Cuvintele Compuse. Aspecte Gramaticale ȘI Ortografice

Cuprins

Introducere

Lexicologia este disciplina lingvistică ce se ocupă cu studiul vocabularului (frc. lexicologie; grec. lexis = cuvânt).

Vocabularul sau lexicul unei limbi este totalitatea unităților lexicale (cuvintelor), există și care au existat, cândva, în limba respectivă. Există o lexicologie sincronică sau descriptivă, care studiază vocabularul unei limbi la un moment dat al existenței ei (de obicei momentul actual) și o lexicologie diacronică sau istorică, ce studiază dezvoltarea vocabularului de-a lungul timpului în strânsă legătură cu evoluția societății umane, în general, și a colectivității care vorbește limba respectivă, în special. Unii lingviști concep lexicologia într-un sens foarte larg, înglobând în ea tot ce ține de studiul cuvântului și al vocabularului ca parte integrantă a unei limbi. Alți cercetători separă lexicologia de semantică și de etimologie (preocupată de originea și evoluția cuvintelor), apoi, de formarea cuvintelor, de frazeologie și, desigur, de lexicografe (care e e mai veche decât lexicologia propriu-zisă).

Lexicografa stabilește principiile și metodele de întocmire a diferitelor tipuri de dicționare (monolingve, bilingve, aplicative, etimologice, enciclopedice, ortografice etc.). Importanța vocabularului rezultă din faptul că bogăția unei limbi, este dată, în primiul rând, de vocabularul și de varietatea vocabularului ei, teză unanim acceptată atât în lingvistica generală, cât și în cea românească.

De asemenea, se recunoaște că schimbările care au loc în societate, precum și spectaculoasele progrese ale științei și tehnicii contemporane se reflectă, în primul rând și nemijlocit, în vocabular, considerat ca fiind compartimentul limbii cel mai labil și mai deschis influențelor din afară. Celebrul lingvist francez Antoine Meillet afirma că ”orice vocabular exprimă, de fapt, o civilizație”, subliniind astfel legătura strânsă dintre istoria lexicului și istoria societății, iar Georges Matoré definește lexicologia ca o “disciplină sociologică”. Importanța vocabularului este și de natură stilistică, deorece lexicul constituie aspectul cel mai specific al fiecărui stil funcțional (beletristic, șiințific, administrativ, publicistic); deosebirile dintre stiluri, ca variante ale limbii literare, reducându-se, în primul rând, la deosebirile de vocabular și de frazeologie (adică îmbinări de cuvinte cu caracter constant: locuțiuni, expresii, combinații sintactice stabile, mai mult sau mai puțin sudate ori închegate).

Capitolul 1. Conceptul cuvânt compus în limba română

1.1.Definiție

Definiția cea mai simplă a cuvântului este: „unitate lexicală alcătuită dintr-un complex sonor și un sens”. Fiind un rezultat al corelării mai multor niveluri lingvistice, acesta se realizează ca unitate fonetică, semantică și gramaticală, ca unitate grafică și este interpretat, potrivit fiecărui nivel/nivelurilor lingvistic(e) la care operează analiza drept clasă de morfeme, ansamblu de seme, functor,etc.

Saussure pune în evidență imaginea acustică a cuvântului, în cadrul sistemului de semne reprezentat de limbă, semnul lingvistic fiind totalul dintre concept (semnificat) și imagine acustică (semnificant).

Mounin a folosit termenul lexic atunci când se referea la cuvânt în calitate de „unitate de suprafață a lexicului” cuprinzând „intrările în dicționare” și înglobând „lexemele, derivatele afixale și compusele”.

Din motive de simplificare terminologică, s-a păstrat denumirea cuvânt, înțeles ca unitate lexico-gramaticală, unitate fundamentală a limbii care are ca specific, potrivit Paulei Diaconescu, situarea „la intersecția celor două axe, verticală (paradigmatică) și orizontală (sintagmatică)” și constituie „limita inferioară a analizei sintactice (parte de propoziție) și limita superioară a analizei morfologice (parte de vorbire)”.

1.2. Formarea cuvintelor

În studiile de specialitate remarcăm faptul că limba noastră este continuatoarea latinei privind modalitățile de formare a cuvintelor. Derivarea, compunerea, conversiunea, contaminarea sunt mijloace interne de îmbogățire a vocabularului. Expansiunea lexico-semantică a limbii se realizează și prin împrumuturi și calcuri.

Cu toate că unii cercetători observă că anumite perioade ale istoriei limbii sunt caracterizate de creșterea în importanță a derivării prefixale și a compunerii, derivarea sufixală rămâne predominantă pentru limba română, cum altădată era și pentru latină.

În definiția pentru formarea cuvintelor, dicționarul de științe ale limbii, introduce noțiunea de rădăcină cu trimitere la un concept operativ în contextul gramaticilor tradiționale. În concepția structuralistă rădăcina este „un morfem lexical comun unei clase flexionare” sau „baza cuvântului de la care se obțin prin derivare cu afixe lexicale cuvinte noi” (rădăcină). Pentru că în primul caz se preferă denumirea de radical, prin rădăcină (bază de derivare) se înțelege partea neschimbată a cuvântului folosită în procedeele derivative ca bază la care se adaugă unități antepuse (prefixe) sau postpuse (sufixe) pentru a forma cuvinte noi.

1.2.1.Compunerea

Al doilea procedeu importat de formare a cuvintelor este compunerea. Prin compunere se formează unități lexicale noi de la „două sau mai multe cuvinte existente independent și care și-au pierdut sensul în favoarea unuia nou”. Este dificil să se ajungă la o definiție a compunerii, mai ales că noțiunea de cuvânt compus e înțeleasă diferit de lingviști (Nicolae Drăganu, Constant Maneca, Ch. Bally etc.). Se evidențiază, de cele mai multe ori, criteriul semantică. Nicolae Drăganu subliniază faptul că „unim două cuvinte de sine stătătoare sau două radicale, respectiv rădăcini în așa fel încât cuvântul astfel format să denumească o noțiune nouă”. Insistând pe latura conceptuală, Nicolae Drăganu consideră că un compus nu e „o simplă combinație de cuvinte (substantive cu substantive, substantive cu adjective, verbe cu substantive etc.), ci o combinație (sinteză – n.n.) de noțiuni, de concepte, exprimată și concretizată printr-o combinație de cuvinte”.

Compusul are cel puțin două trăsături importante:

1. desemnarea unei singure noțiuni, deși este constituit din mai multe elemente care la origine sunt cuvinte independente și

2. transparența, adică posibilitatea de analiză, permisivitatea de reconstituire a construcției din care provine compusul, de identificare a formelor și a sensurilor care îl compun.

Criteriile aflate la baza clasificării compuselor sunt de ordin formal, morfologic, sintactic. La acestea se adaugă și motivația psihologică sau modul de formare). Potrivit criteriului formal, în limba română se deosebesc trei tipuri de compuse: „compuse din cuvinte întregi, din/cu elemente de compunere, și din/ cu abrevieri”. În cadrul fiecărei clase, în funcție de natura morfologică a cuvântului rezultat și de tipurile de relații sintactice stabilite între formanți, se deosebesc mai multe tipuri de compuse.

Compusele din cuvinte întregi se încadrează în clasa gramaticală a substantivului, adjectivului, pronumelui, numeralului, verbului, adverbului, prepoziției și conjuncției. Substantivele compuse sunt cel mai bine reprezentate și conțin în structură substantive (în diferite cazuri), adjective, numerale, prepoziții, verbe, adverbe asamblate variat.

Compunerea parasintetică reprezintă un tip special de formare a cuvintelor care integrează atât derivarea, cât și compunerea. Considerând compusele „formațiile care au luat naștere dintr-un grup sintactic firesc sau au fost create după modelul unei asemenea construcții” ca acasă, demâncare, îndată, spre-seară, întocmai, construcțiile care se formează prin sufixarea acestui tip de cuvinte, folosindu-se în egală măsură de compunere și derivare (sufixare), se numesc compuse parasintetice. Exemplele, destul de puține, ca prescurta (pre+scurt+a), mărinimie (mare+inimă+ -ie), se deosebesc de derivatele parasintetice (supra) și de compusele care servesc drept bază pentru derivare, precum cumsecădenie, cumințenie.

Formarea cuvintelor cu ajutorul elementelor de compunere, inclusă de autoarele tratatului Formarea cuvintelor în limba română, vol. I, Compunerea în clasa procedeelor de compunere, nu este considerată de toți autorii ca aparținând acestei tehnici formative. În fapt, lingvistica românească înregistrează o terminologie diversă pentru elementele fără existență independentă în limbă, dar care în alte limbi (de origine) pot fi teme, cuvinte întregi sau care au aspect de cuvânt, oscilând între pseudoprefix/ pseudosufix, prefixoid/ sufixoid, sufix sau element de compunere. Această terminologie va fi comentată mai jos.

În Enciclopedia limbii române, compuse tematice sunt numite cuvintele formate cu ajutorul elementelor de compunere, adică acele „elemente formative fără existență independentă, cu sens lexical deplin, provenite din cuvinte autosemantice, mai ales de origine greacă și latină, plasate pe primul sau pe ultimul loc în formațiile în care apar.”. Deși în română nu mai operează distincția temă-rădăcină, iar acestea, după cum s-a văzut, nu funcționează independent, sau foarte rar independent (hormon vs. hormono-), conform tradiției clasice sunt numite „compuse tematice”, procedeul de formare a lor numindu-se „compunere tematică”.

În aceeași tradiție clasică se înscrisese și lucrarea Formarea cuvintelor în limba română, vol. I, Compunerea prin încadrarea la compuse tematice, iar procedeul prin care acestea iau naștere fiind numit „compunere tematică (sau de tip tematic)”. La compunere au fost încadrate și de alți autori, ca, de exemplu, Halina Mirska, fiind denumite generic „formații savante”, în timp ce Al. Graur, în Tendințe actuale ale limbii române, contesta denumirea de pseudoprefix/ prefixoid, respectiv sufixoid, spunând că în aceste cazuri, elementele utilizate sunt „elemente care exprimă noțiuni”.

O altă abordare a acestor elemente fără existență independentă în limbă consideră, așadar, elementele de compunere, definite mai sus, prefixoide/ pseudoprefixe și sufi- xoide/ pseudosufixe.

Dicționarul de științe ale limbii, spre exemplu, subliniază „capacitatea lor de a alcătui serii”, capacitate prin care „întăresc sentimentul prefixării”. Fără să specifice dacă este un procedeu de formare propriu derivării sau compunerii, dicționarul citat adoptă doar denumirea de prefixoid/pseudoprefix sau sufixoid/ pseudosufix, fără a o aminti pe cea de „element de compunere” sau „element formativ”.

În favoarea derivării s-au pronunțat autorii Limbii române contemporane, Ion Coteanu, Angela Bidu-Vrănceanu, Narcisa Forăscu. Lucrarea face totuși observația că „despărțirea prefixoidelor de prefixe se poate menține, cu observația de la început că, pentru limba română contemporană, ea nu are consecințe funcționale”, insistând pentru o tratare separată a lor.

Ceea ce, în linie clasică, am numi compuse tematice se încadrează la derivare de către Theodor Hristea, care se referă la „sufixele” -(i) cid, -icol, -log, -man, -(i)vor. În lexicologia actuală, Petru Zugun, include prefixoidele și sufixoidele în categoria afixelor, caracterizându-le împreună cu prefixele și sufixele.

Alți lingviști, deși adoptă termenii de prefixoid și sufixoid, încadrează acest procedeu de formare la compunere. Spre exemplu, referindu-se la sufixoide, Florica Dimitrescu le evidențiază caracterul independent, dar și capacitatea de modificare a categoriei gramaticale și înclină spre primul aspect ca hotărâtor. Oscilând între „prefixoid”/”pseudoprefix”, „sufixoid”/ „pseudosufix” și „element de compunere”, Adriana Stoichițoiu-Ichim numește procedeul de formare a cuvintelor, cu respectivele elemente, compunere „savantă”. Și exemplele din lingvistica românească ar putea continua.

„Compunere savantă” („composition savante”) este denumit procedeul și în lingvistica franceză, iar în cea italiană, compusele cu elemente greco-latine se numesc „compuse științifice”. Pentru aceleași noțiuni se folosește și termenul de „recompuse” care desemnează unitățile lexicale ai căror constituegia actuală, Petru Zugun, include prefixoidele și sufixoidele în categoria afixelor, caracterizându-le împreună cu prefixele și sufixele.

Alți lingviști, deși adoptă termenii de prefixoid și sufixoid, încadrează acest procedeu de formare la compunere. Spre exemplu, referindu-se la sufixoide, Florica Dimitrescu le evidențiază caracterul independent, dar și capacitatea de modificare a categoriei gramaticale și înclină spre primul aspect ca hotărâtor. Oscilând între „prefixoid”/”pseudoprefix”, „sufixoid”/ „pseudosufix” și „element de compunere”, Adriana Stoichițoiu-Ichim numește procedeul de formare a cuvintelor, cu respectivele elemente, compunere „savantă”. Și exemplele din lingvistica românească ar putea continua.

„Compunere savantă” („composition savante”) este denumit procedeul și în lingvistica franceză, iar în cea italiană, compusele cu elemente greco-latine se numesc „compuse științifice”. Pentru aceleași noțiuni se folosește și termenul de „recompuse” care desemnează unitățile lexicale ai căror constituenți au fost preluați direct din greacă și latină:

“Il s'agit bien d'un mode de composition qui associe diverses unités lexicales, mais d'un composition savante, puisque ces unités lexicales sont en fait des constituants puisés directement du lexique grec ou du lexique latin.”

Pentru limba română, într-o privire diacronică, compusele savante sunt, de regulă, împrumuturi din alte limbi de cultură. Termenul folosit pentru a desemna aceste împrumuturi sau „unități lexicale (semnificat, semnificant sau reuniunea celor două) care au pătruns recent într-o limbă dată” este neologism. Acoperind o realitate lingvistică variată, neologismele se referă la unitățile lexicale și semantice apărute în limba română în secolele XVIII și XIX, pentru perioada actuală preferându-se denumirea cuvinte recente.

Neologisme sau cuvinte recente, compusele savante sunt preluate din necesități terminologice. Existența lor în limba română este semnalată încă din secolul al XVII-lea, uneori nu în forma consacrată de astăzi. Dicționarul împrumuturilor latino-romanice în limba română veche consemnează termeni ca democrație (1678), astrolog (1682), eghemon (1682), gheometrie (1667-1669), astronom (1693), evangheliom (1648), teologhie (1682). Datările din amintitul dicționar vin în sprijinul afirmație că împrumuturile latino-romanice apar în română mult mai devreme decât se considera anterior. În unele studii actuale de istorie a limbii române se menționează secolul al XV-lea.

1.2.2.Particularitățile compunerii savante

Compunerea savantă reprezintă acel tip de compunere care are la bază, de regulă, elemente fără existență independentă în limba română, dar care în limbile de origine (greaca și latina) sunt rădăcini sau teme, adică constituenți (morfeme independente) ale unor părți de vorbire flexibile din limbile clasice. Această definire relevă dificultatea delimitării între derivare și compunere, atunci când se urmărește încadrarea unor elemente formative greco-latine în clasa prefixelor sau în cea a elementelor de compunere.

Cuvintele create cu ajutorul elementelor formative greco- latine se află la interferența dintre derivare și compunere, încadrarea într-o o clasă sau în cealaltă fiind o chestiune de opțiune, de considerare ca mai important a unui criteriu de departajare (lipsa de autonomie la nivelul românei sau conținutul noțional). Consecvența cu care se dorește încadrarea acestora la unul dintre procedeele interne de formare a cuvintelor dovedește o interpretare nestructurată.

Pe de o parte se omit opiniile necanonice care scot prefixarea din sfera derivării, iar, pe de altă parte, se confundă posibilitatea de analiză a termenilor greco-latini cu procedeul formativ care îi generează. Totodată se remarcă tratarea omogenă (inexplicabilă) în abordările sincronice și diacronice, urmărindu-se nediferențiat termenii greco-latini și noii-termenii greco-latini, productivitatea modelului compunerii tematice în limbajul nespecializat și în limbajele de specialitate.

