Consideratii Referitoare la Evolutia Limbii Romane In Operele Scriitorilor I.creanga, C.negruzzi S M.sadoveanu

Litere

Consideratii Referitoare la Evolutia Limbii Romane In Operele Scriitorilor I.creanga, C.negruzzi S M.sadoveanu

Byadmin ianuarie 1, 2024

Cuprins

Introducere

CONTRIBUȚIA CRONICARILOR LA DEZVOLTAREA LIMBII ROMÂNE LITERARE

1.1. Unele considerații privind contribuția lui Grigore Ureche la dezvoltarea limbii române literare

1.2. Rolul lui Miron Costin la dezvoltarea limbii române literare . Limba și stilul operei lui Miron Costin

1.3. Ion Neculce și limba scrieriilor sale

1.4. Contribuția lui D. Cantemir la dezvoltarea limbii române literare.

Concluzii la capitolul I

ASPECTE ALE EVOLUȚIEI LIMBII ROMÂNE ÎN CREAȚIA POEȚILOR M. EMINESCU, T. ARGHEZI ȘI GR. VIERU

2.1. Unele aspecte privind rolul lui M. Eminescu la dezvoltarea limbii române literare

. Expresia poetică argheziană

.Grigore Vieru și limba română

Concluzii la capitolul doi

CONSIDERAȚII REFERITOARE LA EVOLUȚIA LIMBII ROMÂNE ÎN OPERELE SCRIITORILOR I. CREANGĂ, C. NEGRUZZI ȘI M. SADOVEANU

3.1. Limba scrierilor lui Ion Creangă

3.2. Costache Negruzzi și problemele limbii române

3.3.Contribuția lui Mihail Sadoveanu la dezvoltarea limbii române

Concluzii la capitolul trei

Concluzii generale și recomandări

Bibliografie

Declarație de integritate a tezei de masterat

Introducere

“A vorbi despre limba în care gândești este ca o sărbătoare. Limba română este patria mea. De aceea, pentru mine, muntele munte se numește, de aceea, pentru mine, iarba iarbă se spune, de aceea, pentru mine, izvorul izvorăște, de aceea, pentru mine, viața se traiește.”
Nichita Stănescu

Actualitatea și importanța problemei abordate. Limba română este expresia cea mai cuprinzătoare a ființei naționale a poporului român, ea identificându-se cu existența milenară a acestui popor, cu modul lui particular de a înțelege existența, cu momentele istorice cruciale prin care a trecut, cu bucuriile și tristețile trăite din plin într-un spațiu geopolitic destul de vitreg.

O limbă bogată, expresivă, nuanțată și adecvată situației comunicative , e limba care circulă nestingherit în toate sferele publice, este dovadă prosperității statului și a culturii naționale. Fondul de aur al spiritualității unui neam îl creează limba, care e opera cea mai de preț a unui popor – în limbă și prin limbă i se reflectă istoria, felul de a fi, a cugeta și a simți. Conștient de faptul că numai o limbă dezvoltată poate să devină forța motrică care duce spre civilizatie și propășire, genialul Mihai Eminescu a militat pentru valorificarea eficientă a tezaurului limbii, sporindu-i potențele și valențele semantice, stilistice etc.

În cazul prelucrării artistice a planului expresiei, scriitorii și mai ales poeții aduc contribuții hotărâtoare în dezvăluirea posibilităților prozodice ale limbii. Ei nu creează intonații, ritmuri etc. noi, ci folosesc creator structura prozodică a unei limbi date. Fără această utilizare originală nici n-am putea să ne dăm seama de resursele latente ale limbii pe care o vorbim.

Materialul limbii în care lingviștii văd etimologii, forme gramaticale, particularități sintactice și stiluri diverse, reprezintă pentru scriitori mijlocul fundamental de comunicare a ideilor. Bogăția limbii, variantele stilului poetic nu apar la întâmplare. E nevoie de o apreciere necontenită și pasionată asupra tezaurului limbii.

Meritul scriitorilor constă în alcătuirea de opere de mare valoare estetică. O operă literară este cu atât mai mare cu cât materialul ei se apropie de limba curentă, prelucrată original. Această originalitate este de multe ori un obstacol în procesul de influențare a vorbitorului prin expresie. E adevărat că, prin valoarea ei, opera contribuie la educația estetică a vorbitorilor care vor putea implicit să-și ridice competența și performanța lingvistică .

Sciitorii sunt cei dintâi care, în interesul unei comunicări directe și precise a gândului lor, trebuie să scrie o limbă corectă din toate punctele de vedere. Prin aceasta, ei contribuie în cea mai mare măsură la cultivarea limbii literare, așa cum prin valoarea artistică a stilului lor aduc un însemnat sprijin sporirii capacității ei expresive

Până în prezent există divergențe referitor la denumirea corectă a limbii și a poporului român; Având convingerea că limba română „se află azi în fața unor provocări, poate nu fără precedent”, că există scriitori cu o contribuție foarte puternică la configurarea părții de paradis a acestei limbi : Mihai Eminescu, Ion Creangă, Tudor Arghezi, scriitorii care au făcut „să trăiască îmbogățirea limbii române cu noi posibilități, sub aspectul creativității lor lingvistice. Frumusețea limbii nu poate fi apărată și nu poate fi sporită fără o muncă supravegheată și fără aplicarea permanentă a gustului estetic. A crea din cuvinte o lume de idei și de simțiri noi echivalează cu a înălța și înnobila limba.

Este unanim recunoscut că Eminescu a avut un rol hotărâtor în valorificarea armoniilor pe care le ascunde limba noastră. Prin elaborarea unor opere artistice de valoare , aceste armonii devin un bun al tuturor, iar noile generații de artiști ai cuvântului nu fac decât să le sporească. Importanța și valorificarea aplicativă a tezei rezidă în faptul că această lucrare ar putea servi drept o importantă valorificare a contribuției cronicarilor, poeților și scriitorilor la dezvoltarea limbii române. O limbă bogată, expresivă, nuanțată și adecvată situației comunicative e limba care circulă nestingherit în toate sferele publice, este dovadă prosperității statului și a culturii lui naționale.

Prin graiul pe care îl vorbește un popor ajunge să își dezvăluie întreaga sa făptură lăuntrică și acel spirit patriotic moștenit din moși strămoși, arătându-le celor din urmă și un motiv demn de mândrie și admirație atât pentru generațiile actuale, cât și pentru generațille viitoare. Calitatea de neprețuit a graiului matern se explică prin harul ei de a oglindi întreaga istorie a neamului. În graiul matern al limbii române se ascunde trecutul, zestrea noastră strămoșească, a originilor cu care suntem înfrățiți încă de la naștere, iată de ce oamenii au catalogat dintotdeauna limba maternă drept o comoară care nu are vre-un preț de vânzare sau cumpărare, ea trebuie păstrată și cultivată cu sfințenie și dăruire, cu dragoste și respect. Strămoșii au șlefuit-o cum au știut ei mai bine, i-au dat culoare și aripi, deaceea menirea generației actuale este de a păsra tezaurul limbii prin studierea operelor scriitorilor.

Scopul lucrării este de a cerceta cum a evoluat limba română ; care a fost contribuția cronicarilor, a unor poeți, scriitori la dezvoltarea limbii române literare.

Reieșind din acest scop, ne-am propus următoarele obiective:

Să studiem unele particularități ale limbii limbii cronicarilor;

Să reliefam preocupările lingvistice ale lui Dimitrie Cantemir;

Să evidențiem aspecte ale evoluției limbii române în creația poeților M. Eminescu, Tudor Arghezi, Gr. Vieru;

Să conturăm aspecte ale limbajului în opera lui Ion Creangă;

Să identificăm contribuția lui C. Negruzzi la dezvoltarea limbii române;

Să ilustrăm importanța aspectului lingvistic al creației lui M. Sadoveanu.

Baza metodologică. Ca suport teoretic pentru realizarea lucrării au servit numeroase studii și articole representative ale multor lingviști, critici și filologi români, operele autorilor cercetați, informații de valoare de pe syte- urile de specialitate din internet. Cele mai importante lucrări care au valorificat contribuția scriitorilor români la evoluția limbii române sunt: Istoria literaturii vechi de Ștefan Ciobanu, Istoria literaturii române de la origini până la 1830 de Al. Piru; Momentul Eminescu în evoluția limbii române literare de Gh. Bulgăr; Limba lui M. Eminescu de Iorgu Iordan; Limbajul poetic arghezian de L. Bercea; Lexicul poeziei lui Grigore Vieru de V. Bahnaru; Limba scrierilor lui Ion Creangă de Gavril Istrate; Costache Negruzzi și problemele limbii române de V. Draica și D. Draica;

Metodologia cercetării. La cercetarea temei în cauză am utilizat urmatoarele metode: metode teoretice –documentarea științifică, generalizarea și sistematizarea analiza, sinteza, compararea, selectarea, cercetarea.

Sumarul compartimentelor tezei. În Introducere este argumentată actualitatea temei de cercetare, este formulată problema cercetării, scopul, ipoteza și obiectivele,se descrie valoarea teoretică a studiului. Prezenta lucrare cuprinde o introducere, trei capitole, concluzii generale și recomandări, bibliografie și izvoare.

În capitolul întâi, numit „Contribuția cronicarilor la dezvoltarea limbii române literare” ne-am referit la studiul limbii cronicarilor, utilizarea pe larg a elementelor populare, caracterului dialectal, particularitățile fonetice, lexicale și gramaticale tipice grupului de graiuri centrale. Deasemenea, la contribuția lui D. Cantemir în dezvoltarea limbii române literare; la preocupările lingvistice din opera lui D. Cantemir; particularități lexicale ale limbii Hronicului.

În capitolul doi, „Aspecte ale evoluției limbii române în creația poeților M. Eminescu, T. Arghezi și Gr. Vieru ”, putem afirma, că M. Eminescu a fost cel dintâi care a mers pe calea valorificării și înnobilării tezaurului cultural popular, prin creația originală, prin rafinarea limbii literare. Ideile lui M. Eminescu despre rolul limbii, specificul limbii române, inovațiile apărute în decursul anilor; ne-am referit la limba populară ca sursă permanentă de îmbogățire a limbii scrise, la cuvinte cu caracter neologic, la libertatea exprimării poetice etc.

T. Arghezi, maestru al cuvântului, realizează o adevărată reformă în lirică mai ales în ceea ce privește limbajul poetic, purtător de violențe lexicale, expresii argotice, îmbinări neașteptate de cuvinte.

În capitolul III, întitulat, „ Considerații referitoare la evoluția limbii române în operele scriitorilor I. Creangă, C. Negruzzi și M. Sadoveanu” am demonstrat că scriitoriii români: Ion Creangă, Constantin Negruzzi, Mihai Sadoveanu, au contribuit semnificativ la dezvoltarea limbii române; ne-am referit la lexicul neologic, la elementele lexicale populare, precum și cuvintele învechite sau conservate în unele graiuri. Am încercat să urmărim unele modificări semantice (evoluții de sens, lărgirea sau îngustarea sensului, dispariția sensurilor ș.a.) dîn perspectivă istorică. Am pus în evidență cazurile de folosire a unor sinonime, dublete lexicale, coexistența sau înlocuirea elementelor vechi prin cele noi, oscilațiile și instabilitatea în uzul materialului lexico – frazeologic. Am arătat locuțiunile și expresiile, maximele, proverbele și zicătorile întâlnite în operele scriitorilor .

În concluzii generale și recomandări sunt redate, în formă sintetică idei ce reflectă rezultatele științifice ale cercetării.

CONTRIBUȚIA CRONICARILOR LA DEZVOLTAREA LIMBII ROMÂNE LITERARE

Limba este însăși floarea sufletului etnic al românimii.

limbii române în operele scriitorilor I. Creangă, C. Negruzzi și M. Sadoveanu” am demonstrat că scriitoriii români: Ion Creangă, Constantin Negruzzi, Mihai Sadoveanu, au contribuit semnificativ la dezvoltarea limbii române; ne-am referit la lexicul neologic, la elementele lexicale populare, precum și cuvintele învechite sau conservate în unele graiuri. Am încercat să urmărim unele modificări semantice (evoluții de sens, lărgirea sau îngustarea sensului, dispariția sensurilor ș.a.) dîn perspectivă istorică. Am pus în evidență cazurile de folosire a unor sinonime, dublete lexicale, coexistența sau înlocuirea elementelor vechi prin cele noi, oscilațiile și instabilitatea în uzul materialului lexico – frazeologic. Am arătat locuțiunile și expresiile, maximele, proverbele și zicătorile întâlnite în operele scriitorilor .

În concluzii generale și recomandări sunt redate, în formă sintetică idei ce reflectă rezultatele științifice ale cercetării.

CONTRIBUȚIA CRONICARILOR LA DEZVOLTAREA LIMBII ROMÂNE LITERARE

Limba este însăși floarea sufletului etnic al românimii.

( M. Eminescu)

Unele considerații privind contribuția lui Grigore Ureche la dezvoltarea limbii române literare

Studiul scrierilor din sec. al XVII-lea trezesc un deosebit interes pentru istoria limbii literare române, pentru evoluția limbii române prin faptul, că ele oglindesc o perioadă de formare a limbii literare. Cercetând limba cronicilor române, se poate constata o serie de particularități, tipice limbii în genere, tuturor scrierilor din perioada veche. Aceasta se explică prin tendința cărturarilor de a nu mai utiliza canoanele de exprimare a literaturii religioase, și tot odată caută mijloace noi de exprimare în limba vorbită, deseori chiar în graiurile teritoriale. În limba cronicarilor atestăm tot felul de dublete: alături de formele fonetice și gramaticale dialectale, alături de cuvinte cu arii teritoriale reduse apar forme de cuvinte, care mai apoi s-au impus ca norme literare [53, p.65].

Grigore Ureche este considerat un deschizător de drumuri pentru literatura noastră veche, care la etapa respectivă era alcătuită din texte religioase, din legende apocrife, romane populare și cronografe, făcând un gest capital pentru viitoarele desfășurări, pentru starea de spirit a intelectualității românești din prima jumătate a secolului al XVII-lea.

Prin lucrarea sa „Letopisețul Țării Moldovei, de când s-au descălecat țara și de cursul anilor și de viața domnilor care scrie de la Dragoș Vodă până la Aron Vodă” Grigore Ureche se prezintă drept un deschizător de drumuri în istoriografia românească.

Felul de prezentare a faptelor și evenimentelor, utilizarea variatelor elemente de artă narativă în operă permit a vorbi și de un început de stil artistic. Tendința cronicarului de a selecta formele de expresie, utilizarea elementelor autentice de limbă populară au dus la crearea unei opere, care a contribuit simțitor la formarea și dezvoltarea limbii române.

Deși originalul cronicii nu s-a păstrat, în Moldova au circulat o serie de copii, printre care și cele făcute de Axintie Uricarul, Misail Călugărul și Simion Dascălul. Anume acest fapt și constituie o mare dificultate la cercetarea limbii lui Gr. Ureche. Acești copiști au intervenit cu numeroase interpolări, care, pe alocuri, scad din prestigiul letopisețului. Fondul principal, însă, nu a putut fi remaniat, căci opera este o povestire plastică, scrisă în graiul maselor populare. Copiile răspândite în secolul XVII – XVIII au propagat anumite forme de exprimare, devenite ulterior norme literare [15, p.46].

Ideile umaniștilor străini despre originea poporului român au servit drept imbold pentru preocupările lui Gr. Ureche în domeniul limbii române. În capitolele speciale din letopiseț cronicarul își expune părerile cu privire la originea poporului române și a limbii lui. Umaniștii străini de până la Gr. Ureche s-au preocupat atât de situația geografică a țării Moldovei, starea ei economică, cât și de anumite chestiuni etnografice, de originea poporului român.

Pe lângă adjectivele calificative cronicarul folosește la descrierea portretului idiome sau unități frazeologice comparative, care caracterizează plastic o trăsătură de caracter sau fizică a eroului: din pom bun, roadă bună iese (p.115), cela ce va să-și întoarcă bătaia, de doao ori îl bat ( p.91), țara și moșia sa ca un păstor bun o socotea( p.157), era domnu blându, ca o matcă fără ac (p.210), din afară se vedea pom înflorit, iar din lăuntrul lac împuțit (p.158),Ca un stejar în toate părțile priveghea ( p. 136) .

Printre elementele de stil narativ în scrierile lui Gr.Ureche atestăm și vorbirea directă. Deși este mai rar folosită, vorbirea directă înviorează povestirea, în anumită măsură caracterizează personajul, cele întâmplate sunt prezentate așa cum ar fi putut să aibă loc în realitate. G. Ureche nu s-a gândit poate la variatele funcții literare ale dialogului. El a ținut cont, în primul rând, de importanța istorică a vorbirii personajului respectiv. Totodată nu putem exclude și faptul că prin vorbirea directă s-ar fi urmărit în cronică și unele scopuri literare. Astfel, în loc să prezinte sec înscăunarea lui Ștefan cel Mare, cronicarul înfățișează prin dialog atitudinea țării față de acest eveniment:

De aceea Ștefan Vodă strâns-au boierii țării și mari și mici și altă curte măruntă…și i-au întrebatu pre toți: este-le cu voie tuturor să le fie domnu? Ei cu toții au strigat într-un glas: „În mulți ani de la dumnezeu să domnești” ( p.40).

Folosirea vorbirii directe ca procedeu literar de dinamizare a acțiunii, de caracterizare a eroului se vede și mai pregnant din descrierea întâlnirii lui A. Lăpușneanu cu boierii în timpul întoarcerii lui la a doua domnie:

Dacă au mersu șolii Tomșii și-i i-au spus, zic să le fie zis Alexandru vodă: „De nu mă vor, eu îi voiu pre ei și de nu mă iubescu, eu îi iubescu pre dânșii și tot voiu merge, ori cu voie, ori fără voie” (p.182).

Aici vorbirea directă nu numai că redă cuvintele personajului, ci și scoate în relief o trăsătură de caracter a domnitorului: hotărârea de a-și întoarce tronul cu orice preț. Forța de expresivitate a acestor frânturi de dialog a servit mai târziu drept sursă de inspirație pentru C. Negruzzi în nuvela „Alexandrul Lăpușneanul” [54, p.98].

Gr. Ureche – mare meșter al cuvântului, nu apelează la înfloriturile ritoricești, prin care excelaseră predecesorii săi Macarie și Azarie, ci prin mijloace simple izbutește să reînvie trecutul istoric al Moldovei. Scriindu-și cronica în a doua jumătate a secolul al XVII-lea, atunci când nici vorbă nu putea fi despre o limbă română literară, normată și cizelată de scriitori – maeștri ai cuvântului, Gr.Ureche, după cum și era de așteptat, se adresează limbii populare. Și în această limbă, în care poporul secole de-a rândul și-a exprimat gândurile, emoțiile și credința pentru un trai mai decent [52, p. 51-52].

Cronica lui Gr. Ureche mai păstrează fenomene, caracteristice limbii române din secolul respectiv. Între ele merită o menționare deosebită palatalizarea lui „f” și „p”: „herile”, „herăle” alternează cu „fieri”, „fierile”, „pohtorit” – „poftorit”, „se va hi” – în alte copii „s-a fi”, „hieșcine” – „fieștecine”, „prah” – „praf”, „chizmind” – un loc de „pizmind”. Întâlnim și palatalizarea lui „t ” în nume proprii: „Ghesalia” un loc de „Tesalia”.

Africata „g”, atât de caracteristică graiului român este destul de larg realizată în limba cronicii lui Ureche, cu toată străduința de a fi înlocuită cu „j” : „agiutoriu”, „giudeață”, „giuruială”, „dinpregiur”, „giupânese” ș.a.

În ceea ce privește specificul morfologic al limbii cronicii noastre, merită o deosebită atenție folosirea, de regulă, cu prepoziția „de”, a infinitului lung: „a lăsare”, „a îndireptare”, „a credere”, „a răscumpărare”, „a hire”, „a tocmire”, „a răbdare”, „a scoatere”, „a împlere”, „a se zăbovire”, „a pățire”, „a se temere”, „a se amestecare”, „a se depărtare” [53, p.52]

Copiștii munteni manifestă o tendință constantă de a înlocui perfectul compus al verbelor din textul român al cronicii cu perfectul simplu, mai caracteristic graiului muntean: „periră” – „au perit”, „strânse” – „au strâns”, „socoti” – „au socotit”, „rădicară” – „au rădicat”, „uciseră” – „au omorât”.

Una din particularitățile sintactice ale cronicii lui Gr. Ureche, particularitate venită din graiul popular, la care apelase cronicarul, este legarea propozițiilor coordonate prin conjucția „și”: „Au udat Ștefan vodă cetatea Teleagenului și au tăiat capetele pârcălabilor și muierile lor le-au robit și mulți țigani au luat și cetatea au ars-o” [53, p.54].

Lexicul operei cronicarului a păstrat numeroase elemente, proprii graiului român, ridicat de către G. Ureche la rang de limbă literară. Această sistematică recurgere la bagajul lexical al limbii române constituie una din trăsăturile specifice stilului artistic al cronicarului [53, p.34].

Din lunga listă a cuvintelor, întrate din graiul poporului în limba cronicii lui Ureche, aducem drept exemplu numai câteva: „a se amistui”, „a mirosi”, „a se aciuia”, „a se buluci”, „a vicleni”, „a vorovi”, „a descălica”, „a se dezbate”, „a jilăvi”, „a căsăpi”, „curător”, „limbă”, „neadevăr”, „negata”, „omăt”, „a oborî”, „plean”, „a pomăzui”, „prepus”, „prost”, „rost”, „a stropi” ș.a . [53, p.54].

La bagajul lexical al graiului popular, vin să se adaoge unele latinisme: „op”- trebuie, „pedestru” – care merge pe jos;slavonisme, atât livrești, venite din textele religioase – „concenie”- nimicire , „mâzdă”- mită, „nacazanie” – pedeapsă, „pohvală” – laudă , cât și polonizme – „comornic”- demnitar de la curtea regelui care îngrijea de cămara regeluii, „podscabr”- administratorul finanțelor, vistiernic, „a pohlibui” – a ponegri, și ucrainizme – „hraniță”- graniță, grecisme –„a schimosi”- a se deforma , a se schimba, numeroase turcisme – „adet”-obicei, „otak”-colibă, „haltă”, „hochim” – poruncă a sultanului ș.a.

Unele slavonisme sunt traduse de Gr. Ureche prin calcuri lingvistice. De exemplu: „întuneric” – în sensul de „mulțime nenumărată” este corespondentul moldovenesc al slavonescului „tima”, ori „iarnă goală” e calchiat după „gololiod”.

Numeroase sunt arhaismele de tipul: „apărătură”, „a astruca”, „bejenii”, „bucate”, „volnicie”, „a găta”, „a dostoi”, „a izvodi”, „megiaș”, „nezlobiv”, „oțărâtura”, „a se pristăvi”, „a se războli”, „a smomi”, „țenchi”, „a hălădui” și altele, care-i imprimă cronicii un anumită nuanță, atât de binevenită într-o operă de atare natură [53, p.55].

Limba cronicii lui Gr.Ureche este, așadar, graiul popular român, pe care cărturarii români de pe la mijlocul secolului al XVII-lea – mitropolitul Varlaam, logofătul Eustrate și cronicarul Gr. Ureche, îl folosesc în lucrările lor literare. Utilizarea cea mai frecventa a graiului popular, perfecționarea lui de către cărturari, iscusiți mântuitori ai condeiului, asimilarea elementelor livrești și a neologismelor – toate acestea și constituie anevoiosul proces de elaborare a limbii literare române, la care și-a adus contribuția Gr. Ureche.

Prin lucrarea sa „Letopisețul Țării Moldovei” – unul dintre cele mai reprezentative monumente ale vechii literaturi și ale limbii literare române – Gr.Ureche ocupă un loc de cinste în pleiada marilor cărturari români.

Opera cronicarului marchează punctul de cotitură în dezvoltarea literaturii române. Îmbrăcând haina graiului popular, devine opera mai accesibilă cercurilor largi de iubitori ai cuvântului scris. Este unicul letopiseț românesc, în care sunt consemnate evenimentele, care au avut loc în Moldova între anii 1574-1595. Gr. Ureche s-a afirmat nu numai ca istoriograf, ca creator al unor opere originale – „jaloane marcante ale vechii noastre literaturi” [56, p.140]. O înaltă apreciere merită și contribuția lui la formarea și dezvoltarea limbii române literare.

În lipsa de norme literare în sensul actual al cuvântului, cronicarul a trebuit să depună eforturi colosale pentru a găsi acele mijloace de limbă prin care ar reda cât mai expresiv gândurile și sentimentele prin care s-ar debarasa de canoanele stilului bisericesc de la acea perioadă.

În condițiile secolului al XVII-lea numai o personalitate înzestrată cu mult talent ca Gr. Ureche ar fi putut vedea în graiul popular mijloacele de exprimare care ar îndeplini funcțiile limbii literare. Cronicarul nostru, însă, nu ia fără discernământ din acest izvor nesecat al limbii noastre.

Însăși opera lui este o dovadă a permanentei căutări de forme, cuvinte mai potrivite. În pânza scrierilor lui Gr. Ureche sunt multe regionalisme care nu s-a putut să se legifere ca norme literare. Ele, însă, sunt într-un număr cu mult mai mic decât paralelismele lor, care s-au consacrat ulterior ca norme literare.

Valorificând elementele populare, în special a celor dialectale, Gr. Ureche a demonstrat generațiilor de mai târziu, că graiul popular este un important izvor de îmbogățire a limbii române literare.

1.2. Rolul lui Miron Costin la dezvoltarea limbii române literare

Miron Costin este unul dintre cărturarii de seamă ai poporului român. Prin activitatea sa prodigioasă, el contribuie efectiv la dezvoltarea istoriografiei și a literaturii române din sec. al XVII-lea și la progresul limbii române literare.

Opera lui M. Costin este o oglindă a epocii în care a trăit cronicarul. Ea este totodată oglinda unei vaste culturi, a cronicarului, o dovadă a unei cunoașteri profunde a istoriei. Scrierile lui sunt dovezi incontestabile ale unei culturi de exprimare, ale unei vocații pentru cuvântul artistic.

Un deosebit interes pentru istoria limbii și al literaturii române îl prezintă lucrările „Letopisețul Țării Moldovei”, „De neamul moldovenilor” și „Viața lumii”.

Una din cele mai valoroase opere istorice și unul din cele mai prețioase monumente de limbă din secolul al XVII-lea este „Letopisețul Țării Moldovei” [15, p. 141-142].

În ,,Letopisețul Țării Moldovei” regăsim tendința recuperării trecutului prin cuvânt. Cuvântul scris devine ,,oglindă” ce dezvăluie și restituie în conștiință firea originară a neamului: ,,lăsat-au puternicul Dumnezeu iscusită oglindă minții omenești, scrisoarea, dintru care, daca va nevoi omul, cele trecute ce multe vremi le va putea ști și oblici” [2, p.60]. Miron Costin conștientizează importanța cunoașterii originilor pe care le consideră de esență romană: ,,caută-te dară acum, cetitoriule, ca într-o oglindă și te privește de unde ești (…) că ești dreptu vlah, adecă italiian și râmlean [2, p.60].

Partea cea mai importantă a lucrării este capitolul despre limba română. Pentru a argumenta originea moldovenilor autorul recurge la variate fapte de limbă, „cea mai strălucită dovadă a acestui popor, de unde se trage”.

Într-o perioadă atât de îndelungată limba s-a schimbat mult. Dar, după părerea lui, „întreaga temelie a vorbirii și până astăzi se ține de limba latină”, unele cuvinte fiind păstrate întocmai ca în cea de origine, altele – cu anumite schimbări. Pentru a argumenta această afirmație M.Costin prezintă o listă de 87 de cuvinte latinești cu corespondentele lor moldovenești. Merită atenție faptul că la un număr atât de mare de etimologii doar în foarte puține cazuri se prezintă etimologii greșite, ca de exemplu bacia – budza (din latinește), gaza – casa (din latinește), oga – gura ș.a.

Cu toate că multe din cuvinte prezintă problemele dificile de etimologie pentru stadiul lingvistic al perioadei, când încă nu se cunoștea legile fonetice de evoluție a limbii moldovenești, M.Costin arată just astfel de etimologii, cum ar fi: supercilia – sprâncene, oculus – ochiul, lingua – limbă, umbilicus – buric, bibo – beu ș.a. [15, p.144-145].

Cărturarul moldovan nu trece cu vederea nici faptul că, pe lângă elementele de origine latină, în limba românească sânt și împrumuturi din limbile popoarelor învecinate, în special din slavă.

El scrie, că „o parte însă mai mică, și substantive și verbe, au în sine împrumuturi din toate limbile vecine, dar mai mult din cea slavă, iar mai puțin din limbile ungurească și turcească”. Cu părere de rău, în sprijinul acestei afirmații nu aduce nici un exemplu.

Cea mai importantă lucrare cu privire la originea moldovenilor este „De neamul moldovenilor” rămasă neterminată.

Cunoașterea temeinică a limbii latine, precum și contactul cu cultura latină au lăsat urme în modul de exprimare a lui M. Costin. Această influență se datorește și faptului că o sursă de informație pentru Letopisețul său a fost lucrarea în limba latină a lui Piasețchi, iar principalul izvor al lucrării „De neamul moldovenilor” la constituit opera lui Laurențiu Topeltin, scrisă tot în limbă latină.

Încercarea lui M. Costin de a folosi în scrierile sale construcții sau mijloace de exprimare tipice limbii latine vorbește de o concepție a lui în privința unor norme de exprimare a limbii române scrise. Totodată M. Costin rămâne convins, că limba scrierilor trebuie să fie limba vorbită, populară. Astfel, ar trebui explicat faptul că, deși limba cronicarului este simțitor influențată de limba latină, în scrierile lui în limba română elementul popular este frecvent în toate compartimentele (fonetică, lexic, gramatică).

Se remarca anumite progrese în perfecționarea stilului lui Miron Costin. La nivelul sintaxei, pe lângă atributele clasice ale oratoriei – interogatie retorica, gradatia, repetitia, exclamatia – intalnim nenumarate figuri de stil, printre care metafore, metonimii si mai ales comparatii: ”Precum muntii cei inalti si malurile cele inalte candu sa naruiesc de vreo parte pre catu sunt mai inalti pre atata duruit face mai mare…”[51, p.31].

Spre deosebire de opera lui G.Ureche, care ne-a fost transmisă numai în versiunea interpolată de Simion Dasălul și cu sensibile remanieri și retușări ale copiștilor ulterior, opera lui M. Costin în limba română a avut o soartă ceva mai blândă. Lucrarea principală, Letopisețul, se păstrează într-o copie apropiată de versiunea și de limba originalului.

Vom expune mai jos câteva dintre trăsăturile limbii, iar mai apoi ne vom referi și la stilul lui Miron Costin.

Dintre particularitățile fonetice relevăm următoarele:

1. reducerea lui – ea la – e , în poziție accentuată: așé, avè, dzicè, ținè; în poziție neaccentuată: cu știre lor, oaste, dziua și noapte, la Cetate Neamțului.

2. reducerea lui – eá – la – á – după anumite consoane: să margă, să obosască.

3. închiderea lui i la î, după anumite consoane: țările (pl), tătarîi (pl.), tătarilor (gen. dat.).

4. transformarea e > ă în poziție neaccentuată, după consoane ca s, ț: să nu află, să pustiisă, vesăl, letopiseță, sineță.

5. trecerea lui î la i după s, dz: sint, singe, lăsindu, sirguială, prindzindu, vădzindu.

6. folosirea unor fonetisme ca rumâni, muldovan, Muldova, cu o neaccentuat devenit în mod normal u.

7. prezența unor fonetisme dialectale, în fond stadii mai vechi, curente odinioară pe întreg teritoriul dacoromân: dz și ğ, în cuvintele de origine latină, acolo unde, în regiunile sudice, acestea au evoluat la z, respectiv j. Exemple: dzic (3 pl.), urdzisăm (1 sg.), să lucreadză (3 pl.), dzile etc.; gios, agiutoriu, agiunge, giurămînturi.

8. palatalizarea labialei f în h, inovație regională: va hi pus, va hi scris, hiie cîndu „oricând”, să hie, hier.

În multe dintre aceste cazuri, formele relevate concurează cu variantele lor mai vechi, respectiv mai noi (ca: așea, văzîndu, Moldova etc.), care totuși au o frecvență mai redusă.

Se întâlnesc, apoi, diferite alte fonetisme vechi, limitate la cuvinte izolate, ca: beserecă, meșterșug, răpăusat, (și răpăosat), iaste, îmbla, plimbare etc.

Prezența lui – u, după consoană simplă sau după un grup consonantic (de ex.: pre rîndu, acestu fel, sintu, cîndu, au descălecatu etc.), credem că este mai mult o manieră grafică, cu atât mai mult cu cât toate aceste forme se folosesc în mod curent și fără – u, uneori în aceeași frază, în același rând sau pe aceeași pagină [56, p.114].

Din domeniul morfologiei, notăm formele vechi de numeral ordinal: al doile, al treile, al patrule etc.; articularea pronumelui relativ, la nominativ – acuzativ: carele, carea, carii; unele forme mai vechi de adverbe: aice, acmu, amu, atunce, așea, mainte „mai înainte”, sau de prepoziții: pre „pe”, den, supt(u), „sub”, și de conjuncții: ce „ci”, daca „dacă”.

Infinitivul lung cu valoare verbală se mai păstrează în jumătatea a doua a secolului al XVII-lea, dar destul de rar. Construcția este pe cale de dispariție, fiind concurată aproape peste tot de infinitivul scurt. Iată câteva exemple din Letopisețul lui M. Costin, cu infinitivul lung: s-au gătit a starea cu războiu împotriva lui Răzvan; nu era de a șuguire cu dânsul; ș-au ales locul de a darea războiu.

În limba lui Miron Costin se observă o influență latină în domeniul sintaxei și, parțial, al lexicului. Au fost relevate, astfel:

construcții de dativ adnominal (ne audzite vacurilor; împărăției sămănătoare,

de ablativ absolut (ex.: Eșiți leșii la cîmpu, … au izbucnit și oardele lui galga soltan),

de inversiuni ale atributelor adjectivale, de elipsă a verbului predicativ , de fraze cu predicatul la sfârșit etc.

Dintre neologismele sale latine sau receptate prin latină cităm: astronom, astronomia, calendariu, canțelariu, cardinal, colonie, cometa, comisar, consilium, consul, cosmografia, desintiria, fantastic, gheneral, imperator, milion, planetă, prințipe, răspublică, senator, senat, sumă, testament, tiran, tractat, țărămonie, veterani etc. Unele dintre aceste neologisme au fost receptate, probabil, și sub presiunea prezenței lor în polonă.

În vocabularul lui Miron Costin se resimte însă fondul popular, vechi. Astfel, întâlnim în scrierile sale numeroase cuvinte sau expresii cu sensuri figurate sau sensuri populare curente, în special în limba vorbită.

Iată numai câteva: a vedere „în mod deschis, pe față, evident, clar”; aprîndzu „amiază, prînz”; a se burzului „a se răscula”; a căsca „a dori, a jindui”; a cerca „a căuta; a cerceta”; a cîrpi (o treabă) „a face (o treabă) de mântuială sau cu mare greutate”; curechiu „varză”; a mîneca „a se scula devreme”; orbu de un ochi „chior”.

Expresii: a da dos „a se retrage”; nepestită vreme „fără multă zăbavă”; într-o mică de ceas „într-o clipită”; a nu avea nimică pas „a nu avea nici un răgaz”; a unge osiia „a corupe, a cumpăra”.

