – cogito, eu gândesc; omul, ființă gânditoare, este capabilă de certitudini, certitudini obținute printr-o cunoaștere directă. Filosoful găsește în cele din urmă certitudinea în conștiința de sine neîndoielnică a gândirii, în cogito. Eul poate fi indus în eroare, însă nu în privința faptului că gândește. Extinsă asupra întregii lumi, îndoiala duce la aflarea conștiinței de sine, a gândirii; se ajunge la acest adevăr nemijlocit, cunoașterea lui fiind certă. Dar prin aceste certitudini gânditorul rămâne în interiorul propriei subiectivități, nereușind să iasă din cercul eu-lui. Apare problema existenței în lumea dinafară, obiectivă, autentică. Va proceda astfel filosoful pentru a rezolva această problemă: din această luciditate a gândirii, care gândește că gândește, va extrage o altă evidență: eu exist. Așadar, faptul de a gândi conține în el însuși existența subiectului gânditor, și, prin urmare, prin existența mea, am ieșit în lumea dinafară, care este lumea universală a lui „a exista”. Când vorbește despre îndoială, Descartes „nu se descrie pe sine în curs de a se îndoi, ci arată doar că îndoiala este detașarea necesară spiritului în relația cu lumea naturală. Pentru a înțelege semnificația îndoielii și rolul pe care îl joacă în procesul de reflecție, trebuie fie să ne întoarcem la experiența istorică descrisă de Descartes în Discurs, fie să experimentăm noi înșine experiența a cărei transcriere atemporală este.” Trebuie precizat că acest tip de judecată nu apare în istoria filosofiei întâia oară la Descartes. Apare mai întâi în lucrarea „Solilocvii” a Sfântului Augustin, atunci când încearcă să afle mai multe despre sine, întrebându-se: cine sunt eu, cel care mă îndoiesc? La Augustin argumentul apare în formula Quid, si falleris? Si enim fallor, sum. Nam qui non est, utique nec falli potest: ac per hoc sum, si fallor („Ce dacă mă îndoiesc? Căci, dacă mă îndoiesc exist. Fiindcă acela care nu există, desigur, nu poate să se îndoiască”). Dar Augustin nu i-a acordat un loc central, nu a sesizat importanța lui, iar problema la rezolvarea căreia l-a folosit nu a fost atât de cunoscută, ocupând doar o mică parte din gândirea sa, argumentul fiind considerat util într-un context religios. „Spre deosebire de Augustin, Descartes blamează recursul la autoritate în materie de știință sau de metafizică, cu excepția problemelor de credință, respectiv a adevărurilor teologice. Descartes nu ajunge la certitudine decât după ce a traversat îndoiala metodică, și nu reține în câmpul credibilității decât adevărurile care, prin calitatea și distincția lor, poartă marca evidenței raționale.” Acest tip de judecată este mai târziu preluat de Sfântul Anselm, care îl va transforma în argument ontologic pentru a demonstra existența lui Dumnezeu prin simplul fapt că denumirea, cuvântul în sine, numele acestuia există: există ceva doar dacă poate fi numit, dacă există cuvânt care să denumească acel ceva. Nu există lucruri nenumite. Așadar, pe filiera lui Anselm este preluat acest argument de Descartes și mai târziu de Immanuel Kant, marele filosof german care, în opera „Critica rațiunii pure” acuză argumentul de inconsistență logică, demonstrând nulitatea acestuia din punct de vedere logic.

Dacă folosește în mod firesc capacitățile ei naturale, fără a fi influențată de factori disturbatori (precum prejudecata, pasiunea, educația, nerăbdarea, dorința necontrolată de a ajunge repede la rezultate), mintea nu greșește în privința lucrurilor care nu depășesc capacitatea de înțelegere. Altfel, mintea nu își folosește operațiile în mod corect și se ajunge la greșeală. Două sunt operațiile fundamentale ale minții: intuiția și deducția. Prin intuiție se înțelege activitatea pur intelectuală care este atât de clară și de distinctă încât nu lasă loc pentru îndoială. Intuiția este singura modalitate de cunoaștere, ea face posibilă cunoașterea spontană a principiilor prime. Intuiția nu are nicio nuanță mistică; sursa nemijlocită a intuiției intelectuale este mintea însăși. În completarea ei vine deducția, intuiția fiind originea și suportul deducției. Deducția este operația de a conchide ceva din cunoștințe sigure, date anterior; orice deducție corectă trebuie să pornească de la o noțiune simplă, al cărei adevăr este „captat” de intuiție. Intuiția și deducția, crede Descartes, sunt cele mai sigure căi de urmat pentru a ajunge la cunoașterea certă. Descartes a fost convins că în matematică putem găsi cel mai clar exemplu disponibil al utilizării ordonate a intuiției și deducției. Deducția carteziană este dependentă de intuiție, este o înlănțuire de intuiții, care duce la o cunoștință ce nu fusese înțeleasă de la început pe cale mijlocită. Opusă deducției silogistice, deducția carteziană (numită și inducție matematică sau enumerare în Reguli…) completează intuiția deoarece din ideile fundamentale intuitive derivă noi adevăruri. Prin silogism nu se obține un nou adevăr, ci doar se aplică un adevăr general la un caz particular. Descartes susține însă că adevărurile intuitive (care au ca obiect naturile simple) de la care se pleacă, conduc la noi adevăruri. Deși de tip intuitiv, deducția carteziană are caracter înnoitor deoarece leagă de adevărurile prime, date în mod evident în intuiție, noi adevăruri, care, chiar dacă au fost sugerate de primele, nu derivă din ele și nici nu sunt evidente prin intuiția prin care sunt date primele, ci solicită noi procese intuitive. Dar acestea nu sunt reguli; esențial este să folosim corect aceste operațiuni mentale, să observăm regulile gândirii ordonate pentru a ajunge să avem o gândire ordonată. Pentru aceasta trebuie să punem în mod sistematic la îndoială toate opiniile pe care le avem deja, pentru a afla ce este indubitabil și ce poate rămâne ca fundație pentru edificiul științei. Acest fapt presupune utilizarea îndoielii metodice. Punând la îndoială tot ceea ce poate fi pus la îndoială, Cartesius ajunge la propoziția simplă și indubitabilă cogito, ergo sum. „Cogito ergo sum este o formulă algebrică. Sum este în funcție de cogito. De câte ori gândesc, implicit știu că sunt.” Trece apoi la analiza naturii eului, după care dorește să stabilească existența lui Dumnezeu. Primul adevăr pe care încearcă să-l descopere Descartes este faimosul cogito – instanță primă de validare a adevărului – și ajunge să constate că acest adevăr este atât de sigur și de cert încât cele mai extravagante supoziții ale scepticilor nu-l pot clătina; așadar poate fi acceptat, fără teama de a greși, ca prim principiu al filosofiei pe care o căuta. „Cogito ergo sum este punctul inconcussum (sigur, ferm, neclintit – lat.) de la care se construiește lumea. De aceea lumea e întindere, adică e matematizabilă.” Anton Dumitriu subliniază faptul că “subiectul gânditor apare deci și este prezent indiscutabil în propoziția lui Descartes. Când el spune ego cogito, face o judecată asupra unei facultăți pe care o are, aceea de a cugeta. Deși exprimată atât de simplu, propoziția are două aspecte: cuget, și eu sunt res cogitans. De aceea, cogito me cogitare – ‹‹cuget că eu cuget›› – este exact ceea ce vrea să spună expresia carteziană, așa cum s-a găsit în unele texte. Cogito-ul cartezian ar fi, deci, un fel de metajudecată, care se aplică înseși facultății de a judeca.”

Veritabilă operație a spiritului, îndoiala este punct de cotitură, decizie fondatoare, salvatoare, pentru că orientează alegerea și ne permite să ajungem la veritabila cunoaștere a lucrurilor. Hotărârea de a supune îndoielii ideile, premisele și principiile de cunoaștere arată ambiția de a se despărți de gândirea comună a umanității, de a-și crea prin forțele proprii un drum personal al cunoașterii, separat de cel general, al altora, Descartes refugiindu-se în hățișul propriilor raționamente, într-un autoexil interior; acest mod de a gândi arată o importantă modificare a mentalității pentru acele vremuri, căci a fi dreptcredincios ar însemna într-o așa viziune să aderi la ceea ce ți se pare a fi rezonabil, explorându-ți propria conștiință. Trăsătură specifică modernității, exilul interior conduce la ambiția construcției solitare ce încununează demersul cartezian care ar putea da o soluție, un răspuns atâtor probleme a căror rezolvare e îndoielnică. Această atitudine arată nu atât „revolta Rațiunii contra Dogmei, a Deducției lucide contra prejudecății, a gândirii critice contra Impresiei volatile – cât revolta, plină de hybris, a Individului contra Comunității […], a orgoliului personal împotriva normelor colective”.

Experiența îndoielii scoate la lumină libertatea ca putere a spiritului. Posibilitatea de a folosi îndoiala metodică presupune libertatea. Îndoiala se naște din libertate și depășirea mai apoi a fiecărei etape a îndoielii va face posibil un alt nivel al libertății. Faptul că am libertate îmi permite să mă las în voia îndoielii hiperbolice. Este nevoie de efort sau de opțiune deliberată pentru a mă îndoi de existența lucrurilor materiale sau de demonstrațiile matematicii în care cred datorită unei înclinații naturale. Îndoiala metodică este un act al voinței, un act liber, care poate să conteste cunoștințele date de intelect și prin care ne păstrăm independența față de ceea ce ne transmit obiectele. Îndoiala presupune deci contestarea cunoașterii prin voință. „Îndoiala carteziană este concepută, în primul rând, ca un act al voinței, pentru că în forma ei extremă ea surprinde puterea voinței mele de a nega totul, de a pune în paranteze întreaga lume.” Prin îndoială se poate depăși indiferența. Omul adoptă sau respinge eroarea în mod liber. Puterea de a fi stăpânul acțiunilor sale, de a acționa în mod liber este cea mai mare perfecțiune a omului.

„Îndoiala recomandată și practicată de Descartes este universală în sensul că este aplicată universal la tot ceea ce poate fi pus la îndoială, adică la orice propoziție cu privire la al cărei adevăr este posibilă îndoiala. Ea este metodică în sensul că este practicată nu de dragul îndoielii, ci ca o etapă preliminară în atingerea certitudinii și în deosebirea adevărului de fals, a certului de probabil, a indubitabilului de îndoielnic. De asemena, este provizorie nu numai în sensul că este o etapă preliminară în atingerea certitudinii, ci și în sensul că Descartes nu țintește în mod necesar să înlocuiască propozițiile în care credea anterior cu propoziții noi. Îndoiala este teoretică în sensul că nu ar trebui să o utilizăm în comportament.” Filosoful îndeamnă cititorul să-l urmeze în căutarea adevărului dar nu așa cum un discipol își urmează orbește învățătorul, puternic marcat de autoritatea acestuia, ci ca un adevărat spirit autonom, liber, asumându-și conștient toate dificultățile și riscurile ce le presupune un demers propriu. Nefiind adeptul formulei scolastice Magister dixit, adesea insistă asupra faptului ca nu dorește să ofere soluții ci doar să împărtășească propria experiență: „Astfel intenția mea nu este de a expune metoda pe care fiecare ar trebui să o urmeze pentru a-și călăuzi bine rațiunea, ci, doar de a arăta în ce fel mi-am călăuzit-o pe a mea.” După Descartes s-a întâmplat un lucru neașteptat în ceea ce privește discipolatul: „discipol cu adevărat nu mai poate fi decât cel care se îndepărtează suficient de mult de învățătura maestrului său. El realizează acest lucru fie printr-o critică radicală a doctrinei în care s-a inițiat, fie prin negație și erezie.”

Ne ratio nostra ferietur, spunea Descartes. Preocuparea permanentă a cugetătorilor este de a nu lăsa spiritul să lenevească. Toată strădania filosofului, întreaga încercare metodică este dedicată însuflețirii spiritului spre cunoaștere. Toată energia este canalizată spre acest scop: a nu lăsa spiritul în repaus. Descartes este convins că metoda sa ridică nivelul științific. Așa ajunge gânditorul la ideea că transformările ce ar putea avea loc în societate datorită publicării Fizicii sale care ar trebui să ducă la atâtea invenții în domeniul practic, dar mai ales în ceea ce privește sănătatea omenirii, ar aduce atât de multe îmbunătățiri încât el ar trebui să devină binefăcătorul lumii, îndreptând astfel starea fizică a oamenilor, asigurându-le sănătatea.

În Partea a IVa a Discursului se anunță un alt tip de îndoială, așa-numita îndoială metafizică ce va fi dezvoltată abia în Meditații. Găsim aici o îndoială ce nu mai justifică simpla căutare a unor cunoștințe sigure; ea va viza problema cauzelor prime, a principiilor care fac posibile celelalte cunoștințe. Dusă la extrem, îndoiala devine aici condiție de posibilitate pentru orice cunoștință sigură, certă; doar ducând îndoiala la limită omul va reuși să descopere ceea ce nu poate fi supus îndoielii. Descartes avertizează cititorul că trebuie să zăbovească îndelung asupra acestui subiect pentru a ajunge la stadiul în care ar reuși să aprofundeze problema și să cumpănească bine asupra îndoielilor formulate în „Întâia dintre meditațiile despre filosofia primă”. Îndoiala care inițial e integrată metodei, ajunge să furnizeze adevăruri clare și distincte fără de care metoda în sine nu poate urma un parcurs deductiv. În prima parte a metodei, Descartes afirmă că trebuie să reducem treptat propozițiile obscure, complicate, nesigure, la cele care sunt mai simple; e ceea ce mai târziu va numi analiză sau decizie ce presupune descompunerea multiplelor date ale cunoașterii în elemente mai simple. A doua parte a metodei, rezumată în cea de-a cincea regulă, ne spune că ar trebui să începem cu înțelegerea celor mai simple propoziții și apoi să accedem la cunoașterea celorlalte. În cadrul acestei etape – denumită sinteză – se pleacă de la propoziții simple sau de la principii prime percepute intuitiv, și, într-o manieră ordonată, ajungem să deducem ceea ce este de dedus, asigurându-ne că nu am omis niciun pas și că fiecare propoziție care urmează rezultă din cea precedentă. Metoda aceasta era folosită de geometrii euclidieni. Așadar, dacă analiza este metoda descoperirii care ne ajută să ajungem la intuiția „naturilor simple”, sinteza este cea mai potrivită pentru a demonstra ceea ce este deja cunoscut. Tot în partea a IVa a Discursului asupra metodei, în capitolul intitulat „Dovezi ale existenței lui Dumnezeu și ale sufletului omenesc sau bazele metafizicii”, Descartes continuă reflecția asupra îndoielii metodice și asupra faptului că omul nu este perfect, încercând să caute răspuns la întrebarea de unde omul a învățat să gândească ceva perfect. Faptul că omul e conștient că e o ființă nedesăvârșită duce la gândul că, totuși, există o ființă desăvârșită ce nu poate depinde de ceva mai puțin desăvârșit. Ideea conform căreia ceva mai desăvârșit nu poate depinde de ceva mai puțin desăvârșit nu poate proveni de la ființa umană, deci singura concluzie este că ea a fost sădită în mintea omului de o altă ființă, mai înaltă și mai profundă, mai desăvârșită decât omul, deci de Dumnezeu. Ei îi datorăm tot ce posedăm ca intelect; „dacă în lume există vreo inteligență care să nu fie perfectă, ființa ei trebuie să depindă de puterea lui Dumnezeu.” Dacă depinde de o ființă mai desăvârșită, această ființă există. În cazul în care această ființă mai desăvârșită nu ar exista, omul ar avea perfecțiunea, nefiindu-i străine infinitul, eternitatea, atotputernicia, omniștiința, omniprezența, desăvârșirea. Examinând toate lucrurile despre care omul are vreo idee în raport cu perfecțiunea sau cu imperfecțiunea, îl putem cunoaște pe Dumnezeu; lucrurile în care găsim vreo imperfecțiune nu țin de Dumnezeu. Dacă vorbim așadar de ființa perfectă, de Dumnezeu, trebuie să precizăm că existența lui este ființa lui. Existența se însoțește astfel cu esența și atunci esența (ființa perfectă) există, deci Dumnezeu există.

Dacă ar fi să rezumăm până la simplitate gândirea lui Descartes, am putea afirma că filosoful a vrut să ne transmită faptul că există întotdeauna în noi un lucru care „depinde numai de noi, și anume, acela de a reda cu exactitate ceea ce simțim, de a spune că vedem clar atunci când vedem clar, că vedem confuz atunci când vedem confuz, că ne îndoim când ne îndoim, că nu știm când nu știm etc. Nu depinde decât de noi să nu ne mințim pe noi înșine și să nu-i mințim nici pe ceilalți. […] veracitatea, iată ce avem întotdeauna la dispoziția noastră.” Filosoful consideră că este necesară cunoașterea în vederea ameliorării condiției umane, nu doar de dragul cunoașterii și tocmai de aceea trebuie să redăm în mod exact felul în care ne apar lucrurile. Fragil și preocupat toată viața de propria sănătate, gânditorul apreciază ideile care sporesc cunoașterea ce ar putea conduce la afirmarea unei filosofii practice, care să asigure sănătatea – „cel mai de seamă bun și temeiul tuturor celorlalte bunuri ale vieții.” De altfel, este întâiul gânditor ce „avansează ideea cercetării medicale în echipă și își fixează el însuși proiectul de a descoperi noi cunoștințe despre natură pentru a deduce din ele reguli pentru medicină”.

II. 4. DEPĂȘIREA SCEPTICISMULUI

Michel de Montaigne, admirându-i pe „pironici” (după cum îi numește pe adepții lui Pyrrhon) și stimulat de o neobosită curiozitate se întreabă: „Nu este oare un câștig să te găsești desprins de lanțurile ce-i strâng pe ceilalți? Nu este mai bine să te ții pe cumpăna îndoielii decât să te alături atâtor rătăciri scornite de năzăririle omului?” Montaigne analizează această problemă și ajunge să evidențieze capacitatea rațiunii de a-și cerceta critic propriile limite, astfel încât concluzia lui Pyrron – „nu știu” – devine o întrebare – „Ce știu eu?”: „[…] când ei spun ‹‹nu știu›› sau ‹‹mă îndoiesc››, spun că această singură arătare se alungă de la sine cu tot ce mai urmează, nici mai mult, nici mai puțin ca și reventul care împinge afară mustirile rele și se alungă deodată cu ele. Această născocire mai întemeiat este încăpută cu întrebarea ‹‹Ce știu eu?››, cum o pun eu pe cumpăna cântarului”. Montaigne crede cu atâta tărie în forța acestei întrebări încât ajunge să o adopte ca deviză și cere să fie gravată pe o medalie pe care pune să o bată în 1576; „Montaigne ajunge astfel la un fel de ignoranță doctă, știință a neștiinței sale.”

Scepticismul lui Montaigne este „de factură modernă, sensibil la pluralismul și metamorfozarea ierarhizării valorilor culturii”. Adevărată conversiune interioară, filosofia lui Montaigne trimite la reîntoarcerea la noi înșine, astfel încât, eliberată de ideile preconcepute, de deprinderile și dogmele falsificatoare, conștiința să revină la puritatea și autenticitatea originară. Spirit critic lucid, parcă anunță și pregătește îndoiala carteziană. Pentru a trece de la scepticism la certitudine este necesar ca omul să recurgă la introspecție, să se analizeze pe sine însuși, într-un proces critic ce ar revalorifica autonomia conștiinței – sistem de referință al vieții morale, tribunal suprem în materie de bine și adevăr.

„Unul din scopurile interogației carteziene, strâns legat de cel al configurării unei structuri sistematice a cunoașterii prin obținerea fundamentelor sale, este combaterea scepticismului.” Omul este înzestrat cu toate facultățile prin care poate să recunoască adevărul. Dacă o idee este clară și distinctă, atunci este și adevărată. Dacă ajungem la eroare, vina este a unei influențe nefaste, exterioare sau a faptului că facultatea de a cunoaște adevărul este mărginită. Descartes vede cunoașterea ca o acumulare de adevăruri. Tot ceea ce percepem clar și distinct este adevărat deoarece asemenea idei – clare și distincte – provin de la Dumnezeu, ființa perfectă, care nu poate fi cauza erorii. Eroarea nu are niciun rol în cunoaștere, ea este privație, negație în sensul că e lipsa unor cunoștințe pe care ar fi trebuit să le avem, e consecința naturii noastre dubitative, are un rezultat nul în planul cunoașterii căci izvorăște din nepotrivirea dintre intelect (care este finit) și voință – cu sensul de liber arbitru, care este infinit, desăvârșit. Când voința se întinde peste limitele intelectului apare eroarea căci voința se apleacă asupra unor lucruri pe care nu le cunoaște și nu le înțelege.

Starea de spirit a filosofului francez ce reiese din paginile scrise cu atâta pasiune, trădează fără urmă de îndoială țelul pe care și-l propune procedând deductiv, descoperind astfel adevăruri de necontestat. Descartes, cu toate că este genial pentru timpul său și este cunoscut ca fiind creator în mod remarcabil și în domeniul științific, cu toate cunoștințele vaste pe care le avea în ceea ce privește știința secolului în care a trăit, moștenește mult – ca atitudine dar și ca aspirații spirituale – de la scolastici, gândind încă aproape de secolele care l-au format și influențat din punct de vedere spiritual, în care a dominat o concepție filosofică pentru care deductibilitatea integrală a lumii era firească (concepe seria deductivă ca absolut continuă, sprijinindu-se pe un „fapt” inițial). Gânditori ai secolului XX, printre care Alexandre Koyré dar și Nae Ionescu au încercat să arate că Descartes este atât de mult influențat de scolastică, încât e tributar ei: „se vede cât de vechi și cât de nou era Descartes. Descartes stă până peste glezne, până la genunchi aproape, încă în scolastică”. Punct de plecare obligatoriu al efortului intelectual, critica/respingerea scepticismului conduce la afirmarea posibilității de a cunoaște ceva în mod cert, de a ajunge așadar la aflarea adevărului. Depășirea scepticismului reprezintă modul de a trece de la un tip de judecată la alta, de la tradiție la modernitate. Trecerea de la medieval la modern este de o complexitate tulburătoare. Aceasta presupune o reevaluare a cunoștințelor, a lumii, a sinelui și a valorilor. Gânditorii epocii moderne ajung să înțeleagă că este esențial să păstreze valorile medievale și să le redirijeze spre cerințele noului veac.

