De la Ion la Ilie Moromete

Poetul Mircea Florian Sandru a publicat un poem dedicat lui Marin Preda în revista “ Luceafărul ”, din 15 mai 2002. Poemul este o mică bijuterie și se adresează sufletul poeților tineri care au avut în Marin Preda un idol sentimental și moral.

“Leul marin a fost prins și devorat în câteva clipe

De uzinele plutitoare, de mașinile de tocat

De agregate gigantice, de însăși liniștea mării.

Aripile lui transparente au fost mâncate de pești

De moluște, de fauna obscură, flămândă.

În urma lui a rămas doar o pată de sânge,

O imensă pata de sânge

Și vocea lui în aerul înghețat a mileniului.

< Luați și mâncați, veseliți-vă aceste este trupul meu,

Acesta este trupul meu, hrana muritorilor lumii. >”

INTRODUCERE – ARGUMENTARE

Marin Preda se numără printre cei mai importanți prozatori contemporani ai zilelor noastre , deoarece surprinde viețile țăranilor din satele românești ce se desfășoară după legile nescrise ale naturii.

Acesta , prin toata opera sa , a cultivat o literatură inspirată din realitățile contemporane , abordând teme morale sau existențiale intr-un stil epic de mare densitate , care a așezat proza românească pe terenul solid al observației psihologice.

Opera sa nu este doar o suită de texte , scrise de-a lungul existenței sale , ci domină în ea un stil esențial , ce-l caracterizează intr-u totul . Acest stil de care a fost legată toată cariera artistică a lui Preda , este numit

“ moromețianism “ , un termen pe cât de reușit , pe atât de confuz .

Am ales să abordez această temă – Marin Preda – Romanul “Moromeții “ , deoarece aici este prezentată viața liniștită a țăranilor , cât și cea a satul arhaic care este predispus destrămării. Practic pentru noi cititorii operei este o lume cunoscută din exterior și acest lucru ne face să fim mult mai curioși să aflăm ce se află dincolo de aceste pagini formidabile .Câtă muncă și câtă trudă a îndurat Preda până să ajungă să așeze pe hârtie ceea ce va însemna pentru poporul roman , cea mai mare capodoperă a tuturor timpurilor.

Am surprins în paginile acestei lucrări cele mai importante fapte și întâmplări ce se petrec în satul liniștit din Câmpia Dunării , cât și evenimentele hotărâtoare ce au loc în familia lui Ilie Moromete .

Astfel în primul capitol am abordat surprinderea vieții și a operei lui Marin Preda , care arată tot parcursul pe care acesta l-a facut până a ajunge să dea literaturii și implicit nouă cele mai veritabile opere.

Cel de-al doile capitol cuprinde geneza romanului Moromeții , compoziția și problematica atât a primului volum cât și a celui de-al doilea , în care practic am evidențiat toate aspectele importante ce se petreceau în familia Moromete ( conflictele dintre ei , cina , secerișul , tăierea salcâmului , fuga băieților la București , deruralizarea satului și distrugerea gospodăriei rurale , cât și moartea eroului ) .

În ultimul capitol a simțit nevoia de a pune în antiteză operele a doi mari scriitori , Marin Preda și implicit Liviu Rebreau , axându-mă mai mult pe complexitatea personajelor , Ilie Moromete și Ion al Glanetașului , două destine tragice , care deși la prima vedere se aseamănă foarte mult după un studiu mai amănunțit al acestora descoperim deosebirile ce-i caracteizează .

Am ales spre dezbatere acest roman , deoarece este vizibilă importanța pe care acesta a avut-o în epocă , dar mai ales pentru ca odată parcurse paginile acestei minunate opere am dorit să am șansa să pot sugera și celorlalți ceea ce a doritMarin Preda să scoată în evidență , ideea că orice om trebuie să învețe să-și depășească condiția pentru a nu avea același destin ca cel al lui Ilie Moromete .

EVOLUȚIA ROMANULUI ÎN LITERATURA ROMÂNĂ

În România literară (1885) apar trei romane care își vor pune amprenta amețitor de repede asupra literaturii române ulterioare și practic acestea vor simboliza puntea de plecare într-o nouă epocă în care scriitorii nu vor mai fi siliți să se axeze doar pe anumite teme :

Serile de toamna la țară de Alexandru (Alecu) Cantacuzino, în care se descrie viața patriarhală a boierilor moldoveni de altădată ;

Baptiste Veleli de V.Alexandrescu-Urechia, încercare de roman istoric ;

Manoil , „ roman national ” de Dimitrie Bolintineanu, redactat sub formă de scrisori. Romanul ne zugrăvește cu realism brutal moravurile corupte ale societății bucureștene din acea vreme.
În anul 1862, apare romanul lui Nicolae Filimon

„ Ciocoii vechi si noi „ care înseamnă adevăratul început al acestui gen literar , fiind „ cel dintâi roman românesc realizat după toate cerintele genului ” (Vârgolici Teodor , Retrospective literare). El a creat – excelând printr-o tehnică de tip balzacian -atmosfera perioadei istorice de la începutul secolului al XIX-lea și , prin aceasta , a fixat în literatura română , după opinia unui critic

„ punctul de plecare al romanului” (Eugen Lovinescu).
Adevăratul creator al romanului românesc modern este Duiliu Zamfirescu. Primul său roman , „ Viața la țară „ , operă din viața boierimii mici de la sfârșitul veacului trecut , ai cărei reprezentanți, zugrăviți de scriitor cu o simpatie vădită , se înteleg bine cu țăranii , păstrază obiceiurile naționale , manifestă sentimente curate și exprimă gânduri înțelepte , materializate în gesturi și acțiuni nobile și memorabile.
Dintre numeroasele romane ale lui Ioan Slavici , cel mai impresionant prin faptele narate este „ Mara „ (1903) , în care autorul reușește să redea obiectiv și impresionant un capitol de convețuire romano-sașă din Ardeal. Mai mult , Mara s-a impus la nivel de capodoperă în istoria literaturii noastre .
Evoluția romanului continuă cu Liviu Rebreanu în romanele „ Ion” și „ Răscoala „ . Aici autorul a scos în evidență , în mod original și captivant , un subiect care fusese deseori explorat , a dat frâu liber unor tendințe reale și puternice ale oamenilor și vieții supuse investigației artistice , a coborât în inima personajelor .
Romanul românesc interbelic a fost unul revoluționar , în sensul deschiderii sale către forme artistice inedite , corespunzătoare sensibilității noii perioade istorice. Aceiași scriitori care dăduseră opere de un epic pur și dens , ca Liviu Rebreanu încearcă formula romanului de profundă analiză psihologică „ Pădurea spânzuraților „ , „ Ciuleandra „ .
Totodată , se afirmau prin opere propriu-zise și prin studii cu funcție de manifest scriitori de tipul lui Camil Petrescu ,în acest context

„ lirismul pur ” al romanelor lui Hortensia Papadat-Bengescu se bazează pe inconștientul ca imbold primar și tăinuit al reacțiilor , gesturilor , atitudinilor și al acțiunilor noastre.

Mateiu I. Caragiale prin romanul său „ Craii de Curtea-Veche „ și a personajelor acestuia constituie , laolaltă , o imagine enigmatică și fascinantă a unei epoci trecute și a unei lumi în putrefacție .

Alt romancier , ridicat după război , este Cezar Petrescu. Primul său roman este „ Întunecare „. Este romanul generației care a făcut războiul pentru întregirea neamului , care și-a dat generos contribuția de sânge, dar care nu și-a primit răsplata cuvenită. În acest roman , Cezar Petrescu a pătruns cu mult spirit de intuiție toate aspectele vieții românești din timpul și după războiul mondial , creând astfel o grandioasă frescă a societății din acel timp.
George Călinescu este autorul primelor romane citadine de tip clasic. Prin „ Enigma Otiliei „ el aduce o viziune originală , modernă , situat între tradiție si inovație. Îmbină cu o suplețe foarte deosebită tehnicile balzaciene cu viziunile realiste , elemente ale romanului modern: introspecția , finețea , luciditatea și precizia analizei psihologice ; interesul pentru elemente contradictorii , tulburatoare și derutante , pentru involuții , degradari psihice pentru studiul consecințelor eredității , toate intră în sfera modernului.
Întreaga epocă a anilor 1936-1948 învie sub pana maiastră a lui Mircea Eliade. În romanul sau „ Maitreyi „ autorul insistă asupra proceselor obscure , dedublarii personajului , modalitate indispensabilă prozei moderne . Romanul reprezintă una din reușitele prozei artistice a lui Mircea Eliade , în primul rând datorită multidudinii de semnificații pe care le cuprinde, lăsând liberă calea spre diverse interpretari.
Continuând tradiția romanului românesc de inspirație rurală , Marin Preda a creat un roman original , cu o viziune modernă asupra lumii rurale. Scriitorul își fundamentează romanul din perspectiva relației omului cu timpul , a umanității cu istoria , la răscruce de epoci , sub presiunea unor evenimente necrutatoare.
Astfel , în „ Moromeții „ , Marin Preda excelează în oralitate , încărcată cu ironie subtilă , alternând și topind laolaltă stilul direct cu stilul indirect , dând profunzime gândului omenesc. Se remarcă o rară dexteritate a folosirii simultane a timpurilor verbale care amplifică perspectiva narativă ; viziunea scenică , folosirea dialogului , a simțului comic și tragic , adânca observație psihologică conturează un mare prozator , realist-psihologic și social , cu totul original. Un scriitor și un roman modern.

CAPITOLUL I.

VIAȚA ȘI OPERA

“ Singurul lucru de care-mi amintesc

foarte bine este că la vârsta de 13 ani

am devenit conștient de mine . Mi-am

dat seama că era în mine o anumită

ființă de care eram conștient … “

( Marin Preda )

Prozator, eseist, dramaturg, publicist, editor, traducător, scriitorul rămas, prin opera sa , nemuritor , a văzut lumina zilei la 5 august 1922 în satul Siliștea-Gumești , județul Teleorman , în familia numeroasă a lui Tudor Calarașu și a Joiței Preda.

“ Amintirea copilăriei “ prezentată de scriitor însuși ca o sursă inepuizabilă a literaturii sale , scoate în evidență multitudinea de impresii , de tablouri și depozite sufletești de bucurie , suferințe și întrebări – pe care după cum ni le mărturisește în romane – i-au luminat rar , cel mai adesea tulburându-i primii cinsprezece ani ai vieții sale . Biografia “ vârstei de aur “ a scriitorului , judecată după aceea a viitorului erou Niculae din “ Moromeții ” a fost populată de viziuni tragice , chinuită adesea de lipsuri și spaime , rar mânghiată de căldura dragostei părintești .

La 15 ani Marin Preda a luat drumul școlii normale din Abrud: anul școlar 1937-1938 îl consumă aici , apoi întregul lot de elevi ai școlii este plasat unei instituții similare din fostul județ Odorhei, și alți doi ani, până în iunie 1940 , îi va petrece aici. Dictatul de la Viena întrerupe încă o dată experiența școlară și clatină încrederea adolescentului în stadiile ce vor urma , încete , dar sigure ale dobândirii condiției de intelectual. Anul 1940-1941, urmat la București , și o dată cu după aceea a viitorului erou Niculae din “ Moromeții ” a fost populată de viziuni tragice , chinuită adesea de lipsuri și spaime , rar mânghiată de căldura dragostei părintești .

La 15 ani Marin Preda a luat drumul școlii normale din Abrud: anul școlar 1937-1938 îl consumă aici , apoi întregul lot de elevi ai școlii este plasat unei instituții similare din fostul județ Odorhei, și alți doi ani, până în iunie 1940 , îi va petrece aici. Dictatul de la Viena întrerupe încă o dată experiența școlară și clatină încrederea adolescentului în stadiile ce vor urma , încete , dar sigure ale dobândirii condiției de intelectual. Anul 1940-1941, urmat la București , și o dată cu încheierea lui , izbucnirea războiului , vor spulbera definitiv planurile proprii și pe cele părintești relative la profesia didactică – pentru care nu avea , de altfel , nicio înclinare – și-l aruncă pe tânărul de 19 ani în vârtejul vieții capitalei , cu obligația de a se întreține singur și de a-și găsi un rost în viață. Părăsirea satului natal în 1937 și apoi anul de școală bucureșteană sunt evenimente hotărâtoare pentru carieră literară a scriitorului – prima eliberându-l din perimetrul rustic închis , al doilea familiarizându-l forțat cu mediul agitat , creator de întrebări și responsabilități noi , al marilor aglomerări umane. Însă literatura care va rezulta la început va avea ca punct de plecare nu acea lumea a orașului agitată , ci lumea satului din necesitatea scriitorului a unui refugiu sufletesc , nu numai ca sursă continuă de inspirație.

Cu diploma de absolvire a cursului inferior în mână , lăsând incertă continuarea studiilor, scriitorul își începe ucenicia de la alfabetul devenit fatal literaturii și experimentat de atâțea glorioși înaintași – de la corectura în tipografie. În aprilie 1942 intră cu această funcție la ziarul “ Timpul ”, cotidian de informație care a adăpostit în anii războiului un grup inimos de gazetari și scriitori democrați . Câteva săptămâni mai târziu are loc aici debutul viitorului autor al Moromeților, cu schița “ Pârlitu”, apărută în două numere succesive ale ziarului, la 15-16 aprilie 1942.

După acest debut care a avut loc cu câteva luni înainte de împlinirea vârstei de 20 de ani , semnătura lui Marin Preda mai apare de cinci ori în ziarul “Timpul” , apărându-i totodată și următoarele schițe :

” Strigoaica“,” Calul “, “Salcâmul”, “Noaptea “și “La Câmp “ și o dată în săptămânalul cultural-artistic unde i se publică schița “Colina”.

În iarna anilor 1942-1943 , proaspătul debutant frecventează cenaclul lui E. Lovinescu și citește acolo din schițele sale , fapt ce atestă dobândirea unei anumite notoirietați în mediul literar. La recomandarea lui E.Lovinescu , după câteva luni de veritabil șomaj , afla de un post de secretar de redacție la “Evenimentul zilei” , ziar de informație , cu două ediții cotidiene și cu o altă orientare decât cea a “ Timpului ” – dar în afara unei singure schițe publicate aici , “ Rotila “, cele două luni ale acestei noi funcții trec fără istorie , iar serviciul militar îl scoate cu totul pe Marin Preda , pentru mai bine de doi ani , din sfera scrisului și din lumea literară.

Sursele autobiografice ale acestei perioade relativ scurte , se vor valorifica în proza scriitorului într-un chip cu totul diferit de acela al copilăriei și al primelor sale opere , luând forma unei experiențe temeinice , pe care Marin Preda , de data aceasta matur , deși cu puțin bagaj literar propriu-zis , o realizează în două direcții principale : al contactului direct cu realitățile cotidiene și al continuării pregătirii culturale , întrupte de război și de serviciul militar.

În septembrie 1945 scriitorul reia ucenicia vieții literare din exact același loc de unde o întrerupsese în 1941 – intră corector la “ România Liberă “ și , timp de aproape un an , până în iunie următor , are loc o regrupare a vechilor impresii , un fel de structurare interioară nouă de data aceasta definitivă. Noile sale schițe sugerează că acum se cristalizează clar în conștiința scriitorului necesitatea prezentării evidente și cât mai complexe a

“ scenelor “ din viața satului , concepute până atunci în viziuni și tablouri izolate. Primele două lucrări care-i apar acum, nuvelele “ Iubire “ (reluare în forma nouă a schiței anterioare ” Noaptea ” ) și “ Ceata “ sunt expresive pentru orientarea nouă , care se va dezvolta și concretiza o dată cu apariția volumului de debut , “Întâlnirea dintre Pământuri “.

Volumul său de debut anunța o personalitate singulară în acel moment – cel dintâi prozator cu o perspectivă diferită asupra lumii satului , mai ales față de cea a lui L. Rebreanu , cu care a fost de atâtea ori comparat , dar și de cea a lui M.Sadoveanu

Aceast lucru va reliefa un viguros profil de prozator cel mai promițător din tânăra generație. Este momentul de la care biografia lui Marin Preda , în coordonatele ei esențiale va ajunge , practic , biografia literaturii lui. Între ianuarie 1946 și iulie 1947 a lucrat în aparatul “ Societății Scriitorilor”, deci mult mai aproape de activitățile propriu-zise literare decât îi putuseră oferi corectura sau întâmplătoarea slujbă administrativă ; mai înregistrează o trecere scurtă ca secretar de presă în Ministerul Informațiilor (octombrie – decembrie 1948) , apoi de două ori prezența în redacția “ Vieții Românești ”, prima oară ca redactor la secția de proză ( ianuarie – octombrie 1952) , a doua oară că redactor – șef adjunct al revistei , în intervalul 1956-1958 , când însă este ocupat mai mult cu scrisul. Timpul și-l petrece aproape în totalitate pregătirii cărților sale , care se încheagă acum laborios , unele dintre ele în câte două sau trei versiuni intermediare , înaintea publicării , deoarece acum deține mai multă experiență scriitoricească , dorind din ce în ce mai mult . După conferința Uniunii Scriitorilor din 1969 , devine Vicepreședinte al acesteia și din 1970 director la Cartea Românească , editură în care , în “ perioada Preda “, publică unele dintre cele mai importante nume ale literaturii române postbelice.

I s-a decernat Premiul de Stat pentru nuvela “ Desfășurare ” și Premiul Uniunii Scriitorilor pentru “ Viața ca o pradă ”.

Scriitorul s-a stins din viață la 16 mai 1980 în camera sa de la Mogoșoaia. În 1981 , editura Cartea Românească , la care Marin Preda a fost director de la înființare , inițiază și tipărește o antologie de confesiuni și amintiri ale celor care l-au cunoscut , scrisori , extrase din presă , fotografii – sub titlul

“ Timpul n-a mai avut răbdare: Marin Preda ”. În 1984 , datorită marelui succes al romanului ” Cel mai iubit dintre pământeni ”, se impune retipărirea unei noi ediții , iar în 1987 la Editura Cartea Românească , apare “ Delirul ”, ediția a II-a. Acest lucru demonstrează cât de iubit și popular a fost Marin Preda pentru toți cei care l-au cunoscut , dar nu numai , ci și pentru noi tot poporul românesc care a rămas cu adevarate tezaure ale literaturii române . Noi suntem moștenitorii acestor veritabile opere și avem datoria să le ducem mai departe , pentru că în ele se află existența poporului și prin ele Marin Preda trăiește în continuare .

A) Nuvela

Primul volum ” Întâlnirea dintre pământuri “ ( nuvele) îi apare în 1948 , volum care nu l-a impus ca prozator și abia apariția romanului

“ Moromeții ” ( primul volum 1955 ; cel de-al doilea 1967 ) a atras atenția asupra dimensiunilor talentului său și a noutății pe care o reprezintă formula sa epică.

S-a pronunțat destul de repede cuvântul capodoperă și de aici înainte scrierile prozatorului au avut de înfruntat comparația cu acest model.

În general , în nuvele , totul se petrece într-un sat de câmpie , care ar putea fi satul natal al scriitorului. În epica lui Marin Preda , câmpia nu este doar o formă de relief , ci este spațiul natal ideal. Aceasta este un spațiu “sacru” ( 3 ) ce , eternizează acte umane fundamentale – actul muncii , în primul rând. Ilimitarea câmpiei se arată în viziunea scriitorului drept corespondentul spațial al eternității ca temporalitate ce se află sub privirea stictă a lui Marin Preda . În orice caz , spațiul acțiunii , fară să fie nominalizat , este premoromețian. Stilul este mai direct decât în roman , atmosfera la fel de fabuloasă , plină de întamplari și momente de tensiune .

Câteva nuvele de atmosferă rețin fantasticul lumii rurale , dar totodată și pe acela al câmpiei : “ Colina “ (un vis ce dă alte contururi peisajului real ) , “Amiază de vară ” ( straniul creat în cadre reale). Câmpia este în viziunea scriitorului spațiul ideal unde suportă disoluții , dar totodată este și atras de această întindere fără sfârșit unde se poate regăsi pe sine.