Turcismele în opera lui Miron Costin sunt relativ puține. În toate cazurile e vorba de nume de funcții sau de termini tehnici. Exemple: ardzahal, ardzehal, „jalbă”; atșirif „hatișerif”; ceauș „agent al sultanului”; celebii „cilibii”; musaip „dregător al sultanului”.

Cronicarul recurge la proverbe si la maxime. Stilul lui Costin nu e lipsit de influenta populara, pentru a face expunerea mai atrăgătoare, dovadă fiind proverbele si expresiile pe care le foloseste adesea: “Ce dzilele lui cele sfarsite, cum sa dzice cuvantul”,”Lupul parul schimba, iara nu hirea” [45, p.28].

1.3. Ion Neculce și limba scrieriilor sale

Una din trăsăturile definitorii ale complexei personalități a cronicarului o constituie viziunea lui de artist. „Bogăția mare de întâmplări mai mult ori mai puțin mărunte a cronicii lui Neculce, care, toate împreună, dar impresia de viața veridică, de viață trăită cu adevărat de către cronicar, bogăție cu mult mai mare decât a cronicii lui M. Costin, chiar atunci când aceasta povestește lucruri cunoscute direct cu dânsul, se datorește unui factor subiectiv, foarte important.” [4, p.262].

Cronica lui I. Neculce e încă o dovadă grăitoare a bogăției și a plasticității limbii române, care în mâinile unui mare meșter al cuvântului, cum e cronicarul, devine de acum în secolul al XVIII-lea un instrument desăvârșit pentru redarea gândurilor, sentimentelor și a faptelor omenești.

Limba lui I. Neculce are un vădit caracter vorbit și e aproape lipsită de înrâuriri cărturărești. Un deosebit farmec îi dau arhaismele : boierinaș, vătaf de copii, hora, prisne, spijă, iaspis, farfurie, joimir, a jecui, egumen, zlotaș, bold, aprod, armaș, logofăt.

Cronicarul își împrospătează limba cu unele neologisme: grecisme, turcisme, polonisme și rusisme – care-și aveau rostul lor stilistic, și anume – acelea de a reda mai adecvat realitatea istorică, de a caracteriza personajele și prin particularitățile, proprii vorbirii lor [52, p.52-53].

Scrierile lui Ion Neculce se caracterizează nu numai prin conținutul bogat, cu multe amănunte referitor la starea socială și economică a Moldovei, la evenimentele vremii, ci și prin calitățile lor artistice. Analiza limbii scrierilor lui I.Neculce pune la dispoziția cercetărilor un bogat material pentru a studia o etapă distinctă în evoluția limbii române literare, cea a trecerii la epoca modernă [12, p.179].

Ion Neculce este primul cărturar român care a folosit atât de mult creația populară orală în prezentarea evenimentelor istorice. La începutul „Letopisețului” său el reproduce „o samă” din frumoasele legende istorice: „audzite din om în om, de oameni vechi și bătrâni”, 42 la număr.

Într-o formă aleasă de exprimare poetică sunt prezentate legendele despre Ștefan cel Mare, Petru Rareș, Alexandru Lăpușneanu, Ieremia Movilă. Aceste legende istorice, precum și multe din paginile letopisețului au constituit pentru urmași nesecate surse de inspirație poetică.

Legendele lui Ion Neculce se remarcă printr-un conținut anecdotic, într-o limbă din popor. Legendele au devenit o sursă de inspirație dar și mоdel scriitorilor : C. Negruzzi, M. Sadoveanu, V. Alecsandri, D. Bolintineanu [12 ;132].

Impresia e de rafinament extrem în compoziție, când de fapt tiparele limbii așază cuvintele și frazele în locuri de mai înainte stabilite în formule complicate, definitive, fixate de multă supunere, înaintea coborârii lor pe hârtie. Detașarea artistului, obiectivismul, e dat de acele propoziții inefabile, devenite aproape un tic: „dzic”, „precum dzic unii”, „așe vorbăscu oamenii”, „iară, oamenii așe vorbăscu că au apucat unii dintre alții”, etc. Aproape toate cele 42 de legende sunt introduse sau încheiate prin câte un asemenea tic suav de povestitor.

Scrierile cronicarului i-a inspirat pe scriitorii clasici și cei contemporani nu numai prin conținutul lor foarte bogat și variat, ci și prin formele de exprimare. Limba scrierilor neculciene este totodată o oglindă a fazei de evoluție a limbii literare românești din prima jumătate a sec. al XVIII-lea, o oglindă a tendințelor în procesul de evoluție a formelor de limbă.

Utilizarea pe larg de cărturar a elementelor populare, vină să ne convingă că această sursă poate servi drept important mijloc de îmbogățire a limbii literare. I. Neculce folosește frecvent figurile de stil. Din vorbirea populară a luat comparația, care contribuie la amplificarea ideii exprimate: „intrat-au tătarii în țară ca lupii într-o turmă de oi”; „sta asupra lui ca niște lupi”; „ca cum ar merge fulgerul, așe merge focul împrejur”, etc. În opera lui I. Neculce întâlnim epitete populare, majoritatea conținând adjectivul „bogat” : „ făce bogată stricăciune”, bogată rușini”, „s-au făcut mare și frumoasă nuntă”, etc. Deasemenea metaforele sunt rare în opera cronicarului, deoarece sunt rare și în vorbirea populară : „făcură paci cu taină”, „Dacă se tulbură tare și-și aprinse poaleli de toate părțile”, etc. Cronica lui I. Neculce prezintă un interes deosebit și din punct de vedere lingvistic. In evoluția limbii române literare ea croiește un drum nou, scriind în limba timpului său, cu rădăcini adânci în limba populară. Limba cronicarului este apropiată de structura sintactică de limba populară în care începuseră să invadeze turcismele. Are o savoare deosebită și prin mulțimea imaginilor sugestive, împrumutate din cadrul vieții rustice [23, p. 234].

Nu lipsesc la I. Neculce particularitățile limbii, care dau limbii un caracter dialectal. E vorba de o serie de particularități fonetice, lexicale, și gramaticale tipice grupului de graiuri centrale. Faptul că acestea erau formele de exprimare a întregului popor le-a permis să existe până în zilele noastre ca elemente dialectale foarte frecvente în graiurile centrale. Toate aceste particularități dialectale sunt minoritare față de paralelismele, devenite literare.

În marea lor majoritate particularitățile fonetice ale limbii scrierilor lui I. Neculce caracterizează cele mai multe graiuri românești. O altă categorie de fonetisme sunt legate de o fază mai veche a evoluției lor. A treia categorie de fonetisme le include pe acelea care sunt străine graiurilor teritoriale românești, nu s-au legiferat ca norme literare.

Printre particularitățile dialectale din domeniul vocalismului atestat la Ion Neculce menționăm următoarele:

Metafonia e > ă, i > î și ea > a ca rezultat al pronunțării dure a consoanelor siflante z, s, ț, dz, ș, j; letopisățu (p.58), înțalepții (p.163), sfătuisă (p.83), bejănită (p.91), flămîndzăscu (p.96), înțălegînd (p.99), asădzămîntul (p.111), sădzut (p.126), Portii (p.86), nepotii (p.86), mazilia (p.81,91), sprejînească (p.93) alțîi (p.102), dînșîi (p.104), să lipsească (p.86), prilejaste (p.96), blăstămățască (p.104).

Metafonia e > ă, i > î, ea > a după consoanele labiale și după vibranta r: vorbăresc (p.63), carătă (p.63), carălor (p.64), răle (p.75), spăriase (p.88), marsu (p.91), robăscu (p.104), fămeia p.266, priimăscu (p.293), țarîi (p.68), strice, tătarîi (p.103), bat (p.71), să margă (p.75), pribag (p.132).

De cele mai multe ori metafonia ea > a, după labiale, se atestă în sufixele – eală, – ească, – eață; ivală (p.58), zugrăvală (p.60), slăbasc (p.66), albață (p.75), zăbăvască (p.82), să-l lovească (p.96), să istovască (p.155), să grăbască (p.251), dezlipască (p.261).

Închiderea vocalei finale e sau a celei din poziție atonică. Dacă la G.Ureche și M.Costin acest fenomen se întâlnește relativ rar (el e atestat în poziție atonică sau la sfârșitul cuvântului, dar care era cu articolul hotărât: vinit, fratile), la I. Neculce e > i este foarte frecvent, mai ales în poziție finală: pestile (p.4), priietin( p.74), vini( p.103) doisprădzăci (p.122), dzili (p 128) gineri (p.142), gătiri (p.143), să o eu (p.217), di o faci( p.339),alți pocloani (p.340).

E > i este foarte frecventă chiar și la articolul hotărât – le, fapt extrem de rar întîlnit la ceilalți cronicari: capeteli( p.105), slujeli trîmbițeli( p.116), găinei (p.128), frateli surleli, trîmbițeli, doceli (p.133), munteli ( p.144) feteli, casăli, scrisorili, fapteli ( p.159).

Majoritatea formelor, cele cu e , care s-au impus cu norme literare.

Trecerea lui (ia) (ea) final la e (deschis). E o particularitate foarte cunoscută și astăzi graiurile române, mai ales la verbele de conjugarea II, III și IV în – i la imperfect: nu vre (p.60), pîrîe( p.70), ave( p.74), știe (p.76), făce( p.77), trăgé (p.85). Ea > é atestăm și la alte părți de vorbire: beizadé (p.68), pré prost (p.85), ace vreme (p.87), acolé (p.163) ș.a.

A > ă în poziție neaccentuată: măcat (p.63), Gălați (p.69), căftan (p.86), Zlusăin Pașe (p.95), căzacii (p.121), nătura (p.150), comandantul (p.154), haznătar (p.162), beizăde (p.173), Căsandra (p.179), Căimăcam (p.233), Păladi (p.301). [ ]

Studiul limbii cronicarului în comparație cu alte monumente ale literaturii române din sec. al XVII-lea – XVIII-lea, arată că Neculce, se apropie în cea mai mare măsură de felul de a vorbi al țăranului din acele vremuri îndepărtate. După cum subliniază academicianul Iorgu Iordan autorul celui mai fundamental studiu al limbii condeierului, – Neculce „scria cum vorbea și vorbea la fel ca întreg poporul român din timpul acela. Și dacă avem mereu impresia că vorbește totuși astfel, faptul se datorește talentului său literar. Intervine, deci, o deosebire nu de limbă, adică de stil al limbii, ci de stil individual.”[20, p. 183].

Ținând cont de faptul că printre numeroasele manuscrise, ce ne-au transmis cronica lui Ion Neculce, se află unul care fusese revăzut, cercetat și adăugit de însuși cronicar, devine și mai evidentă valoarea letopisețului neculceean ca monument de veche limbă română.

Prestigioasă cronică neculceeană i-a adus autorului ei nemurirea, a ridicat vechea noastră literatură la cele mai mândre culmi ale dezvoltării ei multiseculare și a constituit de veacuri una dintre alesele podoabe ale bogăției și originalei culturi românești.

De asemenea, la Neculce intalnim numeroase proverbe si zicatori:”Pasarea in cuibul sau nu piere”,”cine sapa groapa altuia da intr-ansa”,”Nu fac toate mustele miere”.

Valoarea literara deriva si din faptul ca letopisetele consemneaza unele evenimente traite de autori, deci sunt primele scrieri memorialistice. Gasim in forma rudimentara procedee ale prozei artistice: naratiune, portret, descriere si dialog.

Narațiunile lui Grigore Ureche ca și cele ale lui Ion Neculce urmează modelul popular, cu fraze scurte, dominând coordonarea, respectă topica subiect-predicat, uneori recurge la epitete si comparații de factură populară. Ureche a intemeiat genul narațiunii simple de factură istorica. Textul său atinge ceea ce E.Negrici numea in „Narațiunea în cronicile lui Gr. Ureche și M. Costin” drept „narațiune pură” prin precizia relatării, liniaritate (respectarea cronologiei), sărăcie stilistică, tonul rece, sobru. Cronicarul întregistrează evenimentele așa cum le-a cunoscut din diverse izvoare, acțiunea prevalează în favoarea interpretării [20, p.145].

Cronicarii sunt cei care au scris actele oficiale ale nașterii limbii române și a poporului român. Operele lor sunt integrate în tezaurul culturii naționale, care reflectă spiritul romănesc în timp. Deasemenea opera cronicarilor străjuiește de-a lungul veacurilor, nu ne lasă să uităm rădăcinile limbii române.

Contribuția lui D. Cantemir la dezvoltarea limbii române literare.

Opera lui D. Cantemir are o importanță deosebită pentru dezvoltarea limbii literare române. D. Cantemir a fost primul cărturar român, care a căutat să ridice limba noastră („limba graiului cea de moșie”) la nivelul și prestigiul altor limbi literare, existente atunci în Europa (franceza, rusa ,germană ș. a), și în special, al limbilor clasice (latină, greacă). El a împrumutat din limbile clasice maniera de construire a propozițiilor, creându-și astfel un stil special în spiritul literaturii clasice.

D. Cantemir susține originea romanică a tuturor românilor, folosind ca argumente numele țării și limba română: ”Romanii sunt moșii și strămoșii noștri, a moldovenilor și a românilor, precum și singur numele de moșie ne arată și limba cea părintească un nebiruit martor ne este”. Arată că suntem urmașii unui popor, care a creat o civilizație și o cultură clasică. D. Cantemir nu izolează istoria românilor de istoria altor popoare, ci o integrare în istoria universal [28, p.23].

Preocupările lingvistice în opera lui D. Cantemir sunt foarte numeroase și variate. Autorul reia toate ideile lingvistice ale cronicarilor și în primul rând, ale lui Miron Costin.

D. Cantemir îi depășește pe toți cronicarii, chiar și pe M.Costin la care s-ar putea vorbi de o „conștiință lingvistică”. De exemplu, astronomii sunt „a stelelor cunoscătorii” (Descrierea Moldovei) geografii sunt „de pământ scriitori” (Hroniul ), ghenealoghie înseamnă „corenie” (Hronicul ), siloghismul este „socoteală adevărată – care la dialectici din trei protase să face” (Hronicul ), tomurile sânt „cărți mari” (Hronicul. ).

Autorul stabilește etimologia unor cuvinte aducând, un aport valoros la explicarea limbii. Putem vorbi de o adevărată pasiune pentru etimologie.

D. Cantemir este primul care afirmă că zână derivă de la denumirea „Diana” (Descrierea Moldovei), interjecția ”chiraleisa” vine din grecesc (Descrierea Moldovei ). Numele „Dărăban” este pus în legătură cu cuvântul german Trabant, ce „denumește garda care păzește curtea domnului” (Descrierea Moldovei) cu toate că termenul intra limba noastră prin intermediul limbii maghiare (darabant). Cuvântul boiari „este de origine slavonă și pare a fi corupt din boliare” (Descrierea Moldovei ).

În ceea ce privește preocupările lui D.Cantemir pentru etimologie, atrag atenția în mod deosebit câteva cuvinte scrise în „Scara a numerelor și cuvintelor străine tâlcuitoare de la începutul Istoriei ieroglifice”. Aflăm că ateist are etimologie „latinească și elinească” în același timp. La fel, cuvântul provideț, „prevăzător”, adică „ceea ce cu înțelepciune lucrurile, până a nu fi, cum vor cădea cu mintea le află” este cunoscut „latinesc și slovenesc” (Istoria Ieroglifică ) [48, p.34].

Pretutindeni la D. Cantemir sunt observații privind toponimia. Numărul lor în această operă, dovedește și o pasiune pentru explicarea limbii.

Vom numi câteva dintre acestea. Cândva Chilia era numită Lycostomon, „ce va să dzică gura lupului” (Hronicul ).

În altă parte spune că Chilia e așezată „la gura de miazănoapte a Dunării” (Descrierea Moldovei ) căreia i s-a spus, în vechime, Lycostoma de către corăbierii greci „fiindcă pare că aruncă valurile ca dintr-un gât de lup” (Descrierea Moldovei ) [28, p. 42].

Numele orașelor dacice erau terminate în – dava: De exemplu Comidava, Serghidava, Dețidava, Marțidava înseamnă „Dava lui Comi, a lui Serghei, a lui Dație, a lui Marco” (Hronicul).

Autorul formulează, în Descrierea Moldovei, ideea existenței elementelor dacice în limba română, la care el renunță în Hronic.

D. Cantemir vorbește de elementele autohtone din limba noastră înainte ca aceasta să fie reținut atenția lui Johann Thunmann, primul cercetător străin care va discuta elementele trace din limba română.

D. Cantemir discută și părerile învățaților cu privire la originea limbii române. El combate atât teoria că româna ar fi de origine italiană cât și teoria că ar fi o limbă slavă. Nu dă dreptate nici celor ce susțin că româna ar fi „coruptă din limba latinească fără considerarea vreunui alt idiom” (Descrierea Moldovei ).[ ]

D. Cantemir nu exclude existența unor elemente străine în limba noastră. Pătrunderea lor se explică, după autor, prin relații de tot felul, pe care românii le-au avut, de-a lungul anilor, cu alte neamuri.

Limba română nu poate avea origine italiană din mai multe motive. Unul este că „moldovenii niciodată nu s-au chemat italieni” (Descrierea Moldovei). Apoi ca fiind cel mai puternic, „în limba moldovenească se găsesc până azi mai multe cuvinte latinești, pe care cea italiană le ignorează” (Descrierea Moldovei ). Româna nu cunoaște cuvintele pătrunse în limba italiană de la geți, vandali și longobarzi. (Descrierea Moldovei )

Sunt demonstrate în mod obiectiv, și argumentele adepților acestei teorii (între care existența în română a unor cuvinte de origine italiană, existența articolului, existența verbelor auxiliare) și cele ale adversarilor lor (articolul este pus în italiană în fața numelui, în română este la sfârșitul numelui, verbele auxiliare din limba română, sânt altele decât cele din italiană) termenii comuni se explică prin „comerțul îndelungat pe care genovezii îl avusese cu moldovenii, când stăpâneau malurile” (Descrierea Moldovei ).

Deși după expunerea celor două teorii, autorul își expune totuși punctul său de vedere, adăugând câteva fraze din Covatius: „Este de mirat…că limba moldovenilor și muntenilor are mai multe cuvinte latinești decât cea italiană, măcar că italianul locuiește în același loc unde locuia odinioară românul”[30, p.51].

D. Cantemir are ocazia să analizeze o serie de particularități ale limbii române. El crede că articolul masculin este –ul (nu – l) alături de – le. Cel dintâi se adaugă cuvintelor care se termină în consoană (omul, calul, scaunul, vasul), celălalt numelor terminate în vocală (șarpele, câinele). Pentru pluralul numelor de „ființe” articolul ar fi – ii (nu – i, deci!). iar lucrurile au la plural articolul feminin – ele: scaunele, vasele.

Substantivele feminine au două articole, e (!) și a. Apoi adaugă că la plural cele în – e primesc – ile (muierile) iar cele în a primesc – ele (găinele) (Descrierea Moldovei ).

D. Cantemir stabilește apoi o serie de etimologii. Adeversarii originii italiene a limbii române susțin că nu numai lexicul italienesc din limba română se explică prin relații directe (economice, comerciale), ci și cel polonez, turcesc, grecesc. Cu acest prilej D. Cantemir stabilește etimologia mai multor cuvinte din limba română.

Autorul se referă și la structura gramaticală latină a limbii române. Înaintașii lui D.Cantemir invocau, pentru a dovedi latinitatea limbii noastre, doar argumente lexicale. Unitatea limbii române la nordul și la sudul Dunării se explică, în primul rând , după D. Cantemir prin structura gramaticală comună [30, p.52].

O altă idee ce se desprinde din opera lui D. Cantemir este unitatea limbii române. D. Cantemir admite, că românii plecați în sudul Dunării vorbesc aceeași limbă cu cei din nordul fluviului.

Dificultățile de înțelegere dintre cuțovlahi și românii din nord – dunăreni se datoresc lexicului. Astfel, cuțovlahii „păstrează pretutindeni flexiunile moldovenești ale numelor și verbelor” (Descrierea Moldovei ). Structura gramaticală este aceeași ca peste tot în limba română.

D. Cantemir observă, totodată, că idiomul aromân în comparație cu cel moldovenesc este „o limbă mult mai coruptă” și aceasta deoarece cuțovlahii „amestecă… limba părintească cu cea grecească și albaneză”. N-ar fi exclus, deci, ca unii din „aromâni de peste Dunăre” să fie și aromânii din Albania.

Limba vorbită la nordul Dunării este, de asemenea unitară, cu toate că există deosebiri de grai de la o regiune la alta: „Valachiae et Transilvaniae incolis eademe est cum moldavis lingua” – afirmă D. Cantemir [30, p.54]. Ideea unității limbii o preia de la cronicari, pe care-i continuă, aducând, însă, în sprijinul ei, numeroase alte argumente. Deosebirile de grai ce existau de la o regiune la alta l-au determinat pe D.Cantemir să folosească în scris, o limbă aleasă, să aibă în vedere toate graiurile.

Existau, după D. Cantemir și diferențele dialectale la nordul Dunării. El admitea aici trei arii dialectale, de altfel, ca mai toți cărturarii noștri vechi, plecând de la existența celor trei state, Moldova, Muntenia și Transilvania. În această privință se apropie, în primul rând, de Simion Ștefan din Noul Testament, tipărit la Bălgrad, în 1648, că rumănii nu grăesc în toate țărăle într-un chip, încă neci într-o țară toți. „Țările” sânt tocmai Moldova, Muntenia și Transilvania. Aceleași trei „dialecte” va admite, mai târziu, între alții, și I. Budai – Deleanu.[ ]

Pentru explicarea acestor deosebiri de grai D. Cantemir aduce, un singur factor, și anume, influențele altor limbi. În Transilvania graiul se caracterizează prin prezența elementelor ungurești. În graiul moldovenesc de părțile Fălciului au pătruns cuvinte tătărești, în cel de prin Galați cuvinte grecești și turcești iar în cel dinspre munți cuvinte ungurești (Descrierea Moldovei).

D. Cantemir era un foarte bun cunoscător al limbii române, încercând, mai mult decât oricare cărturar dinaintea sau din vremea sa, să explice deosebirile regionale de grai. El a fost considerat, în mod exagerat, desigur, primul nostru dialectolog.

Graiurile nu se caracterizează însă numai prin particularitățile lexicale. Autorul are și meritul de a se fi oprit, pentru prima oară la noi, asupra unui fenomen fonetic esențial pentru graiul moldovenesc, palatalizarea labialelor. El nu folosește un termen special pentru acest fenomen, ci relatează doar că „femeile moldovence au o pronunțare deosebită de a bărbaților căci schimbă silabele bi și vi în ghi, ca bine bene ghine, vie vinea ghie; pi în chi: pizmă invidia chizmă, piatră petra chiatră; m inițial în litera ng, de unii greu de pronunțat, ca mie mihi nghie etc.” [25, p.145].

Afirmația lui D. Cantemir pornește de la constatarea, că femeile vorbesc mai dialectal decât bărbații. Faptul se explică prin aceea că bărbații, prin natura ocupațiilor lor, călătoresc mai mult, vin în contact cu vorbitori ai altor graiuri etc.

Dacă totuși, remarcă, un bărbat folosește „acea pronunțare” atunci el „se trădează totodată cu gura lui că a stat prea mult la sânul maică-sa”. Astfel de bărbați sânt ironizați, fiind numiți „feciori de babă”. D. Cantemir nu și-a pus însă problema originii fenomenului în discuție.

S-a spus că principele moldovean se referea, când afirma că bărbații, de regulă, nu palatalizează labialele, la clasa boierime. Femeile din aceeași clasă palatalizau labialele, ca și femeile și bărbații din popor, adică de la sate. Prin urmare expresia „fecior de babă” ar fi circulat în interiorul clasei boierești, nu s-ar referi la toți bărbații care palatalizau labialele.

Ne gândim însă că D. Cantemir nu avea în vedere numai clasa boierească. Desigur că cei ce foloseau expresia „fecior de babă” plecau de la distincția dintre o vorbire mai îngrijită și una populară, ceea ce presupune un oarecare grad de cultură. Această distincție o mai puteau face și alții, nu numai reprezentanții clasei boierești. Amănuntul că un bărbat care păstrează fenomenul palatalizării labialelor „a stat prea mult la sînul maică-sa” arată că cei vizați nu au venit în contact, în măsura cuvenită, cu alți vorbitori, care nu palatalizau labialele.

Această deosebire dintre graiul bărbaților și cel al femeilor de la țară se mai păstrează și astăzi. Sextil Pușcariu, vorbește și el de remarca lui D.Cantemir ”dans les anciens temps, dominés par la vie pastorale, les hommes etaient pour ainsi dire seuls a maintenir les liasons avec d’ autres regions” [30, p.56].

D. Cantemir privește fenomenul palatalizării labialelor din punctul de vedere al limbii literare. Concluzia că formele cu palate trebuie evitate. Ideea o pune în practică chiar începînd cu prima sa operă, Divanul sau gâlceava înțeleptului cu lumea.

Aici apar formele hipercorecte obial și pilotă semnificative pentru preocuparea autorului ca nu cumva să se strecoare în scrisul său palatale în locul labialelor. După D. Cantemir „limba cea mai curată este în mijlocul Moldovei împrejurul Iașilor, fiindcă în prezența continuă a curții Domnului, locuitorii acelui ținut ajung de obicei mai culți”. La Iași erau școli, tiparnițe etc., căci aici era capitala țării. Aici erau mai mulți cărturari, cei mai mulți tineri care învățau carte și vorbeau mai îngrijit.

Pe lângă aceasta afirmație a autorului trebuie invocat și faptul că „ în mijlocul Moldovei” nu se întâlnesc elementele lexicale străine (ungurești, turcești etc) ce caracterizează, după mărturisirea lui D. Cantemir, graiurile moldovenești mai îndepărtate, adică periferice. Vorbitorii din jurul Iașilor și centrul Moldovei, atât cei mai învățați cât și ceilalți, neinstruiți, nu cunosc aceste cuvinte străine, care „strică graiul moldovenesc” [25, p. 66].

D. Cantemir afirmă că alfabetul slavon nu era suficient” pentru pronunțarea tuturor cuvintelor, pe care limba moldovenească, parte le-a corupt din cea latinească, parte le-a adoptat din limbile neamurilor vecine”. Când afirmă că literele slavone erau insuficiente pentru scrierea limbii noastre, D. Cantemir avea în vedere particularități fonetice regionale: rostirea h (fricativă palatală surdă),nu h cum apare în texte (hire, hier), pronunțarea lui inclusivă nazală palatală rezultată din palatalizarea lui m; la fricativele alveolo-palatale moldovenești s, z, căci în chirilică existau doar slovele ч și v care notau africatele alveolo – palate c și g. Putem spune că D. Cantemir este pentru înlocuirea alfabetului chirilic cu cel latin. El nu a pus însă în practică acest lucru în operele sale românești.

Poate că P. Maior nu independent de D. Cantemir caracteriza și el slovele chirilice în cuvinte destul de aspre atunci când vorbea despre avantajele scrierii cu litere latine. D. Cantemir era foarte exigent în respectarea regulilor ortografice. În manuscriptul Hronicului s-a păstrat și o foaie separată, descoperită de Gr.Tocilescu, scrisă de D. Cantemir însuși, în care el se arată nemulțumit de copistul acestei lucrări, ”ne deplin știutorii ortografii românești”. I-a trebuit, mărturisește aici, ” multă trudă” pentru a „îndrepta” greșelile, recitind, astfel, de patru ori textul copiat. Și, adresându-se cititorului, îl roagă că tot ceva mai rămâne nepus la punct după tipărirea Hronicului să îndrepte „cu lină și blândă inimă”[28, p.28] .

Hronicul Romano – Moldo – Vlahilor, ultima scriere a lui D. Cantemir, este menită să cuprindă toată istoria românilor de la origini până la vremea autorului.

Este prima istorie critică și sintetică a tuturor românilor considerați ca o unitate. Hronicul rămâne o piatră pe hotar, într-însul se pun întâia oară anume problema asupra originilor noastre, de el se leagă dezvoltarea istoriograției în perioadele următoare. O parte din concluziile lui Cantemir sunt actuale și azi, de exemplu: în continuitatea poporului român Dacia, problemă ce el a pus-o în discuție cel dintâi în istoriografia noastră, apoi concluzia despre viața neîntreruptă a românilor pe toate ținuturile pământului țării și nu numai în regiunile muntoase [48, p. 65].

Scopul principal al argumentației în primul volum al Hronicului este dovedirea continuității elementului roman în Dacia din nordul Dunării: „Deci dară într-această parte, pre care acmu… o vedeți, toată socoteala noastră într-aceasta se stăruiește, pentru ca numele și neamul dumneavoastră, caria demult s-au descălecat și de atunci pînă acmu necurmat în Dachiia, adecă în Moldova, în Țara Muntenească și în Ardeal… să vă arătăm” (D.Cantemir).Iar la sfârșitul cărții întâlnim această afirmație categorică: „Precum au început romanii din descălecătura lor de la Traian împărat prin toată Dachiia, așa și au ținut” (D.Cantemir).[ ]

Hronicul conține un material lexical valoros care, pe lângă anumite particularități inerente acestei lucrări, reflectă și unele trăsături specifice ale vocabularului cantemerian care se observă în lexicul limbii române la sfârșitul sec. al XVII –lea începutul sec. al XVIII. [48, p.50].

În perioada amintită, pe de o parte, au loc deviații în folosirea materialului lexical, manifestate sub diferite forme, se resimte câte o dată lipsa unor elemente lexicale adecvate pentru exprimarea unui anumit conținut, precum și a unei delimitări riguroase în ceea ce privește uzul elementelor livrești și al celor populare, vorbite.

Pe de altă parte, se manifestă și tendința de a îmbogăți vocabularul cu elemente neologice, tendință izvorâtă din necesitatea de a reda noțiuni noi, de a le delimita și preciza. Amplitudinea și diversitatea elementelor descrise în hronic, desfășurate în decurs de mai bine de 10 secole, înserarea întâmplărilor din viața cotidiană, a istorioarelor hazlii și a reflecțiilor personale ale autorului pe marginea celor descrise, apelarea la date din mai multe domenii ale științei ș.a. au condiționat bogăția și varietatea lexicului acestei lucrări atât din punct de vedere tematic, cât și din punctul de vedere al surselor din care provine.

D. Cantemir citise letopisețul lui Grigore Ureche, M. Costin, N.Costin. Limba populară l-a influențat, de asemenea, în mare măsură. În lucrările lui D.Cantemir sânt multe locuțiuni și expresii, proverbe și zicători ș.a. caracteristice vorbirii și reacției populare. În lexicul hronicului, de altfel, ca și în cazul unor forme și construcții gramaticale, pot fi relevate trei elemente esențiale: tradiționale, popular și livresc [62, p.146].

Un loc important în lucrare îl ocupă neologismele, o parte dintre care D. Cantemir le cunoscuse, probabil, în timpul aflării sale în Rusia. Multe cuvinte din Hronic aparțin lexicului de uz comun, care s-au menținut, aproape neschimbate, în limba actuală. Un interes deosebit prezintă lexicul special, folosit pentru a denumi noțiunile speciale.

Cultura vastă a lui D.Cantemir, tendința permanentă de a găsi mijloace lexicale potrivite de a denumi noțiuni sau pentru a reda nuanțe semantice noi, mediul în care și-a desfășurat activitatea au determinat folosirea în această lucrare a elementelor lexicale neologice.

De exemplu din latină: avtentic „autentic” (‹ lat. authenticus): avtentic ; adagheu „zicătoare” (‹ lat. adagium): adagheu ; argument (‹ lat. argumentum): tare și nebiruit argument să avem, nu puțin argument și dovadă – iaste (p.149); autor (‹ lat. auetor): autorul de cine îndemnat au scris această istorie .

Colega „tovarăș, coleg” (‹ lat. collega) ; colon „colon” (‹ lat. colonus): colonii ; colonie (‹ lat. colonia): coloniile ; cruțiat „cruciat” (‹ lat. Med. cruciatus): aceste atunci să chema cruciați ; persoană (‹ lat. persona) : persoane , persoanele ;

Poetic „poet” (comp. lat. poeticus): poeticul fără colachie au scris (p. 72), poetic (p. 68), tractat „tratat” ( < lat. tractatus): în tractatul de pace ce vre să facă cu Mavrichie (p.310), tribun (< lat. tribunus): tribunul Dalmații .[ ]

Greacă: agoană „agonie” (comp. gr. agonie): agoana morții (p.226); lavirint „labirint” (< gr. labyrinthos) (p.42); orfanotrofie „azil pentru copii găsiți”, „orfelinat” (comp. Ngr. orphanotropheion) (p.65); pragmatic – „lucrare” (< gr. pragmateia): pragmatica (p.110).

Hronolog „cronolog, cronicar” (comp. gr.chronos + logos): hronologhi (p.26); slavonă rusă: blagorodice „nobilime; nobleță” (blogorodie) (p.22) vilhovnie „vrăjitor” tract „drumul mare” (rus. tract): tractul pe unde au trecut acei tătari (p.141).

Franceză: academie (fr. académie): Academia științelor de Berlalin (p.110); decadă „decadă” (subdiviziune) (< fr. décade): decada a cap a (p.41); comendă „conducere, comandă” (fr. commande).

Germană: graf (< germ. graf): graful de Frandria (p.265); ost „est” (< germ ost) (p.309);

Polonă herb „stemă” (pol.herb): herbul țării (p.154); Ungară a să probălui „a se încerca” (ung. probalni): a să cerca și a să probalui (p.114); Turcă paic „paj” (< tc. reuc): paicu (p.219); tas „lighean” (< tc.tas): cu tasul cel ce să spală în cap (p.210).

Originea lexicului neologie în hronic este diferită. Multe neologisme sunt de origine latină, apoi greacă. Întâlnim și neologisme de proveniență slavă, franceză, germană, turcă. Unele neologisme puteau fi cunoscute de autor în timpul aflării sale în Rusia.[62, p.148]

Încercarea de a opera cu neologisme o aflăm și în scrierile (istorice, religioase) ale predecesorilor lui D.Cantemir. De exemplu, în opera lui M. Costin sânt atestate: cancelar, comandă, colonie, consul, senat, senator, somă, testament ș.a.

Lucrările lui D.Cantemir în raport cu cele anterioare conțin un număr impozant de neologisme. Amintim doar câteva elemente lexicale neologice comune pentru „Istoria ieroglifică” și „Hronicul..”: dialectic, etimologie, colachie, condiție, labirint, materie, prezenție, privat, propozit, pronie, stemă, stihie, teatru, tiranie ș.a.

Unele neologisme, care figurează în Hronic au fost folosite, probabil, pentru întâia oară de D. Cantemir.

Deși stratul lexical neologic atât de bogat din „Hronicul…” nu a putut influența limba din acel timp, deoarece lucrarea amintită a fost pusă la dispoziția cititorului prea târziu, când multe dintre aceste neologisme au pătruns și au fost puse în circulație pe alte căi, meritul autorului rezidă în faptul de a fi încercat să le introducă, să le folosească în vederea îmbogățirii și perfecționării lexicului limbii într-o perioadă, când lipseau mijloacele lexicale adecvate suficiente pentru a reda noțiuni noi [62, p.232].