Elementele de compunere, așa cum apar ele ca teme, rădăcini, cuvinte întregi în limbile de origine, nu au, de regulă, în limba română existență independentă. Considerând că această caracteristică e relevantă, o perspectivă sincronică și funcțională la nivelul unei limbi istorice permite încadrarea lor la afixe, asimilându-le prefixelor și sufixelor^ mai ales în cadrul limbii nespecializate/ uzuale, unde se dovedesc productive prin așezarea împreună cu un cuvânt existent în limbă: filojidan (Șerban Foarță), blegozaur.

Analiza structurală e dificilă atunci când se combină între ele, fiind creată, așa cum se remarcă în Formarea cuvintelor în limba română, vol. I, Compunerea, „o situație paradoxală de a considera că există cuvinte (ca geolog, logograf etc.) fără rădăcină, alcătuite numai din prefixoide și sufixoide”. Situația nu e proprie structurilor împrumutate din limbajele tehnico- științifice; ea se întâlnește și în cazul creațiilor românești din alte variante ale limbii literare, respectiv în stilul publicistic sau cel belletristic. Ca atare, opțiunea pentru denumirea de elemente de compunere și, automat, încadrarea acestora la compunere, soluție proprie tradiției clasice și studiului diacronic, se dovedesc justificate. La aceasta se adaugă posibilitatea de analiză. Cunoașterea pe scară largă e asigurată de pătrunderea termenilor greco-latini în limbajul uzual și întărită de studierea acestora în școală. Mai mult, canalele de desene animate (Minimax), destinate inclusiv preșcolarilor, utilizează creații cu elemente greco-latine de tipul cronorobot sau cronogeorge, tunetozauri. Cronorobot/ cronogeorge, o creație ad-hoc, denumea un ,,minirobot/ minibăiat” care trebuia să repare un ceas (de aici, crono-). De asemenea, la același canal, într-un „stil proștiințific”, se explică noțiunile de ecologie, endocrin, metabolism.

Delimitări inegale între derivare și compunere conduc la soluții marcate de echivoc în stabilirea inventarului de prefixe și de elemente de compunere. Utilizând criterii morfologice și sintactice, greutatea rezidă în faptul că în limbile clasice, unele prefixe actuale funcționau, potrivit criteriului morfologic, ca neflexibile, și aveau atât un comportament autosemantic, cât și unul sinsemantic, adică era utilizate atât ca prepoziții, cât și ca adverbe, cum este cazul lui hiper < adv. vjtep „mai mult, în mare măsură” și prep. „deasupra, peste” sau hipo < adv. vtio „mai jos, în spate” și prep. „mai jos de, în mijlocul, etc.”. Adăugând exemple din latină, se observă că distincția tradițională dintre derivare și compunere nu mai este funcțională în perioada actuală: unele prefixe, ca ad-, con-, in-, de- se combină cu verbe și pentru că le modifică sensul (adspicio, conspicio, inspicio, despicio) sunt denumite „preverbe” și integrate, de unii autori, la compunere. Perspectiva diacronică e completată de comparația dintre modul de formare a unor cuvinte în latină și în franceza actuală, remarcându-se diferențele dintre cele două modele lexicale și, automat, eterogenitatea câmpului compunerii.

În contradicție cu punctul de vedere exprimat mai sus, comportamentul prefixai al unor elemente savante, remarcabile prin productivitate ca anti-, arch(i)-, hypo-, elemente considerate în lingvistica românească, de către anumiți lingviști, prefixe, e evidențiat de unii autori francezi în cadrul compunerii savante:

„Par ailleurs, certains éléments savants, par leur productivité et leur combinaisons, se comportent comme de préfixes.”

În limba română, potrivit unui criteriu morfologico-istoric, se consideră prefixe cuvintele provenind din părți de vorbire neflexibile, iar elemente de compunere, cele care provin din teme, rădăcini, cuvinte întregi, adică părți de vorbire flexibile. Această diferențiere e destul de greu de stabilit pentru un vorbitor care nu cunoaște limbile clasice. Și, cum mare parte dintre elementele în discuție sunt de origine grecească, iar greaca veche e materie de studiu doar pentru învățământul de profil clasic, o stăpânire a inventarului de prefixe clasice și de elemente de compunere clasice e cu atât mai greu de realizat. în același timp, deja am semnalat faptul că unele forme acopereau în greacă și latină atât clasa prepoziției, cât și pe cea a adverbului.

Considerând compuse acele formații rezultate dintr-un grup sintactic stabil, de tipul prep.+subst., prep.+verb, încadrarea la compunere a formațiilor de tip profero, circum-spicio, inspicio, e justificată pentru limba latină. în același timp, bazându-se pe tradiția clasică de a considera compuse tematice cuvintele formate prin alăturarea unor teme greco-latine, unele lucrări exclud formarea cuvintelor cu foste prepoziții din rândul compuselor, când aceeași tradiție le considera compuse, păstrând doar compusele tematice în hotarele compunerii. Prin analogie, nu e exclus ca după acest model să se formeze și alte cuvinte care să nu fi apărut în limba latină în construcția sintactică respectivă.

Ca primă comparație, elementele de compunere s-ar putea diferenția de afixe prin corpul fonetic, redus al celor din urmă și capacitatea semantică „ridicată” a celor dintâi. Argumentul referitor la corpul fonetic redus al afixelor este neconcludent, întrucât există elemente de compunere care au corpul fonetic comparabil cu al unor prefixe, dacă nu mai redus decât al multora. Așa, de exemplu, sunt considerate elemente de compunere următoarele:

di- „doi, de două ori, dublu” cf. gr. di-, dis, adv. „de două ori, dublu”;

eu- „frumos”, „bun”, „bine”; cf. gr. eu-, adv. „bine, favorabil, just, exact, bogat, abundent”;

-id „cu formă de”; cf. gr. eidos „aspect, viziune; figură, formă, idee, reprezentare; clasă, specie; fel de a fi, dispoziție”;

oo- „ou”; cf. gr. oo-, oon, s.n. „ou”;

-op „ochi, vedere” cf. gr. -ops, ops, opos, s.f. „vedere, asemănare, față”;

uro-, -ur „coadă”; cf. gr. oura, s.f. „coadă”.

Fixând drept reper criteriul semantic, trebuie remarcat că prefixe nu sunt autosemantice; spre deosebire de elementele formative noționale (numite elemente de compunere în majoritatea lucrărilor de specialitate), prefixele nu au referință. Rolul afixelor constă, în fapt, într-un aport semantic, de aceea ele nu pot exista decât în relație cu elementele formative noționale:

a-/ an- „fără”; cf. gr. a-, an-, prep. „fără, lipsit de”;

a-/ ab-/ abs- „îndepărtare, separare, lipsă”; cf. lat. ab, abs prep. „departe de”;

ante- „anterior”; cf. lat ante-, ante adv. „înainte”/ prep. „înaintea, înainte de”;

anti-/ ant- „împotriva, contra”, „opus”, „neconform, fals”; cf. lat. anti- pref. „contra”;

circum- „în jurul, împrejurul”; cf. lat. circum adv. „împrejur, în preajmă”/ prep. „în jurul, în apropierea, în preajma”;

epi- „deasupra, pe”, „după, la urmă”, „spre”; cf. gr. epi, em adv. „deasupra, mai ales, apoi, egal”/ prep. „pe, deasupra, lângă, din cauză de, în, în timp de”;

non- „nu”; cf. lat. non adv. „nu”.

Așadar, un criteriu de departajare în clasa formativelor îl constituie capacitatea acestora de a funcționa independent. Prefixele sunt întotdeauna atașate unei baze, neputând funcționa ca rădăcini (hiperie, epom), pe când elementele de compunere au capacitatea de a exista independent, pot funcționa ca rădăcini sau ca baze de derivare, la care se pot adăuga sufixe și prefixe; de asemenea, acestea prezintă posibilitatea de combinare cu alte elemente de compunere sau cuvinte. Astfel, hormon există independent, dar funcționează și ca element de compunere în formațiile: liormonemie, hormonogeneză, hormonologie, hormonopexie, hormonopoieză, hormonosin teză, hormonoterapie, hormonurie. Ihti(o)-, consemnat ca element de compunere (NDN), se remarcă și prin capacitatea de actualizare cu sufix în ihtioză (ihti-+-oză), dar și în combinații cu alte elemente de compunere: ihticol, ihtiodont, ihtiofag, ihtiofagie, ihtiofaună, ihtiofobie, ihtiofobie, ihtiografie, ihtioid, ihtiol, ihtiolatrie, ihtiolit, ihtiolog, ihtiologie, ihtiolatrie, ihtiolit, ihtiologie, ihtiometrie, ihtiomorf ihtionim, ihtiopatolog, ihtiopatologie, ihtiornis, ihtiotomie, ihtiozaur. De asemenea, bazo-, prezent ca element de compunere în bazo fobie, are și capacitatea de a funcționa cu un prefix și cu un sufix, ca în structura termenului abazie.

Se cuvine să fie amintite aici și acele elemente de compunere „cu aspect de cuvânt”. Aspectul de cuvânt este justificat de posibilitatea de a identifica sufixe și rădăcini în structura unor elemente de compunere care ocupă poziția finală. La cele mai multe dintre aceste elemente compuse se delimitează sufixul -ie, care, potrivit lucrărilor de lingvistică franceză, a fost adăugat în limba franceză și trimite la clasa gramaticală a substantivului, amintind de derivarea afixală, cu care se asociază:

„La composition savante peut être associée a la dérivation affixale. Ainsi, beaucoup de noms savants fonctionnent comme des bases pourvues du sujfixe nominale -ie comme élément final: agronomie, colombophilie, démocratie.”.

Posibilitatea de a delimita rădăcini și sufixe în structura elementelor formative (noționale) finale este o consecință a faptului că acestea a fost construite din alte elemente formative. Pe lângă sufixul -ie, trebuie evidențiate și alte sufixe prezente în structura elementelor de compunere, ca – ic (-tropic, -pepsic), specific pentru clasa adjectivului, sau ca cele proprii terminologiei medicale, precum -oză (-fimoză, -bioza) sau -ită (blefarită, amigdalită), care indică tipul de afecțiune medicală; în același timp, acestea sunt purtătoare de informație gramaticală, fixând statutul morfologic prin indicarea clasei substantivului.

Stabilirea formei unui termen (și împreună cu acesta a unui element de compunere) este hotărâtă de formele analoge existente deja în limbă (franceză vs. română), deloc de neglijat fiind și factorul individual. în limba franceză, de exemplu, studiile arată că unii termeni formați cu elemente de compunere sunt împrumutați în bloc din latină sau din greacă, iar alții sunt creați conform modelului, direct în franceză:

„Certains composés savants sont empruntés en bloc au latin ou au grec: aqueduc (aqueductus), amphibie (amphibios), des composés grecs ont pû être introduits en français par Vintermeniaire du latin comme philosophie (philosophie) mais la plupart de composés a été forgés en français.”

Modelul formativ greco-latin nu funcționează rigid, el se revendică și promovează o tradiție denominativă, dar este, de asemenea, tributar și alegerilor individuale care s-au generalizat apoi în uzul științific. Emil Benveniste arată că termenului microb, creație a biologului Sedillot, a fost interpretat greșit în dicționarele generale și de specialitate franceze care trimiteau la grecescul microbios. Termenul nu a existat însă în limba greacă, în nicio perioadă a istorie sale, în special datorită faptului că cele două teme (micro- și -bios) erau incompatibile contextual în limba greacă, deci imposibil de combinat. Explicația apariției sale este dată de alegerea individuală (cercetătorul Sedillot) și de procedeul de formare prin analogie. Microb intra, astfel, în serie cu anaerob, aerob.

În ceea ce privește limba română, productivitatea compunerii savante pe plan internațional se reflectă și în etimologia multiplă înregistrată de dicționare. Cu toate acestea, cercetările de specialitate remarcă neconcordanțe etimologice sau de adaptare în cazul unor termeni. În lucrarea Probleme de etimologie, Theodor Hristea respinge etimologia franceză a termenului paradentoză, a cărui formă era în limba amintită parodontozn, propunând forma germană Paradentos. De asemenea, același autor evidențiază faptul că modelul formativ greco-latin funcționează și în limbile slave; acestea l-au preluat și adaptat, devenind furnizoare de termeni greco-latini și contributoare la crearea fondului tehmco-științific internațional.

În contradicție cu „eternul” etimon francez oferit de dicționarele explicative sau de neologisme românești, formații ca agrobiologie, agrotehnică, agrozootehnică, astrobiologie, sunt, potrivit lui Theodor Hristea, create pe teren slav, de oameni de știință care au promovat domeniile respective.

Alți termeni s-au impus printr-o tradiție a uzului și scot în evidența fenomenul numit hipercorectitudine, ca în cazul lui patrafir < gr. patrachele.

Iminent legată de aceste modalități de creare terminologică, care țin de tiparul greco-latin și se află la îndemâna cercetătorului sau terminologului, există capacitatea analitică a utilizatorului cultivat de a segmenta termenii care conțin etimoane greco-latine și de a-i re-compune semantic. De la această potentă analitică se revendică și prezentul demers, care își propune, printre altele, să urmărească fidelitatea termenilor greco-latini actuali față elementele formative care se regăsesc în propria structură.

Într-o primă etapă trebuie remarcat faptul că termenii construiți cu elemente formative noționale sunt încadrați de specialiștii contemporani fie la derivare, fie la compunere. Contradicția aceasta provine dintr-o analiză superficială, nediferentiată funcțional la nivelul compartimentelor lexicale ale românei actuale. Depășind modelele de derivare și compunere, precum și consecvența (rigiditatea) cu care se dorește încadrarea termenilor greco-latini într-unul dintre modelele amintite, cred că analiza ar trebui făcută diferențiat, la nivelul limbajului comun și la nivelul limbajelor specializate. Astfel, s-ar putea observa filtrarea elementelor greco-latine utilizate de terminologii de către o limbă istorică, potrivit propriei tradiții lingvistice, potrivit tipului de limbă reprezentat. în continuare, s-ar putea dezvolta o analiză la nivel supranațional, prin raportare la fondul lingvistic comun ce furnizează material de construcție limbajelor specializate, și prin acestea, limbilor naționale. Acest fond lingvistic comun e reprezentat de toate elementele ce alcătuiesc vocabularele internaționale (deci și elementele greco-latine), vizibile, mai ales, în perioada actuală, marcată de constituirea unei conștiințe europene și internaționale pe care limba română a început să o reflecte, prin aderarea la o terminologie științifică furnizată de împrumuturile latino-romanice, „încă din perioada 1421-1760” și pe care continuă să o reflecte tot mai puternic.

Pentru că elementele greco-latine funcționale la nivelul limbii române nespecializate și în limbajele de specialitate acoperă, potrivit diverselor opinii, atât clasa derivării, fiind prefixe și sufixe, cât și pe cea a compunerii, ca elemente de compunere, voi încadra acest tip de elemente într-o supra- clasă care va purta numele generic de elemente formative greco-latine. în paralel cu această denumire, în acord cu viziunea structuralistă, aceste elemente se pot numi mor- feme lexicale greco-latine.

Considerăm că, dintr-o perspectivă integratoare, formarea cuvintelor cu elemente greco-latine reprezintă un tip formativ special, un tip combinat, care apelează la procedeele tradiționale de formare a cuvintelor. Deoarece analiza se reflectă asupra terminologiei (termenilor) greco-latine (i), voi dezvolta această analiză atunci când mă voi referi la aceștia.

1.2.3. Condensarea lexico-semantică

Propunerea terminologică a lui Emil Suciu, condensarea lexico-semantică, apare ca efect al delimitării, în cadrul fenomenului general al elipsei, a unui procedeu specific de formare a cuvintelor. Acesta se referă la preluarea de către un component al unui grup sintactic a întregii încărcături semantice inițiale.

Deși se referă în definiție doar la compuse și grupuri sintactice (roșie din pătlăgică roșie, vânătă din pătlăgică vânătă), exemplele de cuvinte obținute prin condensare lexico-semantică surprind fenomenul și la termenii obținuți prin compunere tematică: (kilo < kilogram, scopie < radoscopie, taxi < taximetru sau cunoscutele auto, foto, hipo, moto). Unii dintre aceștia devin elemente formative în alte compuse: 1. homosexual > homo „homosexual” (cf. gr. homo); 2. horno + -fob/ -fobie > homofob, homofobie.