Pe acest parcurs de aproape două decenii , din 1948 până astăzi , se plasează în diferite momente cinci nuvele noi care lărgesc în direcții inedite problematica sa de bază , situată cu rădăcinile în primul rând în viața satului. Acestea sunt , în ordinea apariției lor : “ Ana Roșculeț ” ( 1949 ) , “Desfășurarea ” ( 1952 ) , “ Ferestre Întunecate ”( 1956 ) , ” Îndrăzneala “

( 1959 ) ,” Friguri ” ( 1963 ) – toate veritabile romane concentrate , apărute oarecum pe neașteptate între proiectele scriitorului și duse la capăt în intervale scurte de timp , surprinzător în comparație cu munca laborioasă , extrem de minuțioasă a lui Marin Preda asupra compoziției generale a romanelor și asupra textului literar.

„ Îndrăzneala “ , “ Ferestre întunecate ” și „ Desfășurarea ” fixează momentele apropiate ale desprinderii de trecut a unor personaje secundare într-o umanitate în fruntea căreia stă Moromete, Anton Modan , Ilie Barbu , Vasile Bodescu , eroii celor trei nuvele , cunosc diferite trepte ale emancipării – primul de conștiința puținei lui eficențe în viața socială , următorii doi de subordonare economică fata de cei avuți. Confruntările alese de scriitor sunt pe măsură : în „ Îndrăzneala „ personajul principal capătă siguranța însemnătății lui în împrejurările războiului antihitlerist , unde el se comportă eroic și deduce exact , din episoadele la care participă , forța individului și a masei , urmând să valorifice la întoarcerea acasă aceste câștiguri morale.

“ Desfășurarea ” ( 1952 ) are ca subiect procesul de cooperativizare a agriculturii ; conflictul ca tipologie se înscrie în singura schemă posibilă : pozitiv- negativă . Ilie Barbu din “ Desfășurarea ” își ia revanșa asupra foștilor săi persecutori și stăpâni , în domeniul cel mai greu resimțit de ei , anume conlucrând în sfărâmarea principiului economic și social care-i promovase și-i susținuse până atunci.

În “ Ferestre Întunecate ” ( 1956 ) este reliefat un alt moment , de data aceasta raportat mai puțin la un ansamblu de relații intre individ și mediu , și mai ales privind implicațiile încrengăturilor de familie.

Iar în “ Friguri ” ( 1963 ) , acțiunea se petrece în Vietnam , în timpul războiului. Eroul , Nang , este urmărit în îndeplinirea unei sarcini politice ; este un personaj de acțiune ( fară să fie un meditativ ) și în același timp un personaj experimental în proza lui Marin Preda. Autorul urmărește toate fazele prin care acest erou ( ofițer în armata de eliberare ) pregătește o bază pentru atacarea aeroportului inamic , implicând în relatarea evenimentelor elemente de biografie , observații psihologice , date obiective legate de oamenii locurilor. În această nuvelă autorul evadează cu luciditate din lumea rurală românească.

Ceea ce însemnau “ Desfășurarea “ ,” Ferestre Întunecate ” și “ Îndrăzneală “ în compunerea universului rustic , semnificase nuvela “ Ana Rosculeț “ ( 1949 ) pentru ceea ce avea să fie mai târziu , o dată cu romanul

” Risipitorii ”, universul citadin al lui Marin Preda.

Critici literari ca Dumitru Micu și Eugen Simion apreciază nuvelistica lui Marin Preda. ” Nuvelele lui Marin Preda conțin , incontestabil , cea mai aprofundată , mai emoționantă analiză artistică a transformării psihologiei omului simplu , în condițiile eliberării lui sociale , întreprinsă până acum în proza românească “ .

Unele nuvele din “ Întâlnirea din pământuri “ vor fi absorvite în totalitate de romanul “ Moromeții “. Personaje ca Pațanghel din “ O adunare liniștită ” (un Moromete mai glumeț și mai expansiv ; de altfel , Ilie Moromete este poreclit Pațanghel ) , Ganea lui Teican din “ Întâlnirea din Pământuri “ și Ilie Barbu din “ Desfășurarea “ sunt ipostaze anticipative ale lui Moromete. Alte proze mai ample anticipă și ele romanul (“ Salcâmul ”,

“ Dimineața de iarnă ”) naratorul ieșind din zonele obscure ale subconștientului și intrând în albia prozei realiste.

Aceste nuvele apărute înaintea marilor capodopere ale literaturii române , romanele lui Marin Preda au conturat personalitatea scriitoricească a acestuia și au reliefat o lume dominată de diverse probleme existențiale ale indivizilor . Însă și ele sunt valoroase tocmai datorită acestei reliefări a unei lumi bolnave și plină de incertitudine.

B) Romanul

De la volumul de debut până la romanul „ Moromeții ”, Marin Preda a traversat o etapă de transformare , care l-a ajutat foarte mult , imbogățindu-și totodată bagajul cultural datorită publicării numeroaselor schițe și nuvele , ajungând să dea literaturii ceea ce aceasta și-a dorit de la el , adevărate valori . Mai precis , Marin Preda , dar și alți scriitori înzestrați , au crescut și au progresat .

Astfel , prin capacitatea de adaptare la noile condiții , Marin Preda reușește să publice în anul 1955 primul volum al romanului “ Moromeți”, roman ce va sfida tiparele vremii atât prin pasul său îndrăzneț de a nu adopta modelul proletculturist cât și prin o nouă viziune a vieții țărănești.

Eroul principal al romanului , Ilie Moromete este un țăran intelectual , care de fapt întruchipează întregul suflu țărănesc incapabil să se adapteze la noile schimbări socio-politice.

“ Moromeții I ” urmărește disoluția familiei țărănești interbelice sub influența pătrunderii relațiilor sociale și de producție capitaliste de la sat. “Moromeții II ” ( 1967 ) continuă radiografia ruralității românești în condițiile evenimentelor de după 23 august 1944 , colectivizarea .

Prin acest roman Marin Preda a dat literaturii române capodopera sa inspirată din lumea satului , cu un personaj care domină universul psihologic al creației sale , ca și Rebreanu prin „ Ion „ (1920 ) , o altă , operă reprezentativă în literatura română. El este un punct de reper în proza postbelică , dar și cea mai reprezentativă conturare a , universului “ moromețian ” pe care l-a proiectat scriitorul.

În „ Moromeții ”, arta țărănească a disimulării este dezvăluită cu o putere excepțională , aceasta fiind regăsită în mare partea a scenelor . Romanul își impune în același timp originalitatea printr-o adâncă dimensiune psihologică , dar și prin diversitatea și compexitatea prin care sunt prezentate scenele romanului.

Materia epică a primului volum constă în prezentarea familiei Moromete , a neînțelegerilor din interiorul acesteia și a evoluției membrilor săi. În subtext , se constituie însă un alt conflict , mai important , dar și mai insidios , între modelele tradiționale ale satului românesc și modelul economic capitalist. Al doilea volum al ” Moromeților ” ( 1967 ) , deși apărut la o distanță considerabilă de primul ( 12 ani ) , se pliază perfect cu acesta , neexistand schimbari radicale în esența firului epic . Prozatorul pune în dezbatere procesul nefast al colectivizării care a condus la , cumplita realitate a dispariției clasei țărănești .

Odată cu apariția în anul 1962 a romanului “ Risipitorii ” se va observa predilecția lui Marin Preda de a scrie și o literatură a lumii orașului. Dacă prin “ Moromeții ” el încercă o polemică cu Liviu Rebreanu printr-o altfel de viziune a vieții țărănești , prin “ Risipitorii ” încearcă o luptă cu sine însuși , în dorința de a-și găsi un stil propriu care să-l reprezinte. Și-l va găsi , întrucât va mai publica încă patru romane cu acțiunea petrecută tot în mediul urban:

“ Intrusul “ ( 1968 ) , “ Marele singuratic “( 1975 ) ,” Delirul ” ( 1975 ) și

“ Cel mai iubit dintre pământeni “( 1980 ).

Cu „ Intrusul „ ( 1968 ) , Marin Preda continuă preocuparea pentru epica citadină , universul tematic fiind însă acela al lumii industriale privită printr-o optică aparte. Romanul este confesiunea electricianului Călin Surupceanu , care-și evocă într-o manieră discontinuă principalele momente ale vieții , până la un punct care marchează închiderea unui ciclu existențial. Romanul este una dintre cele mai profunde meditații asupra raportului dintre individ și societatea socialistă și o polemică directă cu falsa literatură consacrată constructorilor de pe șantierele industriale , fiecare eveniment din viața eroului fiind privită printr-o perspectivă exact contrară viziunii tradiționale convenționale. Romanul emană dorința de supraviețuire prin tristețe și inerție , specifică tuturor personajelor recente ale prozatorului. Tot în 1968 îi apare în volum piesa de teatru „ Martin Bormann ” în care evocă un odios colaborator al lui Hitler. O a doua piesă de teatru este “ Tinerețea lui Moromete ”, în care reia situații esențiale din “ Moromeții I ” în varianta scenică..

“ Marele singuratic ” ( 1975 ) este romanul singurătății lui Nicolae Moromete , care după ce a eșuat în politică , se retrage la o fermă de lângă București și devine horticultor. Tema romanului este raportul dintre personalitatea individului și istorie , care , în toate romanele lui Marin Preda este nemiloasă și îi determină individului o soartă , de cele mai multe ori , de neinvidiat. Din această perspectivă , romanul aduce o temă modernă – raportul dintre personalitatea individului și determinismul istoriei.

Ideea pe care scriitorul nu are curajul să o ducă până la capăt – este că fostul activist de partid nu mai crede în “ religia “ pe care a îmbrățișat-o cu atâta ardoare și acum înțelege ce greșeală iremediabilă a făcut , participând la distrugerea modelului de viață reprezentat de tatal lui . Romanul are un happy – hand politic . După o lungă perioadă în care nu face altceva decât să – și analizeze viața interioară sau să contemple lumea , Niculae cere să fie

“ reintegrat în activul de partid “.

Până la a ajunge aici el traiește însă o frumoasă poveste de dragoste – cu o pictoriță , Simina Golea . Dar aceste lucruri nu sunt atât de importante , ceea ce prezintă interes este călătoria pe care Niculae o face în satul natal , împreună cu Simina , pentru a–i arăta locurile în care a copilărit .

Surpriza constă în faptul ca Ilie Moromete “ murise “ la sfârșitul volumului II al romanului “ Moromeții “ . Vizita facută de Niculae în sat împreună cu Simina datează însă dintr-o perioadă în care acesta se afla încă în viață , astfel cititorii au ocazia nesperată sa-l “ vadă “ din nou . În plus , printr-un artificiu narativ , este adus în prim plan un Ilie Moromete tânăr , îndrăgostit , de pe vremea când Niculae nu exista încă.

Pentru caracterul confesiv neascuns, „ Marele singuratic “ rămâne după „ Moromeții ” una dintre cărțile cele mai dragi romancierului.

Până la apariția “ Delirului ” nici un istoric nu a scris atât de mult despre generalul Ion Antonescu. De fapt romanul are o deschidere largă , descriind principalele evenimente din Europa în momente de grea cumpănă pentru bătrânul continent și anume Cel de-al II-lea Război Mondial. Cartea nu se dorește a fi un document istoric , ci este o excepțională realizare artistică bazată pe creativitatea și intuiția scriitorului și , desigur , pe dovezile istorice incontestabile.

Când cititorii așteptau cu nerăbdare volumul II al

“ Delirului”, Marin Preda publică în 1977 romanul autobiografic “ Viața ca o pradă ”. „ Chiar dacă are caracter autobiografic , Viața ca o pradă poate fi considerat un roman indirect. Este de fapt romanul scrierii unui roman , căci ampla confesiune este determinată de căutarea dramatică a unui subiect pentru o viitoare carte”.

“ Cel mai iubit dintre pământeni ” este ultimul roman scris de Marin Preda și reprezintă , fără îndoială , apogeul forței sale creatoare. Eugen Simion numește romanul „ total ”: „ Nu roman – fluviu (… ), nici roman – ciclic (…) , ci roman total : romanul unui destin care asumă o istorie , romanul unei istorii care trăiește printr-un destin.”

Naratorul ( eroul ) își scrie , în închisoare , tot itinerarul vieții sale de până la arestarea și închiderea sa ( pentru a doua oară ) , urmând ca în final să aflăm motivul arestării și verdictul judecătoresc. Victor Petrini ( acesta este numele protagonistului ) nu este altceva decât o „ jucărie a sorții ”, dar care nu se resemnează în fața loviturilor vieții , fiind ghidat în permanență de luciditate în gândire și credința izbăvirii sale prin iubire. „ Marin Preda scrie , în esență , istoria unui sentiment ( iubirea ) și-i analizează degradarea progresivă până ce iubirea coboară aproape de abjecție. Destinele eroilor sunt luate de valul unei pasiuni obscure , demențiale și duse spre limita de jos a existenței lor ( limita insuportabilului ) luciditatea lor mărește forța pasiunii , dar n-o apără de suferințe și cădere ”.

“ Cel mai iubit dintre pământeni ” are o amplă construcție epică. Romanul poate fi considerat ca fiind unul de dragoste , dar în același timp și un roman politic , roman intelectual , roman de senzații și un roman de moravuri. Complexitatea problemelor dezbătute dar și maniera specifică de a le trata , au făcut ca ultima carte a lui Marin Preda să înregistreze un succes apreciabil.

Roman al „ unei conștiințe “ , al „ unui erou care crede în puterea spiritului și în mitul fericirii prin dragoste ” , “ Cel mai iubit dintre pământeni ” rămâne a fi în continuare pe lângă “ Moromeții “ una dintre cele mai reușite realizări scriitoricești ale literaturii române.

Proza lui Marin Preda a intrat de cel puțin un deceniu în clasificările fundamentale ale literaturii române , ca unul dintre fenomenele cele mai reprezentative “ Lumea lui Ilie Moromete ”, “ personajul Moromete “ sunt formule care concretizează în chip clar un univers specific , o tipologie unică ; ele au devenit categorii teoretice ale istoriei noastre literare , veritabile valori de referință dintre acelea care folosesc să definească și să aprecieze profilurile scriitoricești noi , sau pe cele existente dinainte. Seriile caracterologice de bază din literature noastră , de la fiziologiile de tip clasic ale lui Negruzzi și Filimon , până la tipologia realistă a contemporanilor Sadoveanu , Rebreanu , Zaharia Stancu – toate atât de deosebite între ele – dobândesc prin proza lui Marin Preda valori noi , stabile , permanente ; un anumit teritoriu al literaturii aparține de acum înainte scriitorului , este denumit prin personalitatea sa. Departe de a fi un mit – nici Păturică sau Tănase Scatiu , nici Cațavencu sau Ionică din Amintirile lui Creangă și , desigur , nici Vitoria Lipan , Ion al Glanetașului , sau Darie nu sunt mituri , ci realități sociale și umane datorate literaturii – Moromete exprimă una dintre ipostazele umanității noastre într-o epocă istorică precisă , dominată de schimbări majore ce au loc în viața satului și implicit a sa . Cu atât mai mult cu cât proza lui Marin Preda nu se reduce la existența tipului moromețian , cum s-a tot vorbit , nici la o suită de înfățișări , etape ale acestui tip , ci este ea însăși mult mai complexă , deși dominată în chip explicabil de figura ei cea mai proeminentă și cu mai mare forță de iradiere , care este Ilie Moromete.

Creația lui Marin Preda acoperă epic istoria românească de la Cel de-al doilea Război Mondial până spre sfârșitul anilor ‘ 70. Prin opera lui Marin Preda viața “ adevărată “ contemporană , sfâșierile interioarea ale omului modern- țăran , muncitor , intelectual – își fac o intrare triumfală în literatura actuală , atât prin noutatea perspectivei din care tratează vechi teme general-umane , cât și prin gravitatea sa , prin capacitatea de a lăsa să vorbească documentul. Fiindcă opera sa izvorăște dintr-o experiență directă , cum ne-o vor dovedi romanele propuse spre un comentariu ce nu urmărește epuizarea problemelor , ci doar trecerea lor în revistă.

2 .1 – Imaginea satului în nuvelele și romanele lui Marin Preda

Proza lui Marin Preda este o replică adresată semănătoriștilor. Marin Preda trebuie comparat în primul rând cu sine însuși : caracteristicile literaturii sale devin impunătoare numai prin comparația dintre diferitele faze ale evoluției scriitorului , începând cu primele sale opere unde experiența sa nu era mare și sfârșind prin a da poporului cele mai semnificative opere.

În culegerea de interviuri “ Convorbiri cu Marin Preda “, alcătuită de Florin Mugur în 1973 , scriitorul mărturisește că , încă de copil , a dorit să se desprindă de lumea satului , dorind să aibă un alt destin decât cel țărănesc , în care oamenii nu faceau altceva decât să-și muncească pământul . Dar din acest spațiu cu tradiții vechi , cu obiceiuri conservate de la începuturile lumii și, mai ales , cu legi morale și reguli precise de comportament , se trage întreaga forță etică a scriitorului , precum și originalitatea operei sale. Romanul lui Marin Preda marchează o dată cu el în creația literară românească că țăranul trebuie să înceteaze să mai fie o ființă fără evenimente sufletești , o materie , care doar muncește pământul , ci să învețe să devină un intelectual și astfel să-și poată schimba destinul care-i este pus încă de la naștere. Satul lui Moromete nu mai are multe în comun cu satul lui Rebreanu , cu acea lume rurală și impulsurile obscure din viziunea celui din urmă. Satul lui Marin Preda este mai liniștit , singurele conflicte aici sunt cele din concentrul familiei , relațiile între oameni sunt mai civilizate ajungând chiar la prietenii.

Lumea lui Marin Preda începe să se organizeze încă de la povestirea de debut , replicile memorabile și mai ales “ Moromeții ” de planul doi , Ilie Țugurlan, Boțoghină , Dumitru lui Nae sunt personaje care alcătuiesc universul citadin al scriitorului.

Scenele din viața satului care au făcut parte din prima etapă de scriere a lui Marin Preda , au mărturisit sursa lor autobiografică , copilăria care a marcat întreaga existență a scriitorului.

Universul inițial , alcătuit din eroi și viziuni aparținând lumii satului , din unghiuri care puteau fi confruntate cu cele ale universului țărănesc , interioare lumii țăranului, chiar atunci când dezbaterea se poartă asupra existenței în general , asupra marilor probleme umane și sociale . El s-a compus din fluviile bogate provenite din viața citadină, devenită familiară scriitorului într-o perioadă de sedimentări și experiențe , mai temeinică și mai îndelungată de cât acea a impregnărilor copilăriei. Marin Preda spunea vorbind despre cadrele sătești ale romanului “ Moromeții “ : „… sunt , ca să zic așa , antirural , adică sunt văzute prin prisma unui citadin. N-a rămas nimic din viziunea țărănească asupra lumii , deci din trăsăturile specifice țărănești , din explicarea fenomenelor , din punctul de vedere al unui țăran.”

Unul din cele două universuri esențiale ale prozei lui Marin Preda este cel rustic , căruia îi aparțin volumul “ Întâlnirea dintre pământuri ” și restul prozei de debut , “ Desfășurarea “, “ Îndrăzneala ” și un număr de schițe culminând cu ampla lucrare romanul “ Moromeții ”, întins pe două epoci istorice , investigând două etape distincte ale destinului unei întregi clase sociale. Satul s-a construit astfel în conștiința scriitorului ca un univers distinct , generator de mari lucrări epice , toate proiectate pe o geografie concretă proprie lui Marin Preda , populată de o grupă de eroi care circulă în mai toate schițele și nuvelele mediului țărănesc și apoi în ciclul Moromeții.