Îndoiala carteziană – elementul central al filosofiei carteziene – marchează nașterea conștiinței critice în adevăratul sens al cuvântului și aceasta tocmai pentru că Descartes este hotarât să-și extindă demersul până la ultimile consecințe. Atitudinea filosofului era cea a unui sceptic, dar Descartes nu “s-a îndoit pentru a se îndoi, pentru a zdruncina încrederea în adevăr, ci s-a îndoit pentru a putea recolta din această îndoială o certitudine – certitudinea primordială a eului care gândește, pe care el își va înălța ulterior întregul său sistem.” Pentru sceptici îndoiala este „o poziție gnoseologică definitivă, în timp ce pentru Descartes ea este numai un punct de plecare și o metodă. […] Putem spune că Descartes asimilează și totodată depășește scepticismul.”

Îndoiala carteziană este fundamental diferită de cea sceptică. Spre deosebire de sceptici, Descartes se îndoiește pentru că este în căutarea unor cunoștințe certe, universal valabile, iar un asemenea țel îi impune anumite rigori. “Dacă îndoiala sceptică se complace într-o interogație fără răspuns, îndoiala carteziană este una de tip hyperbolă; în loc de a rămâne în suspensie (epohé) ea uzează de negație până ce ajunge a nu mai fi posibilă.” Îndoiala sa este în acord cu finalitatea vizată. Îndoiala reprezintă de fapt instrumentul de a dobândi certitudinea, iar prin certitudine depășim îndoiala. Abia după elaborarea metodei va practica Descartes îndoiala radicală. Filosoful stăpânit de îndoiala care îl conduce și îl epuizează dispare; dimpotrivă, îndoiala este luată în stăpânire și direcționată astfel încât să se ajungă la dobândirea certitudinii. Se modifică natura îndoielii care devine un instrument folosit după voința omului. Abia acum se poate vorbi de îndoiala așa-zis metodică (această expresie nu e întâlnită în opera filosofului), atât de diferită de cea sceptică. De altfel, „scepticii nu se îndoiau decât pentru a se îndoi; Descartes se îndoiește pentru a ajunge la adevăr. Îndoiala scepticilor este definitivă; cea a lui Descartes este provizorie fiind doar un moment din gândire, continuând de fapt judecata. Îndoiala scepticilor e un scop, cea a lui Descartes e un mijloc”. Din îndoiala cea mai profundă se naște evidența. Îndoiala metodologică nu este o simplă stare temporară, psihologică, de suspiciune, nesiguranță și neîncredere în cunoaștere, ci e un act logic, de negație, care presupune că orice cunoștință este falsă. Îndoiala nu este un rezultat izolat, ca la sceptici; scepticul se mulțumește să rămână în această atitudine de suspendare a oricărei judecăți, considerând îndoiala drept scop final. Pentru Descartes, aceasta este provizorie, fiind doar un mijloc sau procedeu metodic și este prima etapă a drumului cartezian spre cunoaștere. În îndoiala sceptică spiritul oscilează între un „da” și un „nu” care, respingându-se neîncetat, ajung adesea să fie amestecate și să se „transforme” în neutralitatea lui „poate”. La Descartes nu vom întâlni această oscilație între „da” și „nu”. Gânditorul spune un „da” hotărât, fără rețineri, deciziei de a cunoaște fundamentul lucrurilor. Conștient de faptul că puterea de înțelegere a omului este limitată, Descartes va accepta ideea că întreaga valoare a omului nu stă doar în superioritatea intelectului ci în voința și fermitatea cu care fiecare se decide să acționeze. “În timp ce se îndoiește, Descartes nu imită pe sceptici, nu are ca și ei intenția de a pune la îndoială certitudinea gândirii sale cotidiene, îndoiala sa nu va fi reală, ci una simulată. Dacă scepticii se îndoiesc pentru a se îndoi, Descartes se îndoiește pentru a nu se mai îndoi.” Descartes pleacă de la îndoială nu pentru a rămâne în ea, ci pentru a putea continua judecata și a ajunge la un adevăr cert. Îndoiala carteziană nu este definitivă și radicală; este gândită cu scopul de a explora, de a afla, de a raționa, de a judeca; e provizorie, fără a fi întâmplătoare, e pentru a putea cerceta, e un mijloc pentru a ajunge la adevăr, nicidecum un scop în sine.

Utilizarea îndoielii metodice ca punct de plecare a cugetării filosofice și științifice nu trimite la ideea unei stări de criză a conștiinței ci la ideea de atitudine critică, dar o atitudine ce afirmă posibilitatea cunoașterii. Argumentele seamănă cu cele ale scepticilor dar intențiile sunt altele: filosoful nu se menține în îndoială (nu rămâne captiv îndoielii). Trebuie remarcată folosirea deliberată a tehnicilor scepticismului, deși nu dintr-un punct de vedere filosofic, ce duce îndoiala până la extrem. Face acest lucru cu scopul de a vedea dacă există ceva ce poate supraviețui îndoielii; dacă găsește ceva care să supraviețuiască îndoielii, acel ceva urmează să servească drept bază, piatră de temelie pentru noul edificiu al științei. În mod conștient și deliberat, Descartes hotărăște să rupă orice legătură cu trecutul, să nu se mai încreadă în autoritatea vreunui filosof și să pornească de la început, bazându-se pe propria rațiune. Convins fiind că trebuie să evite confuzia dintre ceea ce este clar și evident și ceea ce este conjunctural, decide că pentru a ajunge la cunoașterea certă trebuie să ajungă la idei clare și distincte, să lucreze cu astfel de idei care să aibă o semnificație clară. Ceea ce este pus la îndoială nu sunt opiniile, ci izvoarele cunoașterii. Scopul nu este de a te opri la îndoiala ca atare, cum făceau scepticii în antichitate, ci de a găsi ceea ce nu mai poate fi pus la îndoială – certitudinea. Drumul spre certitudine e pavat însă cu întrebări sceptice cât mai radicale, dar așa reușește filosoful să înlocuiască autoritatea exterioară cu evidența clară, introducând astfel libertatea în știință. „Descartes […] ajunge la depășirea îndoielii sceptice cu ajutorul îndoielii metodice […]. Pentru a pune în dezbatere adevărurile cele mai evidente, îndoiala exagerată din Meditația I (cu ipoteza unei înșelătorii divine) este chemată pentru a depăși îndoiala lui Montaigne.”

Cogito este antisceptic și ceea ce aflăm cu ajutorul lui duce la certitudinea existenței adevărului. Descartes se îndoiește pentru a ajunge la adevăr. Cogito este o realitate care conduce la capacitatea de a sesiza că suntem capabili de a afla adevărul căci pentru a putea gândi este neapărat nevoie să exiști; este conștiința unei descoperiri care este reală și nu mai trebuie demonstrată.

Descartes rămâne în istoria filosofiei ca gânditorul care a luptat cu scepticismul radical, înfruntându-l. Convingerile acumulate de-a lungul vieții în mod necritic pot vicia raționamentele noastre, deci omul trebuie să-și curețe mintea de tot ce a acumulat în mod necritic apelând la îndoiala metodică. Făcând din rațiune instrumentul fundamental al oricărei reflecții și cercetări, punând accent pe rolul acțiunii practice și pe ideea de cercetare a naturii, așezând eul în centrul cunoașterii, formulând limpede ideea că omul este stăpânul naturii, nutrind „convingerea fermă că prin desfășurarea sistematică a gândirii, în conformitate cu normele unui intelect de-sine-stătător, știința va reuși să reconstruiască și să domine universul”, acest filosof a adus o contribuție extraordinară la modificarea viziunii pe care omul o avea cu privire la locul său în univers ca și la aceea referitoare la calea care trebuie urmată pentru a ajunge la aflarea adevărului, aceste cuceriri ale gândirii deschizând perspective imense, influențând gândirea secolului al XVII-lea, dar mai ales a secolelor următoare. Lumea modernă gravitează în jurul ideilor lui Descartes, filosoful fiind convins că spiritul uman poate cuceri adevărul prin propriile resurse. „Scepticismul nu este ultimul simptom al crizei conștiinței, care anunță timpurile moderne. Descartes reușește să deschidă calea către o nouă certitudine. În vârtejul îndoielilor, ceva rămâne totuși indubitabil: faptul propriei existențe. Faptul că Descartes nu mai găsește în Dumnezeu sediul certitudinii cele mai originare […], ci deplasează acest sediu în om marchează în mod decisiv filosofia de după el.”

CAPITOLUL III – PASCAL ȘI CONDIȚIA UMANĂ

Unul din aspectele cele mai uimitoare ale filosofiei lui Pascal este efortul acestuia de a se elibera de rațiune. Acest filosof nu se lasă impresionat de puterile rațiunii, fiind convins că soarta omului ține de credință și de existența religioasă. Nefiind educat la colegiu – tatăl său era sceptic cu privire la posibilitățile învățământului oficial – el nu a fost nevoit să renunțe la aristotelismul studiat în școală. Franța trecea în acele timpuri printr-o perioadă în care se forma o elită capabilă să înțeleagă și să promoveze știința, arta și cultura. Cu ajutorul tatălui său cunoaște foarte devreme mulți savanți ai acelor vremuri deoarece încă din adolescență i se permite să participe la întrunirile acestora. Poate și acestea sunt motivele care l-au adus în situația de a “disprețui laudele rațiunii și de a rămâne indiferent la blamul acesteia, […] înțelegând foarte bine că e inutil să apelezi la rațiune pentru a lupta împotriva rațiunii: căci, dacă rațiunea este judecătorul suprem, poți fi sigur că ea nu-și va recunoaște de bunăvoie vinovăția și se va justifica mereu.”

Marii gânditori care au lăsat posterității opere remarcabile în filosofie au fost în căutare unei noțiuni, unei idei, unei legi unice pe care au așezat-o la baza tuturor lucrurilor, devenind astfel forma de manifestare multiplă a unei singure realități adevărate, a unei esențe, a unui principiu. Înaintea lui Pascal, Descartes descoperă că omul conține în spiritul său lumea. Acest filosof înțelege că omul este cel care judecă istoria și constituie știința conform libertății sale. Pascal va amprenta filosofia sa cu urmele conflictului lăuntric, trăit cu o intensitate aparte. „Nu vom întâlni în cuprinsul acestei filosofii elementele unui edificu conceptual, sistematic, nici meditațiile reci, speculative ale unui metafizician creator de abstracții, ci roadele vii ale unei inteligențe lucide și ale unui temperament pasionat, extrem de sensibil la frământările și contradicțiile epocii sale.”

Mereu vie și emoționantă, profundă, austeră și uneori angoasantă, gândirea lui Pascal a rămas pentru istoricii filosofiei o permanentă temă deosebit de sugestivă pentru reflecția filosofică asupra omului. Creionarea atât de tulburătoare a experiențelor spirituale, profunzimea și originalitatea gândirii sale, amplificate de o sensibilitate aparte, de subtile nuanțe, au dat operei pascaliene unicitate și o incomensurabilă valoare.

III.1. VIAȚA CU EXPERIENȚELE SALE

Născut la 19 iunie 1623, precoce, sclipitor și ingenios, autor al unui tratat despre conice la doar 16 ani care trezește interesul învățaților vremii, Blaise Pascal este gânditorul care aduce contribuții importante în fizică, în geometria spațiului, în aritmetică, în științele aplicate (a avut ideea unei prese hidraulice și inventează prima mașină de calcul, utilizată manual, punct de plecare al calculatoarelor moderne), demonstrează experimental existența vidului aflând astfel masa critică a aerului, aduce contribuții considerabile la calculul probabilităților și la fizica fluidelor, studiază greutatea aerului, formulează prima teorie modernă de hidrostatică și este la un pas de a descoperi calculul infinitezimal, aduce contribuții și în ceea ce privește proprietățile cicloidei, ruleta etc. Rămâne astfel în istoria gândirii ca un neobosit cercetător atât în științele exacte cât și în cele ale spiritului. Ca și în cazul lui Descartes, biografii au insistat asupra faptului că mediul în care a trăit primii ani din viață a lăsat urme adânci asupra felului său de a fi și de a se raporta la tot ce este în jur. Este cert că pasiunea științifică a lui Pascal a fost mult mai puternică decât celelalte preocupări și că a avut capacitatea de a deveni foarte cunoscut în domeniul matematicii sau al științelor naturii. Trăind în epoca raționalismului, Pascal a fost foarte riguros și exigent, trecând prin filtrul rațiunii toate cunoștințele. Dar unele întâmplări îl îndreaptă spre alt tip de preocupări; ajunge să constate că ordinea și existența lui Dumnezeu nu este demonstrabilă. În plus, se simte atras din ce în ce mai mult spre filosofie întrucât ceea ce îl interesează cel mai mult este interogația cu privire la natura umană.

Restructurarea interioară ce apare odată cu preocupările religioase alături de severa singurătate care îl conduce treptat de la o puternică criză morală la o credință autentică, neoficială, fără artificii, sunt semnificative, ducându-l la trăirea experienței care deschide calea către sentimentul prezenței lui Dumnezeu, transformându-l într-un practicant convins. Ajunge să-și dorească să scrie o Apologie a religiei creștine – apărare rațională a religiei creștine – gen foarte răspândit în secolul al XVII-lea. Conștient de semnificația religioasă și morală a gândirii sale, acest gânditor a fost un apologet. Ultimii patru ani din viață vor fi consacrați acestei apologii, dar timpul, cu puterea sa corozivă, îi este dușman; boala îl împiedecă să lucreze într-un ritm susținut, așa cum și-ar fi dorit, astfel că astăzi avem doar fragmente dintr-o posibilă lucrare unitară, fragmente adunate într-o scriere numită de către primii editori Pensées (Cugetări) care a apărut la opt ani după moartea sa. Principala preocupare a filosofului a constat în faptul că a dorit să arate cum rezolvă revelația creștină problemele legate de existența omului. O altă operă remarcabilă rămasă de la acest gânditor o reprezintă Provincialele, pamflet scris sub pseudonim cu scopul de a-l apăra pe Arnaud care înveselise întreg Parisul cu portretele sale amuzante, făcute gravilor “doctori” ai Sorbonei, ce îl atacaseră în acea perioadă. Lettres d’un Provincial cunoscute și sub titlul de Les provinciales au fost scrise cu riscul de a-l duce pe autorul lor între zidurile Bastiliei și reprezintă “o capodoperă a ‹‹jurnalismului›› și a literaturii clandestine de polemică teologică în care Pascal apără pozițiile janseniste”, fiind foarte cunoscute datorită faptului că surprind atacul la adresa teologiei morale a iezuiților – instrumente ale puterii, creștini ‹‹politici››. Prin Les provinciales Pascal participă la polemica teologică, morală și socială care îi opune pe iezuiți – ce reprezentau autoritatea politică, și pe janseniști, luând apărarea celor din urmă. Filosoful surprinde aspecte ale vieții sociale, făcând o radiografie a ceea ce se întâmplă în Franța acelor vremuri: de la împrumuturile cu dobândă imensă până la legitima apărare sau pedeapsa cu moartea. Apără gândirea împotriva forței, sinceritatea împotriva minciunii, obiectivitatea împotriva interesului, viața împotriva agresivității. ‹‹Comedia clericală›› a călugărilor iezuiți și iacobini, ideile privitoare la responsabilitatea umană, la apărarea adevărului, a respectului vieții, sunt magistral realizate de autor, Pascal, conștient fiind de rolul și puterea cuvintelor bine alese, folosind cu măiestrie “procedeele ironiei și elocinței indignate într-o limbă foarte sigură ce a contribuit la fixarea francezei clasice”. Scrisorile provinciale au avut un impact puternic asupra populației dar și asupra autorităților; dorința de a polemiza este evidentă, scrierile oscilând între ironie și persiflare; vor fi de altfel condamnate de către Congregația Indexului în 1657.

Deși unii istorici ai filosofiei au considerat că Pascal face parte dintre discipolii lui Descartes, este cel puțin suprinzătoare această ipoteză. Se poate afirma că Pascal a fost cartezian doar dacă avem în vedere faptul că el a afirmat supremația metodei matematice în domeniul deducției și al demonstrației, dar trebuie subliniat faptul că nu a împărtășit convingerile lui Descartes care privesc extinderea aplicabilității și utilității acestei metode matematice în toate domeniile cunoașterii. Pascal sesizează faptul că suntem nevoiți să recunoaștem caracterul probabil al ipotezelor pe care le susținem în anumite domenii, cum ar fi în științele naturii; aici experiențele conduc la sporirea graduală, în timp a cunoștințelor. În unele științe, proba constă așadar în experiențe, nu în demonstrații.

De-a lungul timpului părerile au fost împărțite în ceea ce privește locul acestui gânditor în secolul în care a trăit și în gândirea europeană ulterioară: „printre contemporanii săi, Pascal era un ‹‹întârziat››: el nu se simțea atras, ca toți ceilalți oameni, înainte, către un viitor ‹‹mai bun››, ci înapoi, către profunzimile trecutului. Ca Iulian Apostatul el voia să dea înapoi ‹‹roata timpului››. În fapt, Pascal era un apostat; el a abandonat, a renegat tot ceea ce umanitatea câștigase prin eforturi comune vreme de două strălucitoare secole, acele veacuri pe care posteritatea recunoscătoare le-a numit Renaștere. Totul se reînnoia și toți vedeau în această reînnoire destinul lor istoric. Însă lui Pascal îi era teamă de noutate. Toate eforturile gândirii sale, atât de neliniștită și în același timp, atât de profundă și concentrată, le folosea pentru a rezista curentelor istoriei, le utiliza în scopul de a nu se lăsa antrenat de aceste curente.” Deși a avut momente când a condamnat rațiunea și pe cartezieni, îi recunoaște acesteia capacitatea de a stabili ceea ce este drept și rațional, recurgând așadar la cartezianism în mod subtil, neafișat, discret.

Textele pascaliene ridică o serie de probleme care constrâng cititorul să urmărească cu maximă atenție demersul filosofic. Dorința de a determina geneza operei, intenția autorului dincolo de rândurile scrise, curentele de care se apropie sau la care se alătură sunt o provocare, cu atât mai mult cu cât această operă a fost mai mult studiată de literați. După C. I. Gulian, Pascal reprezintă un punct de plecare pentru gândirea următoarelor secole: „De la Pascal începe, în evoluția conștiinței europene, tragicul spiritualității absolute: oricât ne-am bucura de viață, cunoaștere, artă, creație etc., nu putem să uităm faptul că toate aceste valori sunt dublate de nonvalori, că existența ne depășește cu absurdul ei; de fapt, ne înfioară arătându-ne fața ei antivalorică.”

Impresionat de slăbiciunile și contradicțiile lăuntrice ale ființei umane, orientat spre observație și analiză minuțioasă a realității sociale, Pascal condamnă în unele momente rațiunea dar îi recunoaște alteori meritele. „Cu toate inconsecvențele și contradicțiile gândirii sale, Pascal rămâne unul dintre cei mai remarcabili savanți și gânditori ai Europei moderne, care ne-a dezvăluit cât de mare e forța cugetului omenesc, în ciuda tuturor factorilor care îl tulbură și îl violentează.” Și datorită lui putem înțelege mai bine problemele filosofice care continuă să ne intereseze, să ne fascineze și să ne frământe și astăzi.

„Urmărindu-i viața, vedem în omul lui Pascal pe Pascal însuși. […] mereu singur, mereu căutând, plutind în incertitudine, așteptând, un om care nu își pierde speranța. Crede într-o posibilă întâlnire cu Dumnezeu, deși acesta nu i se dezvăluie.”

III.2. METODA: RESPINGEREA SISTEMULUI

Se știe că în secolul al XVII-lea a gândi însemna a te supune probelor raționale, filosofia ajungând să se dezvolte ca o geometrie, înlănțuind ideile în cadrul demonstrației, ajungându-se astfel la certitudine. Dacă René Descartes era convins că metoda suverană pe care o propusese – metoda matematică – avea aplicabilitate universală și susținea că atitudinea ideală este cea a matematicianului, Pascal a dezaprobat în anumite situații metoda marelui raționalist și, mai ales, ideea de exaltare a spiritului matematic în filosofie. Nu trebuie să se înțeleagă că Pascal a disprețuit eficiența și precizia riguroasă a matematicii sau că a considerat tinerești, inutile și lipsite de sens cercetările științifice sau matematice asupra cărora s-a aplecat în trecut. Dar este convins că metoda matematică și metoda științifică nu sunt singurele mijloace prin care ajungem să cunoaștem adevărul despre lucruri, că nu poate fi extinsă metoda matematică în filosofie și că nu putem explica rațional faptele de orice natură. Chiar dacă a manifestat o înțelegere justă asupra naturii științei și metodei științifice, chiar dacă „a fost un ‹‹cartezian›› în măsura în care a afirmat supremația metodei matematice în domeniul educației și al demonstrației, el nu a împărtășit în niciun caz convingerile lui Descartes privind amploarea aplicabilității și utilității ei.” Deși Traité sur le vide și L’esprit de géometrie sunt scrise în mod sistematic, Pascal arătând astfel că metoda științifică întemeiază adevărul pe demonstrație și pe experiență, filosofia sa nu este formulată sistematic, reflecțiile fiind scrise în funcție de inspirație și de trăirile resimțite, sub influența pesimismului jansenist; metoda matematică (geometrică) este ineficientă în domeniul metafizic.

Pascal va fi cea mai puternică voce (și prima, de altfel) din secolul în care a trăit care va respinge cu vehemență sistemele, denunțând “ordinea lineară, progresivă, care pune reprezentarea lumii într-o perspectivă care pornește de la un ego fix ce recompune, în gândirea sa, arhitectura lumii”. Pentru ființa umană nu sunt atât de importante adevărurile matematice și științifice. Mai importantă este pentru oameni acceptarea lumii (și implicit a sinelui), natura și destinul omului în lume; dar acestea nu pot fi descoperite cu ajutorul rațiunii de către omul de știință sau de către filosof, chiar dacă se încearcă folosirea unor metode riguroase.