1.2.4. Cuvântul și grupul de cuvinte

La nivel sintactic, cuvântul intră în diferite tipuri de relații și devine constituent al unor unități complexe. Grupul de cuvinte sau grupul sintactic este unitatea imediat superioară cuvântului, „asociere de două sau mai multe cuvinte pe criterii semantice și gramaticale”. Potrivit relațiilor sintactice stabilite între cuvintele care compun aceste grupuri, respectiv a regularității/ iregularității relației sintactice dintre componente, precum și potrivit conținutului semantic (expresiv) al cuvintelor care intră în respectiva relație sintactică, ele se clasifică în grupuri fixe, constituite din cuvinte care au renunțat la independența semantico-gramaticală, și libere, în care cuvintele nu își pierd caracteristicile semantice și gramaticale în favoarea grupului din care fac parte.

Din grupurile fixe fac parte locuțiunile și expresiile, iar din cele libere, sintagmele, de orice natură. Referindu-se la grupurile sintactice stabile în comparație cu cuvintele compuse, într-un studiu preliminar la elaborarea tratatului de formare a cuvintelor, Fulvia Ciobanu și Finuța Asan, diferențiază cuvintele compuse de grupurile sintactice potrivit unor criterii gramaticale și semantice. Raportându-se la un criteriu de ordin sintactic, autoarele Fulvia Ciobanu și Finuța Asan specifică „inseparabilitatea termenilor compusului, imposibilitatea lor de a primi determinanți care să se refere doar la unul dintre ei și ordinea fixă” (p. 238). Așa, nu se poate spune decât o floarea-soarelui frumoasă, nu o floare frumoasă a soarelui sau o floare a strălucitorului soare.

Evidențiind capacitatea de analiză semantică și gramaticală a unor grupuri stabile ca măr crețesc și acid clorhidric, autoarea diferențiază compusele de altă categorie de grupuri sintactice stabile reprezentate de locuțiuni, precum și de cuvintele compuse prin diferențieri noționale de tip gen-specie: „acidul clorhidric este, intr-adevăr un acid, și anume cel clorhidric; mărul crețesc este un măr de soi crețesc etc.”. Totuși, și acești termeni funcționează inseparabil într-o structură sintactică: nu putem spune acid otrăvitor clorhidric sau măr acru crețesc.

Altă caracteristică a compuselor este aceea că trimit la o noțiune. Prin posibilitatea dislocării, acestea se întâlnesc cu unele compuse de tip proces-verbal, bun-simț. Principala diferență dintre cele două grupuri, invocată de autoare, este posibilitatea de omitere a determinatului unui grup sintactic stabil într-un enunț, pe când la compuse lipsește această posibilitate: pietre semiprețioase și prețioase, dar nu barba-caprei și cea a ursului.

Concluzionând, prin încadrarea compuselor în trei clase potrivit unității de sens, unității morfologice sau sintactice, se observă consecventa unitătii de sens la toate cele trei tipuri, chiar în lipsa unei unități morfosintactice și, de aici, imposibilitatea de a distinge uneori între compuse și grupuri sintactice stabile.

Constructia sintactică normală este caracterizată de posibilitatea analizei gramaticale în interiorul a ceea ce s-a numit grup sintactic stabil; grupului sintactic stabil se comportă unitar din punct de vedere semantic. Aflat la limita dintre grupul de cuvinte și cuvânt compus, se remarcă în cadrul acestuia lipsa metaforizării sau a expresivității: acid clorhidric, acid sulfuric, acid acetic/măr crețesc, măr ionatan.

În limbajele specializate (profesionale), „atât compusele, cât și grupurile de cuvinte reprezintă termeni care fac parte dintr-un sistem de terminologie, corespunzător sistemului de noțiuni din ramura de specialitate respectivă”.

Capitolul 2. Scrierea cuvintelor compuse conform DOOM

Scrierea cuvintelor derivate și compuse, a locuțiunilor și a grupurilor relativ stabile de cuvinte pune unele probleme specifice, greutatea de a distinge uneori între formații aparținând uneia sau alteia dintre aceste categorii putând crea și dificultăți suplimentare.

Din punctul de vedere al modului de scriere, nu are importanță dacă aceste formații au luat naștere în limba română în mod independent sau au fost calchiate dupâ modelul altor limbi ori dacă au fost împrumutate gata formate. Ceea ce contează este modul în care structura lor este analizabilă în limba română actuală pentru vorbitorii nespecialiști.

Caracterul (semi)analizabil al cuvintelor este într-o anumită măsură relativ, fiind diferit de la un vorbitor Ia altul, și se poate modifica în cursul istoriei limbii, în practică, elementele componente ale unor cuvinte sunt adesea greu de identificat, chiar de către persoanele cultivate, îndeosebi când este vorba de cuvinte împrumutate gata formate din alte limbi, perceperea structurii lor presupunând cunoașterea formei și a sensului componentelor. Este mai ales cazul cuvintelor aparținând unor terminologii de specialitate (formate în special din elemente vechi grecești și latinești), a căror structură este analizabilă aproape numai pentru unii dintre specialiștii din domeniul respectiv.

Dificultatea de a distinge, uneori, între elemente de compunere și prefixe sau sufixe, respectiv cuvinte neologice nu are implicații asupra modului de scriere, deoarece derivatele, formațiile din/cu elemente de compunere și compusele cu cuvinte asemănătoare acestora se scriu în același fel.

Reguli generale:

derivatele se scriu într-un cuvânt (situațiile în care un prefix sau un sufix se scrie cu cratimă sau separat fiind rare);

compusele se scriu, în funcție de partea de vorbire căreia îi aparțin și de gradul de sudură a compusului, în unul din cele trei moduri posibile: într-un cuvânt, cu cratimă sau în cuvinte separate;

formațiile din sau cu elemente de compunere se scriu într-un cuvânt;

locuțiunile se scriu în general în cuvinte separate, mai rar cu virgulă sau cu cratimă;

grupurile relativ stabile de cuvinte se scriu în cuvinte separate.

Unele derivate, compuse, locuțiuni sau grupuri de cuvinte se scriu cu cratimă sau cu apostrof numai din rațiuni fonetice. Aceste reguli generale simt detaliate în cele ce urmează.

2.1. Scrierea derivatelor, prefixelor și sufixelor

2.1.1.Prefixe și derivate cu prefixe

Se scriu, de regulă, într-un cuvânt majoritatea derivatelor cu prefixe: antemeridian, antipersonal, a circumscrie, a dezvinovăți, interregional, a juxtapune, neeuclidian, nonviolență, preaderare, a răsciti.

Derivatele cu prefixe se deosebesc astfel de locuțiunile cu o structură asemănătoare, care se scriu în cuvinte separate (non troppo), precum și de formațiile noi sau/și ocazionale, care se scriu cu cratimă (non-EU „din afara Uniunii Europene”).

Se scriu cu cratimă între prefix și cuvântul de bază anumite derivate cu prefixe (acest mod de scriere corespunzând unei rostiri mai insistente), și anume:

obligatoriu:

derivatele cu prefixul ex- „fost”: ex-prim-ministru, ex-președinte;

Derivatele cu prefixul ex- „în afară” se scriu într-un cuvânt: a exînscrie.

unele derivate noi sau/și ocazionale care au ca bază un pronume substantivizat (non-eu), indicarea prescurtată a unui an calendaristic (ante-'89, post-’989), un nume propriu (anti-Maiorescu; Ionescu, ne-Ionescu; pro-Ionescu), o literă (tion-a), o abreviere (pro-NATO); .

Derivatele obișnuite cu aceste prefixe se scriu într-un cuvânt: antemeridian, antiaerian, neabătut, nonconformist, postcalcul, proamerican.

Se scriu cu cratimă, din rațiuni fonetice, pentru a reda rostirea lor în tempo rapid, derivatele cu prefixele ne-, re- de la teme care încep cu îm-, în-,

facultativ, pentru punerea în evidență a prefixului sau/și a bazei, unele derivate scrise în mod obișnuit fără cratimă, mai ales:

derivate cu prefixe superlative: ultra-progresist (Caragiale);

În mod obișnuit, derivatele cu aceste prefixe se scriu într-un cuvânt: ultraprogresist,

derivate cu sensuri mai puțin obișnuite: ne-voie „absența voinței”, pre-text „ceea ce precedă un text”, a re-crea „a crea din nou”;

Acestea se deosebesc astfel de omonimele obișnuite, care se scriu într-un cuvânt: nevoie „necesitate”, pretext „pretins motiv”, a recrea „a destinde”.

derivate supraprefixate cu același prefix (extra-extrafin, post-post-scriptum, răs-răscitat) sau cu prefixe diferite (endo-exocrin, exo-endocrin);

derivate mai mult sau mai puțin ocazionale, în care prefixul se termină, iar cuvântul de bază începe cu aceeași literă: răs-străbun;

Derivatele obișnuite în această situație se scriu într-un cuvânt: transsiberian.

Un prefix poate fi scris, în cadrul cuvântului, între paranteze rotunde — mai ales în stilul științific, în publicistică etc. —, pentru a se evita repetarea cuvântului de bază: practici (re)introduse după 1989 „introduse sau/și reintroduse”.

Se scriu separat prefixele folosite singure în mod accidental, în opoziție cu termenul de bază sau cu un derivat cu alt prefix de la aceeași bază (X este hipertensiv, Y este hipo = hipotensiv; legume ne [= nemirositoare] sau mai puțin mirositoare. Gib. I. Mihăescu), precum și prefixele folosite cu rol de cuvinte (devenite adjective invariabile: extra, super, ultra).

2.1.2.Sufixe și derivate cu sufixe

Se scriu într-un cuvânt majoritatea derivatelor cu sufixe, chiar dacă sunt formate de Ia cuvinte scrise cu cratimă (albaiuîian, burtăverzime, negruvodean, târgujian, târgumureșean de la Alba-Iulia, burtă-verde etc.) sau separat (antonpannesc, bâimârean, camilpetrescian, cezarpetrescian, cincisutist, costarican, newyorkez, sanmarinez, sătmărean, srilankez de la Anton Pann, Baia Mare, cinci sute etc.).

Se scriu cu cratimă derivatele cu sufixe de la abrevieri literale (R.A.T.B.-ist) sau de la litere (X-ulescu)

Se scriu însă într-un cuvânt derivatele devenite cuvinte: ceferist.

Se pot scrie fie într-un cuvânt (cu căderea, uneori, a vocalei finale a numelui), fie cu cratimă (cu păstrarea vocalei finale a numelui) derivatele de la nume proprii străine a căror finală prezintă deosebiri între scriere și pronunțare: poeesc/poe-esc, rousseauism/rousseau-ism, Shakespearian/shakespeare-ian de la Poe [pou], Rousseau [ruso], Shakespeare [șecspir].

La derivate de la cuvinte cu o finală neobișnuită în limba română, vocala finală a acestora poate cădea în favoarea vocalei cu care începe sufixul: dandism (nu dandysm) < dandy + sufixul -ism.

Se scriu separat numai sufixele folosite ocazional cu rol de cuvinte: isme „mode”.

2.2.Scrierea cuvintelor compuse

Modul de scriere a cuvintelor compuse este în funcție de natura elementelor componente (cuvinte, elemente de compunere sau abrevieri), de vechimea compuselor, de gradul de imitate semantică și de sudură formală, de apartenența elementelor componente la diferitele părți de vorbire, de raporturile sintactice care au stat la baza compusului, de părțile de vorbire cărora le aparțin compusele și, în cazul cuvintelor flexibile, de modul de flexiune, precum și, uneori, de tradiție.

Nu există reguli cu valabilitate generală, de aceea în cele de mai jos prezentăm o descriere a practicii ortografice privind principalele tipuri de cuvinte compuse.

Aceste probleme sunt prezentate pe părți de vorbire (deși unele cuvinte se pot încadra în mai multe părți de vorbire), în ordinea alfabetică a acestora.

2.2.1.Adjective

Adjectivele calificative compuse (dintre care unele sunt și substantive sau adverbe) se scriu într-un cuvânt sau cu cratimă.

Se scriu într-un cuvânt:

adjectivele (mai ales din fondul vechi) sudate (unele reprezentând tipuri rare și învechite) din cuvinte care există și independent, cu structura:

adjectiv + adjectiv (având flexiune numai la ultimul component): rozalb;

adjectiv + substantiv: pursănge (invariabil);

adverb (uneori substantivizat) + adjectiv (uneori provenit din participiul unui verb compus): binecuvântat, binefăcător, binemeritat, binevoitor; clarvăzător; preafericit;

Aceste compuse se deosebesc de îmbinările cu o structură și o componență asemănătoare, care reprezintă fie compuse mai puțin sudate, scrise cu cratimă (bine-crescut „cuviincios”), fie grupuri de cuvinte, care se scriu separat (Ibine crescut „dezvoltat bine”).

prepoziția a + tot/toate + adjectiv (tip învechit): atoateștiutor, atotputernic;

prepoziție + substantiv sau adjectiv: cuminte, deplin;

substantiv (uneori provenit dintr-un adjectiv) + adjectiv: răufăcător, răuvoitor; codalb;

izolări de propoziții: cumsecade;

adjectivele neologice care au în componență elemente de compunere: aeroportuar, autocopiativ, cronofag, electrocasnic, heliomarin, neoliberal, sociocultural;

adjective cu structura adjectiv + vocala de legătură o + adjectiv, care exprimă o unitate, având flexiune numai la ultimul element (cehoslovac „din fosta Cehoslovacie”, dacoromân ,,român(esc) din Dacia”, sârbocroat), ca și unele adjective asemănătoare împrumutate (galoromanic, retoroman);

Adjectivele cu structură și componență asemănătoare care exprimă un raport între cei doi termeni se scriu cu cratimă: ceho-slovac „dintre Cehia și Slovacia”, sârbo-croat.

adjectivele (în general provenite din participii) la forma negativă compuse cu adverbul mai intercalat între prefixul ne- și adjectiv: nemaipomenit.

Se scriu cu cratimă adjectivele compuse nesudate cu structura:

adjectiv + adjectiv, având flexiune numai la ultimul component (bun-platnic, instructiv-educativ, literar-artistic, marxist-leninist, rău-platnic), la ambele componente – (globuri) albe-argintii, (mere) dulci-acrișoare – sau invariabile: (televizoare) alb-negru;

adjectiv invariabil (desemnând o culoare) + adverb (uneori provenit din participiu) exprimând o nuanță: (bluză/bluze) galben-închis, roșu-deschis;

adjectiv (printre care unele referitoare la etnii, limbi etc.) ± vocala de legătură o + adjectiv, având flexiune numai Ia ultimul component (burghezo-democratic, chimico-farmaceutic, economico-financiar, fizico-chimic, francez-român, greco-catolic, romăno-american, ruso-român/ru s-român), ca și alte adjective asemănătoare împrumutatei anglo-normand, austro-ungar, franco-italo-spaniol, indo-european, medico-legal;

adverb (invariabil!) + adjectiv (eventual provenit din participiu), compusul prezentând o diferență de sens față de cuvintele de bază: așa-zis „pretins”, bine-crescut „cuviincios”, bine-cunoscut „celebru”, bine-venit „oportun, agreat”, drept-credincios, înainte-mergător, liber-schimbist, nou-născut, propriu-zis, sus-numit;

Ele se deosebesc de îmbinările cu o structură și o componență asemănătoare, care se scriu într-un cuvânt când sunt compuse sudate (binecuvâtat) și separat când sunt grupuri de cuvinte care își păstrează sensul (bine crescut „dezvoltat bine”).

substantiv denumind un punct cardinal + adjectiv: est-european, nord-american, nord-vestic, sud-dunărean;

În compusele complexe se recomandă ca între principalele secvențe să se folosească linia de pauză: americano-vest-german, nord-nord-vestic.

izolări de propoziții/fraze: (meșter) drege-strică.

2.2.2.Adverbe

Adverbele compuse (dintre care unele sunt și adjective sau conjuncții) se scriu într-un cuvânt sau cu cratimă.