În „Hronicul…” lui D. Cantemir un loc însemnat îl ocupă elementul popular. D. Cantemir cunoștea bine limba populară, vorbită. Multe dintre proverbele și expresiile, întâlnite în lucrările lui, le auzise în casa părintească. Autorul a avut posibilitatea să facă cunoștință cu unele legende, povestiri, anecdote istorisite de oameni din popor. Elementul popular poate fi atestat, într-o măsură mai mare sau mai mică, în toate lucrările lui D. Cantemir, scrise în românește. Multe cuvinte sau variante ale acestora, sintagme și expresii, proverbe și zicători, care circulă în graiul viu al poporului, în limba vorbita, imprimă limbii acestei lucrări un pronunțat caracter popular.

Vom prezenta unele cuvinte, sensuri, întâlnite în hronic, specifice până astăzi limbii populare, vorbite: amintirile „altminteri”(p.3), a apleca „a alăpta”(p.13), așijdere „de asemenea” (p.13), bucă „bucă”: buci (p.71), vicol „viscol (p.185)”, vintre „dizenterie” (p.101), ghenvarie „ianuarie” (p.169), a grăi „a vorbi” (p.22), a găti „a termina, a sfârși” (p.47), a da „a mărita” (p.23), a să da „a trece de partea cuiva, a se alătura de cineva” (p.196), doftor „doctor”( p.101), epistolă „scrisoare”( p.46), jiganie „fiară”( p.18), zavistie „invidie, pizmă” (p.7), zavistnic „invidios, păzmaș”( p.2), idropică „hidropizie” (p.209), carte „scrisoare, act scris” (p.179), a chiti „a crede, a gândi”(p.137), chiteală „gând, judecată, socoteală, chibzueală”( p.287), coardă „nerv” (coardele minții)( p.3), a crăi „a domni” folcloric( p.85), crăiasă ”împărăteasă”( p.23), cămară „cămeră”( p.128), muiere „femeie”( p.31), „soție” (p.86), muieresc” femeesc” (p.55), nici cum” deloc, nici într-un fel”( p.258), a nădi” a scorni, a născoci (p.79), a (să) oblici” a (să) afla, a (se) descoperi (p.74), a să obrinti” a se inflama”( p.195), a olicăi” a se văeta”( p.107), pitră” grindină” ( p.85), a plodi „a naște”( p.330), a să plodi” a se înmulți”( p.83), povijie” pojijie”, a să potopi” a se prăpădi, a peri (p.173), praznic” sărbătoare, petrecere (p.57), „,prepus” îndoială ( p.11), probozală” mustrare, ocară (p.74), a probozi” a mustra, a dojeni, probozire” ocară, dojană”, a prăpădi” a nimici, a omorî”, iarbă-pucioasă „sulf”, raclă” sicriu”, a să sii” a se sfii”, simceia” ascuțiș, vârf”, siială” sfiială, „stâblă” steblă”, a tocmi 1. „ a organiza, a pune la cale; 2. „ a repara, a drege”, târg „ oraș”, femeie „soție”, fecioară în expresia: fată fecioară „fată mare”, a să haini „ a deveni hain”, a ține „a fi căsătorit cu”, hirișie „stare firească”, înde „între”: ei înde ei, a să înturna „a se întoarce, a se înapoia” ș.a.

Unele cuvinte sunt în prezent populare și învechite, de exemplu: giuruită, a organiza „a pune la cale” ș.a. O serie de cuvinte, în prezent învechite sau conservate în unele graiuri, în timpul lui D.Cantemir făceau parte din stratul popular, de exemplu: a amelița „a menționa printre altele”, crivăț „nord”, a ima „a murdări” ș.a.

Aspectul formal al unor cuvinte amintește variantele cu fonetisme populare, de exemplu: a amirosi „a mirosi”, nicăiuri „nicăieri”, rătund „rotund”, truchină „trupină, tulpină”, îndărăpt „invers”. Sensul de „faptă, întâmplare (relatată)” al cuvântului istorie figurează în prezent în dicționar cu mențiunea vorbit.

Enumerăm mai jos unele elemente lexicale învechite, ieșite din uz sau extrem de rare în limba contemporană, unele dintre ele având o răspândire regională. Cuvintele învechite (și variantele, formele învechite cale acestora): adăosătoriu „cel care-și însușește un bun străin (p.11), adăosătură „adăugire” (la un text), adăpătură „aderare, urare” (p.12), amiadzidzi „mează-zi”( p.36), amână „în mână”( p.86), amăgelnic „înșelător” ( p.20), amăgeu „înșelător” (p.15), amăgitură „viclenie” (p.47), anarh „fără început” (p.2), apotecar „farmacist” (p.46), arătoriu „plugar” (p.83), arătător „elocvent, vădit”, blagorodie „nobilime, nobleță” (p.22), blojeritor „minciunos, bârfitor, clevetitor (p.21), a blojori „a spune minciuni, a bârfi, a cleveti” (p.58), galbăn „galben” (p.171), gheometricesc „geometric” (p.31), ghizdav „frumos” (p.53), a să ghizdăvi „a se înfrumuseța” (p.60), glogozală „amestecătură, încurcătură” (p.21), zavistuitoriu „invidios, pizmaș” (p.83), zălog „ostatic” (p.152), zămenti „a se amesteca” (p.31), zămentit „încurcat”, zămintitură „încurcătură, amestecătură” (p.8), a zăticni „a împiedica” (p.43), indolesc „de idol, al idolului” (p.156), a ijdărâ „a se naște, a se trage (p.128), a produce” (p.7), izbeliște „locul unde cineva este expus loviturilor soartei” (p.108), izbucnit „în relief” (p.154), a izbândi „a repurta biruință”(p.76), izvodzel „listă, hârtiuță” (p.45), a izvodi „a născoci, a scorni”(p.64), izvoditor „istoric, cronicar, autor” (p.83), izvoditură „născocire, scornire” (p.105), izgnanie „exzil” (p.40), a ima „a murdări, a păta” (p.67), imător „necurat, spurcat, pătat” (p.66), imăciune „necurățenie, spurcare” (p.64), iproci „și altele, și așa mai departe” (p.41), iroiesc „eroic”(p.51), iroicesc „eroic” (p.11), isteciune „istețime, agerime a minți” (p.88), istoricesc „istoric” (p.7), istoriograficesc „istoriografic” (p.66), istoricește „după principiile istoriei” (p.26), chiar „clar, limpede” (p.3), chivernisitoriu „conducător”, chichiță „cutie, lădiță” (p.12), clevetă „clevetire” (p.7), clironomitor „ereditar” (p.63), a clăti „a mișca, a urni (p.66), a clătina” (p.130), covârșit „desăvârșit, perfect” (p.122), colachie „lingușire” (p.49), colun „măgar sălbatic” (p.230), constandă „veche monedă care valora 9 sau 10 bani” p.(154), contenire „cumpătare” (p.196), contenit „cumpătat, moderat, limitat” (p.168), content „mulțămit” (p.73), a se contentui „a se mulțămi” (p.153), a se conceni „a fi nimicit, a se prăpădi” (p.117), copil „bastard” (p.65), corenie „originie, început” (p.161), hulitor „care hulește”, hulitoare (p.3), în prezent ele sânt numai substantive. Sau lăudător putea fi în trecut și substantiv și adjectiv (lăudător „care laudă”), în prezent el s-a menținut doar în calitate de substantiv, mai ales într-o îmbinare de cuvinte stabilă. Curând putea fi adverb și adjectiv (curând adj.: în curândă vreme), neogoit „mereu, întruna” apare ca adverb. Unele forme au un caracter vorbit (de exemplu: epistolă „scrisoare”), altele sânt în prezent învechite (de exemplu epistolie „scrisoare”).

Unele elemente lexicale învechite sânt folosite în prezent pentru a reda coloritul epocii, pentru denumirea realiilor din trecut. Altele sânt rare, s-au menținut în unele graiuri sau au eșit definitiv din uz [62, p.167].

Vorbind despre particularități semantice ale lexicului din Hronic putem menționa că

multe cuvinte, în special cele din fondul lexical fundamental, au înțelesuri identice sau foarte apropiate de cel actuale. Alte cuvinte din hronic apar cu un înțeles deosebit de cel actual, grație „consimțământ”, decadă „a zecea parte dintr-o scriere”, curioz „avid de a ști”, museu „sală de lectură, bibliotecă”. În procesul dezvoltării limbii s-au produs evoluții de sens, acesta s-a lărgit sau s-a restrâns. Lărgirea înțelesului a avut un loc în cazul apariției sensurilor noi, al specializării semantice a cuvintelor vechi în vederea redării unor noțiuni noi. Unele cuvinte în hronic, pe lângă sensul pe care îl aveau în vocabularul comun, serveau și la redarea unui sens special.

O formă de manifestare a lărgirii înțelesului poate fi considerată și dezvoltarea sensurilor abstracte, figurate pe baza celor concrete, proprii.

În această lucrare apar multe cuvinte cu valori figurative, utilizate în calitate de procedeu literar – stilistic pentru caracterizarea metaforică a unor situații, fenomene, acțiuni, calități ș.a . sensul figurat al cuvintelor în alte cazuri, menținut uneori până în prezent, poate fi calificat drept un fenomen de limbă. Exemple de folosire a cuvintelor la figurat: avuție (avuțiile cuvântului) p.4, adăpătură „adăpare, udare” (p.12), aer „arsură” (p.4), a ascuți „a face să devină ager, inteligent”, a asuda „a se căzni, a se trudi, a-și da silința” (p.3), a aciua „a pune la adăpost” (p.2), buric „centru” (p.166), vetreală „vetrele socotelii” (p.3), a se veștedzi „a slăbi” (p.14), vânos „puternic” (p.59), a vântura „a înșira, a povesti pe rând” (p.138), vârstă „vechime” (p.10), vârtoase și tari legământuri (p.20), văduv „lipsit de, gol” (p.181), a destrăma „a dezmembra” (p.182), dulceață „gust plăcut” (p.168), dălogi „dârlogi” (p.4), genune „mulțime” (p.85), veșmânt „a se frământa” (p.3), lunecare „greșeală” (p.66), a muia „a îmblânzi” (p.128), mădular, odejdă „veșmânt” (p.20), ochean „ocean” (p.68), pintin „pinten” (p.5), a pluti (p.46), pojar (p.7), a să primbla (p.67), a pârjoli (p.59), a răzsări „a răsări”(p.72), rotund, rătăcit (p.8), scut „protecție, ocrotire” (p.2), a scutura „a răscoli” (p.33), strâmb „nedrept” (p.147), stâblă „tulpină” (p.6), stângaci „nesigur” (p.122), sudoare (p.2), săltare „bucurie” (p.59), sărătură „spirit” (p.151), fundament „bază” (p.163), țăsătură „țesătură”(p.16), a șchiopăta (p.73).

O serie de cuvinte au o sferă semantică mai largă spre deosebire de cea din limba actuală. Aceasta se constată, mai ales, în cazul cuvintelor polisemantice. De exemplu: cuvânt avea și sensul de „proverb, zicătoare” (p.175), limbă – cel de „popor, neam” (p.30), a lovi însemna și „a ataca” (p.170) și „a se învecina, a se mărgini” (p.32), accepțiile de „act scris” (p.11) și „scriere” (p.30). Unele cuvinte au în momentul de față o sferă semantică mult mai redusă în comparație cu cea din trecut. De exemplu, scriitor în hronic are un sens mai larg: unul mai general însemnând „autor”, în prezent el și-a mai restrâns înțelesul, fiind folosit în accepția de „autor de opere literare”.

O evoluție de sens de la general la particular se constată în cazul lui sirep „sălbatic”, care servea de calificativ pentru orice animal din această categorie (p.141), pe când în prezent se referă numai la cai, însemnând „iute, sălbatic”. A se topi, care avea un sens mai general și era folosit la propriu „a se prăpădi, a peri” (p.169) în uzul actual și-a restrâns sensul, care este numai figurat: a muri (de dragul cuiva ș.a).

La unele cuvinte s-a păstrat un sens aproape identic cu cel din trecut, se află până în prezent în raporturi de sinonime, de exemplu: vârtos – tare, dovadă – mărturie, a se întrista – a se mâhni. Mai târziu s-a produs diferențierea semantică a membrilor unor serii de sinonime, între care astăzi nu mai există acest raport, de exemplu: rod – neam (cuvântul neam s-a menținut cu accepția din hronic, pe când rod în limba actuală nu mai are sensul de neam). Unele dublete, serii (de exemplu: stepenă – cin ș.a.) s-au membrii acestora (de exemplu: pază – ferială ș.a.) nu s-au păstrat, deoarece cuvintele (ori sensurile) respective au devenit învechite și au fost înlocuite prin altele (de exemplu, zămintitură din perechea: zămintitură – amestecătură sau sensul de „tovarăș” al cuvântului soție în perechea: soție – tovarăș).

Unii membri ai perechilor sau ai seriilor de sinonime circulă în vorbirea curentă sau în unele graiuri (de exemplu, zavistie din perechea: zavistie – pizmă sau brudiu din perechea: brudiu – tinerel ș.a.).

Lexicul Hronicului, pe lîngă unele trăsături specifice ale vocabularuilui cantemirian, reflectă anumite procese și tendințe proprii lexicului limbii române din a doua jumătate a secolului XVII și primele decenii ale secolului XVIII [62, p.56].

Concluzii la capitolul întâi

Limba română a fost definită de majoritatea cercetătorilor ca fiind limba latină populară, vorbită neîntrerupt timp de 2000 de ani, în nordul și sudul Dunării, într-un mediu turc, grec, trac, slav, adică oriental:

După cum afirmă Al. Rosetti în Istoria limbii române, „Limba română este limba latină vorbită în mod neîntrerupt în partea orientală a Imperiului Roman, cuprinzînd provinciile dunărene romanizate (Dacia, Polonia, Dardania, Moesia Inferioara și Superioară) din momentul pătrunderii limbii latine în aceste provincii și pînă în zilele noastre „

Ca să facem o retrospectivă a dezvoltării limbii române literare, trebuie să ne amintim, că la sfârșitul sec. al XVI – lea, în urma părăsirii limbii slavone în actele de cancelarie și ca o consecință a tendințelor boierimii de a subordona puterea domnească și a întemeia statul feudal nobiliar, apar scrierile marilor cronicari moldoveni Grigore Ureche, Miron Costin, Ion Neculce.

Spiritualitatea românească a secolului al XVI-lea dobândește, ca achiziții definitive, ideea originii romane a poporului și cea a latinității limbii noastre. Romanitatea este elementul esențial al identităților lingvistice și culturale ale poporului român. Călătorii străini care ajung în Țările Române în secolele XV – XVII notează că românii sunt urmași ai romanilor, atât prin numele pe care și-l dau lor înșiși – romani – cât și prin asemănările dintre limba vorbită de ei și latina.

Printre primii care relatează despre originea latină a limbii române au fost cronicarii Grigore Ureche și Miron Costin. În lucrarea de căpătîi Descriptio Moldovaie, Dimitrie Cantemir menționează că limba română conține o serie de elemente de origine dacică.

Limba cronicii lui Gr. Ureche este graiul popular român, pe care cărturarii români îl folosesc în lucrările lor literare. Utilizarea cea mai frecventă a graiului popular, perfecționarea lui, asimilarea elementelor livrești și a neologismelor – toate acestea și constituie anevoiosul proces de elaborare a limbii literare române, la care și-a adus contribuția Gr. Ureche.

Însăși opera lui este o dovadă a permanentei căutări de forme, cuvinte mai potrivite. În scrierile lui Gr. Ureche sânt multe regionalisme care nu s-a putut să se legifereze ca norme literare. Valorificînd elementele populare, în special a celor dialectale, Gr. Ureche a demonstrat generațiilor de mai târziu, că graiul popular este un important izvor de îmbogățire a limbii române literare.

Axa, în jurul căreia M. Costin își expune părerile lingvistice, a fost originea romanică a poporului român și originea latină a limbii române. Se remarca anumite progrese în perfecționarea stilului lui Miron Costin. La nivelul sintaxei, pe lânga atributele clasice ale oratoriei, intâlnim nenumărate figuri de stil, printre care metafore, metonimii și mai ales comparații. Autorul folosește multe maxime, proverbe, cugetări ce punctează o anume situație sau au un caracter anticipativ. Cele mai multe vizeaza destinul incert și nestatornicia lucrurilor omenești.

I. Neculce își împrospătează limba cu unele neologisme: grecisme, turcisme, polonisme și rusisme – care-și aveau rostul lor stilistice, și anume – acelea de a reda mai adecvat realitatea istorică, de a caracteriza personajele și prin particularitățile, proprii vorbirii lor. Limba lui Neculce are un vădit caracter vorbit și e aproape lipsită de înrâuriri cărturărești. Un deosebit farmec îi dau arhaismele.

Opera lui D. Cantemir are o importanță deosebită pentru dezvoltarea limbii literare române. D. Cantemir a fost primul cărturar român, care a căutat să ridice limba noastră la nivelul și prestigiul altor limbi literare. Hronicul Romano – Moldo – Vlahilor este prima istorie critică și sintetică a tuturor românilor considerați ca o unitate. Hronicul rămâne o piatră pe hotar, într-însul se pun întâia oară anume problema asupra originilor noastre, de el se leagă dezvoltarea istoriograției în perioadele următoare.

Se manifestă și tendința de a îmbogăți vocabularul cu elemente neologice. Creația sa este diversă, de la studiile de logică la literaturi de ficțiune. Dimitrie Cantemir a susținut originea romanică a națiunii și a limbii noastre in spiritul ideilor umanismului. O contribuție importantă la formarea limbii române literare aparține pașoptistilor, iar stabilizarea limbii române literare în tiparele ei actuale se produce prin opera marilor clasici : Mihai Eminescu, T. Arghezi, I. Creanga, C. Negruzzi, M. Sadoveanu, I. L.Caragiale . Procesul de perfecționare a limbii române continuă și în sec al XX -lea, la îmbogățirea masivă a limbii literare cu neologisme contribuind simboliștii și scriitorii interbelici, ce consolidează procesul de modernizare a limbii inceput la jumatatea sec al XIX -lea.

ASPECTE ALE EVOLUȚIEI LIMBII ROMÂNE ÎN CREAȚIA POEȚILOR M. EMINESCU, T. ARGHEZI ȘI GR. VIERU

Limba este cartea de noblețe a unui neam.

( V. Alecsandri)

Unele aspecte privind rolul lui M. Eminescu la dezvoltarea limbii române literare

În a doua jumătate a secolului al XIX-lea, limba română a atins apogeul datorită activității scriitorilor clasici: V.Alecsandri, I. Creangă, M. Eminescu ș.a. Scriitorii clasici au manifestat un interes deosebit față de problemele limbii literare din perioada respectivă, deoarece cu ajutorul materialului lingvistic ei au creat opere de artă originale prin conținut și prin varietatea asocierilor expresive. Scriitorii s-au străduit să-și perfecționeze măiestria artistică, care este considerată condiția esențială a unei opere literare, prin intermediul limbii române. În această perioadă se dezvoltă stilurile funcționale, sunt întroduse noțiunile terminologice, iar scriitorii explorează intens aspectul popular al limbii române [50, p.15].

Mihai Eminescu nu putea rămâne indiferent față de problemele ce se discutau privind geneza limbii și a poporului român. Într-un articol publicat în „Curierul de Iași” (IX, 1876, nr. 125 din 17 noiembrie), poetul scria că „noi, Românii, câți ne aflăm pe pământ, vorbim o singură limbă, „una singură” ca ne-alte popoare, și aceasta în oceane de popoare străine ce ne încongiură…” . Și într-adevăr, în tot spațiul românesc, deși există multe graiuri și subdialecte, oamenii se înțeleg la vorbă, își dau seama că utilizează aceeași limbă, care s-a statornicit din timpurile străvechi. Eminescu scria : „Limba strămoșească e o muzică; și ea ne atmosferizează cu alte timpuri mai vrednice (și mai mari decât ticăloșia de azi) , cu timpuri în care unul s-au făcut poporul și una limba” [14, p.43].

Fondul de aur al spiritualității unui neam îl creează limba, care e opera cea mai de preț a unui popor – în limbă și prin limbă i se reflectă istoria, felul de a fi, a cugeta și a simți. Conștient de faptul că numai o limbă dezvoltată poate să devină forța motrice care duce spre civilizatie și propășire, genialul Mihai Eminescu a militat pentru valorificarea eficientă a tezaurului limbii, sporindu-i potențele și valențele semantice, stilistice etc.[67].

M. Eminescu considera că la baza formării și a dezvoltării limbii române literare trebuie puse următoarele izvoare:

vorbirea vie, limba vorbită pe întregul masiv romanic nord-dunărean ;

tradiția lingvistică și literară, cuprinsă în cărțile noastre vechi ;

mijloacele de limbă folosite de scriitorii de mare talent, numiți scriitori clasici.[]

Relațiile dintre vorbirea vie a graiurilor, pe de o parte, și limba literară, pe de alta, Eminescu le considera ca raporturi dialectice între general și particular, căci fundamentalul și principalul încorporează diversitatea. „Aceste dialecte, scria poetul, stau în același raport cu limba scrisă, ca și mulțimea concretă de ființe organice de același fel, însă totuși deosebite de ele.” Este ceea ce numim astăzi (E. Coșeriu ș.a.) proces de abstractizare succesivă: întâi actul concret de vorbire, apoi eliminarea individualului și generalizarea socialului [19, p.75].

În epoca modernă a limbii literare aspectul ei scris (dar și cel literar oral) se deosebește în plan sincronic de varianta populară (și de cele regionale) printr-o aplicare mai strictă și mai consecventă a sistemului de norme academice, fixate în dicționare și în gramatici. Normele literare constituie un sistem de reguli unitare de întrebuințare a mijloacelor expresive ce conferă limbii literare o anumită stabilitate, unitate, ferind-o de utilizări subiective și incorecte.

S-a spus, pe drept cuvânt, că Eminescu a fost cel mai harnic scriitor, care citea mereu cărțile înaintașilor săi, medita asupra fiecărui cuvînt folosit de ei. În acest mod în scrierile sale poetul căuta totdeauna cuvîntul ce exprimă adevărul [19, p.76 ].

Poetul nota: „În hârțoage vechi am descoperit mai multe formații sintactice fermecătoare, mai multe timpuri, care au fost uitate, apoi conjuncții, prepoziții și adverbe și chiar două moduri noi, deși defective”[ ] . În acest tezaur al limbii vechi a aflat Eminescu, de exemplu, acea formă expresivă de mai mult ca perfect analitic, care apare și în Luceafărul:

„Iar apa unde a fost căzut

În cercuri se rotește”.

El scotea în evidență importanța cărților vechi, având în vedere toate operele scrise în perioada preclasică, mai ales cele ale cronicarilor moldoveni și munteni [19, p.76].

În diverse articole eminesciene aflăm aprecieri elogioase la adresa scriitorilor moldoveni. Astfel el sublinia că Varlaam „a făcut ca limba noastră să fie aceeași, una și nedespărțită în palat, în colibă”, că Negruzzi este „cel mai bun prozaist”, iar Alecsandri – „cel mai mare poet al nostru, care străbate secolele” și deșteaptă „dorul țării străbune”.

În același timp Eminescu avea cuvinte de laudă pentru scriitorii munteni și ardeleni: „Eliad zidea din visuri și din basme secular / Delta biblicelor sânte, profețiilor amare”, „Bolliac cânta iobagul ș-a lui lanțuri de aramă”, „L-ale țării flamuri negre Cârlova oștirea cheamă”, „Mureșan scutură lanțul cu-a lui voce ruginită… Preot deșteptării noastre, semnelor vremii profet”[19, p.77] .

Cele trei surse de constituire și dezvoltare a limbii literare se cer a fi îmbinate în mod rațional, fără a exclude sau a exagera rolul uneia dintre ele. Procesul de selecționare a celor mai adecvate mijloace expresive se realizează în mod conștient și efectiv prin stabilizarea normelor literare.

Eminescu a depus o muncă titanică, istovitoare pentru că dulcele nostru grai să capete virtuțile limbilor celor mai civilizate națiuni, incarnînd cuvintelor o inegalabilă forță sugestivă și afectivă. Momentul acesta este plastic evidențiat de către regretatul poet Nicolae Costenco: „Limba mea sfătoasă, / Creangă ce-a iubit-o / Și-a înaripat-o- n vers Alecsandri, / Eminescu forma ți-a desăvîrșit-o / În cultura lumii spre a ne mîndri”…[67 ]

Ca să scoată în relief valoarea limbii, Eminescu afirma: „Măsurariul civilizației unui popor astăzi e o limbă sonoră și aptă a exprima prin sunete noțiuni, prin șir și accent etic sentimente”. Căci, spune el în alta parte, „numai în limba sa omul își pricepe inima pe deplin…” dacă în limbă nu s-ar reflecta caracterul unui popor, dacă el n-ar zice oarecum prin ea: „așa voiesc să fiu eu și nu altfel”, oare s-ar fi născut atîtea limbi pe pămînt?”. Cu mîndrie vorbește poetul despre originea românilor și a limbii lor, despre importanța trecerii la alfabetul firesc al limbii: „Da, de la Roma venim, din Dacia Traiană! Se cam ștersese diploma noastra de nobleță: limba însă am transcris-o din buchile noastre ghebosite de bătranețe în literele de aur ale limbilor surori. Cam degenerase arborele nostru genealogic cu cîte o codiță străină, dar îl vom curăți de toate uscăturile”. [67 ] .

Eminescu a izbutit să pătrundă în străfundurile tainițelor sufletești ale poporului roman și a rămas plăcut surprins de bogăția și frumusețea graiului matern: „Și limba strămoșeasca e o muzică și ea ne atmosferizează cu alte timpuri mai vrednice și mai mari decît ticăloșia de azi, cu timpuri în care unul s-au făcut poporul și o limbă. De fiecare cuvînt vechi se ține un șir întreg de zicale, care înlocuiesc cu prisosință, ba întrec adesea mulțimea cuvintelor și frazelor noi, primate în limbă, fără de nici o rînduială” [67] .

Poezia lui M. Eminescu e un model de artă literară. Această artă se bazează pe o profundă cunoaștere a limbii române și pe un efort de a demonstra frumusețea limbii române aptă să sugereze cele mai profunde emoții și sentimente ale cititorului. Autorul s-a aflat într-o continuă căutare a celor mai subtile expresii și valori lingvistice [50, p.16].

Poezia eminesciană rămâne reușita sublimă în încercarea de a fixa limba română prin limbajul poetic: „Limbajul poetic și poezia românească ajung, prin Eminescu, la conștiința de sine” . „Întâlnirea” dintre cuvinte, aerul ce respiră între ele, iar nu simpla așezare în diferite configurații relevă suplețea limbii, „marginile” și „nemarginile” acesteia. „La Eminescu, criteriul de folosire a cuvintelor nu se călăuzește numai după intrinseca lor valoare materială, ci și după valoarea lor funcțională” […]. „Unul din marile secrete ale lui Eminescu este acela de a fi pătruns înlăuntrul cuvântului, în cutia sa de rezonanță, unde i-a surprins ca nimeni altul toate tonurile posibile, cu întreaga bogăție de sensuri, subsensuri și semnificații, pe care le-ar putea scoate din adânc fiecare vibrație a sa” [ 35, p.119-120].

La baza dezvoltării limbii literare moderne tezaurul de forme expresive ale limbii populare ca o sursă permanentă de îmbogățire a limbii scrise. “ Comoara și puterea lingvistică, felul stilului și al expresiunii la un popor se reflectă și se manifestă în literatura sa națională ; ea este izvorul din care să ieie fiecare” [49, p.119].Pornind de la principiul respectiv, a selectat un vast folcloric „asupra căruia a străduit îndelungat pentru a-l prelucra și a scoate din el frumusețea uimitoare ale poeziei sale.”[8, p.21] Datorită acestui fapt, autorul și-a propus să întroducă în operele sale variantele cele mai apropiate de modelul popular. Concludent în acest sens este ultimul vers al primei strofe din capodopera literaturii noastre „Luceafărul”

O prea frumoasă fată care inițial a avut și alte variante:

O luminoasă fată

Fecioară prea curată

Un ghiocel de fată

Un vlăstărel de fată

Un gangure de fată

O pasăre de fată

Un soi frumos de fată

Un giuvaier de fată

Un cănăraș de fată

O dalie de fată [ ]

Multiplele variante ale poeziilor lui M. Eminescu „ demonstrează că poetul avea preocuparea deosebită de a-și frămînta necontenit nu numai ideile, ci și limba” [ 8, p. 22] .

Pe parcursul activității sale, M. Eminescu a ținut cont și de faptul că limba s-a format și s-a stabilit pe parcursul secolelor.

M. Eminescu susținea ideea că un rol deosebit la dezvoltarea limbii literare a avut-o și uzul cotidian în diferite etape ale evoluției sale, uzul contribuind astfel la îmbogățirea limbii. Limba veche l-a atras, în mod deosebit, considerînd-o ca un domeniu important de inspirație pentru scriitori. Poetul a prețuit în scrierile vechi „ onestitatea ideilor și simplitatea limbii, profunzimea simțirii.” Importanța „ limbii vechi și înțelepte ” este accentuată permanent susținînd că „ limba strămoșească este o muzică; ea ne atmosferizează cu alte timpuri mai vrednice și mai mari ”, iar „ de fiece cuvînt vechi se ține un șir întreg de zicale care înlocuiesc cu prisosință, ba întrc adesea mulțimea cuvintelor și frazelor, primite în limbă fără de nici o rînduială. ” Utilizînd în scrieri „dulcea limbă a trecutului,” autorul propune să se scrie simplu, într-o frază românească și pe înțelesul tuturor [ ]

Deviza lui Eminescu era: „ Limba trebuie să aibe un scriitor. Limba face pe scriitor precum unealta bună face pe maiestru” …[40, p.48].

Eminescu atrage atenția scriitorilor că rolul lor asupra dezvoltării limbii este foarte important și că trebuie să folosească, să valorifice și să prețuiască tezaurul limbii noastre. „ Penru mine în special, studiul lor, susține poetul, îmi pare cel mai bun mijloc împotriva stricării limbii și a o mulțime de neologizme ce se întroduc astăzi fără trebuință și hotărând între neologisme și arhaisme, le cred preferabile pe cele din urmă.”

Problema neologismelor era foarte discutată în perioada dată, caracterizând situația lingvistică la etapa respectivă M. Eminescu susținea „c-am degenerase arborele nostru genealogic cu cîte o codiță străină, dar îl vom curîți de toate uscăturile, ”deoarece „Limba română la sine acasă e o împărăteasă…,” iar „A o dezbrăca de averile pe care ea …le-a adunat, în mai bine de o mie de ani înseamnă a o face din împărăteasa cerșetoare.” [ 50, p.18].

În versurile sale neologismele erau limitate la strictul necesar. Unul dintre meritele principale ale lui Eminescu a fost și rămâne sesizarea prefacerilor privind dezvoltarea limbii române literare.

Încă în primele încercări de afirmare în domeniul creației poetice Eminescu recurge la cuvinte și expresii cu caracter neologic. Așa, de exemplu, în poezia La mormântul lui Aron Pumnul, scrisă la 16 ani, figurează o mulțime de elemente lexicale noi ca: antică, armonioase, auroasă, cipru, doliu, geniu, junii, natal, național, pleiadă, sfere , etc. [19, p.75-79].

Prezența sau absența neologismelor în vocabularul poetic eminescian este condiționată de conținutul creației sale poetice. În versurile cu caracter popular, adresate cititorului simplu, apariția neologismelor era limitată. Așa, de pildă, în Călin (file de poveste) , dat fiind caracterul de basm al poeziei și plasarea acțiunii în trecut, numărul acestora este redus. În unele poezii elementele lexicale noi lipsesc cu desăvârșire sau apar în rimă alături de cuvintele vechi, fără ca să sufere conținutul textului poetic. Drept exemplu sunt citate poeziile: O mamă, dulce mamă, Singurătate, Despărțire, Ce te legeni, codrule, Crăiasa din povești, Adio, Lacul, Revedere, Se bate miezul nopții, Când amintirile etc. [19. p. 51-58].

Cu totul alta este situația în poeziile și poemele cu tematică filozofică, socială, estetică etc., în care elementele lexicale noi i-au servit poetului pentru exprimarea celor mai profunde și abstracte idei. Totodată sub pana marelui Eminescu ele devin importante instrumente de realizare a expresiei artistice. Scriitorul întrebuințează neologismul pentru a reda exact ideea, pe care un sinonim din limba comună n-o poate exprima. Astfel, pentru a descrie evenimentele Comunei din Paris în poemul Împărat și proletar autorul apelează la împrumuturi lexicale din limba franceză ca: baricade, batalioane, cadavru, eroic, frigiene, instrument, mizer, orgie, plebe, proletare, solitor, sceptici, tavernă, voluptate etc., care sunt încrustate cu atâta iscusință, încât contextual în care apar le face să nu mai fie receptate ca atare [22, p.202] .

După părerea judicioasă a lui N. Coteanu, concepțiile filozofice și etice, exprimate în Scrisori, necesitau și mijloace lingvistice corespunzătoare de redare a celor mai diverse situații din societatea contemporană lui Eminescu. Cele mai frecvente sunt neologismele de origine vest-romanică. Printr-o profuziune de elemente lexicale noi se caracterizează îndeosebi versurile cu conținut satiric. E semnificativă în această privință partea finală din Scrisoarea a III-a [ 22, p.202] .

Rezerva lui Ibrăileanu în privința utilizării neologizmului în poezia lui Eminescu nu trebuie condamnată. Criticul ieșean avea în vedere anume situații, eventual anume poezii, în care poetul, s-a putut lipsi de împrumuturile noi. Neologizmul în Scrisoarea a II-a, este bine reprezentat: academie, amant, bard, broșură, cadavru, cadavru, carieră, confunda, cumulalard, cuplet, damă, dedica, domestic, epocă, glorie, iluzie, imberb, infinit, ministru, onest, operetă, pilastru, planetă, protecție, ridicol, salon, secol etc.

Unele dintre aceste cuvinte sînt cerute de atmosfera poeziei și ele nu s-ar potrivi în alte situații ori în alte poezii, inspirate din aceeași societate contemporană cu Eminescu dar cu eroi fașă de atitudinea nu este una de dezaprobare. Între aceste neologisme s-ar potrivi următoarele: cuplet, damă, imberb, operetă. În versurile:

De ce nu voi pentru nume, pentru glorie să scriu?

Oare glorie să fie a vorbi într-un pustiu?

Cuvîntul subliniat este mai potrivit. În schimb, adjectivul glorios nu se întîlnește niciodată, în întreaga poezie eminesciană. El ar fi sunat cu totul straniu în Povestea Codrului, unde poetul a recurs la sinonimul slăvit:

Împărat slăvit e codrul,

Neamuri mii îi cresc sub poale,

Toate înflorind din mila

Codrului, Măriei Sale.

Nu apare în poezia lui Eminescu, nici sentiment, deși era cunoscut de mult în limbă sub diferite variante fonetice: simțiment, simțimînt, simțămînt, sentement, sentiment, simțiciune etc. Poetul a preferat pe mai vechiul simțire

Acea tainică simțire, care doarme –n a ta arfă

În cuplete de teatru s-o desfaci ca pe o marfă? [70, p. 39].

M. Eminescu a tins mereu spre desăvârșirea limbii literare nu numai pe baza adoptării, ci și a adaptării elementelor lexicale de împrumut [9, p.131].

Opera scrisă a unui poet, considerată din punct de vedere lingvistic, nu este numai un document, ci un monument de limbă. N-are numai valoare lingvistică, ci și valoare estetică, menită, cel puțin teoretic, să dureze veșnic, întocmai ca limba în care a fost scrisă. Printre alte titluri de glorie ce i se atribuie lui Eminescu, este acela de a fi făurit limba poetică românească [68, p.334].

