Conflictul Interior In Romanele Lui Liviu Rebreanu

CONFLICTUL INTERIOR ÎN ROMANELE LUI LIVIU REBREANU

In romanele psihologice, tema iubirii, a războiului și a intelectualului presupune, în viziunea lui Rebreanu mișcări lăuntrice, care iau amploare în tăcere, ascunzând pasiuni și mari conflicte dramatice. Conflictul în romanul lui Rebreanu, conchide Nicolae Manolescu este „acela dintre nevoia de opțiune personală și neputința de a rezista unor imperative exterioare conștiinței” 275. în relațiile interumane și în psihologia eonflictuală a personajelor, prozatorul a zugrăvit adevărate drame.

După Dan Mămică, protagonistul „cunoaște un raport specific între viața interioară și aceea din cotidian, în cuprinsul căreia modul său fundamental de exprimare rămîne acțiunea. Gestul plin de forță tinde să eludeze agitatele trăiri interioare, a căror exteriorizare este limitată la un cod social de înțelegere și accepțiune medii” 276. în opera lui Liviu Rebreanu, „eroii sînt predestinați. Și aproape nimic nu există în sine, ci în vederea unui scop știut de autor. Semnele predestinării sînt pretutindeni în jurul eroului, în biografia, în faptele sau în trăsăturile lui. El nu e liber, e manipulat. I se interzic hazardul, accidentalul, excepția, în fond singularitatea : căci împlinirea destinului îi impune iegea, necesitatea, generalitatea și în fond media. E o victimă a fatalității. In acest roman, nimic nefiind întâmplător, totul devine necesar : este o tiranie a semnificativului. Totul anticipează, avertizează. Nu e o lume a semnelor. Fiecărui erou (dar și cititorului) «i se fac semne»” 277 .

CONFRUNTAREA EXISTENȚIALĂ ÎN PĂDUREA SPÎNZURAȚILOR ȘI ÎN CIULEANDRA

Liviu Rebreanu și-a deplasat atenția din lumea externă a neînțelegerilor, în conștiința bolnavă a lui Bologa și a lui Puiu Faranga. În Pădurea spînzuraților, autorul înfățișează

Nicoiae Manolescu, op. cit., p. 192-193

Dan Mămică, op. cit., p .167

Nicolae Manolescu, ibidem, p. 166

cu mare forță, dramatismul luptei sufletești, dilema dintre cele două datorii, una stabilită de un jurământ militar, alta răbufnită din interiorul ființei, romanul fiind considerat de G. Călinescu, „monografia incertitudinii chinuitoare” 278.

„Dacă Ion era povestea căderii în inconștient, a prăbușirii în adâncurile fară de fund ale vieții instinctuale, Ciuleandra este istoria, cel puțin la fel de tristă, a ridicării spre conștiință. Ion al Glanetașului s-a pierdut din lume prăbușindu-se în abisurile lăuntrice ; Puiu Faranga s-a regăsit, obligat fiind de tragice întâmplări și de oameni să se uite în oglindă” 279. Forțat să lupte împotriva propriilor frați și mai ales împotriva propriei conștiințe, Apostol Bologa trăiește un conflict interior tragic, declanșat de sentimentul datoriei de cetățean. Romanul este o dramă a omului pus în fața unui destin necruțător, iar cele două planuri ale sale, unul al tragediei războiului și altul, al dramei psihologice se întrepătrund.

Romanul analizează „drama care rezultă din tensiunea opoziției conștiinței umane față de imperativul «datoriei » exterioare conștiinței ; drama produsă de ciocnirea

preceptelor abstracte privitoare la datorie cu impulsuri de nestăvilit ale «inimii»”280

Pădurea spînzuraților prezintă criza de conștiință a lui Apostol Bologa, romanul fiind „construit pe un conflict dureros” 281, iar Ciuleandra face cunoscut cazul confruntării brutale a personajului cu propriul adevăr. Este tratat cazul unei crime, săvârșită sub impulsul nebuniei lui Puiu Faranga, transmisă după legile unui destin necruțător. De la începutul romanului se observă un mister „care ne însoțește ca o umbră plină de taină, tulburătoare” 282.

Cele două personaje, Apostol și Puiu, constrânse să se întoarcă asupra propriilor lor fapte și trăiri, sfârșesc prin a nu mai putea exista în afara acestor încercări de descifrare a subconștientului. Ion Vlad observă „o pătrundere spre coșmarurile și obsesiile conștiinței, spre lumi apocaliptice, agonice ale minții” 283. Pentru Apostol, evenimentele tragice din

G. Călinescu, op. cit., p. 650

Petre Mihai Gorcea, op. cit., p. 183

Lucian Raicu, op. cit., p. 119

Ov. S. Crohmălniceanu, Realismul dur, în voi. Literatura română între cele două războaie mondiale, voi. I, București, Editura Minerva, Ediție revăzută, p. 286

Perpessicius, Li viu Rebreanu : Ciuleandra, în Opere, 3, Mențiuni critice, București, Editura Mmerva, 1971, p. 62-63

Ion Vlad, Recitind Pădurea spînzuraților, în voi. Lectura romanului, Cluj-Napoca, Editura Dacia, 1983, p. 29

primul război mondial schimbă conținutul noțiunilor de viață, moarte, iubire și datorie. Autorul aduce în prim plan o criză de conștiință a unui intelectual, ale cărui principii morale solide se clatină, din cauza realității dure pe care o trăiește. Dovedindu-se un excelent observator al gândurilor confuze, prozatorul coboară în straturile profunde ale conștiinței personajelor, urmărindu-le destinul, chiar din primul capitol, iar drama, care declanșează mecanismul obsesiei începe să se configureze, imediat după execuția lui Svoboda, în cazul lui Apostol, iar pentru Puiu, după uciderea Mădălinei. Apostol e „supus crizei și dislocării lăuntrice, nu este un individ dilematic «de la natură», ci dimpotrivă, ca mai toți eroii lui Rebreanu, o structură robustă, cu instincte puternice, dotat cu un simț infailibil al adaptării la viață. Și deci cu atît mai greu de conceput într-o situație problematică, cu atît mai greu de dislocat și de năruit” 284.

Atmosfera tristă a zilei de toamnă, în care moare Svoboda este în concordanță cu starea dezolantă în care se află personajele. Ploaia, vântul, cimitirul militar, sârma ghimpată deschid simbolic drumul în conștiința lui Bologa. Soldații nemulțumiți, fiindcă sunt obligați să facă pe groparii în acest război, cenușiul din jur, mormintele, vântul aspru, care anunță iarna, sunt elemente care-1 vor afecta mai târziu pe Bologa. Spânzurătoarea, amenințându-i ca un dușman „întindea brațul” 285, încercând să-i cuprindă pe toți. Pentru că există un acord perfect între „momentul psihologic și manifestările diverse ale naturii” 286, acest peisaj dezolant, arborii desfrunziți, întunericul greu strecoară în suflet deznădejde și spaimă, împovărând trăirile soldaților. Aduși aici împotriva voinței lor, ca să vadă execuția, „în uniforme murdare, cu miros greu de tranșee”, oamenii au „fețe tăbăcite de război și schimonosite…”. Dezordinea gândurilor, repetarea unor cuvinte cu valoare de simbol, datoria, lumina din privirea condamnatului, legea, iubirea, natura rece de toamnă contribuie la zbuciumul dramatic din conștiința personajului.

Apostol Bologa, după execuție începe să aibă mustrări de conștiință, fiindcă aceasta a fost atinsă „de sentimentul vinovăției” 287. Puiu începe să aibă remușcări, în liniștea

Lucian Raicu, op. cit., p. 118

Toate citatele sunt reproduse după Liviu Rebreanu, Opere, 5, ediție critică de Niculae Gheran, addenda de Cezar Apreotesei și Valeria Dumitrescu ; Pădurea spînzuraților, București, Editura Minerva, 1972

285 Elena Dragoș, op .cit., p. 200

287 Lucian Raicu, ibidem, p. 121

dezarmantă de după crimă, fiindcă a observat în ochii Mădălinei, un dispreț „ca o mustrare nesuferită”. El se simte dezorientat și din cauza elementelor înconjurătoare : blana de urs, care „îl privea căscînd gura către el, amenințător” și două buturugi, care „se întindeau mînioase ca niște limbi de balaur”. Razele becurilor îl ard și atunci are revelația adevărului, faptul că a ucis fară motiv : „îmi vîjîiau urechile și mi se părea că ea țipă și mă insultă, nu știu de ce mi se părea. în același timp îmi dădeam totuși seama că ea tace, că n-a scos un cuvînt, că doar se uită la mine, poate puțin mustrător, în sfârșit…Poate că privirea ei s-a schimbat în sufletul meu în țipătul acela care-mi vîjîia mereu în timpane, știu eu…nu știu…Și atunci n-am mai putut îjadura țipătul și m-am năpustit asupra ei…Voiam să-i curm țipătul ca să nu-mi spargă urechile sau nu știu…Iar ea, uluită de gestul meu, nu s-a clintit din loc și nici nu s-a apărat. Dacă s-ar fi apărat, desigur mi-aș fi revenit și nu s-ar fx întâmplat nimic…Dar nu s-a apărat și asta m-a înfuriat mai tare…și…și…furie, furie…”. Aceasta este justificarea gestului, în urma faptelor săvârșite, înțelege în cele din urmă, că de fapt, și-a dorit „să înăbușe un răspuns de care se temea”. El are revelația unui eșec al vieții, iar crima pe care o comite „este sinonimă și cu încercarea de suprimare a fricii față de propriul eu” 288, după cum susține Dan Mănucă.

Nenumărate gânduri se ciocnesc în mintea lui rătăcită. Teama „că a stins o viață omenească i se răsucea în suflet ca un pumnal”, iar dorința lui cea mai mare este „de a nu înțelege ce s-a întâmplat, simțurile, glasul și inima fiindu-i înghețate de spaimă, liniștea înăbușitoare îl apăsa, coborârea în sine mult mai vertiginoasă, iar adevărul mult prea grav”. Puiu este într-o stare confuză, ca și Apostol, care după ce obține decorații în Galiția și Italia, mândru că face parte din tribunalul militar care-1 osândește pe ceh, este cuprins treptat de spaima care îl macină, și care îi pătrunde în suflet. Personajul principal se definește în raport cu Klapka, a cărui comportare anunță un personaj dilematic. Bologa și Klapka „pot fi cele două fețe egale ale aceluiași individ, ale Omului aflat în situația-limită a războiului” 289. Părerile sunt divergente la început, fiindcă Apostol încercase o justificare a faptelor sale, care au dus la execuția lui Svoboda : „A fost de un cinism într-adevăr nemaipomenit. N-a deschis gura toată vremea și n-a vrut să răspundă

288 Dan Mănucă, op. cit., p. 101

289 îoana Both, « Vina» lui Klapka, în voi. Liviu Rebreanu după un veac Evocări Comentarii critice Perspective străine Mărturii ale prozatorilor de azi O carte gîndită și alcătuită de Mircea Zaciu, Cluj-Napoca, Editura Dacia, 1985, p. 222

măcar la întrebările președintelui…Ne-a privit sfidător, pe rînd, cu un fel de dispreț falnic…Chiar sentința de moarte a primit-o zîmbitor și cu niște ochi…”.

Momentul execuției reprezintă factorul declanșator al procesului de conștiință, evenimentul capital în evoluția ulterioară a lui Apostol și „interiorizarea aduce aceeași intensificare existențială bruscă, absentă anterior” 290.