Se scriu într-un cuvânt adverbele sudate (unele devenite neanalizabile pentru vorbitori) compuse din:

adjectiv (calificativ sau pronominal) + substantiv: altădată „odinioară”, altfel „în alt mod, în caz contrar”, astăzi, astfel, bunăoară, deseori, rareori, uneori;

adverb (± prepoziție) + adverb (uneori provenit din participiu) sau numeral: bineînțeles „desigur”; câteodată „uneori”, nicicând „niciodată”, nici(de)cum „deloc”, niciodată „în niciun moment”, numai „doar”, numaidecât „imediat”, totodată „în același timp”, totuna ,4a fel”;

adverb + conjuncție: așadar;

adverb + elementul final -va: cândva;

adverb + elementul final -și: câtuși, iarăși, totuși;

adverb (și adjectiv) provenit din participiu la forma negativă compus cu adverbul mai intercalat între ne- și participiu: nemaipomenit;

articol/numeral + substantiv: lodată „cândva, imediat, în sfârșit”;

conjuncție + pronume: dar(ă)mite;

elementul inițial fie(și)-, oare(și)-, ori(și)- + adverb: fiecum (înv.), oare(și)cum „cumva”, oricând, oricum, oriîncotro, ori(și)cât;

prepoziție (± prepoziție) + adverb: adesea, arar, deasupra, decât „numai” degeaba, 'demult „odinioară”, deplin (și adjectiv), desigur „în mod cert”, dinadins, dinăuntru, împotrivă, înadins, îndeaproape, îndelung, întocmai, (mai) prejos, (mai) presus;

prepoziție (± prepoziție) + numeral: împreună, întruna „mereu”;

prepoziție + prepoziție + prepoziție: dedesubt;

prepoziție + pronume: laolaltă;

prepoziție (± prepoziție) + substantiv: acasă, anume, aseară, defel „deloc”, degrabă „repede”, deloc „nicidecum”, deodată, departe, devale „în jos”, devreme „din timp”, dimpotrivă, diseară/deseară, împrejur, încontinuu „mereu”;

Rostirea și scrierea diseară sunt preferate lui deseară, deoarece nu se mai percepe, în general, proveniența din de + seară.

Verb + conjuncție: parcă, cică (pop.), mătică (pop.);

Tipuri izolate: alartăieri, pretutindeni, (în)totdeauna, vasăzică „adică”.

Se scriu cu cratimă adverbele compuse:

(parțial) analizabile (incluzând uneori adverbe provenite din substantive): alartăieri-dimineață, azi-mâine, azi-noapte, mâine-dimineață;

Rimate sau/și ritmate, formate din elemente care nu există independent: ceac-pac, harcea-parcea, (ni)tam-nisam;

provenite prin schimbarea categoriei gramaticale din substantivele compuse scrise cu cratimă: după-amiaza, după-amiază, după-masa, după-masă „în a doua parte a zilei”;

în care cratima notează eliziunea: dintr-adins, dintr-odată, într-adins.

Scrierea împreună deosebește asemenea adverbe de grupurile de cuvinte cu o structură asemănătoare, în care componentele își păstrează independența și înțelesul, și care se scriu în cuvinte separate: altă dată, alt fel, bine înțeles, câte o dată, de cât, defel, de grabă (De grabă, a greșit), de loc, de mult, de plin, de sigur (De sigur, e sigur), de vale, de vreme, după amiaza (După amiaza aceea toridă a urmat o seară răcoroasă), după masa (A plecat imediat după masa de prânz), fie cum (Fie cum vrei tu), în continuu, într-una (scris cu cratimă din motive fonetice), nici când, nici (de) cum, nici odată, nici o dată, nu mai, numai de cât, oare cum, o dată, ori cât, tot odată, tot o dată, tot una, va să zică „vrea să însemne”.

2.2.3.Conjuncții

Conjuncțiile compuse se scriu într-un cuvânt sau în cuvinte separate.

Se scriu într-un cuvânt conjuncțiile compuse la origine, dar sudate (unele devenite neanalizabile pentru vorbitori): deoarece, deși, fiindcă, încât (îl durea atât de tare, încât nu putea vorbi), întrucât „deoarece” (A lipsit întrucât era bolnav), precum, vasăzică (și adv.) „prin urmare, deci”.

Ele se disting astfel de locuțiunile și de grupurile de cuvinte cu o componență asemănătoare, scrise în cuvinte separate: dat fiind că, în cât (în cât („în ce dată”) suntem astăzi?, în cât timp ai scris?), întru cât „în ce măsură” (Nu văd întru cât ideea ta ar fi mai bună), va să zică „înseamnă” („o soțietatefără prințipuri, va să zică că nu le are.” Caragiale).

Se scriu în cuvinte separate conjuncțiile analizabile formate din două elemente conjuncționale: ca să, cum că, cum și, de să, încât să, precum că.

2.2.4.Interjecții

Prin natura lor, interjecțiile sunt mai greu de normat, inclusiv sub aspect ortografic, ia principiu, interjecțiile compuse se scriu într-un cuvânt sau cu cratimă.

Se scriu într-un cuvânt interjecțiile compuse sudate: behehe, heirup, iacă(tă), mehehe, tralala.

Se scriu cu cratimă interjecțiile compuse analizabile: doc-boc, haida-de, hodoronc-tronc, hop-(ș-)așa, hopa-țopa, tic-tac, tranca-fleanca, tura-vura.

Succesiunile de interjecții diferite se scriu în cuvinte separate (ia hai), iar cele sinonime se despart prin virgulă sau semnul exclamării: trosc, pleosc/trosc! pleosc!.

2.2.5.Numerale

Numeralele compuse se scriu într-un cuvânt sau în cuvinte separate.

Se scriu într-un cuvânt numeralele cu un grad avansat de sudură:

cardinale propriu-zise: seriile formate cu spre (unsprezece …) și unele serii formate prin alăturare: douăzeci…;

colective și distributive: amândoi și seriile câteșitrei, tustrei…;

ordinale: dintâi, întăiași, seriile că unsprezecelea al douăzecilea …

Se scriu în cuvinte separate unele serii de numerale mai puțin sudate (unele considerate și locuțiuni):

adverbiale: seriile (câte) o dată „nu de mai multe ori” (care răspunde la întrebarea de câte ori?: numai o dată în viață, o dată pentru totdeauna), de (câte) două ori; întâia(și)/prima dată/oară, a doua oară…;

Adverbul compus odată „cândva (în trecut sau în viitor), imediat, îndată” se scrie într-un cuvânt.

cardinale: seriile douăzeci și unu…; o sută, două suteo mie, două mii, douăzeci de mii…; un milion …; o sută unu …; o mie unu… etc.

Scrierea continuă a numeralelor cardinale, care se cere uneori în stilul administrativ, constituie o excepție.

colective și distributive (considerate și locuțiuni): seriile câte unu …, toți trei…;

fracționare (cu comportament de substantive): seriile o doime, două treimi etc.;

ordinale corespunzătoare celor cardinale din seriile de mai sus: al douăzeci și unulea …; al o sutălea, al două sutelea…; lai (o) mielea…; !al (un) milionulea…; al o sută unulea…; al o mie unulea; al douăzeci miilea…; (cel) din urmă (considerat și locuțiune).

2.2.6.Prepoziții

Prepozițiile compuse se scriu într-un cuvânt sau în cuvinte separate.

Se scriu într-un cuvânt prepozițiile compuse sudate (unele devenite neanalizabile pentru vorbitori): deasupra, dedesubtul, despre, dimprejurul, dinaintea, dinapoia, dindărătul, dinspre, dintre, dintru, împotriva, împrejurul, înaintea, înapoia, înăuntrul, îndărătul, înde, înspre, printre, printru;

Se scriu în cuvinte separate prepozițiile compuse din două sau trei elemente nesudate: ă la, de către, de dedesubtul, de după, de la, de pe, de pe lângă, de sub, fară de, în afara, în contra, până după, până în, până la, până pe după, până pe la, până pe sub, pe la, pe lângă.

Din motive fonetice, prepoziția compusă de-a din locuțiuni ca de-a berbeleacul, de-a baba-oarba, de-a latul se scrie totdeauna cu cratimă, în timp ce prepozițiile de + a + verbe la infinitiv se scriu separat sau cu cratimă, în funcție de tempo (de a/de-a scrie).

Primul component din prepozițiile compuse fără de, până la se scrie cu apostrof în cazul căderii, la pronunțarea în tempo rapid, a vocalei sale finale: far’ de milă, pân’ la tine.

2.2.7.Pronume și adjective pronominale

Pronumele și adjectivele pronominale compuse se scriu într-un cuvânt sau în cuvinte separate.

I. Se scriu într-un cuvânt toate formele pronumelor și adjectivelor pronominale sudate, compuse la origine și devenite în parte neanalizabüe, cu excepția de sub II.:

de întărire: seria lui însumi;

demonstrative: seriile lui același, ălălalt, ăstălalt, celalalt, cestălalt;

nehotărâte compuse cu:

elementele inițiale alt-, fie(și)-, fi(e)ște-,fite-, oare(și)-, ori(și)-, vre-: altceva, fie(și)care, fi(e)ștecine,fitecine, oare(și)care, ori(și)care, vreun, vreunul ș.a.;

elementul final -va: ceva, niscaiva ș.a.;

Pronumele și adjectivele compuse se disting astfel și grafic de îmbinări libere precum oare care, ori care (Oare oare dintre do fiföcut asta? Să vină toți ori care vrea).

negative: niciun, niciunul (N-a venit niciun elev/niciunul).

Se revine astfel la scrierea într-un cuvânt a tuturor formelor pronumelui !niciunul și ale adjectivului pronominal corespunzător Iniciun5 (niciuna, nici o etc.) – la fel ca a lui vreunul, vreun -, prin aplicarea consecventă a principiului conform căruia compusele trebuie distinse șl grafic de îmbinările libere asemănătoare: nici un adverb + articol (Nu e nici un om prost, nici un incult), adverb + numeral (Mă confundați, eu nu am nici un frate, nici mai mulți), nici unul adverb + pronume nehotărât (Nu-mi place nici unul, nici celălalt).

personale și de politețe: dumneata, dumnealui etc.;

reflexive cu elementul final -și: sieși, sineși;

Se scriu în cuvinte separate toate formele pronumelui relativ compus cel ce (inclusiv forma cu valoare „neutră” ceea ce), care este interpretat, din cauza flexiunii lui cel, și ca pronume + pronume.

2.2.8.Substantive

2.2.8.1.Substantive comune

Substantivele comune compuse (dintre care unele sunt și adjective) se scriu într-un cuvânt sau cu cratimă. În cazul multor compuse, sensul componentelor nu corespunde, total sau parțial, realității denumite de ele.

I. Se scriu într-un cuvânt substantivele compuse sudate, cu articulare și flexiune numai la ultimul element, formate din sau cu:

abrevieri: agromec, elinvar;

cuvinte (nelegate prin vocală de legătură) care formează compuse cu unitate semantică și gramaticală mai mare decât a celor scrise cu cratimă, având structura:

adjectiv (inclusiv provenit din numeral ordinal) + substantiv: bunăstare „prosperitate”, dreptunghi, duraluminiu, lungmetraj, primadonă (împrumutat), primăvară (din fondul vechi), scurtmetraj, triplusalt;

Compusele cu structură și componență asemănătoare, dar nesudate, se scriu cu cratimă (bună-credință „onestitate”; neologismele analizabile compuse cu prim-), iar grupurile de cuvinte în care componentele își păstrează autonomia

în cuvinte separate (bună stare „stare bună”).

adverb (uneori substantivizat) + substantiv: binecuvântare, binefacere, răufăcător, răuvoitor;

prepoziție ± prepoziție + substantiv (uneori provenit din supin sau infinitiv lung): deîmpărțit, demâncare „mâncare” (pop.), deochi, fărădelege, subsol, supat (pop.);

Se scriu în cuvinte separate, sau, din motive fonetice, cu cratimă, secvențele în care cuvintele își păstrează individualitatea (a da de mîncare; De mâncat, aș mânca, respectiv de-mpărțit).

substantiv + adjectiv: botgros (pasăre), vinars;

Se scriu separat secvențele în care cuvintele își păstrează individualitatea: bot gros (Ursul are un -).

substantiv + substantiv(e) în nominativ (sau provenit(e) din construcții cu acuzativul): blocstart, concertmaistru, electronvolt, fluorclormetan, locțiitor, metalazbest, omucidere, valvârtej (pop. „vâltoare”; folosit mai mult adverbial);

cuvinte unite prin vocala de legătură o: anotimp, aurolac, dtatomanie, ședințomanie;

elemente de compunere neologice: acvplanare, aeroambulanță, duroflex, gastroenterolog, metcdoplastie, neocomunism, policalificare, politolog, primoinfecție, teleconferință;

elemente de compunere vechi + cuvinte inexistente ca atare în limba română actuală: bașbuzuc, pravoslavnic, protopop;

Compusele incluzând cuvinte care se regăsesc în limba română actuală se scriu cu cratimă: baș-boier.

compuse parasintetice: capîntortură, codobatură, gâtlegău, mânăștergură;

tipuri izolate: atotputință, atotștiință; preaplin „dispozitiv”; sinucidere, sinucigaș; untdelemn „ulei”.

Secvențele cu structură similară în care componentele își păstrează autonomia se scriu în cuvinte separate: prea plin, unt de cacao.

Se scriu cu cratimă substantivele compuse cu unitate semantică și gramaticală mai mică decât a celor scrise într-un cuvânt (și, eventual, cu articulare și flexiune și 1a primul element), având structura:

1.-3. adjectiv + substantiv, și anume:

bun, rău: bună-credință „onestitate”; bună-creștere, bună-cuviință „politețe”; bună-dimineața (plantă); bun-gust „simț estetic”, bun-plac, bun-rămas „adio”, bun-simț „decență”; rea-credință, rea-voință;

Compusele sudate cu structură asemănătoare se scriu Intr-un cuvânt (ibunăstare „prosperitate”), iar secvențele în care componentele își păstrează autonomia — în cuvinte separate (bună creștere „dezvoltare bună”, bunul gust al libertății).

dublu, triplu: dublu-casetofem, dublu-decalitru; triplu-sec, triplu-vocd;

Secvețele cu o structură similară în care componentele își păstrează autonomia se scriu în cuvinte separate (dublu ve/dublu vî, triplu exemplar), iar cele sudate — într-un cuvânt: triplusalt.

prim și viceprim: prim-balerin, prim-balerină, prim-ministru, prim-plan,

prim-pretor, prim-procuror, prim-secretar, prim-solist, prim-solistă,prim-viceprim-ministru, viceprim-ministru;

Primăvară și primadonă se scriu într-un cuvânt, iar grupurile de cuvinte prim ajutor, prim amorez – în cuvinte separate.

Scrierea cu cratimă deosebește grafic compusele de îmbinările sintactice libere de tipul X este primul („cel dintâi”) ministru care a demisionat

interjecție + interjecție: (un) scârța-scărța (-pe-hârtie) „funcționar”;

numeral cardinal + substantiv (± adjectiv): cinci-degete, doi-frați (plante), nouă-ochi (pește), trei-leșeștile (dans), trei-frați-pătați (plantă), unsprezece-metri „lovitură de la 11 m”;

prepoziția după + substantiv: după-amiază, după-masă „a doua parte a zilei”;

substantiv + adjectiv: argint-viu „mercur”, burtă-verde „burghez”, caUturtit „libelulă”, coate-goale „persoană săracă”, făt-frumos „tânăr frumos”, jloare-domnească (plantă), gură-spartă „persoană care flecărește”, iarbă-deasă (plantă), jur-fix „zi de primire”, lemn-câinesc (plantă), mamă-mare „bunică”, mațe-negre (pește), mațe-fripte „persoană zgârcită”, Ipește-auriu (pește), piatră-vânătă „sulfat de cupru”, rămas-bun „adio”, sânge-rece „calm”, tată-mare „bunic”, vorbă-lungă „persoană care flecărește”;

În formele cu apocopă marcată prin apostrof nu se mai pune cratima: mam’mare.

Se scriu în cuvinte separate numele de funcții compuse de tipul comisar principal, director adjunct, director general.

substantiv + prepoziție + substantiv: arbore-de-cacao (plantă), bou-de-baltă „bâtlan; gândac”, brânză-n-sticlâ „persoană zgârcită”, cal-de-mare (pește), câine-de-mare „rechin”, drum-de-fier „cale ferată”, floare-de-colț (plantă), gură-de-lup ”malformație”; ochi de parâmă”, iarbă-de-Sudan (plantă), lochi-de-pisică „mineral; disc reflectorizant”, pește-cu-spadă (pește), piatră-de-var „carbonat de calciu”, poale-n-brâu „plăcintă”, punce-de-apă (crustaceu), viță-de-vie (plantă);

substantiv + substantiv în nominativ: an-lumină „unitate de lungime”, artist-cetățean, bas-bariton, bloc-diagramă, bloc-turn, cal-putere „unitate de măsură”, câine-lup (specie de câini), contabil-șef cuvânt-titlu „intrare de dicționar”, cuvânt-cheie „termen principal”, cuvânt-vedetă, decret-lege, formular-tip, general-colonel, locotenent-comandor, mamă-soacră „soacră”, marxism-leninism „doctrină”, mașină-capcană, mașină-unealtă, nord-est, pasăre-liră, pasăre-muscă (păsări), pește-ciocan (pește), pușcă-mitralierâ, situație-limită, volt-amper, watt-oră (unități de măsură), zi-lumină, zi-muncă;

Se scrie într-un cuvânt blocstart (ca și blochaus, blocnotes).