Întâmplările se plasează , de obicei , în același perimetru satul Siliștea-Gumești , cu învecinatele Udupu unde au loc faptele din

“ Desfășurarea”. Umanitatea pe care o arată aici are în centru familia lui Ilie Moromete , cel numit Pațanghel în ” Salcâmul ” și “ O adunare liniștită ”; Țugurlan este și el eroul mai multor lucrări : “ Moromeții ” și “ O adunare liniștită ”; Modan din “ Îndrăzneala ” este probabil fiul celui din “ O adunare liniștită ”. Petrecerile țăranilor ( horele ) din Siliștea-Gumești sunt niște spectacole pline de voie bună , dar unde se văd și principalele conflicte și nemulțumiri ale țăranilor. Memorabilă în acest sens este adunarea de duminică din poiana lui Iocan ( ea este narată pe treizeci de pagini ) , așezată la o răspântie de uliți , locul de adunare al celor mai “ deștepți “ oameni din sat , unde Moromete , Cocoșilă și Dumitru lui Nae citesc ziarul și comentează politica ironic și cu umor , cu scânteia inteligenței , dându-le iluzia libertății și a demnității lor . Aceasta este locul unde au loc dezbateri ideatice , scenă fară precedent în universul romanului românesc de inspirație rurală ( Ion Bălu ) . Momentul lecturii ziarului relevă semnificația întâlnirilor din poiană : interesul și plăcerea oamenilor de a intra în altă lume , a politicii , ca o formă de evadare , o joacă de oameni mari – poiana fiind “ unicul lor parlament “, chiar dacă uneori intrau în polemică ( Valeriu Cristea ).

Prozatorul sugereză că acestă spiritualitate țărănescă ocupă un loc important în existența satului , deoarece la această adunare participă toată suflarea satului îmbrăcați în hainele lor de sărbătoare, dar cel mai sigur semn că erau “ gătiți “ în mod special erau fețele lor rase proaspăt. Există multe adunări în romanul “ Moromeții “ ( cina , întoarcerea de la câmp , discuțiile din curtea lui Ilie Moromete , tăierea salcâmului ) care sunt totodată la fel de importante și memorabile prin detaliile prin care sunt descrise. Țăranii din Siliștea-Gumești vin la aceste adunări cu solemnitatea cu care spiritele credincioase merg la biserică. Ei îmbracă întâi haine curate , ies la podișcă , stau de vorbă cu cei care trec pe drum , apoi trec la frizerul satului și după se duc la locul adunării unde discută în principal despre politică.

În “ Moromeții “ descoperim un sat deosebit și de acela din

“ Ion “ . Relațiile capitaliste le-au înlocuit aproape cu totul pe acelea tradiționale ( încă preponderente în romanul lui Rebreanu ) , dacă este să ne referim la primul volum , și vor fi înlocuite la rândul lor de acelea socialiste, în cel de- al doilea volum. Ceea ce atrage un interes special este ceea ce se află în centrul Moromeților și care provoacă destrămarea valorilor stabilite și o anumită neîncredere firească în valorile noi.

De altfel , primul volum vorbește despre lumea tatălui (aceea pe care el și-o imaginează ) , cu aparențele ei de stabilitate și ordine , cu seninătatea ei ce se apară de lovituri , iar cel de-al doilea , despre lumea fiilor , neașezată și tulbure , în care ies la suprafață forțe istorice obscure , primejdioase. Cel de-al doilea volum este așezat deasupra satului de altădată , cu ierarhii sigure , satul adunărilor liniștite și al dialogurilor pline de spirit , unde se abat acum evenimente pline de viclenie. Satul arhaic este sortit să piară. Un om pornește de acasă și , după mers , ceilalți intuiesc unde se duce. Dacă merge rar , așternut , aceasta înseamnă că el se duce undeva , mai departe , la o rudă din celălalt capăt al satului , dacă se duce într-un loc mai apropiat , mersul este liber , gata oricând de a fi întrerupt pentru a sta de vorbă cu cineva.

În romanul lui Marin Preda lumea satului încetează să mai fie rurală. Satul fusese , din punct de vedere literar , un element al existenței elementare sau idilice , pitorești sau poetice , al unei naturi umane primitive , neevoluate. În proza lui Preda satul este , în primul rând un spațiu unde se simte și se gândește într-un mod specific , țăranii au o viață morală adâncă și existența lor se desfășoară în cadrul unei spiritualități constituite. Prototipul noii înfățișări a satului este Ilie Moromete , un țăran care trăiește cu convingerea că există , că este lucrul cel mai însemnat din tot universul , disprețuind tot ceea ce venea de dincolo de marginile satului , aparând valorile tradiționale și neîncrezător în posibilitatea unei schimbări în mai bine.

Tradiția romanului nostru țărănesc stabiliște o atmosferă sumbră , de luptă fără victorie a acestei lumi , o tonalitate tragică generală , așa cum se constituise în perioada 1948 și se impusese în literatură prin Slavici , Sadoveanu , Rebreanu sau Zaharia Stancu.

Dar , lumea satului din nuvelele și romanele lui Marin Preda rămâne prima realitate scriitoricească cu care acesta a luat contact și care o avut un impact foarte important în viața sa , inspirându-l și conducându-l să realizeze cele mai reprezentative capodopere din literatură noastră. Aceasta rămâne un izvor continuu de inspirație pentru toți scriitorii , deoarece este o sursă inepuizabilă care poate fi folosită fără ca cei care citesc operele să se plictisească vreodată de ea , practic oamenii se regăsesc în aceste pagini , ceea ce-i face mult mai interesați să parcurgă tot conținutul cărții.

CAPITOLUL II

ROMANUL “ MOROMEȚII “ – VOL I

STRUCTURA COMPOZIȚIONALĂ .

PROBLEMTICA

“ Eu nu mă gândesc decât

la ceea ce am cunoscut, ci și

la ceea ce am trăit direct . “

Romanul este o specie a genului epic în proză , având o acțiune complexă și de mare întindere , desfășurată pe mai multe planuri , cu personaje numeroase și o intrigă complicată. 

Caracteristicile romanului sunt : acesta are structură narativă complexă amplă , subiectul acțiunii se desfășoară în planuri paralele , se combină nuclee narative distincte ,  prezintă destinul unor personaje bine individualizate sau a unor grupuri de intrese și cunoaște o mare varietate de forme .

El poate fi clasificat dupa o serie de criterii bine organizate :

După conținut : roman istoric , roman de acțiune , roman psihologic , de aventuri , polițist , de ficțiune , de dragoste , etc ;

După curentul literar din care face parte : roman clasic , romantic , realist , naturalist , modern , avangardist ;

După cronologia evenimentelor narate :  roman tradițional , roman modern ;

După tehnica narativă utilizată : roman de tip balzacian , modelul flaubertian , roman proustian ,  roman avangardist și postmodernist ;

După procedeul narativ dominant : roman de analiză psihologică , fantastic, exotic , și de formare .

Romanul “ Moromeții “ este , aparent , cronica unei familii de țărani . Titlul însuși , constituit din pluralul unui nume de familii , orientează în aceste direcții așteptările scriitorului , dar și atenția cititorului .

Faptele pe care autorul le relatează atent și serios ca pe niște evenimente , țin în realitate de tot ceea ce se petrece în viața țăranilor în fiecare zi . Însă frumusețea legendară a romanului își are altă direcție , aceea a atitudinii naratorului față de lumea evocată . Este vorba de un amestec de admirație și nostalgie a copilăriei lui Marin Preda , care și –a pus amprenta asupra creației sale ulterioare , de un “ coctail Molotov al vieții sentimentale , care nu explodează în mâna scriitorului ci în sufletul cititorului “ .

Știm , din biografia scriitorului , că familia sa avea apoximativ aceeași componență cu aceea a familiei lui Niculae , astfel ne putem gândi ca aceasta poate fi o proiecție a copilului Marin Preda .Ceea ce este interesant este faptul ca această reconstituire a vieții țărănești nu se face din perspectiva copilului de atunci care a trăit aceste evenimente . Acum rolul de narator este jucat de maturul Marin Preda , care vine ca o fantomă , nevăzut de nimeni și se uită cu nostalgie la fiecare membru al familiei Moromeților , cu precădere la Niculae .

În felul acesta , în curtea Moromeților apare un personaj în plus , care nu ia niciodată loc la masă , alături de ceilalți , dar pe care noi îl vedem uitându-se cu ardoare la tot ceea ce fac ei .

Acțiunea romanului “ Moromeții “- vol I este plasată “ În Câmpia Dunării , cu câțiva ani înaintea Celui de-al doilea Război Mondial , se pare că timpul avea cu oamenii nesfârșită răbdare ; viața se scurgea aici fără conflicte mari “ , în satul Silistea- Gumești aproape de București. Acesta este structurat în trei părți , având o acțiune concentrată , care se desfășoară de la începutul verii până spre sfârșitul ei. În acest interval de timp se derulează trei mari episoade epice:

O bună parte din acest volum cuprinde fapte de viață care se petrec de sâmbătă seara până duminică noaptea , adică de la întoarcerea Moromeților de la câmp până la fugă Polinei cu Birică ;

Al doilea mare episod epic înfățișează satul la seceriș ;

Ultimul episod narează conflictul dintre Ilie Moromete și fii săi din prima căsătorie.

Axa fundamentală a volumului I , pe care este așezată acțiunea , firul desfășurării epice este ” timpul îngăduitor , care avea nesfârșită răbdare” , idee formulată, în primele rânduri , introducând astfel un nou ceremonial epic ( Valeriu Cristea ). Ideea revine simetric în finalul romanului , răsturnând imaginea vieții tihnite de la început ” trei ani mai târziu izbucnea Cel de-al II lea Război Mondial , timpul nu mai avea răbdare “ .

Este o epică progresivă , în spirală , bine motivată , deoarece romanul începe si se termină cu aceeași ipostază , doar că timpul nu mai avea răbdare la finalul acestuia ( este concentric ).

Scriitorul își fundamentează romanul din perspectiva raporturilor omului cu timpul , cu istoria , sub presiunea unor evenimente necruțătoare care îi vor schimba complet modul de a vedea tot ceea ce-l înconjoară.

Acțiunea este organizată pe trei axe temporale : a eului , a timpului folcloric ( tradiția ) și a timpului istoric , accentul punându-se în toate capitolele. În primele două părți ale romanului , timpul se dilată ca moment al eului contemplativ și al tradiției. În partea a doua , marcat de seceriș , timpul aparține comicului.

Materialul epic este structurat în jurul a două personaje – tatăl și fiul– romanul având o compoziție închisă. Perspectiva narativă fiind cea auctorială.

În primul volum perspectiva naratorului se apropie de a lui Ilie Moromete , care este și reflectorul principal , în cel de-al doilea volum locul lui este reluat treptat de Niculae. Planurile narative sunt paralele sau se întretaie ; Ilie Moromete ocupă însă cel mai mare spațiu al cărții. Sunt prezentate și alte destine care suferă schimbări majore în viața lor : familia Balosu ; idila Polina – Birică , conflictele Polina – parinți ; răzbunarea lui Tugurlan ; boala lui Botoghină și înstrăinarea pământului pentru îngrijirea sănătății.

Romanul conturează dramaticul destin al satului românesc surprins cu duritate de evenimentele ce vor sparge tiparele tradiționale ale rezistenței sale. Marin Preda abordează o temă fundamentală a gândirii sale scriitoricești : dispariția țărănimii tradiționale , schimbarea din temelii a satului bulversat de adâncile zguduriri ale istoriei.

Văzut ca roman al unei familii ( relief simbolic al familiei , element esențial al toposului lumii țărănești ) , sesizăm în prim – planul narațiunii familia țăranului Ilie Moromete , numeroasă , alcătuită din copiii proveniți și din alte căsătorii. Este o familie „ hibridă „ generatoare de conflicte în sânul ei , „ prin ignorarea realităților sufletești individuale “ (Mihai Ungheanu ).

Familia Moromeților se compunea din Ilie Moromete – tatăl , cu zece ani mai mare decât nevasta , venit din căsătoria dintâi cu trei băieți

( Paraschiv , Nilă și Achim ) , iar Catrina , cu fata ei , din prima căsătorie

( Maria ) , la care s-au adăugat Tita , Ilinca și Niculae , rod al căsătoriei cu Moromete ( Maria , se căsătorise între timp și oricum fusese crescută de bunicii din partea tatălui mort în război).

La începutul cărții, prozatorul evocă viața Moromeților într-o după amiaza obișnuită de vară , după întoarcerea de la câmp. Totul sugerază înfățișarea calmă a existenței aflată sub semnul unei scurgeri indiferente a timpului .

Scriitorul narează lent , punând accent pe amănunt , pe gest , pe mimică. Spațiul în care se derulează sfârșitul zilei este bătătura , curtea. Se remarcă graba , aproape “ hilară ” cu care se împrăștie în toate părțile cei șase ce s-au dat jos din căruță , prilej cu care sunt prezentați membrii familiei Moromete: Paraschiv , cel mai mare dintre copii , se întinsese pe prispă gemând , fără să deshame caii ; Nilă intrase în casă și se aruncase într-un pat, gemând și el; Achim ” se furișase “ în grajdul cailor și se trântise în iesle , iar cele două fete Tita și Ilinca , plecaseră repede la gârlă să se scalde. Moromete – rămâne singur în mijlocul bătăturii , dar se retrage și el repede: ” ieșise la drum cu țigarea în gură pe stanuaga podiștei și se uita peste drum “, dornic de a vorbi cu cineva ( ipostază ce se va dovedi caracteristică pentru personaj). Doar Catrina rămâne să se descurce singură cu pregătirea cinei.

Comportamentul membrilor familiei din această primă scenă sugerează de la început drama viitoare a familiei. Cititorul se familiarizează cu elementele de peisaj , cum sunt , obiectele ( drumul , gardul , bătătura , stanuaga , cei doi salcâmi , poarta grădinii , cerul ș.a.) care sunt pentru eroii lui Marin Preda o realitate afectiv – apropiată , cu funcție revelatoare în roman. Satul trăiește în plin cotidian : un cal scapă din grajd , rămase ” cu botul pe ulucă și suflă puternic pe nări , apoi se freacă de ulucă ; se îndreaptă spre prispă și întinse gâtul lângă parmalâc , rupând cu dinții dintr-un drob de sare “ ; femeia face toate treburile singură , “ cu fața roșie și obosită , cu nădușeala ce îi curgea șiroaie înnegrite peste obraji și gât “ în tindă , la vatră , ea “ se chinuia cu o mână se amestece mămăliga , iar cu alta să prăjească ceapa în tigaie “ ; mulsul oilor , plânsul mezinului Niculae lovit la picior , și alte amănunte conturează un mod de viață , caracteristic unui univers stravechi,

Scena capitolului IV evocă așezarea la masa care este simbolică, reprezentând în mare parte intriga întregului roman , destrămarea familiei destrămarea satului.

Cina Moromeților, la masă joasă , “ plină de arsurile de la tigaie ” , descrisă prin acumularea de amănunte obișnuite , capăt un relief straniu prin insistența cu care sunt privite , într-o viziune scenică , constituind prima schiță a psihologiei Moromeților (Ov.S.Crohmălniceanu). Copiii se așează lângă ea după “ fire și neam ”, “ unul lângă altul ” , spre a fii gata de o eventuală plecare ; Catrina sta întotdeauna lângă vatră ; “ jumătate întoarsă spre cratițele de pe foc “; lângă ea ” îi avea pe Niculae , pe Ilinca și pe Tita , copiii făcuți cu Moromete”.

Scena dezvăluie vizibil ierarhia familială , gruparea copiilor după relațiile dintre frați ( buni și vitregi ) , semnalând , de la început , animozitățile existente.

Moromete capăta de acum deja proporții monumentale ;

” stătea deasupra tuturor (…) pe pragul celei de a doua odăi (…) , stăpânea cu privirea pe fiecare ” . El este autoritatea supremă , stăpânul familiei .

Prozatorul folosește tehnica detaliului și a acumulării progresive, conturând atmosfera familială ( globală ) dar și notații individualizatoare : băieții, Paraschiv , Nilă și Achim , deși nu erau ” din firea lor niște copii tăcuți , moi ori lipsiți de veselie ”, se așează la masă “ absenți ”, uitându-se “ în gol” , ” oftând ” , ” parcă ar fi trebuit nu să mănânce , ci să ridice pietre de moară ; tăcuți și plictisiți ”. Cina devine un loc al frustrării și al comediei , cum observa Cornel Ungureanu , prefigurând atât conflictul din sânul familiei dintre cei trei fii ai lui Ilie Moromete , din prima căsătorie , cu mama lor vitregă , precum și autoritatea lui Moromete , care în curând va scădea simțitor.

Masa Moromeților se desfășoară după un adevărat ritual : Moromete – tatăl , așezat pe prag “ făcu repede câteva cruci , închizând o clipă , evlavios , ochii “ ; mămăliga se taie cu o ață subțire de bumbac în felii groase ; Ilinca așează în mijlocul mesei o straichină largă și adancă cu o ciorbă verde și groasă de ierburi “ fiecare mânca repede , însuflețit pe neașteptate , tacut și parcă nemaiauzind pe cel de alături . Catrina turnă al doilea fel de mâncare , laptele fiert . Moromete luă doua felii de mămăligă și le puse în straichina plină . În aceeași clipă , vreo șase linguri se îndreptară spre mijlocul mesei și începură să dumice mămăliga în straichină “ . Mâncatul este aproape o competiție : “ Niculae abia izbutea să apuce ceva și să ducă la gură . Straichina se goli numaidecât . Femeia o umplu iarăși “. Năzbâtile copiilor , grijile familiei , fumatul țigării , după cină , de către Moromete , atenția concentrată , în liniștea serii , către cântecul flăcăului ce mergea pe drum , momente comice – toate capătă relevanță , alcătuind un univers de viață țărănească autentică.

Dar aceste elemente nu sunt singurele care alcătuiesc acest univers citadin al țăranilor din Câmpia Dunării, ci li se adaugă și inima adevărată a satului , care este poiana fierăriei lui Iocan , unde Moromete se ducea cu drag , așezată la o răspântie de uliți , locul de adunare al celor din sat pentru a comenta pe baza diferitelor teme din ziare.

Adunările cele mai zgomotoase aveau loc mai ales duminică dimineața , dar dacă de la ele lipseau Moromete și Cocoșilă nu aveau farmec. Oamenii veneau aici să afle vești , să schimbe păreri , pentru plăcerea sufletului colocviile duminicale constituind un eveniment aproape mitic.

Secvență din filmul Moromeții ( 1988 ),

în regia lui Stere Gulea

Aici totul se desfășoară după un ceremonial , începând cu drumul lui Moromete , descris cu amănunte revelatoare : era prea dimineață , nu se auzea “ piuitul cunoscut al nicovalelor ; Moromete , mergea încet pe lângă garduri , cu secerile pe umăr și se oprea de la o podișcă la alta ”. Se întâlnește în drumul său cu Dumitru lui Nae , “ unul dintre care Moromete sta de vorbă ceasuri întregi , un prieten mai tânăr. Acesta mergea înainte legănându-se , iar Moromete în urma lui cu secerile pe umăr și cu mâinile în buzunare “. Apropiindu-se de fierărie , Moromete este întâmpinat de departe cu exclamații , semn că era așteptat cu nerăbdare și plăcere. El este protagonistul adunării. Simultaneitatea dintre timpurile verbale este realizată acum prin predominarea stilului direct. Privirea scriitorului se mută apoi spre locul poianei , înregistrând imaginea globală : ” Iocan abia deschisese și poiana era plină unii stăteau în picioare , alții pe niște butuci vechi , aduși acolo de cine știe când și tociți de ședere , toți gălăgioși și parcă nerăbdători ” – conturand astfel atmosfera.

Ceremonialul duminical din poiana lui Iocan este ilustrat și prin îmbrăcămintea celor prezenți , care arată a sărbătoare , dar cel mai sigur semn că erau „ gătiți” în mod special erau fețele lor rase proaspăt. Oamenii sosesc pe rând , Moromete , conștient de autoritatea sa morală , „ nu-i luă în seamă , nu se grăbi să se ducă la ei. Se opri din nou pe podișcă , îl părăsi pe Dumitru lui Nae și intră în curtea cuiva. Abia peste o jumătate de ora ieși de acolo. Era proaspăt ras”.

Felul în care oamenii se grupează ori stau sugerează o anumită ierarhie știută și recunoscută în mod tacit , putând indica firea omului .

De pildă prozatorul observă relația dintre personaje. Astfel Cocoșilă cum sosi îl „ caută cu privirea pe Moromete și zise : < Unde ești , mă ? >!”.