În scrierile pascaliene nu găsim elementele unui sistem, nici meditațiile abstracte, geometrice, asemănătoare gânditorilor timpului său, ci reflecțiile unei inteligențe sensibile și ale unui temperament flegmatic, vizibil impresionat de realitățile sociale și de reacțiile omului în genere. Dezgustat de spectacolul dezolant al lumii, gânditorul acceptă singurătatea și izolarea, care, trăite cu o intensitate excepțională, îl vor conduce la reflecțiile de mai târziu. Filosofia lui Pascal reprezintă un început, propune un alt tip de text, “nu e un sistem, ci o experiență; este propria viață lăuntrică, în ceea ce are mai profund și mai complex, lipsită de trăsăturile inerente unei teorii filosofice propriu-zise, unei doctrine sistematice și unitare în care ordinea ideilor să rezulte prin înlănțuiri de silogisme.”

Abandonând construcțiile abstracte, Pascal va compara omul cu o trestie gânditoare, filosoful sugerând prin această metaforă conștiința finitudinii dar și a unicității omului; se poate astfel întrezări o viziune aparte asupra vieții. Trestia, deși aparent firavă, e de o rezistență tulburătoare; nu cedează, nu se rupe în bătaia vântului – a vicisitudinilor vieții, e flexibilă, își revine chiar dacă poate să pară îngenunchiată, copleșită, epuizată: „omul nu este decât o trestie, cea mai slabă din natură, dar este o trestie cugetătoare […] în cazul în care universul l-ar strivi, omul ar fi încă mai nobil față de ceea ce-l ucide, pentru că el știe că moare […].

Mereu nesigur și ezitant, perseverent totuși, deși nu se regăsește nici pe sine, omul se iluzionează sperând că poate cunoaște și explica universul: „Ce himeră mai este și acest om? Ce noutate, ce monstru, ce haos, ce îngrămădire de contradicții? Judecător al tuturor lucrurilor, imbecil vierme de pământ, depozitar al adevărului, îngrămădire de incertitudine și eroare, mărire și lepădătură a universului”. Omul e așadar o îngrămădire de contradicții, amestec de rațiune și pasiuni, o enigmă pe care nu a reușit să o dezlege nimeni, fiind într-o permanentă luptă cu sine căci în el sălășluiește deopotrivă „judecătorul tuturor lucrurilor” dar și „imbecilul vierme de pământ”, „depozitarul adevărului” dar și „îngrămădire de incertitudine și eroare”, „mărire a universului” dar și „lepădătură a lumii”, aceste stări contradictorii fiind inseparabile și condiționându-se reciproc. Și, deși acestea toate îl discreditează și îl descalifică, are un avantaj covârșitor: este nenorocit dar e conștient de asta, știe că este astfel; de aceea se consideră atât de măreț, de triumfător. Omul este totodată singura ființă care gândește, demnitatea sa avându-și temeiul în această gândire ce îi permite accesul la diverse informații, la cunoașterea universului dar și a propriei condiții de simplu muritor. Pascal accentuează faptul că suferința omului este cauzată de această stare de instabilitate între măreție și micime, între speranță și disperare, fericire și nefericire, contradicțiile, oscilațiile și neputința lui bulversându-l. Farmecul limbajului pascalian arată faptul că filosoful înțelege rolul atât de important al limbajului și știe să fie concis dar și să uzeze de repetiție, sesizează efectele antitezei dar și a negațiilor.

Pascal deplânge condiția speciei umane în genere. „Cu o străduință înfrigurată, ca sub îndemnul unei amare voluptăți, Pascal înalță și coboară la fiecare pas ființa umană, revelându-i contradicțiile, exaltându-i măreția, deplorându-i slăbiciunile în măreție și măreția în slăbiciuni.” Căutarea filosofului are în vedere activitatea omului, limitele și capacitățile sale, potențialul și forța sa. Omul, consideră filosoful, este „în esență vid și vacuitate: totul în el este găunos și inconsistent”, este o ființă prin excelență contradictorie: „amestec de lumini și umbre”, având calități și defecte, sentimente superioare și porniri animalice, omul, ființă firavă și totodată complexă, caută în permanență răspunsuri rătăcind printre întrebări, simte că a fost fericit dar a pierdut această fericire și trebuie să o redobândească. În viziunea filosofului fericirea devine sinonimă cu setea de dreptate, cu stima pe care ne-o acordă cei din jur, cu un trai liniștit, simplu, curat. Pentru a ajunge la o astfel de stare, omul trece printr-un travaliu al cunoașterii de sine, al autocunoașterii. Acest proces presupune un act reflexiv în care omul se întoarce, cu ajutorul unor exerciții de gândire și a unor întrebări, asuprăși. Se cercetează pe sine, căutându-se necontenit, întrebând, problematizând și sperând într-o regăsire validă. Pascal dorește de fapt orientarea omului către esența sa; atunci când gândirea revine asuprăși are loc o răsucire interioară către ceea ce omul reprezintă mai semnificativ. Gândirea realizează prin opera lui Pascal o mutare a discursului de la cogito-ul cartezian la condiția umană.

Depășirea acestei ingrate condiții umane profund absurde și iraționale este posibilă doar în religia creștină deoarece prin credință poate omul spera să atingă fericirea. Fericirea este dată de simplitate și decență, de un trai liniștit. Setea de dreptate dar și adevărata prietenie sunt sinonime fericirii iar stima pe care ne-o oferă semenii arată dacă am atins acest lucru. Se poate spune că Pascal se află aici în proximitatea vanității. Se vede că experiențele complicate, tensionate pe care le trăiește și-au pus amprenta asupra creației sale. Idealul căutat era acel honnête homme, noțiune specifică secolului al XVII-lea care avea sensul etimologic de ‹‹om onorabil›› și a jucat un rol considerabil în cultura și civilizația acelei perioade; honnête homme era definit ca “o chintesență a tuturor virtuților care țin de rațiune ca și de inimă, universalitate a spiritului, discernământ subtil, bunătate, rectitudine în gândire, sinceritate și, mai presus de toate, moderație”; presupunea omul de bine care prețuia valori precum curtoazia, politețea, civilitatea, urbanitatea (deși inițial se referea la modelul curtezanului, având deci conotație negativă), omul ce stăpânea arta de a se exprima în saloane, un om bine educat, integru, moral, echilibrat, obiectiv, cu judecată corectă, cu discernământ, onest, sincer, autentic, un gentilom fără pretenții, fără aroganță sau dorință de a se impune și a domina pe ceilalți.

Deși este „circumscris în jurul ideii finitudinii”, omul pascalian este făcut pentru a cugeta; cugetând omul caută mereu răspunsuri la întrebări despre lumea din afară dar și despre lumea din lăuntru, caută cu înfrigurare adevăruri dar găsește doar incertitudini. În această demnitate a cugetării rămâne tot meritul și toată forța sa. Măreția pe care o resimte omul poate fi inferată chiar din nenorocirea sa. Este admis de toți filosofii că esența gândirii pascaliene rămâne antropologia. În lupta aceasta sfâșietoare între om și univers e cert că omul este învingător. Ceea ce e omenesc îl pasionează și îl interesează pe Pascal, el fiind filosoful ce sesizează dubla natură a omului, neoprindu-se doar la măreția sau doar la mizeria acestuia. Omul ocupă poziția de mijloc, este în „starea de mijloc”, se situează mereu între două extreme. Dacă cineva vrea și încearcă să părăsescă starea de mijloc se îndepărtează de umanitate. Pentru că este „infinit de îndepărtat de ambele extreme”, de adevăr și fals, de cunoaștere și necunoaștere, de fericire și nefericire, el nu poate decât să se străduiască să descifreze ceva din ceea ce aparține lucrurilor din mijloc – doar atât e capabil să realizeze omul. Această medie poate să îl facă mediocru dar îl poate și salva. „Dacă omul vrea să depășească iluzia aparențelor, care face ca viața să nu fie decât un vis, el trebuie să așeze centrul figuralității în Dumnezeu, oglindă centrală asemănătoare cu acelea care erau plasate, în acea epocă, în centrul anumitor anamorfoze pentru a restructura forma deformată de punctele de vedere parțiale, care ne obligă, de altfel, să efectuăm saltul de la punctul de vedere al naturii la acela al grației.”

III. JOCUL CONTRARIILOR

Structura realului este paradoxală pentru gânditorul francez, misterul vieții fiind punctat de ludicul contrariilor. Rațiunea detestă contradicția; viața omului este încărcată însă de contradicții. Elemente antinomice arată dificultatea de a afla esența omului: și rezonabil și absurd, și rațional și emoțional, și valoros și lipsit de valoare, și neputință și putere; aceste forțe antagonice se combat din eternitate în om, ajungând să decidă soarta omului ca ființă spirituală.

În capitolul, sugestiv intitulat, „Contradicții uimitoare ce se găsesc în natura umană cu privire la adevăr, la fericire și la multe alte lucruri” Pascal va arăta că în antagonismul dintre om și univers, omul reușește până la urmă să iasă învingător. Disjuncția dintre je și moi e explicată de Pascal astfel: je (care în fapt înseamnă „a fi”) aparține nivelului existențial și poate fi gândit ca fiind în legătură cu limitele, cu finitudinea și tragismul condiției umane; nivelul lui „a avea” îi revine lui moi – și presupune dorința de glorie prin inautenticitate, are deci legătură cu minciuna, cu greșeala și potențează astfel tragicul; apare așadar dubla ipostază: a fi – a avea și în acest mod reușim să explicăm ambiguitatea omului, duplicitatea lui, dorința de afirmare inautentică, jocul acesta între două posibilități. Din afirmarea simultană a lui a fi și a avea apar contradicțiile ce sălășluiesc în om și-l condamnă la duplicitate, la decădere și la viață falsă, neautentică. „Pascal pare să aprecieze că importanța pe care eul și-o asumă și cu care se acoperă este urmarea unei privări anterioare de obiectul divin. Omul caută, prin faptul că se iubește pe sine atât de mult, să umple vidul pe care l-a deschis în el absența lui Dumnezeu.” Instinctul și pasiunea conduc omul; instinctul crede că fericirea trebuie căutată și aflată în noi dar pasiunea, revoltată, va conduce la ideea că putem găsi doar în afara noastră fericirea, în lucruri exterioare omului, lucruri ispititoare, care nu pot fi neglijate. Pe de altă parte, migrând între je și moi, omul resimte o insistentă și neobosită dorință de noutate datorită permanentei încercări de a ieși din propria condiție, de a căuta altceva. Nu-i mai crede nimeni pe filosofii de tipul lui Socrate care îi îndeamnă pe oameni să-și îndrepte toată atenția spre ei înșiși, să se cunoască pe sine pentru a putea cunoaște apoi alte lucruri. Socrate, stoicii și alți asemenea gânditori cultivă de altfel raționamente false. Dar de fapt nimic nu e autentic. Până și starea de căutare a omului este prezentată în termeni negativi: „Curiozitatea nu este decât vanitate”.

Pascal consideră omul ca fiind o ființă situată într-o lume infinită. Încercarea de a înțelege această lume infinită pune ființa omenească într-o dificultate extremă căci lumea vizibilă reprezintă ceva infim în întregul naturii. Dar natura în întregul ei, fiind infinită, nu poate fi cuprinsă de nimeni. În acest univers infinit, omul devine atât de neînsemnat, de lipsit de importanță, încât acest sentiment îi provoacă mai degrabă o sfâșietoare umilință decât un orgoliu nemăsurat. În mijlocul naturii, omul este „un neant față de tot, un tot față de neant: o mijlocire între nimic și tot. El este infinit de îndepărtat de ambele extreme, iar ființa lui nu stă mai aproape de nimicnicia din care este scoasă decât de infinitul în care-i înghițită.” Omul nu poate sesiza adevărata esență a lucrurilor oricât s-ar strădui; rămâne astfel cu veșnica disperare de a nu putea cunoaște nici originea, nici scopul. Insignifianța și neputința sa în fața imensității universului îl determină pe omul pascalian să se îndoiască chiar de puterea și orgoliul cugetării dar nu de cugetarea însăși căci cugetarea reprezintă adevărata și incomensurabila noblețe a omului: „omul posedă puterea gândirii; în gândire el cuprinde întreaga ființare, universul în întregul lui […] prin gândire el este stăpânul neputinței sale; înțelegând-o, el o poate domina.”

Pentru că nu-i place să rămână singur cu sine, omul se ascunde în permanență în tumultul vieții, înfruntând o existență plină de riscuri și incertitudini; existența cotidiană e un fals, nu e nici ea autentică, totul e incertitudine și nefericire, deși omul își dorește în sinea lui aflarea fericirii și a adevărului. Nu e capabil să găsească nimic cert și este nenorocit din acest motiv. Tensiunea sufletească resimțită datorită acestor constatări poate fi ușor diminuată atunci când omul, lucid și dispus să accepte realitatea, își dă seama de absoluta incertitudine în care se află. Omul este măreț și nenorocit în același timp. Știe că e nenorocit și doar această conștiință a faptului de a fi neputincios îi poate oarecum ameliora suferința. Dar capacitatea și forța de a-și cunoaște nenorocirea este în sine un semn al măreției sale. Neliniștea pe care o trăiește este o formă înaltă de manifestare a calității sale de om. Deși e înspăimântat, îndurerat și nefericit în neputința lui, îi rămâne totuși dorința și posibilitatea căutării nemărginite căci a-ți cunoaște limitele trimite la posibilitatea de a le depăși. Chiar și excesele arată dorința puternică de infinit.

Cugetarea reprezintă adevărata și incomparabila noblețe a omului. Ea duce la responsabilizarea omului, la creșterea puterii acestuia, a disponibilității de a cugeta, la recunoașterea faptului că omul trebuie să-și depășească condiția. Ceea ce constituie măreția omului este capacitatea de a înțelege esența lucrurilor. Dar „oricât de admirabile și spectaculoase ar fi rezultatele și cuceririle intelectuale, ele rămân ca niște principii reci și searbede dacă nu trec prin zona afectivității, dacă nu răspund marilor probleme ale vieții”. Singur creștinismul poate permite o comprehensiune a naturii paradoxale a omului. Pascal a evitat să explice păcatul dar a lăsat să se înțeleagă că acesta este cauza dualității manifestate în natura omului. Cu toate că, prin cădere, omul a pierdut adevărata natură, el mai păstrează ceva din starea primordială. Umilința este cea care îl face mare pe creștin și grandoarea este cea care îl face umil.

Omul nu este doar în esența sa contradictoriu; contradicția este specifică și activităților zilnice, situațiilor în care este pus mereu. Unul din motivele care duc la starea de decădere a omului, a inautenticității existenței sale este plictiseala: „Omul este atât de nenorocit, încât, chiar fără o cauză exterioară, el s-ar plictisi de plictiseala proprie condiției sale naturale”. Nestatornicia, plictiseala, neliniștea sunt stări obsesive care duc la teamă, la suferință, la nemulțumire, și, în final, la căutarea unor soluții. Până și atunci când omul crede (în naivitatea lui) că petrece în mod plăcut timpul, apare contradicția: la vânătoare, la dans, în jocuri de societate sau în exercitarea unei funcții. Acestor îndeletniciri le este specifică o ciudată ambiguitate – practicarea lor arată dorința obsesivă de distracție care este cauzată de o eternă plictiseală și de teama de singurătate, de fuga de a sta singur, doar cu sine însuși. Autoexaminarea obiectivă ce o poate aduce cu sine singurătatea provoacă teamă deoarece presupune o confruntare incomodă cu sinele ce poate duce la disconfort, ostilități sau chiar suferință. Prin aceste îndeletniciri „năvalnice și exaltate”, oamenii încearcă să nu se mai gândească la ei înșiși, ba, mai mult, depun eforturi pentru a uita de sine. „Contradicția care se manifestă pretutindeni în esența și în existența omului implică faptul că acesta nu se poate cunoaște fără echivoc pe sine, că trăiește deci într-o radicală incertitudine. Omul nu poate cunoaște prin sine nimic.”

Pus în fața unor astfel de situații în care constată aceste tulburătoare incertitudini, omul găsește că poate alege fie resemnarea neputincioasă, fie scepticismul exagerat, fie dogmatismul neîntemeiat. Pascal va căuta soluția de a ieși din acest impas în mesajul divin; acesta este singurul care poate dezlega enigma existenței umane cu dificultățile, contradicțiile și zbaterile ei. Omul rătăcește prin lume din caza faptului că nu a rezistat ispitei și a comis păcatul originar. Înainte de a comite acest păcat, omul se afla pe o treaptă a perfecțiunii de unde, mai apoi, s-a prăbușit. Rațiunea și inima au permis omului să se bucure cândva de adevăr: acest lucru se întâmpla în starea de inocență, înainte ca Adam să cadă în păcat. Prin păcatul lui Adam, omenirea a fost supusă unui travaliu continuu iar voința a fost pervertită. Dar chiar și orientate spre greșeală, rațiunea și inima păstrează încă ceva din starea edenică. Tocmai de aceea el simte cu atâta suferință „mizeria unui rege detronat”. Dogma căderii lui Adam permite înțelegerea imperfecțiunilor dar și a demnității omului. Așa cum este acum, omul e „căzut în afara ordinii creației, căreia i-a aparținut propriu-zis la origini. Starea de acum este ‹‹a doua natură›› a lui. Faptul că ea se întemeiază în definitiv în prima lui natură vrea să spună ‹‹omul îi este infinit superior omului››”.

Pentru a fi crezut nu este suficient să spui adevărul, trebuie să reușești să convingi prin ceea ce comunici, să trezești interesul, fiindcă oamenii sunt ușor influențabili, lăsându-se conduși mai degrabă de capricii decât de rațiune. Pentru aceasta, cel ce comunică trebuie să cunoască nu doar interesele și principiile celor cărora se adresează, ci și intențiile acestora (cel puțin dorința sinceră de adevăr). A convinge presupune a apela, a ajunge la înțelegere. Iar înțelegerea cuprinde rațiunea și inima. Rațiunea ajunge la adevăruri generale printr-o deducție riguroasă, dar nu poate sesiza complexitatea faptelor omenești. Atunci intervine inima, ordinea metodică nu mai are forță. Pascal va face astfel distincție între spiritul de finețe și spiritul geometric. Acest raport, obișnuit în secolul al XVII-lea, este raportul credință-rațiune. La Pascal, știința este rațiune și geometrie, trimite la procedeele logicianului riguros, iar cunoașterea este credință și spirit de finețe, adică intuirea imediată a adevărului. Printre lucrurile de finețe, Pascal găsește ca fiind foarte importantă cunoașterea caracterelor umane. Spiritul geometric și cel de finețe sunt într-o disproporție evidentă; doar luate împreună se poate ajunge la adevăr. Pascal va depăși raționalismul stabilind această relație între spiritul geometric și spiritul de finețe.

III.4. CONCEPTUL DE ‹‹INIMĂ›› ȘI PARIUL

Interogația asupra capacității inimii de a da un răspuns mulțumitor reprezintă până la urmă o eliberare de atitudinea dogmatică a științei, diminuându-i acesteia siguranța și lărgind astfel orizontul căutării răspunsurilor. Inima este sursa sensului și a valorii; ea este orientată asupra a ceva, proiectând sens și valoare existenței. Un interes permanent pentru un raport cognitiv nu are niciun sens aici; rămâne doar contemplația, meditația asupra unor conținuturi ce depășesc experiența.

Dorind să afle răspunsuri la întrebări aparent fără răspuns, după îndelungate și laborioase căutări interioare, Pascal ajunge să descopere facultatea care va fi investită cu rol aparte în cunoaștere, aparent surprinzătoare: inima – „cea care poate să-i ofere soluții urgente și de durată. Inima îl împacă pe om cu sine și cu ființa universală. La Pascal, inima joacă rolul intuiției care, fie ea sensibilă (în empirism), fie intelectuală (în raționalism), deține un rol aparte între facultățile cunoașterii.” Doar inima, adică intuiția, poate atinge adevărurile prime, în timp ce rațiunea poate învinge, se poate impune doar sprijinindu-se pe ea (oricât de potrivnic ar fi restul universului, oricât de mult s-ar strădui acesta să se opună). Pascal, un raționalist în fapt – dacă avem în vedere modul în care s-a format ca gânditor și dacă analizăm structura judecății sale, va concluziona că există rațiuni pe care însăși rațiunea nu le poate cunoaște, nu le poate descifra. Mintea omenească nu poate pătrunde misterele absolutului. Rațiunea devine neputincioasă, trebuie să facă loc credinței – vie și firească, naturală și sinceră. Pascal înalță omul la „credința absolută. La înălțimea aceasta, rațiunea nu mai este utilă. Rolul său dominant nu a fost decât relativ, rezultat din distanța față de josnicia existenței personale.” Permanenta căutare a filosofului este elocvent surprinsă de comentatori ai operei sale: „[…] Pascal […] nu era omul care să se oprească […]; i se va îmbia sufletului spontan întrebarea: nu posedă cumva spiritul uman alte facultăți care să îndeplinească funcția de a îmbrățișa absolutul?” Misterele credinței sunt inaccesibile rațiunii umane: „când mintea lucrează cu infinitul logic are sentimentul de neant, de vid fără margini, de tăcere veșnică. Simte că aleargă după o himeră. Căci acest infinit mut […] nu spune nimic referitor la rostul umanității. De aici decurge spaima ce cuprinde sufletul când contemplă. Sub presiunea acestei spaime, sufletul se întoarce din calea cunoașterii logice și pornește pe cea a cunoașterii morale. Este momentul când încetează misiunea rațiunii și începe aceea a credinței.” Doar inima ne poate apropia într-o oarecare măsură de ele căci inima este cea mai adecvată pentru înțelegerea esențială a lucrurilor. Inima este condiția ce face posibilă orice procurare de sens și orice valoare: „Inima impune conștiinței adevăruri pe care rațiunea nu le poate cuprinde. Prin corespondenta iubirii, inima se reduce la Dumnezeu. Inima îl simte pe Dumnezeu și nu rațiunea. Iată ce înseamnă credința: Dumnezeu sensibil inimii și nu rațiunii.” Omul înțelege că în lume există o ordine morală. Experiențele trăite sunt importante, rațiunea își dovedește ineficiența în acest context dar va pregăti indirect calea credinței. Rațiunea nu ne ajută în încercarea noastră de a dovedi existența lui Dumnezeu. „Spre deosebire de rațiune, care tinde să dezvăluie mecanismul universului, credința conduce omul către dobândirea unei ordini morale. Așadar, strădania de căpetenie a ființei umane va fi statornicirea poziției sale morale față de univers.” Rațiunea analizează, compară, discerne, ordonează, încearcă să demonstreze totul, deși nu reușește. Inima ar putea completa această căutare disperată. “Gânditorul acordă un loc important logicii irefutabile a inimii, ordinea inimii fiind o ordine a dragostei ce nu demonstrează ci arată prin repetiții, ilustrate de reluările temelor în Pensées și de refrene. Pascal sesizează realitatea sub formă de perechi de contrarii a căror asociere deschide calea spre un adevăr ce le unește. Cele mai cunoscute sunt: natură/obicei, repaus/agitație, aviditate/neputință, mizerie/măreție, a orbi/a lumina.”