În cazul compuselor complexe de tipul nord-nord-est, nord-est sud-vest se recomandă scrierea cu linie de pauză între cele două grupuri principale.

substantiv (articulat) + substantiv în genitiv: calul-draculüi „libelulă”, cerul-gurii „palatul bucal”; ciuboțica-cucului, floarea-soarelui, gura-leului, iarba-fiarelor, ochiul-boului (plante), pasărea-paradisului (pasăre), piatra-iadului „azotat de argint”, roza-vânturilor (reprezentare grafică), sângele-voinicului (plantă), vaca-Domnului (insectă);

izolări de propoziții/fraze (majoritatea – epitete): cască-gură „persoană distrată”, ducă-se-pe-pustii „dracul”, du-te-vino „mișcare”, fie-iertatul „răposatul”; fluiem-vânt, flutură-vănt „haimana”, gură-cască „persoană distrată”, încurcă-lume, lasă-mă-să-te-las „persoană indolentă”, lă-mă-mamă „persoană incapabilă”, linge-blide „parazit”, nu-mă-uita (plantă), papă-lapte „nătăfleață”, pierde-vară „persoană leneșă”, soare-apune, soare-răsare (puncte cardinale), sparge-val „parapet”, târâie-brâu, trei-păzește (în expresii); ucigâ-l-crucea, ucigă-l-toaca „dracul”, uite-popa-nu-e-popa, vino-ncoa’/vino-ncoace „farmec”, zgârie-brănză „persoană zgârcită”, zgărie-nori „construcție foarte înaltă”;

elemente de compunere vechi + substantive existente în limba română: baș-boier, treti-logofót, vel-armaș, vtori-logofat/ftori-logofât;

Compusele de acest tip cu componente inexistente în limba română actuală se scriu într-un cuvânt: bașbuzuc.

tipuri izolate: ca-la-Breaza (dans), cuvânt-înainte „prefață”, mai-mult-ca-perfect (timp verbal), de-doi (dans), iarba-datului-și-a-faptului (plantă), mai-marele „superiorul”, sânge-de-nouă-frați (plantă; rășină), terchea-berchea „persoană de nimic”, trei-frați-pâtați (plantă).

Secvențele cu structură și componență asemănătoare în care cuvintele își păstrează autonomia se scriu separat.

Multe compuse scrise cu cratimă sunt disociabile, situație în care cratima dispare: buna sa credință; dublul său casetofon; România, prin primul ei ministru blocul acesta turn; contabilul lor șef.

Se generalizează scrierea cu cratimă a compuselor nesudate care denumesc substanțe chimice distincte și specii distincte de plante sau de animale (cu nume științifice diferite).

2.2.8.2. Substantive proprii

Unele substantive proprii (nume de persoane sau de locuri) compuse aparțin unor tipuri care se regăsesc și printre substantivele comune compuse și se scriu în aceiași mod cu acestea (v. 4.2.8.I. Substantive comune), dar există și tipuri de compuse care se întâlnesc numai printre substantivele proprii sau chiar numai printre numele de locuri, de persoane sau de instituții etc.

În cele ce urmează se au în vedere numele proprii românești, precum și unele nume de locuri străine folosite în limba română.

Unele substantivele proprii românești apar și cu alte grafii decât cele recomandate de normele academice: este vorba de nume de persoane, a căror scriere trebuie respectată, pentru a se păstra identitatea persoanei, și de nume de locuri, care apar în acte oficiale sau în lucrări de specialitate sub forme diferite de cele din limbajul obișnuit.

În funcție de gradul de unitate, substantivele proprii se scriu:

într-un cuvânt;

cu cratimă;

în cuvinte separate, astfel:

se scriu într-un cuvânt substantivele proprii sudate cu structura:

numeral cardinal + substantiv: nume de locuri (Șaptesate) sau de familie (Cincilei);

Dar Trei Brazi (cabană).

prepoziție sau articol + substantiv: nume de locuri (Subcetate, Suplai) sau de familie (Amarie(i), Celmare, Delavrancea, Dinvale);

Dar și Cel Mare, între Tarlale.

substantiv + adjectiv: nume de locuri (Câmpulung, Satulung) sau de familie (Boubătrân);

Dar Baia Mare, Barbă-Albastră.

substantiv + prepoziție + substantiv: Capdebo(u) (nume de familie);

substantiv + substantiv cu formă de nominativ- acuzativ: nume de locuri (.lacobdeal (deal), Sândominic) sau de familie (Hagiculea, Moșandrei);

Dar și Iacob Deal (sat), Hagi Culev.

compuse cu abrevieri (nume de locuri formate din fragmente de cuvinte combinate între ele sau cu cuvinte): Eurasia;

compuse provenite din izolări de propoziții sau fraze: nume de locuri (Vaideei) sau de familie (Sparionoapte);

nume proprii religioase cu o structură complexă: Atotputernicul

se scriu cu cratimă următoarele tipuri de substantive proprii:

nume de locuri (cu excepția toponimelor urbane) cu structura substantiv + substantiv cu formă de nominativ-acuzativ, și anume:

formate din două nume proprii de loc: Cluj-Napoca (localitate), Bicaz-Tulgheș (pas), Bistrița-Năsăud, Caraș-Severin (județe), Guineea-Bissau (stat), Îezer-Păpușa (masiv muntos);

cu structura nume propriu de loc + substantiv comun cu rol distinctiv (de cele mai multe ori termen generic geografic sau teritorîal-administrativ): Devcea-Est, Devcea-Vest (vârfuri de deal), Domnești-Sat, Domnești-Târg (localități);

Dar și IacobdeaH (deal).

cu structura substantiv comun + nume propriu de loc (de cele mai multe ori în compuse cu un termen generic care nu se mai folosește actualmente pentru realitatea denumită sau are un sens care nu corespunde realității locale actuale): Baia-Sprie, Ocna-Șugatag (localități), Pârăul-Cărbum (pădure);

nume de persoane reale și de personaje, și anume:

prenume și nume de familie compuse din două nume de persoane: Ana-Maria; loan Piuariu-Molnar;

nume de familie cu structura nume de persoană + nume geografic: Niculescu-Buzău, Rădulescu-Motru;

nume de personaje istorice, literare, religioase cu structura nume de persoană + substantiv comun indicând un rang, un grad, o funcție etc. (indiferent de ordine): Fărcaș-Aga, Roșu-împărat (dar împăratul Roșu), Ali-Pașa, Negru-Vodă; Baba-Cloanța, Hagi-Tudose;

Unele nume de persoane se scriu și într-un cuvânt: Anamaria, Hagiculea.

nume de personaje cu structura:

substantiv + substantiv cu formă de nominativ-acuzativ: Rilă-Iepurilă;

substantiv în nominativ-acuzativ + substantiv în genitiv: Păunașul-Codrilor, Zâna-Zânelor;

substantiv + adjectiv: Barbă-Albastră, Făt-Frumos, Harap-Alb;

substantiv + prepoziție sau adverb + substantiv: Craiul-de-Rouă, Șchiopul-cât-Cotul;

adjectiv + ca + substantiv: Albă-ca-Zăpada;

verb + substantiv (provenite din izolări): Strâmbă-Lemne;

nume de personaje cu structură complexă: Statu-Palmă-Barbă-Cot, Jumătate-de-Om-Călare-pe-Jumătate-de-Iepure-Șchiop, Tic-Pitic-Inimâ-de-Voinic;

se scriu separat:

numele proprii geografice sau administrativ-teritoriale, inclusiv din toponimia urbană (cu excepția celor de sub 1.), cu structura:

propoziție + substantiv: între Tarlale (stradă), La Om (vârf);

Dar Subcetate.

substantiv + adjectiv: Asia Mică, Baia Mare, Marea Neagră, Noua Zeelandă, Peninsula Balcanică, Piatra Arsă (platou montan);

Dar Câmpulung.

substantiv + numeral, indiferent de ordine: Bulevardul 1848, Trei Brazi (cabană), Zece Mese (stradă);

Dar Șaptesate.

substantiv + prepoziție + substantiv sau adverb: America de Nord, Câmpia de Vest, Cuțitul de Argint (stradă), Gara de Nord, Vințu de Jos;

substantiv + substantiv cu formă de nominativ-acuzativ (și valoare de apoziție): Câmpia Burnas (stradă), Republica Moli, Sultanatul Oman;

substantiv + substantiv în genitiv: Balta Brăilei, Calea Victoriei, Delta Dunării, Gura Teghii (comună), Peștera Muierii, Piața Unirii, Valea lui Mihai (oraș);

cu structură complexă: Cracul cu Doi Lupi (punct geografic), Oceanul înghețat de Nord;

nume de persoane reale și de personaje cu structura:

nume propriu de persoană + prepoziție + nume propriu de loc: Pop de Bâsești, Radu de la Afumați;

Când se consideră că prepoziția face parte din numele de familie, nu se scrie separat: Delaorancea.

prenume ± cel + adjectiv: Alexandru cel Bun, Mihai Viteazul, Mircea cel Bătrân, Petru Șchiopul, Stan Pățitul, Ștefan cel Mare.

Când cel face parte din numele de familie, acesta se poate scrie și într-un cuvânt: Celmare sau Cel Mare.

Numele de localități, de artere urbane sau de instituții provenite prin adoptarea altor nume proprii (în special de personalități, personaje, sau a unor nume geografice) trebuie să respecte scrierea numelor proprii respective: Mihail Kogălniceanu, Mircea cel Bătrân (localități), Sfântul Gheorghe, dar aceasta nu se întâmplă totdeauna, cf. Mihai Viteazu, numele a cinci sate.

2.2.9.Verbe

Puținele verbe compuse și parasintetice sunt sudate și se scriu, toate, într-un cuvânt: a se autoacuza, a binecuvânta, a binedispune, a binevoi, a scurtcircuita, a se sinucide; a electrifica, a legifera, a multiplica, a prolifera, a telecomanda; a îngenunchea, a prescurta, inclusiv formali accidentale ca a furgăsi, afurlua.

Se scrie într-un cuvânt gerunziul negativ compus cu adverbele mai sau prea intercalate între prefixul ne- și verb: nemaiștiind, nepreaștiind (ca și neștiind).

2.3.Scrierea locuțiunilor

I. Locuțiunile se scriu în general în cuvinte separate, nedeosebindu-se grafic de grupurile libere de cuvinte. Este vorba de locuțiuni:

adjectivale: altfel de „diferit”, astfel de „asemenea”, de prim rang „de calitatea întâi”;

adverbiale: altă dată „în altă împrejurare”, alte dâți „în alte împrejurări”, cu bună știință, de bunăvoie „benevol”, de altfel „de altminteri”, în jur „în preajmă”, în jur de „aproximativ”;

conjuncționale: chit că, dat fiind că (considerată și îmbinare liberă), lodată ce, până ce, pănă să;

interjecționale: Doamne ferește;

prepoziționale: de jur împrejurul, în duda, în jurul, în locul, lodată cu;

În locuțiunile odată ce „după ce, din moment ce” și odată cu „în același timp cu”, adverbul odată se scrie într-un cuvânt

pronominale: Domnia Lui, Excelența Sa, Înalt Preasfinția Voastră, Măria Ta;

substantivale: aducere aminte „amintire”, alter ego „dublu”, Ibăgare de seamă „atenție”;

verbale: a aduce aminte „a aminti”, a avea de-a face, a băga de seamă „a observa”, a da năvală „a năvăli”;

Scrierea în mai multe cuvinte distinge unele locuțiuni de cuvintele compuse cu o componență identică sau asemănătoare, scrise într-un cuvânt (altădată „odinioară”, fiindcă „deoarece”), sau de grupuri de cuvinte scrise diferit (de alt fel „de alt soi”).

Din punctul de vedere al scrierii ca locuțiuni nu sunt semnificative situațiile în care unele elemente din componența lor sunt scrise cu cratimă din motive fonetice — totdeauna (de-a berbeleacul, Idintr-odată) sau accidental, pentru a reda rostirea lor în tempo rapid (așa și așa/așa și-așa) — sau pentru că sunt cuvinte compuse (de (pe) când Adam-Babadam).

Se scriu cu cratimă unele locuțiuni adverbiale rimate sau/și ritmate: calea-valea, căine-câinește, fuga-fuguța, treacă-meargă, vrând-nevrând.

Se despart prin virgulă grupurile componente ale unor locuțiuni adverbiale cu structură simetrică, uneori rimate sau/și ritmate: cu chiu, cu vai; de bine, de rău; de voie, de nevoie.

2.4.Scrierea grupurilor de cuvinte

Grupurile relativ stabile (unele interpretate și ca locuțiuni) se scriu în cuvinte separate (iar cu cratimă numai din motive fonetice). Este vorba de îmbinări în care elementele componente își păstrează sensul de bază, care corespunde realității denumite, cu structura:

adjectiv + substantiv: dublu ve/dublu vt, prim ajutor, prim amorez,” triplu exemplar;

Dar se scriu într-un cuvânt sau cu cratimă substantivele compuse cu o structură asemănătoare: dublu-casetofon, prim-balerin, primadonă; primăvară, prim-plan, triplu-sec.

adverb + adjectiv (în general provenit din participiu): bine crescut „dezvoltat bine” (aluat -), bine cunoscut „știut bine” (caz – de toată lumea), bine înțeles „priceput bine”, bine venit „sosit cu bine” (- din război);

adverb + adverb: nici odată „nici odinioară” (Nu l-am crezut -, nu-l cred nici acum);

adverb + articol: nici un (Nu e un om prost și nici un incult).

adverb + numeral: câte o dată (tempo lent) „câte o singură dată” (Mănâncă numai – pe zi), nici o dată „nici măcar o singură dată” (Nu numai că n-a citit lecția de mai multe ori, dar n-a citit-o -);

prepoziție + adverb: de mult „de mult timp” (N-a mai venit -);

prepoziție + substantiv sau verb la supin: de mâncare, de mâncat (a da de mîncare; De mâncat, aș mânca); după masa de prânz, Idupă prânz.

Dar se scriu într-un cuvânt sau cu cratimă compusele cu o structură asemănătoare: demăncare, demâncat „mâncare”, după-amiază, după-masă „a doua parte a zilei”.

substantiv + adjectiv sau adjectiv + substantiv: apă minerală, bună creștere „dezvoltare bună” (O – a plantelor se realizează greu), bună dimineața (formulă de salut), bună stare „stare bună”, comisar principal, director adjunct, director general;

substantiv + prepoziție + substantiv: unt de cacao etc.

Grupurile relativ stabile de cuvinte se deosebesc de cuvintele compuse cu structură și componență asemănătoare, în care elementele componente nu-și păstrează sensul de bază și nu corespund realității denumite și care se scriu fie cu cratimă (bine-crescut „cuviincios”, bine-cunoscut „celebru”, bine-venit „oportun, agreat”; lapă-albă „cataractă”, bună-creșiere „politețe”, Ibună-dimineața „plantă”, piatră-vânătă „sulfat de cupru”), fie într-un cuvânt: bineînțeles „desigur”, bunăstare „prosperitate”, câteodată „uneori”; demult „odinioară” (S-a întâmplat -), niciodată „nicicând”, nidun (adjectiv pronominal), untdelemn „ulei”.

Capitolul 3. Aspecte gramaticale (flexiunea compuselor). Abateri frecvente de la normal

3.1. Structura morfologică a cuvintelor

Numim unitate lexicală: un cuvânt simplu (casă, cer, om, harnic, (a) scrie, bine, cu, la), un cuvânt compus (untdelemn, câine-lup, floarea-soarelui, pierde-vară), o locuțiune (de treabă, a băga de seamă, din când în când, prin urmare). Tot unități lexicale, de un tip special, trebuie considerate și construcțiile mai complexe care funcționează ca entități distincte în vorbire și a căror structură, deși analizabilă sintactic, nu poate fi modificată. Modificările, oricare ar fi ele, implică anularea construcției ca entitate distinctă. Astfel de unități sunt expresiile (se face luntre și punți = “a face tot posibilul”, cum te văd și cum mă vezi = “evident sigur”) și cele mai multe din zicători (are zile cu carul = “are mult de trăit”; a ajuns în mintea copiilor = “și-a pierdut maturitatea în gândire”; na-ți-o frântă că ți-am dres-o = “s-a încurcat și ma rău în treburi neclare”), precum și proverbele (Când sunt doi, puterea crește. Cine se scoală de dimineață departe ajunge. Prietenul la nevoie se cunoaște.).