Scriitorul introduce „ în scenă ” personaje ale cărții ( în număr de paisprezece , dintre care , unele cu rol activ în dezbateri ): Moromete , Cineva , Iordan , Maramoșblanc , Iocan , Boțoghină , Cimpoacă , Dumitru lui Nae, Cocoșilă , Din Vasilescu , Ion al lui Miai , Țugurlan , Victor Bălosu și Ilinca. Marin Preda realizează o viziune panoramică asupra personajelor , privindu-le când „ dinăuntru ”, când „ dinafară ”, ( Ion Bălu ) succint caracterizate prin elemente exterioare ( aspect fizic , mers , îmbrăcăminte , gesturi) , prin scurte aprecieri ale autorului sau pătrunderi în gândirea acestora , respective la ceea ce este expresiv în individ , surprinzând esența (cel mai adesea defectele) : Iocan avea un „ piept de bou și niște mușchi la brațe înfricoșători” ; „ era un bărbat urât , avea o buză peste măsură de groasă și lăsată în jos , n-avea deloc glas ”. Era harnic , ” se scula cu noaptea în cap și se apuca să lucreze cu sete ”: ceea ce nu știau însă oamenii era că „ rareori lipsea de la masa lui Iocan puiul fript cu usturoi și pâinea albă și proaspătă ca untul ”. Începuse să facă politică , cumpăra „ fel de fel de cărți ” de la Pitești sau Roșiori pe care „ le citea din scoarță în scoarță , cărți cu titluri ciudate ”, care

„ zăpăceau oamenii ”: Progres ?. Există Dumnezeu sau Niță Pitpalac la Karlsband.

Dumitru lui Nae vorbea tare fără niciun efort , avea un glas care se auzea de la un kilometru chiar și când șoptea. Atât treburile cât și glasul lui erau , nu se știe de ce „ foarte odihnitoare ”: cu statura ca un plop , cu glasul acela al lui mare și fiind cumsecade tocmai pentru că era așa de puternic – avea și el ură pe cineva , pe Bălosu și pe Victor , fiul acestuia. Nu se știe de ce nu voia să spună – „ Tudor Bălosu pusese mâna pe jumătate dintr-un lot de vie de la el ”.

Boțoghină apare cu însemnul particular, așa cum rezultă din comentariile oamenilor…” E bolnav, săracu (…) , e atacat , cică o să dea din lot… să se caute ”; nevoind să fie compătimit , „ trase de cai și porni alături de ei , fără să se uite la cineva și fără să dea bună ziua ”.

Țugurlan avea „ glas neprietenos și străin”, cu o ciudată

„ pornire dușmănoasă , de neînțeles aici în poiana lui Iocan și mai ales că toți erau atât de bucuroși de ploaia căzută peste noapte ; un om cu o înfățișare întunecată , un om rău și neprietenos ; el ura tot satul , pe toți oamenii : pe cei care aveau loturi pentru că aveau , iar pentru cei care n-aveau pentru că nu făceau nimic să aibă ”.

Discuțiile au loc pe marginea ziarului Dimineața despre dezbateriile parlamentare , despre luptele din Spania , ori referitor la probleme cotidiene ale unor consăteni. Dialogul se desfășoară după un cod intern de distribuire a rolurilor , în care Moromete este purtătorul de dialog , mai ales cu Cocoșilă sau Iocan , iar Dumitru lui Nae este actorul care angajează discuția

( provocatorul ).

Marin Preda are o viziune scenică asupra celor înfățișate , urmărește atent și înregistrează totul : mișcarea , intonația (dă adâncime cuvintelor , răstoarnă sensuri ), pauzele , efectele rostirii (comic – ironic , batjocoritor ) , pronunțarea specială a unor cuvinte ( neologismele ) , Moromete dovedindu-se un actor care trăiește voluptatea cuvântului. El stăpânește o adevărată strategie a lecturii , urmărind efectele : citea întâi în gând , apoi deodată cu un „ glas schimbat și necunoscut , parcă ar fi ținut el însuși un discurs celorlalți ”, având în glas „ niște grosimi și subțirimi ciudate , cu opriri care scormoneau înțelesuri nemărturisite sau încheieri definitive care trebuiau să zdrobească de convingere pe cei care ascultau ”.

Moromete mimează dezbaterile din parlament ( umorul parodic) , citind , cu tăceri și pauze semnificative ; încearcă întâi să înțeleagă el conținutul , pentru ca mai apoi să-i dea o semnificație proprie. Totul se raportează și se interpretează prin universul cunoscut , acela al satului – de aici rezultă , pe de o parte , grotescul și absurdul în interpretarea dată celor citite , dar și un anumit echilibru și o seninătate a eroului care adaptează totul la realitatea cotidiană , concretă a satului. Citind discursul domnului V.Madgearu , sau discursul regelui , comentariul făcut de Moromete amintește de cele din comediile lui Caragiale , dar , nu numai , este și un mod de receptare poetic , bazat pe jocul cu multiple sensuri ale cuvântului , Moromete vrăjindu-i pe toți prin jocul nuanțărilor falsificate.

El interpretează și explică realitatea , dar și construiește o nouă realitate , senină , echilibrată , liniștitoare și savuroasă (Andreea Vlădescu).

Lectrura ziarului, discuțiile , totul înseamnă pentru el un spectacol superior , o competiție superioară (de aici afinitatea cu Cocoșilă , Țugurlan , Iocan și Dumitru lui Nae) , în care sunt nelipsite umorul și ironia, vorbele cu miez , poanta anecdotică.

Cuvinte și expresii pretențioase ( neologismele ) sunt ironizate de Moromete : Bălosu „ cică asta devine după facultăți ”, sintagmă preluată imediat de Dumitru lui Nae și rostită ca să audă Victor Bălosu care trecea pe drum ceea ce a stârnit mânia acestuia. Vocile și opiniile se întretaie pe un fond de veselie generală , ilustrând vitalitatea țărănească.

Secvență din filmul Moromeții ( 1988 ),

în regia lui Stere Gulea

Poate că nicio altă împrejurare nu definește mai bine spiritul lui Ilie Moromete , ca întâlnirea lui cu Țugurlan la fierăria lui Iocan , una din scenele – cheie ale cărții , în care Moromete își dezvăluie structura intelectuală

( seninătatea și stăpânirea de sine în momente tensionate , limpezimea gândirii ). Ilie dă un sens vorbelor mânioase ale lui Țugurlan. Și în discuțiile politice , el așează pe primul plan raționamentul. Viziunea lui asupra desfășurării lucrurilor , modul participării sale la discuție sunt ale unui gânditor , apropiindu-se astfel , din această perspectivă , de eroii lui Camil Petrescu. În poiana fiereriei lui Iocan răsuna singular și pătrunzător vocea intelectualuilui și a rațiunii , aceea a lui Ilie Moromete.

Strigătul Ilincăi care-l cheamă imperativ îl readuce pe Moromete la realitatea cotidiană , bănuind că acasă îl aștepta agentul fiscal. Se destramă astfel vraja din poiană și totul revine le realitate.

În urma rămâne statuieta de lut a lui Moromete , veghind acest topos , semnificativ pentru iluzia de libertate pe care o dă unor oameni mândrii că pot să-și exprime opiniile și că pot participa la spectacolul lumii , descoperind adevărul .

„ Dacă pentru Moromete viața în spirit este dimensiunea firească a structurii sale contemplative , iar Țugurlan și Cocoșilă apelează la ea din revoltă față de o realitate ostilă și din neputința acțiunii singulare , Din Vasilescu cunoaște realitatea într-un mod specific. La el < bucuria ciudată > este cea a observației , nu a contemplației ”. Imaginea capului de humă a lui Moromete rămâne „ principala metaforă a romanului, simbol pentru drumul lui Moromete de la simbol la realitate ” remarcă Andreea Vlădescu.

2.1 – Semne ale viitoarelor conflicte

Acestea vor zguduii puternic familia lui Moromete , adunâdu- se mocnind , ascunse în sufletul membrilor săi. Catrina îi crescuse de mici , cu greu, pe cei trei băieții ai lui Moromete , care încep s-o urască. Paraschiv are o ură “ cuibărită ” în el de pe vremea de pe când mama lui bună murise. Nemulțumirile sunt alimentate permanent , de când copiii erau mici , de către sora cea mare a lui Moromete , Maria , zisă Guica, nemulțumită de căsătoria lui Moromete cu Catrina , “ una din ipostazele fascinante ale feminității malefice prediene ” (Andreea Vlădescu). Maria Moromete , care ar fi vrut să îngrijească ea de gospodăria și de copiii fratelui său , începe să ridice pretenții asupra locuinței părintești , și a locului din spatele casei , pe care l-ar fi dăruit unuia dintre nepoți, dacă ar fi stat cu ea. La dușmănia băieților împotriva Catrinei se mai adaugă aceea a lui Tudor Balosu și a fiului său , Victor, vecinii lui Moromete , cât și cea a vărul său , Parizianul. Băieții sunt din ce în ce mai îndârjiți împotriva Catrinei și a fetelor ei care-și făceau “ țoale ”, erau “ vesele și vioaie”, spre deosebire de Paraschiv și Achim care “ parcă erau bolnavi “.

Conflictele intime din sânul familiei continuă și iau amploare, apărând și unul între părinți ( între Moromete și Catrina). Date fiind ura ce mocnea în sufletele băieților și vorbele rele răspândite în sat despre ea de Guica , Catrina își revendică acum , tot mai insistent , un pogon de pământ vândut din lotul ei în timpul foametei după război , pentru salvarea copiilor , Moromete promițându-i atunci că-i va trece casa pe numele ei. Dar Ilie nu s-a ținut de cuvânt , ba dimpotrivă începuse să glumească pe seama ei. Ca văduvă de război, Catrina primise un lot de opt pogoane de pământ , din care mai avea acum doar șapte. Cu un total de paisprezece pogoane , familia era destul , de înstărită , prețul era ridicat , recolta era bună și oamenii făceau comerț cu cereale la munte. Băieții din ce în ce mai nemulțumiți , că “ tatăl lor nu face nimic, că stă toată ziua ”, că îi badjocorește , pe când pe cele două fete “ le lăsa să se pricopsească”, că alții , ca “ alde ” Bălosu câștigau bani frumoși , presându-l pe Moromete să plece și el la munte cu ceralele , drum care pentru Moromete – tatăl înseamnă doar o aventură , un alt prilej de contemplare și de reflecție asupra lumii ca spectacol : “ Descoperau toți Cocoșilă , mama , fetele – până și cei trei – ca tatăl lor avea ciudatul dar de a vedea lucrurile care lor le scăpau , pe care ei nu le vedeau ”.

Îndemnat de Guica , Achim pleacă cu oile la București. Ideea este acceptată și de Ilie Moromete , iar din acest motiv datoriile la bancă , plata foncierei îl sufocă din ce în ce mai mult pe țăran.

Primul semn al unor vremuri grele pentru viitorul familiei lui Moromete , a fost după plecarea băieților la București cu oile , familia rămânând practic fără principalul mijloc de trai ,toatea acestea ducând la luarea deciziei de către Moromete de a tăia salcâmul cu coroana lui stufoasă , ce străjuia măreț , din înălțimea lui satul , pentru a scăpa de datoriile care se strangeau zi de zi tot mai mult , fapt căruia scriitorul îi acordă semnificații simbolice deosebite.

“ Acest salcâm doborât era singura întâmplare din ceea ce scrisesem la douăzeci de ani care avea legătură adâncă , neștearsă cu famiia mea. (…) Salcâmul era însă un cod care nu trebuia divulgat ”, va sublinia mai târziu autorul , relevând importanța scenei trăite , căreia îi vă atribuii , în roman , rol esențial pe plan simbolic.

Vinderea salcâmului este primul semn al declinului familiei lui Moromete , al zdruncinării din temelii al pilonilor pe care stătea siguranța celor două existențe ale sale : familia și pământul.

Destrămarea armoniei interioare a personajului este indisolubil legată de imaginea dezechilibrului cosmic prin tăierea salcâmului. De acum înainte începe declinul.

Scena este dramatică , plină de grandoare , pregătită atent și motivată prin monologul interior al lui Moromete.

Doborârea salcâmului se desfășoară pe fondul grav al bocetului ce venea dinspre cimitir și “ răzbătea acum prin salcâmi atât de aproape încât se părea că bocetele ies din pământ ”, sugerând parcă o durere universală în care se cuprinde omul și natura , amintind de corul antic ( Ion Bulău).

Asemeni unei ființe care vrea să trăiască , salcâmul se împotrivește. Scena este privită de sus , detaliile se adună cu grijă , gradual, motivând împotrivirea. “ Trântirea ” salcâmului , cum zice Moromete , se împlinește ca un ritual , toate mișcările eroului sunt urmărite cu atenție : “ Începu să dea ocol salcâmului căutând un anumit loc să înceapă a-l lovi. O clipă el mai rămase gânditor , apoi dintr-o dată ridică securea și-o înfipse cu putere în coaja copacului. Din gât îi ieși un icnet adânc și lovitura țâșni de la tulpina copacului , se lovi de uluci și se întoarse îndărăt , făcând să răsune viroaga. (…). Amândoi începură apoi să lovească tăcut și nu se opriră decât după un timp îndelungat. În amândouă părțile făcuseră în salcâm câte o tăietură adâncă și albă. Începură să izbească din nou și așchiile săreau acum , mai mărunte , uneori zbârnaind în aer. În curând ele înconjoară locul într-o roată înălbită ” .

Cuvintele expresive , dau profunzime măreției simbolice a salcâmului , și apoi efectele tăierii , cu grijă dozate , subliniază tăcerea de sfârșit de lună : din înălțimea lui , salcâmul , “ se clătină , se împotrivi , bălăbănindu-se câteva clipe ca și când n-ar fi vrut să părăsească cerul , apoi deodată porni spre pământ , strivind liniștea dimineții ca o vijelie se prăbușii și îmbrățișă grădina , câinii de prin împrejurimi începură să latre după aceea se făcu tăcere”.

Este clipa redeșteptării naturii , într-o dimineață de primăvară. Fapta împlinită se dovedește dramatică : ” Câtva timp cei doi rămăseseră încremeniți uitându-se la salcâmul doborât , neștiind parcă ce mai aveau de făcut” .

Tăierea salcâmului sugerează caracterul iluzoriu al stabilității modului de viața în mediul rural , tulbură viața familiei , căci loviturile de topor pot reprezenta loviturile destinului.

Scriitorul subliniază importanța deosebită a salcâmului frânt : acesta făcea parte din viața familei Moromete , a naturii , a satului : ” Toată lumea cunoștea acest salcâm. Copiii se urcau în el în fiece primăvară și îi mâncau florile , iar în timpul iernii jucau mija , alegându-l ca loc de întâlnire. În timpul iernii , dându-se cu săniuța , copiii alergau și îmbrățișau tulpina salcâmului , lipindu-și obrajii înfierbântați de scoarța lui neagră și zgrunțuroasă”.

Salcâmul , semn al stabilității și al trăiniciei , martor și păstrător al atâtor tainice manifestări ale vieții țărănești nescrise , prin moartea lui devine un simbol. El anunță începutul sfârșitului – prăbușirea satului și al familiei lui Moromete , moartea lui devenind o adevărată dramă care marchează începutul eșecurilor și risipirea iluziilor lui Moromete : ” grădina , caii , Moromete – însuși arătau bicisnici ”.

Astfel , lumea Moromețior se desacralizează. Arborele – sacru – pare a fi acel axis mundi care veghează la organizarea lumii , a microcosmosului rural și familial , făcând legătura între sacru și profan. Odată distrus , haosul se instalează treptat , fiindcă mânat de necesități , Moromete a renunțat ( nu de bună voie , totuși ! ) la libertatea lui. Și o va pierde în curând definitiv.

În ciuda drumurilor făcute la munte , a doborârii salcâmului , Moromete este tot mai îngrijorat : “ Ce facem cu fonciire , că vine ăla

( Jupuitu) peste o săptămână și nu ne mai iartă ”. Achim și Nilă sunt din ce în ce mai înverșunați împotriva tatălui și a Catrinei , a fetelor , o împotrivire surdă se strânge în sufletul lor până la dușmănie. Dacă în primele pagini ale cărții , întorși de la câmp , se strâng toți în jurul mesei , fără semne adânci ale neînțelegerii mocnite și ale risipirii familiei (doar sugerate prin atitudinea ostilă a lui Paraschiv ) , în finalul romanului asistam la fugă băieților ( Paraschiv și Nilă ) cu caii la București (semn nu numai al disoluției familiei , ci și al începutului deruralizării satului prin atragerea în viața orașului a tineretului , în special).

Înțelegând că Achim nu va trimite niciun ban (din oile vândute la București) , Moromete ia hotărâri rapide și decisive (deci este în stare de acțiune): bate la poarta lui Bălosu și-i vinde o parte din pământ , precum și locul din spatele casei , locuri dorite de acesta cu ardoare. Cu banii obținuți cumpără doi cai , plătește “ fonciirea ” și datoriile la bancă și lui Aristide , taxele de internat pentru Niculae. Și scriitorul precizează : ” rămânând ca necunoscută soluția acestor probleme pe viitor: din nou rată la bancă , din nou fonciirea , din nou Niculae ”. Eforturile și iluziile lui Moromete de a păstra intacte loturile de pământ , liniștea sa netulburată , independența proprie sunt profund periclitate. Supraviețuirea se dovedește o iluzie , satul este silit să intre în tumultul unei istorii străine și absurde : ” Moromete era unul dintre aceea care mai credea că lumea era așa cum și-o închipuise el”, fiindcă acum istoria “ le intră în ogradă “.

Alte destine , conturate prin câteva episoade epice semnificative vorbesc de viața satului , curgând paralel , fără să se întrepătrundă cu destinul lui Moromete. Astfel , fuga Polinei cu Birică , cearta cu tatăl ei căpătă proporții epice și devine dramatică : Polina îl obligă pe Birică să secere grâul de pe pământul ce trebuia să fie partea ei de zestre , ceea ce dezlănțuie bătaia , pe câmp , a lui Birică cu tatăl ei și cu Victor , fratele acesteia. Focul pus de Polina casei părintești , înverșunarea acesteia împotriva tatălui care n-a primit-o acasă cu băiatul sărac pe care-l iubea , tăcerea mamei , supusă bărbatului , neavând niciun cuvânt în casă constituie elemente de viața autentică țărănească .

Cearta Anghelinei cu Vasile Boțoghină din cauza hotărârii acestuia de a vinde o bucată de pământ pentru a se duce la sanatoriu este prezentată obiectiv , într-o scenă devenită obiectivă prin savoarea limbajului și prin mișcarea scenică.

Țugurlan , cel care făcuse șapte copii în treisprezece ani și care în fiecare an punea la stâlpul porții câte o cruce “ nouă , proaspătă “, îl va bate pe fiul primarului , apoi pe șeful de post și va ajunge la închisoare. Achim va duce caii în ovăzul moșiei , un ovăz “ înalt , bogat în spice și des ca o perie”, ca să mănânce pe săturate , și va fi prins de pândar pe care-l va bate crunt și-l va lăsa jos ( pentru a se învăța minte să nu se mai atingă de el ) ș.a.Toate acestea sunt scene memorabile ale țăranilor care se confruntă zi de zi cu aceste probleme , care încet , încet vor duc la disoluția satului.

Prin opozițiile Moromete – Guica , Bălosu – Boțoghină , Polina – Birică – Bălosu se relevă contradicția fundamentală dintre satul real , al epocii respective , cu schimbările lui și universul interior al lui Moromete , apărătorul tradițiilor stravechi.

2.2 – Monografia satului

Prin reconstituirea codului vieții țărănești , Marin Preda se apropie de Liviu Rebreanu. Scriitorul descrie centrul satului său Devale , cum i se spunea , deoarece comuna semăna cu o albie și orice uliță pornea la vale

„ spre fundul aceste albii ” . Centrul satului aduna notabilitățile : casa lui Aristide , primarul , care avea cârciumă , moară cu valțuri și presă de ulei ; clădirea cea mai impunătoare a comunei era banca populară , clădită în 1931 , dar care dăduse faliment imediat ce apăruse legea conversiunii ; casa parohială , conacul fostei moșii cu numeroase dependințe , de care Aristide avea grijă , biserica , școala primară , casa notarului , a învățătorului Todorici , primăria , magazinul comercial , fierăria lui Iocan așezată la o răspântie de uliți. Satul este înfățișat , după cum observăm cu toate categorii sale sociale ,împărțiți în două pături sociale , cea a țăranilor și cea a notabilităților , precum și relațiile care se stabilesc între aceștia.