Inima nu poate însemna doar emoție. Sunt locuri în care termenul le coeur are diferite semnificații, nuanțe aparte. Importă contextul în care este folosit. Uneori desemnează chiar un tip de cunoaștere. Altădată se referă la „înțelegerea instinctivă, imediată, irațională a unui adevăr. […] noi putem avea o certitudine legitimă, chiar și aunci când rațiunea este incapabilă să dovedească acel lucru despre care avem o certitudine. Pentru că ‹‹rațiunea›› nu este singurul mod în care ajungem să cunoaștem adevărul; și este doar prejudecată și mândrie din partea raționaliștilor dacă ei cred că ea este singurul mod de a ajunge la adevăr.” Conceptul de inimă are un rol important și în apărarea rațională a religiei creștine. Aceasta arată caracterul distinct și oarecum privilegiat al existenței umane. Omul își poate depăși condiția datorită faptului că e capabil să își ‹‹jertfească›› propria existență pentru a trăi creștinește, echilibrat, curat. Este drept că inima nu poate aduce dovezi obiective când susține ceva dar poate sesiza semnificația faptelor aduse în sprijinul acelor dovezi. Inima este capabilă a intui forța unor argumente, semnificația lor. Din acest motiv este atât de important ca argumentele să fie prezentate într-o formă cât mai plăcută și mai convingătoare, dar în același timp și accesibilă; se modifică percepția asupra argumentelor, astfel încât acestea nu mai par reci, chiar respingătoare pentru minte. Mai mult, se subliniază importanța rolului limbajului; se simte în textele lui Pascal o vibrație personală ce este atipică scrierilor vremii și îi va fixa un loc aparte în istoria spiritului.

Gânditorul francez nu vrea să lase impresia că ființele umane ar trebui să nu mai folosească rațiunea, lăsându-se în voia emoțiilor ce nu pot fi controlate. Utilizarea minții nu trebuie în niciun caz condamnată. Chiar dacă există o aparentă antiteză între minte și inimă, între judecata rece și emoția subiectivă, între activitatea intelectuală și sentiment, între acel ‹‹trebuie›› dictat de rațiune și liniștea prin care acționează inima, filosoful vrea să sugereze că între acestea două există o relație de complementaritate, omul având posibilitatea de a cunoaște prin intermediul inimii primele principii din care rațiunea va deriva alte propoziții. Inima poate deveni așadar un instrument al cunoașterii din moment ce omul poate înțelege primele principii prin intermediul inimii. În sintagma „Inima are rațiunile ei pe care rațiunea însăși nu le cunoaște” Pascal folosește termenul ‹‹rațiune›› cu două sensuri: ‹‹rațiuni›› înseamnă intuiții iar ‹‹rațiunea›› desemnează puterea intelectuală de a demonstra ceva. Chiar dacă se referă la intuiție atunci când vorbește de posibilitatea ca primele principii să fie simțite de către inimă, putem afirma că rațiunea este subordonată inimii, filosoful impunându-i niște limite care se vor amplifica în anii ce vor veni. Pascal nu și-a propus să substituie rațiunii sentimentul dar insistă asupra faptului că există probleme pe care rațiunea, fără ajutorul credinței, nu le poate rezolva. Rațiunea se dovedește adeseori neputincioasă în fața unor provocări. Așa cum există mistere care nu pot fi înțelese și acceptate chiar dacă mintea este luminată de credință. „Obiectul credinței începe acolo unde se termină cel al științei, de unde faptul că orice cunoaștere rațională care se poate întemeia pe primele principii scapă credinței.”

Adevărata menire a rațiunii este de a-l aduce pe om la Dumnezeu pentru ca să acceadă la adevărul sau binele suprem la care firea lui aspiră; trebuie deci să fim vigilenți pentru a instrui rațiunea cu privire la limitele ei căci Dumnezeu nu poate fi dovedit cu ajutorul rațiunii, dar se simte cu inima. Doar credința ne poate asigura de acest adevăr. Pascal ajunge la o credință interioară, prefigurând demersurile modernității. Convins de nevoia ființei umane de a avea dispoziții morale certe, Pascal încearcă să-i aducă pe oameni până la punctul din care Dumnezeu însuși poate acționa. Geniul filosofului și remarcabila lui originalitate sunt evidente tocmai datorită acestei preocupări față de pregătirea morală pentru credință.

Doar o transformare interioară poate elibera omul de pasiunile care constituie principalul obstacol în calea credinței. Prins fiind de necredință, nu-i rămâne omului decât posibilitatea de a paria. Pascal folosește limbajul și stilul unui raționalist necredincios. Construiește un argument care îl conduce pe om la ideea de a accepta posibilitatea unui adevăr de dincolo de rațiune. Necesitatea enunțării pariului conduce la necesitatea transformării omului, deși nimeni nu va reuși dacă nu este ajutat de Dumnezeu. Când pariază omul recurge la un gest lumesc, obișnuit, ce poate fi considerat ca fiind o trăsătură specifică ludicului și divertismentului.

Argumentul pariului nu este specific doar lui Pascal. În acea perioadă ideea aceasta apare, ce-i drept, în formă sumară, la Marin Mersenne, la P. Silhon, la Cyrano de Bergerac, la preotul iezuit Antoine Sirmond. Modificând într-un mod original însă regula jocului de societate, Pascal propune calea care conduce spre un câștig necondiționat. Problema nu este pusă ca și cum ar fi o probă a existenței lui Dumnezeu pentru că nu se poate demonstra rece, argumentat, matematic nici că Dumnezeu există, nici că nu există. Creștinul admite că a-l simți pe Dumnezeu presupune o credință de origine supranaturală, el are certitudinea inimii iar ateul care neagă existența lui Dumnezeu decide asupra unei probleme despre care el nu poate avea de fapt nicio cunoștință sigură, certă.

Pentru rațiunea rece problema teoretică a existenței lui Dumnezeu este insolubilă. Pariul pascalian (adresat libertinilor) trimite la posibilitatea de a alege practic cum să trăiești viața: ca și cum Dumnezeu ar exista sau ca și cum Dumnezeu nu ar exista. Dar această alegere nu se identifică cu actul credinței. Pariul este voluntar, credința este dată de la Dumnezeu, este un dar al lui Dumnezeu. Mai mult, o credință clar urmărită, pusă sub semnul interesului nu are nicio valoare religioasă. Se poate spune așadar că argumentul pariului nici nu poate demonstra existența lui Dumnezeu, nici nu poate oferi credința în Dumnezeu. Prin pariu omul are „două lucruri de pierdut: adevărul și binele, și două de antrenat: rațiunea și voința, cunoașterea și fericirea; iar natura are două lucruri de evitat: eroarea și mizeria.” Renunțarea la unele obiceiuri, la plăceri, la greșeli va conduce la câștig și după moarte dar și în această viață: „Veți fi mai fidel, onest, modest, recunoscător, binefăcător, prieten sincer, de nădejde.” Voința este esențială pentru cel ce dorește să caute credința, să-l afle pe Dumnezeu, să-și angajeze întreaga existență pentru acest scop astfel încât să reușească să iasă din starea în care se află. După ce face tot ceea ce depinde de el, omul va primi de la Dumnezeu credința. Pariul presupune până la urmă un angajament în urma căruia poți câștiga totul. Trebuie pariat, nu se acceptă indecizia. „Pariul lui Pascal determină indirect convertirea omului de la necredință la credință. El își dă seama că credința nu strică, ci înalță spiritul, făcând posibilă o mai bună raportare a omului la Dumnezeu, semeni și lume.” Pariul pascalian îndeamnă ființa umană – chiar dacă este limitată și neputincioasă – să realizeze necesitatea unei existențe superioare. Asigurându-ne în mod intuitiv de prezența divinității, inima depășește contradicțiile dintre rațiune și simțuri. Inima va fi cea care poate comunica omului acel mister divin. De altfel, Pascal rămâne în istoria filosofiei ca un „gânditor religios, interesat în primul rând de relația dintre om și Dumnezeu și de însușirea trăită a acestei relații. […] sursa de inspirație a gândirii sale este creștinismul, care îi unifică perspectiva asupra lumii și a omului. Așadar, dacă el este un filosof, este un filosof religios, mai exact un filosof creștin.”

III.5. DEPĂȘIREA SCEPTICISMULUI

Urmându-l pe Michel de Montaigne, Pascal privește rațiunea umană cu ochi critic și scrie depre condiția omului, despre lumea lui interioară, cu mai multă profunzime și mai mult patos. Consideră însă că Montaigne cunoaște slăbiciunea deoarece acesta afirmase că, atunci când este vorba de credința religioasă, rațiunea se confruntă cu ciudate absurdități. „Pascal nu regăsește la Montaigne un scepticism pe măsura exigențelor sale”. Recunoaște că este dificil să surprinzi în totalitate ceea ce caracterizează omul, ba chiar că „este primejdios să-l faci pe om să vadă prea mult, întrucât este asemenea dobitoacelor, fără să-i arăți și măreția lui. Este și mai primejdios să-și vadă prea mult măreția, fără să-și vadă și josnicia. Este încă și mai primejdios să-l lași să o ignore și pe una și pe cealaltă. Dar este cu deosebire folositor să i le arăți pe amândouă.” Întrebările lui Pascal pot fi considerate ca fiind întrebări despre sensul vieții, al existenței; dar filosoful nu se axează asupra întrebărilor ce vor un răspuns la problema sensului vieții (dacă viața are sau nu un sens); întrebările lui Pascal desemnează felul de a fi al omului spre deosebire de cel al animalelor, urmăresc planul reflexiv ce presupune înțelegerea de sine, reflectă frământările și contradicțiile din om, propun educarea firii umane, o paideea în fond.

În filosofia lui Pascal, scepticismul se manifestă ca o tendință limitată care nu critică rezultatele științei sau ale posibilității cercetărilor în general, ci are în vedere o anumită atitudine de dogmatism în interpretarea problematicii omului. „Scepticismul manifestat în fața realităților existente, morale și sociale, se transformă […] într-o îndoială metodică, în fermentul unei critici constructive, progresiste, rostită direct sau sub forma insinuantă a ironiei.”

Pascal nu este de acord să se renunțe la cunoaștere și să se accepte scepticismul; denunță limitele rațiunii dar nu se oprește la scepticism; trebuie înțelese și acceptate limitele inerente cunoașterii. Scepticii au dreptate când sunt împotriva ambiției totalizante a dogmaticilor, dar greșesc prin faptul că nu acceptă ideea că ignorarea fundamentelor nu înseamnă invalidarea științei sau a principiilor. Scepticismul care l-a caracterizat pe Pascal vizează o anumită atitudine, este provizoriu iar pesimismul de care a fost acuzat este relativ. Chiar dacă Montaigne a fost gânditorul favorit, Pascal nu se oprește în îndoială, nu se complace în ea, se îndoiește doar pentru a se asigura de ceea ce trebuie. Pascal „reia îndoiala carteziană în faza sa ultimă […] pentru a o alătura îndoielii lui Montaigne și pentru a depăși scepticismul.” Pascal refuză scepticismul „nu pentru că este o soluție neștiințifică, ci pentru că scepticismul vine în conflict cu pioșenia și umilința care trebuie să caracterizeze pe autenticul creștin.”

Potrivit lui Pascal, rațiunea poate ajuta în științe dar este incapabilă să construiască valorile morale și religia. Corupția omului, finitudinea, amorul propriu, vanitatea, plictiseala, înclinația spre divertisment, concupiscența, orgoliul nemăsurat îl îndepărtează de la adevăratul bine și-l ademenesc spre false forme ale binelui. Chiar și legile reprezintă o aspirație a omului spre o justiție inaccesibilă. Se simte scepticismul amar în fața inconsecvenței oamenilor și a instabilității tuturor lucrurilor. Numai că „omul îl depășește în mod infinit pe om”; tot ce este mizerie și compromis în om va fi contestat și depășit de același om: se va regăsi pe sine, va afla lămurirea propriului mister, se va împlini, va afla profunzimea, va fi astfel depășit scepticismul.

„Respingând primordialitatea rațiunii, înlocuind certitudinile științei cu acelea ale credinței, Pascal întoarce spatele mișcării generale a gândirii secolului său. Și totuși, în morală, ca și în știință, opera sa se dovedește a fi decisivă: ‹‹trestia gânditoare››, divertismentul, pariul, rămân tot atâtea referințe și toți filosofii au meditat asupra gândirii sale”. Având un acut simț al nuanței și al scriiturii ce anunță eseistica de mai târziu, Pascal își păstrează, prin complexitatea și profunzimea operei sale, prin stilul aparte și prin tipul de discurs, locul și rolul său în modernitatea culturii europene, fiind singular în gândirea secolului al XVII-lea, considerat de către exegeți secol cartezian.

Capitolul IV – CONSIDERAȚII METODICE. PRINCIPII DE PEDAGOGIE PRACTICĂ

În 2005, Sir Ken Robinson, conferențiar englez și consultant internațional privind educația și artele, formula într-una din conferințele sale, o problemă care încă nu a primit soluții: „Dacă ne gândim, copiii care încep școala anul acesta se vor pensiona în 2065. Nimeni nu are nicio idee cum va arăta lumea peste 5 ani. Și totuși, ar trebui să-i educăm pentru acest viitor. Conștient sau nu, procesul de învățământ se derulează pe baza experienței și cunoștințelor trecute, pe baza a ceea ce deja a devenit istorie. Dar, în ritmul schimbărilor actuale, în ce măsură ceea ce știm acum va mai putea fi de folos peste 50 de ani sau mai mult?” Dacă dorim să răspundem cu sinceritate acestei întrebări, probabil că ar fi imposibil de găsit un răspuns. Cert este că elevii trebuie formați pentru „valori mutabile, polimorfe, deschise, purtătoare de viitor. Să-i învățăm pe elevi să gândească singuri, independent. Să-i învățăm să învețe. Să-i învățăm să fie […] mereu reflexivi, întrebători, iscoditori.” Cu cât lumea devine mai complexă cu atât elevii, viitori adulți, trebuie să fie capabili să rezolve probleme variate, dificile, să examineze critic informațiile/datele/situațiile primite, să ia decizii după ce au gândit bine și au cântărit alternativele. Pentru a face față exigențelor cotidiene trebuie ca omul să știe foarte multe lucruri. Însă, având în vedere faptul că transformările sunt atât de rapide și de spectaculoase, ideea că există un volum de cunoștințe care poate pregăti generațiile actuale de elevi pentru viitor se bucură de tot mai puțină susținere, cu atât mai mult cu cât se constată că ceea ce știm astăzi constituie doar o parte (chiar mică) din ceea ce se va cunoaște peste două-trei decenii. Mai mult, această bază de cunoștințe în extensiune va deveni tot mai accesibilă publicului larg, dar nu se știe cât de eficient va fi asimilată (așa cum, astăzi, datorită internetului avem acces la o multitudine de informații diverse, și cu toate acestea se constată că mulți ziariști – și cei care publică, în general – fac grave greșeli de scriere, ortografie, exprimare, raționare.) Abilitatea de a selecta informațiile și a înțelege corelația dintre ele, pentru a le folosi în momentele cele mai potrivite, de a decide ce este și ce nu este important, de a utiliza în diverse contexte idei și cunoștințe noi, de a descoperi esența lucrurilor întâlnite pentru prima oară, de a respinge datele irelevante, de a da sens critic, creativ și productiv acelei părți din universul informațional cu care se întâlnește elevul, nu se dobânește atât de repede. Dar dobândirea acestora și a altora asemănătoare dau o șansă succesului în această lume în continuă schimbare. Elevii de astăzi trebuie pregătiți pentru ce le rezervă viitorul, oricare va fi acesta; adaptarea la situații noi, trezirea dorinței de învățare și conștientizarea faptului că învățarea conduce la adaptare și la căutarea celor mai bune soluții, învățarea cooperării (care e mult mai importantă decât concurența) sunt esențiale.

Din momentul apariției omului, educația l-a însoțit, l-a modelat, l-a spiritualizat. Din punct de vedere etimologic, termenul ‹‹educație›› provine din latinescul educo-educare (cu sensul de a alimenta, a îngriji, a crește plante sau animale). Cu sensuri similare întâlnim, la francezi, în secolul al XVII-lea, termenul ‹‹éducation››, din care va deriva și cel românesc, ‹‹educație››. Termenul mai poate fi dedus și din latinescul ‹‹educo-educere››, care înseamnă a aduce, a scoate. Alte sensuri, mai poetice ce-i drept, afirmă că a educa presupune a scoate la lumină ceva din interior, a actualiza un anumit potențial, a conduce de la întuneric spre lumină.

Kant arăta cu mulți ani în urmă rolul important al educației în acțiunea de formare a omului: „Educația este activitatea de disciplinare, cultivare, civilizare și moralizare a omului, iar scopul educației este de a dezvolta în individ toată perfecțiunea de care este susceptibil”.

Educația este un proces sistematic și organizat de asimilare și interiorizarea a elementelor socio-culturale din mediul ambiant, ea mijlocește interacțiunea dintre ereditate și mediu, orientând procesul formării și dezvoltării personalității educabilului în perspectiva unor finalități educative explicite. Activitatea școlară este orientată spre asimilarea conștientă a valorilor culturii și civilizației, spre formarea unor abilități și atitudini ce sunt considerate ca fiind indispensabile omului. Educația trebuie să dezvăluie potențialul de care dispune fiecare elev, să-l susțină pe acesta în descoperirea acestui potențial, să-l ajute să găsească ceea ce poate face și mai ales ceea ce-i place să facă, trebuie să-l învețe cum să se folosească de acest potențial dar, mai ales, să-l învețe să se bucure de el. Calitățile umane se află în noi, ca potență, în momentul nașterii. Educația trebuie să constituie puntea dintre potențialitate și actualizarea lor. Scopul educației ar trebui să fie a-l învăța pe viitorul adult cum să se formeze singur, a-i dezvolta acestuia capacitatea de a înțelege viața în ansamblul ei, a-l învăța respectul pentru diversitate, capacitatea de a îndepărta prejudecățile, de a face față schimbărilor din viață, de a se implica din proprie inițiativă și a fi responsabil, ar trebui să-i ofere omului sentimentul încrederii în propria persoană, încrederea în viață și bucuria de a trăi. Direcția pe care o va urma tânărul și responsabilitatea alegerilor însă îi aparțin. Dar educația trebuie să orienteze potențialul individului în direcția potrivită. Mai întâi să i-l facă cunoscut și pe urmă să-l orienteze adecvat.

În școală elevii trebuie să asimileze în profunzime și pentru o perioadă îndelungată cunoștințele, trebuie să învețe cum să învețe, pentru că, de-a lungul existenței, omul este supus unui proces continuu de învățare. Învățarea trebuie să aibă ca rezultat achiziții substanțiale, elevul studiind pentru a-și dezvolta capacitățile la întregul potențial. Exemplul părinților, a familiei lărgite și al educatorilor este esențial în dezvoltarea copiilor, care pornesc în viață de la anumite modele, pe care inițial nu le pot diferenția în pozitive, respectiv negative. Exemplele pozitive care li se oferă îi ajută să evolueze, iar cele negative provoacă o involuție. Învățarea prin exemple este una dintre regulile didacticii lui Comenius. O societate sănătoasă și prosperă se construiește prin valorizarea individului, prin dezvoltarea respectului față de acesta, prin cultivarea stimei de sine și a respectului față de drepturile fundamentale. Dar pentru a atinge astfel de performanțe, în procesul instructiv-educativ trebuie respectate o serie de principii didactice și de pedagogie practică.

IV.1. NEVOIA DE PRINCIPII DE PEDAGOGIE PRACTICĂ

Prin ‹‹principiu›› înțelegem un element fundamental, o idee, o lege de bază pe care se întemeiază o teorie științifică, un sistem politic, juridic, o normă de conduită etc. Principiul didactic poate fi definit ca o normă orientativă, generală, cu caracter director; e o teză ce exprimă cerințe obligatorii ale activității instructiv-educative, e o generalizare a practicii de instruire, o expresie condensată a legilor instruirii. Principiile au devenit consacrate în pedagogie datorită lui Comenius, care le-a formulat și teoretizat explicit. Întregul demers pedagogic se construiește pe principii pedagogice (principiul cunoașterii pedagogice, principiul comunicării pedagogice și principiul creativității pedagogice) și pe principii didactice (principiul participării conștiente a elevului la activitatea de învățare, principiul participării active, principiul acccesibilității cunoștințelor, al respectării particularităților de vârstă și individuale ale elevilor, principiul legării teoriei de practică, principiul corelării activității frontale, de grup și individuale, principiul continuității, unității și sistematizării, principiul intuiției/corelației dintre intuitiv și logic, principiul însușirii temeinice a cunoștințelor).