Cuvântul este o structură fonică la care se asociază un sens, aptă să îndeplinească o funcție în comunicare (om, floare, harnic, doi, eu, a scrie, sus, pe, și). În lingvistica modernă, termenul cuvânt este înlocuit cu lexem (format după modelul lui fonem și morfem), dar nu toți cercetătorii acordă noului concept aceeași semnificație. De asemenea, după cum arată Theodor Hristea (Introducere în studiul vocabularului), unii lingviști fac o deosebire netă între lexic și vocabular, considerând că al doilea termen trebuie să desemneze numai un domeniu din vasta sferă a celui dintâi. Astfel de ”domenii” care aparțin lexicului sunt, spre exemplu, vocabularul politic sau social politic, vocabularul economico-flnanciar, vocabularul sportiv, vocabularul aviației, al marinei, ș.a.m.d. Pe de altă parte, unii cercetători stabilesc o opoziție între lexicu limbii și vocabularul unui text dat atunci când fac statistică lexicală.

Structura fonică (sonoră) alcătuiește învelișul sonor, material, (grafic este notată prin litere), adică forma cuvântului. Forma poate suferi modificări fără să se modifice sensul lexical. Acestea sunt cuvinte flexibile (om – oameni; negru – neagră; a scrie – scriu – scriam – scrisesem – voi scrie). Sunt și cuvinte a căror formă rămâne neschimbată. Acestea sunt cuvinte neflexibile (așa, cum, pe, și, fiindcă, vai).

Unele cuvinte denumesc (om, carte, floare), altele exprimă însușiri (cald, rece), caracteristici (bine, așa), acțiuni (a citi, a scrie), se referă la numărul și la ordinea prin numărare a obiectelor (unu, amândoi, al treilea), al numelor obiectelor (eu, acesia, nici unul); exprimă sau imită fără să numească (vai!, ah!, scârț!). Toate aceste cuvinte au în vedere fapte reale, ele au un înțeles (obiectiv) considerate izolat, de aceea se numesc cuvinte autonome.

Alte cuvinte au un înțeles foarte abstract, servind la exprimarea unor relații care se stabilesc între cuvintele autonome în cadrul unei comunicări: acestea sunt instrumente gramaticale (în, pe, că, și, -1, -le).

Din examinarea cuvintelor parte, părtaș, împărți și a formelor fiecăruia dintre ele (părți, părtași, împărțim, împărțea, împărțise etc.) se constată pe de o parte că între ele există un element comun -part- (părt- sau -părț), pe de alta că există diferențe de formă de la unul la altul și că de aceste diferențe de formă sunt legate diferențe de sens lexical sau gramatical.

În structura unui cuvânt se pot distinge elementele constante de elementele variabile și elementele cu valoare lexicală de cele cu valoare gramaticală. Orice cuvânt are o rădăcină, la care se pot adăuga prefixe, sufixe și desinențe, cuprinse sub denumirea generală de afixe. Rădăcina este purtătoarea sensului lexical; afixele pot fi lexicale sau gramaticale (desinențele sunt afixe exclusiv gramaticale, prefixele sunt, cu unele excepții, pur lexicale, dar sufixele sunt și lexicale și gramaticale).

Pentru orice element care intră în structura morfologică a unui cuvânt (rădăcină sau afix) se folosește uneori termenul morfem. Alteori acest termen este folosit cu alte înțelesuri: fie ca sinonim cu termenul afix, fie ca termen generic pentru desemnarea oricărui element (afixe, alternanțe fonetice, accent, intonație, cuvinte ajutătoare, chiar topica) prin care rădăcinile se transformă în cuvinte și prin care pot fi exprimate diversele categorii gramaticale; aceste două înțelesuri se deosebesc de primul prin faptul că exclud deopotrivă rădăcina din rîndul morfemelor.

Terminația nu este o noțiune legată de structura morfologică a cuvintelor, întrucât nu este vorba de o valoare definită într-un anumit fel: terminație poate fi și sufixul -(i)tor din gînditor, și desinența -m din gândeam, și -d din rădăcina lui gând. De aceea acest termen poate fi acceptat numai pentru elemente care nu sunt privite din punctul de vedere al structurii interne, al formării cuvintelor și al flexiunii.

Rădăcina împreună cu sufixe sau prefixe formează o temă. Tema este deci o grupare de elemente din structura unui cuvânt.

Rădăcina este elementul neanalizabil din punct de vedere morfologic comun mai multor cuvinte cu sens înrudit (care pot aparține unor părți de vorbire diferite, dar alcătuiesc o familie). La cuvintele flexibile rădăcina nu constituie de obicei singură un cuvânt sau o formă gramaticală, ci i se adaugă unul sau mai multe afixe (parte, părtaș, împărți).

Caracteristica de element comun mai multor cuvinte pe care o are rădăcina poate fi ascunsă uneori de alternanțele fonetice: de exemplu, rădăcina -part- apare drept -part- în părtaș și drept -părț- în împărți. În unele situații există chiar modificări fonetice mai mari (fără caracter de alternanțe), explicabile din punct de vedere istoric; de exemplu, modificările produse în consoana finală a rădăcinii unor verbe înaintea sufixului perfectului simplu -se-: d, t, n dispar (arde – arse, scoate -scoase, pune – pusei), iar c, g sau dispar (zice – zise, înțelege-înțelese) sau devin p (coace – coapse, frige – fripse).

La unele cuvinte rădăcina a suferit în evoluția ei modificări care au dus la crearea a două serii de forme flexionare mult deosebite: în această situație sunt verbele cu serii de forme diferite rezultate din diferența de accentuare (a lua, a mânca, a usca); aceste cuvinte au flexiune neregulată din cauza modificărilor fonetice mari ale rădăcinii. La alte cuvinte neregularitățile de flexiune datorate rădăcinii nu sunt de natură fonetică, ci reprezintă resturi izolate ale unor procedee morfologice din limba latină: verbe la care unele forme au rădăcina reduplicată (a da, a sta) sau substantive cu plurale ca oameni față de om. Neregularitatea cea mai mare în privința flexiunii o prezintă verbul a fi, cu rădăcini diferite (sunt, este, era, fu, fost).

În general evoluția fonetică a unor cuvinte a dus la modificări care îngreunează analiza rădăcinii (de exemplu: flexiunea pronumelui personal el, ea sau flexiunea verbului a avea) și chiar recunoașterea unității lexicale căreia îi aparține o formă (de exemplu faptul că auxiliarul viitorului voi, vei, va, vom, veți reprezintă forme specializate de prezent ale verbului a vrea).

Prefixele. Se numește prefix afixul adăugat înaintea rădăcinii (exemple: în- din împărți sau înflori; des- din desface). Prefixele au în limba română numai valoare lexicală, de elemente cu care se formează cuvinte noi (fie numai cu ajutorul prefixelor: încrede, desface, răscruce, fie cu adăugarea simultană a unor sufixe în așa-numitele derivate para- sintetice: înflori).

Există însă și situații în care valoarea unor prefixe este foarte apropiată de valoarea unor elemente gramaticale. De exemplu, prefixe ca stră-, extra-, ultra-, arhi-, hiper- formează adjective cu înțeles de super-lative: străvechi, extrafin, ultraelegant, arhiplin, hipersensibil. Unele prefixe au valoare aspectuală: a- în adormi. Datorită faptului că unele moduri verbale (gerunziul, participiul și supinul) primesc prefixul negativ ne-, spre deosebire de toate celelalte moduri care se construiesc cu adverbul nu (de exemplu: a nu ști, nu știu, n-am știut față de neștiind, neștiut), se creează impresia că flexiunea verbală cuprinde forme negative.

Sufixele. Se numesc sufixe pe de o parte toate afixele cu valoare lexicală adăugate după rădăcină (acestea sunt sufixe lexicale, care formează cuvinte noi: -aș din părtaș), pe de altă parte unele afixe cu valoare morfologică adăugate tot după rădăcină sau după sufixele lexicale (acestea sunt sufixe gramaticale, care intră în alcătuirea unor forme flexionare). Sufixele gramaticale – morfologice sau flexionare – exprimă în limba română modul și timpul la verbe: de exemplu, modul gerunziu se formează eu sufixul -înd sau -ind (cântând, citind), timpul imperfect, după conjugări, cu sufixul -a sau -ea (cântam, băteam, citeam). O formă verbală se poate realiza și cu două sufixe gramaticale, de exemplu mai mult ca perfectul comportă sufixul perfectului simplu, care e, după conjugări, -a, -i, -î, -u sau -se, urmat de sufixul mai mult ca perfectului -se-: băt-u-se, scri-se-se.

La limita dintre sufixele gramaticale și cele lexicale, este sufixul -isim care formează superlativul unor adjective ca rarisim, simplisim. Acest tip nu este însă răspândit, încât adjectivele respective dau impresia unor cuvinte aparte față de pozitivul lor.

Tema. Rădăcina împreună cu prefixele și sufixele alcătuiesc tema. După cum sufixele sunt lexicale sau gramaticale, se distinge tema lexicală comună întregii flexiuni a unui cuvânt de tema specifică unui timp: astfel, împărț(i) este tema comună întregii flexiuni a verbului împărți, în timp ce împărțea- este tema specială a imperfectului (împărțeam, împărțeai etc.), iar împărțise- tema mai mult ca perfectului (împărțisem, împărțiseși etc.).

Spre deosebire de rădăcină, tema este comună deci numai formelor unuia și aceluiași cuvânt; în familia cuvântului parte există o rădăcină comună part-, din care se creează o mulțime de teme: părtaș-, împârț(i), împărțeal(ă), împărtăș- etc., caracteristice pentru câte un cuvânt.

Tema poate suferi alternanțe fonetice, atât în rădăcină, cât și în sufixele lexicale: împarte față de împărți; împărțeală față de împărțeli. La fel ca la unele rădăcini, modificările fonetice explicabile din punct de vedere istoric pot ascunde unitatea temei într-o paradigmă, de exemplu tema prezentului indicativ.

Există situații când în flexiune se produc schimbări de temă prin înlocuirea unui sufix lexical cu altul (este vorba de fapt de împletirea unor forme de la cuvinte originar diferite): astfel, substantivele formate cu sufixul diminutival -ică au pluralul în -ele (floricică – floricele), adjectivele formate cu sufixul diminutival -el au femininul singular în -ică, iar femininul plural în -ele (tinerel, tinerică, tinerele).

Ca și rădăcina, tema nu constituie de obicei singură un cuvânt, ci i se adaugă desinențe (singurele afixe care nu intră în alcătuirea temei).

Desinențe1e. Se numesc desinențe afixele gramaticale care se adaugă după rădăcină sau după temă pentru a arăta: numărul și cazul la substantive; genul, numărul și cazul la adjective; persoana (și numărul) la verbe. Astfel, la singularul basm se adaugă desinența -e pentru a forma pluralul basme. La masculinul bun se adaugă desinența -ă pentru femininul bună, care la genitiv-dativ singular și la plural înlocuiește desinența -ă cu -e: bune. La mai mult ca perfectul împărțise se adaugă desinența -m pentru persoana I, -și pentru persoana a Il-a singular etc.

O formă gramaticală nu poate avea decât o singură desinență. De obicei desinența este formată dintr-un singur sunet (-e, -ă, -m), unele au însă un corp mai mare (exemplu: -uri) și chiar o structură analizabilă. De exemplu, în actualele desinențe de persoana I și a II-a plural la perfectul simplu -ram, -râți, adevăratele desinențe personale sunt numai -mși -ți: -ră era numai desinența persoanei a IlI-a plural a perfectului simplu, dar de acolo s-a extins și la celelalte două persoane la același timp și număr, precum și la toate persoanele pluralului de la mai mult ca perfect. Desinențele verbale folosite la unele persoane ale prezentului indicativ și conjunctiv și ale imperativului -ez, -ezi, -ează, -eze sau -esc, -ești, -este, -ească, care sunt desinențe întrucât caracterizează anumite persoane, nu un timp sau mod în întregime ca sufixele gramaticale, sunt și ele analizabile într-un element -ez- sau -esc- urmat de desinențele propriu-zise.

În flexiunea unor cuvinte pot exista forme alcătuite din rădăcină sau temă la care nu se adaugă nimic. în asemenea situații se vorbește de sufixul gramatical zero sau de desinența zero, pentru că, față de alte forme cu sufixe gramaticale sau cu desinențe exprimate, lipsa acestor mărci formale constituie ea însăși o marcă de diferențiere a unor forme de altele.

Față de formele de plural gânduri, degetare, singularul substantivelor citate prezintă forme cu desinența zero: gând (egală cu rădăcina), degetar (egală cu tema: rădăcină + sufix lexical). Față de toate celelalte persoane ale timpului respectiv, persoana a IlI-a singular la imperfect, perfectul simplu și mai mult ca perfect se caracterizează prin desinența zero: mergeam, mergeai, dar mergea; mersei, merseși, merse; mersesem, merseseși, mersese. Față de formele de persoana I plural tăcem sau fugim, care au și sufix temporal (e-, -i-) și desinență personală (-m), formele de persoana I singular tac, fug au și sufix și desinență zero.

Distincția dintre diversele elemente din structura morfologică a unui cuvânt și dintre valorile unui element nu este totdeauna clară și netă. Există situații cînd același afix are în același timp două sau chiar trei valori diferite în structura cuvântului: sufix lexical și desinență; sufix gramatical și desinență; sufix lexical și sufix gramatical; sufix lexical, gramatical și desinență. Exemple:

Într-un substantiv cum e poetă, -ă este pe de o parte sufix lexical de formare a unui substantiv feminin (altul decât substantivul masculin poet; cf. doctoriță față de doctor), pe de alta desinență de nominativ-acuzativ singular (forma pentru genitiv-dativ singular și pentru toate cazurile la plural este poete).

În forma de persoana a IlI-a a conjunctivului prezent (să) cânte, -e este și sufixul gramatical al modului conjunctiv timpul prezent (deosebește prezentul conjunctiv de prezentul indicativ cântă), dar și desinența de persoana a III-a singular și plural (deosebește aceste persoane de celelaltj: persoane ale conjunctivului prezent: să cânt etc.).

În verbul cuminți, -i este sufix lexical de formare a unui verb și sufix gramatical care marchează modul infinitiv (și prezentul indicativ, perfectul simplu) față de alte moduri, de exemplu față de indicativul imperfect cumințea.

În forma de persoana a III-a a indicativului prezent acordă, -ă reprezintă sufixul lexical de formare a unui verb de conjugarea I (este o variantă a sufixului -a care marchează verbul acorda față de substantivul acord), dar este și sufixul gramatical al prezentului indicativ (față de prezentul conjunctiv să acorde) și desinența persoanei a III-a singular și plural (față de acord, acorzi, acordăm, acordați).

În împrejurări de acest fel, în care un sufix (lexical sau gramatical) se confundă cu o desinență, se ajunge ca tema cuvântului respectiv să difere în cursul flexiunii. Astfel, deși un sufix gramatical trebuie, în principiu, să caracterizeze toate persoanele unui timp sau mod, la indicativul prezent al unui verb de conjugarea I cum e acorda se constată următoarea situație: forma de persoana I singular acord are sufix și desinență zero; la persoana a II-a acorzi sufixul e tot zero, iar fosta desinență s-a confundat cu alternanța consonantică; la persoana a IlI-a singular și plural acordă sufixul este, după cum s-a arătat mai sus, contopit cu desinența (și cu sufixul lexical); numai la persoana I și a II-a plural acordăm, acordați există exprimate și sufixul temporal (dar în două variante: -ă- și -a-) și desinența personală (-m și -ți).