Procesul de autocunoaștere este traumatizant. Drama lui Puiu se mută în plan psihologic din cauza faptelor exterioare. El rezolvă zbuciumul interior printr-o crimă și observăm astfel, prima manifestare a bolii psihice. în opinia lui Dan Mănucă, această crimă „marchează momentul de criză manifestă ^psihicului, momentul de totală ruptură între instanțele mărginașe, șinele instinctual și supraeul moral, într-o clipă în care capacitățile de autocontrol și adecvare la realitate ale eului narcotizat prin beatitudine

narcisiacă sunt suspendate”291

Apostol mărturisește teoria propriilor concepții, astfel că legea și datoria „sunt valabile numai pînă în clipa cînd îți impun o crimă față de conștiința ta (…), nici o datorie din lume n-are dreptul să calce în picioare sufletul omului”. In opinia lui Ov. S. Crohmălniceanu, „Bologa nu poate suporta însă starea de conștiință. Nevoia

permanentă de iluzie îi dictează toate tribulațiile”292

Călăuzit de sentimente nobile, căpitanul Klapka nu-și dorește acest război care ucide energii, iar dovezile în favoarea condamnării nu au nicio importanță „cînd e vorba de o viață de om…”. Pentru Apostol, dimpotrivă, „războiul e adevăratul generator de energii ”, cel care l-a „smuls din mijlocul cărților, de la Universitate…”, facându-1 să trăiască într-o altă lume, cu toate că el „sîngera sufletește pe fronturile pe care lupta” 293. La execuție, simte că, „..gîtul îi era uscat și amar, iar inima i se frămînta într-o emoție aproape dureroasă” și nu găsește explicația necesară pentru această neliniște. Siguranța lui începe să se clatine în momentul în care „privirea i se lipise pe fața condamnatului. își auzea bătăile inimii ca niște ciocane, și casca îi strîngea țeasta ca și cînd i-ar fi fost mult prea strîmtă și îndesată cu sila” ,

Ov. S. Crohmălniceanu, Timpul interior al lui Liviu Rebreanu , în voi. Cinci prozatori în cinci feluri de lectură, București, Editura Cartea Românească, 1984, p. 80

Dan Mănucă, op. cit., p. 80

Ov. S. Crohmălniceanu, ibidem, p. 87

Perpessicius, Liviu Rebreanu : Adam și Eva, în Opere, 2, Mențiuni critice, București, Editura pentru Literatură, 1967, p. 283

De teamă este cuprins de la începutul romanului, și Puiu, care își sugrumă soția, fară vreun motiv anume, își amintește doar cum s-a trezit cu mâinile încleștate pe gâtul ei, strigând imperativ acel „Taci…”. El este obsedat de privirea Mădălinei și de țipătul ei, existent doar în mintea lui. Romanul nu urmărește cursul unei anchete, ci înfațizează evoluția unui proces sufletesc, a unei căutări de sine a personajului, care își retrăiește existența. în acest sens, G. Călinescu, observa că „ Materia romanului o formează această trecere treptată de la logica aparent normală la conduita și ținuta demențială” 294

Tatăl său „primește pe ucigaș cu o totală absență morală, cu un liniștit dezinteres pentru victimă, socotind toată întîmplarea neplăcută-și atît-pentru Puiu Faranga și primejdioasă prin posibilul scandal ce l-ar provoca dezvăluirea adevărului” 295. Romanul urmărește continua degradarea psihică a lui Puiu. Pentru Dan Mănucă, „Faranga dezvăluie în cel mai înalt grad aptitudinea protagonistului rebrenian de a ieși cu propria-i voie din real, de a colinda universul ipotetic al lui «dacă» și a-i ispiti prețul”296

Mădălina fusese ucisă într-o criză de nebunie de acest vlăstar boieresc, Puiu Faranga, iar tatăl său, împreună cu prefectul de poliție caută să-și salveze fiul de acest asasinat, sperând să obțină un certificat de iresponsabilitate, în urma internării acestuia.

Pe Bologa, numai întâlnirea cu camarazii îl ajută să elucideze motivul spaimei și implicit, cauza dezertării lui Svoboda, pentru că „o mirare neînțeleasă îi clocotea în creieri”. El este contrariat de faptul, că acesta n-a căutat să se eschiveze, să-și argumenteze fuga sau să caute o cale de salvare, ci doar a strigat prompt: „Vreau să mor mai repede”, încercând să scape de privirile iscoditoare ale celorlalți. Obsesia vinovăției devine tot mai chinuitoare, încrederea în sine însuși începe să i se clatine, cu toate că încearcă să le arate celor din jur, justețea sentinței. începe și el să observe neconcordanța între teoria sa despre patrie și realitatea crudă pe care o trăiește în război.

Intâlnirea cu Klapka a jucat un rol hotărâtor în evoluția lui Apostol Bologa. Pe parcursul întâlnirii dintre cei doi, acesta îl face să se simtă „rușinat și umilit”. Metafora din titlul romanului Pădurea spînzuraților va fi explicată de căpitan, ale cărui povestiri din Cehia, în care ofițerii cehi patrioți au fost uciși de regimul austro-ungar, l-au impresionat pe Bologa. Inițial, tânărul locotenent își exprimă indignarea pentru fapta

G. Călinesu, op. cit., p. 651

Lucian Raicu, op. cit., p. 180

Dan Mănucă, op. cit., p. 13

dezertorului, astfel că prima zguduire a concepțiilor despre război a avut loc tocmai atunci, când păreau mai trainice. Verificând trăinicia spînzurătării lui Svoboda este surprins de privirea condamnatului, în ochii căruia, „se aprinse o strălucire mîndră, învăpăiată, care parcă pătrundea pînă în lumea cealaltă…”

Imaginea despre război a lui Apostol va fi zdruncinată după execuția cehului. Deși este convins că își îndeplinește datoria, „simți limpede că flacăra din ochii condamnatului i se prelinge în inimă ca o imputare dureroasă…”, iar „privirea își păstra strălucirea însuflețită, parcă nici moartea n-ar fi fost în stare s-o întunece sau s-o nimicească…”. Condamnarea lui Svoboda marchează creșterea tensiunii lăuntrice, în conștiința lui facându-și loc, o întrebare nouă, care-i transmite sentimentul îndoielii. Vinovăția devine tot mai apăsătoare și autorul știe „să găsească firul incertitudinilor și dilemelor, al contrarietăților și stărilor obsesive, al asprelor dispute interioare și al deciziilor capitale” 297.

Romanul folosește câteva simboluri care vor deveni adevărate obsesii, spânzurătoarea, datoria și lumina. Apostol nu iese învingător din discuția cu căpitanul, simțindu-se din ce în ce mai pustiit, „de la el află că a lăcrimat la execuția iui Svoboda ; tot Klapka e cel ce îi trezește conștiința amorțită sub falsa siguranță” 298. Mândria ciudată din privire, pe parcurs va fi văzută ca o pedeapsă pentru indiferența lui. Amintirea condamnatului este forța care-i va călăuzi propriul destin. Obsesia privirii devine semnul unui dezechilibru și al pierderii personalității. Klapka, analizând ochii spânzuraților a descoperit că ei „străluceau cumplit, ca niște luceferi prevestitori de soare și atît de măreț și cu atîta nădejde, că toată fața lor părea scăldată într-o lumină de glorie”.

Pentru Lucian Raicu, personajul „are de înfrînt glasul conștiinței superficiale, al «datoriei», la slujirea căreia se angajase, al «lealității» în accepția obișnuită a cuvîntului. Pentru a deveni «moral» în substanță, el trebuie să fie «imoral» față de legea curentă, să o «trădeze», să suporte disprețul celor «leali», celor «morali», celor rămași la datorie, celor care îl privesc ca pe un trădător” 299.

Anticipând destinul lui Apostol Bologa din titlu, întrezărim finalul inevitabil al vieții sale. Expresia de pe chipul lui Svoboda , care „săruta lacom crucea din mîna preotului” și

Al. Săndulescu, op. cit., p. 107

Ioana Both, op. cit., p. 220

Lucian Raicu, op. cit., p. 367

care și-a potrivit singur lațul în jurul gîtului, îl uimește pe Bologa și-i provoacă un puternic dezechilibru interior, prin faptul, că „părea să vestească oamenilor o izbândă mare”. El încearcă în zadar să-și câștige liniștea, iar pentru că n-a înțeles lumina din ochii condamnatului, apelează la concepțiile sale, ce păreau solid înrădăcinate : „pedeapsa…crima…legea”, și conchide că flecare individ „își face datoria cum crede (…), căci mai presus de om e statul”.

Privirea „transmite ceva din caracterul obsesiv, necesar al comunicării” 30°, mai ales a condamnatului, înaintea execuției sale sub ștreang, imagine, care îi va zdruncina liniștea sufletească și nu-1 va părăsi până la moarte.

Liviu Rebreanu prezintă frământările conștiinței lui Bologa, dezvăluindu-le și cea mai fină nuanță. Zbuciumându-se între două spânzurători, a lui Svoboda și a lui, mustrarea invadează conștiința lui Apostol. în lupta dintre luciditate și suflet se dovedește a fi un neputincios. Discuția de la cantină, despre demnitatea celui condamnat, la care participă cehi, polonezi și ruteni, privirile reprobatoare, pe care i le aruncă ceilalți, strecoară în sufletul lui Bologa sentimentul de vinovăție, și mai nuanțat. Coboară din ce în ce mai mult în sine și descoperă că nu mai este stăpân pe nimic. întunericul îl cuprinde încetul cu încetul. Este măcinat de nenumărate frământări, iar cele trei obsesii, a luminii, a ochilor și a iubirii nu-1 ajută să-și găsească echilibrul. „Sondajul psihologic trece de zonele imediat perceptibile și pătrunde în straturile abisale ale sufletului” .301

La început, el este un ins copleșit de sentimentul „datoriei”. Klapka este cel care „i-a picurat în inimă îndoielile” 302. Pentru Bologa, el este „pricina apăsării ce-i încovoia sufletul”, și „cele două personaje se află, într-o situație de interdependență, consfințită de apelativul «frate » acordat de Klapka într-un alt moment” 303.

Devorat de întrebări, gândurile se năpustesc asupra lui din toate ascunzișurile creierelui, iar în urechi îi răsună cântecul ordonanței, care îi trezește amintiri de la Parva, de pe Valea Someșului. Se simte copleșit, ca după o muncă istovitoare : „Bologa simțea cum îi tremură genunchii. I se părea că duce în spinare o piatră de moară. Și inima îi era atît de sîngerată și totuși atît de plină de o dorință mare, că îl tortura o trebuință sfîșietoare

Dan Mănucă, op. cit., p. 120

Ov. S. Crohmălniceanu, Realismul dur, în voi. Literatura română între cele două războaie mondiale, voi. I, București, Editura Minerva, Ediție revăzută, 1972, p. 291

Ioana Both, op. cit., p. 216

ibidem, p. 220

să vorbească, să se explice”. Convins că are dreptate, că a condamnat un dezertor, momentul execuției îl schimbă total.

Căpitanul Klapka, locotenenții Varga, Gross, procurorul și plutonierul, ca și ultimul soldat, aghiotantul generalului Karg au dreptul de a-și exprima opinia față de război, inclusiv despre idealurile sociale și morale „după propria voință sau ca urmare a stării de «minorat» în care ei se găsesc ca indivizi într-o societate a cărei ordine internă nu ei o hotărăsc, incapabili de libertatea de acțiune pentru schimbarea ei, ca și cum ei înșiși ar fi înfaptuit-o” 304 .

Referindu-se la execuția lui Svoboda, toți fac front comun împotriva lui Bologa.. Această condamnare îi apasă sufletul, ca și când ar fi participat la o faptă nedemnă, rușinoasă. Nu ripostează în niciun fel în fața colegilor, care-1 condamnă, dar conștiința îi este tot mai tulburată din cauza propriei culpabilități. îi este teamă să rămână singur cu propriile gânduri. Frica îl chinuiește neîncetat, iar vorbele îi sunt nesincere. Monologul interior configurează destinul tragic al personajului.

Ochii condamnatului îl urmăresc permanent pe Apostol. Deși își spunea, că el și-a făcut doar datoria, totul se năruie în inima lui și caută „să se elibereze de obsesia sa, de povara remușcărilor…” 305. Simte o adâncă nevoie de disculpare. Numai doina soldatului îi mai alină tristețea și îl face să se întoarcă în timp, aducîndu-i aminte de casa părintească. Tensiunea tragică de care este cuprins îl macină și-l îndreaptă spre moarte.

Bologa este definit de-a lungul romanului prin raportare la celelelte personaje : Varga, Gross, care afirmă că Svoboda „a încercat să se smulgă din murdărie”, Cervenco „în care plîngea veșnic o suferință tainică”, doctorul Meyer. Pentru Cervenco, patria înseamnă moarte, dar în doi ani de război, refuzase să împuște niște bieți oameni ca și el, superiorii lăsîndu-1 în pace, crezîndu-1 „cam scrintit”. Convins că omul deține supremația în întregul univers și statul ucide tot, reproșurile vin și din partea lui. Este încărcat de ură și așteaptă clipa răzbunării, afirmând în fața lui Varga, că el niciodată nu și-ar ucide un camarad : „-Nimic nu e mai presus de om ! se ridică atunci Gross, grăbit, ca nu cumva să-i ia cineva vorba. Dimpotrivă, omul e mai presus de orice, mai presus chiar de întreg

Eugen Todoran, Romanul «crizei», în voi. Liviu Rebreanu după un veac Evocări Comentarii critice Perspective străine Mărturii ale prozatorilor de azi O carte gîndită și alcătuită de Mircea Zaciu, Cluj-Napoca, Editura Dacia, 1985, p. 201-202

Lucian Raicu, op. cit., p. 120

universul ! Ce-ar fi pămîntul fară de omul care să-l vadă, să-l iubească, să-l măsoare, să-l înconjoare ?…Ca și pămîntul, universul numai prin om a devenit o realitate interesantă”.

Acești ofițeri de naționalități diferite, cehi, evrei, ruteni, unguri, croați, români își dau și ei seama de lupta injustă în care fuseseră târâți și interpretează diferit datoria lor, realizând că în război, toți sunt doar soldați. Rebreanu „reduce analiza la problematica lui Bologa și respectiv a celor de o seamă cu el, a oamenilor cărora poziția avantajoasă socială le dicta sentimentul datoriei…” 306 .

Gross, convins că „ Omul e centrul universului, fiindcă numai în om materia a ajuns la conștiința propriului său eu, a ajuns să se cunoască !…” rabdă în tăcere, fiindcă nu i-a „sosit încă vremea”, dar la momentul oportun amenință că va fi „cumplit” : „Acuma primesc ordinele, crîcnesc din dinți și execut…nu mă plîng și nu plîng pe nimeni, ci adun picăturile de ură pentru ziua care va veni negreșit, care se apropie !…”.