Autorul istorisește lucrurile calm , în ritmul indiferent al scurgerii timpului , „ foarte răbdător ” atunci cu oamenii , urmărind aspecte stereotipe ale vieții tradiționale. Capitolele cărții urmăresc „ șirul muncilor agricole de la începutul verii , când familia Moromete termina sapa , până noaptea târziu , după seceriș , după treieriș , după măcinatul grânelor de moară și încheierea socotelilor anuale ”. (Ov.S.Crohmălniceanu).

Aspecte din viața colectivității satului tradițional se constituie într-o adevărată monografie a satului românesc, tradițiile și obiceiurile satului tradițional țărănesc sunt prezentate atât în primul volum cât și în cel de-al doilea: călușarii care joacă în bătătura casei lui Bălosu ; călușul ținea trei zile de Rusalii , toți „ aveau clopoței la picioare , la ciumege și la fes , betelii și caftane roșii ”; aldămașul pe care-l bea Moromete cu vecinul său , Bălosu, după vânzarea salcâmului , parastasul , spălatul picioarelor de Rusalii ; secerișul cu regulile lui ; cina tradițională , la masă joasă , rotundă , cu scaunele cât palma ; întâlnirile din poiana lui Iocan ; corvoada premilităriei; episodul sosirii lui Vasile Boțoghină la spitalul din Ulupu – o zi de consultație la medicul de plasă , scene din cancelaria școlii , intelectualitatea rurală , ceremonia sfârșitului de an școlar , cum trebuie să se poarte o nevastă ; paginile care vorbesc despre moartea lui Moromete – „ tot ce sa scris mai mișcător pe această temă gravă în literatura română ” (Eugen Simion) ; izlazul , cu viața lui , unde se întâlnesc copiii și flăcăii cu caii și cu turmele de oi aduse la păscut , loc al înfruntărilor violente , unde se joacă bobicul și se mănâncă porumb copt , „ un domeniu al adolescenței , un spațiu de expansiune al acesteia ” . (Valeriu Cristea). Toate aceste pagini memorabile , reliefează o societate tradițională , care nu a fost influiențată de ceea ce vine din afara acestei colectivități rurale , oamenii trăind încă după legile nescrise .

O mare sensibilitate , un ochi atent și pătrunzător înregistrează notațiile legate de vietățiile satului , de peisaj: păpădii care

” dormeau cu măciuliile închise ” sau „ înfloriseră și străluceau galben în iarba înaltă ” ; despre cârâitul „ ciudat ” al găinilor urcate pe crăcile pomilor , despre bâzâitul țânțarilor prin vârfurile salcâmilor , despre sforăitul cailor , despre câinele” supărat și fleșcăit de ploaie care se piti sub strașina mică a grajdului ”, câmpia în zori de zi , trezirea satului , ș.a. Toate se înscriu în câmpul de interes al unei vieți spirituale adânci , milenare , cuprinse într-o existență cotidiană , alcătuind un cod al vieții țărănești. Naratorul omniscient este în centrul acestei lumi , pe care nu dorește deloc să o înfluiențeze.

Unul dintre cele mai ilustrative episoade care asigură o compoziție solidă , o simetrie arhitectonică ( pe lângă cele menționate : cina , prispa , stănoaga , poiana lui Iocan ) este și secerișul , unul din momentele cele mai înalte ale operei lui Marin Preda , „ spațiul simbolic în care se afirmă cotidianul rural al anului 1937, cântul final al epocii rurale ”. (Cornel Ungureanu).

Capitolul I din Partea a treia ( vol I) începe cu o observație sensibilă : tocmai când se revarsa „ dogoarea necontenită și grea a zilei de vară ”, tocmai în acestă vreme , când „ dobitoacele scurmă țărâna căutând răcoare , ori aleargă bezmetice după umbră , viața oamenilor iese afară din sat și se mută cu totul sub soarele năprasnic al câmpiei ”.

Scriitorul înfățișează obiectiv o realitate arhetipală ( mișcările , gesturile și plecarea la câmp se integrează unui ritual ) și simbolizează întreaga existență țărănească.

Trezirea așezării dimineața , când satul răsuna încă de cântecul cocoșilor ; înregistrarea și acumularea de detalii ale existenței familiei țărănești : ritualul plecării , în care bărbatul are rolul principal , el este atent la toate și controlează totul , în timp ce femeia nu mai termină cu treburile , până la notațiile despre animale ce așteaptă liniștite momentul plecării , caii „ cu buzele în jos ”, „ chiar se întâmplă ca unul dintre ei să ofteze adânc ”.

Viața la sat este dură și pentru copii – cel de 5-6 ani , dormind în așternutul de pe prispă , este luat de tată , neînduplecat la rugămințile mamei: are nevoie de el la câmp , „ să pună poloage pe legături ”, să aibă grijă de cai și să învețe să secere , acesta intrând în tumultul acestor munci agricole încă de mic .

Secerișul este trăit de întregul sat la fel , ceremonial mitic , specific colectivității arhaice , deci aparține tradiției. Gesturile ce-l prezintă sunt tipice : căruța se unge cu prescură , lucru cel mai important : se scot caii din grajd și se înhamă : se pune mâncarea pentru câmp , apoi se urcă în căruța , care aștepta „ cu oiștea spre drum ”; tatăl , ca șef al familiei , care anunțat : „ gata tată! Hai , toată lumea la căruță ”; deschderea porții se face cu repeziciune , bătătura „ curge ” spre șosea , căruța pornește „ zdroncănind rău ” peste podișca din lemn , șoseaua rămânând în urma acesteia.

Ca într-o procesiune , căruțele ies din sat „ prin toate părție lui”, cu mult înainte de răsăritul soarelui , iar casele „ rămân goale de viață și drumul e pustiu și tăcerea și căldura domnesc…”

Oamenii trăiesc bucuria vieții câmpenești cu tot ce-i aparține : cu animale , păsări , flori , soare, etc.; se aude , în tăcerea imensei câmpii , cum „ un mânz nechează pe undeva departe și i se răspunde numaidecât cu îngrijorare : mânzul rămas în urmă aleargă voinicește cu coama lui mică înfoiată ”; nimic nu-i scapă scriitorului , niciun detaliu : mânzul ” bate pe loc și zvârle din copitele lui mici cât pumnul de copil ”, tocmai că aceste detalii care nu-i scapă lui Marin Preda fac ca opera să fie mai complexă și plină de atractivitate.

Secerișul își are regulile lui , ca și plecarea de acasă ; momentul începerii seceratului întârzie : stau în fața locului și se uită peste întinderea lui, se întorc spre soare , învârtesc seceriile în mâini , copiii se ceartă pe seceri, ș.a. În acest moment de așteptare , cel mai harnic dintre copii va măsura cu pasul „ stanțiile ”, părțile de loc pe care va trebui să le ducă fiecare la capăt ; tatăl leagă snopii și-i așează în clăi : „ cel mai vrednic dintre copii începe să taie spicele și să arunce mănunchiurile în urmă. – E semnul că secerișul a început ”.

Întinderile mari , nesfârșite ale câmpiei sunt spațiul propice firii lui Moromete , de aceea el „ n-avea de ce să nu fie totdeauna el însuși , adică nepăsător față de ceea ce se aduna în urma lui , uitând de toate și pierzându-se pe miriște în contemplări nesfârșite ” .Cu pași rari , calca chibzuit , să nu se înțepe în miriște , se uita în sus cu mâna la frunte , vorbea singur, se oprea, se apleca– toate traduc dinamica interioară a personajului , ca plăcere a plăcerii de a se cufunda în sine , pierzându-se în spațiul cosmic

( observa Andreea Vlădescu).

Fascinația pe care o exercită câmpul asupra omului , senzația de bine , de tihnă , bucuria liniștitoare ce pătrunde în toată ființa lui , în timpul secerișului , „ tine parcă de o altă ordine a lucrurilor , mai fericită. Deliciile odihnei la câmp se pot rafina la Marin Preda până la beatitudine. Câmpul oferă în mai multe dăți imagini ce se pot subsuma unei teme a paradisului ”

( remarca Valeriu Cristea ) .

Economia verbală supravegheată , simplitatea și claritatea expresiei , lipsa detaliilor de prisos și a podoabelor stilistice : utilizarea prezentului indicativ și a reflexivului dinamic prin care se actualizează acțiunea și se precizează în timp , devenind vie , subliniază participarea intensă a autorului , prezența verbelor impersonale – în prima parte – susține caracterul de ritual străvechi al secerișului , în care câmpia devine un arhetip , iar omul trăiește clipe înălțătoare de purificare și inocență prin pătrunderea în însuși intimitatea naturii. Sunt pagini unice , memorabile în proza românească modernă.

O pagină splendidă de descriere a naturii în prefacerea ei continuă găsim și în volumul al doilea , tot la seceriș , când se apropia de ziuă. Soarele ieșea „ implacabil și triumfător ”, cu „ țâșnirea de foc a razelor lui ”, găsindu-i pe oameni „ gata aplecați la rădăcina spicelor…”

Evenimentele se precipită , timpul se grăbește : Birică este dat în judecată de socrul sau , Aristide cere sprijinul legionarilor , Țugurlan este arestat pentru că sărise la bătaie , Moromete este asaltat de perceptori. Toate se vor repercuta asupra ființei sale : „ nu mai este văzut stând ceasuri întregi pe prispă sau la drum pe stănoagă. Nu mai răspunde cu chef de vorbă la salut. Nu mai fu auzit povestind ”. Deci nu mai este el , fiind într-o criză în plan moral. El rămâne neîmpăcat cu gândul că rosturile țărănești trebuiesc schimbate. Trei ani mai târziu izbucnea cel de-al doiea război mondial.

Romanul se încheie rotund , infirmând cele spuse la începutul său : „Timpul nu mai avea răbdare ”. Normele de viață la care ținea Moromete cel mai mult – autoritatea familială și integritatea ei , pământul și codul tradițional al satului sunt zdruncinate din temelii : familia sa se destramă, o parte din pământ și locul din spatele casei îi sunt vându-te lui Bălosu ; el însuși se înstrăinează din ce în ce de ai săi , războiul bate la ușă , aducând cu sine schimbări de structură , fundamentale , în viața satului românesc tradițional. Asistam la procesul de demitizare a eroului. Din Moromete de altă dată , cunoscut de ceilalți , a rămas „ doar capul lui de humă arsă , făcut odată de Din Vasilescu și care acum privea însingurat de pe polița fierăriei lui Iocan la adunările care mai aveau loc în poiană…”. Personajul central al romanului traversează drama țăranului legat de rânduielile vechi ale satului, înfrânt de o istorie ostilă , el „ simbolizează lumea țărănească în valorile ei durabile”

( Eugen Simion ) .

2.3 – Compoziția și problematica „ Moromeții – vol II ”

Volumul al doilea al romanului „ Moromeții ” apare în 1967

( mai întâi în „ Viața Românească ”) , după mai bine de zece ani de la primul.

Revizuit de câteva ori , acesta constituie un tot unitar cu primul volum , cartea continuând istoria familiei Moromete și a satului după război. În centrul romanului nu se mai află de această dată satul tradițional și nici Ilie Moromete , care rămâne neclintit în lumea lui. Scriitorul se desprinde cu greu de eroul său din primul volum , semnificativă fiind în acest sens întrebarea cu care începe romanul : „ Cei care-l dușmăneau sau stăteau cu ochii pe el se potoliră sau î-l uitară ca și când l-ar fi iertat sau l-ar fi disprețuit. Ce putea să însemne asta? ” .

Capitolele de început , apăsat estetice , explicative , cu topică voit obstrucționată (Eugen Simion) , pregătesc intrarea în problematica nouă a satului , profund implicat în prefaceri tragice. Văzut însă ca romanul eșecului unei familii (Cornel Ungureanu) , el continuă să aibă în centrul său pe Ilie Moromete , ca exponent al vechiului sat. El nu mai domină așezarea , ca altădată , ci numai un grup restrâns „ de foști liberali (Costache a Joachii , Nae Cismaru , Matei Dimir și Giugudel) ”, privind schimbările satului cu ironie , cu superioritatea celui care reprezenta tradiția , dar și cu dureroasă neputință. Alături de bătrânul Moromete se conturează tot mai mult Niculae , fiul său , dar fără strălucirea și complexitatea tatălui. Prin Niculae , romancierul semnalează schimbările ce se produseseră cu Ilie Moromete , intrat într-o zonă de umbră , copleșit de evenimente : ” Cu tatăl său se întâmpla ceva. Nu se mai putea vorbi cu el , spuneai una și el asculta și ai fi zis că înțelegea , dar răspunsul lui venea din altă parte ” .

Timpul istoric se pare că se repercutează asupra tuturor. Aflăm , din primele pagini , că până și Guica suferise schimbări : „ arăta tăcută , nu i se mai auzea deloc gura prin fața casei ”, murind părăsită în bordeiul ei și fiind dusă la cimitir de Parizianu.

Niculae nu se mai ducea nici el la școală , deși Catrina vânduse și ea un pogon din pământul ei , totul se opri când trebuia să treacă pe al patrule an. Moromete îi spuse că s-a terminat cu „ studiile ”, să stea acasă și „ să pună mâna pe sapă, că n-avea niciun beneficiu ” de pe urma învățăturii fiului.

Ilie Moromete devine dintr-o dată întreprinzător (de când îl oprise pe Niculae de la școală , an în care începuse și războiul ), tot timpul umbla cu căruța și cu caii de la munte la baltă , cu alții mai tineri , cu săniile încărcate de porumb , gata să plece să le vândă „ în creierul Carpaților ”, la mocani. Se întorcea „ cu purcei mici pe care îi vindea în sat , cu sită de învelit acoperișurie și cu butoaie cu țuica. Cuvântul folosit de el acum era beneficiu, în loc de câștig” .

Băieții de la București trimit acasă scrisori (cu fotografii) cu amănunte despre viața lor. Paraschiv nu mai lucra la ucebe, trecuse la setebe (se simte ironia scriitorului față de noul limbaj) și era sudor autogen. Nilă era portar la un bloc , în plin centrul Bucureștiului. Achim era totuși singurul care reușise în comerț , ținea pe Calea Colentina un „ Consum alimentar ”.

În ultimul an Moromete cumpărase un pogon de pământ și se spunea că mai avea bani de încă unul , deci se refăcuse economic. După primirea scrisorii cu fotografia , el pleacă cu băiatul lui Parizianu , la București și-și căută feciorii. Moromete le propune să se întoarcă acasă pentru că „ nu face să trăiești printre oameni străini care nu te cunosc de când erai mic , cum te cunosc cei din satul tău și te jucai prin țărână cu ei…”

Este ultima încercare , disperată și nereușită , a lui Moromete de a-și aduce băieții acasă , izvorâtă din dragostea lui dureroasă pentru copii , din amărăciunea provocată de casa lui risipită , familia , unitatea ei fiind sensul vieții sale. Dar la auzul refuzului lor , cuvintele lui sunt scurte și hotărâte : ” mi-am luat mâna de pe voi. Mâna mea asupra voastră nu mai există”.

Inima lui frântă de amărăciune rămasă însă învăluită de o dragoste profundă pentru băieți și de o impresionantă speranță căci , spune prozatorul , „ se dovedi apoi în anii care urmară , că el păstra mereu acea ușă deschisă în urma lui , doar – doar se vor întoarce băieții lui acasă ”. Cei trei însă erau duși pentru totdeauna.

Dizolvarea familiei continuă prin moartea lui Nilă în lupta de la Cotul Donului , anunțată de „ scrisoarea neagră ”. Lovitura primită de către tată este semnalată simplu și grav : ” Moromete rămase nemișcat în pridvor , cu hârtia în mână , paralizat parcă de mișcarea nevăzută a aripilor morții care se opriseră și deasupra casei lui ”.

Paraschiv va pieri lent de o boală de piept , muncind să-și ridice o casă , numai Achim se va descurca.

Moromete se simțea acum încolțit de ceva nemilos. Aflând de planurile soțului ei și de discuția acestuia cu fiii săi , Catrina , este cuprinsă de o ură oarbă importriva bărbatului. Ea îl părăsește , la bătrânețe , acuzându-l pe Moromete că nu l-a lăsat pe Niculae mai departe la școală și că n-are grijă de cele două fete , Tita și Ilinca (să le înzestreze).

Pentru a scăpa de agresivitatea verbală a Catrinei , Moromete se preface bolnav „ cade la pat ”, nu vrea să mai mănânce, hotărând să moară. Dar redevine el însuși , punând mâna pe par , gonind-o pe Catrina , pentru a pune capăt anarhiei familiale.

Moromete rămâne doar cu fata cea mică, Ilinca, și cu noii săi prieteni. Pentru o vreme îi revine plăcerea de a medita , chiar de a discuta politică , de a ironiza , întâlnindu-se cu foștii liberali în pridvorul casei , momente nelipsite totuși de cele din poiana lui Iocan , cu toate că , încet „ca dintr-o boală ”, Moromete își revenise. Arăta iarăși senin și se uita ceasuri întregi pe drum , exact „ ca pe vremuri ”. Ironia lui se îndrepta acum către Bilă , Mantăroșie , Oăbei , Adam Fântâna , deveniți acum figuri centrale ale satului , comuniști.

În comparație cu volumul I , apare în prim-plan „ o lume rurală a straturilor de fund ”. Țărani autentici nu sunt nici Bilă , nici Plotoagă, veniți cine știe de pe unde și pripășiți în Siliștea Gumești. Ei sunt falși țărani , fără codul spiritual al plugarului adevărat, însușit prin tradiție.

De aceea Moromete nu este parcă afectat de scoaterea lui Niculae din funcția de activist , pentru că : ” n-avea el ce să caute cot la cot cu toți neisprăviții ”.

Tehnica epică a celui de-al doilea volum se modifică : evenimentele sunt selecționate , narațiunea cunoaște retrospective și omisiuni de fapte ( reluate apoi în „ Marele Singuratic ” ). Unele episoade narează întâmplări erotice ale lui Niculae ( întâlnirile cu Ileana a lui Costică Roșu , cu Mărioara a lui Adam Fântână ) , vizitele pe care i le face Ilie Moromete cumnatei sale , Fiica , sora nevestei lui dintâi ( Rădița ) , accidentul lui Sandu , cumnatul lui Niculae , proaspăt căsătorit cu Tita , ș.a

Conflictul lui Moromete și fiii săi trece în planul al doilea , problemele colectivității rurale trec în primul plan.. Două evenimente importante asaltează viața satului : reforma agrara din 1945 și începutul colectivizării agriculturii în 1949. Problema strângerii cotelor și predarea lor către stat , a înființării formelor colective de muncă sunt noi realități precare pe care le trăiește satul. Niculae , devenit activist de partid , vine în sat și ține un discurs despre reforma agrară , despre vânzarea cerealelor la preț oficial și este pe cale să fie bătut. Este trimis de la raion să supravegheze secerișul și predarea cotelor către stat.

Acesta este provocat mereu de Ilie Moromete la discuții , privind înnoirile satului , dimineața așezându-se lângă patul fiului , ca un copil cuminte, aștepta să se trezească , să vorbească și să mai afle… Dar Niculae vorbește o limbă „ nouă ”, pe care Moromete o ascultă , o înțelege sau nu despre satul vechi în perspectiva creării unuia nou. Logica impermeabilă a lui Moromete și scepticismul său se confruntă cu perspectiva deformată , dogmatică a lui Niculae. Dialogul tată – fiu nu este posibil în realitate ci are loc în monologurile interioare ( pentru bătrânul Moromete ) și în vis ( pentru Niculae ).