Eminescu a intuit adevărul că tot ce există la un moment dat în limbă are aceeași valoare: nu există bun și rău, frumos și urît, ci există un material lingvistic mai mult sau mai puțin bogat, care stă la dispoziția noastră a tuturora, urmărind ca fiecare să-l utilizeze potrivit nevoilor sale sufletești, potrivit sensibilității personale.

Românii n-aveau o limbă literară, o limbă comună mai mult sau mai puțin fixată, oarecum aceeași pentru toată lumea. Noțiunea aceasta de limbă literară este mereu invocată. Aproape unanimitatea oamenilor culți cred în mitul unei limbi literare, fixată, odată pentru totdeauna o limbă cu canoanele ei bine precizate, care trebuiesc păzite cu sfințenie [68, p.336].

Eminescu s-a dovedit înțelegător, prin intuiție, față de limbă, manifestînd o concepție într-adevăr biologic, așa cum găsim astăzi la lingviștii adevărați, nu pentru că românii nu aveau încă o limbă literară, nu întrodusese, adică, „ordine” și „disciplină” în materialul lingvistic, ci fiindcă a simțit, grație genialității sale, că limba este un sistem de semne sau mijloace de expresie. D. C. Călinescu, în unul din volumele consacrate operei poetului, a spus, cu foarte multă dreptate, că Eminescu s-a condus și în ce privește limba după normele sale proprii, nu după ale altora și nici după ale unei limbi românești abstracte, concepută ca o entitate [68, p.338].

Eminscu este cel dintîi scriitor cu adevărat național din acest punct de vedere: la el găsim, pentru prima oară și în cea mai largă măsură, realizată ceea ce am putea numi uniunea lingvistică a românilor. Nimeni înainte și, cu excepția lui Mihai Sadoveanu, care merge pe urmele lui, nimeni după dînsul n-a izbutit să facă acest lucru. Cred că naționalismul lui Eminescu se datorește și experienței sale în domeniul limbii: constatarea că nu există deosebiri dialectale importante între cele două principate de o parte și ținuturile de peste munți de alta nu putea să nu întărească în el conștiința unității naționale și a drepturilor care decurg, trebuie să decurgă din această unitate.

În continuare vom trece la exemplificări, conform uzului adoptat de multă vreme, faptele fonetice, gramaticale și cele de vocabular.

Se știe că cele mai mari deosebiri de la o regiune la alta sînt cele de pronunțare. Situația nu e specifică limbii noastre. Pretutindeni lucrurile se prezintă la fel. Eminescu e originar din Moldova și deaceea în opera lui găsim particularități fonetice moldovenești. Numeroase fonetisme, socotite, de obicei, ca moldovenești, sînt, de fapt, numai populare, căci se găsesc și în alte graiuri, mai ales ardelenești, dar, destul de des, chiar muntenești.

De pildă: ă – a > a – a, îmbalsamat, departare, calare, comanac, șagalnic, obrazar, talhar, vadană;

a > e: zgîriet, jele, șede, etc.;

e > ă: pahară, răle, răpede, (și răpejune), cătră, fărmecat (și fărmăcat), bejănii, galbăn, painjăn, șirături, învăliș, spărioasă, părete;

ea > a: samănă, așază, deșartă, țapăn;

ea > e: ai vre, totdeuna;

e neacc. > i: dismețit, Cantimir, distind, ominirii, discoase;

i > î: stînge, rîsipiți;

o > u: marmură;

u > î: împlea, îmbla;

r – r > r- zero: printre, fereastă (mai ales plur. ferești, fereste ) ;

r final: ceriu (ri), cîntari (=cîntar ),etc.;

f > v: prav, vravuri.

Cu deosebire se observă particularitățile fonetice moldovenești în rimă. Dacă nu ținem seama de pronunțare, ci luăm în considerație numai scrierea, avem impresia că Eminescu… nu știa să rimeze, ceea ce, de altmiteri, i s-a și reproșat. Și aici se vede că poetul se conducea după limba vorbită, adică după simțul auditiv, nu după cel vizual. Iată rime desăvîrșite pentru ureche, dar imperfecte pentru ochi: minunați-saț, roș-cuvioși, obraz-cazi, discoase-frumoasă, întinz-oglinzi, șed-văd, părinți-prinț, isteț-păreți, stringe-sînge, sin-bătrîn, zaplaz-azi, îngheți-dimineți, răboj-coji, raze-încetează, roș-ăntunecoși, lanț-amanți, vîrtej-viteji, talaz-brazi, raze-netează, pahare-amară, etc. [68, p.339].

Cazuri speciale de pronunțare „moldovenească”: mulțumire, musteață (plur.-ețe), pănă, cridă.

Foarte des Eminescu recurge la limba veche, lucru care merge mînă în mînă cu dragostea lui pentru trecut, cu idealul său moral și politic, plasat la 1400, cu admirația sa pentru aceia care, ca Negrizzi, „șterg colbul de pe cronice bătrîne”. Iată cîteva exemple de pronunțare arhaică: basmu, pre, rumpe, vecinic, soarte, preîmblă, priivi, vieață, ceriure, frumseță, etc.

Printre arhaizmele fonetice trebuiesc discutate două particularități foarte caracteristice ale limbii lui M. Eminescu : e pentru ă și de i pentru î după anumite consoane, în special după r, apoi după șuerătoare ( s, ș, ț, etc.)

Ne vom referi la prima perticularitate, deoarece constituie o caracteristică a limbii vechi românești. Exemple de e pentru ă :remîne, resfrînge, resplată, resund, selbatic, serman, serbători, sei, țerei, țerm, etc.

Exemple de i pentru î :ride, ris, suris, cobori, tăbări, izvori, țărină, riuri, strimbe, strimbă, zimbi, zină ș.a. [ 68, p.342]

Ne întrebăm dacă Eminescu pronunța într-adevăr, serbători, sei, țerei, țerm, etc.

Nimeni pe vremea lui nu pronunța așa, deoarece limba ajunsese cu mult înainte de fazele ei actuale (cu ă și î).

M. Eminescu aprecia virtuțile acustice ale unor astfel de sunete, ne-o dovedește versurile următoare (Peste vârfuri, p.167) Peste vârfuri trece luna / Codru-și bate frunza lin, / Dintre ramuri de arin / Melancolic codrul sună. Selectarea sunetelor își are drept scop nu atât reproducerea exactă a sonorității mișcărilor sau a fenomenelor descrise, cât trezirea unei stări emotive analogice, într-o anumită măsură, acelei impresii care poate fi asociată în imaginația vorbitorilor cu anumite sunete sau îmbinări de sunete proprii limbii române.

Pentru Eminescu limba sa maternă alcătuiește o unitate continuă, fără întrerupere, în timp sau în spațiu. Nu există granițe de la o epocă la alta, nici de la un ținut la altul. Orice pronunțare, orice formă gramaticală, orice expresie atestată, indiferent cînd și unde, face parte din limba românească și este la fel de îndreptățită. Eminescu depășea hotarele, evident artificiale, pe care adesea le stabilesc chiar specialiștii între așa zisa limbă veche și cea nouă, între dialectul moldovenesc și cel muntenesc.

Constatări perfect asemănătoare facem și cu privire la faptele gramaticale: aceeași bogăție și varietate de forme și construcții, aparținînd tuturor secolelor graiurilor românești. Întîlnim astfel numeroase forme nominale de plural (iar la feminin, și la genetiv-dativ singular ) diferite de cele considerate ca literare: (subst.) furtune, cronice, grădine, gure, mustețe, aripe, mîne, lumine, lune, barbe, limbe, lacrime, inime, cîmpi, snopuri, pasuri, genunche; (adj.) lunge, adînce, întrege. [ 68, p. 343]

Toate acestea se găsesc fie în limba veche, fie în limba populară de astăzi. Bazat pe faptul că dezinențele pluralului se amestecă de la un gen la altul. De exemplul: umezi morminte, vecinici visuri, gîndiri arhitectonici, snopuri gigantici, pasuri melancolici, timizi șoapte, poveștile-i feerici, etc. Mai mult încă. Finala e apare în limba noastră și la singular și la plural: pustie gînduri, satele pustie, plînsorile pustie, umbre străvezie, raze roșie. Unele dintre formele acestea fac impresia că se încadrează foarte bine în flexiunea nominală consacrată, de pildă: umezi morminte, timizi șoapte, (cf. actualul oglinzi față de vechiul oglinde), chiar pustie gînduri [ 68, p.344]

Articolul numit posesiv, care stă înaintea pronumelui posesiv și a genetivului, se întîlnește la Eminescu, de cele mai multe ori, sub forma unică a, indiferent de genul și numărul substantivului determinat de posesiv sau de genitiv: a cărei suflet, a tale mîne, (zilele de aur) a scripturilor, a lui lanțuri, a vieții… drum, a mele coate, a tale gene, etc. Eminescu utiliza aceste forme pentru că i le cereau nevoile versificației. [apud 68, p.144]. Cercetând opera poetului am depistat, de exemplu, în strofa a noua din Scrisoarea III-a autorul folosește articolul posesiv: „Toată floarea cea vestită a întregului Apus”; „Papa cu-a lui trei coroane puse una peste alta”; „Pentru a crucii biruință se mișcară râuri-râuri„; „Zguduind din pace-adâncă ale lumii începuturi, / Înnegrid tot orizontul cu- a lor zeci de mii de scuturi„, etc.

Morfologia verbului este cea mai interesantă din punctul de vedere că pentru Eminescu nu se pune problema arhaizmelor și provincialismelor ca elemente lingvistice aparte, deosebite de celelalte și deci evitabile, măcar într-o anumită măsură. Trec peste (flori) cînt, (gîndirile-mi rele) zugrum, se aridic (glasuri) , (a ceriului mii stele) se adun, se ridic (trufașe), (raze) scăpat, care se ivesc mai des în primele poezii; trec deasemenea peste scînteie( = scînteiază), netează (= netezește ), înceată (=încetează ), luce (=lucește ), etc., care corespund sistemului flexionar românesc.

Iorgu Iordan amintește despre două particularități importante ale verbului. E vorba, mai întîi , de formele viitorului. Limba scrisă preferă formele întregi ale auxiliarului: voi merge, vei merge, etc., pe cînd cea vorbită, fie populară, fie cultă întrebuințează variantele cu v dispărut: oi merge, ăi merge, o și a merge, etc. Deasemenea sînt foarte răspîndite în vorbire o să merg, o să mergi, am să merg, ai să mergi, etc. Aceste forme de viitor arată nuanțe diferite, și oamenii cu simț lingvistic dezvoltat folosesc ba unele ba de unele, ba de altele, după stările sufletești de natură afectivă pe care trebuie să le exprime. Așa procedează Eminescu, la care găsim amestecate formele literare cu cele dialectale, atît moldovenești, cît și muntenești: Ș’atunci, de-a fi astfel ; ea n’o să învie; de mi-i da (o sărutare) ; mi-oiu desface (de-aur părul) ; (nime’n lume) n’a s’o știe ; (cînd prin crengi) s’a fi ivit ; mi-i ținea (de subsuoară) ; te-oiu ținea ( de după gît ) ; ne-om da (sărutări pe cale ); vom vorbi (‚’ntunecime); voiu cerca (de mă iubești); voiu fi (roșie ca mărul); (căci ) va fi (supt pălărie),etc. [68, p.345].

Observăm că predomină formele familiare (și populare) , lucru firesc, dată fiind atmosfera de strînsă intimitate, de liberă în mijlocul pădurii și în voia gîndurilor celor mai îndrăznețe. Dar apar și forme literare. Cele populare exprimă o nuanță de îndoială, sînt un fel de mod prezumtiv, cum scriau gramaticile de pe vremuri: bănuiam, presupuneam că ceva se va întîmpla, dar nu sîntem siguri. Cele așa numite literare nu arată această nesiguranță, ci exprimă pur și simplu ideea de viitor. Eminescu utilizează diverse forme de viitor în perfectă concordanță cu această normă: vom vorbi (’n întunecime), vom ședea (în foi de mure), voiu cerca (de mă iubești), voiu fi (roșie ca mărul), (căci ) va fi (supt pălărie), toate acestea sînt acțiuni sigure, căci, dacă îndrăgostiții se întîlnesc ”în codrul cu verdeață”, nu poate fi nici o îndoială căci vor vorbi, căci se vor așeza în iarbă, căci ea va întreba floarea de romaniță, rupîndu-i petalele una cîte una, dacă el o iubește, că se va înroși tare. Celelalte lucruri nu sînt tot atît de sigure, fiindcă atîrnă și de voința partenerului, așa dar de un element personal, subiectiv străin, asupra căruia fata nu știe că poate influența în sensul dorințelor sale, și de aceea face numai presupuneri, dacă vreți… sugestii: (și) mi-i spune (-atunci povești) , mi-oiu desface (de-aur părul) ; mi-i ținea (de subsuoară) ; te-oiu ținea ( de după gît ) ; ne-om da (sărutări pe cale ),etc.

O constatare paralelă cu aceasta facem și în ceea ce privește formele de perfect. Ca moldovan Eminescu ar fi întrebuințat numai perfectul compus, exact ca în vorbirea zilnică a lui, a familiei și a tuturor compatrioților săi. Se știe că perfectul simplu a dispărut în unanimitatea graiurilor populare din Moldova. Găsim totuși la el ambele forme , fiecare exprimînd însă o nuanță de sens diferită. Perfectul simplu arată o acțiune săvîrșită și terminată în trecut, pe cînd perfectul compus înfățișeașă acțiunea ca sfîrșită în momentul de față, așa dar subiectul vorbitor o raportează la prezent. De exemplu: ( c’asupră-mi c’ un zimbet) aripele-a’ ntins alături de (în versul imediat următor) (dar cum) te văzuiu (într-o palidă haină) și (două versuri mai departe) fugi acel înger (de ochiu-ți învins) [ 68, p.346].

Formele de tipul văzum cîștigă „aureolă” de elemente ale limbii poetice numai după ce perfectul simplu cu aspectul său arhaic a încetat de a mai reprezenta niște forme obișnuite. De aceea, în versurile „M-a fermecat cu vreo scînteie / Din clipa-n care ne văzum?” ( De-or trece anii), aceeași formă, atestată la M. Costin, este simțită la M. Eminescu drept poetică [ 39, p.99].

Dacă ne gîndim la funcția stiliscă a elementului arhaic de redare a atmosferei, a culorii de epocă, forma veche a perfectului simplu era foarte potrivită pentru discursul lui Mircea către Baiazid, așa cum apare într-o variantă manuscrisă a „Scrisorii III” citată de G. I. Tohăneanu sinonimia p.110 : „Căci din noi făcum cetate și din inimă un zid / Și nimic nu s-o alege de-a ta faimă, Baiazid!”. Cu toate acestea, poetul a renunțat la această formă. Varianta finală este următoarea: „N-avem oști, dar iubirea de moșie e un zid / Care nu se-n fiorează de-a ta faimă, Baiazid!”

Forma arhaică a perfectului simplu persoana I plural constituie un caz tipic de sinonimie morfologică structurată în cadrul perfectului, deși la ea se recurge foarte rar. De exemplu: a fost căzut, sinonim cu căzuse, așa cum apare el în scrierile lui M. Eminescui : „Mie-mi pare că uitarăm / Cît de mult ne-am fost iubit”( După ce atîta vreme .Totuși, forma de perfect simplu cronologic marcat este cu mult mai rar folosită, chiar și decît mai mult ca perfectul arhaic [ 39, p.99].

În opera lui Mihai Eminescu sunt utilizate și forme de mod. În poemul Luceafărul întâlnim un astfel de imperfect cu funcție narativă: „El asculta tremurător, / Se aprindea mai tare, / Și arunca fulgerător, / Se cufunda în mare”.

Amestec de forme muntenești și moldovenești, cu predominarea celor dintîi, întîlnim și la prezentul indicativ și conjunctiv al verbelor de felul lui cădea, vedea, trimete, etc., care la Eminescu apar foarte des cu z, resp. ț pentru d, resp. t : arză, caz, întinz, pătrunză, trimiță, vază, etc. Pentru înțelegerea justă a apariției perfectului simplu, se recomandă luarea în considerație a limbii vechi, în care această formă verbală se bucură de o largă răspîndire [ 68, p.347].

În domeniul sintaxei, Eminescu face uz de o libertate și mai mare, nu numai la un poet, ci și la oricine. Cu deosebire se vede tendința de a nu respecta regulile scolastice în topică. Așezarea cuvintelor se prezintă numeroase particularități, care contribuie și ele

la crearea acelui farmec al limbii lui Eminescu, relevat deja de Maiorescu.

Inversiunile cele mai frecvente la Eminescu privesc poziția atributului față de cuvîntul care-l determină. Vorbirea obiectivă pune atributul după substantiv, altfel spus , elementul necunoscut , nou, după cel cunoscut. Vorbirea subiectivă sau afectivă îl așază înainte: o noutate ne emoționează adesea, și atunci simțim nevoia s-o spunem pe ea întîi, nu lucrul pe care-l cunoaștem deja. De pildă: apostat inima mea, semnelor vremii profet, cu de-argint aripe albe, lungi genele tale, vechea-acea împărăție, la răcoarea nopții brună, unde-a ceriului mii stele, în de raze roșii frîngeri, cu de murmur albă față, de-aur părul, negre vițele-i de păr, etc.[ 68, p.348].

Efecte la fel de admirabile obține Eminescu din întrebuințarea formelor nearticulate ale substantivului acolo unde gramatica prescrie pe cele articulate. E vorba de articolul așa zis sau enclitic. Această particulă dă dă noțiunii exprimate de substantiv un caracter de lucru cunoscut: orașul – înseamnă un oraș anumit, de care a mai fost vorba, la care ne gîndim. Forma fără articol, oraș, nu precizează nimic. Exemple: ( roșii ca ) jeratec, (ce) sate și cîmpie (c-un luciu văl îmbracă ), filomele-i țin orchestrul și izvoare spun povești, zburător (la al ei pat) , vreme ( trece), vreme (vine), stele-mi (scânteie pe lacuri), (printre nouri joacă) lună,(de atunci resare lumea ) lună, soare și stihii, etc.

Elemente arhaice și populare apar și în sintaxă. Astfel avem dativul în loc de genitiv: preot deșteptării noastre, semnelor vremii profet, ce-arătau faptele crunte unor domni tirani, vicleni, toate micile mizerii unui suflet chinuit, supt icoana afumată unui sfânt, etc. Construcțiile cu dativul sunt mai expresive decît cele cu genitivul, fiindcă exprimă o acțiune, de unde urmează că raportul de obiect este el însuși mai concret, mai expresiv decît cel de atribut, indifernt dacă verbul există sau e înlocuit, ca la Eminescu printr-un substantiv.

O particularitate sintactică, de care s-au emoționat unii istorici literari este repetare subiectului în aceeași propoziție: virtutea pentru dînșii, ea nu există; atunci în vecie suflarea ta caldă, ea n-o să învie; amîndoi ca-ntr-o poveste, ei își sînt așa de dragi, etc. [ 68, p.349].

Voi remarca că comparația ocupă un loc principal în opera lui M. Eminescu. Poetul a întrebuințat în opera sa multe comparații care au îmbogățit stilul artistic și l-a făcut mai expresiv . În Epigonii M. Eminescu recurge la multe comparații noi, care au produs o mare impresie. De exemplu: „Mă cufund ca într-o mare de visări dulci și senine” ; „ Și în jur parcă-mi colindă dulci și mândre primăveri”; „Văd poeți ce-au scris o limbă, ca un fagure de miere”; „S-a dus Pann, finul Pepelei, cel isteț ca un proverb”; Pe-un pat alb ca un lanțoliu zace lebăda murindă”; „Cheamă piatra să învie ca și miticul poet”; Și bogat în sărăcia-i ca un astru el apune”; „Cu doi ochi ca două basme mistice, adânce, dalbe”. Deasemenea a îmbogățit limbajul artistic cu o multitudine de epitete: zilele de-aur, visări dulci și senine, primăveri dulci și mândre, oceanele de stele, gură de aur, glas cu durere, liră de argint, cuib de-nțelepciune, boul cuminte, vulpea diplomată. (p.32-33)

O altă figură de stil, frecventă în opera poetică eminesciană este antiteza. Ce ocupă un loc foarte important. În partea a doua din Epigonii întâlnim antiteze sub forma unor aforisme construite din cuvinte de contrast: mici- mari, voi- noi, zile- patimi, umbră- frază, credem- nu credeți și altele.

De exemplu : „Inimi mari, tinere încă, deși voi sînteți bătrîni.” ;

„Voi, pierduți în gănduri sânte, covorbeați cu idealuri; / Noi cârpim cerul cu stele, noi mânjim marea cu valuri”.

Voi menționa că în poezia Trecut-au anii , M. Eminecu și-a exprimat sentimentele prin antiteza trecut-prezent a copilului cu omul matur. Fiind o operă lirică poetul în poezie a folosit și alte mijloace artistice. O stare de regret ne redă interjecția „o” : „O, ceas al tainei, asfințit de sară”; „ Să fac, o, suflet, ca din nou să tremuri”; deasemenea, folosirea enumerației: povești și doine, ghicitori, eresuri ne prezintă tânguirea după copilărie. Mai întâlnim în poezie comparația: „Trecut-au anii ca nouri lungi pe șesuri”; epitetele: „nouri lungi”, mută-i gura dulce”, personificarea: „ Să fac, o, suflet, ca din nou să tremuri”. M. Eminescu folosește inversiunea verbului la trecut: „trecut-au” , forma arhaică:„sară” în loc de „seară”;

Miora Kozak referidu-se la poezia Sara pe deal ne relatează următoarele: prezentul din primele patru strofe și jumătate e unul continuu, ducând cu el dorința de permanență a iubirii, dar și de veșnicie a naturii. Iubirea și natura se conjugă în acest prezent. Mai apoi, prezentul se continuă într-un viitor prezumtiv: „ Ah! În curând satul în vale- amuțește, / Ah! În curând pasu-mi spre tine grăbește, / Lângă salcâm sta-vom noi noapte întreagă / Ore întregi spune-ți-voi cât îmi ești de dragă” – versuri ce sunt expresia unei tensiuni afective maxime, concentrate într-o sintaxă poetică marcată de inversiuni. Cele două exclamații (Ah! În curând satul în vale- amuțește, / Ah! În curând pasu-mi spre tine grăbește) anunță graba îndrăgostitului, neliniștea și nerăbdarea sa. Două verbe la pezent, antitetice, realizează o anumită anulare a protecției iubirii ( sta-vom, spune-ți-voi); astfel, clipa se oprește și devine durată [36, p.4].

Stilistic, poezia se caracterizează printr-o limpezime obținută prin întrebuințarea unui număr redus de mijloace artistice: personificarea ( stelele le scapără-n cale, buciumul sună cu jale, apele plâng etc.), inversiunile (sta-vom, spune-ți-voi), și epitetele (sfântă, clară, umezi, înaltul, vechiul din înaltul / Vechiul salcâm etc.).

Cuvântul în poezie devine nucleu al comunicării poetice – semantic, sintactic, fonetic, ritmic. Muzicalitatea versurilor e conferită de majoritatea cuvintelor de origine latină și de substratul popular : sara, împle, urc, din versul Turmele-l urc, sunt forme fonetice speciale limbii vorbite. Prin modularea cuvântului, limba e privită sub aspectul creativității. În limbă căutăm semnele unui stil poetic. La Eminescu problemele de limbă rămân „punct fundamental al artei sale”, Mioara Kozak ne prezintă o tipologie a structurilor determinative ale numelui în poezia Sara pe deal.

Construcții nominale cu determinant adjectival : frunza cea rară, pe bolta senină, clopotul vechi, noaptea întreagă, ore întregi, astfel de noapte bogată, sufletul meu;

Construcții nominale cu determinant substantival : cumpăna de la fântână, oameni cu coasa-n spinare;

Construcții nominale cu determinant pronominal : a lor șiruri, cu glasul lui;

Construcții nominale cu determinant pronominal / dativ posesiv : Ne-om răzima capetele, pasu-mi;

Construcții nominale cu determinant cu element predicativ suplimentar : buciumul sună cu jale, și osteniți oameni […] vin, stelele nasc umezi, apele plâng, clar izvorând din fântâne, surâzând [noi] vom adormi.

Planul sintactic este redat prin materializarea construcțiilor nominale consemnând paradigma stilistică prin cosmos, uman. În imaginarul poetic, se remarcă prezența clopotelor, a fluierului și a buciumului ca elemente a contiguității. Verbul e subjugat substantivului : fluiere murmură-n stână; de aici discriptivul romantic – spațiu al confesiunilor [ 36, p. 6].

M. Eminescu a folosit întreaga bogăție lexicală și expresivă a limbii române cu tot ce avea ea mai viu începând din secolul al XVI-lea până la perioada vieții sale. Din izvoarele bătrâne dezgroapă o mulțime de vocabule și forme gramaticale; din graiuri alege ce-i mai de preț și mai viguros, culege cu grijă termenii populari, cele mai savuroase expresii. De la predecesori selectează cuvinte și construcții de circulașie curentă. A știut să îmbine cuvintele într-un mod propriu și să creeze o valoroasă artă literară, exprimând cele mai profunde gânduri și sentimente. Și-a perfecționat mijloacele de exprimare și prin elemente dobâdite de limbile altor popoare de la maieștri ai slovei scrise.

2.2. Expresia poetică argheziană

Tudor Arghezi este unul dintre cei mai mari poeți ai literaturii române și, probabil, unul dintre marii poeți europeni moderni. Cu el se schimbă nu doar limbajul poetic al literaturii noastre, ci și tematica poeziei. „Cuvantul meu să fie plug" – spune în Ruga de seară; și puterea cuvîntului sau a trasat poeziei românești o linie de forță care i-a conferit o nouă și nebănuind expresivitate, marcînd o altă epoca, cu adevărat distincta e miracolul" eminescian. Poezia lui Arghezi este o formă de cunoaștere, ca la toți marii poeți ai lumii [16, p.5].

Poetul s-a dovedit mereu pregătit să-și expună și să-și susțină ideile despre limbă, despre actul de creație, despre poezie. Ca să vorbești de o artă poetică în cazul lui Arghezi ar părea un „ gest temerar” și o încercare fără finalitate, din moment ce materialul pe care s-ar sprijini opțiunile cercetătorului n-a fost niciodată „ conceput și elaborate sub semnul vreunei rigori sistematice și teoretice”. Spiritual poetului, mereu neliniștit, necantonat definitive într-o formulă sau schemă, se pare că nu era cel mai avizat să ivească o „ artă poetică”. Din mulțimea articolelor și a poemelor – arte poetice, se pot sintetiza cîteva idei, cărora Arghezi le-a rămas credincios de-a lungul întregii sale activități scriitoricești [6, p.5].

Stilul în ce are mai pregnant și mai personal de o expresivitate a personalității care se află cu un cap deasupra scrisului comun. Legăturile dintre cuvinte, cioplirea epitetului sau construcția particulară a frazei sînt fapte nonconformist pentru poet. Mediul, cultura ambiantă, moștenirea din vechime, graiul pitoresc al poporului, au lăsat urme diamantine în limbă. Cîștigurile acumulate în trecut nu trebuie uitate. În general, vorbind, limba literară de uz curent are un lexic și șabloane în care s-au tocit relieful, și culoare metaforică a vorbelor vechi.[]

S-a observant că poezia cea mai prețuită e cea care, din elemente simple și binecunoscute, reușește să construiască imagini și metafore nemaiîntîlnite. Poezia pune într-adevăr puține probleme de vocabular, dar foarte multe de organizare și de rînduială nouă de cuvinte. În poezie cuvintele iau asupra lor sarcini expressive noi, răspunzănd pentru înțelegerea din adîncul conștiinșei ca să le trimită în lume ca mesageri [9, p. 222].

Reține atenția insistența cu care poetul pune în evidență ascendența artei sale. Referire se fac nu numai la binecunoscutele versuri din Testament: „În seara răzvrătită care vine / De la străbunii mei pînă la tine, / Prin rîpi și gropi adînci, / Suite de bătrînii mei pe brînci, / Și care, tînăr, să le uric te-așteaptă, / Cartea mea-i, fiule, o treaptă”, ci și în Arheologie, poetul considerîndu-se un „rezultat” al trecerii. În alcătuirea intimă a ființei sale sunt depuse „sfintele oseminte” ale trecutului, întreaga istorie, semnificată prin acele „statul lîngă statul” și „sicriu lîngă sicriu” . El nu e, astfel, numai o treaptă” a timpului, ci și un învingător al lui: „Și, cîteodată, totuși se deșteaptă, / Ca-ntr-o furtună mare ca Tăria, / Și-arată veacurile temelia. / Eu priveghez pe ultima lor treaptă” [6, p.6].

Ceea ce i-a reținut atenția acestui „debutant cotidian” cum îi plăcea poetui să se considere, e, în primul rind, misterul limbii, originea ei, primordialitatea cuvîntului, geamăn cu gîndul. Ideile le aflăm în Cîntare omului. Uimit el însuși în fața întrebării pe cere el și-o pune: „Într-adevăr, pribeagă, ce-a fost întîi și-ntîi, / El, Omul? El, Cuvântul?…”, poetul răspunde că limba s-a ivit, în diversitatea întruchipărilor sale geografice și fonetice, dintr-o nevoie explozivă a gîndului de a se ex-comunica din „sine”, pentru că insul vorbitor să se facă auzit și înțeles. „O altă taină, limba, nu știe cum răsare / Și cum se zămislește după ținut și soare, / Mai limpede, mai aspră, mai posacă. / De ce nu poate gîndul, ascuns în el, să tacă?”[6, p. 7 ]

Ce și cît știm despre limbă? Tare puțin, însinuează Arghezi. Ironic și incitant, reactualizînd o veșnică „gîlceavă” între artist și „ filolog”, poetul pretinde: „Silește-te mai tare, iubite grămatic, / Să-mi spui, că pînă astăzi tu nu mi-ai spus nimic”.

Nu de puține ori, aluzia la miracolul limbii revine în tabletele poetului. Ne oprim la un singur exemplu: „Miracolul suprem: cuvîntul, cu subdiviziunea lui: limba / … / Cuvîntul se moștenește ca bătaia inimii și ca sîngele…”

Aducînd în discuție problema vocabularului nu putem ocoli faptul că poetul și-a precizat, de multe ori, sursele lexicului său atît de întins și de divers. E necesar să precizăm că în „Testament” găsim primele referiri la problema aceasta. Poetul schimbă „acum, întîia oară, / Sapa-n condei și brazda-n călimară”. Plugul din veac, paznic al graiului „cu-ndemnuri pentru vite” este păstrătorul și beneficiarul unui imens tezaur lexical. Dar poetul va ști să facă „muguri și coronae” și din „zdrențe” , va preschimba „veninul” în „miere”, va izvodi „frumuseți și prețuri noi” dintr-un material care nu mai constituise obiectul artei, din „bube, mucegai și noroi” [ 6, p.8].

Scriitorul a insistat adesea, în strănsă legătură cu vocabularul său poetic, asupra surselor sale de inspirație. El se simte dator „ Și lemnului uscat, și bălții stătute. / Și florilor, și pietrelor, și vitelor bătute, / Și oamenilor din răstignire”. [ 6, p.9]

Cuvăntul singur, fără harul și truda creatorului, nu poate exprima nimic. Flacăra artistului îl înnobilează, îi dă capacitatea de a re-crea lumea: „…sub un condei mai viu, ele (cuvintele, n.n.) înviază mai mult; focul sfînt care le-a zămislit le dă o vigoare mai dură (…) Prin cuvinte trec lămpile cu raze divergente ale talentului de a le reconstrui” .

„Răpunerea ” cuvăntului, supunerea lui se face și prin „meșteșug”. Această idee, în arta poetică argheziană, își are punctul de plecare în disocierea din Testament: „Slova de foc și slova făurită / Împărecheate-n carte se mărită, / Ca fierul cald îmbrățișat în clește”. Comentariul lui Șerban Cioculescu e edificator: „Slova de foc” este cuvîntul spontan, fierbinte de viață, expresia directă a sensibilității; prin „slova făurită” înțelegem

expresia elaborată, căutată, migălită [16, p.197].

De mare interes sunt, în arta poetică a lui Arghezi , numeroase referiri la puterea cuvîntului. Rugă de seară e mereu citată pentru versurile sale incerdiare: „Să-mi fie verbul limbă / De flăcări ce disting / … / Cuvîntul meu să fie plug”. Dorința poetului e de a crea, prin forța cuvîntului său, o lume „limpede și blîndă”, care să acopere ruinele alteia, „vagă, lîncezîndă” [ 6, p.17].

Arghezi a realizat o adevărată revoluție în limbajul poetic, lărgind sfera acestuia, ceea ce îl determină pe Garabet I. Brătianu să afirme că Arghezi se mișca cu succes pe cel mai înalt registru al limbii române. Poetul mărturisește voința de a produce o adevărată revoluționare a limbajului poetic:

Să-mi fie verbul limba

De flăcări ce distrug

Trecînd ca șerpii cînd se plimbă;

Cuvîntul mereu să fie plug

Tu, fața solului o schimbă

Lăsînd în urma lui belșug.

( Ruga de seară)[64, p. 216].

Anticipînd atitudinea lui Arghezi față de cuvînt, amintim două referiri, prima la virtuțile „polare” ale limbii, realizată în manieră antonpannească: „Ce-i mai dulce decît limba? Zice robul. Ea mîngîie, / farmec dă și mulțumire, proslăvește și tămîie. / … / La alt praznic, nu știu care, l-a chemat stăpînul iar. / Să-mi aduci acum, îi spuse, ce-i mai rău și mai amar. / Și Esop tot limbi aduse, răspunzînd că, și suavă, / Nu se pomenește-n lume mai a dracului otravă”. Cealaltă referire o găsim într-un poem (Din taine) al ciclului Cîntare omului, unde, sub aparența unei interogații accidentale înserate în lauda adusă limbii, se ascunde dilema din poemele citate anterior: „Făptura ei de aer dă floare și lumină / Și are, ca porumbul și volbura, tulpină. / Tăgăduie, ca mintea, și trup și căpătîi. / Într-adevăr, pribeagă, ce-a fost întîi și-ntîi, / El, Omul? el, Cuvîntul?, că limbile-au rămas / Să glăsuiască minții, din cărți și fără glas” [ 6, p.19].

În realitate, din „tabletele de limbă” și din artele poetice în versuri ale lui Tudor Arghezi am putut sintetiza cîteva componente ale atitudinii sale față de materialul lexical, cu referire la: rolul cuvîntului în poezie; dreptul fiecărui cuvînt de a putea deveni material al artei; intervenția scriitorului asupra cuvintelor; avînd ca urmare apariția conotațiilor, concentrarea, ca mod esențial de existență a poeziei.

Unele intervenții îmbracă forma exprimării generale, situîndu-se în imediata apropiere a aforismului, ca de pildă: „Pînă la descoperirea unor valori mai concentrate, cuvîntul e aur și gîngul e briliant” sau „Gătit de sărbătoare cu fir, să luăm aminte / Că stihul e o nuntă de graiuri și cuvinte” [6, p.20].

Ceee ce izbește mai întîi sensibilitatea poetului e nu numai corespondența dintre lucruri și cuvinte, ci și aceea dintre acestea din urmă și gîndire, ba chear dintre ele și puterile închipuirii și, prin posibilitatea poeziei de a re-crea lumea: „E miraculos cuvîntul, pentru că la fiecare obiect din natură și din închipuire corespunde un cuvînt. Vocabularul e harta prescurtată și esențială a naturii și omul poate crea din cuvinte, din simboale, toată natura din nou, creată din materiale în spațiu și o poate schimba. Cuvîntul permite evocarea și punerea în funcțiune a tuturor puterilor închipuite și sacre. O idee se face act scoborîtă în cuvinte…”[6, p.21 ].