El condamnă crimele întreprinse în numele așa ziselor legi ale războiului. Țăranii români sunt spânzurați direct de copaci, pentru că au îndrăznit să-și are ogoarele din preajma frontului. în acest sens, Ov. S. Crohmălniceanu sublinia că : „Nici o «datorie» nu-i lega de statul care-i oprima pe toate căile. Asuprirea socială se împletea pentru ei cu cea națională și oamenii nu vedeau absolut nici un motiv pentru care și-ar ucide frații, dar nici pentru care ar ucide alți țărani și muncitori cehi, ruteni sau polonezi” 307. Starea de spirit de pe front este redată de Gross, care își face cunoscute ideile tuturor : „Statul !…Statul care ucide L.în spate statul nostru, în față statul dușman și la mijloc noi, cei osîndiți să murim ca să asigurăm huzureala cîtorva tîlhari care au pus la cale măcelul milioanelor de robi și inconștienți !”. în discuția contradictorie despre Dumnezeu și despre oameni, Gross îl acuză de fățărnicie pe Apostol, fiind de părere că sub dragostea sa pentru divinitate se ascunde de fapt un șovinist.

Există și o imagine a frontului, redată de peisajul întunecat din timpul nopților reci de toamnă, cînd plouă pătrunzător și vântul îți taie răsuflarea, cînd soldații dispar prin tranșee și văzduhul aduce moarte. Spaima din conștiința oamenilor, a căror personalitate este anihilată complet, îi face incapabili să-și mai ordoneze gândurile. Pe acest fond

Ov. S. Crohmălniceanu, Liviu Rebreanu, București, Editura de Stat pentru Literatură și Artă, 1954, p. 71-72

ibidem, p. 72

cunoaștem conflictul din sufletul lui Apostol, pentru că în el „acționează o umanitate mai cuprinzătoare, din care se și nasc remușcările” 308.

Acesta regretă participarea la condamnarea cehului Svoboda și se îndreaptă ca un halucinat spre spânzurătoare. Comportarea aceasta e urmărită coborând în zonele cele mai adânci ale sufletului său. în momentele grele pentru Apostol, Klapka îi este alături, un personaj cu „un rol fundamental în sensibilizarea conștiinței lui Bologa și în ilustrarea unui aspect și mai întristător al dramei «datoriei»” 309. Acesta îi mărturisește cum trei ofițeri din regimentul Iui fuseseră prinși cu planuri și cu hărți, când intenționau să dezerteze. El a renunțat în ultima clipă, din cauza unei scrisori, pe care o primise de acasă și care I-a determinat să-și schimbe hotărârea. Colegii lui nici măcar nu l-au disprețuit, l-au privit cu indiferență, lăsându-1 cu propriile temeri. A participat chiar la execuția lor, privindu-i în ochi, mulțumit că a reușit să-și salveze viața, în ciuda proceselor de conștiință, pe care le avea.

Klapka relatează că a văzut pe frontul italian un tablou îngrozitor : „în fiecare copac atîmau oamenii, agățați de crengi, cu capetele goale și cu tăblițe de gât pe care scria «trădători de patrie» în trei limbi pentru a servi ca model multor militari, care l-a făcut să exclame : «Asta-i pădurea spînzuraților»”.

Discuțiile purtate între ofițeri la popotă îl zguduie într-atît pe Apostol, încît toate concepțiile formate până atunci, devin ridicole privind „concepția de viață”, ce rămâne numai „o formulă neroadă”, de care începe se se rușineze.

Căpitanul, martorul faptelor lui Bologa, îl ajută la „eliberarea din tensiune, din apăsarea propriei conștiințe” 31°. Este și el un suflet chinuit, care se apropie de Bologa, dorind să i se destăinuie și să-și descarce sufletul de povara care-1 apăsa. Familia și gândul întoarcerii acasă îl ajută să trăiască și să uite de toate relele războiului Fiind o fire predispusă la frământări interioare, Apostol trebuie să se adapteze sau să dispară și intră într-o criză de moralitate, care-1 va tortura și-l va omorî. Bologa crede într-o ordine interioară, întorcându-se mereu spre sine, spre a găsi rezolvarea conflictului. Pentru el, ochiul, privirea, lumina exprimă suferința. Mircea Muthu sublinia că în „topografia universului românesc ochiul este axul, el constituie «punte» de

Lucian Raicu, op. cit., p. 128

Al. Săndulescu, op. cit., p. 91

Lucian Raicu, ibidem, p. 121

comunicare între un aici și un dincolo, între eul biografic și cel mitic și asta mai ales prin asocierea motivului luminii ca ipostază sensibilizatoare a sufletului” 311

Rebreanu îl prezintă pe Apostol prin prisma a două timpuri : trecutul, înfățișat prin retrospectiva asupra copilăriei personajului, și prezentul, ultima parte a vieții, în care simțindu-se vinovat de condamnarea lui Svoboda, se îndreaptă spre spânzurătoare.

Bologa primise o educație severă, cu caracter religios. Imaginile copilăriei, evlavia mamei cu dragostea și religiozitatea ei, convingerile absolute ale tatălui său, fiu de memorandist, sunt elemente prin care cunoaștem lumea subiectivă a lui Apostol.

El crezuse că are noțiuni morale solide, în ceea ce privește convingerile și atitudinile, dar luând contact cu o nouă realitate, aceste valori capătă un alt sens.

Există mereu un conflict între datoria de cetățean și sentimentul de român. Zbuciumul intens îl conduce la decizii fatale. Elementele biografice precum amănunte despre părinți, educația primită în familie, evoluția sufletească, ideea datoriei văzută ca suport pentru viață, anunță soarta sa tragică. în copilărie avusese crize mistice, a simțit cum „se limpezea o privire vie, infinit de blândă și de măreață, care parcă pătrundea în toate adâncurile și ascunzișurile…” . Credința ca „o punte vie peste prăpăstiile dintre sufletul zbuciumat și lumea plină de enigme și mai cu seamă între om și Dumnezeu” s-a înfiripat în sufletul său, de mic.

In absența tatălui arestat, mama sa îl crește pe Apostol într-o atmosferă a supunerii față de dogmele religioase, așa că la vârsta de șase ani, copilul are viziunea lui Dumnezeu care apărea „ca o lumină de aur orbitoare”.

Tatăl său îi spusese să nu uite niciodată că este român, idee care l-a călăuzit de-a lungul întregii vieți, ajutându-1 în momente grele pentru el, decisive. Bologa a fost fascinat de personalitatea părintelui său. Moartea aceastuia îi provoacă o criză profundă, care coincide cu pierderea credinței în divinitate. Dezorientarea, frica pun stăpânire pe el din acel moment. Cu o educație religioasă, mereu în conflict cu divinitatea, a ajuns pe front mai degrabă dintr-o ambiție, pentru a-i dovedi logodnicei sale, Marta, fiica avocatului Domșa, vitejia.

311 Mircea Muthu, op. cit., p. 78

El „venea cu o ereditate strălucită” 312. Bunicului din partea mamei, „vrednic urmaș al fostului subprefect din vremea revoluției și domniei lui Avram Iancu”, îi poartă un profund respect, ca și altui strămoș patern, care își găsise moartea pe roată.

Rămas orfan de tată în clasa a V-a de liceu, Apostol se zbate între religie și ateism, întâile amintiri ale lui se legau de un Dumnezeu, care aducea oamenilor bucurii, nu numai pe pămînt, dar mai ales în cer. Petrecându-și primii ani din viață în târgușorul Parva, de pe Valea Someșului, pleacă apoi la liceul din Năsăud și refuză „cariera preoțească” optând pentru fîlosofie, cu „dorința de a cunoaște, de-a găsi răspunsuri precise la toate întrebările tulburătoare”. Marfa Bologa, încredințată că Dumnezeu „a arătat astfel calea pe care trebuie să meargă băiatul în viață” este decepționată de hotărârea lui Apostol. La Universitate se face repede plăcut, profesorul de fîlosofie înțelegând repede că „un adevăr absolut, în dosul căruia să nu mai fie nimic, în care să se cuprindă și să se lămurească chiar și neantul…” e greu de găsit. Bologa „va reacționa într-un anumit fel, și totdeauna în spiritul vieții, purtat de logica destinului său”313

Deși este convins de trăinicia convingerilor sale, totuși este „Ros pînă în temelii de îndoieli”. Mama sa încearcă să-l aducă la realitate, spunându-i că în război „nimeni nu mai e stăpîn pe nimic” și „moartea și groaza stăpînesc” toți oamenii.

După ce a ieșit din închisoare, tatăl său s-a implicat în educația lui Apostol, considerând că trebuie crescut cu niște percepte morale solide, propunîndu-și să facă din el „un om și un caracter”, veghind cu mare grijă, „cu severitate” evoluția băiatului. Pierderea tatălui a fost apăsătoare și cu sufletul zdrențuit de îndoieli, sigur că și-a pierdut rostul în lume, își regăsește echilibrul cu greutate, călăuzit de îndemnul acestuia : „Să năzuiești mereu a dobândi stima oamenilor și mai ales pe a ta însuți. De aceea sufletul tău să fie totdeauna la fel cu gândul, gândul cu vorba și vorba cu fapta, căci numai astfel vei obține un echilibru statornic între lumea ta și lumea dinafară ! Ca bărbat să-ți faci datoria și să nu uiți niciodată că ești român !…”. Nicolae Balotă afirmă că „asupra existenței eroului său va plana, pînă la sfârșit, umbra tatălui”314.

Al. Săndulescu, op. cit., p. 86

Lucian Raicu, op. cit., p. 120

Nicolae Balotă, op. cit., p. 27

„In timp ce Faranga vine cu o ereditate încărcată, care generează crima pasională, Bologa parcurge un întreg proces de conștiință până să ajungă la obsesie” 315. în Ciuleandra, tatăl lui Puiu ia hotărârile în locul lui, în orice împrejurare. Faranga Policarp, un om cu demnitate, fost ministru de justiție, indignat că fiul său a putut săvârși o crimă, luptă totuși să-și scape fiul de închisoare. Dezonoarea îl înfioară, pentru că „ar însemna terfelirea definitivă și pentru totdeauna” a acestui nume. Astfel face tot posibilul pentru a-1 scoate de sub incidența legii, fiind convins că „dacă totuși un Faranga a săvîrșit o crimă de rînd, n-a putut-o face decît din nebunie ! Un moment de nebunie criminală e admisibil într-un neam al cărui sînge, prin vechime, s-a sărbezit sau s-a îngroșat prea mult…”. Familia Faranga încercase să se opună destinului, socotind că scapă de ereditatea obosită a lui Puiu, dacă îl căsătorește cu o fată de la țară.

Ion Simuț crede că „Drama lui Faranga alunecă, de fapt, într-un conflict cu realitatea, particularizat într-o acută intoleranță. El nu poate accepta să fie un simplu instrument pentru refacerea vitalității familiei, un agent programat să îndrepte ereditatea. El se va simți confiscat ca individualitate de o asemenea misiune și, cu voia sau fară voia lui, se declanșează mecanismele de apărare, de sustragere, care, în fond, îl conduc spre dezastru” 316.

Puiu simte nevoia de a-1 condamna pe tatăl său, pentru că a vrut urmași mai solizi decât fusese el: „Ei bine, zice că neamul nostru e condamnat să se stingă fiindcă de atîtea generații nu și-a mai împrospătat sîngele și că împrospătarea se poate face prin amestecul cu un sînge nou, sănătos, tînăr plăsmuit cu pămîntul…Rrrr…Și așa, cum eu eram singurul Faranga, eu aveam datoria să mă sacrific pentru neam și să mă însor cu o fată de la țară pe care mi-o va alege dînsul la timp”. Pentru Faranga, „soția corespundea planului de împrospătare a neamului”317

Zbuciumul interior al lui Apostol din Pădurea spînzuraților crește în intensitate la moartea părintelui său, când a simțit un gol imens și astfel, și-a dat seama că a pierdut „pe Dumnezeu”. Simțind „cum i se dărîmă în suflet, cu zgomot îngrozitor, o clădire veche, cu temelii ca rădăcinile stejarului”, echilibrul său a fost zdruncinat temeinic. Ca student, cu sufletul plin de îndoieli, caută certitudini în știința, care crede că îi poate oferi

Al. Săndulescu, op. cit., p. 101

Ion Simuț, op. cit., p. 329

Lucian Raicu, op. cit., p. 182

„un adevăr absolut”. Aici își formează o nouă concepție de viață, conștient de faptul că „omul singur nu e cu nimic mai mult decît un vieme…Numai colectivitatea organizată devine o forță constructivă”. Personajul se auto iluzionează de fiecare dată , trăind intens stări de deznădejde. La el surprindem „toate fazele de îmbolnăvire ale sufletului” 318.

Tatăl lui Apostol îl formează pe Bologa, pe când, Puiu are o viață hotărâtă de alții, până și căsătoria fusese aranjată de tatăl său, prin cumpărarea unei fete de la țară. încercând să împiedice stingerea neamului său, bătrânul Faranga își împinge fiul, prin această căsătorie spre nebunie. Apoi, ca să-l scape de închisoare îl trimite într-un sanatoriu de boli nervoase, încât îl condamnă definitiv, pentru că în loc de liniștea de care ar fi avut nevoie, boala se agravează. Faranga o smulge pe Mădălina din vârtejul horei, reușind astfel, prin acest mariaj să schimbe sângele îngroșat al familiei boierești. Gândul că a fost achiziționată ca un obiect, o face pe Mădălina să se comporte cu o anumită detașare față de toți. Fusese educată în Elveția, Franța și Anglia și e ucisă în chip neașteptat, chiar de soțul ei, care o luase din Vărzări, fără voia ei. Puiu acționează „între pornirea erotică și impulsul de a desființa partenerul în furiile posesiunii totale”319 Pentru el, Mădălina reprezenta o atracție irezistibilă, iar hora din mijlocul căreia a smuls-o îl înfiora ca „ într-o supremă înflăcărare de pasiune dezlănțuită”.