Ramura pedagogiei al cărei obiect de studiu este procesul de învățământ se numește didactică, termen consacrat de Comenius, o dată cu lucrarea sa emblematică „Didactica Magna”, în care această subdisciplină a pedagogiei era definită drept „arta de a-i învăța pe toți totul”. Activitate complexă, procesul instructiv-educativ implică trei direcții: transmiterea noilor cunoștințe (predarea), asimilarea cunoștințelor (învățarea) și evaluarea, aflate într-o interacțiune continuă. Procesul de învățământ se bazează pe interacțiunea continuă dintre predare, învățare, evaluare și urmărește în permanență modalitățile de implicare sau de răspuns ale elevilor, în vederea unei colaborări armonioase între participanții la activitățile instructiv-educative. Scopul procesului didactic este transmiterea unor cunoștințe, formarea unor capacități, dobândirea de deprinderi, formarea unor atitudini, dar și conștientizarea elevilor că în viață este neapărat necesar să stăpânești regulile învățării continue. Proverbul românesc „Omul cât trăiește învață” este un principiu de viață care s-ar putea încadra între legile didacticii, întrucât de-a lungul existenței noastre, acumulăm diferite informații, ne dezvoltăm anumite deprinderi, iar cei care ne influențează pot fi părinții, prietenii, colegii, vecinii; dar și informațiile din mass-media sau de pe internet pot provoca schimbări în gândirea noastră, în comportamentul nostru, în mentalitatea noastră. Cunoștințele nu sunt acceptate în mod direct de indivizi, ci sunt reajustate, adaptate, reorganizate, elaborate, privite uneori critic, în funcție de modul de judecată al fiecăruia dintre subiecții supuși procesului de învățare și de educația pe care a primit-o încă din primii ani de viață.

În perioada actuală se vorbește din ce în ce mai des despre rolul celui de-al treilea actor implicat în procesul de învățare – părinții, de la care se așteaptă să colaboreze cu școala în vederea rezolvării anumitor probleme, legate, în special, de învățare sau de disciplină. Se dorește implicarea părinților în sistemul educațional pentru că ei trebuie să fie direct interesați de evoluția copiilor, iar educația primită de copii în cadrul familiei este un ajutor de neprețuit pentru profesori. Trebuie să recunoaștem că influențele mediului pot avea, adesea, un efect nedorit asupra copiilor, mai ales a adolescenților, aflați într-o perioadă a vieții bulversantă, când își căută sinele, valorile și principiile. Școala poate avea o influență imensă asupra elevilor, dar părinții au un rol mult mai important în educația copiilor lor. Este știut faptul că viața de familie e prima școală a emoțiilor. Dată fiind situația socio-economică a țării, se constată în ultimii ani că, din ce în ce mai mulți elevi provin din medii defavorizate și familii dezorganizate. Pentru mulți dintre ei viața este dură și nesigură; pentru alții, este plină de tensiune. Unii elevi nu au în preajma lor oameni care să-i încurajeze, care să le spună “împlinește-ți un destin”, modelele oferite de părinții lor nefiind dintre cele mai reușite. Stă în puterea educatorilor să se străduiască să reducă efectele acestor probleme cu care se confruntă mulți tineri. Dat fiind faptul că adolescenții sunt prada ușoară a două forțe ce se dezlănțuie în prezent pe scena lumii – una economică și cealaltă tehnologică – iar mobilitatea crescândă a familiilor aduce cu sine tot mai puține contacte cu familia, tot mai mulți adolescenți au probleme de comunicare. Distracțiile din timpul liber, anturajul, pot deveni factori perturbatori în evoluția adolescenților, care, fiind influențabili, preferă să fie receptivi mai degrabă față de cei de aceeași vârstă decât față de adulți, considerați uneori mult prea rigizi, conservatori și incapabili de a-i înțelege.

Actualmente societatea evoluează cu o viteză uluitoare, acest lucru necesitând o continuă adaptare pe piața muncii, iar părinții sunt adesea apăsați de alte probleme, neavând timp să-și asculte întotdeauna copiii. Calculatorul devine un mod de a suplini lipsa comunicării cu familia iar refugiul într-o lume virtuală îi face pe copii să se închidă în sine, să evite comunicarea, ceea ce duce, uneori, la adevărate tragedii. Alți elevi își găsesc împăcarea în mijlocul prietenilor, care de multe ori pot fi de o calitate îndoielnică, iar influența acestora poate avea un alt tip de efecte distructive. Școala poate observa anumite dificultăți ale copiilor, dar fără implicarea părinților nu poate lua măsuri sau măsurile luate sunt insuficiente, ceea ce duce la distrugerea unor destine.

Există patru aspecte diferite dar interdependente ale vieții umane care trebuie să preocupe în egală măsură educația: fizic, emoțional, intelectual și spiritual. Actualul sistem educațional omite educația emoțională. Deși educația emoțională a elevilor a devenit în ultimii ani o problemă stringentă, cadrele didactice nu beneficiază de pregătire specifică pentru abordarea acestui aspect psiho-pedagogic; de altfel, școala pune prea puțin accent pe educația emoțională a elevilor. Educația bazată pe inteligența emoțională este, deopotrivă, o nouă paradigmă pentru educarea copiilor și presupune o abordare realistă și practică a acestui lucru iar un aspect major al acesteia este înlăturarea măcar într-o mică măsură a stresului cotidian. Educația emoțională corespunde unei recunoașteri și înțelegeri a modului de influență a emoțiilor asupra sinelui și asupra relațiilor sociale. Copiii au nevoie de un mediu pozitiv, o sarcină importantă a profesorului fiind cultivarea aptitudinilor sociale și păstrarea sănătății emoționale, ajutându-i pe copii să-și dezvolte o imagine de sine pozitivă și puternică, sentimentul de încredere în sine fiind esențial în dezvoltarea personală. Este necesară crearea unei atmosfere afectuoase, atente, plină de grijă pentru ca orice și-ar dori să facă elevul, să poată face mai bine. Se impune așadar o nouă viziune în privința a ceea ce școala poate face pentru a asigura o formare completă a elevilor care să le permită o mai bună adaptare la problemele cotidiene. Fiecare copil trebuie valorizat ca atare. El este unic. Trebuie evitate comparațiile sau ierarhizările care pot părea firești și naturale, tocmai datorită faptului că noi înșine am fost obișnuiți cu ele. Comparațiile au un impact negativ și asupra celor lăudați și asupra celor nelăudați sau criticați. Primii vor căpăta un sentiment de superioritate, ceilalți un sentiment de inferioritate. Ideea este de a integra pe fiecare în locul potrivit, nu de a stabili care locuri sunt mai bune și de cine trebuie ocupate. Complexitatea mereu crescândă a societății contemporane face ca inteligența probată în context educațional să fie insuficientă pentru mulți dintre noi pentru rezolvarea problemelor cotidiene. Sunt binecunoscute cazurile a numeroși elevi geniali a căror performanță pe durata școlarizării depășește sensibil reușitele colegilor lor, dar care nu reușesc mai apoi să își valorifice potențialul, eșuând, uneori lamentabil, în plan profesional; prestațiile lor la locul de muncă le trădau lipsa deprinderilor practice și a celor sociale. Pe de altă parte, nu puține sunt persoanele care, deși modest dotate intelectual, dovedesc o bună adaptare socială la o mare varietate de contexte, fiind considerate capabile de succes.

“În spațiul tot mai diversificat al formelor de comunicare, comunicarea didactică este în mod frecvent invocată drept una dintre cele mai uzitate relații paideice care se instalează între doi indivizi.” Comunicarea didactică are intenția de a modifica personalitatea alocutorului în sensul dorit și propus de finalitățile educaționale. Puterea exercitată de persuasiune, ca factor de influențare a celuilalt, este indiscutabilă. Comunicarea bazată pe inteligență emoțională reușește acest lucru cu ușurință; ea inspiră și stimulează pasiunea și entuziasmul, susține motivația și încrederea în sine, în forțele proprii, motivează elevul să-și depășească dificultățile, exprimă încrederea în posibilitățile fiecăruia de a reuși. Cei care își dezvoltă abilitățile emoționale au posibilitatea de a se cunoaște mai bine, manifestă mai multă empatie, dau dovadă de mai multă stăpânire de sine și beneficiază de relații interumane mai armonioase. Educația tradițională se folosește de frică (frica de greșeli, frica de eșec) pentru a motiva copiii, educația autentică pune accent pe înțelegerea propriei ființe și a comportamentului, pe exprimarea emoțiilor pozitive, pe integrarea emoției fricii, transformarea ei și învățarea din greșeli și eșecuri. Apare astfel posibilitatea de a corecta greșelile și de a beneficia de o cunoaștere lărgită prin experiența adusă de înlăturarea lor. Frica de greșeli (frica de pedeapsă, disciplina exagerată, învățarea forțată), inoculată conștient/inconștient de educația actuală, anihilează complet libertatea interioară a indivizilor. Mai mult, frica generează ostilitate, ipocrizie, o formă mai mult sau mai puțin mascată de agresivitate, luptă pentru putere, boală, blochează dorința realizărilor proprii și impiedică autenticitatea sentimentelor.

E nevoie așadar ca profesorii să lucreze cu propriile emoții și cu emoțiile copiilor în mod inteligent, constructiv, pozitiv și creativ, respectând realitățile biologice și rolul sentimentelor în natura umană. A ști cum pot fi încurajați elevii să-și recunoască emoțiile, cum să-și exprime speranțele și temerile, cum să-și ‹‹trateze›› propriile emoții și pe cele care apar în relațiile dintre colegi, înseamnă de fapt a-i învăța autodisciplina, responsabilitatea, inteligența socială și emoțională. Folosind principiile inteligenței emoționale cu răbdare și perseverență, copiii își vor putea însuși aptitudinile fundamentale pentru o viață normală și echilibrată, își vor consolida trăsăturile de caracter, vor deveni mai implicați, mai responsabili, vor lucra la propria devenire.

Dat fiind faptul că “școala de astăzi are noi cerințe, avalanșa de situații cu care cadrul didactic se confruntă în mod cotidian presupune o înțelegere nuanțată și profundă a tuturor aspectelor care ar putea în vreun fel influența modul în care va decurge activitatea instructiv-educativă.” Este cert că nu există rețete universal-valabile pentru reușita în profesia de cadru didactic. Deseori se întâmplă ca realitatea concretă cu care se confruntă profesorul la ore să nu se încadreze în niciun tipar, în nicio schemă explicată clar în tratatele de pedagogie. Dar cel ce se află la catedră trebuie să fie capabil a construi, atunci când situația o cere, instrumente care să conducă la găsirea celor mai bune soluții pentru problemele cu care se confruntă. El trebuie să înalțe, nu să înjosească. Alături de principiile didactice deja considerate ‹‹tradiționale››, atât de cunoscute, există anumite principii de pedagogie practică ce conduc la o activitate didactică eficientă, pe care orice cadru didactic trebuie să le cunoască și să le operaționalizeze în activitatea de zi cu zi.

IV.2. PRINCIPII DE PEDAGOGIE PRACTICĂ

Paul-Popescu Neveanu susținea încă de la jumătatea secolului XX necesitatea introducerii unor noi principii în activitatea didactică: „Toate principiile metodicii […] vor avea o slabă eficiență dacă nu va fi realizat un altul care este menit să mobilizeze, să pună în acțiune elevii: principiul transmiterii cunoștințelor într-un cadru problematic.” Acest fapt presupune ca elevii să fie permanent stimulați prin întrebări, să li se dea sarcini cognitive mai complicate pentru a afla ceva nou prin eforturi proprii, să fie puși în situația de a căuta o soluție, să li se creeze situații în care să folosească anumite cunoștințe pentru explicarea unor noi reguli, fenomene, momente etc. Paul Popescu-Neveanu avea în vedere bineînțeles principiile clasice, care, la acel moment încă mai trezeau discuții. Astăzi se vorbește deja de o complementaritate între principiile didactice, clasice și punctele de vedere recente, cele care propun o serie de principii de pedagogie practică. Ion-Ovidiu Pânișoară scrie o lucrare pentru posibilul profesor de succes, propunând o abordare nouă în științele educației, venind în sprijinul acestuia, care, în viziunea sa, ar trebui să accepte cu mai multă flexibilitate schimbările prin care trece societatea, deci și școala cu ai săi actori, pentru a cunoaște toate aspectele care ar putea influența desfășurarea în condiții optime a activităților instructiv-educative. Cele 59 de principii de pedagogie practică prezentate în lucrare subliniază importanța cunoștințelor de pedagogie pentru orice profesor, ajutându-i pe aceștia să înțeleagă și să accepte lumea complexă și contradictorie a școlii.

Cel mai important principiu, așezat înaintea celorlalte, este principiul automotivării cadrului didactic. În lipsa acestui principiu, celelalte nu își mai au rostul. Un profesor demotivat este un profesor ineficient și produce o stare de demotivare în rândul colegilor dar mai ales a elevilor cu care lucrează. Ceea ce poate conduce la o motivare care, la rândul ei, să conducă la rezultate excelente în lucrul cu copiii, este ceea ce ar motiva orice angajat: mediu de lucru sigur și securizant, remunerație decentă, aprecieri ale colegilor și a direcțiunii pentru munca pe care angajatul o depune (să aprecieze nu doar el că realizările sale au valoare; toți oamenii au nevoie în permanență de aprobare), atmosferă plăcută la locul de muncă, control asupra propriului viitor, nivel de autoritate dar și de încredere satisfăcător; importă și sentimentul de apartenență la un grup profesional dar și posibilitatea de a învăța ceva nou, de dezvoltare, de perfecționare, de a realiza progrese în domeniul său. Dar și mai importantă decât toate acestea este propria persoană. Cine nu găsește în el însuși resursele necesare pentru a desfășura zilnic o activitate didactică performantă ar trebui să încerce reconversia profesională: „Dacă unui cadru didactic nu îi place ceea ce face, atunci, indiferent ce ar face sistemul de învățământ, întregul proces este prejudiciat.”

Eficiența cadrului didactic este strâns legată de competența cadrului didactic. De aceea trebuie avut în vedere principiul competenței cadrului didactic, principiu ce afirmă importanța pregătirii psihopedagogice; cunoștințele de specialitate nu sunt suficiente pentru a deveni un bun profesor. Legile pedagogiei sunt esențiale în educație. O eroare educațională se poate vedea peste mai mult timp, tocmai de aceea trebuie reținut următorul fapt: „competența cadrului didactic cuprinde un ansamblu de elemente între care intersecția cunoștințe de specialitate – cunoștințe psihopedagogice reprezintă doar vârful aisbergului.” Este necesară păstrarea unui echilibru între aceste elemente. Principiul cunoașterii pedagogice este strâns legat de cel al competenței. Nu este suficient ca profesorul să fie bine pregătit din punct de vedere profesional în domeniul de specializare. Doar cel ce cunoaște foarte bine elemente de pedagogie are capacitatea de a găsi cele mai bune soluții la problemele care apar în activitățile cu elevii.

Datorită bulversării valorilor sociale, a mass-mediei care promovează non-valori, elevii care provin din anumite medii, au tendința de a nu mai respecta cadrele didactice. Respectarea principiului autorității didactice ar putea conduce la diminuarea numărului de situații în care apar astfel de probleme. Elevul trebuie să găsească în profesor o persoană cu prestigiu; ceea ce se întâmplă în situațiile grave de indisciplină arată „doar vârful aisbergului; multe alte acțiuni trecute, multe nereușite pedagogice ale profesorilor care s-au perindat la catedră și l-au avut elev pe cel ce ridică probleme s-au adunat și au cauzat situația de indisciplină gavă.”

Principiul libertății de alegere face trimitere la importanța transmiterii informației nu doar într-o formă rece, seacă, ci folosind suportul afectiv. Este știut faptul că obligația în sine creează o reacție extrem de puternică de respingere. De cele mai multe ori, profesorii folosesc comanda directă pentru a se asigura că elevii execută respectiva comandă. „Prin interdicția formulată, cadrul didactic s-ar putea să se lovească de forța fenomenului de reactanță psihologică. Aceasta din urmă se fundamentează pe reacția care apare în urma amenințării de a restricționa ori uneori chiar elimina libertatea persoanei de a alege să acționeze în maniera în care dorește.” Pentru a nu declanșa fenomenul de reactanță, profesorul trebuie să dea impresia elevului că nu îl obligă să facă anumite lucruri, că elevul este cel care alege; este foarte important să-i furnizăm elevului posibilitatea alegerii (cu precizarea că nu trebuie căzut în extrema cealaltă, a abundenței alegerii care conduce la confuzie și bulversare. Se pare că și adulții pot suferi de paralizia opțiunii atunci când au prea multe variante între care să aleagă; cu atât mai mult copiii trebuie protejați pentru a nu-i bloca și a ajunge să nu mai aleagă nimic. Identificând cât mai multe modalități de a oferi elevilor libertatea alegerii, a unui anumit grad de autonomie, profesorul poate obține o creștere a motivației și implicării acestora în activitățile instructiv-educative. Acest principiu este în strânsă legătură cu cel al construirii independenței. Elevul trebuie ajutat să-și câștige autonomia și independența, să devină mai implicat, să renunțe la pasivitate. Mai mult, trebuie apreciat, felicitat, recompensat în situațiile în care și-a asumat riscul și responsabilitatea de a lua decizii în mod independent.

Primului moment al lecției – captarea și orientarea atenței – i se acordă adesea prea puțină importanță (dacă nu este chiar ignorat). S-a constat că dacă acest moment al lecției a creat o impresie favorabilă elevilor în legătură cu lecția care va urma, acest lucru va oferi un plus de implicare. Principiul primelor impresii ne spune că trebuie să acordăm mare atenție impresiei pe care o facem încă din primele momente, cercetările arătând că un procent de 85% din impresia ulterioară este influențat de această primă impresie. Pe de altă parte, principiul familiarității se opune principiului primei impresii.

Despre contextul fizic în care are loc procesul de învățare s-a tot scris. Principiul ambianței accentuează rolul ambianței în implicarea și motivarea elevilor. Se știe că zgomotele inhibă creativitatea, plantele dau o stare de bine, deci cadrul didactic trebuie să știe cum să administreze ambianța în folosul activității instructiv-educative. Totuși optimizarea condițiilor de mediu nu are impact semnificativ asupra performanței dar ajută la creșterea atractivității școlii. Ambianța (fizică și psihosocială) în care se petrece procesul de învățământ trebuie să fie un factor catalizator, nu un element frenator al activității didactice. Se impun câteva întrebări în acest context: „Care este impresia generală creată în comunitate în privința școlii la care activați? Activitatea educativă, ca atare, este apreciată la justa valoare sau este diminuată în ochii părinților și ai elevilor? Școala are suficiente realizări și știe să le comunice în cadrul comunității locale? Există transparență și flexibilitate în cadrul acestui proces de comunicare? Iată câteva întrebări ale căror răspunsuri v-ar putea lămuri dacă contextul social este de partea școlii sau aveți de-a face cu un dușman de temut.”

Principiul efectului placebo arată faptul că anumite aspecte, exprimate la nivel inconștient, pot influența pe cei din jur. Cine nu e convins de adevărul ideilor pe care le susține, nu poate să-i convingă pe alții de acel adevăr. Psihologia persuasiunii a clamat acest lucru: profesorul care nu are dispoziția de a realiza o lecție atractivă, transmite acest mesaj, inconștient și indirect, elevilor săi. Tehnicile de relaxare și de vizualizare pot fi de ajutor. Dacă profesorul crede că va susține o oră grozavă, acest lucru se va imprima și în atitudinea elevilor săi. De asemenea, este necesar ca profesorul să evite opusul efectului placebo – efectul nocebo – care presupune a resimți, a experimenta starea de rău dacă ai credința că acel lucru îți va face rău.

Următoarele principii (principiul personalizării relației, principiul empatiei, principiul creării unei conexiuni emoționale cu elevul, principiul flexibilității, principiul încrederii, principiul reciprocității, principiul conștientizării, principiul coerenței între comunicarea verbală și comunicarea nonverbală, principiul dialogului, principiul întrebărilor, principiul feedbackului, principiul ascultării active, principiul participării active, principiul lucrului în echipă și principiul interactivității) fac trimitere la importanța unei comunicări eficiente în procesul instructiv-educativ. Profesorului i se cere astăzi un efort mai mare de implicare, cunoaștere psihopedagogică și creativitate didactică pentru a motiva elevii și pentru a relaționa eficient; el trebuie să aibă capacitatea de a crea o conexiune emoțională, de a-i cunoaște mai bine și a avea o relație deschisă, puternică, bazată pe încredere reciprocă și pe înțelegere cu elevii săi. Personalizarea relației poate ajuta la gestionarea eventualelor probleme de disciplină, fiind un excelent instrument de management al clasei. Dând dovadă de empatie, folosind feedbackul suportiv, încurajările, profesorul poate ajuta elevii săi în situații variate, valorizându-i și apreciindu-i mereu pentru ceea ce au realizat. Se știe deja că feedbackul pozitiv este singurul care motivează pe termen lung performanța elevului, feedbackul negativ demoralizând și îngrădind efortul de îmbunătățire a randamentului școlar. Pe de altă parte, trebuie avut în vedere mereu faptul că atunci când locutorul transmite un mesaj verbal interlocutorului, transmite simultan și un mesaj nonverbal, iar o neconcordanță între acestea poate induce confuzie și compromite eficiența activității respective. Reacția profesorului, cuvintele folosite în diferite situații (mai mult sau mai puțin inspirate), feedbackul pe care îl acordă elevului pot avea implicații surprinzătoare. Foarte importante sunt întrebările și răspunsurile pe care le folosește profesorul în dialogul cu elevii, gradul în care este un bun ascultător al acestora, modul de a implica elevii în activitate, întregul proces de învățare presupunând un demers permanent de întrebări bidirecționate în cadrul predării-învățării.