Lui Tudor Arghezi nu i-au fost indiferente sursele lexicului său. Căci înainte de toate, cuvîntul trebuia să-și găsească locul potrivit în poezie, iar pentru aceasta, mărturisește poetul, „mi-am încercat cuvintele în dreptul urechii, ca niște ulcele de smalț, ca să le văd cît ar putea să sune și cît ar putea să tacă, mi le-am încercat și-nzarea soarelui, ca niște ouă proaspete de găinușă albă. Mi-ar fi trebuit alte cuvinte, și nu am – sărac, dar fermecat în gospodăria mea fulgerată de patru părți, pe toate ferestrele, de soare” [6, p.22]

Mai trebuie notată ideea funcționalității cuvîntului, nu ca material separat, ci obligat de rigorile contextului: „Un cuvînt numește, alt cuvîntîl pune în mișcare, un alt cuvînt îi aduce lumina” și de aici, gama diversă de percepere a operei literare, determinată tocmai de noile raporturi pe care elementele lexicale se stabilesc între ele: „Ele te asaltează ca viespile sau te liniștesc ca răcoare; te otrăvesc ca bureții sau te adapă cu roua trandafirie…”

Ideea legăturii indestructibile cu temeiurile limbii vechi și populare – formulată în Testament – este reluată de Arghezi în cîteva din ultimele tablete, în care poetul recunoaște deosebita valoare a limbii vorbite, ca principal izvor al expresiei poetice: „Înainte de a se ajunge la asemenea cuvinte scrise, la îndemîna scriitorului cuvintele sînt din belșug vorbite. Prin derivație naturală, toată vorbirea scrisă are pilde numeroase. Cuvintele îmbelșugate ale graiului ale graiului comun și simplu oferă scrisului variații de literatură bogată” O largă perspectivă asupra vocabularului arghezian ne oferă și unele arte poetice. Relația cu sursele invocate în Testament e evidentă: poemul se întitulează Cuprinsul: „Pămîntul, țarina, bucatele, / Puse-n spinarea mea cu toatele, / oameni și turme și vite / Brazdele zguduite, / Potecile, miriștea, / Durerile, neliniștea, / ploaia, neaua, vîntul, / Hohotul, spaima, frămăntul” [ 6, p. 24].

Nu rămîne singulară nici declarația privitoare la posibilitatea creării din „bube, mucegaiuri și noroi” a unor adevărate bijuterii artistice, „frumuseți și prețuri noi”. Tot acolo, poetul va lărgi explicația motivării unor atît de diverse surse lexicale ale scrierilor sale, arătînd și deschiderea către argou, caun posibil material poetic. Astfel, „ocara” toarsă „ușure” e pusă „cînd să-mbie, cînd să-njure”; din „zdrențe” se ivesc, sub pana argheziană, „muguri și coroane”; „veninul strîns” se convertește în „miere”, fără a-i fi, totuși, împuținată „dulcea lui putere”.

În preajma acestor izvoare lexicale îl aflăm pe poet și în ciclurile de poezii care stau sub modalitatea de creație a „jocului”: Țara piticilor, Facerea lumii.

Arghezi n-a ignorat explorarea lexicului pe verticală, oferind chiar prin scrisul său, exemplul readucerii în actualitate a unor cuvinte care ieșiseră din vocabularul activ, dar fiind receptiv, în aceeași măsură și la posibilitățile pe care le oferea neologismul pentru primenirea și nuanțarea expresiei poetice. Condiția acceptării în vers a acestor straturi lexicale ține de capacitatea de adecvare a expresiei la idee: „Sunt cuvinte bătrîne și care îmbătrînesc, cît și cuvinte care mor. În fiecare epocă se ivește un cuvînt nou pe neașteptate și tot așa moare. Mai sunt și așa-zisele cuvinte uitate care pot reînvia dacă scriitorul chemat să reprezinte limba scrisă știe să le folosească și să le redea prospețimea necesară” [ ]

Arghezi s-a plîns de nenumărate ori de greutatea cu care reușește să supună verbul, să-i confere înțelesul cel mai apropiat de intențiile sale. În munca artistului e mult mai mult decît talent, e „o tulburare. Cuvîntul îmi vine greu în condei. Îl șterg de zece ori și tot nu l-am găsit. Mă săngeră fraza, mă doare”

„Munca ” scriitorului revine cu insistență, și în poezia argheziană. În Testament ni se relevă actul propriu-zis al creației, prin gestul „frămîntării”, timp de „mii de săptămîni”, a materialului lexical, pînă ce a prefăcut „în versuri și-n icoane”, ca și imaginea concretă a artei cuvîntului, prin fuziunea dintre „slova de foc și slova făurită”.[ ]

Efectul imediat și cel mai însemnat al acțiunii artistului e îmbogățirea, în primul rînd calitativă, a vocabularului, căci „noutatea limbii nu are nou decît aspectul nou al aceloraș cuvinte, puse să comunice unele cu altele și să se împrumute între ele…” Conotația, ca atribut esențial al lexical artistic, este urmarea lucrului „exclusiv în adîncimi, prin perforația vocabularului”

Scrisul poetului mărturisește o izbîndă efemeră asupra cuvîntului, căci, zise Arghezi, doar „dintr-unele tipare / Mi-n-colțit și cîte – o floare”, iar altădată cuvintele sale „stricate / Umblă prin mocirle de stele / De cositor / După un mărțișor”[ ].

Lauda supremă i se cuvine condeiului și artistului care împrospătează semnificațiile cuvîntului, înconjurîndu-l cu dragoste și gingășie. Astfel toate cuvintele lăsate-n voia singurătății lor sînt niște timbre uzate și nu pot evoca peste-nconjurul lor îngust nimic” AP 81. Dar cînd vine cîntărețul, povestitorul sau apostolul, cuvintele tremură ca păsările îndrăgostite la ivirea liniștitelor dimineți; ele cîntă, v orbesc sau amenință și blestemă… Și după cum sub un condei cuvintele uscate se îndulcesc, sub un condei mai viu ele înviază și mai mult; focul sfînt care le-a zămislit le dă o vigoare și mai dură” Tudor Arghezi rămîne un artist prodigios, al cărui scris posedă mari însușiri de forță și preciziune, stăpîn pe o imagine ingenioasă, un meșter suveran al limbii, adusă să vibreze sub pana sa, cu accente necunoscute pînă la dînsul. Rareori a existat un scriitor la care actul artistic al scrisului să fi sugerat mai puternic impresia libertății creatoare. Foarte deseori regulile sintaxei, ordinea topică a cuvintelor, înțelesul propriu al cuvintelor sînt deopotrivă călcate, fără ca scrisul lui Arghezi să trezească sentimentul unei limbi false. S-ar spune că scriitorul își crează singur dificultăți, pe care se complace să le rezolve cu ușurință și siguranța unui artist de o neobișnuită abilitate. Virtuozitatea stilistică este însușirea care uimește necontenit pe cititorii lui Tudor Arghezi.

Limba devine plastică în mîinile sale și plăcerea pe care o resimțim față de succesul unui altui astfel de exercițiu riscat face parte din ordinea satisfacțiilor pe care ni le procură jocul și virtuozitatea [64, p. 218]. Cuvintele folosite devin prin cantitatea de esențe concentrată în ele, prin puterea lor nouă,,inedită de exprimare a gândurilor poetului. Scriitorul face apel la lexicul obișnuit al limbii române : cuvintele uzuale, arhaismele, neologismele, regionalismele, argotisme. P.22.

T . Arghezi a avut o atitudine permanent activă față de limbă. El o revoluționează, aducând, după Eminescu, cea mai mare contribuție la îmbogățirea limbii românești. Preocuparea tenace, fermă a scriitorului de a găsi cuvintele cele mai pline de încărcătura expresivă e atestată de propria sa artă Este mereu în căutare de noi posibilități pentru a aduce în limba română inovații îndrăznețe. Poetul afirma „ Cuvântul mi se pare un material prea frumos și plastic, ca să sufăr eu să fie întrebuințat ca găocile goale și ca melcii, încleiți la rând pa cardul unei fotofrafii. Dacă nu scânteiază cuvântul ca un jar din cenușă suflat în vatra lui din nou, cugetul meu de papagal e nemulțumit și singura tencuire de jur împrejur a faptului petrecut …”

Vocabularul utilizat în expunerea ideilor poetice este cel al gliei strămoșești. La Arghezi, vocabularul își are originea în vorbirea bătrânilor, în limba populară- „ Din graiul lor cu-ndemnuri pentru vite”: călimară, plăvani, am ivit, icoane, ușure. p.80.

În creația lui T. Arghezi se află un număr mare de arhaisme. Prezența lor în versurile argheziene nu este lipsită de o anumită semnificație, de forță sugestivă, de nuanță expresivă. Ponderea lor în opera lui Arghezi izvorăște nu atât din numărul ca atare al arhaismelor, din frecvența lor, cât mai ales din forța lor sugestivă în context. Câteva exemple de arhaisme : Ea e hrisovul vostru cel dintâi ; Slova de foc și slova făurită ( Testament) ; A stihurilor mele bărbătești ( Din drum) [p. 68].

O parte din poezia scriitorului conține un număr mare de termeni religioși, care constituie un sector însemnat în cadrul limbajului poetic arghezian. Momentele de zbucium sufletesc, căutările perpetui, întrebările ce-și pune poetul în legătură cu viața, cu natura, cu existența în general, solicită un limbaj adecvat.

Unii din acești termani denumesc ființe divine ce țin de religia creștină : Dumnezeu, Fiul, Hristos, Maica Domnului, preot, părinți, îngeri, profeți, etc.

Alții denumesc obiecte și acțiuni ce țin de ritualul creștin : cruce, post, biserică, stihar, tămîie, sfeșnic, stareț, Paști, botez, sinod, odoare, hram, etc.

Limbajul poetic arghezian este, însă, influențat de limba veche bisericească , de literatura religioasă. Limba lui Arghezi poartă, prin fonetismul unor cuvinte, prin anumite întorsături de frază, urmele contactului adânc al poetului cu vechea literatură bisericească. Peste tot, autorul spune, spre exemplu, a pogorî și nu a coborî ; Căci întregul Duhul Sfânt / S-a pogorât pe pământ ( Joc de chiciuri), etc.[p.68].

Limbajul poetic din lirica argheziană cuprinde un număr redus de neologisme. Arghezi nu respinge neologismele. Poetul a manifestat înțelere față de folosirea neologismele precizând utilizarea lor numai atunci când vocabila națională nu e destul de cuprinzâtoare, de nuanțată pentru oglindirea clară a gândurilor și sentimentelor unui scriitor. În lirica lui Arghezi, neologismele trec aproape neobservate, întrucât numărul și ponderea lor în versuri sunt apoape neânsemnate. Cele la care face apel poetul sunt de origine franceză, se întâlnesc ici-colo în poezii, precum : Privirea în suvenire; Tu știi că destinul e grav ( Graiul nopții) ; Vino, mâna mi-e caldă și pură ( Portret); Din sufletul imponderabilei naturi (Vraciul) [p. 70].

Arghezi recurge la toate sectoarele limbii naționale. Elementele de la periferia limbii, expresiile argotice, ale rișcarilor, birjarilor, hoților aflați în pușcării și alte categorii sociale asemănătoare își află un loc dominant în anumite poezii.

O parte din poeziile ciclului Flori de mucegai conțin expresii care indică orientarea poetului sprea un limbaj mai „pitoresc”,spre expresia nudă, pentru a reflecta cât mai veridic realitatea vizată, intențiile artistice ale poetului [p. 71].

Este de ramarcat faptul că fluiditatea grațioasă, gingășia limbajului din multe poezii create îndeosebi în prima perioadă a evoluției lirice argheziene sunt înlocuite, cu timpul, în numeroase alte capodopere poetice ale lui T. Arghezi, cu expresia dură, cu diferite crudități verbale, de care unii critici și istorici literari au fost nemultuniți.p. 72.

Arghezi este un mare inivator al limbii române, mai cu seamă în ceea ce privește asocierea neașteptată a unor cuvinte, efectul acesteia constând în obținerea de imagini evocatoare care contribuie la creșterea expresivității limbii artistice. Specifică esteticii arghezieneîi este alăturarea, de exemplu, dintre un atribut substantival și substantivul pe care îl determină, ambele fiind concrete : faguri de mărgăritare; drojdii de rouă; punte de poteci; pleoape de floare. Alteori, atributul este abstract, iar substantivul determinat este concret: scamă de zare; petecul tău de viață mic etc. În unele exemple atributul substantival e concret, iar substantivul e abstract, ca de exemplu, în zări de smalț; văzduh de ceramică; foame de scrum. [ 187]

În volumul Flori de mucegai mâinile au „glezne”, brațele au „pulpe”, există câte un „braț gângav și o „minte peltică”. Asocierea acestor termeni nu este arbitrară, autorul operează doar cu un transfer de însușiri sau le potențează expresiv pe cele existente în limita posibilităților .

Limbajul folosit de Arghezi se definește, în general prin materialiutate, este căutat cuvântul aspru și „nud”, efectul obținut este „pietros” și „colțuros” de „poezie granitică”, așa cum este în poezia Belșug.

Plină de inventivitate este figurația metaforică, obținută prin alăturarea neașteptată de cuvinte precum în sintagma „plopi de oglindă”, din poezia Cântec mut, în care poetul întrezărește efectul de lumină, sub luciul lunii.

Arghezi recurge și la redublarea atributului, folosind, în poezia Îngenuncheare asocierea „ ciorapii de sticlă de mătase”. De asemenea , atributul în care apare enumerația este preferat de poet, ca de exemplu: „Împresurată de un văzduh de boare / De levănțică și răcoare.” Se remarcă faptul că al doilea termen al enumerației introduce nota din nou, de inovație între cele două substantive abstracte [p.188].

Valori expresive se obțin și prin folosirea dubletului atributiv, ca de exemplu, în poezia Prințul: „…noaptea de safir și lut” , în care se crează o deplină armonie între cei doi termeni, rolul esențial avându-l substantivul „lut”, din care poetul și-a extras structura morală.

În efortul de înnoire a lexicului, poetul recurge la modificarea prefixelor și sufixelor la unele cuvinte, precum și la schimbarea genului substantivelor: „ Genele lui Dumnezeu cad în călimarul meu.” ( Încertitudine ). Alteori, substantivele devin adjective: „laptele amar și agurid”- adjectiv pentru acru , ca agurida ( Heruvim bolnav).

Epitetul arghezian e „făurit”, fiind în acelaș timp , incandescent. Poetul îl lasă fiului „un nume adunat pe-o carte” tot „ adunată” e și „ sudoarea muncii sutelor de ani”. Cuvintele poetului au fost „ivite” din graiul strămoșesc, el le-„a strâns„ venind , „a tors” otrava „ ușure”, pus-o „să-mbie” și „să –njure” ( Testament). Uneori, cuvintele sunt investite cu „o funcție epitetică imprevizibilă”, având loc transferul termenilor din sfera noțională proprie într-una care nu e compatibilă cu sensul lor obișnuit. În poezia argheziană apar epitete, de exemplu: seară răzvrătită; acuarelă suferindă; lavandă sonoră; hoțiile sublime; faguri de cer, etc. [ p.188].

Enumerând bogățiile pământului românesc, T. Arghezi le amplifică dimensiunile, folosind hiperbola: „Crapii-n ele-s cât berbecii, / În pomi piersici cât dovlecii, / Pepenii de zahăr roșu, în grâu spicul cât cocoșu. / Pui un bob din el răsare / Mia de mărgăritare.” ( Mamă Tată)

Pot fi remarcate în poezia sa, comparațiile : „Te-ntrezăreau în stele printre pești, / Ca taurul sălvatec care s-adapă” , „Prin aer timpu-i despărțit de ore / ca de mireasma lor niște faroafe”.

figură de stil specific argheziană este oximoronul, alăturarea celor duă noțiuni contradictorii creând imagini surprinzătoare: „ dulce amărăciune”, „ înserata dimineață”, pierlele lichide”, „întuneric alb”. În schimb catahreza are o sferă largă și mai greu de depistat decât oximoronul, reprezentând sensul obținut „ prin substituirea din sintagmă a unui cuvânt” [cioculescu șerban. Argheziana ( studii), bucurești , Editura Eminescu, 1985, p. 247].

O parte însemnată a originalității argheziene o reprezintă inovațiile morfologice. La fel și în sintaxă se evidențiază prin unele particularități, de exemplu, dislocarea și îndepărtarea de substantivele pe care le determină propozițiile secundare atributive introduse prin pronumele relativ care : „Tăcerea vocile și le- pierdut, /Care-o făcea pe vremuri să răsune” (Arheologie) sau în poezia Prințul : „Puterea lui întreagă și vitează / Ascunsă-n noaptea de safir și lut, / Din depărtare calul că-i nechează / Care prin adieri l-a cunoscut.” Arghezi a preluat o asemenea modalitate de construcție din textele arhaice, religioase sau cronicăreșt [p.189].

O particularitate a stilului său poetic este elipsa la care se adaugă și cea de expresie a tehnicii arhaice. În general, contracția, laconismul, „vorbirea înfrânată”, densitatea exprimării sunt trăsături esențiale ale stilului arghezian [ p.67 ]bojin al)poetul realizând astfel o economie în folosirea limbii. În volumul Flori de mucegai , elipsa este mai des întrebuințată decât în alte culegeri de poezii, ca de exemplu : „- Ce cauți noaptea, cernită pe-aici? / Cu mănușu, cu zorzoane, ca la gară, / Izmenitura nu se potrivește cu drumul de țară / – „Vine noaptea! Ia-mă, nene. Fă-ți pomană” / Țăranul se cruci și zice : „Suie Satană!” (Ucigă-l toaca) Astfel , elipsa de exprimare are rolul de a reda faptele concrete de viață, precum și gândurile autorului. Elipsa de cugetare apare, de asemenea în finalul unui număr mare de poezii, ca de exemplu, în poezia Generații : Tatăl pe burtă / … Urcușul, alunecușul / Cu plușul / Pașii înceți / Ca niște peceți/ Copita mută / Urma păscută / Lacătul rupt în gură / Ca o prescură” [ p. 190].

În concluzie, putem afirma, Tudor Arghzi este autorul unei unor lucrări poetice originale, posedând un har artistic deosebit, ce realizează o adevărată reformă în lirica românească, mai ales ceea ce privește limbajul poetic. Poetul a utilizat resursele limbii române naționale, respectiv formele dure și regionele și a îndrăznit ca nimeni altul să le facă loc în limbajul poetic. Consideră că toate categoriile dure pot fi înnobilate, convertite în frumos, pentru că, în realitate binele, valoarea există mai mult sau mai puțin în om, ele sunt doar camuflate, misiunea poetului este de a le redescoperi.

2.3.Grigore Vieru și limba română

Grigore Vieru este cel mai mare poet al Basarabiei din toate timpurile. Asta pentru că aparține, în totalitate, ca și marii înaintați citați limbii române. El nu și-a câștigat un loc privilegiat în tezaurul cultural doar pentru că a pus în circulație termini lingvistici, ca să dea relief și pitoresc unei zone geografice. Este și aceasta o posibilă cale. Dar Vieru a ales alta, mai grea, care aparține artei majore. A reușit să resensibilizeze cuvintele de bază ale românei, acelea care vin de la Dumnezeu și de la neam [61, p.34 ].

Fiind un bun cunoscător atât al limbii, cât și al menirii ei, Grigore Vieru descoperă, prin acelaș procedeu de reinterpretare a semnificației inițiale a cuvintelor, diversitatea rosturilor limbii. Pentru el limba este forma de existență a unui neam, indiciu al menținerii și perpetuării valorilor spirituale ale unei națiuni ( „Nicăieri dorul nostru de desăvârșire nu s-a arătat mai clar și mai cu tărie ca în cuprinsul limbii”) , puncte de legătură între generații („Sunt alături de toate generațiile, dar numai în planul vorbirii și scrierii aceleiași limbi”) ș.a. [13, p. 224].

Printre calitățile scrisului lui Grigore Vieru sunt unitatea stilistică, de vorbire, duplată de o mare iubire pentru limba care ne unește, un simțământ ce se revendică de la eminesciana simțire românească și un acut sentiment al valorilor naționale pe care niciun Prut nu-l șterge. Grigore Vieru este o rugăciune și o rugăminte la reconstituirea ideii de unitate națională sub egida limbii române.

Principala virtute a poetului este iubirea față de limba română înțeleasă ca un respect de sine. Practic, două esențe s-au întrupat într-o metaforă. Grigore Vieru devine un simbol al credinței în metafora existențială a unui popor roman ce nu poate fi dezbinat.

Opera lui este expresia unui spirit incendiar, care a aprins cuvinte pentru a lumina Limba Română și Neamul Românesc [21, p.29 ].

Cu Grigore Vieru poezia română se întoarce la izvorul curat al gîndirii și simțirii poeziei populare. Nu înseamnă că nu este de o izbitoare modernitate, poetul fiind, prin sincronia sa cu ceea ce scria în țară, un portdrapel pentru poezia din Basarabia. Grigore Vieru este un neoromantic din falanga metafizică a poeziei române, venind pe linia de aur Eminescu, Bacovia, Magda Isanos, Labiș, un poet la care întîlnim un sentiment al naturii asemănător cu al lui Blaga, o concentrație a limbajului deseori asemănătoare cu Bacovia și destule sclipiri lingvistice care-l apropie de Nichita Stănescu [13, p. 272]

Poezia În limba ta ni se prezintă ca o profesiune de credință a unui scriitor cetățean, ce a așezat mereu, mai presus de propria ființă, idealurile neamului, celebrînd, în versuri înfiorate de patos, limba română, în care a pătimit, a scris și a iubit: „În aceeași limbă / Toată lumea plânge, / În aceeași limbă / Râde un pământ. / Ci doar în limba ta / Durerea poți s-o mângâi, / Iar bucuria / S-o preschimbi în cânt. // În limba ta / Ți-e dor de mama, / Și vinul e mai vin, / Și prânzul e mai prânz. / Și doar în limba ta / Poți râde singur, / Și doar în limba ta / Te poți opri din plâns” [7, p.84-85] .

Într-o duminică a cuvintelor albe, Grigore Vieru e un poet legat pentru totdeauna de Cuvânt. Cu un discurs autentic și atemporal, visătorul de peste Prut acoperă o parte din cerul simțirii românești, înțelegând că Limba Română în Basarabia e o citadelă dărâmată, ce trebuie construită mereu, mereu…„S-au otrăvit pe văi izvoare / Și mierea adunată-n floare. / S-a otrăvit barbar văzduhul / De ce s-a otrăvit și duhul, / De ce și graiul?!” (Salvați – vă prin limbă).

Limba română rămâne o rană deschisă, dureroasă, sfântă: „Din cauza durerii / Firescul dor al limbii / Îl preamăresc și-l cânt. / Și din aceeași pricină / Puterii Tale, Doamne, / În fiecare zi, / În chiar lumina dimineții, / Se-arată steaua / Suferinței mele / Pe care numai / Ochii mamei o zăresc / Încoronați cu lacrimi” [34, p.253].

„Limba este comoara cea mai de preț a poporului și veghea asupra strălucirii ei nu trebuie să pitorească nicicând”, concluzionează, într-un anumit moment de meditație, Poetul. „ … mărturisesc că nu sunt unul dintre străluciții mânuitori ai verbului matern, dar îmi place să declar că mă prenumăr printre cei care se frământă, se zbat în căutarea cuvântului potrivit, printre cei care tind să lege sănătos verbul în frază, înțelegând că a vorbi sănătos limba mamei… este o datorie – una dintre cele mai patriotice”[ ]

Într-un anume fel autorul își motivează spusa : „ Vorbindu-ne corect și frumos limba, tinzând a o vorbi corect și frumos, omenim astfel pe străbuni, pe cei care au creat „societatea cuvintelor civilizate”. Uitând un cuvânt trebuincios, o expresie din comoara graiului matern, uiți ceva din istoria poporului tău”.

Iată deci cum trudește Poetul la cuvânt: cu sudoarea frunții!

Miez de noapte. Foaie albă

Și sudoarea m-a umplut.

Greu îi fi clădit tu, mamă,

Casa noastră cea de lut.

„ Lucrarea în cuvântul poetic este un fel trudei plămânilor în aerul iernii: tragem în sine faptul rece de viață și-l exprimăm înfirbântat afară”, constată inspirat Poetul [71].
În cele ce urmează ne propunem să analizăm, din punct de vedere lingvistic, limba poeziei lui Grigore Vieru, în special asupra lexicului acesteia. Poezia scriitorului nu are un cititor cu o vîrstă anumită, este adresată tuturor vîrstelor, fie copil, fie vârstnic.

După cum afirmă Vasile Bahnaru unitățile de vocabular vor fi examinate din punct de vedere formal și semantic. Prima constatare care se impune este caracterul omogen, incluzând unități lexicale comune, cunoscute tuturor vorbitorilor de română. Lexicul uzual al poeziei lui Grigore Vieru coincide, în linii mari, cu noțiunea lexic al limbii române literare, cea mai reprezentativă, din punct de vedere cantitativ și calitativ, fiind clasa substantivului. Substantivele din creația lui Grigore Vieru se referă la cele mai variate domenii din viața spirituală și materială a omului contemporan, dominant fiind, cadrul rustic al existenței poetice. În urma unei clasificări tematice substantivele din poezia lui Grigore Vieru se referă la : a) casă și viața de familie – așternut, baie, copil, copilărie, bătrân, covată, cuptor, curte, doamnă, farfurie, fată, fecioară, fereastră, fiu, frate, garg, geam, grădină, gospodar, jar, lăicer, leagăn, lumină, maică, măicuță, mamă, mire, moș, moștenire, neam, nepot, nuntă, oaspete, oglindă, ogradă, orfan, pahar, pat, plug, prag, părinte, prieten, prunc, rudă, scară, soră, sobă, vatră, vădană, etc. b) floră – bob, brad, busuioc, creangă, frunză, ghiocel, grâu, măr, mac, mintă, pădure, plop, pom, rădăcină, salcâm, trandafir, vie, rodie, etc. c) faună și realități legate de faună – albină, aripă, armăsar, cal, căprioară, câine, cioc, cocor, cocoș, ființă, găină, leu, lup, matcă, mistreț, ogor, ou, pană, porc, păiangen, pui, rândunea, roi, trup, țârâiac, veveriță, vultur, etc. realități și acțiuni umane – adevăr, adunare, ajutor, alinare, cânt, cântec, colind, cuvânt, grai, iubire, horă, izbândă, răsuflare, scris, seamă, sfat, vis, vorbă,etc. e) părți ale corpului uman – braț, brâu, cap, ceafă, chip, deget, față, gât, gheb, gură, inimă, limbă, mână, minte obraz, palmă, picior, pumn, trup, etc. f) natură – abur, aer, amurg, apă, baltă, ceață, codru, curcubeu, deal, foc, frig, fulger, fum, întuneric, lună, lume, mal, mare, munte, poiană, vânt, viață, viscol, zăpadă, etc. g) timp – an, ceas, dimineață, duminică, iarnă , noapte, primăvară, veac, vecie, trecere, etc. h) spațiu – ascunziș, bârlog, capăt, colț, crăpătură, gaură, hățiș, fund, loc, miez, mijloc, vârf, etc. credințe – apostol, biserică, Crăciun, crez, creștin, cruce, Dumnezeu, rai, icoană, rugăciune, sfânt, etc. j)simțuri – amiros, auz, gust, miros, etc. k) substanțe – aramă, argint, aur, fier, humă, lut, nisip, piatră, sare, etc. l) acțiuni și rezultate – arătură, ardere, asfințire, bătaie, beție, blestem, brazdă, cugetare, folos, glie, huruit, pace, luptă, minciună, minune, poză, sărbătoare, taină, vin, zbor, etc. m) unelta de muncă, instrumente și arme de luptă – armă, bâtă, bucium, cercel, cheie, lacăt, sabie, secure, strună, tobă, vioară, zurgălău, etc. n) produse alimentare – azimă, cafea, dulceață, pască, ulei, etc. o) articole vestimentare – basma, cămașă, năframă, pălărie, rochie, etc. p) calități și stări umane – bine, blândețe, bogăție, dorință, dragoste, doină, noroc, păcat, tinerețe, răbdare, ură, etc. r) realități sociale – ban, cale, cimitir, drum, hotar, lege, moară, preț, ocnaș, patrie, popor, român, steag, Tricolor, Țară, etc. s) obiecte variate – bucată, bulgăr, ceară, fântână, etc. ș) construcții, încăperi – cetate, coteț, cușcă, etc. ocupații umane – cosaș, crai, dascăl, împărat, etc. ț) creații ale imaginației – drac, zmău, zmeu.

Vasile Bahnaru atestă în poezia lui Grigore Vieru 543 de verbe din cele mai variate domenii de activitate. Iată câteva exemple : a aburi, a adăuga, a (se) afla, a ameți, a mirosi, a apăra, a birui, a bubui, a cârmui, a citi, a coase, a crește, a dăinui, a dormi, a domni, a ființa, a ierta, a izbucni, a lipsi, a pluti, a răsări, a se plodi, a sosi, a sfinși, a speria, etc.

De asemenea, a atestat 455 de adjective, acoperind o gamă vastă de calități. Unele din ele sunt: aburit, adânc, adâncit, adevărat, amar, amuțit, biet, biblic, blțnd, bogat, bucuros, etc.

La Grigore Vieru, adverbul este reprezentat de 105 unități lexicale, de exemplu: abia acasă, acolo, acum, ades, adineauri, aici, alături, amețitor, apoi, aproape, ascuțit, astfel, astăzi, atunci, bine, bunăoară, etc. [65, p .9].

Vocabularul poeziei lui Grigore Vieru se evidențiază și sub aspectul diferențierii temporal, incluzînd un strat lexical arhaic și alt strat numit neologic. În opera scriitorului se întîlnesc puține arhaisme , dat fiind faptul că opera este scrisă în limbajul cotidian: slovă „literă chirilică; cuvînt”, voievod „domnitor”, sămaș „semen”, a adăsta „a aștepta”, pre „pre”, lucoare „lumună”, a pogorî „ a coborî”, norodnic „popular”, buche „literă”, norod „ popor”, oștean „ soldat”, viteaz „erou, curtean”, herb „stemă”, tabac „tutun”, aeroplan „avion”, miloslav „milos” s-au atestat și câteva forme verbale, adjectival și substantivale arhaice, regionale s-au populare : s-auză = s-audă, să nu cază = să nu cadă, izvorul cură = curge, griji mai nouă = mai noi, nuroră = noră [ 65, p.10] .

Poezia lui Grigore Vieru se impune și prin prezența a unor:

Variante populare sau regionale : aici, acuma, aista, alăturea, asemenea, atunce, bejenie, a cerceta, gadină, mumă, naintea, preget, ram, rărunchi, robaci, sălbatec;

Regionalism : blid, fragă, harbuz, hultan, lampac, mărite (Arghezi), mășcat, omăt, pelincă, pită, țărnă;

Semantisme regionale : ce n-a dovedit nici tata = n-a reușit, n-a apucat, n-a izbutit nici tata;

Substantive adjectivizate, unele folosite la gradul comparative : mare bărbat, vinul e mai vin, prânzul e mai prânz;

Verbe la infinitiv fără a : Nu știu scoate coșul gol; sau nu ai vreme ; Zidi o nouă casă; noi nu știm trăda;

Forme verbale regionale : să lucre, asfinte soarele;

Formații poetice : nea;

Formații ocazionale : nestrăin.

Vorbind despre funcția stilistică a procedeelor semantice în poezia lui Grigore Vieru, observăm că cel mai mult este utilizată în acest scop antonimia. De exemplu : ceruri – pământ ( Făptura mamei ), miez de noapte – răsărit de soare ( Legământ ), plânge – râde , durerea – bucuria ( În Limba ta );

O altă calitate distinsă a poeziei lui Grigore Vieru este oralitatea ei, fapt ce-i atribuie o muzicalitate remarcabilă și o posibilitate de memorare inegalabilă. În această ordine de

idei este concludentă utilizarea luxuriantă a diminutivelor – albinuță, aripioară, bisericuță, bucățea, bucățică, căluț, cămeșuță, cărăruie, căscioară, căsuță, clopoțel, cruciuliță, cumincior, frățior, fuguța, ghiocel, grăuraș, greieraș, iepuraș, lăbuță, măicuță, măsuță, mânuță, mititel, oușor, păsărică, pernuță, picioruș, plăpumioară, ploiță, prăguț, rămurică, săbioară, săniuță, scăunel, soldățel, subțirel, tăticu, văcuța, vrăbiuța; a interjecțiilor și onomatopeelor – Tu mă iartă, a, mă iartă, / Casa mea de humă, tu; Dar prin alte case, iată, / Eu lumina o presor; Ți-am luat-o și pe mama / Și-ați rămas acuma, ia, / Vai, nici tu în gând ca lumea / Și nici orășeancă ea; Speria-veți bezna: „Hau!”; Oh, și crede-așa într-Însul…, Au, ai, Umbra păsării-n amiază / Palma mamei bandajează!; Oh, mamele noastre, Mamele! ; Haidem potaie! [ ]

În urma stratificării funcționale a lexicului din poezia lui Grigore Vieru , am ajuns la conluzia că vocabularul acesteia nu se impune prin abundența cantitativă, corespunzând din acest punct de vedere unui vorbitor de limbă română cu un nivel mediu de cultură generală. Poezia lui Grigore Vieru nu abundă nici de metafore, nici de figuri de stil deosebite și nici în construcții gramaticale rare. Probabil vocabularul uzual al limbii române dispune de un potențial poetic inepuizabil, nevalorificat până acum [65, p.13].

Lucian Blaga ajunge la concluzia că „limba poetică nu întrebuințează cuvintele numai pentru darul lor expresiv- conceptual, ci și pentru unele virtuți latente ale lor, pe care tocmai poetul știe să le acumuleze”. Aceasta fiind situația cuvântului inclus în limbajul poetic, putem explica gradul de poeticitate al poeziei lui Grigore Vieru, care nu se datorează selectării unui lexic cu valențe poetice deosebite și nici utilizării unor figuri de stil căutate și metafore revelatorii, ci se obține din cuvinte obișnuite, uzuale, încărcate cu virtuți ce „țin de substanța sonoră și ritmică ca atare”. Cu privire la esența limbajului poetic, sunt edificatoare poemele celui care se autodefinea „ poet cu lira-n lacrimi”, Făptura mamei, Nu am moarte cu tine nimic…, care sunt profund metaforice prin subtextul lor emotiv, expresiv, sonor, ritmic și conceptual, fără ca autorul să facă uz de metafore propriu-zise: Ușoară, maică, ușoară, / C-ai putea să mergi călcând / pe semințele ce zboară / Între ceruri și pământ. // În priviri c-un fel de teamă, / Fericită totuși ești- / Iarba știe cum te cheamă, / Steaua știe ce gândești și Nu am moarte cu tine nimic, / Eu nici măcar nu te urăsc / Cum te blestemă unii, vreau să zic, / La fel cum lumina părăsesc // Dar ce-ai face tu cum ai trăi / De-ai avea mamă și-ar muri, / Ce-ai face tu și cum ar fi / De-ai avea copii și-ar muri // Nu am, moarte, cu tine nimic, / eu nici măcar nu te urăsc./ Vei fi mare tu, eu voi fi mic./ Dar numai din propria-mi viață trăiesc.// Nu frică, nu teamă – / Milă de tine mi-i./ Că n-ai avut niciodată mamă,/ Că n-ai avut niciodată copii [65, p.15] .