Zbuciumul interior, cu greu poate fi stăpânit de Bologa și de Puiu. în sufletul lui Apostol s-a dat o luptă încă de la douăzeci de ani, când inima îi ardea de poftă de viață, iar mintea îi era ocupată cu fel de fel de întrebări. El a încercat să fugă de această neliniște, aruncându-se în necunoscutul războiului, convins că numai în fața morții, „pricepe omul prețul vieții și numai primejdia îi oțelește sufletul…”, deși mama sa nu era de acord cu hotărârea lui, pentru că „Noi n-avem patrie!”. în momentul în care a anunțat-o pe Marta de această hotărâre s-a simțit învingător. Se simțea mândru în uniforma de artilerie, de obținerea gradului de ofițer, de cele trei decorații obținute în doi ani. „Drama lui Bologa se desfășoară trepidant, declanșată de numeroase întrebări. Mai poate el să rămână pasiv, când toți cetățenii răspund mobilizării ? Dacă se înrolează spre a nu trece drept laș, va avea pentru ce să lupte pe front, cîtă vreme nu are patrie ? Trebuie să-și facă datoria față de imperiu, sau față de frații care îl cheamă ? Este războiul o soluție

Vladimir Streinu, Liviu Rebreanu : Amîndoi, în voi. Pagini de critică literară, II, Marginalia, Eseuri, Editura pentru Literatură, 1968, p.176

Lucian Raicu, op. cit., p. 179

a suferințelor umane ?” 320. Pentru el, războiul devine „adevăratul izvor” și cel mai eficace element de selecție.

Este mulțumit de decizia luată, fiindcă el dorise doar să se remarce în fața logodnicei. Văzându-i și pe ceilalți că pleacă la război, a luat această hotărâre, fară să se gîndească prea mult la ceea ce îl va aștepta. Gestul său este văzut ca un act al cutezanței, războiul ocupând locul de frunte în concepția lui de viață. Pasionat de aflarea adevărului și de respectarea justiției, Apostol, la un moment dat a fost tentat să creadă, că adevărul, dreptatea și scopul vieții ar fi identice cu noțiunea de datorie față de stat. în contact cu o altă realitate, zbuciumul interior și incertitudinile de care e cuprins îl vor împinge la fapte decisive, deși crezuse că noțiunile sale morale cu privire la stat, patrie și neam nu pot fi zdruncinate. „Eroul constată cu spaimă că se găsește într-o imposibilitate morală, aceea de a lupta împotriva propriei sale națiuni. Aici datoria devine inoperantă, declanșînd criza de conștiință” 321.

Pe parcurs, Apostol conștientizează, „că se prăbușește într-o prăpastie fără fund și nu se poate opri, nu se poate agăța de nimic”. „Destinul său e tragic tocmai pentru că, victimă a unor puteri «fatale» care-1 depășesc, el se zbate, cunoscînd elementele în joc” 322. Discută teoriile sale despre datorie cu Pălăgieșu, dar observă că peste amiciția lor se așezase „un văl cenușiu”. Războiul schimbă prieteniile. Acesta, coleg de liceu al lui Bologa, a cunoscut umilința, iar după ce și-a atins țelul, devenind omul de încredere al solgăbirăului ungur, i-a trădat pe cei care nu își fac datoria față de stat. Așa i se întâmplă protopopului Groza, care fusese internat în Ungaria la cei optzeci de ani ai lui, doar pentru că a predicat despre importanța limbii strămoșești și despre credința în Dumnezeu. Deși dominat la început de ideea datoriei față de statul austriac, pe parcurs sentimentul de neam al lui Bologa, învinge. Pentru el „Unde-i datoria, acolo-i patria !”, iar dilema în care se zbate, îi sfîșie inima, fară să i se poată împotrivi. „Drama «datoriei» se acoperea cu o dramă a voinței, și, în cele din urmă, cu o criză religioasă, care o umbrește pe aceea a conștiinței naționale” 323 .

Alexandru Piru, Liviu Rebreanu, în voi. Permanențe românești, București, Editura Cartea Românească, 1978, p. 229

Al. Săndulescu, op. cit., p. 94

Nicolae Balotă, op. cit., p. 27

Al. Săndulescu, ibidem, p. 103

După Eugen Todoran „Apostol Bologa ar fi fost «mai întâi» cetățean, pentru ca, descoperindu-și calitatea de român, să împace cele două condiții opuse într-o sinteză superioară, prin calitatea sa de om ; ceea ce ar însemna că el nu mai este, ca ființă umană, nici doar cetățean, nici doar român, ci, printr-o depășire a celor doi factori opuși într-o mutuală întregire în al treilea termen, deosebit deopotrivă de ceilalți doi și totodată superior lor, el este om” 324.

Criza de conștiință a personajului este generată de cuvintele tatălui, care-i spusese să nu uite că este român și având înrădăcinat puternic acest principiu, Bologa se simte zdruncinat de imaginea spânzurătorii și de privirea condamnatului Svoboda, care exprima dispreț total față de moarte, chipul lui fiind „înfrumusețat de o dragoste uriașă”.

Acest stat străin al cărui cetățean este Bologa, își extinde autoritatea asupra tuturor oamenilor, indiferent de neamul lor. în acest sens, Cristian Crăciun sublinia că nu avem de-a face „cu un roman propriu-zis despre război ci despre războiul devenit caz de conștiință. Războiul nu mai este «doar» un rău istoric, prin destinul personajului războiul se vădește a fi însăși forma de manifestare a răului ontologic” 325 .

Apostol trece din criză în criză. Totul se dărâmă prin descoperirea pe care o face, că n-a făcut el o alegere, ci i-a fost impusă .

Eugen Todoran, referindu-se la structura compozițională a romanului, susține că Pădurea spînzuraților „se axează, în planul ei extern, pe faptul istoric al războiului, o realitate fatală pentru fiecare din personaje, și deci «cazul de conștiință» al personajului principal are mai multe aspecte, vizibile în cei cu care el trăiește împreună evenimentul, pentru consumarea, pe plan intern, a propriei drame” 326.

Factorul declanșator al dramei este anunțul făcut de Klapka în legătură cu mutarea diviziei pe frontul românesc. Pentru prima dată realizează, că trebuie să ia decizia de a nu lupta împotriva fraților români. Apostol Bologa „Nu mai era un om al cărui suflet, scăpat din hățișurile voinței, se prăbușește în prăpastie, era o forță elementară, condusă de forțe

324 Eugen Todoran, op. cit., p. 207

Cristian Crăciun, între două spînzurători, în voi. Liviu Rebreanu după un veac Evocări Comentarii critice Perspective străine Mărturii ale prozatorilor de azi O carte gîndită și alcătuită de Mircea Zaciu, Cluj-Napoca, Editura Dacia, 1985, p. 214

Eugen Todoran, op. cit., p. 198

elementare, dezagreagare sufletească în genul spectacolelor cosmice, o dureroasă și contagioasă tragedie dictată de inexorabile legi supreme” 32?.

Sufletul îi este cuprins de îndoială și de rușine, de regret că fusese părtaș la condamnarea la moarte, prin spânzurătoare, a lui Svoboda. Dorește să se elibereze de tensiunea în care trăiește, să se elibereze de obsesia dominantă, să scape de remușcările care îl torturează, „el trece prin cercurile infernului său interior, spre a învinge prin împăcarea cu sine” 328. Apostol își dorește cu disperare să vorbească pentru a se putea disculpa și trăiește cu gândul, că doar „conștiința” a fost cea care i-a poruncit să-l condamne pe Svoboda. Este prima oară cînd seplânge de război, stând alături de Petre, ordonanța sa, căruia îi vorbește despre suferință și despre Dumnezeu. Trăiește acum o nouă ..primenire” sufletească, zicîndu-și în momente de liniște că „viața ființează numai prin inimă, creierul rămîne o biată grămadă de celule moarte”. El trăiește iarăși la cotele superioare ale trăirii: „în sfîrșit mi-am găsit calea…Au trecut șovăielile și îndoielile”.

Convins că în război nimănui nu-i pasă de suflet, ascultă sfatul prietenilor : „Să mergi, să faci ce vom face toți, și să-ți închizi ermetic toate portițele sufletului până ce va sosi pacea sau se va prăbuși lumea, sau până ce-ți va veni rîndul și ție să mori și să scapi de toate chinurile !”. Pe moment nu-și dă seama care sunt adevăratele nevoi ale sufletului. La Puiu se observă efortul lui „de a uita o identitate pentru a dobândi o existență, de a ^eeueerir o independență problematică” 329. Ciuleandra, care se încheia cu topirea sufletului „într-o supremă înflăcărare de pasiune dezlănțuită” n-a mai putut fi oprită. Dansul obsedant constituie „cauza adîncă a modificărilor care se vor petrece în

Puiu Faranga sub impulsul obișnuit”330

Orgoliul lui este rănit, când își dă seama că nu poate să-i subjuge sufletul Mădălinei și astfel sub imboldul nebuniei, o sugrumă. Crima rezultă din faptul, că el „ucide pentru a stăpîni, dar și pentru că nu poate stăpîni. Obsesia lui este a unei fantome și a unei realități. Exercițiu paroxistic de dominare, crima sa își dezvăluie substratul într-una din mărturisirile făcute doctorului Ursu” 331

Perpessicius, op. cit., p. 283

Ion Vlad, op. cit., p.30

Aurel Sasu, op. cit., p. 151 B0 Dan Mănucă, op. cit., p. 35 1,1 ibidcm, p. 157-158

Apostol și Puiu poartă povara vinovăției. Bologa dorește să împartă acest chin cu prietenul lui, Klapka, pentru că și el fusese obligat să poarte o mască în fața celorlalți.

După Lucian Raicu, personajul principal este „supus crizei și dislocării lăuntrice, nu este un individ dilematic «de la natură», ci dimpotrivă, ca mai toți eroii lui Rebreanu, o structură robustă, cu instincte puternice, dotat cu un simț infailibil al adaptării la viață, și deci cu atît mai greu de conceput într-o situație problematică, cu atât mai greu de dislocat și de năruit” 332.

Intensitatea vieții lăuntrice se citește la eroii rebrenieni numai în privire. Chipurile lor nu se disting, se observă doar ochii „pătrunzători și stranii”, „cu luciri dîrze” și „nemaivăzute”, astfel că nici condamnarea la moarte n-a reușit să întunece privirea lui Svoboda. Toate convingerile lui Apostol se clatină și nu înțelege, cum pot fi puși față în față, fiii aceluiași popor pe fronturi dușmane.

Gândul, că trebuie să plece pe frontul românesc îl îndârjește în distrugerea reflectorului. Fapta vrednică de laudă îi dădea dreptul să ceară, să nu plece să lupte împotriva românilor. Deși își simte sufletul sfâșiat, pentru că pierduse „dezmierdarea razelor tremurătoare” , pentru el distrugerea luminii reflectorului însemna descoperirea luminii. Bologa, târât de destinul său, reacționează altfel decât se aștepta generalul. Astfel, când este felicitat de Karg pentru nimicirea reflectorului inamic, primind înștiințarea că va fi decorat, Apostol vine cu rugămintea de a nu fi trimis pe frontul din Ardeal. încearcă să se distingă prin lupte de vitejie și eroism ca să poată argumenta în fața superiorilor hotărîrea sa, care să-i susțină cererea în fața superiorilor.

Cu timpul, complexitatea proceselor sufletești trăite îl fac pe Bologa să simtă „numai o ură năprasnică împotriva luminii care îl îmbrățișa fară voia lui”, asociată cu starea de liniște sufletească. Eroul este într-o stare de confuzie totală, simte dorința de a se salva, dar în același timp regretă și dispariția luminii, care pătrundea „răscolindu-i și tulburându-i gîndurile ca un neașteptat răsărit de soare”. Scena distrugerii reflectorului devine punctul central pentru înțelegerea dramei psihice, cu toate că „în fundul sufletului însă simțea clar cum pîlpîie dragostea de lumină blîndă, mîngîietoare…”. Pentru el, distrugerea reflectorului însemna descoperirea luminii, fiind sigur că „mai curând se va

332 Lucian Raicu ,op. cit., p. 118

pune de-a curmezișul soartei decât să-și mai pîngărească sufletul, fiindcă în suflet, în

lumină i se călea mîntuirea…”333

După ce Karg îl refuză categoric, pentru că ei au „o misiune sfântă în Ardeal !” și nu este de acord cu deosebirea „între dușmanii patriei”, Bologa, analizându-și criza de conștiință, mărturisește starea sa conflictuală, fapt care stârnește mînia generalului, amenințându-1 că ar trebui să-l răsplătească cu „glonte, nu medalie”. Frământările de conștiință se intensifică necontenit. Trăiește crize tot mai puternice, culminând cu trimiterea lui pe frontul de la Ghimeș.

Hotărârea de a trece la români, este momentul care coincide cu încetarea derutei morale în care se găsește. Apostol este condus de „un impuls care-1 obligă să dezerteze fară dezbateri, fară deliberări, ca un halucinat, om aflat sub puterea unei chemări care-l depășește și de care, acum, pentru întîia oară, el nu este și nici nu se simte răspunzător” 334.