În structura unor cuvinte se pot întâlni elemente de formare care se lasă mai greu încadrate în categoriile de afixe general recunoscute, în această situație este, de exemplu, -a: la adverbe și locuțiuni adverbiale (acuma, aicea, de-a binelea), unde nu are un sens lexical sau gramatical sesizabil; la numeralele ordinale (al doilea), unde este parte constitutivă a formei acestei specii de numeral; la unele pronume, relative, nehotărâte și demonstrative, și la unele numerale cardinale, de cele mai multe ori ca marcă a valorii pronominale sau substantivale față de valoarea adjectivală (genitiv-dativ: căruia, altuia, amîndurora), uneori în legătură și cu topica (la acesta ca adjectiv). În aceeași categorie ar putea fi pus elementul -ia care întărește valoarea demonstrativă a unor adverbe (acolo-ia) sau pronume (asta-ia), dar acesta se deosebește de -a prin faptul că e mai separat de cuvântul însoțit. Greutatea calificării elementelor de acest fel se datorează atât lipsei de claritate a rolului îndeplinit, cât și caracterului neunitar al valorilor unui element și al grupului de elemente parțial asemănătoare.

Pentru elementele de acest fel (-a, -ia) se folosește de obicei termenul particulă, care însă e lipsit de conținut precis și are și alte întrebuințări (apare folosit și pentru cuvinte ca adverbele de afirmație și de negație da, nu etc., adverbul interogativ oare etc.).

3.2. Mijloace fonetice folosite în flexiune

Elementele de ordin fonetic folosite în flexiune pentru a diferenția formele gramaticale ale unui cuvânt sunt alternanțele fonetice sunt accentul și intonația. Ele apar fie alături de alte mărci ale unei forme (împreună cu modificări produse în forma unui cuvânt prin afixele gramaticale), fie ca mărci exclusive.

Cu valoare gramaticală, dar fără să marcheze propriu-zis forme gramaticale, se folosește și cantitatea: lungirea și dublarea sunetelor exprimă ideea de intensitate, apropiată de superlativ sau de aspect, dar nu creează forme flexionare ale cuvintelor respective.

Alternanțele fonetice. Se numesc alternanțe fonetice variațiile suferite de foneme în diferite forme gramaticale ale aceluiași cuvânt (sau în cuvintele, derivate, din aceeași familie). De exemplu, vocala ă alternează cu e în măr-mere, băț-bețe, spăl-speli; consoana k alternează cu c în ac-ace, plec-pleci-plece. Există alternanțe cu doi termeni (k/c) și cu trei termeni (a/ă/e în. văd-vezi-vadă).

Alternanțele vocalice se produc între vocale (de exemplu alternanța ă/e citată mai sus) sau între vocale și diftongi: e/ea în negru – neagră și ojoaju în rog – roagă – rugăm. Ele au loc mai ales în rădăcini, ca în toate exemplele date pînă acum, și în sufixe lexicale (de exemplu, în amețeală – amețeli, lemnos – lemnoasă). Alternanțele vocalice apar de obicei împreună cu alte modificări produse în forma cuvântului și prin afixe diferite sau prin alternanțe consonantice. În limba literară ele pot constitui numai în mod excepțional singura marcă a unei forme: în flexiunea verbului a preceda formele precedă (persoana a III-a singular și plural a indicativului prezent) și (să) preceadă (aceleași persoane la conjunctivul prezent) se deosebesc numai prin alternanța vocalică din interiorul temei; cf . și flexiunea pronumelui demonstrativ sg. m. acesta, f. aceasta.

Alternanțele consonantice se produc mai ales la sfârșitul cuvântului, afectând consoana finală a temei (de exemplu ac-ace sau plec-pleci); mai rar se modifică o consoană inițială a unui grup de la sfârșitul temei (de exemplu albastru- albaștri). De cele mai multe ori unul dintre termenii unei alternanțe consonantice este o consoană finală palatalizată rezultată din contopirea (numită adesea fuziune) cu fosta desinență -i: există alternanțe consonantice între ai căror termeni deosebirea constă numai în timbrul suplimentar palatal (cutez-cutezi ) și altele la care consoana nepalatalizată se opune unei consoane palatalizate diferite (obraz- obraji); în ambele situații această contopire face ca alternanța consonantică să fie simțită drept marcă flexionară neînsoțită de afix. Uneori palatalizarea unei consoane a mers până la dispariția ei: consoana propriu-zisă a dispărut și fostul ei timbru palatal s-a păstrat ca element semivocalic; așa sunt alternanțele n/i în spun- spui, l/i în cal-cai și r/i în pier-piei.

Alternanțele fonetice se pot produce în toate cuvintele care prezintă condiții fonetice identice (alternanța k/c) sau numai la unele dintre ele:

a) numai la unele părți de vorbire (alternanțele n/i sau r/i la verb) sau numai la unele clase gramaticale din cadrul unei părți de vorbire (alternanța a/ă sub accent apare la substantiv numai la substantivele feminine și la cele neutre în -ău);

b) numai la cuvinte mai vechi, eventual 1a neologisme mai răspândite sau apropiate de unele cuvinte vechi (alternanțele vocalice el ea, o/oa, a/ă accentuat sunt rare la cuvintele noi; repartiția alternanțelor consonantice z/zi și z/ji privește deosebirea dintre cuvinte vechi ca obraz- obraji și noi ca vietnamez- vietnamezi). De aceea nu se pot da reguli absolute cu privire la condițiile de apariție a unei alternanțe.

Într-o fază mai veche a limbii alternanțele fonetice au fost condiționate de anumite poziții ale fonemelor în cuvânt. De exemplu, cuvinte ca vacă, mic, care prezintă astăzi alternanța k/c, aveau în limba latină în toate formele lor fonemul k, dar înaintea unui e sau i consoana oclusivă velară k a devenit, prin asimilare, semioclusiva prepalatală c. Astăzi alternanța k/c nu mai este condiționată fonetic (de la a marca indicativul prezent e marchez cu k (nu c) + e), ci apare numai ca mijloc de deosebire a unor forme gramaticale: în forme ca dinamici, colhoznici, plurale ale unor cuvinte noi, c nu mai este condiționat de o vocală următoare (-i este aici numai literă ajutătoare, semn grafic al rostirii literei c drept c), dar cuvintele respective se supun tipului de plural al cuvintelor mai vechi.

Și astăzi există condiții fonetice de care se leagă unele alternanțe. Pentru alternanțele vocalice interesează accentul (o accentuat alternează cu u neaccentuat: rog- rugăm), vocala din silaba următoare (e accentuat alternează cu ea cînd în silaba următoare este un ă: negru-neagră), consoana precedentă și un sunet următor (ă alternează cu e după consoane labiale și înaintea unei consoane palatalizate sau a unei silabe în care sunt vocalele e, i: măr-meri, măr-mere). Dar multe alternanțe nu mai au caracter obligatoriu în condițiile date. Există chiar verbe vechi la care s-a reintrodus o neaccentuat în flexiune: dormi, dormim (față de formele vechi și regionale durmi, durmim etc. ca muri, murim). În neologisme e accentuat se poate menține așa și când e urmat de ă: adjectivele feminine modernă, grotescă (dar pitorească), verbe ca posedă etc. La unele verbe noi s-a aplicat alternanța o/oa (ex. convoacă), prin analogie cu verbele vechi, la cele mai multe însă nu (ex. evocă, aprobă, denotă).

Accentul. În flexiune, accentul de intensitate al cuvântului se poate muta de pe o silabă pe alta, astfel încât locul accentului contribuie la diferențierea unor forme gramaticale.

În flexiunea substantivului accentul mobil constituie o excepție. Substantive vechi cu accentul mobil în flexiune sunt nόră- pl. nurόri și sόră -pl. surόri; mai numeros este tipul reprezentat de împrumuturi recente cu structură formală neobișnuită: substantive ca rádio -radiόuri, zéro – zerόuri etc. La adjective, de asemenea, accentul mobil în flexiune e o excepție: toți – tuturόr. Mei la substantive, nici la adjective, accentul nu are singur valoare morfologică, întrucât însoțește totdeauna alte modificări formale.

În flexiunea verbală, mutarea accentului de pe o silabă pe alta este frecventă. De obicei și aici el însoțește alte mărci formale: véde – vedém, închide – închideám, táie – tăié, báte- bătú etc. Există însă situații în care două forme verbale se deosebesc numai prin accent: aceasta se întâmplă la multe verbe de conjugarea I, la care locul accentului deosebește persoana a III-a singular a prezentului indicativ de aceeași persoană a perfectului simplu: áră – ară, aprόpie – apropié, scútură -scuturá etc.

Intonația. Variațiile de înălțime în pronunțarea unor cuvinte pot caracteriza unele forme gramaticale. Astfel, cazul vocativ și modul imperativ au de obicei o intonație specifică. Această intonație proprie poate apărea însoțind alte mărci în formele speciale de vocativ (exemple: Alexandre! prietene! Ano! iubito! Radule! iubitule!) sau de imperativ (du! fă! etc.), dar poate constitui și singura marcă a acestor valori gramaticale: formele de vocativ identice cu nominativul (Andrei! Jrate! tovarăși! Maria! mamă! domnul! ) sau cu dativul plural (fraților!) și formele de imperativ identice cu indicativul (persoana a II-a singular la majoritatea verbelor: cântă! bea! lucrează! stai! taci! etc., iar la plural la toate verbele cu excepția lui a fi: dați! faceți! veniți! etc.) sunt marcate formal numai prin intonația de adresare.

Prin intonația exclamativă se poate da valoare de superlativ unui -adjectiv sau adverb (Frumoasă carte! Bine a răspuns!), dar nu e vorba deforme propriu-zise de superlativ.

3.3.Elemente de flexiune analitică

Unele categorii gramaticale se exprimă prin îmbinări cu cuvinte ajutătoare: verbe auxiliare, adverbe, prepoziții, conjuncții și articole.

Cele mai multe dintre îmbinările de acest fel cu cuvinte ajutătoare intră în corelație cu forme realizate prin mijloace strict formale, ceea ce constituie un argument în favoarea includerii lor în flexiune. Astfel, în flexiunea verbală există timpuri compuse cu auxiliare (viitorul, perfectul compus), moduri și diateze în întregime compuse cu auxiliare (modul optativ-condițional, diateza pasivă), există un mod marcat de conjuncția să (conjunctivul) și altul de prepoziția a (infinitivul); aceste forme nu pot fi despărțite de corespondentele lor cu mărci interne (timpul prezent sau perfectul simplu, celelalte moduri etc.). Mai mult, există situații când aceeași categorie poate fi exprimată, la același cuvânt, prin două forme, cu mijloace pur formale sau prin mijloace analitice: de exemplu, alături de genitivul multor există și a mulți.

O singură categorie gramaticală se exprimă în limba noastră aproape numai prin mijloace analitice: comparația. Gradul comparativ se exprimă analitic totdeauna, iar superlativul de cele mai multe ori: formațiile cu afixe sunt mai mult lexicale și cu sferă restrânsă, iar mijloacele fonetice (lungirea și dublarea sunetelor, intonația exclamativă) nu creează forme propriu-zise. Totuși comparația este un obiect de studiu al morfologiei; ea constituie un sistem în care comparativul și superlativul se opun gradului pozitiv, totdeauna simplu (marcat formal prin lipsa oricărei mărci).

Și topica este în unele împrejurări un element de deosebire a unor forme gramaticale, dar ea nu poate fi apropiată de flexiune, de mijloacele referitoare la forma cuvintelor și la îmbinări cu instrumente lipsite de sens lexical autonom. Ea este un mijloc pur sintactic.

Verbele auxiliare se unesc cu forme nepersonale ale verbului de conjugat (forma de participiu, infinitiv sau gerunziu), obținându-se forme verbale compuse: am cântat, voi cânta, voi fi cântând; am fost felicitați etc. Formele compuse pot coexista cu forme simple și cu unele compuse de tip mai dezvoltat apropiate ca valori: mersei (perfect simplu) – am mers (perfect compus) – am fost mers (când are valoare de perfect). Pentru formele compuse de tip mai dezvoltat se folosește uneori denumirea de forme perifrastice.

Sunt elemente de flexiune numai verbele auxiliare care intră în alcătuirea unor forme de conjugare: a avea, a vrea și a fi (unele dintre ele au forme speciale ca auxiliare). Nu fac parte însă din flexiune îmbinările cu verbe care exprimă modalitatea sau aspectul verbului următor și de aceea asemenea verbe (a putea, a începe etc.) nu sunt auxiliare, ci pot fi numai apropiate de acestea în unele privințe.

Adverbele. Au rol de cuvinte ajutătoare unele adverbe și locuțiuni adverbiale cu care se formează gradul comparativ (mai, mai puțin, tot atîtj tot așa, la fel) și gradul superlativ (foarte, (cel) mai). îfu orice euvînt care poate intra în îmbinări cu valoare de superlativ este în aceeași măsură lipsit de autonomie lexicală pentru a fi considerat pur instrument gramatical. Chiar între elementele tip de formare a diverselor feluri de comparativ și superlativ există grade diferite de gramaticalizare: mai este mai puțin independent decât foarte și acesta mai puțin decât tot aiît, tot așa etc.; cu atît mai mult este diferită situația unor elemente lexicale ca grozav, strașnic etc., care nu pot fi considerate instrumente gramaticale.

Dintre prepoziții se apropie de elementele flexionare următoarele: a în construcții cu valoare de genitiv (legate de prezența unui numeral sau a altui cuvânt cu sens cantitativ) și ca marcă a modului infinitiv, la în construcții cu valoare de dativ, pe la acuzativul cu rol de complement direct.

Conjuncția să este considerată marcă a modului conjunctiv pentru că numai ea deosebește la timpul prezent patru persoane de aceleași persoane ale indicativului prezent (I sg. cânt – să cânt, II sg. ciuți – să dinți, I pl. cântăm – să cântăm, II pl. cântați – să cântați) și la timpul perfect toate persoanele (să fi cântat) de alte forme verbale ca optativ-condiționalul perfect aș fi cântat, viitorul anterior indicativ voi fi cântat și mai ales infinitivul perfect a fi cântat.

Articolul este element de flexiune în diverse împrejurări: articolul hotărât sau nehotărât poate fi singurul semn al valorii de genitiv-dativ la substantive ca lui Ion, unui copil față de nominativul Ion, copil; articolul posesiv al ajută, în unele împrejurări, la deosebirea genitivului de dativ și intră în alcătuirea pronumelui posesiv și a numeralului ordinal; articolul demonstrativ cel ajută la formarea superlativului relativ al adjectivelor și al adverbelor. Datorită sudurii cu cuvântul însoțit, articolul hotărât enclitic se apropie chiar de categoria afixelor.

Lăsând la o parte părțile de vorbire invariabile (adverbe, conjuncții, interjecții și prepoziții) și compusele care se scriu într-un cuvânt – a căror flexiune este detaliată la lexemul respectiv – ne vom opri asupra cuvintelor (locuțiunilor) care se scriu cu cratimă sau având termenii separați prin blanc, acestea punând probleme de flexiune. Unele prezintă flexiune doar pentru unul din termeni, altele pentru ambii termeni, flexiunile fiind uneori parțiale. În toate cazurile, eventualii termeni intermediari sunt invariabili.

Se poate observa că avem următoarele categorii de cuvinte:

Cuvinte la care se flexionează ambii termeni:

flexiune completă a termenilor: albastru-azuriu adj. m., pl. albaștri-azurii, art. albaștrii-azuriii, f. albastră-azurie, pl. albastre-azurii;

flexiune completă a primului termen și parțială (doar forme nearticulate) pentru ultimul termen: broască-țestoasă s.f., art. broasca-țestoasă, g.-d. art. broaștei-țestoase, pl. broaște-țestoase, art. broaștele-țestoase;

flexiune parțială a primului termen (doar forme nearticulate) și completă pentru ultimul termen: făt-logofăt s.m., art. făt-logofătul, g.-d. art. făt-logofătului, pl. feți-logofeți, art. feți-logofeții;

flexiuni parțiale ale ambilor termeni, doar forme articulate pentru primul și doar forme nearticulate pentru ultimul: rotunda-puturoasă s.f. art., g.-d. art. rotundei-puturoase;

Cuvinte la care se flexionează numai primul termen;

flexiune parțială, doar forme articulate: barba-caprei s.f. art., g.-d. art. bărbii-caprei;

flexiune completă: albastru-deschis adj.m., pl. albaștri- deschis, art. albaștrii- deschis, f. albastră- deschis, pl. albastre- deschis;

De cele mai multe ori, formele articulate ale acestor cuvinte coincid cu formele nearticulate. De exemplu, barba-caprei este și forma nearticulată a nominativ-acuzativului (Un ceai de barba-caprei), cât și forma nearticulată a genitiv-dativului (Mirosul unei barba-caprei).