Ana Bantoș ajunge să afirme că poetul Gr. Vieru „susține limbajul simțurilor, al simplității concepute ca fir al Ariadnei capabil de a ne redescoperi calea pierdută către strămoși ”. E vorba, cu alte cuvinte de o recuperare a originalității.

Afirmația lui Grigore Vieru „Eu nu a fi simplu râvnesc, ci a fi înțeles”, poetul tinde să se facă să se înțeleagă profunzimea pe care nu o vedem în lucrurile simple, așa precum spunea și în poemul Pâinea: „Frumos este chipul rugător / Al pâinii / Poate că și cântărețul / Lira spre ea / Ma adânc și-ar pleca-o / Dacă nu i-ar părea / Atât de simplă / Atât de comună / Pâinea întâi să vorbească! / Și acolo unde / Tace sfinținia ei / Mut să rămână / Glasul șaedului” (Pîinea). Poemul poate fi considerat un adevărat paratext al întregii creații, pentru că oferă o predislovie a receptării cu atât mai necesară, cu cât poetul este cel mai adesea înțeles în sensul în care ar trebui să fie înțeles cel mai puțin. Din acest punct de vedere am spune că aici stă crezul poetic vierean. Textul poeziei avertizează asupra faptului că poetul nu este dintre cei cărora pâinea li se pare „Atât de simplă / Atât de comună”. Astfel Mihai Cimpoi observă cu multă subtilitate la la Grigore Vieru un soi de simplitate ermetică” [13, p. 43], una dintre cele mai importante observații din critica despre Grigore Vieru semnată de academicianul chișinăuian.

Așa cum indică Ana Bantoș, la Grigore Vieru observăm două tipuri de prezent, care coincid cu nașterea limbajului poetic. Primul tip este marcat la nivel de expresie poetică și cristalizează ideea trecerii de le memorie la istorie. E vorba de un prezent denotativ cuantificat în baza unui trecut consistent conotativ . Suma lexicală comună, banală, ce fundamentează spunerea poetică, formează un spectru simbolistic, implicând trecutul istoric al unei limbi și destinul purtătorilor acesteia, universalizând semnificațiile insesizabile în percepția comună a lumii. Acest tip de present coincide cu un „luminiș” al ființei, ca loc de deschidere aici și acum, ca reprezentare a Dasein-ului.

Al doilea tip de prezent identificat în poezia lui Grigore Vieru este prezentul nu ca o oază de deschidere a ființei, ci ca instanță incubantă, ostilă ființei. În asemenea condiții, când la Heidegger are loc nașterea afectivității și a timpului ca sens al ființei, la Grigore Vieru are loc o miraculoasă retragere în taină a prezentului. Toate elementele imaginarului liric vierean, în contextul unui prezent ostil, reprezentând tot atâtea taine. Clasicul exemplu al poemului Formular nu este altceva decât un reper esențial pentru a demonstra evaziunea eului poetic în nelimitele existențiale, sub apăsarea cărora își găsește rostul un eu expulzat din firea-i proprie spre care tinde: „Ai fost supus / judecății vreodată? / Am stat niște ani închis: / în sine” [11, p.115 ].

În poezia lui Grigore Vieru se înregistrează și o mobilitate circular în limitele celor două tipuri de prezent invocate: este vorba de faptul că unitatea viziunii poetice rezultă din contopirea prezentului ca memorie prezentizată cu retragerea lui în taină, determinată de atitudinea eului liric ce reordonează lucrurile și reinființează firea lor. De exemplu, casa ca locaș al ființei împrumută trăirile eului poetiv și îi urmează destinul. Tainica retractilitate este săvârșită pe două dimensiuni concomitant, înregistrând metamorfozele expresivitîții limbajului luric vierean : „Și vei tace lung cu mine / Cu văz tulbur și durut, / Casa văduvă și tristă / De pe margine de Prut” (Casa mea ).

Componența folclorică a liricii vierene constituie un liant expresiv suplimentar pentru coerența acestei viziuni poetice în poemul Cântec de leagăn pentru mama. „Dormi! Prin vis la Prut cu soare / Să te vezi copilă mare / Lâng-un ciob și o cordică / Să te vezi copilă mică, / Să te vezi mai înainte: / Când erai cum nu ții minte. / Dormi, măicuța mea iubită” Cântecul popular de leagăn fixează puntea de legătură a prezentului nu doar cu un timp oniric, fabulos, dar și cu un timp întregitor etnic și cu un trecut esențial al originalității, cu un timp authentic al firii, mama și iubita reunindu-se.

Lirica lui Grigore Vieru este un țipăt în căutarea luminii și meditație contemplatoare: „Lumini, lumini, lumini. / Dar nu se vede mai bine. / Îmi vine să strig la fel ca poetul: / Stingeți luminile / Să se vadă lumina! / Ar și semăn. / Până să vină Lumina, trece viața” (Poem) [ 34, p. 255].

În poeziile sale Grigore Vieru folosește dialogul. Prin intermediul dialogului, al comunicării cu alții, poetul își dezvăluie nu numai lumea interioară, ci și propriul adevăr în continuie devenire, precizare, aprofundare. În ochii poetului cuvintele capătă importanță și valoare nu numai pentru funcțiile lor plastic și expresive, ci și pentru rolul lor dialogul [ 13, p.177].

La Grigore Vieru formele dialogului liric sunt de o copleșitoare diversitate:

dialog parțial sau total, dialog direct sau indirect, dialog exterior sau interior, dialog-conversație, dialog adresare sau dialog replică, dialog interogație sau dialog elogiu, dialog – polemică sau dialog-diatribă ș.a.m.d. poetul dialoghează cu oricine și cu orice, cu toate și cu tot, începând cu firul de iarbă și terminând cu firul de stea. Locul central în dezbaterile lirice sub formă de dialog îl ocupă mama, iubita și copilul. Majoritatea poeziilor consacrate mamei sunt construite din dialoguri directe sau indirect, din vocative și monologuri cu adresă, din spovedanii și invocări, cu scopul de a topi orice distanță dintre mamă și fecior, de a face vie imaginea mamei : „Ai două inimi, mamă! / Cum noi am câștiga, / Ah, două pâini odată, / Și ție pe-amândouă, / O, mamă, ți le-am da” (Ai două inimi, mamă) [ 13, p.178].

Deasemenea , variate sunt dialogurile cu iubita. De exemplu: „ – Vreau să te văd, femeie, / Sau vino să mă vezi, / Mi-e dor de iarba crudă / A ochilor tăi verzi” (Vreau să te văd); „O, iubito, o /Cred că tot ca noi: / Copacii bătrâni / Acasă rămân / Ca niște bunici / Ca puii cei mici / Care-n brațe-I leagănă / Până-i frunza galbenă. ” (A, iubite, a).

Grigore Vieru întreține dialoguri poetice cu ființe și lucruri dintre cele mai variate și nemaivăzute : cu casa părintească sau cu dealul, cu albina sau cu mierla păcii, cu floarea soarelui sau cu trandafirul din vază, cu un fir de iarbă, cu izvorul, cu fluturele, cu soarele, cu ploaia, cu moartea, cu Dumnezeu, etc.

Din mulțimea de poezii scrise în formă dialogică prezentăm doar câteva: „- Rândunică- rândunea, / Cum clădești căsuța ta?! / – Tipa-tipa, / Cu aripa. / Cioc- boc, /Cu micul cioc!” (Rândunică-rândunea); „Tu, iarbă, tot ai mamă / De ai de bună seamă / atunci când te ivești / De ea îți amintești.” ( Tu, iarbă, tot ai mamă).

Pe baza poeziei lui Gr. Vieru putem aduce următoarele concluzii: poezia lui Grigore Vieru conține unități de vocabular aparținând fondului lexical fundamental sau uzual. Vocabularul poetului exprimă cele mai intime sentimente și mai sublime trăiri umane. Valoarea expresivă a poeziei își are originea în prezența limbajului poetic, în care unitățile lexicale dispun de poeticitate, determinată de sonoritatea, ritmicitratea și expresivitatea lor specială. Poezia lui Gr. Vieru este considerată ca fiind de o imensă și autentică valoare artistic din motivul includerii cuvintelor uzuale în limbajul poetic. Creația poetică nu se reduce la utilizarea metaforelor lexicale, întrucât limbajul poetic al poeziei lui este o metaforă superioară, de natură suprasegmentală. Poeticitatea lexicului uzual al limbii române se datorează, în cea mai mare parte, imaginii arhietipice de care dispune aproape orice cuvânt românesc. Lexical limbii române dispune de un potențial poetic și expresiv, pentru că limba română poate fi definită drept un limbaj prin excelență poetic.

Concluzii la capitolul doi

Mihai Eminescu nu putea rămâne indiferent față de problemele ce se discutau privind geneza limbii și a poporului roman. Poetul susținea ideea că un rol deosebit la dezvoltarea limbii literare a avut-o și uzul cotidian în diferite etape ale evoluției sale, uzul contribuind astfel la îmbogățirea limbii.

M. Eminescu considera că la baza formării și a dezvoltării limbii române literare trebuie puse : vorbirea vie, limba vorbită pe întregul masiv romanic nord-dunărean ; tradiția lingvistică și literară, cuprinsă în cărțile noastre vechi ; mijloacele de limbă folosite de scriitorii de mare talent, numiți scriitori clasici.

Relațiile dintre vorbirea vie a graiurilor și limba literară, Eminescu le considera ca raporturi dialectice între general și particular, căci fundamentalul și principalul încorporează diversitatea.

În epoca modernă a limbii literare aspectul ei scris (dar și cel literar oral) se deosebește în plan sincronic de varianta populară printr-o aplicare mai strictă și mai consecventă a sistemului de norme academice, fixate în dicționare și în gramatici. Normele literare constituie un sistem de reguli unitare de întrebuințare a mijloacelor expresive ce conferă limbii literare o anumită stabilitate, unitate, ferind-o de utilizări subiective și incorecte.

M. Eminescu a folosit întreaga bogăție lexicală și expresivă a limbii române cu tot ce avea ea mai viu începând din secolul al XVI-lea până la perioada vieții sale. Din izvoarele bătrâne dezgroapă o mulțime de vocabule și forme gramaticale; din graiuri alege ce-i mai de preț și mai viguros, culege cu grijă termenii populari, cele mai savuroase expresii. De la predecesori selectează cuvinte și construcții de circulație curentă. A știut să îmbine cuvintele într-un mod propriu și să creeze o valoroasă artă literară, exprimând cele mai profunde gânduri și sentimente. Și-a perfecționat mijloacele de exprimare și prin elemente dobâdite de limbile altor popoare de la maieștri ai slovei scrise. Eminescu a fost cel mai harnic scriitor. El scotea în evidență importanța cărților vechi, având în vedere toate operele scrise în perioada preclasică, mai ales cele ale cronicarilor moldoveni și munteni. În diverse articole eminesciene aflăm aprecieri elogioase la adresa scriitorilor moldoveni. Astfel el sublinia că Varlaam „a făcut ca limba noastră să fie aceeași, una și nedespărțită în palat, în colibă”, că Negruzzi este „cel mai bun prozaist”, iar Alecsandri – „cel mai mare poet al nostru, care străbate secolele” și deșteaptă „dorul țării străbune”.

În același timp Eminescu avea cuvinte de laudă pentru scriitorii munteni și ardeleni: „Eliad zidea din visuri și din basme seculare / Delta biblicelor sânte, profețiilor amare”, „Bolliac cânta iobagul ș-a lui lanțuri de aramă”, „L-ale țării flamuri negre Cârlova oștirea cheamă”, „Mureșan scutură lanțul cu-a lui voce ruginită… Preot deșteptării noastre, semnelor vremii profet”. Eminescu este cel dintîi scriitor cu adevărat național din acest punct de vedere: la el găsim, pentru prima oară și în cea mai largă măsură, realizată ceea ce am putea numi uniunea lingvistică a românilor. Cu mîndrie vorbește poetul despre originea românilor și a limbii lor, despre importanța trecerii la alfabetul firesc al limbii.

Ion Druță afirma: „Până la venirea marilor poeți, limbile naționale nu au fost decît o masă enormă, crudă și neorganizată. Marii poeți sunt cei care au venit să facă ordine în această bogăție spirituală a poporului, să cunune frumusețea cu ințelepciunea. (…) După cum Puskin a scos în lume regimentele slovelor ruse, Eminescu a suflat o viata nouă întregii noastre limbi, angajînd-o în luptele cele mai grele și culmile pe care le-a dobîndit această armată sub ocarmuirea lui, răman a fi cele mai mari izbînzi ale noastre”.

Tudor Arghezi este unul dintre cei mai mari poeți ai literaturii române care s-a dovedit mereu pregătit să-și expună și să-și susțină ideile despre limbă, despre actul de creașie și despre poezie. Poezia sa este de o expresivitate a personalității care se află deasupra scrisului comun. Poetul reușește să construiască imagini și metafore nemaiântâlnite. El nu pune puține problem de vocabulary, dar foarte multe de organizare și rânduială de cuvinte.

Vocabularul utilizat în expunerea ideilor poetice este cel al gliei strămoșești. La Arghezi, vocabularul își are originea în vorbirea bătrânilor, în limba populară.

Pe baza poeziei lui Gr. Vieru putem aduce următoarele concluzii: poezia lui Grigore Vieru conține unități de vocabular aparținând fondului lexical fundamental sau uzual. Vocabularul poetului exprimă cele mai intime sentimente și mai sublime trăiri umane. Valoarea expresivă a poeziei își are originea în prezența limbajului poetic, în care unitățile lexicale dispun de poeticitate, determinată de sonoritatea, ritmicitratea și expresivitatea lor specială. Poezia lui Gr. Vieru este considerată ca fiind de o imensă și autentică valoare artistic din motivul includerii cuvintelor uzuale în limbajul poetic. Creația poetică nu se reduce la utilizarea metaforelor lexicale, întrucât limbajul poetic al poeziei lui este o metaforă superioară, de natură suprasegmentală. Poeticitatea lexicului uzual al limbii române se datorează, în cea mai mare parte, imaginii arhietipice de care dispune aproape orice cuvânt românesc. Lexical limbii române dispune de un potențial poetic și expresiv, pentru că limba română poate fi definită drept un limbaj prin excelență poetic.

CONSIDERAȚII REFERITOARE LA EVOLUȚIA LIMBII ROMÂNE ÎN OPERELE SCRIITORILOR I. CREANGĂ, C. NEGRUZZI ȘI M. SADOVEANU

Nu noi suntem stîpâni ai limbii ci limba e stăpâna noastră .

( C. Noica )

3.1 Limba scrierilor lui Ion Creangă

Ion Creangă este socotit drept unul dintre cei mai mari scriitori ai poporului nostru. Mihail Sadoveanu îl situează pe I. Creangă alături de Ion Neculce, ca pe înaintașul și învățătorul său. Mihail Sadoveanu spune: „(…) Ion Creangă că stă alături de scriitorii populari”; „Însuși d-l Boutiere, în foarte meritoasa monografie a sa, comparând pe Creangă cu Perrault și frații Grimm și socotindu-l pe Creangă superior acestora, nedreptățește și pe scriitorul român și pe marii povestitori străini. Căci Creangă iese din zona povestitorilor de basme populare, oricât de măiastră ar fi sintaxa lor. Capra cu trei iezi, ori Dănilă Prepeleac, ori Stan Pățitul nu sînt basme decât prin tema lor, îndeobște cunoscută și la alte popoare. Creangă nu le face numai românești prin limbă și amănuntele caracteristice; el pune în ele o puternică suflare de creație care învie peisaj, om și animal, care sindîgularizează în purtare și vorbire, care determină momente și scene dramatice de neuitat. Avem de a face cu unele din poveștile lui Creangă, cu cele mai minunate și mai personale nuvele care s-au scris în literatura noastră” [32, p.13].

Când se vorbește despre opera lui Ion Creangă, se admiră numaidecât limba lui. Prin limbă, opera lui Ion Creangă exercită un farmec deosebit asupra noastră, ca cititori. Limba văzută ca un adaos de frumusețe cu lexicul dialectal, culegerile folclorice, vorbirea din popor reprezintă un tezaur valoros al poporului, al neamului român.

Ion Creangă impresionează mai cu seamă prin cuvintele și expresiile pe care le întrebuințează. Acestea alcătuiesc fizionomia specifică a limbii lui. Ele crează unele greutăți de înțelegere pentu cititori, dar nu din cauză că aceștia aparțin altor regiuni ale țării, cît mai ales prin altceva. O operă poetică n-are nevoie de înțelegere în sensul obișnuit al cuvîntului. Nu poate fi vorba de o înțelegere științifică, adică exactă și precisă, sau strict intelectuală. Opera literară trebuie numai să sugereze, din punct de vedere lingvistic se atinge acest scop cu ajutorul termenilor expresivi.

Cuvintele și construcțiile rare, deci într-o măsură oarecare, recunoscute, împlinesc mult mai bine această condiție decît cele des întrebuințate. Căci expresivitatea este în funcțiune și de raritate. Materialul lingvistic popular prezintă tocmai acest mare avantaj pentru aproape unanimitatea cititorilor, adică străini de viața și limba țărănească [32, p.166].

Lexicul folosit de scriitor este de o excepțională raritate, pentru că este alcătuit din cuvinte „ mai neobișnuite” pe care încercăm să le aducem la realitatea noastră, ca: mâțe, sturlubatic, a alinta, belșug, chiag, hârjoană, incuri, șurub, musai, tapangele, hălăgie, incotevele, jnăpăia, beșica, buhai, harapnic, șterpelit-o, talanca, belciug, hursuz, drele, ceapcân, năsălie, budihacea, boscorodim, calamandros strachina, chitesc, târg, cazma, bucluc, drob, hal, holteiu, hambar, motan, iarmaroc, etc. (Amintiri din copilărie)

Afară de termenii populari propriu ziși, limba lui I. Creangă oferă o bogăție extraordinară de izolări, adică locuțiuni și construcții sintactice fixe, întrebuințate de cînd lumea și de către toți oamenii așa cum s-au fixat cu vremea. De pildă: bortă `n cer; c`o falcă`n cer și cu una în pămînt; a înghiți noduri; nici una nici două; c`un ochiu la făină și cu unu la slănină; și-a trăit traiul, și-a mîncat mălaiul, etc. și unde nu se pornește o viforniță…; și numai odată îi rătează capul; și cînd colo, ce să vadă?, etc. [ 32, p.167].

Deasemenea sunt extrem de numeroase zicătorile și proverbele de toate felurile. Nici un scriitor român nu utilizează în așa măsură acest bun comun al limbii noastre.

Nu încape îndoioală că satisfacția deplină pe care o simțim la lectura operei lui Ion Creangă este, în bună parte, de natură lingvistică, adică stilistică. Chiar umorul lui își are izvorul și în aceste cuvinte și expresii populare, care, așadar, din cauza originii lor, nu-i aparțin lui decît numai prin modul cum știe să le folosească [ 32, p.167]. De exemplu în Soacra cu trei nurori întâlnim așa expresii: „nalți ca niște braziși tari de virtute, dar slabi de minte” (p.7), „ casa s-a mai îngreuiat cu un mâncău” (p.8).

Arta de povestitor trebuie căutată în stilul oral al exprimării sale, stil încărcat cu expresiile ințelepciunii populare. Prin arta sa originală, I. Creangă e un clasic al literaturii române, dar și un umorist printre umoriștii lumii, “cu valoare universală, dacă prin universalitate înțelegem expresia cea mai înaltă a originalității naționale a unui scriitor.” Originalitatea lui Creangă constă în arta povestirii, în umorul poveștilor, fantasticul folosit, erudiția paremiologică [73]. Ion Creangă cunoștea foarte bine vorba din popor și cunoștea tâlcul proverbelor și zicătorilor . În opera sa folosește foarte des proverbe și zicători , pe unele le introduce cu formula „vorba ceea”. Vom da câteva exemple din Amintiri din copilărie: Vorba ceea: „Se ține ca râia de om„(p.168) ; Vorba ceea: „Pielea rea și răpănoasă ori o bate ori o lasă” (p.175); Vorba ceea: „A tunat și i-a adunat” (p.180); Vorba ceea: „Nu plătește bogatul, ci vinovatul!”(p.182); Vorba ceea:„Țiganului, când i-e foame, cântă; boierul se primblă cu mâinile dinapoi, iarțăranul nostrum își are luleaua și mocnește într-însul”(p.184); Vorba ceea: „Lasă-l, măi! L-aș lăsa eu, dar vezi că nu mă lasă el acum!” (p.186).

Proverbele și zicătorile utilizate au rolul de a accentua caracterul vorbit al vocabularului folosit. În Amintiri din copilărie se mai întâlnesc și alte proverbe și zicători „ apără-mă de găini, că de cîini nu mă tem”, „ cînd nu sunt ochi negri, săruți și albaștri”, „cine poate oase roade, cine nu nici carne moale”, „fiecare pentru sine croitor de bine”.

Sursele umorului sunt susținute și prin zicători rostite în versuri:

“La placinte / Înainte, / La război / Înapoi.”

“Voinic tînăr, cal bătrîn / Greu se-ngăduie la drum.”

“Popunga la masă / Dacă ți-ai adus de-acasă.”

“Că e laie / Că-i bălaie, / Că e ciuta, / Că-I cornută.

Umorul e stîrnit și de prezența termenilor familiari, a căror menire e să exagereze, să îngroașe, să caricaturizeze: fetele sunt “drăcoase”, iar băieții sunt “mangosiți, gligani, coblizani, hosmălăi, prostălai, ghiavoli” [73].

Voia bună e întreținută și de plăcerea scriitorului de a presăra povestirea cu expresii și vorbe de duh: „daca-i copil să se joace, dacă-i cal să tragă și dacă-i popă să citească”(p.174), „Drele pe podele și bureți pe pereți; câte pene pe cucoși, ațâțea copii burduhoși”(p.178);„He, he! Bine-ai venit, nepurcele!” (p.179); ”tot pățitu-i priceput”, „ursul nu joacă de voie bună”, „e înaintat la învățătură pînă la genunchiul broaște-i”p., „de plăcinte rade gura, de vărzare și mai tare”, „Cele rele să se spele, cele bune să s- adune; vrajba dintre noi să piară și neghina din ogoare!” (p.188),

Ion Creangă folosește în abundență lexicul cu caracter popular sau are un aspect fonetic moldovenesc. Neologizmele în opera scriitorului lipsesc.

Contribuția lui I. Creangă la îmbogățirea și mlădierea limbii noastre e una dintre cele mai mari. Criticii au afirmat că “limba lui I. Creangă e o limbă literară cu înalte calitați artistice, fiind lesne de înțeles de toți locuitorii țării ”. Varietatea termenilor de care dispune autorul e impresionantă . Iată o serie de cuvinte și expresii sinonimice folosite numai pentru a arăta acțiunea de “a fugi ”, “a alerga” ,“ a o lua la sănătoasă”, “ a se cărăbăni”, “a-i scăpăra picioarele ” , “ a o pîrli la fugă ”, “a se duce tot într-o fugă”, “a o croi la fugă”, “a-și lua rămas bun de la călcîie” , “ a o șparli ”.

Se observă că limbajul e presărat cu numeroase exclamații și interjecții. Scrisul lui I . Creangă e lipsit de metafore, el fiind așa cum afirma Garabet Ibrăileanu, “unicul prozator român care are particularitatea asta”.

Autorul utilizează limba populară folosind termeni regionali, arhaisme, ziceri tipice, expresii dialectale. În soacra cu trei nurori întâlnim arhaisme: cărăușie (p. 7), robace (p.7), cărtească (p. 8), oboroc (p.8), strujit (p.8), comândul (p.8), privigheze (p.8), migăia (p.8), bordei (p.10), dobzăla (p.12), nadolence (p.12),diată (p.12),busta ( p12) și regionalisme: iști ( p.8), bordei (p.10), cofăiel (p.11), cramă ( p.11), lăfăiată (p.12) ce înfrumusețează limbajul textului îi dă un aspect individual, origimal.

La nivel fonetic, opera lui Ion Creangă este caracterizată de folosirea regionalismelor, dar și de cuvinte considerate „inovații fonetice”, care ocupă un loc important în operă. Cuvintele care în opera lui Ion Creangă reprezentau regionalismele, în vorbirea actuală sunt arhaizme fonetice, de exemplu: mîne, pîne, cînește, mâni-dimineață, mînile, prezintă reducerea diftongului îi la î ; băiet, spăriet, împrăștiet, sunt forme ale cuvintelor în care diftongul ia este înlocuit de diftongul ie. Din limba veche, autorul păstrează formele unor cuvinte în care apar sufixele -ariu și -oriu (coțcariu, povestitoriu), acest lucru datorându-se, cel mai probabil faptului că finalul cuvintelor este nearticulat. Totodată, forme ca : bini, galbeni, tini, barbat, macar, sunt caracterizate graiului moldovenesc și fie marchează închiderea lui e la i, fie trecerea lui ă la a.

Inovațiile fonetice, întâlnite în opera lui Ion Creangă, reprezintă un aspect important pentru caracterul popular al operei și fac parte tot din aria regionalismelor. Printre cele mai întâlnite inovații fonetice: reducerea diftongului ea la e accentuat ( cole, măse, pute, păre, etc.), folosirea numeralelor, dar cu pronunțare și scriere popular ( tus- șeșe, șesezeci), dar și folosirea pronumelor ( ista pentru ăsta / acesta, cela pentru celălalt, aistora pentru aceștia) . Tot în aria inovațiilor fonetice, se observă utilizarea verbelor perdut, împetrită, verbe care sunt caracteristice de depalatizarea labialelor [72].

În ceea ce privește caracteristicile morfologice, aceste nu sunt foarte numeroase, însă apar câteva care sunt specific acestei regiuni. Pe lângă caracterul regional, verbele utilizate în Amintiri din copilărie, au un caracter popular. Fiecare mod al verbului este marcat în diferite exemple. De exemplu, verbe ca: venise, luase, plecase, sunt forme ale modului mai-mult-ca-perfectul, iar în vorbirea populară acestea apar fără sufixul -ră ( numai la persoana a 3 plural) ; la viitor, verbele apar fără v, iar formulele sunt construite cu infinitivul: i-oi zice, te-oi omorî, te-oi alege; iar verbele ca a lua, a sta, a da, a pune sunt folosite la modul conjunctiv prezent cu forme ca: să ieie, să steie, să deie, să puie. Aceste forme sunt specifice în special zonei Moldovei.

Fiind specific narațiunii populare, o atare modalitate de utilizare a conjunctivului prezent poate fi întâlnită mai ales în opera lui Ion Creangă [43, p.193- 194].

Asemenea schimbare a modului gramatical, însoțită de înlocuirea aspectului enunțiativ prin cel interogativ, se datorește în primul rând, participării afective a vorbitorului la narațiune. De exemplu: „ De la o vreme, prinzînd moș Bodrîngă la inimă, să nu înceapă a cânta din fluier o corăbească de cele frământate în loc? Noi, atunci, să nu ne întărâtăm la joc? Și așa o fierbeam de tare, de nu ne ajungea casa.” (Amintiri din copilărie)

Pentru a ne da seama de superioritatea acestui procedeu sintactic de angajare a afectivității autorului, este suficient să ne referim la construcția echivalentă posibilă, în care ar figura forma afirmativă a indicativului: „De la o vreme, prinzând moș Bodrângă la inimă, a început a cânta din fluier o corăbească… Noi, atunci ne-am întărâtat la joc”.

Dacă autorul ar fi recurs la forma sinonimică a indicativului, ar fi redat o simplă constatare, lipsită de dinamism, de iluzia „angajării” la faptele narate.

Prin plasarea conjunctivului prezent în acelaș model sintactic vorbitorul poate reda uneori un reproș, o dezaprobare: „Eu, atunci, să-mi nu-mi caut de drum tot înainte? Mă abat pe la tei, cu gând să prind pupăza, căci aveam grozavă ciudă pe dânsa.” (Amintiri din copilărie) [39, p. 28-29].

Un alt procedeu ce este frecvent întâlnit în opera lui Ion Creangă este prezentul istoric. De regulă, la Ion Creangă are un caracter dramatic. Vom ilustra un fragment din povestea „Capra cu trei iezi”, unde acest timp verbal asigură reliefarea și dinamizarea, pe care nici o formă de trecut nu le-ar putea reda: „Și așa zicând, (capra) pune poalele-n brâu, își suflecă mânecele, ațâță focul și s-apucă de făcut bucate. Face sarmale, face plachie, face alivenci, face pască cu smântână și cu ouă și fel de fel de bucate. Apoi umple groapa cu jăratic și cu lemne putregăioase, ca să ardă focul mocnit. După asta așază o leasă de nuiele numai înținată și niște frunzari peste dânsa; peste frunzari toarnă țărnă și peste țărnă așterne o rogojină… Pe urmă lasă bucatele la foc să fiarbă și se duce prin pădure să caute pe cumătru-său și să-l poftească la praznic. Merge ea cât merge prin codru, până ce dă de-o prăpastie grozavă și întunecoasă, și pe-o tihăraie dă cu crucea peste lup”.

Cu ajutorul acestui procedeu autorul redă dinamismul în succedarea accelerată a unor acțiuni trecute, dar care parcă se desfățoară sub ochii noștri:

„ Și scăpând cu obraz curat, îmi iau traista cu blidele, pornesc spre sat, mă abat iar pe la tei, mă sui într-însul, pun urechea la gura scorburii și aud ceva zbîtându-se înlăuntru. Atunci iau lespedea cu îngrijire, bag mâna și scot pupăza vlăguită de atâta zbucium…” (Amintiri din copilărie)

Pe lângă dinamismul realizat prin folosirea în serie a formelor de prezent cu valoare de trecut, susținut de semantica verbelor respective, atmosfera de tensiune a faptelor narate mai este accentuată și prin utilizarea unor propoziții scurte, aflate între ele în raport de coordonare [39, p. 67].

Iorgu Iordan în Limba lui Creangă vorbește despre uilizarea formelor persoanei a II-a singular pentru exprimarea acțiunii vorbitorului, fiind proprie stilului oral, colocvial, este deosebit de frecventă în limbajul artistic. Aici ele realizează diferite funcții, printre care și pe aceea de „variantă a dialogului fictiv”. Procedeul acesta, care poate fi numit procedeu al autoadresării, al autoapostrofării, este frecvent în opera lui Ion Creangă, mai ales în Amintiri din copilărie. Printe personajele apostrofate de cele mai multe ori apare Nică însuși. autorul recurge la substituirea persoanei I prin persoana a II-a în scopul unei dedublări, genetată de atitudinea maturitîții, de la care este privită privită propria copilărie. Persoana I, protagonistul acțiunii, este abandonată la un moment dat, trecându-se la persoana a II-a . Se crează impresia că povestitorul se „desprinde” de copil, căruia I se adresează ca oricărui altuia dintre personajele sale. De exemplu: „Apoi lasă-ți, băiete, satul cu tot farmecul frumuseților lui, și pasă de te du în loc străin și așa de îndepărtat, dacă te lasă pârdalnica inimă! Și doar mă sileam și eu într-o părere, s-o fac a înțelege pe mama că pot să mă îmbolnăvesc de dorul ei… și să mor printre străini!”[apud ana bantoș ]

Alt procedeu pe care l-am putea numi adresare către sine, contribuie la înviorarea narațiunii artistice grație formei dialogite a comunicării: „Pe semne, păcatele mele cele mai mari și grele m-au aruncat și aici, să învăț niște țopârlani sălbatici. Mai fericit erai de o mie de ori să paști porcii la Cogesca –veche, Isae, decât să mai fi ajuns în zilele acestea!” (Amintiri din copilărie) [39, p. 87].

Ca procedeu predominant este folosirea prezentului dramatic și al imperfectului, timpuri care dau sugestia unei sfatosenii anume: îmi spunea, erau holtei, avea alte gânduri, era dragu, cata, nu mă duc, cheamă, mă lupt.

Particulele demonstrative subliniază de cele mai multe ori gestul familiar vorbirii: auzi, măi, iaca și soarele răsare, și nu mă faci, ia mai bine, iacătă-ne.

Ion Creangă folosește în mod frecvent dativul etic, pentru a arăta că povestitorul sau ascultătorul participă sufletește la acțiune: “aici mi-ai fost?”, “și odată mi ți-l înșfacă cu dinții de cap ”[43, p.87].

Se observă că limbajul e presărat cu numeroase exclamații și interjecții. Scrisul lui I . Creangă e lipsit de metafore, el fiind așa cum afirma Garabet Ibrăileanu, “unicul prozator român care are particularitatea asta”.

Un element important în realizarea oralității stilului lui I. Creangă este abundența expresiilor onomatopeice, a interjecțiilor și a verbelor imitative: “hăt!”, “tuști!”, “zbrrr!”, “alelei”, “hîrști”, “huștiuluc”, “huța”, “trosc”, “pleosc”, “a bocăni”, “a bîzîi”, “a clămpăni”, “a găbui”. În fragmentul în care Nică vrea să să vândă pupăza, autorul pentru a da limbajului un colorit deosebit folosește interjecția zbrr: „ Pupăza, zbrr! pe-o dugheană…”(p.185). De cele mai multe ori interjecțiile înlocuiesc verbele predicative, autorul realizînd o imagine acustică stăruitoare: "Haidem", "Hii", "Ei , ei!", "Halal", "hai-hai!", "Na! Na! Na!"[ 73].

Dialogul invadează narațiunea, materialul lexical folosit fiind de o plasticitate și de o suculentă unică. I. Creangă are talentul de a transforma cititorul ad-hoc într-un interlocutor. Impresia de participare este dată de efectul imediat al modificarilor de persoană. Este de fapt un dialog fictiv, o aparență de limbaj deoarece interlocutorul rămîne fictiv, dar modalitățile folosite presupun existența implicită a unui partener al povestirii. Atenuarea diferențelor dintre cele două planuri se realizează fie prin schimbarea persoanei gramaticale: "o cale scurtă nu se potrivește cu o întindere de șase poste căci nu va pară sagă", "și mai bine să rămîi pe loc, Ioane," fie prin interferarea în planul autorului a unor enclave aparținînd personajului: " cum treci Siretul, apa-i rea la cîmp, Doamne ferește!" Mobilitatea intonației este dată de incidente aparținînd fie planului autorului, fie planului personajului: "Și mai bine să rămîi pe loc, Ioane, citeam în mintea mea cea proastă." ."Iaca de ce nu: dragăliță Doamne, eram și eu holtei din păcate!" și de exprimarea paratactică a propozițiilor subordonate, înlăturarea conjuncțiilor fiind compensată prin inflexiuni speciale ale vocii și prin pauze menite să invedereze raportul logic, raport care se realizează deci "repezi-te pînă la el de vezi, gata-i de drum?"[ 73].

Monologul interior este o punte între dialog și narațiune, realizînd în genere stil indirect liber: "tocmai cînd eram hotărît a spune mamei acestea, Moș Luca se și aude strigînd afară: "Gata sunteți?"[ ].

Construcțiile lapidare, cu elipsa conjuncției coordonatoare (asindetonul) alternează cu frecvența deosebită lui "și" , sugerînd de fiecare dată febrilitatea acțiunii sau acuitatea unui sentiment: "și cîte și mai cîte nu contași cîte alte petreceri nu se făceau"

Muzicalitatea frazei e realizată de numele predicativ antepus : "Dragu-mi era dragi-mi erau" , de antepunerea epitetului: "mîndrele dealuri", de viitorul popular perifrastic: "ai să pleci" , de consecutivele întroduse prin "de": "de ne degera măduva-n oase de frig", de conjunctivul perfect cu valoare condițională.