Convingerile sale se clatină din ce în ce mai mult, fiindu-i necesară o eliberare de povara remușcărilor. Primise reproșuri și din partea colegilor, fiindcă a „omorât cîțiva oameni pentru o tinichea”, iar Karg îl numește „primejdios”.

Puiu se află și el într-o derută când, consideră la început că prin crima lui a greșit și cedează sfaturilor tatălui său de a pleca la sanatoriu, iar acesta, folosindu-se de influența socială pe care o avea, încearcă să obțină un diagnostic de tulburare nervoasă temporară. Dar internarea lui, se dovedește a fi o capcană, deoarece, fiind izolat, se interiorizează și acest drum îl conduce spre adevăr. Astfel, „drumul personajului este cel al unor incerte descoperiri, despre o lume impusă, un traiect al amintirii până la înfrângerea amintirii” 335. Puiu își descoperă treptat vinovăția, tot răscolind prin amintiri după dovezi și această idee îl implică în totalitate.

După Petre Mihai Gorcea, „Crima înseamnă pentru Puiu Faranga momentul în care ideea de vină trece pragul conștiinței ; ceea ce urmează este în același timp înțelegere și tentativă de reconciliere între instanțele psihice” 336. începe să conștientizeze că el comisese această crimă ca o fatală consecință a eredității, iar semnele de sadism din

Al. Protopopescu, Liviu Rebreanu despre lumina reflectorului: simbolism psihologic, în voi. Romanul psihologic românesc, București, Editura Eminescu, 1978, p. 85

Lucian Raicu, op. cit., p. 132

Aurel Sasu, op. cit., p. 150

Petre Mihai Gorcea, op. cit., p. 186

copilărie îi apar ca prevestiri ale acestei nenorociri. Mircea Braga susține că „Instalarea și dezvoltarea ariei psihice a lui Puiu Faranga se petrec oarecum în umbra procesului stabilirii menționatului autodiagnostic și totodată în a celui de «construire» a unei soluții în criza declanșată de efectuarea disocierilor la nivelul propriei conștiințte” 337. Iși amintește cum privea cu plăcere sângele păsărilor tăiate, atunci când era copil, cum femeile îl numeau criminal. Policarp Faranga n-a dat importanță tuturor acestor semne și nenorocirea n-a mai putut fi evitată. Treptat, „amintirile biografice se ordonează în jurul unei obsesii ascunse, în jurul manifestărilor unui instinct al cruzimii, în care eroul nu se recunoaște pe sine” 338.

Internarea este chinuitoare, pentru că el încearcă să găsească motivele care l-au dus la această crimă, cu prețul propriei alienări mintale. Aici se simte ca „un lup în cușcă”, își dorește ordonarea gândurilor, încearcă să nu-și privească „mîinile fine” cu care ucisese pe Madelaine, pe care o visează mereu : „Era tăcută cum fusese și în viață, nu-i vorbea niciodată, numai el o asalta cu întrebări, o descosea și mai ales o ruga cu lacrimi fierbinți să-l ierte iar ea îi zîmbea trist și, drept răspuns, îl săruta pe frunte cu buze reci”.

Mihail Dragomirescu conchide că „e vorba de analiza unei psihoze, el apare într-însa ca mintea sănătoasă a unui doctor genial, care disecă adîncurile sufletului omenesc la lumina măritoare a unei maladii sufletești”339

Puiu trece prin momente de coșmar, iar la sfârșitul autoanalizei conștientizează crima. Amintirea actelor sale de cruzime se amestecă cu ritmul înnebunitor al jocului văzut ca „tărîmul nevrozelor” 340. în majoritatea timpului, el se află doar cu sine însuși, incertitudinile îl chinuiesc, iar claustrarea îl transformă. Mângâierea și liniștea le poate găsi numai în sufletul său. Scriitorul descoperă „invazia psihozei ce intoxică iremediabil un suflet” 341.

Mircea Braga,« Ciuleandra», la limite și dincolo de ele , în voi. Liviu Rebreanu după un veac Evocări Comentarii critice Perspective străine Mărturii ale prozatorilor de azi O carte gîndită și alcătuită de Mircea Zaciu, Cluj-Napoca, Editura Dacia, 1985, p. 241

Ioana Em. Petrescu , op. cit., p. 250- 251

Mihail Dragomirescu, op. cit., p. 153-154

Ov. S. Crohmălniceanu, Realismul dur, în voi. Literatura română între cele două războaie mondiale, voi. I, Editura Minerva, Ediție revăzută, 1972, p. 293

Pompiliu Constantinescu, Magia mitului artistic, în Viața literară, I (1926), nr.15 (29mai), p. 1 ; reprodus din Scrieri, 4, București, Editura Minerva, 1970, p. 478. Ediție îngrijită de Constanța Constantinescu, cu o prefață de Victor Felea

In mintea lui Puiu totul crește în intensitate și „foarte semnificativă este dublarea acestei fîxațiuni frenetice prin accentuarea sentimentului lucidității și al responsabilității în fața crimei” 342.

Tensiunea interioară zvârcolește sufletul lui Bologa și al lui Puiu. „Structură conflictuală, Apostol Bologa va trăi din tragica incompatibilitate dintre dorință și act, fiindcă la el există o profundă neînțelegere între aspirație, participare și semnificație” 343. Dezertarea devenise o obsesie : „Mii de frînturi de gînduri scînteiau în aceeași secundă, se ciocneau, se amestecau, se înlănțuiau, și, printre ele, ca un bondar roșu, bîzîia de ici-colo, cînd mai tare, cînd mai în șoaptă și mereu sub forme noi, obsesia că, în noaptea aceasta, trebuie, să se sfîrșească negreșit…”. Când tentativa de dezertare eșuează, „ i s-au pus iarăși în fierbere toate gîndurile”, care „i-au sfîșiat sufletul”, dar grija lui cea mai mare este „să-și ferească numai conștiința să nu-i sîngereze”.

Făcând o comparație cu personajele lui Dostoievski, Ion Simuț referindu-se la complexitatea trăirilor acestora, susținea că eroii „sunt stăpâniți de stări psihice incerte, sunt mânați de impulsuri contradictorii, oscilând între acțiuni sublime și abjecte, trecând brusc și nevinovat de la o stare la alta. Multe din aceste personaje sunt stăpânite de obsesii, trăiesc conflicte de conștiință, drame morale, urmărite în frământarea lor lăuntrică. Este surprins zbuciumul sufletesc al eroului, care caută ieșirea din dilemele morale” 344.

Prima tentativă de dezertare a lui Apostol eșuează. După ce a fost rănit și a stat timp de patru luni din spital în spital, Bologa se schimbă total, iar „criza morală e redată prin imagine” 345. Devine tăcut și „dezertor în gîndul și sufletul său”, așa cum îl numește Varga. Știe că, dacă „ar citi cineva în sufletele tuturor ofițerilor, s-ar îngrozi de ceea ce ar descoperi” fiind conștient, că acesta îl urmărea cu tenacitate, banuindu-i intențiile.

In tren filozofează cu generalul Karg, dezvăluindu-i țelul său : „să nu facă niciodată inima ce nu vrea creierul și mai cu seamă creierul să nu facă ce sfîșie inima !”. Generalul îl repartizează pe Bologa la coloana de muniții. întâlnirea cu o patrulă românească, al cărei comandant îi aruncă în față cuvinte grele, că nu e român adevărat și că „trage în

Lucian Raicu, op. cit., p. 191

ibidem

Ion Simuț, op. cit., p. 91

Elena Dragoș, op. cit, p. 198

frați…”, îl cutremură. Dragostea față de prizonieri îl determină pe Apostol să grăbească mersul lucrurilor și să treacă dincolo, la frații lui.

După două încercări eșuate, reîntâlnirea cu cocheta lui logodnică, nu îl face să-și dorească să rămână la Parva ci, dimpotrivă amintirea Ilonei, unguroaica pe care o cunoscuse, îl face să rupă logodna cu Marta.

Ion Simuț consideră că în roman „rămîne ceva esențial dincolo de un conflict insolvabil pentru o conștiință ce nu se poate împărți între demnitatea cetățenească și demnitatea națională. Conflictul nu e la început strict interior, cum se poate lesne constata, ci între o conștiință indecisă și o circumstanță exterioară, istorică. în cele din urmă, Apostol Bologa își va găsi salvarea în iubirea indefinibilă și infinită, topită în patosul mistic, dincolo de dragostea lui pentru Ilona. întreaga dramă se potolește în liniștea iubirii universale și sufletul chinuitului” 346. Rebreanu devine „un analist al stărilor de subconștiență, al învălmășelilor de gînduri, al obsesiilor tiranice. Pădurea spînzuraților este construită în întregime pe schema unei obsesii, dirijînd destinul eroului din adîncimile subconștientului” 347 .

Puiu este condus pas cu pas spre descoperirea adevărului, confirmând suspiciunea lui Faranga referitoare la subțierea sângelui familiei. Aflat pe drumul cunoașterii, el „ajunge de la o fază de simulare a nebuniei la nebunia propriu-zisă. Ruina lui mentală pornește de la o suprimare a realului-care este tocmai mecanismul psihic declanșator al alienării. Pierderea echilibrului mental asigură o protecție împotriva realului. Provocarea-simularea nebuniei de către Faranga echivalează cu o tentativă de sinucidere”348

Pentru el, discuția cu Andrei Leahu contribuie la accentuarea ideii de umilință, pe care o trăiește. El descoperă la gardian o comportare superioară, pentru că acesta nu se lăsase târât de instincte, nu ucisese femeia care nu-i fusese fidelă, preferând calea exilului. Această înțelepciune a lui, liniștea interioară, în ciuda faptului că este țăran, îl conduc la luminarea drumului pe care îl caută.

Ion Simuț, op. cit., p. 91

Tudor Vianu, Doi ctitori ai romanului nou, în voi. Arta prozatorilor români, Opere, 5, Studii de stilistică, II, Antologie, note și postfață de Sorin Alexandrescu Text stabilit de Cornelia Botez, București, Editura Minerva, 1975, p. 276

Ion Simuț, ibidem, p. 101

„Personajul Puiu Faranga nu trăiește într-un spațiu moral : deși într-un loc vorbește despre «păcatul care apasă» iar intr-altul despre hotărârea de a-și ispăși vina, acestea sunt mai degrabă accente, puține, cu rezonanțe în altă parte” 349.

El simte nevoia să mărturisească faptele sale „cu respirația unui bolnav de moarte”, iar doctorul Ursu devine confidentul său, încercând să-l stimuleze. în medic, el a văzut întotdeauna un dușman. Convorbirea dintre ei are scopul de a o reînvia pe Mădălina, ființa iubită de amândoi. Doctorul Ursu îl conduce spre adevăr, renunțând la orice sentiment în fața acestui criminal, care-i furase iubirea. în opinia lui Petre Mihai Gorcea, „tratamentul lui echivalează cu un proces de conștientizare, proces în care bolnavul are un rol activ, în care el se autocunoaște, sub îndrumarea calificativă și binevoitoare a unui psihiatru, și sub aceeași îndrumare modelatoare, își construiește o nouă personalitate, un nou echilibru între instanțele psihice” 35°. Medicul poartă responsabilitatea pentru decizia obiectivă pe care trebuia s-o ia. El este pus de la început într-o situație dificilă, aceea de a constata boala lui Puiu și nu de a întreprinde ceva în vindecarea lui. îndoielile sale, întrebările pe care și le pune, confruntarea mamei victimei, cu Puiu, îl fac să ia o hotărâre până la urmă. El constată că obsesia lui Puiu s-a declanșat în momentul în care a dansat Ciuleandra. Crima lui Puiu s-a produs, pentru că își dorea sfărâmarea sufletului Mădălinei, care se gândea la prima iubire, pe care n-a putut-o uita. Această stafie a împiedicat-o să se dăruiască în întregime, cu sufletul, celuilalt. Madălina reprezenta o „fantomă evocatoare și luminoasă a unui suflet risipit” 351.

Pentru a ieși din această situație problematică, el încearcă să-și afle adevărata identitate. Este obsedat de numărul treisprezece : în grădina sanatoriului citește pe o casă „scris primăvăratic”13 și simte o durere ascunsă ; pe o tăbliță în camera lui, nr. 76 adică șapte plus șase, tot treisprezece ; data înmormântării Mădălinei-marți, 13 februarie ; prima lor întâlnire-31 iulie, nr. blestemat; ziua nașterii lui-31 martie ; liceul terminat în 1913 ; logodna lor a avut loc pe trei februarie ; ea era născută pe 31 decembrie. Propunerea de a fi mutat într-un alt spital are loc pel3 martie. „Așa încât 13 sau 31 sau

Mircea Braga, op. cit., p. 244

Petre Mihai Gorcea, op. cit., p.194

Aurel Sasu, op. cit., p. 152

1913 pot să nu însemne nimic pentru cei interesați doar de «materialitatea crimei», dar pentru complicatele relații dintre real și ireal, cifra poate fi pura speculație abstractă” 352 . Aceste coincidențe arată zbuciumul sufletesc al lui Faranga în încercarea de a găsi un echilibru. „încerca baremi să închidă ochii, să nu vadă și nu putea, parcă pleoapele, micșorate și deschise, i s-ar fi lipit pe bulbii umflați de spaimă”.