Una din paginile cele mai relevante pentru gândirea lui Ilie Moromete , dar și capacitatea de adâncire psihologică , este scena ploii

( devenită antologică ) când Moromete iese în ploaie să contemple aspra tuturor lucrurilor întâmplate

La cei șaizeci de ani ai săi , Ilie Moromete, se află încă sub șocul răzvrătirii celor trei fugari la București ( Paraschiv , Nilă și Achim ) și a certei dintre cele două fiice -Tita și Ilinca – pentru pământul pe care-l doreau ca zestre ; Niculae intrase în munca de partid , iar Catrina plecase de acasă. Toate acestea îi reveneau acum în minte sub potopul ce se declanșase. Sub ploaia torențială , drama lui Moromete capată dimensiuni cosmice. Ploaia îi dă vigoarea de altădată , putere de a-și analiza în liniște gândurile , rostul vieții lui de până atunci , legaturile lui cu oamenii , dar mai ales cu ai săi (cu copiii , în special cu Paraschiv , Nilă și Achim , rană rămasă navindecată – dintr-un simț al paternității rănite). Copiii înseamnă , în scrisul lui Marin Preda , principalul element care asigură unitatea și stabilitatea familiei.

Analiza interioară dă forță și măreție personajului – asistam de fapt la un dialog interior care devine ulterior monolog interior. Jocul gândurilor lui Moromete , logica strânsă indică o personalitate puternică , distinctă , pentru care libertatea individuală , dreptul său la liniștea interioară și simțul proprietății trebuie să existe mai presus de orice , pentru că „ dacă o să ajungi să nu mai ai nici casa ta , o să fie vai de capul tău (…) fiindcă tu aici mai bine ca nimeni altul poți să te arănesti și să ai grijă de vite și de casă , în timp ce pe mâinile altuia o să alergi ca un nenorocit cu căciula în mână pentru orice fleac (…). Și o să ți se pară că ți se face o mare cinste dacă o să primești cu chiu, cu vai, ceea ce ți se cuvine de drept, adică rodul muncii tale…”

Monologul său interior arată efortul permanent al lui Moromete de a înțelege lumea , schimbările atât de violente în viața satului. Vorbind nu se știe cu cine , el întreabă , analizează , răspunde. Își întoarce pe toate părțile frământările proprii legate de soarta lor , a țăranilor , concluzionând cu amărăciune amestecată cu milă : „ ce-o să mănânci, mă tâmpitule”. Apărându-și libertatea interioară , principiile modului său de viața tradițională , Moromete polemizează cu „ noua religie ” a lui Niculae , nezdruncinat în convingerile sale :” Că vii tu și-mi spui că noi suntem ultimii țărani de pe lume și că trebuie să dispărem… Și de ce crezi că n-ai fi tu ultimul prost de pe lume și că mai degrabă tu ar trebui să dispari, nu eu?…”

Prozatorul multiplică unghiurile narative : autorul , monologul personajului , stilul indirect liber. Hotărârea îndârjită cu care sapă , grija de a salva de către ploaie niște biete paie , ascund de fapt zdruncinarea întregii sale ființe cu tot lăuntrul ei. Este singur și sfâșiat , cu sufletul pustiit , copleșit de o realitate vicleană și nemiloasă , care îi este străină și pe care o respinge.

Dar ploaia îi regeneraza forțele interioare. Privind la șanțul făcut în ploaie , Moromete rămâne în contemplare : „ Apa se scurgea la vale cântând și de sus continua să toarne fără oprire. Moromete ridică fruntea și se uită și ceea ce văzu îl făcu să-și dea pălăria pe cefa de admirație…”

Nimic nu-l clintește pe Ilie Moromete din lume lui , a satului arhaic. Dar el nu mai este implicat , ci privește indiferent la ceea ce se întâmplă în jur. Autoritatea lui scade , oamenii nu-l mai ascultă că altădată : ” îl vezi cum îi ia altul vorba din gură , fără niciun respect și el lasă frunte în jos , și nu zice nimic ” (observă Niculae). Nici Niculae nu-l înțelege , condamnându-i fără milă , trufia superbă , ruptura dintre tată și fiu se produce acum.

Volumul al doilea este „ cartea însingurării bătrânului șef al clanului și cartea morții sale ”. ( Cornel Ungureanu ). Marea înfrângerea a lui Ilie Moromete este însingurarea, dar mai ales înstrăinarea de sine însuși. Criza lui Moromete atinge dimensiunile tragicului.

Niculae își va continua studiile , sfătuit de prietenul său , notarul , ajuns într-o mare funcție de partid la București , și va ajunge inginer horticultor. În sat s-a făcut gospodărie colectivă , iar Moromete , pentru a nu-i face rău lui Niculae , se înscrie și el , mai ales când se va discuta și despre originea lui Niculae , că „ tac-sau face agitație în sat împotriva regimului ”.

Ultimele capitole ale cărții narează moartea lui Ilie Moromete ajuns la aproape 80 de ani. Chipul bătrânului , aureolat de lumină , este conturat prin relatarea Ilincăi. Împuținat la trup , avea slăbiciunea de a rătăci în neștire cu ciomagul în mână , pe lângă garduri , pe câmp. Căzut la pat , prin vorbele adresate doctorului , el exprimă crezul vieții sale , în care a rămas neclintit :

” Domnule… eu totdeauna am dus o viață independentă ” . Prin această valoare morală supremă , Moromete este un învingător , lucru de care este conștient. De fapt , după cum spune însuși Marin Preda , tragedia lui Moromete nu provine din inadaptare , inadaptarea a declanșat însă criza unei conștiințe care nu se mai regăsește , pentru că întrebarea fundamentală pe care și-o pune la bătrânețe , când trăiește toate aceste schimbări , este de ce se întâmplă ceea ce se întâmplă , orice ai face. Moartea lui Moromete are în ea ceva de epopee , a unei civilizații țărănești , care-și pierdea echilibrul în istorie. Acesta se stinge masacrat de istorie , dar aureolat , ca un erou de tragedie antică , de luminile unei civilizații a cărei dramă epopeică a simbolizat-o cu consecvența unui destin implacabil .

Drama lui Moromete se adâncește și ia proporții de neliniște existențială , înscriindu-se astfel prozei moderne. Moartea eroului semnifică dispariția unei civilizații străvechi. Țăranul autentic , tradițional , moare prin Ilie Moromete , el este „ cel din urmă țăran ” ( Nicolae Manolescu ).

Ca personaj literar , Ilie Moromete este o apariție inedită , cu o personalitate distinctă , cel mai complex tip de țăran din literatură română , un arhetip.

Niculae , cel de-al doilea personaj reflector al romanului ( în primul volum , reflector fusese Ilie Moromete) , erou „ a cărui copilărie era a mea ”, după cum mărturisește autorul.

Dorința cea mai fierbinte a copilului este de a merge la învățătură mai departe , renunțând la pământ în favoarea surorilor lui. Suferința lui , la moartea neașteptată a cumnatului său , Sandu , este zguduitoare , părându-i-se că ceva din lume nu mai era la fel. Revolta lui este semnul unei crize adolescentine , a întrebărilor fundamentale :” De ce ne mai naștem, părinte, dacă trebuie să mori?”.

Observând că Niculae se înstrăinează de el , și cu un sentiment de culpabilitate mai vechi față de copil ( încă de la serbarea școlară , când băiatul fusese premiat) , Moromete încearcă să-și recâștige fiul , ocrotindu-l cu muncile , știind că Nicolae n-a avut niciodată calitățile unui țăran.

Dacă Ilie Moromete este un personaj exponențial , prin filozofia sa de viață , simbol al satului românesc tradițional cu etica lui străveche , Nicolae este în formare. El trăiește vremuri necristalizate , tulburi , fiind implicat într-o lume ce abia se naște. Monologurile lui exprimă , de aceea , incetitudini , sunt rezultatul unor lungi insomnii , el este un suflet „ nesigur și nesedimentat ” ( Nicolae Manolescu ). Undeva tatăl îi apare în vis , ca un reproș , iar Niculae este cuprins de remușcări , simțindu-i lipsa , prea târziu .

Celelalte personaje se individualizează și ele , fie prin propriile atitudini , fie în raport cu celelalte. Astfel , Catrina apare la început , în scena sosirii de la câmp și a cinei , copleșită de treburile gospodărești , slujindu-și bărbatul și îngrijind copiii. Ea reprezintă forța activă , concretă , iar Moromete , pe cea pasivă a contemplației ( Andreea Vlădescu ). Ura ei împotriva bărbatului incapabil de a se adapta noilor realități devine devastatoare și degradantă anulându-i în întregime feminitatea.

Tita și Ilinca , fete la vârsta înfloririi , în prag de măritiș , se dovedesc rebele când luptă pentru obținerea zestrei.

Cei trei frați , Paraschiv , Achim și Nilă sunt răzvrătiți , cei care tulbură viața de familiei , frustrați și înstrăinați de sat și de valorile sale tradiționale. În învălmășeala și siguranța vremurilor în schimbare , ei doresc să trăiască independenți să scape cât mai repede de autoritatea tatălui , lăsându-se atrași de mirajul orașului , unde doi dintre ei vor avea un sfârșit tragic.

Cuplul Birică- Polina reeditează , în parte, destinul cuplului Ion- Ana , Polina fiind construită polemic față de Ana ( din romanul lui Rebreanu ).

Țugurlan , spirit rebel , un Moromete nemulțumit de toată lumea , se apropie de structura moromețiană prin trăirea interioară , prin întrebările pe care și le pune privind sensul existenței sale: „Dar la urma urmei cine sunt eu?”.

Marin Preda dovedește o artă literară complexă , în care fluxul epic dă o senzație copleșitoare de viață , în care detaliul semnificativ să fie prezent în scene cu valoare simbolică , relevând vocația narativă a autorului. Tehnica narațiunii se apropie de cea a prozatorilor moderni. Romancierul descoperă complicații necunoscute ale sufletului rural , un univers luminat de rațiune.

Romanul “ Moromeții” se remarcă prin realismul viziunii , prin observația rece , într-un stil analitic dar și epic , într-o sinteză originală. Scriitorul excelează în oralitate , încărcată de subtilă ironie , împletind stilul direct cu stilul indirect ; specifică măiestriei lui Marin Preda este prezența stilului indirect liber , asigurând profunzimea trăirilor omenești. Se remarcă o reală abilitate în folosirea timpurilor verbale , care amplifică perspectiva narativă. Viziunea scenică , folosirea monologului și a dialogului ( structura predominant dramatică ) , simțul comic și tragic , adânca observație psihologică conturează un mare prozator , original și modern. Ca și Rebreanu , Marin Preda respinge scrisul „ frumos ”, preferând expresia exactă , limpezimea stilului și concizia , așezând pe primul plan conținutul, exprimat într-un limbaj „ care fără să renunțe la geniul național al expresiei , să rămână totuși comunicabil și după traducere , în drumul spre universalitate “ .

„ Prin Moromeții , Marin Preda dovedește că țărănimea nu e stăpânită cum se credea , doar de instinct , că, dimpotrivă , e capabilă de reacții sufletești nebănuite „ . (Al. Piru).

Definit ca un roman al unei civilizații ( Eugen Simion ) , Moromeții mai poate fi și definit ca un roman categorial al familiei țărănești tradiționale. Aparent , marele și chiar singurul erou al cărții este Ilie Moromete ; el domină ca personalitate etică și ca personalitate artistică unică. Dar, Moromeții este și romanul celorlalți , al unei familii pe care Moromete o gândește mereu întreagă.

Destrămarea familiei lui Ilie Moromete este o dramă , un eșec. Volumul al doilea al Moromeților exprimă în mod explicit acest lucru. Moromete nu se poate împăca deloc cu gândul eșecului. El sacrificând în mod deliberat cariera fiului său Nicolae , retrăgându-l de la școală.

Familia , în forma în care o visa el , aproape patriarhală , nu mai poate fi refăcută. El se duce la București să-și convingă cei trei fii , plecați de acasă și stabiliți acolo , crezând că traiul este mai bun , să se întoarcă acasă. Întorcându-se dă peste o tragedie la fel de mare : soția îl părăsește și ea.

Pierzându-și copiii stabiliți la București , sacrificandu – l pe Niculae , rămânând și fără femeia cu care trăise până la 60 de ani , Ilie Moromete se simte singur ; nu mai poate suporta drama famiiei , care capătă proporții de tragedie antică.

Moromeții , roman al țăranului român , exprimă , ca viziune superioară , universul lumii noastre rurale , un univers tradițional , o lume a liniștii , fără convulsii , a disperării în fața dramelor din existență. Ilie Moromete , ca tip al țăranului român , este un receptiv , un contemplativ care înțelege aproape în mod armonic , cu o lentoare tradițională , natura și istoria. Pentru țăranul nostru , natura constituie un cadru istoric , ca în balade ; Ilie Moromete își caută liniștea în câmp , își mânghie cu privirea pământurile ; el gândește numai în acest cadru natural , se retrage în câmp ca-n în fața unei năvăliri a unor forțe pe care nu le înțelege. Retragerea în natură , deci într-o civilizație depășită, este , pe plan sentimental și chiar fiozofic , o consolare , dar și izvorul unei tragedii a neadecvarii , a nepregătirii pentru o nouă civilizație.

Moromeții este , deci , romanul dramatic al unei civilizații , nu numai prin cadrul general , ideatic , al expunerii faptelor de viață ; fiecare articulație a cărții conține câte un fragment din această dramă.

Ilie Moromete este un mic propietar rural , descris ca reprezentant a unei lumi crepusculare , o victimă a istoriei în mers. Dacă autorul l-ar fi convertit , romanul Moromeții n-ar fi fost o mare epope .

Romanul “ Moromeții “ este , deci , o epopee în care eroul ei duce o luptă eroică pentru a-și apăra integritatea (Cornel Ungureanu). Vechile valori morale și spirituale țărănești sunt amenințate , destinul lui Ilie Moromete este modificat esențial și tragic , devenind destinul civilizației țărănești aflate în cumpăna vremurilor. Văzut că un roman polemic ( replică a lui “ Ion “ al lui Liviu Rebreanu ), scriitorul descoperă complicațiile necunoscute ale sufletului rural , un fel de particular de a gândi al țăranului , fără dorința de îmbogățire. Criticul Mihai Ungheanu apreciază la literatură lui Marin Preda , unitatea ei artistică ce se definește mult mai bine prin contrastul cu proza lui Liviu Rebeanu. Spre deosebire de Ion , care este lacom de pământ , instinctual , Ilie Moromete , rațional , vrea să-și păstreze ce are , lotul de care se leagă liniștea și echilibrul său interior , libertatea de a gândi , plăcerea vorbei și a contemplației.

CAPITOLUL III : PARALELĂ L . REBREANU „ ION ”

ȘI

M . PREDA „ MOROMEȚII ”

“ Sunt lucruri care nu se spun

și , dacă am formula totul numai

prin cuvinte , valoarea cuvintelor

ar scădea . ( Marin Preda )

3. 1 – Realismul obiectiv și cel psihologic

Literatura cu tematică țărănească era dominată până la apariția lui Liviu Rebreanu de semănătorism. Aceasta avea accente de evocare istorică și de virtualism național, însă de limitele povestirii nu trecea .

Deceniile 1900-1920 aparțin genului scurt, scriitorii de marcă fiind nuveliști, povestitori sau memorialiști. Genul cel mai modern al prozei obține acum un reprezentant de talie europeană. Creator prin excelență epic, în parte dramatic, Liviu Rebreanu este un prozator obiectiv, cu rare efecte antilirice. Această particularitate a sa, caracteristică și altor mari romancieri (Balzac sau Tolstoi), a fost, nu întâmplător, de la început observată, socotită o vină și incriminată ca atare. Pentru Tudor Arghezi, Rebreanu era un simplu înregistrator de fapte văzute cu „ochiul mort și mintea somnolentă”, adică fără vreun adaos personal care să le transforme. Conform concepției sale realiste, Rebreanu nu este interesat sub raport stilistic decât de exactitatea exprimării, de corespondența dintre idei și expresie, de adecvarea stilului și de vorbirea obișnuită a personajelor.

Din punct de vedere teoretic, Rebreanu s-a situat aproape statornic pe pozițiile realismului critic, încă de la început. Analiza internă a operelor dezvăluite alături de reflectarea realistă și realist-critică predominantă din scrierile fundamentale, aspecte secundare de viziune naturalistă, care sunt mai accentuate în scrierile de mai mică valoare. Scriitorul a parcurs trei etape, având în total aproape trei decenii și jumătate. În prima etapă (1907-1917) a scris nuvele realiste, realist-critice și naturaliste; în a doua etapă (1917-1932)- principalele romane realiste, iar în ultima etapă (1933-1943)- romane naturaliste. Vechile observații critice acelea că Rebreanu nu percepe aproape deloc orășenescul, că nu este în stare să analizeze cunoștința, nu trebuie luate în serios dacă se admite că în unele nuvele, în “ Ion ”, în “ Ciuleandra ” și în

” Răscoala” există tablouri de viață citadină, că în “ Pădurea Spânzuraților ” analiza cunoștinței este magistrală. Toate acestea se adaugă la capacitatea extraordinară a lui Rebreanu de a surprinde existența unei societăți întregi, de a face să trăiască într-o imagine grandioasă, sufletul colectiv, uriașele conflicte din clocotul vieții sociale.

Omul elementar nu mai era prezentat în caracterul lui mitic și eroic, așa cum a fost făcut de Gârleanu, Sadoveanu, ci în urma și precara lui realitate socială, fără sentimentalitate, în scene crude , izolate din cadrul de farmec al naturii, având o iubire nemărginită pentru glia ce –l înconjura , dar cu o putere de observație incisivă. În locul cuvintelor frumoase folosește cuvintele alese dintr-un fond de provincialisme, cu un oarecare răsunet onomatopeic . În locul metaforei poetice, forma cea mai simplă a mijloacelor stilistice care construiesc o imagine, este folosită comparația, aleasă de obicei din domenii menite să arunce asupra lucrurilor reflexe de urâțenie: geamurile unei locuințe sunt comparate cu, niște lespezi muruite cu leșie (Frământări); cuptorul pare, culcat în colț ca un bivol ; biserica cu turnul ei era, ca un om mic la cap și gros la trup ; preoteasa , era o femeie mică și grasă ca un butoi de bere. Unui personaj, vinele de pe tâmplă i se îngroșară ca niște lipitori hrănite cu sânge. Scena bătăii la care este supusă Ana este descrisă fără cruțare pentru nervii cititorului. Senzația organică ocupă un loc imens în toate romanele lui Rebreanu, în care viziunea naturalistă a omului reține în primul rând aspectul lui animalic. Sudoarea, setea, frigul, fiorii trupului uman, toate acestea apar în nenumărate descrieri pe care scriitorul le dorește puternice, directe, zguduitoare.

Cultivând un realism obiectiv, a cărui modernitate i-o asigură și unda naturalistă, purtătoare de noi curente și psihologismul dostoievskian, proiectând asupra marilor drame ale românului, o viziune grandioasă și unitară ce se dorea scrisă, Rebreanu a creat efectiv romanul românesc de observație socială și de analiză, dovedindu-și iscusința și priceperea de a scoate în evidență dramele personajelor sale . Rebreanu stăpânește mișcarea vastă a mulțimilor, împinse de impulsuri și de instincte. El a realizat o tipologie variată, ireductibilă. Eroii săi nu sunt numai ființe simple, fără complicații sufletești , ci acestea dau dovadă de o inteligență rară care-i ajută să ia deciziile importante din viața lor.

De fapt este o lume care speră mereu la fericire, dar este născută sub zodia tragicului, răvășită de instincte și pasiuni, de probleme de conștiință morală. Dramele fundamentale, a pământului, a dragostei și a datoriei, ni-l relevă înainte de toate pe creator unul dintre cei mai mari, nu numai de la noi.

După o experiența literară complexă a lui Liviu Rebreanu nu i-a fost ușor lui Marin Preda să-și constitue o metodă proprie, diferențiată. Obiectul operei lui, țăranul care posedă pământ, dar se luptă să-l păstreze în condiții umane – este altul decât obiectul operei lui Rebreanu. Existența țăranului lui Preda implică o psihologie a destinului tragic, care-l obsedează pe scriitor și îi determină tematica și metoda.