Autorul folosește formații lexicale proprii cu rezonante onomatopeice : "a-l zburătăci". Ca o trăsătura definitorie se poate menționa și repetiția ca o funcție a oralității, aceasta dînd sugestii de ordin onomatopeic: "hai, hai!, "încet, încet".

Frecvența temporalelor antepuse regentei: "Cînd eram hotărît" ar fi putut ingreuna logica dacă autorul nu ar fi avut grijă să fixeze momentele acțiunii prin sintagme aparținînd terminologiei populare: "pînă au revărsat zorile".

Pentru a mări forța convingătoare a unei constatări sau a unei observații personale și pentru a-i acorda o valoare generală vorbitorul invocă o autoritate încetățenită, prin sintagmele: "vorba ceea" sau "vorba unei babe" , apelînd apoi la diverse secțiuni de paremiologie populară (proverbe și zicători): "Vorba unei babe: să dea dumnezeu tot anul să fie sărbători; numai o zi de lucru și atunci praznic și nunta".

Autorul apelează la expresii idiomatice și grupuri sintactice devenite fixe cu vremea și avînd un sens figurat: "a se da scos", "a se frământa cu gîndul" sau inserează versuri populare: "Foaie verde de cicoare"

Afectivitatea este realizată și ea cu procedee tipice: dativ etic "stiutu-v-am", exclamații: "rogu-te", interogații: "Mai rămîne vorba despre asta?"

Bogăția de vocabular, de cu vreme agonisită de Creangă, el a redat-o limbii românești cu dărnicie. De aceea și pentru literați și pentru lexicografi, Ion Creangă e: un tezaur .

Terminologia comică și nuanțată a ebrietății a găsit în opera lui cuvinte nenumărate: aghezmuit, chilaciu, chiurluit, tămâiet…, verbul a se chiurculi…

Cearta va afla în cioandă, gîlceava, harțagul, buclucul, clenciul, și-n poara din orațiunile și basmele lui Creangă dacă nu o sinonimică, în orice caz un mic vocabular analogic pe care desigur sfada cu bîta o va întrece în felurimea ei manifestată prin verbele: a căptuși, a dobzăla, a flocăi, a ghigosi, a jnăpăi, a buși, a coși, a otînji, a potopi, a bate în stroi; precum și în termenii și expresiile: chelfăneala, nănașa din coardă, sfîntul Nicolae din cui etc.[ 32, p.110].

Se intîlnește la Creangă atît stilul direct (dialogul), cît și cel indirect (naratiunea), dar și forma lor hibridă, stilul indirect liber: „zicînd în sine-mi cu amărăciune „ „Ce necaz pe capul meu”.

Firul povestirii, desfășurat prin digresiuni, este reînnodat prin reintoarceri solicitînd întelegerea cititorului: „Dar acum se schimbă vorba”.

Curgerea povestirii este realizată de completivele directe intercalate avînd ca regent un verb la gerunziu: „Văzînd noi ca..”, „Auzind noi ca” , de sintaxa orală a frazei în care predomină coordonarea copulativă.

Ion Creangă „nu copiază limba țărănească, ci o recreează și o toarnă în tiparele unei rostiri individuale” , numai astfel putînd deveni „o expresie monumentală a naturii umane în ipostază ei istorică ce sa numește poporul român, sau poporul român surprins într-un moment de genială expansiune” – G. Călinescu[ ]

La nivel sintactic, autorul evită folosirea figurilor de stil, preferînd să le înlocuiască cu structuri clare, concise, chiar concrete, iar pentru marcarea continuității unei idei, autorul folosește conjuncția coordonatoare și; aceasta nu este folosită numai în interiorul . propozițiilor ci la începutul acestora. În acest caz, și nu are funcție sintactică, ci doar marchează ideea de repetiție și de continuitate. Sintaxa frazei este marcată, în special, de coordonare. În opera lui I. Creangă, coordonarea apare fie cu ajutorul conjuncțiilor, fie prin juxtapunere. După cum am menționat mai sus, principala conjuncție este și, fiind urmată de iar și dar („[ … ]umflu pupăza de unde era, sai cu dînsa pe sub streașina casei și mă duc de-a dreptul în tîrgul vitelor, […].”, „Dar eu n-o vedeam pe dînsa, căci eram în treabă.”, „Dar nu merg pe drum, de rușine să nu întîlnesc vrun om; ci sar în grădină la Costache și merg tupiluș prin păpușoi; apoi printr-o hudiță, din hudiță în grădina lui Trăsnea și iar prin păpușoi […].” O altă particularitate a sintaxei utilizate de Creangă este folosirea propozițiilor întroduse prin adverbul unde („[…]Văraticul , unde și-a petrecut viața Brîncoveanca cea bogată și miloasă […].” [72].

Sintaxa frazei e și ea orală, adică autorul lasă să se înșire cuvintele după o ordine a vorbirii, și nu a scrisului. Ion Creangă nu reproduce întocmai vorbirea moldovenească de la mijlocul secolului al XIX-lea, ci folosește un limbaj artistic, original.

Ion Creangă folosește un limbaj specific numai lui. Adică el nu povestește cu indiferența, ci se implică sufletește, face aprecieri, dă sugestii [57, p.201]

Ion Creangă a făcut legătura și cu trecutul limbii din Transilvania, avînd-o mai întîi în ființa lui, aducînd-o mai apoi în laboratorul creației sale, unde prin frămîntarea și înnobilarea cuvintelor a lărgit și înfrumusețat limba neamului. Aceste păreri au girul specialistului: ”Concluzia care se impune este că, din punct de vedere lexical – scrie Iorgu Iordan – „limba marelui nostru povestitor nu are caracter regional, sau, cum se spunea pe vremuri dialectal, ci unul popular, în sensul că, pe lîngă cuvintele din fondul principal, existente întregului popor românesc, ea conține numeroase altele, care sunt, în marea majoritate, comune mai multor graiuri, cu deosebire celor din centrul și nordul Transilvaniei.”[57, p.202].

3. Costache Negruzzi și problemele limbii române.

În a doua jumătate a secolului al XIX- lea, în Moldova, și-au desfășurat activitatea unii dintre marii noștri scriitori, Costache Negruzzi, Mihail Kogălniceanu, Alecu Russo, Vasile Alecsandri ș.a. care s-au ridicat și au reacționat, adesea, împotriva unor exagerări ale Școlii Ardelene. Pentru că reprezentanții Școlii Ardelene reaprinseră în conștiința românilor ideea latinității originare, Costache Negruzzi considera că este important să fie interesat de problemele limbii române [66, p.143].

Părerile lui despre limbă sau folclor s-au dezvoltat în strînsă legătură cu ideolodia Daciei literare (1840), revista lui Mihail Kogălniceanu, iar concepția lui C. Negruzzi, manifestată în disputele filologice, pleca de la o realitate fundamentală, și anume, romanitatea limbii și a poporului român. [66, p.143]

Una dintre problemele capitale ale limbii în acea epocă era cerința unificării ei. Odată cu acest proces, trebuia urmărită simplificarea sistemului gramatical și ortografic al limbii, fără a neglija îmbogățirea, înoirea lexicului, crearea a ceea ce C. Negruzzi numea un “stil mai potrivit cu civilizația veacului nostru”. Acestor necesități le răspundea, într-o bună măsură, reforma produsă de Heliade Rădulescu. Un scriitor de talia lui C. Negruzzi nu putea ignora importanța tezelor scriitorului muntean [69, p. 212].

În nuvela Alexandru Lăpușneanul, C. Negruzzi a ilustrat atît capacitatea expresivă a limbii literare, cît și pisibilitățile care modelează materialul limbii după cerințele conținutului. Din punctual de vedere al rolului scriitorului în selecționarea și organizarea elementelor limbii, nuvela Alexandru Lăpușneanul e cel mai interesant document literar din prima jumătate a secolului al XIX-lea. La apariția ei, scriitorii și, deopotrivă, cititorii au recunoscut în autorul ei un prozator de mina întîi. Originalitatea creației lui C. Negruzzi apare aici mai ales în :

Adaptarea mijloacelor limbii la specificul mediului, al personajelor, al stărilor sufletești descrise;

Sinteza elementelor expresive și dozarea particularităților arhaice și regionale.

Povestirea istorică se impune prin dinamism și concentrarea mijloacelor limbii. Culoarea locală și forța conflictului între eroii epocii sînt sugerate prin cuvinte, expresii și construcții luate din fondul istoric al limbii:

“—Cu voia Măriei tale, zice Stroici, vedem că moșia noastră a să cadă de iznoavă în călcarea păgînilor. Cînd astă negură de turci va prăda și va pustii țeara, pe ce vei domni Măria Ta?

–Și cu ce vei sătura lăcomia acestor cete de păgîni ce aduci cu Măria ta? adăugi Spancioc.

–Cu averile voastre, nu cu banii țăranilor pre care-i jupiți voi. Voi mulgeți laptele țării, dar au venit vremea să vă mulg și eu pre voi. Destul, boieri! Întorceți-vă și spuneți celui ce v-autrimes să se ferească să nu dau peste el, de nu vrea să fac din ciolanele lui surle și din pielea lui căptușeală doberoră mele.”

Acțiunea situată la mijlocul secolului al XVI-lea este redată prin mijloace expresive potrivite, construcții arhaice și le-a țesut în pânza limbii, dar straturile lexicale atît de variate în această nuvelă nu stînjenesc înțelegerea lexicului. Arhaismele : spahii, aprod, postelnic, mazâlire, zea, jupâneasă, dvorea, lefecii și redau culoarea locală al secolului al VI –lea. Expresiile cronicărești- „nu sânt eu unsul lui dumnezeu”, „pe ce vei domni”, „spuneți celui ce v-au trimăs” ș.a. împodobesc și înviorează stilul narațiunii, evocă cu mult efect cadrul istoric [p.140 osadcenco]. Cititorul nu are nevoie de glosar ca să poată urmări pe povestitor. În pasajul citat: moșie e explicat chiar de autor prin patrie; de iznoavă înseamnă din nou, apoi construcții vechi: a să cadă = va cădea; pe ce vei dormi = peste ce…; au venit vremea = a venit vremea, celui ce v-au trimes = celui ce v-a trimis [9, p.148].

Vocabularul nuvelei e alimentat și din graiul viu al poporului. C. Negruzzi însuflețește acțiunea operei prin cuvinte populare, simple, expresii și proverbe: hărăzit, deșănțată, trântori de care trebuie curățit stupul, oaste de strânsură, zise cu oțărâre, să facă din țânțar armăsar, lupul părul schimbă, iar năravul ba, nu toate paserile ce zboară se mănâncă. Fiecare cuvânt și exprexie își are locul cuvenit în context și caracterizează un gând, o anumită situație.

Nuvela conține o serie de neologisme: juni, intrigant, azil, favor, contribuție, dispoza, crepuscul, letargie. Neologizmele fac stilul mai variat și îmbogățesc vocabularul [46, p.141].

Cu totul altceva se întîmplă cînd autorul descrie mediul sau amănuntele acțiunii. Prima frază a nuvelei e caracterizată în această privință: într-o înlănțuire de subordonate se prezintă succint o bogăție de fapte istorice privind trei domnitori din trecutul Moldovei: Eraclid, Tomșa, Lăpușneanul. Oricare alt scriitor ar fi dezvoltat într-un întins capitol evenimentele care au precedat venirea lui Lăpușneanul, C. Negruzzi folosește un singur alineat , ca să fixeze liniile mari ale epocii istorice. Fraza amplă, construită prin subordonare, e potrivită descrierii, spre deosebire de frazele scurte, caracteristice analizei psihologice, într-o situație similar, cînd prezintă portretul doamnei Ruxanda. Precizia amănuntului vestimentar și evocarea figurii ei curg într-o limbă domoală, în fraze bogate, cu puține particularități lingvistice, din care reținem: “priviesc pe un frate lepădîndu-și relegea; era tristă și tînjitoare, ca floarea espusa arșiții soarelui, ce nu are nimica s-o umbrească” etc.[69, p. 214].

Liumba nuvelei Alexandru Lăpușneanu se caracterizează prin bogăția lexicală, prin caracterul adânc popular, prin simplitatea, expresivitatea și exactitatea ei. Eroii operei sunt individualizați prin intermediul limbii. Penru Lăpușneanu sunt caracteristice cuvintele: muiere nesocotită, boaită fățarnică, eu te dezmitropolesc, nu te mai boci ca o muiere, hoiturile câinilor acestora, cățeaua asta și altele.

Îmbogățirea vocabularului se vede mai ales din utilizarea vocabularului și a termenilor vechi în procesul zugrăvirii artistice a realității. Citim astfel de îmbinări de cuvinte: „Ca să sece influența boierilor și să stîrpească cuiburile feudalității, îi dispuie de averi sub feluri de pretexte, lipsindu-i cu chipul acesta de singurul mijloc cu care putea ademeni și corumpe pre norod; țidulă vestitoare greșalei lui; boierii închinau și urau pre domn cu vivate zgomotoase” etc. [46, p.142].

Stilul nuvelei e concis, limpede, energetic. O ilustrare mai vie a faptelor C. Negruzzi o face cu ajutorul mijloacelor stilistice cum sunt epitetele, metaforele și, în special, comparațiile (cetate „mută ca un mormânt”, „neclintiți ca două statui de bronz”, „mugind ca un taur”, ș.a). Mijloacele stilistice sunt adecvate conținutului, împrejurărilor și intențiilor autorului. Autorul ne prezintă tabloul morții lui Lăpușneanu: „Nenorocitul domn se zvârcolea în spazmele agoniei; spume făcea la gură; dinții îi scrâșneau și ochii săi sângerați se luholbaseră; o sudoare înghețată, tristă a morții prevestitoare, ieșea ca niște nasturi pe obrazul lui. După un chin de jumătate ceas, în sfârșit, își dete duhul în mânile călăilor săi” [46, p. 144].

C. Negruzzi a deschis calea pentru utilizarea tuturor mijloacelor existente la acea epocă în limbă, în scopul evocării sugestive, precise și dinamice a acțiunii, a oamenilor și mediului prin: aplicarea unui criteriu estetic just de selecționare și de organizare a materialului limbii; pe această linie analistul modern , psiholog în adevăratul înțeles al cuvîntului, cenzurează regionalismele și formele artificiale care nu erau „potrivite pe tipul limbei”; înnoirea continuă a construcției stilistice din rezervorul limbii populare și din tezaurului istoric; atribuirea unei funcții metaforice proverbelor și zicătorilor vechi [69, p. 215].

După părerea lui V. Alecsandri , nuvela „va rămâne totdeauna un model perfect de stil, de limbă frumoasă, de creație dramatică…” [46, p.144].

Elementele noi de limbă se văd la C. Negruzzi încă din primele lui cum sînt grupate în ciclul Amintiri de junețe. Fraza lui capătă originalitate, precizie și vigoare, stabilind interioare între fondul vechi și noile achiziții ale limbii, care reflectau noutățile veacului și influența literaturilor europene clasice.

„ Amăgită în deznădejdea sa, [ Zoe] se lasă la o melancolie ce o făcu mai interesantă, dar inima ei ce se hrănea de dragoste nu putea via fără amor…”(1828)

„Știu că duelul este un prejudeț, rămas din timpurile barbare. Știu că e o absurditate a se bate cineva pentru ochii unei actrițe, fie verzi, ori albaștri, și e o nebunie a căuta sfezile și gîlcevile; sînt însă cazuri fatale cînd un om ce are cel mic simtiment de onor nu poate face astfel și trebuie să se facă ucigaș sau jertfă, dacă nu voiește a lăsa o pată numelui său și o rușine familiei sale. Făceam aste reflexii, uitîndu-mă la domnul acest care nu voia să se bată și care aștepta un răspuns…”(1838) [69, p.217].

S-ar putea cita numeroase alte pasaje în care folosirea neologizmelor nu distonează cu tonul firesc al povestitorului inspirat din realitățile societății vechi ori moderne, influent de felul de a vorbi, nu numai al poporului, dar și al căutărilor vremii sale. Astfel construcțiile de mai sus: „Se lăsa de la o melancolie ce o făcu mai interesantă; duelul este este un prejudeț; sintiment de onor; aste reflexii” ca altele, în acelaș gen: „feluri de figuri fantastice să nu te ajungă intriga și calomnia; pigmei degenerați. Și de unde se stoarce acest nămol de aur? Din sudoarea poporului ce geme sub împlinirea despotizmului și a aristoctație” etc. – înseamnă, de fapt, un material nou în vocabularul limbii literare, care nu micșorează valoarea vechiului tezaur de forme, expresii și cuvinte din care scriitorii cu dragoste de limbă au luat ceea ce le trebuia ca să exprime colorat și plastic o idee. În citatele de mai sus: melancolie, absurditate, fatal, reflexie, se conțin nuațe pe care limba veche greu le-ar fi putut reda; ea trebuia, adesea, să le parafraseze. În acelaș timp: sfadă – gîlceavă; variantele : fie, ori, sau, ucigaș, jertfă sînt toate necesare și scriitorii nu s-au gîndit să le lepede de dragul noutăților.istoria

Una dintre problemele importante, care frământau mințile scriitorilor din prima jumătate a secolului XIX, a fost problema limbii literare. C. Negruzzi a ocupat poziții progresiste și în privința problemelor de limbă. El s-a ridicat de nenumărate ori împotriva concepțiilor lingvistice reacționare [46, p.182-183].

Scrisorile lui C. Negruzzi oferă imaginea desfășurării mijloacelor ligvistice de care dispunea scriitorul pentru a reda plastic realitățile vieții. Ne referim în special la Scrisoarea a XIX – Ochire retrospectivă și la Scrisoarea a XXVI – Pelerinagiu . Ca în nuvela care l-a consacrat în 1840, autorul, în aceste scrisori, ilustrează principalele tendințe în dezvoltarea limbii literare de pe la mijlocul veacului al XIX-lea: folosirea materialului limbii vorbite, a limbii scrierilor vechi, îmbogățirea limbii literare prin întroducerea neologizmelor în legătura directă cu progresul culturii moderne și, odată cu asta, rapida despărțire a grecizmelor și a turcizmelor. În îndreptările pe care le aduce textelor, publicate în diverse periodice, atunci cînd întocmește volumul din 1857, neologizmele, adesea iau locul cuvintelor regionale ori vechi: poftit, vreme, cinste, moaște, văzduh, devin: invitat, timp, onor, relicvie, aer. În acelaș timp, criteriu estetic se întărește și formele neasimilate, greu de înțeles, sînt corectate: rezoane, să ne întur-năm devin: cuvinte, să ne întoarcem [69, p.216].

În corespondența dintre Costache Negruzzi și redactorul revistei Din Moldova, la dorința scriitorului moldovean de a i se tipări articolele cu ortografia proprie, redactorul revistei i-a răspuns că sistemul lui nu se deosebește esențial de al revistei, admițînd întrebuințarea lui â în loc de î, refuzînd folosirea lui ț, ș, d.

Costache Negruzzi propunea o colaborare între toate provinciile românești în vederea stabilirii unei ortografii unitare și preconiza un comitet de filologi, din toate provinciile României, care să fixeze ortografia, bazată pe alfabetul latin, și prozodia românească, expunîndu-și ideile în cinci puncte:

1. să nu se folosească consoanele duble, cu unele excepții în neologizme;

2. să nu fie utilizat u (scurt), considerat o umplutură de prisos, acceptîndu-l doar pentru a deosebi persoana I, singular, persoana I, plural, imperfect:

3. să nu se folosească terminațiile – ciune și – iune care nu există în latină;

4. propune scrierea cu ct pentru pt, la cuvintele noi intrate în limbă, să nu zicem „apt, aptiv, respept, carapter…, fiindcă ar trebui să zicem și năciune…, în loc de nație…”;

5. este împotriva folosirii abuzive a lui d, cu valoarea lui z, d fiind folosit, în mod justificat, doar cu cuvintele moștenite din latină (dacă d se pronunță ca z în cuvintele ce derivă din latină, nu ar trebui să se scrie văzând, Zoița, Zamfira, zeamă, zăbală, zâmbet…, în loc de vădând, Doița, Damfira, deamă, dăbală, dâmbet…); în cuvintele slave trebuie să se scrie doar z [ 66, p.145].

Un bogat material lingvistic poate ilustra felul cum C. Negruzzi a înțeles să contribuie, în epoca maturității, la evoluția limbii : „în acel chiar obscur priincios ochiului, spune-mi înturnatu-ți-ai vederea de pe culmele învecinate pline de verdeață și de bucurie asupra orașului ce zace la picioarele tale, beat de vuiet, culcat pe costișa lui ca să-și odihnească mădularele cele de granit? Luat-ai seama atunci la o ceață ce vine și se întinde ca un giulgiu mortuar piste vîrful turnurilor și al clopotnițelor, ceață grea ca somnul trădătorului și rece ca mîna soartei; care uneori, ca un zeu, se încolăcește împregiurul orașului, sau ca un Briareu își întinde brațele în toate părțile, însemnînd feluri de figuri fantastice, precum un mare caleidoscop” [ 69, p.217].

Reaminescențele lecturilor din cronici se împletesc aici cu cele din lectura clasică antică, lexicul devine variat, iar metafora însuflețită: chiar e forma veche a lui clar; priincios ochiului, mădulari de granit; culoarea locală apare în forme ca: piste, împrejur; comparații care amintesc de arsenalul stilistic al romantismului: oraș…beat de vuiet; ceață grea ca somnul trădătorului și rece ca mîna soartei; ca un Briareu…; precum un mare caleidoscop; inversiuni și interogații retorice: înturnatu-ai vederea; luat-ai seama… Totul e organizat cu o mînă de artist experimentat în fixarea nuanțelor expresive, care oglindesc o comunicabilitate caldă și o înșelegere adîncă a omului și a vieții.

C. Negruzzi a ilustrat concret, prin creația lui artistică , modul just de îmbogățire a limbii literare, a deschis, odată cu alți scriitori ai vremii, largi perspective de folosire artistică a tezaurului limbii vechi și a limbii populare, fără a face abuz de elementele particulare ale graiului vechi ori regional. Scriitorul nu s-a ferit de influența neologizmelor, a limbilor străine. N-a admis însă însă nicăieri exagerările, a combătut lipsa criteriului logic și estetic în folosirea limbii.

Modelul de limbă literară pe care l-a urmărit și realizat într-un chip original C. Negruzzi e rodul unei pasionate munci de cunoaștere, asimilare și șlefuire a materialului limbii naționale. Principiul unității limbii scrise și scopul cultivării ei treptate prin strădania scriitorilor l-au călăuzit în crearea unui instrument de comunicare limpede, concentrat, viguros. Stilul lui plastic și dens, familiar și nou de atîtea ori, din cercetarea corecturilor prin care căuta să promoveze valorile sugestive ale cuvintelor și expresiilor, se poate vedea cum C. Negruzzi , treptat- treptat, s-a îndepărtat de regionalismele abundente la A. Donici. A preluat cu măsură elementele arhaice, pentru a da culoare narațiunii [ 69, p. 218].

Costache Negruzzi a manifestat tendința spre statornicia sistemului gramatical al limbii române, a luptat pentru unificarea și simplificarea ortografiei, pentru claritatea și cultivarea limbii. A deschis largi perspective de folosire artistică a tezaurului limbii vechi și a limbii populare, fără să abuzeze de elementele particulare ale graiului vechi ori regional. Nu s-a ferit de influența neologizmelor, a limbilor străine, nu a admis exagerările și a combătut lipsa criteriului logic și stabil al limbii literare. Limbii scriitorului i se recunoaște, în general, o remarcabilă tendință spre unificare și modernizare, iar în ortografie s-a orientat după sistemul preconizat de scriitorul muntean I. H. Rădulescu, în care locul principal îl ocupa, la acea vreme, simplificarea alfabetului chirilic. Costache Negruzzi a fost alături de marile evenimente ale epocii sale, prin întreaga sa activitate culturală și literară [69, p.146] .

3.3. Contribuția lui Mihail Sadoveanu la dezvoltarea limbii române

Între scriitorii români ai secolului al XX-lea, Mihail Sadoveanu se detașează atât prin realizarea artistică a operei sale, cu mijloace specifice, cît și prin bogăția și varietatea ei.

Bun cunoscător al graiului moldovean, ca și al limbii populare în general, scriitorul a fost receptiv și la limba vechilor cronici, extrăgînd din toate acestea, cu discernămîntul unui fin simț al limbii pe care-l poseda, un material prețios de construcție pentru opera proprie. Continuator al lui I. Neculce și al lui I. Creangă, cum recunoaște singur, Sadoveanu duce mai departe direcția populară în literatura română. El a reușit să stăpî-nească toată limba română în timp și spațiu , observa Iorgu Iordan și adăuga Alexandru Rosetti – a realizat o adevărată sinteză între trecutul și prezentul limbii [27, p.104].

Mai ales că despre Sadoveanu s-a afirmat că este “o imensă arhivă lingvistică și un laborator unic de regenerare a cuvintelor, de înnobilare a lexicului nostru” [60, p.350]. Scriitorul recreează nu numai istoria poporului nostru, ci și pe cea a limbii sale. Arhaismele participă la crearea culorii temporale a istorisirii sadoveniene, la care se adaugă inspirate construcții frazeologice, cu sensul lor vechi, ce amplifică mult expresivitatea naratologică: a slobozi cuvânt, rodul pământului și al soarelui, a se afla în mare mâhnire, a se învălui întru întristare. Într-un studiu dedicate oralității limbii populare, Mihail Sadoveanu nota: “Arhaismele și provincialismele contribuie semnificativ la îmbogățirea capitalului artistic de cuvinte” [55, p.140].

Mihail Sadoveanu prețuiește în gradul cel mai înalt bogățiile graiului popular. Aici descoperă scriitorul, urmînd o tradiție binecunoscută în literature noastră, una dintre sursele cele mai importante de îmbogățire a limbajului artistic. În observațiile teoretice cu privire la limba literară în general și la cea artistic în special, Mihail Sadoveanu a atras atenția, cu mai multe prilejuri, asupra importanței cuvintelor și expresiilor populare ca sursă de îmbogățire a mijloacelor artistice ale scriitorilor [1, p.83].

Avînd în vedere importanța neologismelor în evoluția limbii, Sextil Pușcariu arată că ele au condus la „o plămădire din nai a limbii române tot atît de importantă ca împrospătarea prin împrumuturi din slavonisme”.

Aceeași idee o găsim și la Mihail Sadoveanu: „În ultimii o sută de ani limba noastră literară s-a îmbogățit cu un număr mare de neologisme, cuvinte legate fie de noțiunile abstracte ale disciplinelor spirituale, fie de progresul civilizației materiale și al descoperirilor științifice ale veacului. Întrucît unele cuvinte exprimă noutăți ale vieții curente, limba românească și le-a însușit cu ușurință mai ales că ele ne-au venit prin canalul limbilor neolatine” [5, p.176].

Pentru a reda culoare locală, scriitorul apelează, alături de termenii populari la regionalisme, care intră în relație de sinonimie cu termenii neologigi sau uzuali, ca în urnătorul exemplu, unde, alături de termenul uzual „usturoi” se întîlnește regionalismul „ai” „ … tot dă deasupra și meșterul ospătar e o pleaftură tăvălită prin seu și printr-o leacă de alifie de ai căruia i se spune usturoi”. (Frații Jderi 3, p.876)

În lucrările istorice pentru a reda atmosfera unor întîmplări de mult opuse, M. Sadoveanu folosește arhaismele: cupar, paharnic. „Numai la casa domniei sale Dajbog, mare cupar al măriei sale și cîrmuitor al Cotnarilor”; „Niculăieș Albu nu poposi mult la casa paharnicului” [5, p.203].

Arhaismele fonetice se întîlnesc mai ales în scrierile istorice. Mai frecvente sunt fonetismele regionale, prin care autorul sugerează vorbirea celor din Țara de Sus, eroii săi predilecți, dar care apar și în scrierile despre alte locuri și alți oameni, de unde se poate conchide că Sadoveanu a rămas în cele din urmă influențat de graiul ținutului său de baștină. Iată câteva arhaisme fonetice – în vocalism: cătră, întăi, stâns, și în consonantism: noemvrie, Machedonia, subt. Regionalisme (moldovene):

– ă neaccentuat apare ca a: matasă, dascal, pacat, celalalt;

– o neaccentuat, ca u: cucoș, dar: coconul; oscilația vine în sprijinul afirmației de mai sus: că Sadoveanu nu scrie atât în mod spontan cu regionalisme, cît regionalizează conștient ;

– diftongul ea apare ca a: asară, sară,

– e neaccentuat, ca i: prietin; este însă o formă care apare consecvent la Sadoveanu, chiar în vorbirea lui curentă, ceea ce ne determină să atestăm, uneori, o “amprentă” a graiului local asupra vorbirii obișnuite a scriitorului;

– e neaccentuat, ca ă (după s): sămănat – mai degrabă un fonetism popular. Alte fonetisme moldovene: mulțămire, în laturi, roșă, paseri, mâni (“mâine”) [1, p.105].

Mihail Sadoveanu selecta foarte riguros elementele arhaice și regionale de care avea nevoie, iar odată selectate, ele erau folosite cu multă cumpătare. Așa stau lucrurile nu numai în privința aspectelor fonetice, dar și în privința celor lexicale sau referitoare la alte compartimente ale limbii [27, p.109].

Faptele morfologice se întâlnesc și mai rar, de obicei – sunt introduse în mod intenționat în operă. Frecventa utilizare în opera literară a unor particularități poate să le impună și vorbirii obișnuite a unui scriitor, împrejurare în care este mai greu să despărțim elementele folosite în mod conștient de cele folosite spontan, dar greutatea se ivește în mai mică măsură în morfologie decât în fonetică și este aproape anulată în vocabular.

Una dintre particularitățile moldovene care se întâlnește la Sadoveanu este articolul genitival invariabil a: „La 7 noembrie a acelui an”. În cazul acesta poate fi și un accord elliptic ( la data, în ziua de 7 noembrie a acelui an”), dar o asemenea formă apare destul de des nu numai în vorbirea eroilor sadovinieni, ci și în vorbirea scriitorului. În mod intenționat mai sunt întâlnite și alte particularități: „obrazurile”- pluralul neutru arhaic, adduce o diferențiere semantic față de obraji, pentru că înseamnă „fețe, chipuri”.

O notă evidentă de arhaism dau în special formele vechi ale unor prepoziții: „să nu stăm întru lenevie” (spune căpitanul Petrea), forme care uneori alternează cu cele noi, populare sau regionale:

cătră / spre / asupra:

„Vodă s-a întors către spătărie”; „ era cătră amiază”;

„porni în goană spre pridvorul căpitanului Petrea”;

„simțind asupra lor privirile măriei sale”; „s-a prelungit seceta asupra toamnei”;

de cătră / dinspre:

„se întoarse (…) de cătră boieri”;

„râpa dinspre târgul Sucevii” etc.[apud 27, p. 108-109].

Valențe poetice aduc în textul sadovenian construcțiile cu dativul adnominal al pronumelor, aglutinat la substantivul determinat: „îl privea cu zâmbetu-I neclintit”, „privi în juru-i”, „se frământa înlăuntru-i”. Folosirea infinitivului în loc de conjunctiv, după anumite verbe (când subiectul este același), este o particularitate, de data aceasta, nu neologică (de origine franceză – ca la Odobescu), ci regională ; „păruse a se mișca”, „începu a râde”, dar construcția este și ea folosită alternativ cu aceea în care apare conjunctivul: “tinzând să salte în zbor”, “începea să se desfacă de vânt flamura (…)” [ 27, p. 110] .

Topica arhaică, specific textelor vechi, este și ea prezentă în privința apoziției: „pieirea lui Constantin împărat” ,„dă (…) poruncă lui Andronic pivnicer”.

Avem aici însă un arhaism “mai nou” , mai moderat și mai conform cu spiritual limbii române, întrucât este vorba de apoziția neacordată. Apoziția acordată este mai veche și e o calchere a construcției slavone; era specific limbii vechi scrise, stilului cărturăresc.

În lexical folosit în Frații Jderi, un loc de seamă îl ocupă arhaismele și termenii populari, urmați de regionalism. Chiar de la bun început între arhaisme trebuie să întroducem o ierarhizare. O parte din arhaisme sunt inevitabile, indicând noțiuni curente în epocă, neputând fi evitate. Acestea ar putea fi numite arhaisme obiective. Se disting următoarele: aprozi,boiernaș, bour, chivară, lăduncă, lefegiu, panțări, rantie, siimeni, spătărie, staroste, strajă, sutaș. Acestea sunt substantive, fiind vorba vorba de noțiuni în relație cu realitatea, specific unei epoci [ 27, p. 110].

Alta este situația arhaismelor pe care scriitorul le utilizează în primul rând în scopuri artistice (de obicei, substantive abstracte sau verbe) și care – în ultimă instanță (din punct de vedere lingvistic vorbind) – pot fi înlocuite cu sinonime populare sau cu termeni care circulă actualmente. Este vorba despre arhaismele subiective. Ele aduc un coeficient de originalitate în raport cu limba literară, și prin aceasta au virtuți estetice; iată câteva:

făptură („constituție fizică”), strai (unul din cuvintele cu cea mai bogată sinonimie), dihanie („ spirit, geniu rău”: “dihania cutremurului”), voie („voință, dorință” ), oștean, poruncă;

a slobozi (în expresii), a certa („a mustra, a admonesta”), a năzui („a tinde, a intenționa; a încerca”), a se desface („a rupe rândurile”), a păstra („a reține”: „Petrea… își păstrase toiagul”, „bătrâni alvaniți care măria sa îi păstrasedintru început”).

În vorbirea lui Ștefan cel Mare, apar de asemenea arhaisme : fală, viclean, a purcede, a închina, a cerși.

Ca și arhaismele, termenii populari sunt și ei frecvenți și dau o notă proprie scrisului lui Sadoveanu. Apar în text:

dușcă, gâtlej, toiag, ulcică, sfichi, vrăjmaș, vuiet;

brânci, stârni, a se rândui (“a se alinia”);

firav, ocrotitor, singur „numai” („Petrea singur nu-și pusese coif și platoșă”) [27, p.110].

Scriitorul arată, prin chiar exemplele oferite de el, că aceste expresii sunt recente, întrucât sunt încă disociabile. De exemplu: „primi prin tălpi simțirea acelui vuiet al afundului” (simți), „să purceadă împotriva lui Antihrist război” (să lupte, să pornească la luptă) (verb intranzitiv, devenit aici tranzitiv), „otrăvit și el de aceeași groază fără margini” (îngrozit), „bătu și el metanie” (se închină, se plecă) etc. Construcțiile sunt a lui Sadoveanu , dar ele sunt modelate în spiritual celor populare sau arhaice, ceea ce le dă un caracter de aparentă autenticitate [27, p.111].

Metafora este caracteristică stilului lui Sadoveanu. De exemplu:„ochii i se ascuțiseră în două ace de lumină”, „țipete de femei sfredeliseră gangurile”, „se țeseau alergări fără noimă”, „măria sa Vodă ieșise în soare”, „în plete avea sămănat argintul cărunteții”, „turnul (…) își lepădă în râpă o aripă” (se prăbuși; metaforă animistă: obiectul, prin excelență pasiv, este privit ca subiect, activ) [ 27, p.112].