Apariția televiziunii și internetului a influențat modul în care școala trebuie să găsească soluții pentru a crește elevului gradul de motivație și de implicare în procesul instructiv-educativ. Principiile atractivității informației, al creativității, al motivației, al disonanței cognitive, al dovezii sociale și al manipulării accentuează acest lucru: activitatea de predare trebuie să fie focalizată, succintă, clară, eficientă, motivantă. Abundența informațiilor poate demobiliza sau chiar frâna tendința elevului (și așa fragilă) de a se arăta interesat și concentrat; activitățile instructiv-educative trebuie să fie cât mai atractive, ideile să fie prezentate în moduri diferite, altfel decât s-au obișnuit elevii să le primească, materialele didactice să fie atractive, inovatoare, incitante, creative. Cadrul didactic trebuie să dea dovadă de creativitate și originalitate, să identifice cele mai bune modalități de a utiliza resursele pe care le are la dispoziție și să găsească cele mai creative metode pentru a crește gradul de atractivitate a lecției predate, stimulând și activând motivația pentru curiozitate. Axa intrinsec-extrinsec în motivația școlară este foarte importantă, indicat fiind ca profesorul să combine cele două tipuri de motivație, găsind un echilibru între acestea, astfel încât să poată stimula elevii. Și dovada socială poate fi un factor puternic de motivare a elevilor. O altă sursă importantă de influență pe care cadrul didactic o poate utiliza cu succes este și manipularea, ‹‹armă›› cu două tăișuri, pe care profesorul poate să o folosească în mod constructiv, utilizând tehnici cu scopul de a determina elevul să învețe.

Principiul managementului performanței școlare, principiul managementului conflictelor educaționale, principiul conducerii clasei, principiul gestiunii situațiilor de criză educațională, principiul consecvenței comportamentale, principiul non-escaladării, principiul relației dintre atitudini și comportament, principiul diminuării pierderilor, principiul persistenței în timp a informațiilor, principiul pedepsei și recompensei, principiul consecințelor logice, principiul consolidării reprezintă exemple de opțiuni didactice pe care cadrul didactic le poate utiliza pentru a fi un suport în dezvoltarea elevilor, pentru a ajunge la rezultate pozitive, la o mai bună gestionare a situațiilor ce pot apărea la clasă, pentru a fi un sprijin informațional, instrumental, evaluativ și emoțional. Atitudinea cadrului didactic, consecvența comportamentală, adoptarea unei strategii flexibile, folosirea unor tehnici de încurajare a comportamentului proactiv, pozitiv, de sprijin și motivare, folosirea recompensei ca stimulator al motivației reprezintă tot atâtea elemente ce conduc la succes și pot avea impact asupra elevilor, având consecințe pe termen lung, influențând pe parcursul întregii vieți modul de acțiune al elevilor.

În cadrul procesului de învățământ relația dintre predare și învățare este una deosebit de strânsă. În școala tradițională se punea accent pe predare, astăzi accentul ar trebui orientat în direcția opusă. Cel puțin așa susține principiul relației predare-învățare-evaluare. Principalul indicator al eficienței predării este învățarea. Mai multe principii susțin acest fapt: principiul descongestionării informaționale, principiul diferențierii instruirii, principiul stabilirii corecte a obiectivelor educaționale, principiul standardelor de performanță, principiul explicației, principiul schimbării educaționale. Eficiența învățământului „se referă la capacitatea sistemului educațional de a produce, în mod satisfăcător, rezultatele preconizate, adică de a le vedea concretizate în comportamentele și atitudinile absolvenților.” Randamentul școlar este dat de nivelul de pregătire teoretică al elevilor, în concordanță cu nivelul propus prin programele școlare.

Se știe că persoanele cu care fiecare dintre noi interacționează exercită influențe asupra modului de a gândi și de a acționa. Pentru a construi o relație profundă, puternică, echilibrată cu elevii, pentru a fi un model pozitiv, pentru a reuși în încercarea de a avea o comunicare eficientă cu elevii este indicat a fi respectate alte principii: principiul mentoring-ului și coaching-ului, principiul bunului model/bunelor practici, principiul succesului, principiul încurajării, principiul evitării gândirii stereotipe, principiul nondiscriminării și principiul nonagresivității comportamentale.

„Piese de bază în construcția unui proces de învățământ eficient”, principiile de pedagogie practică ajută cadrul didactic să relaționeze mai eficient cu elevii, să construiască un demers de succes, să fie un profesionist, pentru că astăzi, mai mult ca oricând, el trebuie să dezvolte roluri complexe pentru a găsi cele mai bune strategii de dezvoltare cognitivă și socială a elevilor.

IV.3. ROLUL PROFESORULUI ÎN PROCESUL INSTRUCTIV-EDUCATIV

Unul dintre actorii principali în desfășurarea procesului instructiv-educativ este profesorul, care se implică, alături de elevi și de părinți, într-o activitate proiectată pe termen lung, cu efecte pozitive în dezvoltarea personalității elevului, dar și la nivelul societății. „A fi profesor înseamnă un risc asumat. Și asta deoarece pregătirea pentru a preda, pentru a-i învăța pe alții cum să învețe este o operă niciodată încheiată și care implică multă răbdare, multe momente de incertitudine, de descurajare și multe ore de studiu, iar rezultatele nu pot fi măsurate nici calitativ și nici imediat”.

Activitatea didactică este un act creator, în care profesorul reușește să-și imagineze reacția elevilor la demersul didactic și să anticipeze eventualele dificultăți în abordarea unor noțiuni. Este clar faptul că noțiunile teoretice care nu sunt raportate la exemple practice sunt foarte dificil de înțeles de către elevi, uneori chiar imposibil. Pregătirea de specialitate este o condiție necesară în exersarea profesiei de ‹‹dascăl››, la care se adaugă pregătirea metodică, dublată de experiența la catedră și de talentul, de implicarea, de vocația fiecărui profesor. „Nu competențele strict disciplinare sunt definitorii pentru profesorul din învățământul preuniversitar, ci aptitudinile psihopedagogice, relaționale, formative.” Cel mai important lucru pare a fi capacitatea profesorului de a se apropia de elevii săi, de a le înțelege nevoile, de a-i ‹‹păcăli›› să accepte unele conținuturi mai dificile, într-un cuvânt de a reuși să comunice eficient cu elevii săi. Mereu trebuie revenit la acea constantă a existenței umane atât de importantă – comunicarea -, pentru că în clasă, în fața profesorului se află niște copii, deci niște oameni, care simt uneori nevoia să vorbească despre idealurile, dorințele și chiar hobby-urile lor. În activitatea de profesor, este firesc să se aibă în vedere nu doar latura informativă a procesului în discuție, ci și latura formativă.

„Orice act educativ autentic se săvârșește în perspectiva unei întâlniri spirituale dintre persoane și presupune o dinamică, o succesiune de căutări și de găsiri a două ființe care au un surplus sau o cerință, au ceva de dat sau de primit.” În procesul didactic ar trebui să se pună accent nu pe formarea unor creiere, ci pe formarea oamenilor. Adaptare, flexibilitate, dinamică, transformare ar trebui să fie conceptele-cheie ale școlii moderne. Din păcate, parcă din ce în ce mai mult, școala este considerată o “‹‹anticameră›› a vieții (economice, sociale etc.), și mai puțin un laborator de modelare a spiritului uman în perspectiva unor finalități mai înalte, atemporale. Orientați către concret, imediat, circumstanțial, riscăm să formăm o persoană limitată, blocată în prezent, interesată de câștiguri palpabile și rapide.” Adulți și copii, uităm că e nevoie și să ne îndoim, să întrebăm, să reflectăm, să explorăm, să ne exprimăm, să ne mirăm. Or, dacă omul își pierde capacitatea de a se mira, și-o pierde și pe aceea de a căuta lucruri noi. Va înceta să fie curios, să se exprime, să pună întrebări, să reflecteze, să caute răspunsuri, să găsească alternative la atitudini deja fixate, să decidă, să creeze, să fie el însuși, să producă informație, să se implice – să participe deci – și se va mulțumi doar să reproducă. Modul în care pune întrebările arată puterea și dorința lui de a învăța și de a evolua. Acolo unde lipsește implicarea în procesul de gândire și învățare, lipsește și gândirea critică. Tocmai de aceea efortul cadrului didactic ar trebui îndreptat spre a cultiva acele resorturi intime care să-i determine pe elevi să fie și altceva decât niște ceasornice previzibile și obediente. Abia atunci elevii se vor transforma în parte activă a procesului de învățare și își vor asuma responsabilitatea propriei formări. În definitiv, contează mai degrabă acea informație care îl ajută pe învățăcel să se edifice, să se înțeleagă și să-l modeleze ca om, decât acea informație pe care o învață azi ca să aibă ce uita mâine…

Mihaly Csikszentmihalyi demonstrează că atunci când elevii sunt implicați activ în procesul de învățare, la un nivel adecvat de dificultate, ei învață cu plăcere, iar capacitatea lor de gândire și înțelegere este mai mare. Se impune așadar implicarea elevilor în variate experiențe de învățare, care să le solicite din plin energia și capacitățile. Elevii autentic implicați ajung să înțeleagă faptul că atunci când investesc suficientă energie în învățare și se implică în mod activ, procesul devine plăcut și dă naștere unui sentiment de împlinire. Metodele folosite în cadrul orelor nu sunt doar mecanisme eficiente de achiziție informațională ci mai degrabă modalități de descoperire și de creare a noului. O metodă eficientă de lucru cu copiii își merită adjectivul dacă poate crea ceva important pentru dezvoltarea cognitivă, afectivă și atitudinală a elevului. Abordările metodologice care îi implică pe elevi în reflecții speculative, în împărtășirea ideilor și opiniilor îi angajează și îi motivează. Întrucât nu li se impune procustian cât, ce și cum să facă dovada că au învățat, li se lasă de fapt elevilor libertatea de a învăța cu adevărat (dându-le posibilitatea să-și descopere propriile gânduri, să-și exprime aceste gânduri în cuvinte, să reflecteze asupra ideilor și apoi să comunice și altora ceea ce au judecat); “împărțirea” cu alții a propriilor convingeri, idei și opinii poate fi riscantă căci presupune expunerea în fața altora în calitate de om care învață, capabil deci a emite idei valoroase dar și a comite greșeli umilitoare; deși acest lucru e constructiv, adolescenții nu-l acceptă cu ușurință; în lipsa unui feed-back continuu este și mai greu de acceptat.

O problemă dificilă este motivația învățării, pentru că în perioada contemporană au dispărut elementele clasice care ambiționau elevul să-și dorească să învețe, pentru a avea un anumit statut social sau pentru a reuși în viață. Școala propune prea puține exerciții de viață fiind mai mult un spațiu închis, centrat pe conținuturile academice, considerate ca fiind suficiente să asigure succesul în viață. Se impune extinderea exercițiilor de viață, astfel încât centrarea pe latura formativă a conținuturilor disciplinelor de studiu să fie în strînsă legătură cu asumarea dezvoltării personale a fiecărui individ. Și aceasta, cu atât mai mult cu cât prin exemplele pe care le oferă mai ales mass-media, elevul constată că în societatea românească succesul economic și social, respectiv statusul ocupațional și veniturile unei persoane se află într-o relație foarte slabă cu rezultatele la învățătură din perioada școlarității.

Prin urmare, cel care trebuie să îi motiveze pe elevi într-un fel sau altul este profesorul, apelând la aprecieri pe măsură ce elevii au înregistrat unele reușite, sau la recompensele prin note. O altă modalitate de motivare a elevilor este încercarea trezirii orgoliului personal și sporirea stimei de sine a elevilor. Intrarea în diferite competiții îi poate face pe elevi să-și dorească să învețe mai mult, să colaboreze cu ceilalți, pentru că succesul devine un stimulent pentru cei mai mulți elevi, mai ales dacă este urmat de laudele din partea profesorilor sau a părinților.

Prin modul de prezentare a informațiilor, prin stilul de gândire, prin felul în care formulează solicitările, printr-o atitudine și un stil de gândire creator, liber, independent, profesorul reușește să convingă. El trebuie să orienteze și să incite gândirea elevilor, să-i conducă spre ‹‹lumină››, să dorească să fie la dispoziția elevilor, să sesizeze și să le înțeleagă interesele, să îi ajute să-și întărească încrederea în forțele proprii, să stimuleze și să întrețină curiozitatea elevilor. Înțelegerea este condiționată de raportarea cunoștințelor noi la cunoștințele acumulate în trecut, la acea bază cognitivă formată anterior. Felul în care profesorul menține atenția elevilor, crearea unei atmosfere de lucru favorabile fiecărui elev, conduita profesorului pot avea un impact deosebit, pentru că atitudinea calmă poate duce la anularea unor conflicte cu elevii, iar sobrietatea, perseverența, permanenta implicare sunt dovezi ale dorinței cadrului didactic de a face totul pentru ca elevii să atingă un nivel optim de pregătire. Mesajul transmis este dat atât de cuvinte cât și de limbajul gesturilor. Mimica, expresiile faciale, gesturile pot transmite interlocutorului diverse mesaje, diferite stări emoționale. Această latură mai discretă (dar totuși observabilă) a comunicării are un rol important, deci nu trebuie neglijată. Este necesară crearea unei atmosfere plăcute și totodată antrenante pentru a conduce la explorarea independentă, încrezătoare, cu atât mai mult cu cât e dovedit faptul că elevul are tendința de a urî ceea ce este achiziționat prin impunere. Cadrul didactic trebuie să se străduiască să exerseze imaginația, creativitatea, inițiativa, perseverența, spiritul de inovație, responsabilitatea, oferindu-le elevilor ocazii de a reflecta la diverse înțelesuri, de a gândi independent, de a întreprinde căutări, încercări proprii, de a lua parte activ la procesul de producere a noilor cunoștințe, de a se angaja așadar în descoperirea unor soluții, de a crea noi ocazii de îmbogățire culturală, dezvoltând comportamente indispensabile integrării active în viața socială. “Rolul profesorului este de a identifica și provoca operațiile ce stau la baza însușirii active a cunoștințelor, ceea ce nu poate realiza prin intermediul expunerilor care conduc la însușirea prin preluare a noțiunilor. Elevul trebuie îndemnat să-și însușească noțiunile în cursul unor cercetări personale, prin utilizarea strategiilor fundamentate pe ideea de efort voluntar depus, în cadrul unor căutări, cercetări, încercări de redescoperire.

Profesorul trebuie așadar să dețină calitățile și competențele necesare centrării pe așteptările, trebuințele și interesele elevilor. Căci “cel mai mare trădător în materie de educație este cel care se îndreaptă spre această profesie fără să aibă o chemare, din întâmplare sau din dorința de faimă. Dar tot uzurpator este și cel care nu-și asumă riscurile unei frumoase împărtășiri, cel care, prin acțiunile sale, nu se pune în serviciul altora, ci încearcă să se scoată pe sine în evidență.”

IV.4. PROIECTAREA DIDACTICĂ LA DISCIPLINA ‹‹FILOSOFIE››

Sintagma ‹‹proiectare didactică›› (design instrucțional) desemnează „o serie de operații prin care se stabilesc anticipat pașii ce vor fi parcurși în realizarea lecției, obiectivele urmărite, conținutul ce urmează a fi predat, strategiile utilizate, procedeele de evaluare, precum și relațiile dintre toate acestea”. Proiectarea lecției este și rămâne necesară mai ales pentru debutanți, în ciuda faptului că în proiectele unităților de învățare găsim suficiente informații despre felul în care decurg activitățile de învățare.

Pentru a atinge scopul propus prin activitățile instructiv-educative, cadrul didactic trebuie să planifice cu maximă responsabilitate conținuturile, succesiunea lor, termenele precise de realizare, să distribuie conținutul disciplinei pe unități de învățare nu întâmplător, ci ordonat într-o anumită succesiune.

Orice activitate didactică propune mai multe secvențe: proiectarea, realizarea, evaluarea și reglarea procesului didactic. Proiectarea unei lecții presupune efectuarea unor operații și urmărește mai mulți pași sintetizați prin anumite întrebări și răspunsurile aferente. Prima operație este consultarea programei, a manualului, a altor surse bibliografice și analizarea lecției (se răspunde astfel la întrebarea „Ce voi preda?”); urmează încadrarea lecției respective în sistemul de lecții sau planul tematic („Unde ne situăm?”); stabilirea competențelor generale și a celor specifice sau a obiectivului general și a obiectivelor operaționale („Ce se urmărește?”); analizarea contextului în care se desfășoară activitatea, stabilirea restricțiilor existente și a timpului în care se produce instruirea („În ce condiții: unde, când, în cât timp?”), stabilirea resurselor necesare realizării, a resurselor psihologice ale elevilor, nivelul lor intelectual, motivația („În ce condiții: cu cine, pentru cine?), dar și a resurselor materiale existente și resurselor confecționate de profesor („Cu ce se vor realiza cele propuse?”), identificarea strategiilor didactice adecvate fiecărui obiectiv operațional propus cu mențiunea că se pune din ce în ce mai mult accent pe instruirea centrată pe elev („Cum se va proceda pentru a atinge ceea ce s-a propus?”), selectarea, structurarea logică și esențializarea conținutului („La ce informații mă raportez în predare?”) conceperea unor probe de evaluare legate de obiectivele operaționale propuse („Cum se va ști că s-au realizat cele propuse?”), stabilirea modalităților de aplicare („Cum va fi realizat transferul?”). Foarte importantă este analiza retrospectivă critică și autocritică a felului în care a decurs activitatea („Cum s-a procedat?”); evaluarea propriu-zisă și administrarea probelor de evaluare propuse, analizarea rezultatelor și a răspunsurilor („Ce rezultate s-au obținut?”). Ultima secvență, reglarea, se conturează prin intermediul întrebării „Ce trebuie făcut în continuare?”, iar consecințele firești sunt: imaginarea și construirea unei strategii de instruire cu rol de ameliorare – reluarea noțiunilor dificile, propunerea unei programe de recuperare sau care vizează elevii ce pot atinge performanțe; de cele mai multe ori se apelează la ore de pregătire suplimentară, în afara orelor de curs, cu scopul recuperării elevilor care întâmpină dificultăți în atingerea nivelului minim sau a atingerii anumitor performanțe pentru unii dintre ei. „A pregăti un demers didactic înseamnă a anticipa desfășurarea sa, succesiunea secvențelor și structura acestora, strategiile necesare, performanțele ce se vor obține. Pregătirea prealabilă condiționează eficiența activității. Proiectarea asigură o rigoare sporită organizării și desfășurării efective a lecției, ceea ce nu înseamnă că proiectul însuși nu poate fi reconsiderat, dacă este nevoie, pe parcursul realizării sale.”

Lecția este considerată în didactică unitatea de bază prin care fiecare profesor propune diferite modalități de abordare a activității educative. Realizarea lecției este, de fapt, punctul zero al activității didactice, pentru că este momentul în care toate ideile proiectate de profesor sunt puse în aplicare, dovedindu-se corecte sau greșite. Profesorul devine un adevărat regizor al procesului de predare – învățare. În primul rând, stabilește structura secvențială, condițiile de desfășurare a lecției – mijloacele de învățământ, organizarea colectivului de elevi, timpul de desfășurare a secvențelor respective, strategiile adecvate pentru îndeplinirea obiectivelor propuse. Conținutul științific propus trebuie să respecte corectitudinea informațiilor prezentate și dozarea optimă a acestora. De multe ori, în procesul de transmitere a noilor cunoștințe profesorul se poate baza pe noțiuni dobândite la alte discipline, asigurând astfel interdisciplinaritatea, care facilitează asimilarea acestor noțiuni. Latura practică nu trebuie neglijată, pentru că noțiunile teoretice, fără a fi transpuse în exemple concrete, rămân abstracte și greu de înțeles, deci de însușit. Spre deosebire de proiectele pe unități de învățare, proiectele didactice pentru o singură oră de curs surprind finalitățile vizate într-o manieră cât mai aproape de planul concret. Schema pe care o respectă fiecare profesor care întocmește un proiect este următoarea: finalitatea lecției, obiectivele de referință/competențele generale, modul de aplicare al acestora, proiectarea, resursele materiale, evaluarea, bibliografia necesară lecției. Pentru proiectarea unei activități, profesorul ține cont de nivelul pregătirii elevilor, de stadiul dezvoltării lor psiho-intelectuale, de caracteristicile psiho-sociale ale clasei, de activitatea de învățare anterioară, de gradul de motivare pentru învățare al elevilor. Atitudinea profesorului față de clasele la care predă poate avea influențe pozitive sau negative. Clasele care sunt tratate drept bune, deși ele nu sunt la acest nivel și în care elevii sunt încurajați continuu, ajung să își îmbunătățească performanțele, iar cele cărora li se spune că sunt slabe, să decadă din ce în ce mai mult în planul învățării. Indiferența profesorului poate duce adesea la involuție.

Realizarea proiectelor didactice este o activitate prin care profesorul își organizează activitatea; faptul că obiectivele cadru/competențele generale, obiectivele de referință/competențele specifice sunt impuse de autoritatea educativă, facilitează efortul profesorului și asigură coerență întregului proces de educație. Conceperea unei lecții oferă o perspectivă de ansamblu asupra activității propuse. În lipsa unui proiect de lecție apare riscul de a lucra neorganizat, haotic, deci ineficient. În proiectul de lecție ar trebui să fie precizate toate elementele implicate în desfășurarea secvențială a procesului de învățare. Un rol aparte îl are operaționalizarea obiectivelor prin care este dirijat scenariul didactic. Alte componente importante sunt resursele spațio-temporale, activitățile de învățare și modalitățile de evaluare. Elaborarea proiectelor didactice este în strânsă legătură cu activitatea propriu-zisă, întrucât felul în care este plănuită o activitate generează succesul sau insuccesul ei; activitatea didactică are șanse mai mari să fie eficientă la maximum dacă este temeinic, chiar meticulos pregătită. Pe de altă parte, trebuie să se ia în considerare faptul că orice proiect este orientativ, pentru că de cele mai multe ori profesorul se confruntă în cadrul orelor cu situații neprevăzute, cu întrebări și răspunsuri uimitoare. Deși niciodată nu se poate respecta în totalitate proiectul, acesta rămâne un punct de sprijin pentru orice profesor, pentru că proiectarea îi aduce profesorului un plus de siguranță, de stăpânire de sine și de echilibru în prezentarea informațiilor.