Nici un scriitor român nu are, așa ca Marin Preda, sentimentul realului. Eroii săi încep să existe abia atunci. Când simțurile lor pot lua cunoștință de prezențele înconjurătoare, faptul diurn îi înviorează, nocturnul și oniricul îi moleșesc. Realul este cucerit sau începe să fie cucerit în momentul trezirii. Doar după trezire lumea începe să devină frumoasă. Această lume este, nespus de frumoasă tocmai fiindcă ea capătă o măsură umană; tocmai fiindcă nu se mai poate sustrage verificărilor experienței. Abstracția nu apare în romanele lui Marin Preda decât însoțită grav de exemplificări. Dacă un șir de istorii, întâmplate, unele, în Siliștea-Gumești, altele, în raza atenției marelui scriitor, nu pot ilustra ideea, ea rămâne suspectă.

La Marin Preda nota terifiantă derivă din sugestia unei realități morale ascunse “ Calul “ sau din observarea minuțioasă a formelor pe care le ia presimțirea morții “ Înainte de moarte “. Latura psihologică este vizibilă în ” Colina ”. Psihologiile rurale pe care le examinează nu aparțin atât unor complicații, cât unor indivizi tipici surprinși în gesturile lor banale, însă dintr-o perspectivă analitică inedită. De la Rebreanu, psihologia țăranului a început să fie privită ca o alcătuire de forțe divergente. Intuiția sigură a lui Preda este de a se fi orientat spre zonele neguroase ale psihologiei, unde sublimul se unește cu trivialul, afecțiunea cu duritatea, spiritualul cu patologicul. Viziunea esențială a acestei realități morale este valorificată estetic, în toată întinderea ei, în Moromeții. Plăcerea analizei este de multe ori dublată de plăcerea de a povesti.

Nuvelisticii lui Preda i se asociază o rară putere de observație este ceea ce duce la fixarea unei structuri morale, detașată prin elementele ei de micul romantism semănătorist. Modelul acestei proze obiective, analitice este Liviu Rebreanu, primul din literatură română care pune capăt exceselor semănătoriste. Disocierile pe planul analizei și intenția de a descoperi psihologia rurală, în alternarea de forțe divergente, în filosofia sufletului simplu, ironic, neliniștit, energic până la izbucniri violente, conferă narațiunilor sale o originalitate de necontestat în cadrele mai largi ale prozei de analiză.

Cu primul său roman, Preda a realizat în literatura cu tematică țărănească o altfel de proză. El invalidează viziunea idilică a satului, infirmând totodată conceperea țăranului ca brută, el a construit un personaj cu sufletul complex și a cărui perspectivă exprimă activitatea inteligenței sale la nivel filozofic. Marin Preda introduce într-un roman țărănesc psihologia, demonstrând posibilitatea explicit negată în perioada interbelică, a unei proze analitice și problematizante cu material din universul rural. Asprul realism, dus până la naturalism, nu exclude rafinamentul intelectual.

Panoramă a lumii rurale din cumplita perioadă a cotelor obligatorii, “ Moromeții II “ se întocmește printr-o incizie pe viu în cele mai sensibile țesuturi ale existenței sociale, transmițând zvârcolirea unui organism în convulsii. Cu o tehnică naturalistă, analoagă celei din “ Răscoala ”, nu fără absorbție și de procedee mai moderne, se creează o viziune epopeică, de un realism aspru, zguduitor. Realitățile social-politice tabu pentru literatură și presă în anii 1950 nu numai că sunt ocolite, dar romanul proiectează asupra lor cea mai necruțătoare lumină, nu de pe poziții anticomuniste dar dintr-o perspectivă opusă stalinismului.

Vorbind despre țărani, Rebreanu se simțea îndatorat să rețină din psihologia acestuia trăsătura care-l lega de mica lui proprietate și de dorința de a o face să crească prin stăpânirea de cât mai mult pământ. Rebreanu se obișnuise să interpreteze nevoia reală de pământ a țăranului, rezultată dintr-o necesitate economică, pe care i-o creează statutul social bazat pe proprietatea privată ca o pornire ancestrală. Gestul eroului de a săruta pământul sugerează un fel de religiozitate, o mistică a atașamentului față de pământ, ca de altfel și titlul primului volum.

Problema pământului apare în “ Ion ” dar și în “ Răscoala ”. Dar de această dată el abordează direct tema luptei înverșunate de clasă între cei care nu au pământ și-l doresc cu orice preț și cei care-l dețin.

Patima pentru pământ capătă, în cazul lui Ion, forța instinctului vital în stare să concureze cu dragostea. Devine astfel mai mult decât rațiune socială, economică, determinând condiția individului în grup, rațiunea de a fi. Legătura între țăran și pământ este una organică. Dorind pământ ca să trăiască omenește, acesta îl împiedică pe țăran să-și manifeste sentimentele. Ion își dorește pământul cu o patimă care-l dezumanizează. În competiția individuală pentru pământ, calitățile omenești se pierd treptat, se degradează. După ce ajunge în posesia pământului, el are o atitudine ostentativă față de săteni. Dar nu are parte de el, rămânând în posesia bisericii.

Toți țăranii lui Rebreanu aspiră să aibă pământ și sunt dispuși să facă tot ce este posibil pentru a intra în posesia lui. Dacă are pământ țăranul lui Rebreanu poate fi considerat om. Alternativa țăranului este cea de a slugări. Tatăl lui Ion, Pop Glanetașu nu mai poate fi considerat om deoarece și-a vândut pământul, s-a rupt de pământ. Ion nu este bolnav după pământ, este doar conștient că trebuie să facă o excepție renunțând la sine pentru a se lega de stăpânul pământurilor.

Trăind toată viața fără pământ, în sărăcie și umilință, renunțând la singura credință de a răscumpăra ceea ce a pierdut tatăl său, el ajunge să-l obțină fără scrupule. Parvenirea socială a personajului este reprezentativă doar pentru o mică parte a țărănimii, prin ambiția care definește sufletul țăranului, asemănându-se cu majoritatea țărănimii acelor vremuri. Teama și nesiguranța lui Vasile Baciu provin tocmai din teamă de a pierde pământul.

Personajul lui Marin Preda deține pământ. Pentru el pământul este făcut să-i ofere mâncare familiei sale. Pe Moromete nu-l preocupă dobândirea pământului, ci păstrarea lui și atunci când este cazul, el este în stare să renunțe la el pentru a-și vedea de sănătate , sau pentru a-și face un alt rost, cum gândesc și acționează Achim și Nilă și chiar Niculae. În centrul romanului Moromeții se află destructurarea structurilor rurale tradiționale. Oamenii nu se mai ocupă de altceva, este etapa cotelor obligatorii și a încercărilor de colectivizare. Gospodăria Moromețiilor este pândită de primejdii, cum ar fi, fonciirea. Modalitatea prin care Ilie Moromete crede că va putea să salveze integritatea loturilor de pământ este tergiversarea. Cu convingerea neclintită că lucrurile se vor rezolva de la sine, el trece prin momente dificile. Niciuna din amenințările care plutesc asupra familiei nu capătă o rezolvare definitivă ci doar o amânare.

3.2 – De la Ion la Ilie Moromete

Protagoniștii țărani din roman, departe de a oferi o psihologie rudimentar – liniară , au aparențe de vechi picturi murale , ale căror măști nu sunt transparente și , de sub a căror vopsea afumată , respiră misterul.

Problema vechiului roman țărănesc este în mare parte problema pământului. Ethosul , psihologia , erosul , întreaga existență se exprimă în felul cum gândesc oamenii , în condiții date , despre pământ. Pământul pentru țăranul nostru , nu este doar un obiect de explorare , ci este o ființă vie , în fața căruia nutresc sentimente de adorație și teamă.

Ion al Glanetașului și Ilie Moromete sunt două personaje complexe, eroi reprezentativi din lumea satului , raționali , superiori și lucizi , dar pe care însă , îi diferențiază spațiul : satul transilvănean Prislop și satul românesc din Câmpia Dunării.

Deși impresionează prin originalitate , ambii sunt eroi complicați , având o psihologie labirintică. Ion este o figură simbolică mai mare decât natura impresionantă prin iubirea pământului și prin drama pe care o trăiește , reținând atenția , ieșind din mulțime , prinzând relief și ocupând pe o mare întindere prim-planul , este alcătuită din puține lumini (ambițios , atrăgător , harnic) și multe umbre (crunt , nemilos , viclean , orgolios , impulsiv , lipsit de scrupule). Iar Ilie Moromete , spiritul creator , histrion „ care avea ciudatul dar de a vedea lucrurile care altora le scăpau, pe care nu le vedeau ”, este înzestrat cu o magie a cuvântului cu ajutorul căreia transformă lumea , într-una inteligibilă , pe care o poate supune inteligenței lui. El este o sursă inepuizabilă de reflecții , țăranul „ filozof ” care meditează pe tema existenței , realizând momente unice de trăire interioră.

Pe când Ion dorește pământ pentru a intra în rândul lumii , pe care îl deține și care îi asigură existența , acest pământ care reprezintă pentru familia sa o sursă permanentă de conflict .

Instinctul pământului devine trăsătura definitorie a sufletului lui Ion , aproape posedat de această dragoste pentru pământul dorit. Personajul Ion este , unul puternic , individualizator prin atracția spre îmbogățire , legătura țăran- pământ devenind una organică. Dragostea pentru pământ este principala motivație a eroului , element ce este prezentat ca o ispită , ca un prim personaj feminin care stârnește patima lui Ion , fiind vital , victorios. Pentru Ion , pământul devine o a doua natură interioară , îl iubește ca pe o ființă , uneori aflându-se în pericol de a se dezumaniza pentru a intra în posesia lui. În schimb , pentru Moromete , pământul reprezintă o modalitate pentru a-și păstra familia unită. Nu faptul că ar putea să-și piardă o parte din lot îl înspăimântă , ci ideea de a-și pierde fiii , căci prima formă de răzvrătire față de autoritatea tatălui este nemulțumirea față de imobilitatea lui socială.

Spectacolul oferit de Moromete pe câmp reprezintă o pagină magistrala. Mișcările lui sunt de o prudență și lentoare scandaloasă , față de iureșul muncii pe care se proiectează. Personalitatea lui este dominată de contemplare , aceasta fiind voluptatea supremă și rațiunea de a exista a eroului. Acesta are o privire calmă asupra lumii înconjurătoare , netulburată de nici un obstacol , de nici o cutremurare interioară. Moromete trăiește într-un spațiu al contemplării și liniștii , din care orice agitație este eliminată.

Spre deosebire de Moromete , Ion, devorat de ideea posesiunii , nu ajunge la o eliberare interioară , ci numai la una de suprafață , iluzorie.

Elementaritatea lui Ion nu se confundă cu simplitatea , sufletul lui având destule cute ascunse , greu de explorat , reprezentând un exemplar cu tendințe posesive generate de „ instinctul ” gliei. Nevoia de independență îl determină pe Ion să persiste în decizia absolută de a dobândi pământ , care , stând mereu în prim-plan , pare a-l acapara complet pe acesta .„ Transformând” pământul într-un Uriaș mitologic , reprezentativă este scena apariției lui Ion pe câmp și momentul sărutării pământului , într-o adorație aproape sacră: „ Glasul pământului pătrundea năvalnic în sufletul flăcăului , ca o chemare , copleșindu-l se simte mic și slab , cât un vierme pe care-l calci în picioare , sau ca pe o frunză pe care vântul o vâltorește cum îi place , suspină prelung , umilit și înfricoșat în fața uriașului. Cât pământ, Doamne! ”. Satisfacția lui Ion de a avea pământ este foarte mare , deoarece acesta a luptat din greu să-l obțină și totodată a renunțat în favoarea lui la marea sa dragoste .

„ Nepăsător fata de ceea ce se aduna în urma lui , uitând de toate și pierzându-se pe miriște în contemplări nesfârșite „ , Moromete nu este un personaj activ , ci un contemplativ. Ideea de solemnitate , relația țăran-pământ capătă valențe simbolice și nuanța de ancestral își sporește intensitatea intre momentele de contopire dintre sudoarea muncii și pământul străvechi.

Destinele personajelor sunt dramatice , ambii trăind conflicte interioare puternice , care-i duc la decizii din ce în ce mai surprinzătoare și chiar la un sfârșit tragic.

Ion trăiește o dramă socială, pentru ca nu are pământul mult dorit , în timp ce pe Ilie Moromete îl afectează drama de ordin moral, pentru că familia și satul sunt pe cale să dispară.

Apriga dorința a lui Ion de a-și depăși condiția socială se lovește de două obstacole : vocea pământului și vocea iubirii , fiind în ambele cazuri tentații dilematice. Protagonistul romanului își exprimă dragostea pentru frumoasa Florica , lipsită de avere , apropiindu-se din calcul , de Ana „ urâțică”, dar unica moștenitoare a lui Vasile Baciu. Ion devine reprezentativ prin condiția umană tragică , fiind surprins în situația limită a opțiunii imposibile între două dimensiuni la fel de importante pentru împlinirea existențială. El are nevoie de pământ ca să trăiască omenește , dar simte în același timp lipsa dragostei , viața lui fiind fără aceasta întunecată , rece , neomenească. Personajul trăiește ambii termeni ai situației cu o intensitate care-l introduce în alt regim de existență , decât acela comun al lucidității . Moromete trăiește stabil , liniștit , cu o independență naturală , deoarece pământul este doar un mijloc de a trai bine și de a-și ține familia unită .

Pe când drama lui Ilie Moromete este o dramă a contemplativității , personajul apărându-se ca pe un bun de mare preț , echilibrul interior acolo în adâncul lui unde totdeauna se luptase să fie liniște , drama iluziilor înșelate , reușind prin încăpățânarea cu care-și susține punctul de vedere și prin capacitatea de a crede în iluzii să devină măreț și deopotrivă tragic. Durerea lui Moromete vine întâi dintr-un simț înalt al paternității rănite.

Marin Preda își pune eroul în condițiile în care personajul lui Rebreanu săvârșește un gest mistic sărutând bulgării de pământ. Moromete nu face nicun gest simbolic , însă închis în lumea gândurilor , el supune unei judecăți aspre lumea nevăzută care i-a sălbăticit copiii și l-a silit pe el însuși să iasă din cercul bucuriilor în care trăise.

Gândul prăbușirii unei ordini durabile este primit cu o tristețe rece. Înstrăinarea de starea de inocență în care trăise i se pare mai rea decât moartea. Fantezia lui se închide și omul creator este învins de omul social.

Atât scena morții lui Moromete cât și cea a lui Ion , sunt impresionante prin dramatismul lor. Protagonistul este proiectat sub semnul unui destin necruțător , iar vocea narativă capăta expresivitatea maximă. Sfârșitul lui Ion este tragic , eroul moare tânăr , neîmplinit , fiind ucis de George cu sapa , unealtă atât de familiară cu lumea satului.

Pământul devine indiferent , ermetic , pe când erosul se încheie în sânge și păcat , iar Ion dispare năprasnic.

Moartea lui Moromete devine tragedia familiei și poate a întregului sat. Preda realizează o narațiune în ramă prin care evocă realitatea lui Moromete din ultimii ani ai bătrâneții nerenunțând însă la umorul sau , care , deși amuză , adâncește și mai mult durerea pierderii celui mai drag dintre personaje. Dezechilibrul fizic îl afectează și pe el , însă parcă niciodată nu a pătat liniștea sa interioară.

Resemnat în fața morții , dar încă revoltat de faptul că nu a putut să-și împlinească rostul pe care îl dorea , de a avea alături întreaga familie deasupra căruia ridicat pe un piedestal din fildeș , el, Ilie Moromete să stea de veghe și să ocrotească asemenea unui zeu. Atitudinea sa în fața morții se schimbă radical „ înainte când bătea clopotul în sat , intram pe poartă și spuneam : tata a murit cutare – pe masa a murit fiindcă nu a mai avut zile ”, apoi ca să spună uitând „ nu-i pare la nimeni bine că a murit cineva ”. În fața celorlalți pare să nu-și piardă dorința de viață ; el vrea să-și păstreze autoritatea demonstrând că este în putere , întinzându-și hotărârile până la ridicol: „ Ion al lui Iacov are 86 de ani și merge călare pe cal , eu am numai 78 ”. Prin nenumărate eforturi de a se clinti , de a merge , de a arăta lumii ca pe el nimic nu-l poate doborî , își amplifica , își sporește cutia cu comori pe care a purtat-o în timpul vieții. Primul nepot îl înveselește: îl luă pe băiat pe genunche , îi cântă un cântec , ca și cum noul lăstar ar fi înverzit crengile lui uscate , ca și cum seva proaspătă a copilăriei ar fi îndulcit amărăciunea sângelui sau. Mai târziu Moromete trece pe planul secund , pe acel prag ce se afla la granița dintre viață și moarte , în acea stare de apatie a unei legume ce vrea să vegeteze, dar nu mai poate devine ceva inofensiv a cărui importanță s-a diminuat și nimic nu mai poate fi făcut. Acest lucru îl rănește în orgoliul sau de om invincibil , labilitatea intervenind în cazul său , căci are momente de melancolie , dar și de îndârjeală, de tristețe , dar și de veselie , are momente când râde , dar și când plânge.

Doua existențe tragice care nu se pot integra în spațiul și timpul în care trăiesc sunt conduse la pieire prin însăși voința lor copleșitoare: sfârșitul lui Ion este veridic , personajul care și-a pierdut treptat omenescul , degradându-se moral , în timp ce , pentru Moromete independența spiritului reprezintă cheia libertății umane.

CONCLUZII :

Prin vasta activitate pe care a întreprins-o pe tot parcursul vieții și pe care ne-a lăsat-o moștenire , Marin Preda a rămas până astăzi , unul din cei mai însemnați scriitori ai literaturii române postbelice.

Scriitorii precum Marin Preda nu-și pierd niciodată însemnătatea , deoarece el nu a fost doar un simplu scriitor pentru noi toți cititorii operelor sale , ci a fost mult mai mult decât atât , a fost vocea prin care s-au auzit toate trăirile sufletești ale țăranilor din spațiul românesc .

El este creator al unei tradiții și al unor inițiative literare decisive pentru evoluția literaturii noastre. Pentru mulți , el este Scriitorul , autorul în jurul căruia se așează purtătorii de flacără. A început prin a fi spectator al cercurilor literare rebele și a sfârșit prin a deveni o mare conștiință a literaturii române.

Pentru însuși Marin Preda apariția unui scriitor într-o cultură ținea de șansa acelei culturi. Scriitorul este zeitatea care coboară , Dumnezeul care pune bazele unui adevăr. Nimic nu este mai presus de scriitor : și tocmai această încredere în scriitor și implicit în literatură, 1-au făcut să-și păstreze , de-a lungul transformărilor petrecute în acei ani , autonomia.

De aici și sintagma ,, Eu, domnule, întotdeauna am fost un om liber ’’ exclamată de Ilie Moromete în finalul romanului “Moromeții” . Întotdeauna Marin Preda a fost un om liber , cultivându-și dreptul de a fi liber cu orgoliul și cu încăpățânarea, cu bucuria ostentativă și cu disimulata ironie. Prozator de factură realistă , Preda lasă faptele să vorbească de la sine , el doar extrăgând semnificații morale cu nebănuite implicații , fãcând mult mai accesibile paginile operelor sale.

Acesta se impune mai ales prin viziunea sa absolut autentică asupra satului românesc , datoritã nevoii de a mai retrãii clipele petrecute în copilãrie , care îi vor marca întreaga existențã . Până la el tematica rurală s-a aflat sub autoritatea literară a lui Liviu Rebreanu. Acum Marin Preda crede că a venit timpul să încerce o polemică cu autorul romanului “ Ion “ , care vorbea de țăranul care își dorea pământ cu orice preț , creând un țăran – filozof caruia pământul îi era util pentru a-și păstra familia unită.

Prin intermediul acestei lucrări am adus în discuție , dragostea pentru sat a doi dintre cei mai mari scriitori ai literaturii române , cât și complexitatea personajelor sale care sunt puse în antiteză , pentru a scoate mai mult în evidență asemănările cât și deosebirile dintre ele .

Satul lui Liviu Rebreanu este satul în care țăranii aspiră a avea pământ și nu doresc să mai muncească pe un pământ care nu este al lor. Prin intermediul operelor sale, Liviu Rebreanu face auzit ,, glasul pământului ” într-o combinație perfectă cu ,, glasul iubirii”. În ceea ce privește satul lui Marin Preda , acesta este unul arhaic în care oamenii muncesc nu din nevoia accerbă de a avea cât mai mult pământ ci din nevoia de a-și păstra familia unită , de a nu distruge legile nescrise după care se ghidează permanent .