Sadoveanu face uz, dar nu abuzează de epitete, metefore, comparații, personificări: „Porțile stăteau deschise ca la Domnie. Și prin ele, în zile line de toamnă, puteai vedea valea Moldovei cât bătea ochiul până la Ceahlău și Hălăuca. Iar după ce se cufunda soarele înspre tărâmul celălalt și toate ale depărtării se ștergeau și lunecau în tainice neguri – focurile luminau zidurile de piatră, gurile negre ale ușilor și ferestrelor zăbrelite”(Hanu Ancuței). Muzica și ritmul interior secundează reușit metafora și comparația sadoveniană: calul rânji înspre noi ca un demon; omul strigă zbârlindu-și mustața tușinată; femeia ieși ca o șerpoaică; răcnind și țupăind ca niște diavoli; batistă ca sângele; copilul – drăcușorul boierului; neagra fântână a trecutului etc. De spaimă , un erou sadovenian simte că-I crește pe spinare păr de câine turbat, iar altul, ajuns la ananghie, se zbate ca o dihanie. Personajul Constantin Moțoc are, în schimb, inima scrijelată de unghii de criță. Răducan Chiorul aprinde în ochiul lui cel sănătos mare ază utilizării frică. Oamenii sadovenieni sunt preocupați serios și de modul cum vor istorisi (“grija spunerii”), știind că posedă o calitate supremă: cunosc glasul pământului, iar gândurile și faptele lor întotdeauna își capătă veșmântul lingvistic cel mai potrivit și mai expresiv. Ei sunt, ca și cum, “filtrați” printr-o disociere, printr-o empatie, unde imaginea personajului se constituie prin retrăirea acestuia de către autor, unde intuirea realității se face prin identificare afectivă. Reflectarea însemnelor psihologice comportă o anumită „desprindere” a autorului de erou și plasarea lui în spații diferite, unul în afara celuilalt. Limbajul operei sadoveniene se manifestă într-un spațiu metafizic, transcendent, liber față de existența concretă și mobilă a materiei [33, p.215].

Criticul și istoricul literar Dumitru Micu consideră drept importante următoarele caracteristici lingvistice ale operei lui Mihail Sadoveanu: „Asemenea tuturor celorlalte componente particularizante ale mediului existențial sadovenesc, vorbirea personajelor situează acest mediu într-o fascinantă irealitate. Îl scoate din timpul istoric, așezându-l în netimp, în imaginar, într-un tărâm de ficțiune ce capătă parcă atribute ale fabulosului. Umanitatea sadoveniană gândește mitic și vorbește poetic. Prin ea supraviețuiește o lume ce gândea în basme și vorbea în poezii” [41, p.108].

Confruntarea limbii din textele vechi cu limba vie, așa cum a cunoscut-o în diversele regiuni ale țării, l-a condus pe scriitor la concluzia că în graiuri se găsesc cele mai prețioase elemente – lexic și expresii – care pot sugera vorbirea oamenilor din veacurile apusene mai bine chiar decît acel arhaic și greoi vocabular turco-grecesc, folosit în general cu acest scop: „Tragem învățătură – spune scriitorul în comunicarea citată – că limba poporului e statornică și scriitorul de povestiri istorice n-are ce se trudi s-o născocească”. În această limbă au scris cronicarii și mai cu seamă Ion Neculce.

Ideea că scriitorul nu este un simplu instrument de înregistrare mecanică a locuțiunilor, expresiilor și zicătorilor populare, ci un factor activ de transformare artistică a acestora, îi apare lui Mihai Sadoveanu cu toată evidența. Monumentala sa operă este cea mai strălucită demonstrație în acest sens [1, p.84].

Creația sadoveniană originală în planul lingvistic se manifestă cu deosebire în alcătuirea unor expresii după model popular. De exemplu: a da de dușcă, a da drumul, (a elibera) , sunt foarte frecvente în vorbirea populară, dar autorul crează alte locuțiuni verbale sau construcții perifrastice: „avu o tresărire” (tresări), „sloboziră un freamăt” (fremătară), clopotul dădu zvon” (sună), „fără a îndrăzni să scoată un cuvânt de răspuns” (să răspundă), „a fi în ființă” ( a exista), („ se opri să privească dacă toate acestei lumi mai sunt încă în ființă”).

Scriitorul arată, prin exemplele oferite de el, că aceste expresii sunt recente, întrucât sunt încă disociabile. De exemplu: „primi prin tălpi simțirea acelui vuiet al afundului” (simți), „să purceadă împotriva lui Antihrist război” (să lupte, să pornească la luptă), „otrăvit și el de aceeași groază fără margini” ( îngrozit), „bătu și el metanie” (se înclină, se plecă), etc. Construcțiile îi aparțin lui M.Sadoveanu, dar ele sunt modelate în spiritul celor populare sau arhaice, ceea ce le dă autenticitate [ 27, p.114 ].

Dintre locuțiunile care colorează vorbirea eroilor lui Sadoveanu, dar al căror înțeles figurat, inițial s-a șters sau s-a tocit demult, de exemplu: „dus pe gînduri” ; „ne-am pus și noi la cale ” ; „Mi-am făcut capul călindar” ; „i-au luat la vale” ; „vă găsesc după placul inimii mele” ; „s-a dat de gol ”; „cum îi taie capul” ; „pe inima goală” ; „mă scoate din fire” ; „să-și ție gura”.

Cele mai multe dintre locuțiunile citate sînt mijloace de comunicare obișnuite, valoare lor expresivă căzînd pe al doilea plan. Greu de analizat în părțile componente de unde rezultă și dificultarea de a surprinde înțelesul lor figurat, ele au alte rosturi artistice, independente de funcțiile principale ale metaforei. Aceste locuțiuni sînt foarte potrivite pentru descrierea mediului rural și a mentalității țărănești. Luate în ansamblu, pot contribui la crearea unei anumite atmosfere rustice, în care stăruie cu putere și o impresie din vechime.

E util gruparea locuțiunilor și expresiilor populare cu o valoare stilistică mai clară, datorită faptului că sensurile lor figurate sînt mult mai evidente. În special aceste elemente sînt reținute cu grijă de prozator, care le încadrează cu propriile sale cuvinte așa fel în frază, încît înțelesul lor ironic, ascuțișurile satirei sau elementele umoristice să sporească. De exemplu: „ are să ne vie apa la moară” (O, I, 190); „mi-au mas șoarecii în pîntece” (O, I, 201); „fuge de-i sfîrîie călcăiele” (O, I, 244); „sac fără fund” (O, I, 556); „am eu ac pentru cojocul lor” (O, I, 663); „M-am sculat cu noaptea-n cap” (O, II, 557); „om ascuțit la minte” (O, II, 151); „ne iese părul prin căciulă” (O, V, 234); „mă pun eu luntre și punte” (O, VII; 384); „alegînd grîul de neghină” (O, X, 173); „n-aveai unde arunca un ac” (O, XVI, 307); „nu dusese la ureche” (O, XVIII, 131).

Scriitorul a folosit acest material cu scopul de a evita răceala mijloacelor gramaticale obișnuite pentru precizarea însușirii sau circumstanței. Găsește numeroase posibilități de a comunica, nuanțat și precis, cu ajutorul locuțiunilor și expresiilor populare, intensitatea cu care se face o acțiune și valorile de sus ale însușirilor: „cît ai fuma o lulea” (O, I, 187); „lung cît o prăjină” (O, I, 216); „bun ca pîinea caldă” (O, I, 418); „fugea de mînca pămîntul” (O, III; 17); „au venit turcii și tătarii cîtă frunză și iarbă, prăpădenia pămîntului” (O, III, 159); „afară-i un ger de crapă ouăle corbului” (O, XVIII, 388). Trebuie menționate tot aici și unele construcții sintactice populare care conduc la aceeași efecte stilistice: „Bun care nu se mai află” (O, III, 12); „Domnule căpitan, e atîta controboanță, decît nu mai este chip!…” (O, VII, 275); „sînt vînători pe acolo care nu se mai află pe lume” (O, VIII, 329), „s-a înfricoșat care nu se mai află” (O, XV, 410). În cele mai multe din exemplele citate este evidențiată și intenția umoristică.

Alături de expresiile populare trebuie discutate și proverbele și zicătorile pe care Mihail Sadoveanu le-a prețuit și le-a considerat de mai multe ori împreună, accentînd asemănările dintre ele. De exemplu: „Munte cu munte se întîlnește, dar om cu om?” (O, I, 196); „dar vorba ceea: ochii văd inima cere…” (O, I, 202); „Cum le-am cumpărat așa le vînd” (O, II, 320); „cîte păsări zboară, tu crezi că se mănîncă?” (O, III, 12); „Banu-i ciocoi de uși multe” (O, VII, 358); „Nimeni nu poate sări peste umbra lui” (O, X, 514); „mai degrabă poți păzi un cîrd de iepuri decît o fată” (O, XIII, 467); „Cum și-o face omul singur, nu i-o face nici dracul” (O, XV, 407); „cum glăsuiește o vorbă veche, că omul e tare ca fierul și slab ca oul” (O, XVIII, 26) [ 1, p.86].

La fel de iscusiți în potrivirea acestor vorbe înțelepte sînt și eroii din Nicoară Potcoavă:

În răstimpul ce-a urmat, diaconul Radu a rostit încet vorbe vechi din țara sa:

„Cine seamănă vînt culege furtună…”

„Lăcomia, boală nebună…”

„Boieru-i tulpină făr`de rădăcină…”

Inventivitatea scriitorului în folosirea locuțiunilor, expresiilor și zicătorilor se manifestă nu numai în modul în care sînt solicitate acestea pentru a caracteriza felul de a vorbi și psihologia personajelor sau pentru a evoca sugestiv mediul și epoca. Pentru a răspunde mai bine acestor scopuri artistice, scriitorul modifică adeseori zicerile populare.

Astfel de intervenții ale scriitorului devin mai evidente dacă comparăm mai multe variante ale aceleeași locuțiuni sau expresii: „ți se face părul măciucă”, „ți se încrîncenă carnea”, „a fi cu gheața în spate” : „ți se ridică părul în vîrful capului” (O, III, 73); „murdării care-ți zbîrlesc părul în cap” (O; IX, 565); „mi-a zbîrlit părul sub cușmă” (O, VIII, 482); „părul din cap i s-a făcut arici” (O, XIII, 995); 2. „Cînd o văd carnea pe mine-i ace” (O, VII, 368); „Atunci prietenul acesta al meu a simțit că-i crește pe spinare păr de cîne turbat” (O, VIII, 534); „niște istorisiri de s-a făcut crîncenă carnea pe mine și n-am să le uit pînă la ceasul morții” (O, VIII, 568); I s-a zbîrlit pielea pe șira spinării” (O, XVII, 204); 3. „era totdeauna cu gheața-n spate” (O, IX, 33); „simțești pe dumneata cămeșă de gheață” (O, XIII, 92); „curtenii stăteau ca-n cămeși de gheață” (O, XV, 369). [ 1, p.87]

Vorbirea eroilor lui M. Sadoveanu se caracterizează, după cum observa cu pătrunderea Tudor Vianu, printr-o „ deosebită cultură socială și morală, prin politețea, prin rezerva, prin umorul ei discret, prin unda de poezie care o străbate” [ 64, p 202]. Toate aceste calități se fac vădite și în modul în care folosește scriitorul locuțiunile și expresiile populare. Duritățile de limbaj sînt adevărate excepții în opera lui M. Sadoveanu . Imprecația se rostește în formule străvechi în care imaginația poporului se dovedește activă și inven-tivă. Scriitorul reține în vorbirea eroilor săi, expresii care nu depășesc ca violența acest grad : „Ard –o para focului s-o ardă! Trăsni-o-ar și n-ar mai ajunge!” (O, VII, 320); „Mînca-te-ar lupul cel bătrîn!” (O, VII, 322).

Eufemismul, semn de delicatețe sufletească și nu manifestare ipocrită și pretențioasă a politeței, apare în opera lui M. Sadoveanu în împrejurările cele mai variate. Copilului rezultat din dragoste în afara căsătoriei poporul i-a spus metaforic „ din flori”. Locuțiunea apare de mai multe ori în opera lui M. Sadoveanu , în diferite variante : „ feciorul din flori a lui Aron Vodă” (O, V, 577); copil din flori” (O, XVIII, 23). Scriitorul preferă să dea o formulare personală expresiei populare, cu intenția vădită de a șterge înțelesul pelorativ pe care acesta l-a căpătat cu vremea: „Măria ta, răspunse jignit pădurarul, că n-am avut părinte de soi, nu-i vina mea, ci a cîmpului cu flori” (O, X, 319) [1, p. 90].

Interesante și foarte bogate sînt formulările eufemistice referitoare la moarte: „celui ce se ducea” (O, I, 19); „să pornească la veșnicile locașuri” (O, III, 7); „adormirea bătrînului Ștefan-Voievod” (O, XVIII,7). Multe din astfel de formulări își au originea în vechile scrieri religioase, care au impus un număr de expresii figurate în limba vie. Altele, alcătuite după modelele populare, sînt creația autorului : „acum măcar o mîngîiere să am, înainte de a ieși din găoace găina pe care are să mi-o peste groapă cumătra Zamfira” (O, III, 7).

Stilul capătă, datorită utilizării unor locuțiuni, expresii și zicători , o nuanță solemnă. Aceasta devine ți mai evidentă în pasajele în care limba este supusă unui proces adînc de elaborare artistică. Locuțiunile și expresiile populare sînt transferate, datorită intervenției scriitorului în structura lor, într-o zonă de evlavie stilistică pe care n-o cunosc în vorbirea obișnuită. [ 1, p.91]

Scriitorul s-a folosit, pentru a-și îmbogăți numărul locuțiunilor, expresiilor și zicătorilor, de limba vie și de creațiile folclorice, dar și de textele vechi. De altfel, între limba veche și graiuri sînt adeseori corespondențe atît de puternice încît lexicul și formulările populare trec, din gura vorbitorilor care le mai păstrează și astăzi în limba povestirilor istorice.

Sintetizînd rezultatele pe care le oferă cercetarea locuțiunilor, expresiilor și zicătorilor populare în opera lui M. Sadoveanu, concluzionăm că acest material bogat ocupă un loc deosebit de important între mijloacele artistice folosite de scriitor. Acest material se ridică, în opera marelui scriitor, la un nivel de elaborare artistică neîntîlnit pînă la el în literatura noastră. Expresia populară este încorporată organic în fraza scriitorului, adeseori într-o formă modificătă față de varianta cu cea mai largă circulașie în vorbirea obițnuită. Ea devine, în felul acesta, un punct de plecare pentru crearea unor imagini originale. Originalitatea stilului lui M. Sadoveanu rezultă în mare măsură, din această atitudine creatoare față de materialul de limbă oferit de graiurile populare [ 1, p. 94].

Mi-am propus să studiez limbajul arhaic din primele patru capitole din romanul Frații Jderi.

În rezultatul cercetării limbajului utilizat de M. Sadoveanu în Frații Jderi ( I- IV capitole) am ajuns la concluzia : în roman autorul utilizează limbajul arhaic specific perioadei date. În continuare voi prezenta lexicul arhaic din capitolele I, II, III, IV la nivel fonetic, lexical, stilistic, sintactic, morfologic.

La nivel fonetic în operă întâlnim următoarele forme arhaice ale cuvintelor: cetitului (p.13), iște, (p14), grăia, (p17), cetească (p.15), nalt (p17), cătră (p.17), grăind (p18), ici (p.18), trimes (p 18), pas (p.22), nainte (p.24), spăriat , carele ( p.32), mulțămesc (p. 33), vorbirile ( p. 37), tuța (p.43),muța (p.43), stecluță (p.44),ajutorință (p.45), câni (p.45), sara (p.45),cătră (p.47).

La nivel lexical întâlnim următoarele arhaisme lexicale : chimval( p.14), chiler ( p 14), crai (p15), monah(p.15), catastifuri, boieri (p.16), ostaș ( p16), cocon (p.20), crainic, (p.25), leșilor (p.26), de pripas (p.24), dregători( p.30), vlădica (p.31), vornivi (p.34), cuparul (p.36), nălbar (p.39), pârcălab (p.34), paharnicului (p.38), panțiri( p.44), cneajghina (p.47), purces (p.47), jupâniță( p.47), spatarul (p.50).

Arhaisme semantice :norod (p.13), tămăduire (p.13), osârdie (p.13), mântuise (p.13), noroadele (p.14), a se tângui (p.14), puhoaie (p.14), mâța (p.14), cuteza (p.14), praznic , cuhniile, (p.15), besmetici (p.15), blajin ( p16), batâr (p.16), pohvală, soroc (p.18), propteală (p.18), blajin (p.18), să-și desfăteze (p.18), samarele (p.18), ocină (p.20), sumuță (p.21), vraișre (p.21), jaloba (p.21), mă jeluiesc (p.21), slobodă ( p.22), hodina (p. 22), pribegie (p.23), târgurile (p.23), buhos (p.28), descalece (p.28), văzduh (p.38), obște (p.41), doftorie (p.45), vraci (p. 45), cetluiește (p.45), a tămădui (p.45), slobod (p.45), s-a zvonit (p.45), clonț (p. 45), parale (p.45), zănatic (p.46), pripă (p.48), opreliștile (p.51).

O expresivitate deosebită în opera lui M. Sadoveanu este folosirea termnilor rari ca: „arhimandrit“, „lipani“, „chitului“, „pârcălabul“, „starostelui“, „schivnicilor“, „lotrilor“, „nohaii“, „rodin“, „malorosieni“, „condur“, „cneaghină“, „obijduiri”; prin folosirea termenilor dialectali ca: „brumării“, „baștină“, „capaucă“, „chindie“, „jold“, „podvezi“, „ocniță“, „megieși“, „samă“, „pâne“, „bielșug“, „șfară“, „covrul“, „hodină“, „pristav“, „cergi“. Stilul sadovenian ne demonstrează că opera lui Mihail Sadoveanu reprezintă un adevărat tezaur al limbii române populare, continuându-l pe Ion Creangă . El recreează un climat social istoric, nu-l reconstituie, ci îi dă aspectul popular al tradiției povestitorilor populari, dar avându-i ca model pe Ion Neculce și pe Ion Creangă.

Limba literară din întreaga creație sadoveniană, are o puritate pe măsura măreției spirituale a personajelor sale stăpânite de sentimental pudoarei, deși ironia și sarcasmul nu-i lipsesc.

Stilul și limba lui Sadoveanu au și aici o notă de simplitate și sobrietate cu aluzii directe la experiența populară, ridicată de autor pe cea mai înaltă treaptă a sintezei și realizării artistului.

Concluzii la capitolul trei

Ion Creangă este socotit drept unul dintre cei mai mari scriitori ai poporului nostru. Mihail Sadoveanu îl situează pe I. Creangă alături de Ion Neculce, deoarece

autorul utilizează limba populară, folosind termeni regionali, arhaisme, ziceri tipice, expresii dialectale.

Contribuția lui I. Creangă la îmbogățirea și mlădierea limbii noastre e una dintre cele mai mari. Criticii au afirmat că “limba lui I. Creangă e o limbă literară cu înalte calitați artistice, fiind lesne de înțeles de toți locuitorii țării ”. Varietatea termenilor de care dispune autorul e impresionantă .

Costache Negruzzi a manifestat tendința spre statornicia sistemului gramatical al limbii române, a luptat pentru unificarea și simplificarea ortografiei, pentru claritatea și cultivarea limbii. A deschis largi perspective de folosire artistică a tezaurului limbii vechi și a limbii populare, fără să abuzeze de elementele particulare ale graiului vechi ori regional. Nu s-a ferit de influența neologizmelor, a limbilor străine, nu a admis exagerările și a combătut lipsa criteriului logic și stabil al limbii literare. Limbii scriitorului i se recunoaște, în general, o remarcabilă tendință spre unificare și modernizare, iar în ortografie s-a orientat după sistemul preconizat de scriitorul muntean I. H. Rădulescu, în care locul principal îl ocupa, la acea vreme, simplificarea alfabetului chirilic. Costache Negruzzi a fost alături de marile evenimente ale epocii sale, prin întreaga sa activitate culturală și literară .

Sintetizînd rezultatele pe care le oferă cercetarea locuțiunilor, expresiilor și zicătorilor populare în opera lui M. Sadoveanu, concluzionăm că acest material bogat ocupă un loc deosebit de important între mijloacele artistice folosite de scriitor. Acest material se ridică, în opera marelui scriitor, la un nivel de elaborare artistică neîntîlnit pînă la el în literatura noastră. Expresia populară este încorporată organic în fraza scriitorului, adeseori într-o formă modificătă față de varianta cu cea mai largă circulașie în vorbirea obițnuită. Ea devine, în felul acesta, un punct de plecare pentru crearea unor imagini originale. Originalitatea stilului lui M. Sadoveanu rezultă în mare măsură, din această atitudine creatoare față de materialul de limbă oferit de graiurile populare.

Concluzii generale

Importanța și valorificarea aplicativă a tezei rezidă în faptul că această lucrare ar putea servi drept o importantă valorificare a contribuției cronicarilor, poeților și scriitorilor la dezvoltarea limbii române. O limbă bogată, expresivă, nuanțată și adecvată situației comunicative e limba care circulă nestingherit în toate sferele publice, este dovadă prosperității statului și a culturii lui naționale.

Prin graiul pe care îl vorbește un popor ajunge să își dezvăluie întreaga sa făptură lăuntrică și acel spirit patriotic moștenit din moși strămoși, arătându-le celor din urmă și un motiv demn de mândrie și admirație atât pentru generațiile actuale, cât și pentru generațille viitoare. Calitatea de neprețuit a graiului matern se explică prin harul ei de a oglindi întreaga istorie a neamului. În graiul matern al limbii române se ascunde trecutul, zestrea noastră strămoșească, a originilor cu care suntem înfrățiți încă de la naștere, iată de ce oamenii au catalogat dintotdeauna limba maternă drept o comoară care nu are vre-un preț de vânzare sau cumpărare, ea trebuie păstrată și cultivată cu sfințenie și dăruire, cu dragoste și respect. Strămoșii au șlefuit-o cum au știut ei mai bine, i-au dat culoare și aripi, deaceea Prima intenție a cronicarilor a fost aceea de a consemna trecutul: ,,cît să nu să uite lucrurile și cursul țărîi”. Pe de altă parte, cronicarii sunt cei care conștientizează rolul formativ al istoriei, idee pe care o expune Grigore Ureche în scrierile sale: ,,să rămîie feciorilor și nepoților, să le fie de învățătură, despre cele rele să să ferească și să să socotească, iar dupre cele bune să urmeze și să să învețe și să să îndirepteze”.

Încă dintr-o fază incipientă, conștiința unității de neam, de limbă și de origine își pune amprenta pe gândirea și acțiunea personalităților celor mai reprezentative ale epocii. Triada Gr Ureche, M. Costin, I. Neculce, precum și stolnicul Cantacuzino, urmat de Dimitrie Cantemir, scriu de pe poziții de clasă precise, cu limitele generate de apartenența la acestea, însă îi simțim vorbind în numele unei realități mult mai complexe și reușesc să dea expresie unor idei și sentimente a căror permanență poate fi urmărită în evoluția ulterioară a culturii române.

Cu toate că scrierile acestor cronicari au fost publicate abia în sec. al XIX – lea nu se poate nega rolul lor în dezvoltarea limbii române literare. Studiul scrierilor din sec. al XVII – lea trezesc un deosebit interes pentru istoria limbii române literare, prin faptul că ele oglindesc o perioadă de formare a limbii literare. Cercetând limba cronicilor se poate constata o serie de particularități, tipice limbii tuturor scrierilor din perioada veche. E vorba de tendința cărturarilor de a părăsi canoanele de exprimare a literaturii religioase, de a căuta mijloace noi de exprimare în limba vorbită, deseori chiar în graiurile teritoriale. În limba cronicarilor atestăm tot felul de dublete: alături de formele fonetice și gramaticale dialectale, alături de cuvintele cu arii teritoriale reduse apar forme de cuvinte, care mai apoi s-au impus ca norme literare.

Cronicarii sunt cei care au scris actele oficiale ale nașterii limbii noastre si a poporului nostru, făra de care literatura româna ar fi apucat un drum pe care nici nu ni-l putem descrie în minte. Operele lor sunt integrate in tezaurul culturii naționale, putând mereu să ne întoarcem la ele și să găsim ceva ajutător vremurilor noastre, căci sunt ca niște reflectări în oglinda a spiritului românesc, într-o continuă schimbare, dar, totusi, mereu aceleasi, străjuind de-a lungul veacurilor.

Alături de cronicari, figura lui Dimitrie Cantemir ocupă un loc aparte în dezvoltarea limbii române literare.

Opera lui D. Cantemir are o importanță deosebită pentru dezvoltarea limbii literare române. D.Cantemir a fost primul cărturar român, care a căutat să ridice limba noastră („limba graiului cea de moșie”) la nivelul și prestigiul altor limbi literare, existente atunci în Europa (franceza, rusa ,germană ș. a), și în special, al limbilor clasice (latină, greacă). El a împrumutat din limbile clasice maniera de construire a propozițiilor, creându-și astfel un stil special în spiritul literaturii clasice.

Dimitrie Cantemir susține tezele etnogenezei: romanitatea poporului român latinitatea limbii române, unitatea poporului român, continuitatea poporului în Dacia. Dimitrie Cantemir susține originea romanică a tuturor românilor, folosind ca argumente numele țării și limba română: ”Romanii sunt moșii și strămoșii noștri, a moldovenilor și a românilor, precum și singur numele de moșie ne arată și limba cea părintească un nebiruit martor ne este”.

Este unanim recunoscut că Eminescu a avut un rol hotărâtor în valorificarea armoniilor pe care le ascunde limba noastră. Prin elaborarea unor opere artistice de valoare , aceste armonii devin un bun al tuturor, iar noile generații de artiști ai cuvântului nu fac decât să le sporească.

Bibliografie

Andriescu, Al. Locuțiuni și expresii populare în opera lui Sadoveanu. Stil și limbaj. Iași : Editura Junimea, 1977.

Angelescu, Mircea. Literatura română, Dicționar de opere. București, 2003.

Arvinte, Vasile. Normele limbii literare în opera lui Ion Creangă. Iași, 2008.

Badea, Mariana. Limba și literatura română. București, 2003.

Bădărău, Dan. Filozofia lui Dimitrie Cantemir. București, 1964.

Bercea, Livius Petru. Limbajul poetic arghezian. Timișoara, 1997.

Boldea, Iulian. Grigore Vieru- valoare și adevăr poetic. // Limba română, 2009, nr. 1-4, p. 84-86.

Bulgăr, Gheorghe. Eminescu despre problemele limbii literare. București, 1955.

Bulgăr, Gheorghe. Problemele limbii literare în concepșia scriitorilor români. București, 1966.

Caracostea, D. Arta cuvântului la Eminescu. Iași: Editura Junimea, 1980.

Caraman, Viorica -Ela . Grigore Vieru și retragerea în taină a prezentului. // Limba română. 2010, nr. 9-10, p. 113-125.

Chițimia, I. Mari cronicari moldoveni în istoria literaturii române. București, 1964.

Cimpoi, Mihai. Grigore Vieru, poetul. Chișinău: Editura Știința, 2010.

Ciobanu, Anatol. Reflecții lingvistice. Chișinău : Academia de științe a Moldovei, 2009.

Ciobanu, Ștefan. Istoria literaturii vechi. București, 1989.

Cioculescu, Șerban. Introducere în poezia lui Tudor Arghezi, 1946.

Codreanu, Theodor. Limba „stăpâna noastră„. // Limba română. 2010, nr.1-2, p.76- 80.

Corlăteanu, Nicolae, Purice, M. Schițe de istorie a limbii moldovenești literare. Chișinău, 1986.

Colăteanu, N. Despre sursele de formare a românei literare. // Limba română 2009, nr. 7-8, p.75 -79.

Coroban, Vasile. Pagini de critică literară. Chișinău, 1971.

Coșovei, Traian. Grigore Vieru- un spirit care a aprins cuvintele neamului românesc. În: Revista Limba română. 2009, nr, 1-4, p.29.

Cotelnic, Teodor. O lucrare meritorie despre neologismul eminescian. Limba română 2004, nr.9-10, p.74-79.

Crăciun, Gh. Istoria literaturii române. Chișinău, 2004.

Dan, Petre. Mica enciclopedie de cultură și civilizație românească. București, 2003.

Densușeanu, O. Notițe ale lui Dimitrie Cantemir.// Revista critică literară, nr.2, 1894.

Dimitrescu, F. Contribuții la istoria limbii române vechi. București, 1973.

Dominte, C. Observații asupra stilului sadovenian. // Limba română, 2003, nr.2-3, p. 104-116.

Dumitrescu, Suzana Carmen.Dimitrie Cantemir/ antologie, prefață, cronologie și bibliografie. București, 1997.

Elian, Al. Eminescu și vechiul scris rămânesc// Studii și cercetări de filologie, 1955.

Giosu, Ștefan. Dimitrie Cantemir, Studiu introductiv. București, 1973.

Irimia, Dumitru. Limbajul poetic eminescian. Iași: Editura Junimea, 1979.

Istrate, Gavril. Limba scrierilor lui Ion Creangă, Iași: Editura Princeps, 2012.

Ivănescu, G. Istoria limbii literare. Iași 1980.

Kozak, Mioara. Liniștea lacrimii. // Limba română. 2009, Nr.1-4, p. 253-256.

Kozak, Mioara. Discurs liric eminescian. Rețele lingvistice & câmp semantic. În. Revista Limba română. 2008, Nr. 1-2, p. 163-172.

Kozak , Mioara. Sara pe deal. Gramatica & poezie. // Limba română. 2007, nr. 4-6, p. 178-187.

Laudat, I. D. Studii despre Dimitrie Cantemir. Iași, 1974.

Lăudat, Ion D., Dragan, L. Dimitrie Cantemir: bibliografie întocmită cu ocazia sărbătoririi a 300 de ani de la nașterea lui Dimitrie Cantemir. Iași, 1973.

Marin, Vitalie. Stilistica verbului românesc. Chișinău : Editura Tehnica-Info, 2006.

Mărgineanu, Ion. Dintre cristale, Eminescu. Alba Iulia: Editura Altip, 2012.

Micu, D. Scurtă istorie a literaturii române. În 4 volume. Volumul II. Burești, 1980.

Minea, Ilie. Despre Dimitrie Cantemir : omul, scriitorul, domnitorul. Iași, 1926.

Munteanu, Ștefan. Expresia artistică a limbii populare în opera lui Ion Creangă în studii despre Ion Creangă. Vol II, Editura Albatros, București, 1973.

Musat, Maria, Boatca, Silvestru. Dimitrie Cantemir, Domnia lui Dimitrie Cantemir. Bucuresti, 1950.

Onu, Liviu. Studiu introductiv. Letopisețul Țării Moldovei. București, 1967.

Osadcenco, I. Constantin Negruți viața și opera. Chișinău, 1969.

Panaitescu, P. Dimitrie Cantemir: viata si oper. Bucuresti, 1958.

Panaitescu, P. Introducere. // Hronicul –Româno –Moldo- Vlahilor. București 1958.

Papu, Edgar . Din clasicii noștri. București: Editura Eminescu, 1977.

Petcu, V. Considerații privind contribuția lui M. Eminescu la dezvoltarea limbii literare. În: Analele Universității de Stat „B. P.Hașdeu”, Cahul, 2009.

Piru, Alexandru. Istoria Literaturii Române de la origini până la 1830. București, 1977.

Ruseev, E. Prinosul cronicarilor la cultura moldovenească.// Letopisețul Țării Moldovei. Chișinău, 1989.

Ruseev, E. Grigore Ureche. Notiță biografică. // Letopisețul Țărîi Moldovei . Chișinău, 2003.

Ruseev, E. Grigore Ureche. Studiu întroductiv. Studiu introductiv. // Letopisețul Țărîi Moldovei .- Chișinău, 2007.

Sadoveanu, M. Poezia populară. Iași : Editura Junimea, 1981.

Scarlat, M. Introducere în opera lui M. Costin. București, 2003.

Tanco, Teodor. Lumea transilvană a lui Ion Creangă. Iași: Editura Princeps, 2009.

Tvirțun, V. Studiu introductiv.// Dimitrie Cantemir. Chișinău, 2003.

Țaralunga, Ecaterina. Dimitrie Cantemir: contribuții documentare la un portret. Bucuresti, 1989.

Țepelea, G., Bulgăr, Gh. Momente din evoluția limbii române literare. București: Editura didactică și pedagogică, 1973.

Ursache, Petru. Grigore Vieru sau limba română. // Limba română, Chișinău ,2009, nr. 1-4, p.33-34.

Ursu, Tamara. Limba hronicului lui Dimitrie Cantemir. Chișinău, 1973.

Vaida, Petru. Dimitrie Cantemir și umanismul. București, 1972.

Vianu, Tudor. Arta prozatorilor români. Chișinău: Editura Hyperion, 1991.

Bahnaru, Vasile. Lexicul poe

ziei lui Grigore Vieru (Aspectul funcțional, stilistic și poetic). Academia de științe a Moldovei. 2013. http://www.diacronia.ro/en/indexing/details/A6689/pdfwww (vizitat 14.03.2015)

Draica, V., Draica D, Costache Negruzzi (1808 – 1868) și problemele limbii române.,

ww.uamsibiu.ro/publicatii/Conf-UAMS/2013%20Conf%20UAMS%20vol2%20web/2013%20Conf%20UAMS%20Vol2%2026%20Paper%20Draica.pdf (vizitat 21.12.2014).

Druță, Gheorghe. Mihai Eminescu, de straja la hotarul Limbii 21 ianuarie 2010. http://www.timpul.md/articol/mihai-eminescu-de-straja-la-hotarul-limbii-5966.html (vizitat 23.01 2015)

68. Iordan, Iorgu, Revista fundațiilor regale// Limba lui Eminescu, anul VII, N 7, 5 mai 1940, București. www.dacoromania ro ( vizitat 02.11.2014).

69. Istoria limbii române. http://tinread.usarb.md:8888/tinread/fulltext/cantemir/ist_lrom.pdf

70. Istrate, G. Neologismul latino-romanic în cadrul vocabularului limbii române. http://www.alil.ro/wp-content/uploads/2012/05/Neologismul-latino-romantic.pdf ( vizitat 23.12. 2014)

71. Melniciuc, Ion . Grigore Vieru între lacrimă și limba română. http://www.literaturasiarta.md/pressview.php?l=ro&idc=3&id=1895&zidc=2 (vizitat 12.03.2015).

72. https://www.lucrarelacomanda.ro/articole/particularitatile-stilului-amintirilor-copilarie-creanga/ ( vizitat 12.01 2015).

73.Umorul și limbajul lui Ion Creangă . [https://www.google.ro/#q=limbajul++++lui++ion++creanga ( vizitat 12.01 2015)

IZVOARE

1.Dimitrie Cantemir. Descrierea Moldovei. București, 1967

2. Dimitrie Cantemir. Hronicul Romano -Moldo-Vlahilor.Iași, 1836.

3. Ion Neculce. O seamă de cuvinte, Letopisețul Țării Moldovei. Chișinău, 1969

4. Miron Costin. Opere alese, editura științifică. București, 1967

5. Grigore Ureche. Letopisețul Țării Moldovei. Chișinău, 1971

6. Ion Neculce. Texte alese din Letopisetul Moldovii: O sama de cuvinte. Chișinău, 1971

7. Mihail Sadoveanu. Frații Jderi. București: Editura Prut Internațional, 2006.

8. Mihail Sadoveanu. Baltagul. Chișinău : Editura Prut Internațional, 2005.

9. Ion Creangă. Scrieri. Chișinău : Editura Litera, 1997.

10. M. Eminescu. Poezii. București :Editura Litera internațional, 2012.

11. Grigore Vieru. Acum și în veac. Chișinău : Editura Litera, 2000.