Cuvinte la care se flexionează numai ultimul termen;

flexiune completă: alb-albastru adj. m., pl. alb-albaștri, art. alb-albaștrii, f. alb-albastră, pl. alb-albastre; idem toate cuvintele formate prin prefixare;

flexiune parțială, doar forme articulate: mai-marele s.m. art., g.-d. art. mai-marelui, pl. mai-marii;

Cuvinte invariabile.

O inadvertențǎ lingvisticǎ de care nu se poate face deloc abstracție este încălcarea, destul de frecventă, a ortografiei cuvintelor compuse, cei care greșesc neștiind cu precizie când se scriu într-un cuvânt unele pǎrți de vorbire compuse, când se scriu într-un cuvânt unele părți de vorbire compuse, când apar izolate altele, fie cu cratimă, fie fǎrǎ cratimǎ (în cuvinte separate). Faptul că se comit erori la tot pasul, inclusiv pe diverse canale mass-media, este dovedit și de exemple le ce urmeazǎ:

Prim-ministru

„Anul trecut, Victor Ponta a castigat din salariul de prim ministru peste 74.000 de lei, adica in jur de 16.000 de euro. De aici reiese ca Ponta a dat salariul pe 8 luni ca Prim Ministru al Romaniei doar pentru aceasta operatie.”

Mai mult ca perfect

„Conform unei definiții simple, mai-mult-ca-perfectul exprimă o acțiune trecută care se petrece înaintea unei alte acțiuni trecute, ca în exemplul următor: Când am sunat la ușă, fratele tău plecase deja la gară”.

Prim-balerin(ă)

”Vestea i-a naucit pe foștii lui colegi de la Teatrul de Opera și Balet Oleg Danovski din Constanța. Aici, Bogdan Nicula a fost prim balerin între 1999 si 2002. Ei susțin pentru prietenul lor un spectacol caritabil. Fondurile strânse vor fi depuse în conturile familiei.”

Cluj-Napoca

”CLUJ NAPOCA – ORADEA

STIMAȚI CĂLĂTORI, VĂ INFORMĂM URMĂTOARELE:..”

Inginerul-șef  

„Inginerul șef al Aeroportului Vnukovo din Moscova, Vladimir Ledenev (foto), a fost pus sub acuzare, fiind și el vinovat pentru accidentul aviatic în care a murit directorul companiei franceze Total, Christophe de Margerie, relatează TASS.”

Procesul-verbal

Efectuarea inspectiei fiscale pe fond care se încheie cu raport de inspecție și decizie de impunere care confirmă /infirmă procesul verbal al Antifraudei Fiscale. Numai raportul și decizia pot fi contestate (nu există un termen prevăzut în legislație pentru demararea inspecției fiscale).

Floarea-soarelui

„Semințele de floarea soarelui conțin multe vitamine ți minerale care îți ajută corpul să își mențină funcționarea optimă. Ele se pot consuma de sine stătător sau adăugate alături de cereale sau în salate.”

Concluzii

Morfologia cuprinde regulile privitoare la forma cuvintelor și la modificările formale ale cuvintelor studiate pe părți de vorbire; sintaxa cuprinde regulile privitoare la îmbinarea cuvintelor în propoziții și fraze.

Între cele două părți constitutive ale gramaticii există o stânsă legătură, care se manifestă în diverse feluri. Pe de o parte morfologia servește sintaxa în sensul că sintaxa folosește modificările formei cuvintelor pentru a le îmbina între ele, pentru a exprima raporturile dintre cuvintele unei propoziții. Astfel, în munca e frumoasă și frumusețea muncii cele două forme flexionare ale cuvântului muncă îndeplinesc funcții sintactice diferite: subiect în primul exemplu, atribut în al doilea. Tocmai de aceea este necesar ca studiul morfologiei să nu se reducă la înșirarea formei cuvintelor, ci să se ocupe și de întrebuințarea acestor forme, de exemplu de valorile formelor cauzale.

Pe de altă parte, morfologia se servește de sintaxă, întrucât flexiunea se realizează uneori și prin îmbinări de cuvinte, cu mijloace analitice. În această situație sunt formele compusecu verbe auxiliare în sistemul formelor verbale; de exemplu, la diateza activă sunt compuse un timp trecut numit perfectul compus (am citit) și cele două feluri de viitor (voi citi și voi fi citit) de la modul indicativ sau ambele timpuri ale modului condițional (aș citi și aș fi citit), iar la diateza pasivă toate timpurile și modurile (cartea este citită, era citită, etc). Alte două forme verbale se construiesc cu câte un cuvânt ajutător care a ajuns să aibă rolul de marcă pentru modul respectiv: conjuncția să pentru modul conjunctiv și prepoziția a pentru modul infinitiv.

În sistemul gradelor de comparație, comparativul și superlativul adjectivelor și adverbelor se exprimă numai prin mijloace analitice, cu ajutorul unor adverbe (mai, foarte) și locuțiuni adverbiale (tot așa, la fel), uneori legate cu prepoziția de de cuvântul comparat sau însoțite de articolul demonstrativ cel: față de pozitivul bun, diversele forme de comparativ sunt mai bun, mai puțin bun și la fel (tot așa, tot atât) de bun, iar la superlativ cel mai bun, foarte bun. În flexiunea nominală există situții în care unele construcții cu prepoziții sunt echivalente cu forme cauzale, de exemplu la cele mai multe numerale și la substantive precedate de asemenea numerale se folosește în locul genitivului construcția cu prepoziția a (tată atrei copii), iar în locul dativului construcția cu prepoziția la (la doi li s-a dat premiu). Un element de flexiune analitică în declinare este și articolul, cel puțin în situații ca cele reprezentate de declinarea majorității numelor proprii de persoană masculine: Ion –lui Ion.

Legătura reciprocă dintre morfologie și sintaxă reiese și din influența pe care o poate avea fiecare dintre ele asupra celelilalte. Influența morfologiei asupra sintaxei se vede în consecințele pe care le au pentru construcțiile sintactice unele particularități de flexiune; în sens invers, anumite construcții sintactice pot influența forma unor cuvinte.

Bibliografie

Academia Română. Institutul de lingvistică ”Iorgu Iordan-Al. Rosetti”, DOOM2-Dicționarul ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, Ediția a II-a, Editura Univers Enciclopedic, București, 2005

Andrei Mihail, Ghiță Iulian, Fonetică, Lexicologie, Morfosintaxă. Sintexe și exerciții. București, Editura Corint, 1996

Asan Finuța, Avram Mioara, Carabulea Elena, Ciobanu Fluvia, Contraș Eugenia, Fioșinescu Florica, Mitran Mircea, Ocheșanu Rodica, Popescu-Marin Magdalena, Rizescu I., Vasiliu Laura, Gramatica Limbii Române. Vol I, București, Editura Academiei Republicii Socialiste România, 1966

Asan Finuță, Formații parasintetice în limba română, Revista Limba Română, București, XIV, nr. 1, 1965, p. 93-95

Avram Mioara, Un format terminologic devenit expresiv în limbajul publicistic: -zaur, I, Revista Limba Română, XLVI, nr. 1-3, București, 1997

Benveniste Emile, Probleme de lingvistică generală, vol. I, București, Editura Teora, 2000

Bidu-Vrănceanu Angela, Călărașu Cristina, Dicționar de științe ale limbii, București, Editura Nemira, 2001

Chiss Jean-Louis, Filliolet Jacques, Mainguineanu Dominique, Linguistique Francais, Paris, Editura Hachette, 1993

Chivu Gh., Împrumuturi latino-romanice în limba română veche, Revista Limba Română, XLII, nr. 3, București

Ciobanu Fluvia, Asan Finuța, Formarea cuvintelor în limba română, vol I, Compunerea, București, Editura Academiei, 1978

Coteanu Ion, Forăscu Narcisa, Bidu-Vrănceanu Angela, Limba română contemporană, vol II, București, Editura Didactică și Pedagogică, 1975

Diaconescu Paula, Sintagma în sistemul gramatical, revista Limba Română, București, XLII, nr. 6

Dimitrescu Florica, Cuvinte și sensuri noi în presa actuală (II), Revista Limba Română, XI, nr. 4

Drăganu Nicolae, Compunerea cuvintelor în limba română, traducere din limba maghiară de Maria Kiraly și Gabriela Ekes-Grun. Ediție îngrijită de Sergiu Drincu și Maria Kiraly. Studiu introductiv și Indice de Sergiu Drincu, Timișoara, Editura Amphora, 1998

Drincu Sergiu, Derivarea cu prefixe. De la latină la română, Timișoara, Editura Amphora, 1999

Ene Cornelia, Retoric și funcțional în limbajul științific, Revista Limba Română, XXVII, nr. 6, București, 1978

Gioroceanu Alina, Terminologia greco-latină în Româna actuală. Recurs lingvistic asupra termenilor cu etimon greco-latin, Craiova, Editura Aius, 2014

Guțu Romalo Valeria, Structura morfologică a limbii române, București, 1968

Hristea Teodor, Probleme de etiologie, București, Editura Ștințifică, 1968

Iordan Iorgu, Formarea cuvintelor în limba română, voi. al II-lea, Prefixele, București, 1978

Maneca Constant, Terminologia științifică și tehnică în dicționarul general al limbii române, Revista Limba Română, VIII, nr. 1, București, 1959

Mounin Georges, Dictionnaire de la linguistique, Paris, PUF, 1974

Pârlog Maria, Gramatica limbii latine, București, Editura ALL,1996

Preda Irina, Îmbogățirea lexico-semantică a limbii române actuale, revista Limba Română, XLII, nr. 1, 1993

Riegel Martin, Pellat Jean-Christophe, Rioul Rene, Grammaire methodique du francaise, Raris, PUF, 1991

Saussure Ferdinand, Curs de lingvistică generală, Iași, Editura Polirom, 1998

Serianni Luca, Grammatica italiana, Torino, UTET Universita, 1989

Stati Sorin, Teorie și metodă în sintaxă, București, Editura Academiei, 1967

Stoichițoiu-Ichim Adriana, Dinamica limbii române actuale. Dinamică, influențe, creativitate., București, Editura ALL, 2001

Zugun Petru, Lexicologia limbii române, Iași, Editura Tehnopress, 2000

http://stirileprotv.ro/stiri/actualitate/bogdan-nicula-un-cunoscut-balerin-roman-se-lupta-cu-o-boala-nemiloasa-cum-i-au-sarit-in-ajutor-colegii-de-la-constanta.html

http://www.antena3.ro/externe/inginerul-sef-al-aeroportului-vnukovo-din-moscova-a-fost-arestat-271983.html

http://www.digi24.ro/Stiri/Digi24/Cultura/Stiri/PASTILA+DE+LIMBA+Capcanele+mai-mult-ca-perfectului+terminasei+sa

http://www.realitatea.net/de-ce-este-bine-sa-mananci-seminte-de-floarea-soarelui_1607431.html#ixzz3dz775imS

http://www.transferoviarcalatori.ro/mersul-trenurilor/174-cluj-oradea.html

http://www.wowbiz.ro/victor-ponta-a-dat-salariul-pe-8-luni-ca-prim-ministru-pentru-operatia-din-turcia-cat-l-a-costat-cu-adevarat-pe-premier-interventia-chirurgicala-la-ge_153334.html

Bibliografie

Academia Română. Institutul de lingvistică ”Iorgu Iordan-Al. Rosetti”, DOOM2-Dicționarul ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, Ediția a II-a, Editura Univers Enciclopedic, București, 2005

Andrei Mihail, Ghiță Iulian, Fonetică, Lexicologie, Morfosintaxă. Sintexe și exerciții. București, Editura Corint, 1996

Asan Finuța, Avram Mioara, Carabulea Elena, Ciobanu Fluvia, Contraș Eugenia, Fioșinescu Florica, Mitran Mircea, Ocheșanu Rodica, Popescu-Marin Magdalena, Rizescu I., Vasiliu Laura, Gramatica Limbii Române. Vol I, București, Editura Academiei Republicii Socialiste România, 1966

Asan Finuță, Formații parasintetice în limba română, Revista Limba Română, București, XIV, nr. 1, 1965, p. 93-95

Avram Mioara, Un format terminologic devenit expresiv în limbajul publicistic: -zaur, I, Revista Limba Română, XLVI, nr. 1-3, București, 1997

Benveniste Emile, Probleme de lingvistică generală, vol. I, București, Editura Teora, 2000

Bidu-Vrănceanu Angela, Călărașu Cristina, Dicționar de științe ale limbii, București, Editura Nemira, 2001

Chiss Jean-Louis, Filliolet Jacques, Mainguineanu Dominique, Linguistique Francais, Paris, Editura Hachette, 1993

Chivu Gh., Împrumuturi latino-romanice în limba română veche, Revista Limba Română, XLII, nr. 3, București

Ciobanu Fluvia, Asan Finuța, Formarea cuvintelor în limba română, vol I, Compunerea, București, Editura Academiei, 1978

Coteanu Ion, Forăscu Narcisa, Bidu-Vrănceanu Angela, Limba română contemporană, vol II, București, Editura Didactică și Pedagogică, 1975

Diaconescu Paula, Sintagma în sistemul gramatical, revista Limba Română, București, XLII, nr. 6

Dimitrescu Florica, Cuvinte și sensuri noi în presa actuală (II), Revista Limba Română, XI, nr. 4

Drăganu Nicolae, Compunerea cuvintelor în limba română, traducere din limba maghiară de Maria Kiraly și Gabriela Ekes-Grun. Ediție îngrijită de Sergiu Drincu și Maria Kiraly. Studiu introductiv și Indice de Sergiu Drincu, Timișoara, Editura Amphora, 1998

Drincu Sergiu, Derivarea cu prefixe. De la latină la română, Timișoara, Editura Amphora, 1999

Ene Cornelia, Retoric și funcțional în limbajul științific, Revista Limba Română, XXVII, nr. 6, București, 1978

Gioroceanu Alina, Terminologia greco-latină în Româna actuală. Recurs lingvistic asupra termenilor cu etimon greco-latin, Craiova, Editura Aius, 2014

Guțu Romalo Valeria, Structura morfologică a limbii române, București, 1968

Hristea Teodor, Probleme de etiologie, București, Editura Ștințifică, 1968

Iordan Iorgu, Formarea cuvintelor în limba română, voi. al II-lea, Prefixele, București, 1978

Maneca Constant, Terminologia științifică și tehnică în dicționarul general al limbii române, Revista Limba Română, VIII, nr. 1, București, 1959

Mounin Georges, Dictionnaire de la linguistique, Paris, PUF, 1974

Pârlog Maria, Gramatica limbii latine, București, Editura ALL,1996

Preda Irina, Îmbogățirea lexico-semantică a limbii române actuale, revista Limba Română, XLII, nr. 1, 1993

Riegel Martin, Pellat Jean-Christophe, Rioul Rene, Grammaire methodique du francaise, Raris, PUF, 1991

Saussure Ferdinand, Curs de lingvistică generală, Iași, Editura Polirom, 1998

Serianni Luca, Grammatica italiana, Torino, UTET Universita, 1989

Stati Sorin, Teorie și metodă în sintaxă, București, Editura Academiei, 1967

Stoichițoiu-Ichim Adriana, Dinamica limbii române actuale. Dinamică, influențe, creativitate., București, Editura ALL, 2001

Zugun Petru, Lexicologia limbii române, Iași, Editura Tehnopress, 2000

http://stirileprotv.ro/stiri/actualitate/bogdan-nicula-un-cunoscut-balerin-roman-se-lupta-cu-o-boala-nemiloasa-cum-i-au-sarit-in-ajutor-colegii-de-la-constanta.html

http://www.antena3.ro/externe/inginerul-sef-al-aeroportului-vnukovo-din-moscova-a-fost-arestat-271983.html

http://www.digi24.ro/Stiri/Digi24/Cultura/Stiri/PASTILA+DE+LIMBA+Capcanele+mai-mult-ca-perfectului+terminasei+sa

http://www.realitatea.net/de-ce-este-bine-sa-mananci-seminte-de-floarea-soarelui_1607431.html#ixzz3dz775imS

http://www.transferoviarcalatori.ro/mersul-trenurilor/174-cluj-oradea.html

http://www.wowbiz.ro/victor-ponta-a-dat-salariul-pe-8-luni-ca-prim-ministru-pentru-operatia-din-turcia-cat-l-a-costat-cu-adevarat-pe-premier-interventia-chirurgicala-la-ge_153334.html