Pentru autorul Moromeților satul nu este o realitate exterioară , ale cărei particularități izbitoare trebuie să le dea cititorului după un anumit criteriu , ci realitatea însăși, fiind prima lume cu care acesta a luat contact , ajutându-l să realizeze cele mai reprezentative capodopere din literatură noastră. Rămânând practic un izvor continuu de inspirație pentru toți scriitorii , deoarece este o sursă inepuizabilă care poate fi folosită fără ca cei care citesc operele să se plictisească vreodată de ea . Practic oamenii se regăsesc în aceste pagini , ceea ce-i face mult mai interesați să parcurgă tot conținutul cărții.

Putem constata, deci , că niciodată viziunea despre sat a lui Marin Preda nu a fost mai puțin idilică : că universul rural nu este un loc al reveriilor , ci dimpotrivă. Această despărțire de lumea satului nu este lipsită de brutalitate . De-a lungul timpului , noi am fost o ,, țară de sate " și acest fapt poate reprezenta primul argument în analiza problemelor ,,majore" ale culturii noastre. Scris-cititul îl smulge pe fiul de țăran dintr-o lume organică, așezată în legea ei .

O altă latură destul de importantă a prozei prediste este cea psihologică , deoarece cu ajutorul acesteia sunt scoase în evidență destinele dramatice ale personajelor . Interesul pentru ea este clar fiind prezent atât în romanele cât și în nuvelele și schițele din timpul tinereții scriitorului. Practic orice scriitor nu ignoră , indiferent de modalitatea inovatoare pe care o folosește , analiza psihologică , utilitatea fundamentării ei pe fapte interpretate în așa fel , încât cauzalitatea psihologică să nu lipsească .

Personajul lui Preda , cât și cel al lui Rebreanu , implicit Ion al Glanetașului și Ilie Moromete sunt două personaje complexe, eroi reprezentativi din lumea satului , raționali , superiori și lucizi , dar pe care însă , îi diferențiază spațiul : satul transilvănean Prislop și satul românesc din Câmpia Dunării.

Două existențe tragice care nu se pot integra în spațiul și timpul în care trăiesc sunt conduse la pieire prin însăși voința lor copleșitoare: sfârșitul lui Ion este veridic , personajul care și-a pierdut treptat omenescul , degradându-se moral , în timp ce , pentru Moromete independența spiritului reprezintă cheia libertății umane

Apariția romanului “ Moromeții “ din 1955 a fost ca o țâșnire din pământ a unei flăcări. Ea a ars doar buruienile unei proze false și s-a oferit pe sine ca model de literatură adevărată. Urmările sale în timp au fost spectaculoase. A apărut o nouă proză. Puține opere literare au pătruns atât de adânc și s-au statornicit atât de temeinic în conștiința postbelică românească. Autorul romanului Moromeții , Marin Preda a introdus într-un roman țărănesc psihologia , demonstrând posibilitatea ( explicit negată în perioada interbelică ) a unei proze analitice și problematizante cu material din universul rural .

Acesta este , aparent , cronica unei familii de țărani . Titlul însuși , constituit din pluralul unui nume de familii , orientează în aceste direcții așteptările scriitorului , dar și atenția cititorului .

Faptele pe care autorul le relatează atent și serios ca pe niște evenimente , țin în realitate de tot ceea ce se petrece în viața țăranilor în fiecare zi . Însă frumusețea legendară a romanului își are altă direcție , aceea a atitudinii naratorului față de lumea evocată .

Romanul lui Marin Preda este axat pe criza morală a eroului principal , pe prăbușirea nădejdiilor sale . Ceea ce a vrut Moromete nu se poate , în această lume care stă sub semnul banului , țăranul , fie el și propietarul unui lot individual integral , nu poate face față schimbărilor care au loc în viața sa pe neașteptate .

O dată cu apariția Moromeților se conturează și mai clar profilul scriitoricesc al lui Marin Preda , chiar dincolo de o anumită arie a vieții țărănești , pe care romanul o acoperă. Literatura lui cercetează cu predilecție naturile chinuite de îndelungi umilințe , întoarse înăuntru printr-un efort dureros de stăpânire , suflete muncite de dușmănii ascunse , nemărturisite .

Marin Preda este un bun cunoscător al oamenilor, al naturii lor sufletești – indiferent de mediul din care aceștea provin: rural sau urban – ceea ce-l ajută la construirea unor personaje unicat în literatura românească. Ilie Moromete este cel mai reușit exemplu. Structura intelectuală a acestui personaj trădează în spatele lui o mare capacitate creativă și de intuiție a comportamentului uman în situații limită.

Autor al unor romane de mare succes și creator al unor personaje celebre, Marin Preda este fără îndoială unul din cei mai însemnați scriitori ai literaturii române.

Stins din viață la numai 58 de ani , în deplină forță creatoare , părintele moromețianismului rămâne în memoria noastră prin opera sa , o operă plină de viață , în care dăinuie forța spiritului și încrederea în valorile fundamentale ale umanității.

1 . INTRODUCERE – ARGUMENTARE

EVOLUȚIA ROMANULUI ÎN LITERATURA ROMÂNĂ

2 . CAPITOLUL I – VIAȚA ȘI OPERA

NUVELA

ROMANUL

IMAGINEA SATULUI ÎN NUVELELE

ȘI ROMANELE LUI MARIN PREDA

3 . CAPITOLUL II – ROMANUL “ MOROMEȚII “ – VOL 1

STRUCTURA COMPOZIȚIONALĂ . PROBLEMATICA

SEMNE ALE VIITOARELOR CONFLICTE

MONOGRAFIA SATULUI

COMPOZIȚIA ȘI PROBLEMATICA

“ MOROMEȚII “ – VOL II

4 . CAPITOLUL III – PARALELĂ L. REBREANU ” ION “

ȘI M. PREDA “ MOROMEȚII “

REALISMUL OBIECTIV ȘI CEL PSIHOLOGIC

DE LA ION LA ILIE MOROMETE

CONCLUZII

CUPRINS

ANEXE

BIBLIOGRAFIE

PROIECT DIDACTIC

Data: 18.06.2011

Unitatea de învățământ : Colegiul Național C-tin Cantacuzino

Propunător : Delcă Nicoleta

Clasa: a XII-a

Disciplina: Limba și literatura română

Unitatea: Perioada postbelică. Romanul

Subiectul: Romanul „ Moromeții „ de Marin Preda

Tipul lecției: Lecție mixtă

OBIECTIVE CADRU :

Dezvoltarea competențelor de argumentare și de gândire critică;

OBIECTIVE OPERAȚIONALE:

O1 .să stabilească relații între primul și cel de-al doilea volum al romanului “ Moromeții”, marcând modificarea pe care o suferă;

O2.să evidențieze asemănările și deosebirile dintre modalitățile de realizare a aceleiași secvențe în literatură și cinematografie;

O3 să precizeze modalitațile de caracterizare a personajului.

O4 . să-l caracterizeze pe Ilie Moromete raportându-l la celelalte personaje și la celelalte straturi ale operei;

STRATEGII DIDACTICE :

Forme de organizare: frontală , individuală ;

Metode didactice: conversația , exercițiul, explicația ,lectura ;

Mijloace de învățământ: volume de proză, laptop, videoproiector, DVD;

Evaluare : orală , scrisă;

BIBLIOGRAFIE:

Preda, Marin , Moromeții, Editura Albatros, București, 1987;

Simion Eugen , Scriitori români de azi, I, Editura Cartea Românească, București, 1978;

Manolescu Nicolae , Arca lui Noe. Eseu despre romanul românesc, Editura Gramar, București, 2001;

DEMERS DIDACTIC

1 . Moment organizatoric :

Se stabilesc condițiile optime pentru o bună desfășurare a activității propriu – zise ;

Se notează absenții în catalog , după care se întreabă despre tema pentru acasă ( dacă a fost solicitată spre efectuare de către elevi ) ;

Metode : Conversația ;

Forme de organizare: Frontală ;

2 . Reactualizarea cunoștințelor :

Le voi pune elevilor întrebări scurte referitoare la romanul“ Moromeții“ pe care le-am învățat în ora precedentă și pe care ei le cunosc :

Care este perioada apariției romanului ?

Care este tema romanului ?

Evidențiați scenele importante din acest roman , și argumentați răspunsul vostru.

Precizați tipul de personaje care apar atât în primul volum cât și în cel de-al doilea .

Care credeți că este locul personajului Ilie Moromete în cele două volume?

Care credeți că este problematica romanului , dar elementele de structură și compoziție ?

Metode : Conversația , Explicația ;

Forme de organizare: Frontală ;

Evaluare : Orală ;

3 . Anunțarea temei și a obiectivelor :

Se vor anunța obiectivele stabilite în cadrul orei de Limba și Literatura Română.

Se scrie pe tablă titlul lecției pe care o vom parcurge astăzi , acesta fiind Romanul „ Moromeții „ de Marin Preda ;

Elevii vizionează o secvență reprezentativă din Romanul “Moromeții“(7’-8’) în regia lui Stere Gulea.Se citește din text aceeași secvență(cap. XXV – XXVI) și se stabilesc asemănările și deosebirile dintre cele două tipuri de limbaje: literar și cinematografic. Secvența selectată surprinde un episod elocvent pentru destrămarea familiei Moromete.Se discută aspectele esențiale ale romanului privitoare la tema familiei.

Metode : Conversația, Lectura , Exercițiul ;

Forme de organizare : Frontală ;

Mijloace de învățământ : Laptop, Videoproiector, DVD ;

Evaluare : Orală ;

4 . Dirijarea învățării :

Prin metoda conversației elevii sunt solicitați de către cadrul didactic:

Să prezinte informații despre coordonatele construcției personajului din primul volum: autoritatea acestuia în familie numeroasă pe care o deține, autoritatea din cadrul comunității rurale în cadrul căreia aparține și își desfășoară activitatea zilnică , ironia de care dă dovadă Ilie Moromete pe tot parcursul romanului , inteligența sa ascuțită .

Să identifice trăsaturile personajului, așa cum apar în vol. I, prezentând modalitațile de caracterizare :

Directă (atitudinea de simpatie a naratorului față de Ilie Moromete), realizată de către narator și alte personaje;

Exemplu :

“ Era cu zece ani mai mare decât Catrina (contingent’911, făcuse războiul) și acum avea acea vârstă între tinerețe și bătrânețe când numai nenorociri sau bucurii mari pot schimba firea cuiva.” (caracterizare directă făcută de narator).

Indirectă prin comportament, limbaj, monolog interior, raportarea la alte personaje.

Să interpreteze finalul vol. I (modificarea) care are loc în sufletul lui Ilie Moromete , faptul că el rămâne doar cu fata cea mare Ilinca , părăsit de Catrina , de fii cei mari plecați la București în căutarea unui trai mai bun , de Niculae care își urmează visul de a se duce la școală;

Să stabilească locul pe care-l ocupă personajul în vol. al II-lea, identificând trăsaturile și modificările pe care acesta le suferă și cine trece pe primul plan în locul lui Ilie Moromete ;

Metode : Conversația

Forme de organizare : Frontală ;

Evaluare : Orală ;

5 . Fixarea cunoștințelor :

Le cer elevilor să rezolve fișa de lucru pentru a vedea dacă sau atins obiectivele lecției .Aceasta cuprinde următoarele exerciții :

Test la limba și literatura română

Răspunde la fiecare dintre următoarele cerințe:

2p. 1. Romanul Moromeții de Marin Preda a fost scris în :

perioada interbelică

perioada postbelică

perioada antebelică

2p. 2. Acțiunea romanului Moromeții vizează:

a. perioada interbelică

b. perioada postbelică

c. perioada antebelică

6p.3.Precizează coordonatele spațiale………………………………………………………..și temporale ……………………………………………………………………… ale romanului.

4p. 4. Romanul Moromeții este un roman social, de aventură și familial. A/F.

5p. 5. Stabilește patru aspecte prin care în roman se realizează o monografie a satului românesc dintr-un sat din Câmpia Dunării:

4p. 6. Paraschiv, Nilă și Achim sunt copiii lui Moromete și ai Catrinei. A/F

10p. 7. Prezintă, în 5-7 rânduri, imaginea familiei Moromete la cina prezentată în incipitul romanului și punctează relațiile existente în această familie.

10p. 8. Ilustrează, în 5-6 rânduri, ideea de timp , așa cum apare în incipitul și finalul romanului.

4p. 9. Precizează două evenimente petrecute în interiorul familiei Moromete, care îl fac pe Ilie să-și piardă liniștea sufletească și seninătatea.

6p. 10. Comentează întrebarea fundamentală pe care și-o pune personajul: Cum să trăiești dacă nu ești liniștit?

10p. 11. Exprimă-ți opinia cu privire la relația părinte-copii în cazul lui Ilie Moromete. Consideri că a procedat corect?

10p. 12. Precizează la ce capcană se referă naratorul în următorul fragment: Timpul pe care îl crezuse răbdător și lumea pe care o crezuse prietenă și plină de daruri ascunseseră de fapt o capcană.

7p. 13. Evidențiază patru trăsături de caracter ale lui Ilie Moromete desprinse din relația cu familia.

5p. 14. Sintetizează, în cinci rânduri, concepția de viață a protagonistului romanului Moromeții.

4p. 15. Comentează rolul femeii în familie, prin referire la Catrina. (vei avea în vedere relația cu soțul, cu copiii, viața religioasă etc.)

Metode : Conversația, Explicația ;

Forme de organizare : Individuală ;

Mijloace de învățământ : Fișă de lucru ;

Evaluare : Scrisă ;

6 . Încheierea activității :

Prezint tema pentru acasă : Scrie un eseu de 2 – 3 pagini, despre particularitățile de construcție a unui personaj din romanul “ Moromețiii “, aparținând lui Marin Preda. În elaborarea eseului, vei avea în vedere următoarele repere:

prezentarea a patru elemente ale textului narativ, semnificative pentru realizarea personajului ales (de exemplu: acțiune, conflict, relații temporale și spațiale, construcția subiectului, perspectivă narativă, modalități de caracterizare, limbaj etc.);

prezentarea statutului social, psihologic, moral etc. al personajului ales, prin raportare la conflictul/ conflictele textului narativ studiat;

relevarea principalei trăsături a personajului ales, ilustrată prin două episoade/ secvențe narative/ situații semnificative sau prin citate comentate;

exprimarea unui punct de vedere argumentat, despre modul în care se reflectă o idee sau tema textului narativ în construcția personajului pentru care ai optat.

Metode : Conversația , Explicația ;

Forme de organizare : Frontală;

7 . Aprecieri și recomandări :

Se fac aprecieri verbale asupra modului de lucru al elevilor și în ceea ce privește activitatea desfășurată astăzi .

Metode : Conversația ;

Forme de organizare :Frontală;

BIBLIOGRAFIE :

1 . Academia Română , Dicționar Explicativ al Limbii Române , Editura Univers Enciclopedic , Ediția a II-a , București , 1998 ;

2 . Bălu , Ion , Marin Preda , Editura Albatros , București , 1976 ;

3 . Cristea , Valeriu , Analize literare , Editura Cartea Românească , București , 1977 ;

4 . Crohmălniceanu , Ovidiu . S , Cronici literare , Editura E.L.A , București , 1957 ;

5 . Grigor , Andrei , Romanele lui Marin Preda , Editura Aula , Brașov , 2003;

6 . Manolescu , Nicolae , în colecția Scriitori români , comentați , volumul Marin Preda – comentat de Marieta Popescu , Editura Recif , București , 1995 ;

7 . Manolescu , Nicolae , Arca lui Noe , Editura Gramar , București , 1999 ;

8 . Manu , Emil , Viața lui Marin Preda , Editura Vestala , București , 2003 ;

9 . Mugur , Florian , Convorbiri cu Marin Preda , Editura Cartea Românească , București , 1990 ;

10 . Piru, Alexandru , în colecția Scriitori români comentați¸ volumul Marin Preda comentat de Marieta Popescu , Editura Recif , București , 1995;

11 . Piru, Alexandru , Istoria Literaturii Române de la început până astăzi , Editura Univers , București , 1981 ;

12 .Popescu , Marieta , Scriitori români comentați – Marin Preda , Editura Recif , Cluj- Napoca , 1995 ;

13 . Preda , Marin , Timpul n-a mai avut răbdare , Editura Cartea Românească , București , 1981 ;

14 . Rachieru , Dinu , Adrian , Marin Preda – omul utopic , Editura Eminescu , București , 1996 ;

15 . Săndulescu , Alexandru , Duță , Marcel , Mițescu , Adriana , Conceptul de realism în literatura română – idei și atitudini literare . Antologie și studii , Editura , Eminescu , București , 1974 ;

16 . Simion , Eugen , Scriitorii români de azi , Editura Cartea Românească , București , 1974 ;

17 . Smeu , Grigore , Marin Preda – o filozofie a naturii , Editura Garamond , București ;

18 . Ștefănescu , Alexandru , Marin Preda și independența personajului , Editura Preludiu , București , 1977 ;

19 . Ștefănescu , Alexandru , Istoria Literaturii Române contemporane 1941-2000 , Editura , Mașina de scris , București , 2005 ;

20 . Ungheanu , Mihai , Marin Preda – vocație și aspirație , Editura Eminescu , București , 1973 ;

21 . Vlădescu , Andreea , Marin Preda sau triumful conștiinței . Eseuri , Editura Cartea Românească , București , 1991 .

BIBLIOGRAFIE :

1 . Academia Română , Dicționar Explicativ al Limbii Române , Editura Univers Enciclopedic , Ediția a II-a , București , 1998 ;

2 . Bălu , Ion , Marin Preda , Editura Albatros , București , 1976 ;

3 . Cristea , Valeriu , Analize literare , Editura Cartea Românească , București , 1977 ;

4 . Crohmălniceanu , Ovidiu . S , Cronici literare , Editura E.L.A , București , 1957 ;

5 . Grigor , Andrei , Romanele lui Marin Preda , Editura Aula , Brașov , 2003;

6 . Manolescu , Nicolae , în colecția Scriitori români , comentați , volumul Marin Preda – comentat de Marieta Popescu , Editura Recif , București , 1995 ;

7 . Manolescu , Nicolae , Arca lui Noe , Editura Gramar , București , 1999 ;

8 . Manu , Emil , Viața lui Marin Preda , Editura Vestala , București , 2003 ;

9 . Mugur , Florian , Convorbiri cu Marin Preda , Editura Cartea Românească , București , 1990 ;

10 . Piru, Alexandru , în colecția Scriitori români comentați¸ volumul Marin Preda comentat de Marieta Popescu , Editura Recif , București , 1995;

11 . Piru, Alexandru , Istoria Literaturii Române de la început până astăzi , Editura Univers , București , 1981 ;

12 .Popescu , Marieta , Scriitori români comentați – Marin Preda , Editura Recif , Cluj- Napoca , 1995 ;

13 . Preda , Marin , Timpul n-a mai avut răbdare , Editura Cartea Românească , București , 1981 ;

14 . Rachieru , Dinu , Adrian , Marin Preda – omul utopic , Editura Eminescu , București , 1996 ;

15 . Săndulescu , Alexandru , Duță , Marcel , Mițescu , Adriana , Conceptul de realism în literatura română – idei și atitudini literare . Antologie și studii , Editura , Eminescu , București , 1974 ;

16 . Simion , Eugen , Scriitorii români de azi , Editura Cartea Românească , București , 1974 ;

17 . Smeu , Grigore , Marin Preda – o filozofie a naturii , Editura Garamond , București ;

18 . Ștefănescu , Alexandru , Marin Preda și independența personajului , Editura Preludiu , București , 1977 ;

19 . Ștefănescu , Alexandru , Istoria Literaturii Române contemporane 1941-2000 , Editura , Mașina de scris , București , 2005 ;

20 . Ungheanu , Mihai , Marin Preda – vocație și aspirație , Editura Eminescu , București , 1973 ;

21 . Vlădescu , Andreea , Marin Preda sau triumful conștiinței . Eseuri , Editura Cartea Românească , București , 1991 .