Apostol este dominat de sentimente „stranii, nelămurite” și dezertarea se transformă „într-o stare maladivă” 353.

Este dornic de a descoperi o cale nouă, care să-l ajute să scape de îndoieli. înșelându-se asupra motivului real al despărțirii de Marta, Bologa devine un mare iubitor de oameni, cunoscând astfel, o altă ipostază a psihicului său. Ilona este cea care îl cheamă pe front, iar reîntâlnirea cu ea, îl tulbură și mai mult. El găsește un refugiu în brațele fiicei groparului ungur, Paul Vidor, în convingerea că o fată simplă e preferabilă uneia cu educație. Și-a dat seama că a renunțat la Marta, nu pentru că vorbise ungurește în prezența lui, ci pentru că în inima sa își făcuse loc cealaltă, pe care începuse s-o iubească. Odinioară, crezuse că în Marta va descoperi toate tainele universului.

Dorește o certitudine în iubire și se logodește cu Ilona. Ion ascultase „Glasul pământului”, dar și „Glasul iubirii”. „Mai tulbure este cazul lui Apostol Bologa, din Pădurea spînzuraților la care remarcăm o mai confuză dualitate, a chemărilor «datoriei» și «iubirii»” 354 . în ultimele ore ale vieții, ea reușește să-l facă fericit, așa cum făcuse și Sonia, cu Raskolnikov al lui Dostoievski din Crimă și pedeapsă. Bologa are revelația unei lumini interioare, iar iubirea este cea care îl face să se înalțe până la Dumnezeu, este cea care îi dezvăluie, absolutul. Acest refugiu înapoia frontului s-a dovedit a fi înșelător. Tocmai când se afla într-o stare de mulțumire relativă, datorită dragostei Ilonei, este pus într-o nouă situație, aceea de a judeca și de a condamna doisprezece țărani români, suspectați de spionaj în favoarea propriului neam.

Creșterea trăirilor sufletești rezultă din două evenimente-cheie. Mai întâi discuția pe care a avut-o cu un prizonier neamț, adus la Lunca și interogat de Apostol și cuvintele acestuia, „dar români ca dumneata…”, îi trezesc în minte dorința de dezvinovățire și se gândește la dezertare ca la singura cale de salvare.

ibidem

Al. Protopopescu, op. cit., p. 85

Nicolae Balotă, op. cit., p. 20

Drumul până comandamentul diviziei capătă proporții incredibile. își amintește lumina care a cuprins chipul lui Svoboda în momenul morții și din acea clipă, pentru el devine „glas” al neamului, pe carc îl reprezintă. Prăpastia între realitate și ceea ce au devenit noțiunile de patrie, onoare, datorie este ilustrată dramatic de către Rebreanu, dezvăluind impasul moral al unor personaje prinse în această luptă. „Personajul rebrenian oscilează între prăbușire și alunecare, spre a sugera respingerea și încuviințarea condiției sale de om” 355..

Este momentul declanșator în conștiința lui Apostol și hotărăște să dezerteze, aflat sub puterea unui impuls venit din inconștient, mai puternic decât sentimentul datoriei. Conștiința față de popor învinge, iar Apostol e mulțumit că rezolvă dilema în care se află. „Observăm că sînt în definitiv trei imperative care strivesc mereu în Bologa libertatea de opțiune sau, mai bine, care se înfățișează conștiinței neclare a eroului ca fiind propriile lui convingeri : sentimentul datoriei față de stat, ideea națională și credința în Dumnezeu. Statul, neamul și religia alcătuiesc un trio represiv. Bologa are orgoliuil individualității și caută un acord cu aceste instanțe supraindividuale, nu pe calea obedienței oarbe, ci pe aceea a conștiinței lucide. Le acceptă convins de fiecare dată că sufletul său i-o cere ; descoperă, fără întîrziere, că a fost manipulat” 356.

Dragostea îl ajută să treacă „pragul morții” și este convins că „iubirea aceasta, numai ea e puntea de legătură vie între toate lumile… Acuma simt că, având iubirea în suflet, având sufletul plin de iubire, am biruit moartea cea de care ne înfricoșăm cu toții, căci, peste prăpastia ei, pot arunca puntea de iubire. Acuma simt că, precum iubirea e eternă, tot astfel și viața mea e eternă…”.

Fiecare capitol din cele patru părți ale romanului urmărește comportamentul personajului, demonstrând că faptele făcute în viață domină legile făcute de oameni. Apostol Bologa se zbate între fapte raționale și conflicte interioare. Cuprins de disperare și de deznădejde, cere sfatul preotului Boteanu : „-Mă plimb veșnic între două prăpăstii…Prăpastie afară, prăpastie în sufletul meu”.

Dan Mănucă explică această discuție a lui Bologa prin faptul că „dialogul reprezintă pentru Personajul rebrenian și o tentativă de autodistrugere, prin încercarea de contopire

355 Dan Mănucă, op. cit., p. 154 356 Nicolae Manolescu, op. cit., p. 195

357

cu sine” . Dornic de certitudini, de soluții pentru întrebările pe care și le punea, suferă pentru că observă că toți devin niște victime, trăind sub umbra chinuitoare a aceleiași drame. „Prezența dialogului avansează și ipoteza neîncrederii Personajului în capacitatea sa de dominare a eului” 358.

Condus de o forță care-1 domină, se simte cuprins de o liniște deplină abia în momentul în care ia decizia de dezertare, scăpând astfel de povara nesiguranței. Romanul „se desfășoară după tehnica analizei psihologice, atingând în sufletul bolnav al lui Bologa pragul subconștiinței și arătându-1, pe erou, cum renaște din latențele inconștientului”359. Mulțumit că a învins teama și că a luat o hotărâre, gândul dezertării îi pătrunde adânc în suflet mai întâi ca o posibilitate, pentru a deveni hotărâre, după aceea. Problema chinuitoare, care-1 macină pe Bologa este rezolvată parțial. El și-a dorit ieșirea din această stare de învinovățire, pe care a acceptat-o până la un moment dat, dar, când nu s-a mai putut supune acestor norme, decide să se elibereze : „în creierii lui Apostol însă de abia atunci începu să țiuie cuvântul de care se spăimântase, ascuțit și sfișietor, parcă l-ar fi scormonit un pumnal”.

Locotenentul Varga, dominat de simțul datoriei are sentimentul învingătorului, când îl prinde pe Bologa. Ei se cunoșteau din casa profesorului lor de filosofie de la Universitatea din Budapesta și stătuseră amândoi în aceeași cameră de spital. Acesta ghicise de multă vreme că Bologa se gândea la dezertare, iar în momentul în care îndreaptă țeava revolverului spre el, are totuși o anumită reținere.

Pentru Lucian Raicu, „Bologa are conștiința confuză, tulbure, și așa rămâne până la capăt (ca expresie a neputinței de a rezolva problema în limitele «lealității» față de una ori alta din taberele angajate în luptă) ; ar fi greșit să vedem în drama sa doi termeni care se înfruntă cu claritate, lupta terminându-se cu victoria unuia din termeni. ”360

Apostol coboară în adâncurile sufletului și constată, că „Statul nu cere iubire, ci numai devotament și disciplină omului; pe când neamul presupune o dragoste frățească”.

Puiu, în urma acestei întâmplări tragice, coboară în infernul lăuntric și uitându-se ca într-o oglindă, observă imaginea lui, care este una liniștitoare la început, considerându-se

Dan Mănucă, op. cit., p. 130

ibidem, p. 131

Vladimir Streinu, op. cit., p. 185

Lucian Raicu, op. cit., p. 148

o victimă a unor forțe obscure. Din confesiunile pe care Puiu le are cu sine însuși în sanatoriu, din discuțiile purtate cu medicul Ion Ursu, care intenționa să simuleze iresponsabilitatea, înnebunește de-a binelea, posedat de demonul dansului. La sanatoriu, el retrăiește mental clipele de iubire pentru Mădălina într-o trudă absurdă de a-și reaminti melodia ca „re-constituirea unui arhetip al patimii”361.

Personajul este incapabil să-și conducă viața, fiind convins că : „hazardul, cu capriciile lui, e promotorul adevărat al tuturor faptelor mari din istoria omului, aș zice al întregii civilizații omenești”. El este ucigașul Mădălinei, pentru că ea i-a ieșit în cale în mod neprevăzut așa cum, printr-o astfel de împrejurare, devine și pacientul doctorului Ursu, pentru că profesorul Demarat era plecat în străinătate. întâmplarea a făcut ca medicul să fi fost și iubitul din tinerețe al Mădălinei. Astfel, Puiu motivează că soarta este de vină pentru această crimă, că „pe cînd vinovații adevărați sînt strămoșii cei mulți care, întrecîndu-se să păstreze neprihănit sîngele neamului, au acumulat și germenii pierzaniei”. Se liniștește pentru puțin timp, crezând că a găsit motivul crimei.

Pentru Apostol, moartea vine ca o eliberare, care a pus capăt tuturor frământărilor la care fusese supus și „primește osînda cu voluptate, ca o izbăvire de o problemă pe care n-a putut-o rezolva” 362.

In Pădurea spînzuraților, opoziția dintre cele două cuvinte, lumină și întuneric, între liniște și derută, îl face pe Bologa să se redescopere. Dragostea pentru oameni reprezintă un echilibru între datorie și conștiință, „între sine și oficialitate, dar își prezice astfel moartea” 363 arăta Dan Mănucă. Cuvântul„întuneric” îi marchează existența, „umed, înnecăcios îi strîngea în clește inima, din ce în ce mai fară milă”; „întunerecul și tăcerea înfașurară pe Apostol ca un lințoliu aspru, în vreme ce ochii lui, cu pupilele largi, se chinuiau într-o așteptare fară scop” pentru ca în final, lumina să se contopească cu „potopul de întunerec”.

Dragostea pentru Ilona îl face să trăiască o stare de detașare prin iubire, lăsându-se în voia destinului, căpătând astfel echilibrul pierdut. „Aflat sub stăpânirea iubirii, Personajul este pradă autofascinației, lipsit de posibilitatea unor reacții față de alți stimuli. Asupra

Mircea Braga, op. cit., p. 245

G. Călinescu, op. cit., p. 650

Dan Mănucă, op. cit., p. 248

acestei subjugări insistă Rebreanu în chip deosebit, spre a sublinia întoarcerea în sine însuși, vestirea ori realizarea ei” 364.

Până și natura a fost alături de el, „crengile joase se agățau de hainele lui Apostol ca niște mîini care ar vrea să-l oprească”, dar el se resemnează : „Nu mai vreau nimic. Iubirea îmi ajunge, căci iubirea îmbrățișează deopotrivă pe oameni și pe Dumnezeu, viața și moartea. Iubirea cea mare e aici, în odăița aceasta…O respir în fiecare clipă…e în mine și în afară de mine, în tot cuprinsul infinitului…Cine n-o simte nu trăiește aievea ; cine o simte trăiește în eternitate…Cu iubirea în suflet poți trece pragul morții, căci ea stăpînește și dincolo, pretutindeni, în toate lumile existentesși inexistente…”. în opinia lui Ion Vlad, „Personajul lui Rebreanu e o ființă chinuită, supusă tuturor îndoielilor, întrebărilor, contradicțiilor și, în cele din urmă, cucerită-dostoievskian-de iubire”365

Obsesia dezertării a devenit obsesia morții. în momentul prinderii de către Varga, a simțit „o ușurare ciudată”, fiindcă totul s-a terminat. „El vrea să se despovăreze, ca un erou dostoievskian, punând problema conștiinței morale, care nu reușește să-i atragă decât ironia judecătorului. Și atunci se adâncește în ideea de mântuire prin Dumnezeu, prin iubirea universală și prin moarte” 366. Vorbele celui care citește sentința : „în numele împăratului”, „crime săvîrșite”, „trădare și dezertare la inamic”, sunt auzite parțial de către condamnatul, care pare că ascultă atent, dar „se uita numai la buzele pretorului, roșii, late, uscate, netezite uneori cu vîrful limbii trandafirii”.

Deși îi mărturisise Iui Boteanu „prăpastia” în care se afla și îi vorbise despre „războiul” cu Dumnezeu, care se petrecuse în conștiința sa, devine fericit că și-a regăsit credința din copilărie și își simte „ființa curată și primitoare” și face o mărturisire : „Sînt în stare să mă umilesc, să mă înjosesc și să-mi presar cenușă pe cap, numai să dobîndesc un strop de credință neclintită”. Pentru Apostol, „fundalul rămânând încă tulbure, oricare eveniment- prinderea celor trei «spioni» români, discuția cu Klapka despre renunțarea la civilizație, despre dezertările românilor, despre spânzurarea țăranilor-îl raportează la atitudinea sa mistică- încrederea în Dumnezeu, care e, în fond, rezultatul derutei sale” 367. Devenind „o jucărie neputincioasă”, după ce a fost hotărâtă sentința, se simte împăcat cu

ibidem, p. 100

Ion Vlad, op. cit., p. 30

Al. Săndulescu, op. cit., p. 129-130

Elena Dragoș, op. cit., p. 182

sine și cu lumea, inima fiindu-i inundată de „iubirea care îmbrățișează deopotrivă pe oameni și pe Dumnezeu”. Acumularea tuturor acestor obsesii și situația conflictulă puternică pe care o crease mutarea sa pe frontul românesc, îl determină pe Bologa să primească, în final moartea ca pe o eliberare.