Proiectarea activității de învățare ține cont de tipul de lecție: lecție de transmitere și însușire de noi cunoștințe; lecție de fixare a cunoștințelor; lecție de formare a priceperilor și deprinderilor de muncă independentă și de aplicare a cunoștințelor; lecție de recapitulare, sistematizare și consolidare a cunoștințelor; lecție de verificare, evaluare și notare a cunoștințelor, lecție mixtă, lecție tip seminar.

Competențele specifice sunt legate în mod direct de competențele generale; ele corespund conținuturilor propuse, care, la rândul lor, se află în corelație cu tema de învățare și cu nivelul de pregătire al elevilor, iar parcurgerea lor se face respectând trecerea de la simplu la complex. Conținuturile sunt alese în așa fel încât să ducă la atingerea obiectivelor de referință/competențelor specifice propuse; ele respectă logica disciplinei, fiind reprezentative pentru tema aleasă, ușor de învățat și sunt legate de anumite experiențe ale elevilor, deschizând drumul cunoștințelor care vor fi predate ulterior. Activitățile de învățare sunt centrate pe elev, pe învățarea prin cooperare și corelate cu resursele materiale existente. Resursele temporale permit desfășurarea tuturor activităților prevăzute, iar unele pot fi comprimate pentru ca profesorul să insiste mai mult pe fixarea cunoștințelor mai dificil de înțeles, dar obligatorii. Spațiul în care se desfășoară activitățile didactice trebuie aranjat în conformitate cu nevoile elevului și ale profesorului; de regulă, clasa în care profesorul își desfășoară activitatea poartă amprenta personală, corespunde mentalității și viziunii sale despre lume și școală. Metodele de predare-învățare folosite în cadrul lecției sunt stabilite de profesor; acesta poate recurge la metode tradiționale (conversația, explicația, demonstrația, expunerea) sau moderne, interactive, îndeosebi așa-zis metodele creative ce conduc la formarea unei gândiri critice (predarea reciprocă, metoda SINELG, dezbaterea academică, metoda RAI – Răspunde, Aruncă, Interoghează, metoda acvariului – metoda interacțiunii observate, problematizarea, brainstorming-ul, metoda divizării, metoda bulgărelui de zăpadă, metoda pălăriilor gânditoare – jocul strategiilor de gândire, metoda mozaicului, turul galeriei, reuniunea panel, sinectica, controversa creativă, tehnicile TGT și STAD, ‹‹Phillips 6-6››, metoda ‹‹6-3-5››, seminarul socratic etc.); de cele mai multe ori, metodele tradiționale se îmbină cu cele moderne, care aduc un plus de dinamism prin implicarea elevilor în procesul de predare. Metodele tradiționale sunt în general folosite atunci când lecția vizează transmiterea unor noțiuni noi, care nu pot fi legate de noțiuni predate anterior, prin urmare, rolul profesorului este mult mai important în aceste situații. Diversificarea formelor de organizare a activității duce la depășirea rutinei zilnice și favorizează colaborarea dintre elevi. Activitățile desfășurate frontal au avantaje și dezavantaje cum ar fi aflarea informațiilor în același timp de către toți elevii sau verificarea modului în care aceștia și-au însușit anumite noțiuni, dar nu pot oferi o imagine corectă asupra felului în care elevii au reușit să parcurgă materia. Organizarea pe echipe favorizează colaborarea dintre elevi, crește disponibilitatea de a asculta și de a accepta punctele de vedere ale celorlați și anulează „egoismul” elevului care vrea să primească singur laudele dar, pe de altă parte, poate încuraja, indirect, neimplicarea unor elevi care se simt degrevați de efortul respectiv, speculând așa-zisa muncă în echipă, prefăcându-se că lucrează, transferând responsabilitatea implicării celorlalți colegi, așteptând soluții de la ceilalți. Lucrul în echipă poate conduce la ceea ce se numește în psihopedagogie ‹‹lene socială››, fenomen ce are la bază difuzia responsabilității. Dacă nu există o delimitare riguroasă a responsabilităților membrilor echipei, elevii mai comozi nu se vor implica la întregul potențial sau nu se vor implica deloc. Organizarea individuală se pretează mai ales în cazul evaluării, când fiecare elev trebuie să dovedească cunoștințele însușite. Există zeci de alte metode de lucru care pot fi folosite la ore astfel ca lecția să decurgă interesant, captivant, implicând activ elevii în procesul de cunoaștere, de dezvoltare. Pentru a folosi în mod eficient informațiile, elevii trebuie să ajungă să trieze cunoștințele, să le ofere sensuri, să reflecteze pentru a ajunge să-și monitorizeze propriile procese de gândire pe parcursul studiului independent. Activitatea didactică solicită dar și generează creativitate. Cadrului didactic nu trebuie să-i fie teamă să iasă din rutină; este indispensabil ca acesta să identifice acțiunile cele mai indicate pentru a eficientiza activitatea respectivă.

Evaluarea este procesul căruia i se dă atenție din ce în ce mai mult, pentru că este singura modalitate de a confirma/infirma succesul demersului educativ întreprins. Pe parcursul fiecărei lecții apar secvențe dedicate evaluării, la care se adaugă autoevaluarea elevilor, respectiv a profesorului. Este indicat ca profesorul să mențină echilibrul între evaluarea scrisă și cea orală, pentru că accentul pus pe una dintre cele două forme poate conduce la o pierdere fie în planul comunicării orale, fie la nivel de exprimare scrisă. Ideală ar fi îmbinarea mai multor metode de evaluare: lucrări de control, teste, fișe de lucru, proiecte, portofolii, referate, prezentarea orală, inclusiv observarea sistematică a activității elevilor, a implicării acestora în timpul orelor.

Evaluarea nu înseamnă altceva decât măsurarea, aprecierea rezultatelor și adoptarea unor măsuri ameliorative. Prin evaluare, profesorul ajunge să aibă o imagine panoramică a întregului proces didactic; din acest motiv, evaluarea nu trebuie percepută ca un control al cunoștințelor, ea este un mijloc de măsurare a gradului în care au fost atinse obiectivele care deschid noi orizonturi spre o continuă perfecționare, cu rol de validare a succesului școlar sau de avertizare asupra insuccesului. Problema centrală a evaluării școlare o reprezintă corectitudinea notării, obiectivitatea acesteia. Cadrul didactic trebuie să găsească un echilibru între obiectivitatea exagerată și relativismul subiectivist: „Capcana obiectivității exagerate este la fel de dăunătoare ca relativismul subiectivist. […] Or, se știe că evaluăm pentru a-i face pe elevi să învețe mai bine pe baza a ceea ce demonstrează că știu deja. Să nu uităm că evaluarea presupune o depășire a cantității în profitul calității (ce salt a făcut elevul, ce subtilitate interpretativă a avansat, ce opinie a avut etc.)”. Acțiunea factorilor subiectivi nu poate fi anulată sau ignorată. Cadrul didactic trebuie să găsească soluții adecvate pentru controlul influențelor subiective în evaluare. În didactica modernă apare o schimbare a percepției asupra acestui proces; evaluarea elevilor ar trebui să fie motivantă, fără stres, să reprezinte crearea posibilității de exprimare a bucuriei cunoașterii. În realitate, evaluarea este angoasantă, fiind percepută ca o presiune asupra elevului, cu atât mai mult cu cât este urmată de evaluarea întregului proces didactic, a strategiei care a condus la anumite rezultate, a conținuturilor, a metodelor, a obiectivelor și a situației de învățare. „Evaluăm nu numai ceea ce elevul ne arată acum, ci și ceea ce poate el să realizeze în perspectivă. […] Evaluarea trebuie să se facă nu ‹‹inginerește››, nervos, ritos, confruntând, desființând, ci ‹‹omenește››, cu blândețe, îndrăgind, edificând.” Este foarte importantă atitudinea binevoitoare a evaluatorului, feed-back-urile stimulative, atenția sporită acordată elevului; este necesar a fi apreciate nu doar achizițiile cognitive, ci și alte tipuri de achiziții: conduita, personalitatea elevilor, raportarea la un sistem de valori. Elevul își poate adapta comportamentul la atitudinile și opiniile pe care le propune evaluatorul; acesta e un motiv suficient pentru a convinge că elevul trebuie să devină un partener autentic al profesorului, iar evaluarea ar trebui făcută și în funcție de preferințele elevilor, în sensul că varietatea metodelor de evaluare poate fi un factor pozitiv.

Cele mai des utilizate metode de evaluare, considerate moderne sunt referatul, investigația, proiectul, portofoliul, autoevaluarea. Referatul oferă o imagine asupra performanței individuale a elevilor și presupune disponibilitatea elevului de a se documenta, capacitatea de sintetizare a cunoștințelor, redactarea unei lucrări cu caracter original, permite interdisciplinaritatea, abordarea unor domenii noi. Investigația se desfășoară într-o oră de curs și analizează o temă propusă de profesor care are rolul unei evaluări de tip sumativ, scoțând în evidență capacitatea elevilor de a valorifica noțiunile însușite anterior. Proiectul are un subiect stabilit de profesor, iar elevii au rolul de a sistematiza informațiile pe care le cunosc, la care se adaugă informații noi, obținute în urma unei documentări riguroase. Portofoliul este o metodă des folosită, întrucât cuprinde mai multe lucrări redactate de către elevi, într-o anumită perioadă de timp și oferă o imagine de ansamblu asupra evoluției elevilor într-o perioadă de timp. Autoevaluarea este cea mai interesantă metodă alternativă întrucât arată capacitatea elevilor de a se autoanaliza, iar spiritul autocritic are întotdeauna efecte pozitive. În didactica modernă a fost introdus în ultimii ani conceptul de item (probă de evaluare; cerință existentă în cadrul unui test). Iemii obiectivi sunt folosiți, în special, în evaluarea inițială sau finală, cu scopul fixării cunoștințelor predate în ora respectivă. Itemii obiectivi pot fi: cu alegere duală (adevărat/fals, corect/greșit), itemi de tip pereche (presupun realizarea unor corespondențe); itemi cu alegere multiplă (identificarea unui răspuns dintr-o listă mai largă), iar printre avantajele folosirii lor amintim obiectivitatea ridicată și ușurința în aprecierea rezultatelor. Itemii semi-obiectivi reprezintă cerințe care presupun elaborarea răspunsului iar în această categorie apar itemii cu răspuns scurt, itemii de completare, itemii de tip întrebări structurate. Itemii subiectivi sau cu răspuns deschis sunt foarte des folosiți întrucât vizează redactarea unor eseuri structurate sau libere, pe baza unei teme date.

După realizarea propriu-zisă a lecției, urmează autoevaluarea care demonstrează capacitatea profesorului de a percepe punctele slabe ale activității didactice derulate, respectiv punctele tari. Capacitatea de obiectivare este o calitate rar întâlnită, iar un profesor care poate să identifice eventualele greșeli are șansa de a transforma activitatea didactică într-o artă a învățării, a cizelării, a transformării în sens pozitiv a unor elevi, care, adesea refuză propunerile care vin din partea profesorilor sau a părinților. Evaluarea eficienței activității didactice este momentul în care profesorul înțelege dacă eforturile sale au avut efecte pozitive sau mijloacele alese au fost cele corecte; profesorul poate simți bucuria succesului sau gustul amar al eșecului. Încă din momentul proiectării, cadrul didactic stabilește anumite criterii de reușită. Deși „efectele instructiv-educative ale activității didactice depind în mod direct de gradul de angajare și participare a elevilor, așadar de practicarea unor strategii care înlătură standardizarea și formalismul, antrenând elevii în eforturi de gândire și acțiune independentă și creativă”, aceste efecte sunt influențate semnificativ de modul în care profesorul își proiectează lecția. Pe de altă parte, realizarea proiectului didactic care nu este urmată de punerea în practică cu succes a strategiei proiectate este inutilă. Succesul proiectării este stabilit doar în momentul evaluării. Totuși o activitate care se derulează cu succes este, de cele mai multe ori, precedată de un plan corect; proiectarea corectă asigură o rigoare sporită organizării și desfășurării activității instructiv-educative.

Anexa 1.

PROIECT DIDACTIC

Clasa: a XII- a

Obiectul: Filosofie

Unitatea de învățare: Cunoaștere și adevăr

Titlul lecției: Sursele cunoașterii

Tipul lecției: lecție predare-învățare

Competențe specifice:

profesorul urmărește:

însușirea cunoștințelor despre sursele cunoașterii

înțelegerea diferențelor existente între empirism și raționalism

cunoașterea și înțelegerea ideilor filosofice din textele extrase din scrierile lui Descartes și Locke

folosirea adecvată a spațiului afectat

folosirea materialului didactic

folosirea corectă a termenilor filosofici extrași din textele predate

integrarea într-o atmosferă propice lucrului

imprimarea unui ritm alert, dinamic

realizarea unei receptivități și a unei viteze de reacție crescute din partea elevului

SCENARIUL ACTIVITĂȚII DIDACTICE

Anexa 2.

PLAN DE LECȚIE

Clasa: a XII-a

Tema lecției: Libertate și fericire

Tipul lecției: mixtă

Timp: 100 minute

Obiective operaționale:

Cognitive: la sfârșitul lecției elevii vor fi capabili să:

identifice ideile principale din textele date;

interpreteze textele;

asocieze cu alte texte sau idei cunoscute anterior;

formuleze și să argumenteze un punct de vedere comun;

Psihomotorii: la sfârșitul lecției elevii vor fi capabili să:

deprindă noi tehnici, strategii și metode de activitate independentă;

lucreze eficient în echipă;

folosească adecvat spațiul de lucru;

Formative: la sfârșitul lecției elevii vor fi capabili să:

își însușească un mod propriu de a privi și interpreta situațiile;

își pună întrebări profunde despre libertate și fericire;

Afective: la sfârșitul lecției elevii vor fi capabili să:

se integreze într-o anumită atmosferă de lucru;

respecte un anumit ritm;

reacționeze activ;

se atașeze de o anumită idee pe care o susține sau să respingă alte idei;

Metode folosite:

brainstorming

metoda Karl Popper

turul galeriei

Bibliografie:

Stan, Nicolae, Marinescu, Paul, Filosofie, manual pentru clasa a XIIa, Editura Economică – Preuniversitaria, București, 2002.

Material didactic: planșe, fișe de lucru

SCENARIUL ACTIVITĂȚII DIDACTICE

ORGANIZAREA CLASEI – 3 minute

Băncile vor fi așezate în așa fel încât elevii să poată lucra în patru echipe.

Elevii vor fi repartizați în cele patru grupe aleatoriu în funcție de așezarea lor obișnuită în bănci sau vom folosi o metodă de a-i grupa (îi punem să numere până la patru sau îi rugăm să refacă, de pe bilețele, proverbe cunoscute)

Ne vom asigura că am creat o atmosferă plăcută și LIBERĂ (putem folosi un casetofon, fiecare grupă având libertatea de a propune spre ascultare o anumită piesă)

CAPTAREA ATENȚIEI (brainstorming) – 7 minute

profesorul scrie pe tablă cuvântul libertate și elevii sunt rugați să adauge acestuia orice alt cuvânt pe care îl consideră legat de acesta sau derivat din el

profesorul încearcă să extragă cuvântul fericire cu ajutorul elevilor și să urmărească relația în care se află cele două cuvinte;

DESFĂȘURAREA LECȚIEI (metodele Turul galeriei și Karl Popper)

A) Prima etapă (fișele de lucru și planșele sunt anexate) – 40 minute

acum începe lucrul pe echipe

fiecare echipă își alege un lider

fiecare echipă primește o fișă:

grupa 1 și grupa 3 – un text din J. St. Mill

grupa 2 și grupa 4 – două texte din Epictet și Marcus Aurelius

fiecare echipă primește o planșă pe care trebuie să o completeze după citirea și analizarea textului primit

liderul fiecărei grupe prezintă clasei planșa rezultată și concluziile la care echipa a ajuns în urma analizei textului

planșele se afișează astfel încât fiecare elev să le poată privi

B) Etapa a II-a (regulile și modalitatea de aplicarea a metodei Karl Popper sunt anexate) – 45 minute

– după o pauză elevii sunt regrupați, de această dată în două tabere:

grupa 1 cu grupa 2 – vor fi adepții lui J. St. Mill

grupa 3 și grupa 4 – vor fi adepții lui Epictet și Marcus Aurelius

în felul acesta fiecare grupă va cuprinde elevii care sunt familiarizați cu ambele texte

începe dezbaterea

ASIGURAREA FEED-BACK-ULUI – 4 minute

profesorul adresează câteva întrebări elevilor prin care se urmărește extragerea unor concluzii

RETENȚIE ȘI TRANSFER – 1 minut

– profesorul stabilește tema pentru acasă: alcătuiți un eseu cu titlul Libertatea și fericirea omului modern

FIȘA 1:

„Marea majoritatea a acțiunilor bune nu sunt intenționate pentru folosul lumii, ci pentru folosul indivizilor, din care se compune și binele lumii.” (J. St. Mill)

„Concepția care acceptă ca fundament al moralei Utilitatea sau Principiul Celei Mai Mari Fericiri susține că acțiunile sunt corecte în măsura în care tind să producă fericirea. Prin fericire se înțelege absența durerii; prin nefericire, durerea și privarea de plăcere.” (J. St. Mill)

„Când eu afirm că plăcerea este cel mai mare bine pentru om, eu nu spun că desfătarea simțurilor este binele suprem. Omul nu este o ființă inferioară. Cel mai mare bine al lui constă în satisfacerea optimă a plăcerilor demne de om.” (J. St. Mill)

FIȘA 2:

„Există printre realitățile care ne stau în față unele în puterea noastră și altele independente de voința și puterea noastră. Țin de noi părerea, impulsurile, dorința, aversiunea, într-un cuvânt, tot ceea ce reprezintă propria activitatea. Sunt în afara voinței noastre trupul, faima, forța de conducător, într-un cuvânt, tot ceea ce nu constituie treburi specifice nouă. Cele ce depind de noi sunt libere prin esența și natura lor și nu pot fi oprite sau frânate de vreun obstacol. Cele asupra cărora nu avem nici o putere sunt lipsite de vlagă, suspuse robiei șovăielnice în fața piedicilor și la cheremul unor voințe străine.” (Epictet)

„Trebuie să suporți tot ceea ce ți se întâmplă din cel puțin două motive raționale: primul, că ți se întâmplă ție, îți este prescris și hărăzit, urzit pentru tine și țesut din cele mai înțelepte cauze de destin. Al doilea, că ceea ce se întâmplă în mod diferit fiecăruia, pentru cel care cârmuiește întregul univers, reprezintă o cauză a bunului său mers.” (Marcus Aurelius)

CONCLUZII

Problematica prezentată în lucrarea de față poate să surprindă astăzi mai ales pe exegetul avizat. Filosofii care constituie subiectul acestei lucrări sunt, fără nicio îndoială, unii dintre cei mai mari gânditori ai lumii. Dacă am încerca să susținem că am atins scopul de a prezenta problematica propusă în deplinătatea importanței ei am greși, căci ideile ce pot fi spuse plecând de la operele lui Descartes, respectiv Pascal, ar putea umple tomuri întregi. Mai multe interpretări pot conduce la epuizarea conținutului unei astfel de teme. Dacă am reușit să trezim interesul celor ce ar dori să studieze lucrările marilor gânditori și să dezvăluim măcar o parte din specificul filosofiei lor, considerăm că e suficient și atât.

Structurată pe patru capitole, lucrarea Depășirea scepticismului la René Descartes și Blaise Pascal propune o ‹‹călătorie›› prin viața și opera acestor doi filosofi pentru explicarea acestei problematici atât de discutate în filosofie. Drumul către cunoaștere este un drum personal, al fiecăruia. Ceilalți pot doar să sugereze anumite direcții, dar nu pot obliga la cunoaștere autentică, profundă. Dar există șansa de a descoperi cu fiecare încercare ceva fascinant, inedit, care să surprindă.

Descartes reprezintă modelul înțeleptului modern și ne înfățișează, pentru timpul în care a trăit, un fel nou de a iubi cunoașterea: cel prin acțiune. A depășit astfel secolul în care a trăit. Filosofia carteziană domină și depășește epoca sa și va influența hotărâtor curentele de gândire ce vor urma. Purificarea impusă de îndoiala metodică conduce la dezvăluirea extremismelor secolului al XVII-lea, secol încă alimentat de prejudecăți, și la o luptă împotriva scepticismului și ideilor fixe, înrădăcinate datorită tradiției și obișnuinței.

Descartes „nu a pretins niciodată că ar fi primul om care descoperă propoziții filosofice adevărate. Ceea ce a pretins el a fost faptul că a dezvoltat o metodă de a demonstra adevăruri în conformitate cu ordinea cerută de către exigențele rațiunii înseși.” Deși mulți dintre contemporanii săi nu au fost conștienți de valoarea sa imensă, opera lui Descartes a schimbat lumea secolului al XVII-lea. Metodele de cercetare au trasat noi direcții în filosofia cunoașterii. Făcând din rațiune instrumentul fundamental al oricărei reflecții și cercetări, privilegiind acțiunea practică, Descartes a influențat ireversibil secolele următoare. Prin Descartes rațiunea iese biruitoare; deși filosoful nu creează niciun concept, noțiuni ca rațiune, metodă, ordine, știință devin mai precise și vor sta la temelia modernității; încrederea acordată rațiunii conduce la ideea că omul devine stăpân al naturii și sigur de puterea sa. Descartes nu este doar filosoful metodei, al evidenței, și aceasta cu atât mai mult cu cât el este cel care a meditat și asupra libertății într-un timp în care știința nouă, avântul tehnicii și cosmologia copernicană spărseseră cadrele lumii medievale. Descartes își dorea probabil să ajungă, în timp, autor de școală, să substituie treptat învățătura sa celei aristotelice. Această dorință îi influențează oarecum modul de a gândi. Chiar dacă multă vreme gânditorul nu publică nimic ci doar își exercită spiritul în metoda pe care o descoperise, după ce începe să-și publice lucrările insistă să transmită cât mai multor cititori adevărurile descoperite (motiv pentru care publică în limba vulgară, franceza timpului său), vrea să convingă neapărat cititorii, își dorește să obțină sprijinul celor în măsură să contribuie la progresul științei. Spiritul pedagogic și sistematic ține de modul matematic de a gândi specific firii sale, care îl trimite spre demonstrație și rigoare. Filosofia sa reprezintă în fond o încercare de a impune rațiunea și raționalitatea asupra universului, folosind principiile logicii și matematicii. „Matematismul este, de altfel, triumful cel mare al filosofiei moderne.” Animat de o puternică dorință pentru dobândirea certitudinii, Descartes credea cu tărie în ideea că un adevărat sistem filosofic este extraordinar de important pentru omenire aspirând să întemeieze adevărata filosofie care să se sprijine pe rațiune, nu pe tradiție, și care să fie liberă de limitările spațiului și timpului. Căuta de aceea certitudinea obiectivă, dorindu-și cu ardoare să treacă dincolo de tradiție și să dobândească ceva analog cu adevărul obiectiv și impersonal al matematicii.

Conștient fiind de dificultatea pătrunderii și surprinderii cu exactitate și rigoare a intențiilor care au stat la baza conceperii operei carteziene, filosoful insistă asupra unor posibile dificultăți pe care le ridică interpretarea lucrărilor sale. „Chiar cele mai dotate spirite vor avea nevoie de mult timp și multă atenție pentru a putea observa toate lucrurile pe care am căutat să le redau acolo”.

Dincolo de tot ce a creat Descartes și de faptul că el a considerat filosofia ca fiind o modalitate de a spori cunoașterea noastră despre lume, este important de reținut ceea ce gânditorul a dorit să transmită omenirii în general, și anume că orice formă de cunoaștere trebuie prețuită și că lucrul pe care trebuie să îl avem în vedere toată viața este următorul: să fim fermi în hotărârea de a face întotdeauna ceea ce considerăm a fi cel mai bine și să ne folosim de toată puterea minții pentru a judeca bine.

Folosind un mod inedit de a filosofa, Blaise Pascal urmărește, prin întrebările pe care și le adresează sieși dar le adresează și semenilor, un plan reflexiv ce presupune înțelegerea de sine, ce reflectă frământările, nemulțumirile și contradicțiile din om. Deși denunță limitele rațiunii, nu se oprește la scepticism. Este de acord că trebuie înțelese și acceptate limitele inerente cunoașterii umane dar insistă asupra faptului că scepticii greșesc oprindu-se aici. Scepticismul lui Pascal este provizoriu, vizează o anumită atitudine, iar pesimismul de care a fost acuzat este relativ.

Deși trăiește într-un secol cartezian, orientând omul către esența sa, trecându-l printr-un travaliu al cunoașterii de sine, al autocunoașterii, Pascal rămâne singular în filosofie prin profunzimea gândirii sale, prin modul său atipic de a gândi și a scrie, prin stilul aparte și prin tipul de discurs, păstrându-și un loc important în modernitatea culturii europene. Întorcându-se, printr-un act reflexiv, cu ajutorul unor exerciții de gândire și a unor întrebări, asuprăși, cercetându-se pe sine, căutându-se necontenit, întrebând, problematizând și sperând într-o regăsire validă, Pascal a arătat că omul, „fantomă trecătoare într-un haos ostil, în tot cazul indiferent, a inventat înțelepciunea. Și de atunci, încărcat de visuri grave, luptă să coboare cu trăinicie Împărăția Cerurilor pe mușuroiul unde soarele lui Dumnezeu răsare peste cei buni și peste cei răi, și unde plouă peste cei drepți și peste cei nedrepți.”

Unul din punctele nevralgice ale educației este acela că se articulează ca un ansamblu de experiențe de învățare îndreptate programatic parcă împotriva creativității elevilor; există conținuturi sacralizate curricular care trebuie judicios dozate și administrate metodic în intelectul elevilor. Există discipline de studiu care trebuie neapărat studiate mai multe ore și discipline care sunt izgonite din orarul elevilor, indiferent de impactul pe care îl pot avea asupra elevului astfel de materii de studiu. Idealul dezvoltării armonioase a omului (kalokagathia), atât de drag vechilor greci, nu mai este atât de aproape de școala modernă. Disciplinele socio-umane au un rol fundamental în dezvoltarea personalității elevului dar acest domeniul a fost și continuă (din păcate) să fie considerat ca având o importanță secundară. Școala cade pradă formalismului și tehnicii, cu toate că oamenii nu pot fi pregătiți doar ca roboți mecanici; ei trebuie să aibă calități cu adevărat umane, ce nu se pot naște decât prin impactul cu cultura și, implicit cu acele discipline numite socio-umane. Filosofia devine astăzi și mai importantă cu atât mai mult cu cât „școlile încep să semene cu niște societăți comerciale ce-și reglează procesele specifice după legile economiei de piață. Modelul antreprenorial tinde să se generalizeze în detrimentul modelului clasic al școlii, ca spațiu de formare spirituală. Se vizează mai degrabă formarea robotului eficient, decât a omului conștient.”

Mai mult ca pentru orice altă disciplină, atractivitatea sau neatractivitatea filosofiei depinde de profesor. Filosofia reprezintă un drum al căutării propriei ființe, așadar rolul de călăuză al profesorului este esențial. Profesorul trebuie să ajute învățăceii să înțeleagă că pentru fiecare dintre ei drumul căutării este unul personal, nesigur, plin de temeri, de incertitudini și de hățișuri, dar foarte interesant. Este un drum către interior, un drum necunoscut, plin de provocări, pentru a cărui parcurgere este nevoie de motivație, de voință, de perseverență, căci poate fi dificil de parcurs. În acest demers, indicațiile generale nu ajută aproape deloc, iar ideile filosofice prezentate în manuale își ating scopul într-un moment cumva ulterior, ele necesitând o pregătire prealabilă, o deschidere către înțelegere, o disponibilitate pentru cunoașterea de acest tip, o înțelegere a propriei ființe și, mai ales, o bogăție a interiorității, a ceea ce se află înlăuntrul fiecăruia. “În actul receptiv, nu atât ceea ce e oferit contează, cât bogăția interiorității noastre. Când percepem ceva, activăm, conștient sau nu, memoria tuturor experiențelor anterioare. Contează, desigur și calitatea a ceea ce ne este oferit, dar și cea a profunzimii noastre spirituale.” Abia când elevul este pregătit pentru această stare de spirit, poate interveni profesorul. Abia atunci când această deschidere este realizată, lucrurile se transformă în mintea elevului și încep să capete sens. Dar în absența acestei disponibilități, nimic nu-și are rostul și nici toate cărțile de filosofie nu pot fi de prea mare ajutor. Profesorul ajută la modelarea elevului dacă și acesta acceptă modelarea. Când e dispus să primească și să își înțeleagă propria existență, lumea înconjuratoare poate să devină o oglindă în care existența se reflectă. De asemenea, este nevoie de timp pentru ca ideile să se așeze, să-și găsească locul și să rodească. De cele mai multe ori acest timp se întinde dincolo de școală. Filosofia (ca materie de studiu în liceu) trebuie să dezvolte cu preponderență creativitatea interioară, orientată către înțelegerea și construcția de sine. Pare de aceea necesar ca începutul studiului filosofiei să îl constituie o înțelegere adecvată a specificului și finalitații ei, o înțelegere proprie și nu doar o cunoaștere informațională oferită de manuale. Punctul de plecare trebuie să îl constituie propria persoană, răsucirea ei către interior, de la atenția orientată spre lume, la o atenție orientată către sine. Având cunoștințe de metodică și de pedagogie, cunoscând principiile pedagogice și principiile de pedagogie practică, profesorul are mai mari șanse să îndrume învățăcelul pe acest drum.

Bibliografie:

Adămuț, Anton, Cum visează filosofii, Editura ALL, București, 2008.

Adămuț, I. Anton, Filosofie – sinteze pentru bacalaureat și admiterea în învățământul superior, Editura Polirom, Iași, 1997.

Adămuț, Luminița, Adămuț, I. Anton, Filosofie – sinteze, comentarii, teste-grilă, Editura Polirom, Iași, 2006.

Adămuț, I. Anton, Schiță pentru o istorie subiectivă a filosofiei, Editura Junimea, Iași, 1999.

Afloroaei, Ștefan, Cum este posibilă filosofia în estul Europei, Editura Polirom, Iași, 1997.

Afloroaei, Ștefan, Ipostaze ale rațiunii negative. Scenarii istorico-simbolice, Editura Științifică, București, 1992.

Afloroaei, Ștefan, Întâmplare și destin, Editura Institutul European, Iași, 1993.

Albulescu, Ion, Albulescu, Mirela, Predarea și învățarea disciplinelor socio-umane. Elemente de didactică aplicată. Editura Polirom, Iași, 2000.

Albulescu, Mirela, Albulescu, Ion, Studiul disciplinelor socio-umane. Aspecte formative: structura și dezvoltarea competențelor, Editura Dacia Educațional, Cluj-Napoca, 2002.

Bagdasar, Nicolae, Scrieri, Editura Eminescu, București, 1988.

Bagdasar, Nicolae, Teoria cunoștinței, Editura Univers Enciclopedic, București, 1995.

Balan-Nistor, Doina, Omul în orizontul căutării – Blaise Pascal, editura Performantica, Iași, 2003.

Barbu, Marian, Dicționar de citate și locuțiuni străine, Editura Garamond, 1994.

Bălan, Sergiu, Cercetări de istorie a filosofiei, Editura Pro Universitaria, București, 2012.

Beaufret, Jean, Lecții de filosofie. De la Platon la Heidegger, vol. I, Editura Amarcord, Timișoara, 1999.

Bréhier, Émile, Mari teme ale filosofiei, Editura Humanitas, București, 1993.

Brunschvicg, Leon, Descartes et Pascal lecteurs de Montaigne, Pocket, 1995.

Cahné, Pierre-Alain, Le philosophie du temps baroque, „Magazine littéraire”, nr. 342/avril 1996, Paris.

Carraud, Vincent, Pascal și filosofia, Editura Galaxia Gutenberg, Târgu Lăpuș, 2007.

Cattin, Yves, Înțelegerea filosofiei, Editura Institutul European, Iași, 2000.

Celmare, Ștefan, Perspective epistemologice, Editura Universității „Al. I. Cuza” Iași, 1993.

Celmare, Ștefan, Studii de teoria cunoașterii, Editura Universității „Al. I. Cuza” Iași, 1996.

Ciorănescu, Alexandru, Barocul sau descoperirea dramei, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1980.

Colțescu, Viorel, Istoria filosofiei: epoca veche, medie și modernă, editura Universității de Vest, Timișoara, 2002.

Copleston, Frederich, Istoria filosofiei, III. Filosofia medievală târzie și renascentistă, Editura ALL, București, 2011.

Copleston, Frederich, Istoria filosofiei, IV. Raționaliștii. De la Descartes la Leibniz, Editura ALL, București, 2011.

Cottingham, John, Raționaliștii: Descartes, Spinoza, Leibniz, Editura Humanitas, București, 1998.

Coudarcher, Michel, Marile noțiuni filosofice – 1. Cunoașterea, rațiunea, știința, Editura Institutul European, Iași, 1999.

Crainic, Nichifor, Nostalgia paradisului, Editura Moldova, Iași, 1996.

Csikszentmihalyi, Mihaly, Flux. Psihologia fericirii, Editura Humanitas, București.

Cucoș, Constantin, Educația. Iubire, edificare, desăvârșire, Editura Polirom, Iași, 2008.

Cucoș, Constantin, Pedagogie, Editura Polirom, Iași, 2002.

Cucoș, Constantin, Pedagogie și axiologie, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1995.

Descartes, René, Descartes și spiritul științific modern. Discurs asupra metodei de a ne conduce bine rațiunea și a căuta adevărul în știință, trad. de D. Rovența-Frumușani și Al. Boboc, Editura Academiei Române, București, 1990.

Descartes, René, Discurs despre metoda de a ne conduce bine rațiunea și a căuta adevărul în științe, traducere de Daniela Rovența-Frumușani și Alexandru Boboc, Editura Academiei Române, București, 1990.

Descartes, René, Două tratate filosofice: Reguli de îndrumare a minții. Meditații despre filosofia primă, Editura Humanitas, București, 1992.

Descartes, René, Meditații metafizice, traducere de Ion Papuc, Editura Crater, București, 1997.

Descartes, René, Pasiunile sufletului, traducere de Dan Răutu, note de Gh. Brătescu, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1984.

Descartes, René, Principiile filosofiei, traducere de Ioan Deac, Editura IRI, București, 2000.

Descartes – Leibniz, Ascensiunea și posteritatea raționalismului clasic (volum colectiv), Editura Universal Dalsi, București, 1998.

Dezza, S. J., Paolo, Filosofia, Editura Ars Longa, Iași, 1996.

Dicționar de filosofie Larousse, Editura Univers Enciclopedic, București, 1991.

Dicționar de filozofie și logică, Editura Humanitas, București, 1996.

D´Ors, Eugenio, Barocul, Editura Meridiane, București, 1971.

Dragomir, Alexandru, Meditații despre epoca modernă, Editura Humanitas, București, 2010.

Dumitrescu, Marius, Ce se întâmplă când filosofia e luată în serios?, Editura Cantes, Iași, 1999.

Dumitrescu, Marius, Descartes sau certitudinile îndoielii, Editura A92, Iași, 1996.

Dumitrescu, Marius, Dincolo de tainele filosofiei și ale filosofilor, Editura Moldova, Iași, 2002.

Dumitriu, Anton, Homo universalis – Încercare asupra naturii realității umane, Editura Eminescu, București, 1990.

Dumitru, Ion, Ungureanu, Dorel, Pedagogie și elemente de psihologia educației, Editura Cartea Universitară, București, 2005.

Edighoffer, Roland, Rosacrucienii, Editura de Vest, Timișoara, 1995.

Façon, Nina, Blaise Pascal, Editura pentru literatură, București, 1969.

Ferry, Luc, Învață să trăiești, Editura Curtea Veche, 2007.

Filosofie, Analize și interpretări, coord. Vasile Morar, Editura Antet, 1997.

Flonta, Mircea, Cognitio, o introducere critică în problema cunoașterii, Editura ALL, București, 1994.

Florian, Mircea, Îndrumare în filosofie, Editura Științifică, București, 1992.

Fouillée, Alfred, Istoria filosofiei, vol. II, Casa Editorială ODEON, București, 2003.

Fürst, Maria și Trimks, Jürgen, Manual de filozofie, Editura Humanitas, București, 1997.

Gaarder, Jostein, Lumea Sofiei, editura Univers, București, 1997.

Gadamer, Hans-Georg, Elogiul teoriei. Moștenirea Europei, Editura Polirom, Iași, 1999.

Daniel Goleman, Inteligența emoțională, Editura Curtea Veche, București, 2001.

Gontier, Thierry, Marile opere ale filosofiei moderne, Editura Institutul European, Iași, 1998.

Graf, Alain, Marile curente ale filosofiei moderne, Editura Institutul European, Iași, 1997.

Graf, Alain, Le Bihan, Christine, Lexic de filosofie, Editura Institutul European, Iași, 2000.

Gulian, C. I., Introducere în istoria filosofiei moderne, Editura Enciclopedică Română, București, 1974

Hazard, Paul, Criza conștiinței europene, Editura Univers, București, 1973.

Heilbroner, Robert, Filosofii lucrurilor pământești, Editura Humanitas, București, 1994.

Hersch, Jeanne, Mirarea filosofică (Istoria filosofiei europene), Editura Humanitas, București, 1994.

Husserl, Edmund, Meditații carteziene, Editura Humanitas, București, 1994.

Huizinga, Johan, Cultura olandeză a secolului al XVII-lea, Editua Meridiane, București, 1991.

Iftode, Cristian, Filosofia ca mod de viață, Editura Paralela 45, Pitești, 2010.

Ion, Angela (coord.), Dicționar istoric critic – literatura franceză, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1982.

Istoria filosofiei II. Inventarea lumii moderne, coord. Jacqueline Russ, Editura Univers Enciclopedic, București, 2000.

Istoria filosofiei III. Triumful rațiunii, coord. Jacqueline Russ, Editura Univers Enciclopedic, București, 2000.

Istoria filosofiei moderne – omagiu profesorului I. Petrovici, Societatea Română de Filosofie, București, vol III, IV, 1937-1938.

Joja, Athanase, Filosofie și cultură, Editura Minerva, București, 1978.

Kant, Immanuel, Tratat de pedagogie. Religia în limitele rațiunii, Editura Agora, Iași, 1992, p. 17.

Koyré, Alexandre, De la lumea închisă la universul infinit, Editura Humanitas, București, 1997.

Lazăr, Horia, Blaise Pascal – un discurs asupra rațiunii, Editura Științifică, București, 1991.

Martens, Ekkehard, Schnädelbach, Herbert, Filosofie: curs de bază, Editura Științifică, București, 1999.

Munteanu, Romul, Clasicism și baroc în cultura europeană din secolul al XVII-lea, Editura Univers, București, 1981.

Mureșan, Valentin, Ce vor filosofii?, Editura Punct, 2000.

Noica, Constantin, Concepte deschise în istoria filosofiei la Descartes, Leibniz și Kant, Editura Humanitas, București, 1995.

Noica, Constantin, De Caelo – Încercare în jurul cunoașterii și individului, Editura Humanitas, București, 1993.

Noica, Constantin, Două tratate filosofice, Editura Humanitas, București, 1992.

Noica, Constantin, Schiță pentru istoria lui Cum e cu putință ceva nou, Editura Humanitas, București, 1995.

Noica, Constantin, Vulcănescu, Mircea, Rădulescu-Motru, Constantin, ș.a., Istoria filsofiei moderne de la Renaștere până la Kant, Editura Tess-Expres, București, 1996.

Papu, Edgar, Barocul ca tip de existență, Editura Minerva, București, 1977.

Pascal, Blaise, Scrieri alese, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1967.

Pascal, Blaise, Cugetări, Editura Aion, Oradea, 1998.

Pascal, Blaise, Cugetări, texte alese, Editura Univers, București, 1978.

Patapievici, Horia-Roman, Despre idei și blocaje, Editura Humanitas, București, 2007.

Patapievici, Horia-Roman, Omul recent, Editura Humanitas, București, 2001.

Pânișoară, Ion-Ovidiu, Profesorul de success. 59 de principii de pedagogie practică, Editura Polirom, Iași, 2009.

Petre Botezatu in memoriam – Itinerarii logico-filosofice, coord. Ștefan Afloroaei, Editura Ankarom, Iași, 1996.

Potolea, Dan, Neacșu, Ioan, Iucu, Romiță, Pânișoară, Ion-Ovidiu (coordonatori), Pregătirea psihopedagogică. Manual pentru definitivat și gradul didactic II, Editura Polirom, Iași, 2008.

Raveica, Titus, Curs de istorie a filosofiei moderne, Universitatea „Al. I. Cuza”. Iași, 1973.

Râmbu, Nicolae, Filosofie și nemurire, Editura Agora, Iași, 1995.

Roșca, D., D., Existența tragică, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1995.

Roșca, D., D., Studii și eseuri filosofice, Editura Științifică, București, 1970.

Roșca, N. Ioan, Filosofie, sinteze și analize, Editura Eficient, București, 1997.

Russ, Jacqueline, Aventura gândirii europene. O istorie a ideilor occidentale, Editura Institutul European, Iași, 2002.

Russ, Jacqueline, Panorama ideilor filosofice. De la Platon la contemporani, Editura Amarcord, Timișoara, 2002.

Russ, Jacqueline, Metodele în filosofie, Editura Univers Enciclopedic, București,1999.

Russell, Bertrand, Istoria filosofiei occidentale, vol.II, Editura Humanitas, București, 2005.

Sălăvăstru, Dorina, Psihologia educației, Editura Polirom, Iași, 2004.

Shand, John, Introducere în filosofia occidentală – Filosofie și filosofi, Editura Univers Enciclopedic, București, 1998.

Sorell, Tom, Descartes: o scurtă introducere, Editura ALL, București, 2009.

Stere, Ernest, Artă și filosofie, Editura Junimea, Iași, 1979.

Stere, Ernest, Din istoria doctrinelor morale, Editura Polirom, Iași, 1998.

Stere, Ernest, Gândirea etică în Franța secolului al XVII-lea, colecția Etică, București, 1972.

Surdu, Alexandru, Filosofia modernă – orientări fundamentale, Editura Paideia, 2002.

Șestov, Lev, Noaptea din grădina Ghetsimani. Privilegiații și dezmoșteniții istoriei, Editura Polirom, Iași, 1995.

Uță, Mihai, Pascal, Editura Casa Școalelor, București, 1939.

Vergez, André și Huisman, Denis, Curs de filosofie, Editura Humanitas, București, 1995.

Vianu, Elena, Moraliști francezi, Editura pentru literatură, București, 1963.

Vizureanu, Viorel, Proiecte filosofice ale umanității, vol. I, Editura Universității, București, 2008.

Vlăduțescu, Gheorghe, O istorie a ideilor filosofice, Editura Științifică, București, 1990.

Vlăduțescu, Gheorghe, Miroiu, Adrian, Iliescu, Adrian-Paul, Lecții de filosofie, Editura Humanitas, București, 1990.

Voicu, Mihai, Interpretări și comentarii de texte filosofice, Editura Moldova, Iași, 1998.

Voinea, Radu, Boboc, Alexandru, ș.a., Descartes și spiritul științific modern, Editura Academiei, București, 1990.

Voinescu, Alice, Montaigne, Editura Fundația pentru Literatură și Artă Regele Carol al II-lea, București, 1936.

Vuia, Octavian, Regăsirea în Pascal și alte „analize” haideggeriene, Editura „Jurnalul literar”, 1997.

120. Weischedel, Wilhelm, Pe scara din dos a filosofiei, Editura Humanitas, București, 1999.

121. Yates, Frances, Iluminismul rosacrucian, Editura Humanitas, București, 1999.

122. Zarader, Jean-Pierre (coord.), Sinteze filosofice – Omul. Natură și cultură, conștiința, limbajul și arta digresiunii, Editura Antet, 1999.