Ultimele ore ale lui Apostol, drumul până la spânzurătoare, momentele în care condamnatul nu-și recunoaște propriul nume scris pe cruce și lumina apoteotică din final, îi aduc liniștea deplină. Deși, Bologa a fost măcinat de întrebări „din ce în ce mai aspre și mai poruncitoare, care i se înfigeau în inimă ca niște gheare ascuțite și-l strîngeau de gît, încît parcă simțea cum îi sfîrîie celulele cenușii.*^”, în ultimele clipe ale vieții „Se simți deodată atît de ostenit că gîndurile toate i se ostoiră într-o nesfîrșit de chinuitoare dorință de odihnă”. Pentru Ion Simuț, „drama războiului trăită de Apostol Bologa e numai un reper exterior, realist, pentru o dramă mult mai profundă : aceea a îndoielii și a regăsirii credinței religioase” 368.

Pe parcursul romanului sunt urmărite stări sufletești ca îndoiala, neliniștea, apăsarea, nesiguranța. Bologa trece de la frică la groază, dezvăluind astfel un om cu o viață psihică dereglată. Zbuciumul sufletesc al lui Apostol are rezonanțe dostoievskiene. Face o trecere în revistă a scurtei sale vieți și ajunge la concluzia că numai „iubirea trăiește veșnic, fară început și fară sfîrșit…Prin iubire cunoști pe Dumnezeu și te înalți pînă la ceruri…”.

In momentele dinaintea morții, Apostol observă amănunte fară importanță, cu detașare, ca și cum dezbaterile Curții Marțiale sau pregătirile în vederea execuției nu l-ar privi. Astfel soarta îl face din judecător, condamnat. Când este condus către judecătorii lui, el explică însoțitorului său, în zgomotul asurtitor al căruței :„Știi că eu azi la nouă trebuia să fiu la Curtea Marțială…ca judecător, firește…Nu-i ridicol acuma ?…”

Panica de care era cuprins, fixarea unei imagini îl fac pe Apostol să piardă controlul rațiunii, iar neliniștea îl împinge la întrebări fără răspuns : „Și Ilona, cum a rămas în poartă…parcă și-ar fi luat rămas-bun pentru totdeauna…de ce și-a luat rămas-bun ?…”. Ion Simuț remarcase că „ întreaga dramă se potolește în liniștea iubirii universale și sufletul chinuitului Apostol Bologa rămâne, în finalul romanului, o mare taină”369

368 Ion Simuț, op. cit., p. 76

369 ibidem, p. 91

Locotenentul trăiește sub imperiul spaimei și „o frică nelămurită parcă-i strîngea gîtul ca un laț”, astfel că „inima lui Apostol începu să tremure fricoasă, ca o pasăre speriată”, și numai „groaza rămînea sfidătoare, stăpînitoare, șoptindu-i în suflet un singur cuvînt, în fața căruia se sfarmă tot: moartea…”.

Singurătatea îi aduce liniștea deplină : „Numai când e singur omul cu sufletul său, numai atunci există un echilibru între lui cea mică dinlăuntru și restul universului; îndată ce intervine realitatea de afară, omul devine o jucărie neputincioasă, fară voință adevărată, mergând încotro îl mână puteri și hotărîri străine de ființa lui…”.

Recunoaște în completul de judecată pe Gross, ;6are stătea cu privirile plecate, știind că odată mărturisise, că el niciodată nu ar putea să condamne un camarad. Războiul îi schimbase pe toți, chiar pe Klapka. în momentul prinderii lui Bologa fusese tentat să-l evite, pentru a nu avea de suferit, dar și-a revenit repede, sperând să-l poată salva.

Apostol, cu sufletul împăcat, așteaptă moartea, care devine trecere „spre strălucirea cerească” și „cu ochii însetați de lumina răsăritului” își recapătă liniștea. Ion Simuț sublinia faptul că Bologa „trece în mod chinuitor, de vămile datoriei sociale, ale misiunii politice și ale iubirii terestre, pentru a ajunge, fară să-și dea seama decît în ultimul moment, în pragul lumii de dincolo pe care o rîvnise. Sufletul este împăcat numai atunci când găsește credința, iar moartea devine un simplu ritual de trecere”370

Apostol Bologa se întoarce mereu spre sine, tinzând spre o liniște interioară și se abandonează în brațele morții. Călăuzit pe același drum pe care fusese condus și Svoboda, exclamă și el în fața completului de judecată : „Omorîți-mă !…Omorîți-mă !…” pentru că „moartea venea ca o mîntuire, o eliberare de obsesia crimelor ce le-ar fi putut săvîrși contra fraților de sînge și a întregii omeniri, și ca o contopire cu credința în ideea iubirii universale”. între momentul învinovățirii și cucerirea liniștii depline a fost un drum lung. A trecut dintr-o criză în alta, devenind un obsedat al spânzurătorii încă de la condamnarea lui Svoboda.

Nebunia lui Puiu a început în momentul în care ia hotărârea de a spune adevărul, acela că nu este nebun, că doar simulează boala, pentru a scăpa de justiție. El se vede un om normal, cu reacții omenești firești, pentru că regretă moartea soției. Dansul uitat devine pentru Faranga o adevărată obsesie, care-1 va cufunda în nebunie.

370 Ion Simuț, Rebreanu dincolo de realism, Biblioteca revistei« Familia», Oradea, 1997, p. 300

Ciuleandra „pornește ca o horă oarecare, foarte lent, foarte cumpătat”, ca după aceea cu cât „se aprind mai tare jucătorii, cu atît muzica se ațîță, devine mai zvăpăiată, mai sălbatecă. Picioarele flăcăilor scapără vijelios, schițează figuri de tropote, sărituri de spaimă, zvîcniri de veselie. Apoi deodată, cu toții, cu pași săltați și foarte iuți, pornesc într-un vîrtej…”

Acest dans i-a obsedat pe medic și pe pacient ca o fatalitate. Puiu are o ultimă șansă de a-și câștiga femeia, prin singurul mijloc pe care-1 cunoaște și care e adecvat tensiunii afective, Ciuleandra. Patima dansului îl urmărește mereu, dar brusc, în mintea bolnavă a lui Puiu „cîntecul se frînge și îngrămădirea de țineri se risipește într-un hohot de rîs sălbatec ca geamătul unei imense plăceri satisfăcute, încît chiar văile se umplu de un cutremur, parcă furia patimei omenești ar fi deșteptat pînă și instinctele de amor demult înțelenite ale pămîntului…”. Pentru el, „tortura profundă a unui trecut poate și mai insistent decît prezentul” 371.

Doctorul are un suflet chinuit ca și al lui Faranga. Soarta a făcut ca boierii să vină în Argeș și să i-o smulgă pe Mădălina, iar visurile lui să se risipească. A urmărit-o mereu cu gândul și era convins, că în sufletul ei, tot pe el îl iubea. Și-a dorit să se îndeplinească o minune, care să-i aducă iubita înapoi, dar destinul i-a adus față în față pe el și pe soțul ucigaș „urmărit de o mare zdruncinare sufletească”. A văzut în ochii ei la un moment dat, că nu-1 uitase și că ar fi dat toate bogățiile pentru visurile lor de odinioară.

Puiu și-a amintit cum în urmă cu ani i-a furat o sărutare Mădălinei în Vărzări, dar ochii ei căutau pe altcineva. Această coincidență îl face pe Puiu să realizeze că între ea și medic fusese o comuniune sufletească și intervenția boierilor o nimicise, și astfel el va suferi un nou șoc, acela al înțelegerii culpabilității, prin săvîrșirea crimei morale inaintea celei propriu-zise. Puiu a avut revelația adevărului : „Cînd mă uitam în ochii ei, nu mă vedeam pe mine, dar simțeam pe cineva. Și ochii aceia frumoși mie nu mi-au surîs niciodată ! Melancolia ei nu mă cuprindea pe mine ci regreta pe celălalt. Sufletul ei care se închidea în fața mea oricît încerca să se prefacă. Și atunci, cînd am înțeles că e ursită să-mi rămînă totdeauna străină, pentru că nu mai puteam spera s-o cîștig niciodată, decît să fie a altuia, mai bine am sfarîmat-o !”. El caută „refugiul într-un alt ideal, întruchipat

371 Dan Manucă, op. cit., p. 90

desăvârșit de Mădălina” 372. Obsedat de dans, pentru Puiu, totul devine posibil. Romanul este dominat de „acea virtuozitate a dozării misterului, de acel halo cu care se înconjoară toate operele mari în care viața se desfășoară între umbre și lumină” 373.

In Pădurea spînzuraților putem vorbi de o obsesie cromatică a albului. Strălucirea ochilor lui Svoboda, spânzurătoarea nepăsătoare, crucile albe din cimitirul militar, fruntea copilului, frământată de gânduri, lumina reflectorului sunt elemente care îl afectează pe Apostol. Stările sufletești sunt dramatice și complexe. Fiind obsedat de lumina care apare la vederea spânzurătorii, în a cărei lucire albă „se deslușea ceva straniu” și de singurătatea pe care o simte în momentul, în care nu-și recunoaște propriul nume scris pe cruce, condamnatul înțelege că numai Dumnezeu este iubire, simțindu-și sufletul invadat de acest sentiment. Metafora „rărunchii pămîntului” justifică faptul că iubirea divină se ridică din adâncul lumii, cuprinzând totul. în timp ce ființa simte chemarea pământului, privirile i se îndreaptă spre lumina cerească.

Moartea lui Svoboda și a lui Apostol par identice. Se observă același ritual al citirii actului de condamnare, același decor : „un stîlp alb și lucios, cu un braț cîrligat la vârf’, același ștreang, care „se legăna puțin și legănarea aceasta îi aduse aminte cum a încercat el odinioară cu mîinile rezistența funiei”, groapa de la picioare, cu „pămîntul deschis ca o rană gălbuie”. Dan Mănucă afirma că „Svoboda este oglinda evoluției sale, o evoluție de care Apostol nu este deplin conștient, dar a cărei venire o intuiește ca pe un apel irezistibil. Atracția față de expresia ochilor celui ce urmează a fi executat semnifică, în fapt, contemplarea propriei imagini ce va veni, neputința de a se desprinde de întrevederea unui destin ce va fi asumat” 374.

Inaintea execuției, Apostol trece brusc de la starea de coșmar la gesturile obișnuite ale vieții de toate zilele. Sunt urmărite mișcările pe care le face, când i se cere să dezbrace haina militară pentru una civilă. Mirarea se produce în mintea lui, abia cînd observă că ceilalți priveau gâtul lui subțire și alb. O clipă, speranța vieții pâlpâie în sufletul lui : „Poate că acuma, după ce s-a îmbrăcat în haina civilă, n-are decît să pună mîna pe clanță

ibidem, p. 80

Perpessicius, Liviu Rebreanu : Ciuleandra, în Opere, 3, Mențiuni critice, București, Editura Minerva, 1971, p. 62

Dan Mănucă, ibidem, p. 101

și să plece…departe…să trăiască…Poate nici sentinela nu mai e pe coridor…Poate că afară îl așteaptă Ilona, și Klapka, și preotul Boteanu…”.

Apostol privește preotul care-i întinde crucea și crede că speranțele lui „printr-o minune cerească, au pornit să se împlinească”, dar își revine imediat și „își ascunse obrajii în cutele patrafirului și izbucni într-un hohot de plîns înăbușit”. Senzațiile auditive, percepția vieții din jur sunt copleșitoare. în preajma morții, el se înstrăinează de sine însuși. Are sentimentul că asistă la moartea altcuiva. „Apostol Bologa nu traversează doar o transformare politică sau morală, ci mai mult decât atît: o transformare spirituală profundă, în căutarea și în numele credinței” 375.

Romanul se deschidea cu tabloul întunecat în care urma să aibă loc execuția lui Svoboda, iar după execuția acestuia, întunericul se așterne nu numai peste natură ci și în sufletul lui Bologa care exclamă : „Ce întuneric, Doamne, ce întuneric s-a lăsat peste lume !”. Există un permanent dialog între lumină și întuneric, între viață și moarte : „Ispitește, mereu ispitește lumina…”.

La început Bologa vede în biserică, lumina credinței, apoi ca student, pe cea a cunoșterii filosofice. Fiindcă, în adolescență tatăl său îl îndrumase spre lumina idealului, pe front cunoaște gustul gloriei, dar se îmbogățește sufletește numai cu lumina dragostei pentru Ilona.

Conflictul său interior se rezolvă prin dragoste universală, ființa lui fiind cuprinsă de o iubire totală. Apostol își va găsi fericirea, prin suferință și „odată ce s-a găsit pe sine, el renunță la orice alt sentiment oficializat; mai bine zis, nu mai are nevoie de siguranța pe care, pînă atunci, i-a oferit-o instituționalizarea” 376. întreaga comportare a lui Bologa anunță dilema în care se zbate eroul. Sufletul său, sub presiunea exercitată de mama sa este îndreptat spre credință, la care se întoarce la sfârșitul vieții și care îl ajută să treacă în lumea de dincolo.

Despre protagonistul din Ciuleandra, Ioana Em. Petrescu afirmă că: „dorința de a reconstitui dansul uitat devine pentru Puiu Faranga principala obsesie, se substituie

Ion Simuț, op. cit., p. 300

Dan Mănucă, op. cit., p. 244

amintirii obsedante a crimei și sfârșește prin a-1 cufunda pe erou în beatitudinea nebuniei în clipa când ritmul căutat e reconstituit și dansat până la uitare de sine” 377.

Ursu, cu o „vrăjmășie ascunsă” îi reproșează, că a ucis-o de două ori pe Mădălina : întâi i-a zdrobit sufletul și apoi trupul. Doctorul, când pune diagnosticul „se cutremură parcă l-ar fi atins o undă neașteptată de frig”.

Puiu conștientizează că este stăpânit de „o nebunie definitivă și iremediabilă !”. în acest proces de autocunoaștere, el ajunge la concluzia că : „Pentru bolile sufletești nu există doctor mai bun decît bolnavul însuși !”. Lumea în care trăiește el îl face „să-și piardă rațiunea, care nu suportă atîta luciditate”378 .

Această situație traumatizantă îl face să afirme că omul, „singur cu sufletul lui, între patru ziduri, înțelege mai mult decît în douăzeci de ani”, fiind convins că „tragediile ca și bucuriile cele mari omul le trăiește totdeauna în deplină singurătate și de aceea, cînd își simte sufletul mai sfîșiat, își simte și singurătatea mai mare”.

„Drumul personajului este cel al unor incerte descoperiri despre o lume impusă, un traiect al amintirii până la înfrângerea amintirii. înstrăinarea poate apărea de aceea ca o epuizare a așteptării sau ca o irezistibilă aplecare spre căutarea unei surse de imobilitate a realului. Acceptarea lui finală va fi semnul dramei neîncheiate…”379

Insănătoșirea lui nu mai este posibilă, deoarece „minuni face numai Dumnezeu…”. Puiu devine „o situație limită ; timpul său este al crizei, al spaimei și al ezitării, timp lipsit de evenimente, continuat prin amintirea evenimentelor ; spațiul este al pierderii ireversibile, al rupturii și al distrugerii, spațiu în care revelația abstractă ia locul istoricității” 38°.

Demența invadează mintea lui Puiu sub forma obsesiei pentru dans și în conflictul cu realitatea, Faranga ajunge la nebunia propriu-zisă, după o etapă de simulare a bolii. Cuprins de demență, „totul e cu putință și actele nu explică nimic” 381.

Ioana Em. Petrescu, op. cit., p. 251

Elena Loghinovski, Liviu Rebreanu și literatura rusă, în voi. Liviu Rebreanu după un veac Evocări Comentarii critice Perspective străine Mărturii ale prozatorilor de azi O carte gândită și alcătuită de Mircea Zaciu, Cluj-Napoca, Eitura Dacia, 1985, p. 346

Aurel Sasu, op. cit., p. 150

ibidem, p. 151

E. Lovinescu, Cele mai mari construcții epice, în Istoria literaturii române, voi IV, Evoluția prozei literare, București, Editura Ancona, S. Benvenisti, 1928, p. 376 ; reprodus din Istoria literaturii române contemporane, voi II, București, Editura Minerva, Ediție de E. Simion, 1973, p. 269

Ca și Dostoievski, Rebreanu analizează trăirile sufletești ale omului în clipa trecerii în neființă, sub lumina răsăritului către care se îndreptau „însetați” ochii lui Bologa. Nenumărate sunt analizele de stări obsesive în roman. Cele trei noțiuni, de stat, de neam și de religie îi strivesc libertatea de opțiune. Ca și David Pop din Catastrofa, Apostol Bologa a evoluat de la nehotărîre la opțiune și dezertează la români.

Dominate de o profundă tulburare, Apostol și Puiu Faranga își construiesc o a doua imagine a personalității, astfel că Bologa plănuiește trecerea pe frontul românesc, în vreme ce Puiu Faranga se zbate între adevăr și greșeală, romanul urmărind „evoluția și criza unui caz de demență” 382. Observăm că Apostol Bologa trece printr-un lung proces de conștiință, până să ajungă la obsesia spînzurătorii, a fost martorul unor evenimente traumatizante, iar la Faranga, ereditatea a generat crima pasională. Conflictul apare în sufletul lor treptat, prin numeroase întrebări.

„Puiu Faranga e nebun congenital, Apostol a trebuit să treacă prin infernul condamnărilor la moarte și al execuțiilor, prin iadul imposibilității sale morale de a lupta cu frații de sînge, pentru a da semne de psihoză, dorind să nu ucidă, ci să fie ucis” 383.

Apostol e urmărit de obsesia spânzurătorii și Faranga e cuprins de demență prin obsesia dansului, Ciuleandra. Personajele sunt confruntate cu probleme fundamentale ale existenței, alegerea unui drum în viață, iubirea, moartea. Amintirea obsesivă a unor imagini pătrund în cugetul lor ca o remușcare. Convingerile și sentimentele devin tot mai contradictorii, iar reacțiile sufletești le sunt tulburi, de neînțeles.

Mihai Ralea, Liviu Rebreanu : Ciuleandra, în Vatra Românească, nr. 4 (apr), 1928, p.127-128 ; reprodus în voi. Scrieri, 2 , Ediție și studiu introductiv de N. Tertulian, Editura Minerva, 1977, p. 453

Al. Săndulescu, op. cit., p.101

ÎNTOARCEREA SPRE SINE ÎN JAR ȘI ÎN AMÎNDOI

Iubirea generează nașterea conflictului interior în cele două romane, Jar și Amândoi. Ion Simuț observă în Jar „reducerea conflictului la întâlnirea inadecvată dintre sentimentalismul feminin și superficialitatea atașamentului erotic masculin” 384. Criticul Lucian Raicu consideră romanul Amândoi ca fiind „înmormântarea victimei iluziilor iubirii” 385. Acțiunea romanului Jar începe în octombrie și se termină în aceeași lună, anul următor, timp în care se dezlănțuie lupta Lianei Rosmarin cu ea însăși.

Eroina este o ființă de o rară puritate, care se abandonează sentimentelor sale, trăind într-o lume care nesocotește onoarea și cinstea, într-o lume a superficialității.

Ea are alte idei decât familia sa, sunt teorii întemeiate pe principiul că orice femeie trebuie „să fie egala bărbatului, nu sclava lui”386. Rosmarin, tatăl său este convins că viața îi va schimba opțiunea, pentru că el știe că o căsnicie „bazată pe independența soților e sortită să se destrame tot atît de repede cum s-a încheiat”. Liana trăiește alături de un tată „acru și ursuz”, în vârstă de aproape șaizeci de ani, iar îngrijorarea lui, că își va pierde slujba ca funcționar la Ministerul de Finanțe „întreținea o permanentă tulburare și amărăciune în casă. Mama, o „gospodină renumită” este incapabilă de a vedea zbuciumul Lianei, când aceasta face greșeala să se îndrăgostească de Dandu. Familia dorea ca prin căsătoria ei să asigure o stabilitate materială familiei. Didina Rosmarin crede că nu există carieră mai bună decât o funcție militară. În același timp, din rațiuni sociale, nu l-ar refuza nici pe Constantin Alistar, ca ginere, deși are aceeași vârstă cu soțul ei. Este convinsă că „inimioara fetelor e slabă și nevinovată și crede în cuvintele dulci și-și fac idol din primul bărbat, iar bărbatul se joacă și nu pricepe inima cea iubitoare”, de aceea este cel mai bine ca familia să decidă pentru viitorul fetei. Un astfel de mediu își pune amprenta asupra trăirilor Lianei, care „e însemnată din leagăn cu semnul înfrângerii” 387, după cum sublinia Perpessicius.

Ion Simuț, op. cit., p. 22

Lucian Raicu, op. cit., p. 271

Toate citatele sunt reproduse după Li viu Rebreanu, Opere, 9, ediție critică de Niculae Gheran ;

addenda în colaborare cu Nicolae Coban ; Jar, Amîndoi, Editura Minerva, 1978

Perpessicius, Liviu Rebreanu Jar, în Opere, 1, București, Editura Minerva, 1975, p. 50

Un suflet zbuciumat este și Solomia, adusă la vârsta de cincisprezece ani de Vasilica Dăniloiu în casa ei. Ea „era o fire mai întortocheată. D-na Dăniloiu se enerva de multe ori că nu putea urmări șerpuirea sufletului ei. Fata totdeauna rezerva cîte o surpriză, dar nu rezultată din gînduri mincinoase”. Fiind o fire harnică și întreprinzătoare, își câștigă repede simpatia și devine ca un copil pentru comerciantul Spiru Dăniloiu. Este o ființă „în care sentimentele, pasiunile își păstrează toată adîncimea lor originară” .

Criza Lianei este declanșată în romanul Jar, de apariția lui Dandu, iar în Amândoi, zbuciumul interior se dezlănțuie în viața Solomiei la vârsta optsprezece ani, când se îndrăgostește de Lixandru și din acel moment viața ei se schimbă, iar iubirea se transformă într-un amestec straniu de devotament, spirit de jertfa și admirație oarbă, care pune „stăpînire pe rădăcinile ființei ei”.

Solomia se simte datoare față de Lixandru, fostul șofer de la banca Marmorosch Blank, care o ajutase, iar când el se îmbolnăvește, scopul vieții ei este acela de a-1 salva. în roman este „un tragism izvorît din energiile dezlănțuite ale erosului tulburat și amenințat de situațiile de criză” 388. Ea își amanetează salba de aur pentru cinci sute de lei la Mița Dăniloiu, pentru a-i cumpăra medicamente, dar efortul ei este zadarnic, pentru că nu reușește. Cînd medicul îi recomandă să meargă la țară, cei doi se căsătoresc și merg în satul ei natal, Valea Ursului „să nu zică oamenii că Solomia își aduce ibovnicul acasă, ci bărbatul legiuit”. Pe patul de moarte, ea îl privește în ochi de parcă „ar fi vrut să-i insufle încredere și nădejde de viață”,, iar ochii lui aveau o „licărire de fericire”. Sufletul ei s-a îmbolnăvit pentru că „toate au venit așa, din rău și mai rău, până la capăt…”. La căpătâiul lui Lixandru, așteptându-i moartea, de care era sigură că nu scapă, toate gândurile se învălmășesc, inima îi bate puternic și realizează că „-Toate au fost degeaba…toate…. degeaba”. în opinia lui Gheorghe Glodeanu, „Solomia își găsește sensul existenței în salvarea lui Lixandru, tentativă care eșuează, facînd ca și crimele-săvîrșite de altfel în mod nepremeditat-să devină inutile. De aici drama personajului care nu găsește refugiu decît în moarte” 389.

Ion Simuț, op. cit., p. 353

Gheorghe Glodeanu, op. cit., p. 247

In Jar, tatăl Lianei intuise caracterul tânărului Dandu Victor, de care Liana se îndrăgostise, dar ea nu percepe caracterul ușuratec al tânărului, pentru care iubirea nu este decât un simplu divertisment, și își ascultă glasul inimii.

Este îndrăgostită, și cum în iubire toate defectele dispar, Liana își urmează propriul drum, pentru că iubirea pusese „stăpînire pe trup și suflet deopotrivă”. Dandu declara că o iubește cu pasiune, „cu furie”, dar după părerea Coraliei „dragostea prea trîmbițată e de calitate inferioară și nu poate să fie durabilă”. Liana fusese avertizată, că Dandu nu este statornic în sentimente și odată dragostea consumată, își pierde interesul pentru fata respectivă, căutând o altă partidă. Crezându-se o fată deșteaptă, că va face față pretențiilor lui, trăiește „abandonîndu-se în voia plăcerii, parcă ar fi vrut să spuie că nu-i pasă de nimeni și de nimic”, e fericită la început, dar „exagerata bucurie este totdeauna un motiv de amenințare și de primejdie, în cărțile lui Rebreanu, în Jar extazul eroinei este, de asemenea prevestitor de o nefericire care va urma curînd” 39°.

Liana pune rațiunea în slujba pasiunii și refuză să vorbească despre dragostea ei, pentru că altfel „iubirea și-ar fi pierdut din vraja ei misterioasă”, știind că nu poți iubi cu un anumit scop, ci trebuie să te abandonezi în brațele fericirii. Trăiește mereu cu o anumită frică „să nu-și trădeze fară voie, într-un strigăt de descătușare, sentimentul dulce și amar care începuse a o tortura” și este convinsă de faptul, că „Pînă nu te dăruiești n-ai dreptul să-ți spui că ai cunoscut iubirea”. îi este teamă să se gândească la problemele care pot apărea, își pierde stăpânirea de sine, dar Dandu reușește s-o facă să meargă într-o singură direcție, pentru că „în ochii lui mocnea un foc care o înspăimînta și o moleșea”.

Ajunsese să se umilească, să cerșească iubirea lui, și timp de săptămâni întregi trăiește într-o încordare maximă, „și își ascundea toate zbuciumările sub o mască de surîs exuberant pe care o purta ostentativ”. Pentru a-și salva iubirea, ajunsese să mintă, să înșele încrederea familiei. Ea „va trece prin chinurile dragostei, va arde visuri, și după ce va sorbi toată cupa amărăciunilor, va trece de-a dreptul în moarte” 391

Romanul este o monografie a iubirii, dragostea este văzută ca o pasiune primordială, ca o experiență existențială unică. Pentru ea, „secretul iubirii o chinuia ca o povară” și

Lucian Raicu, op. cit., p. 267

Perpessicius, op. cit., p. 50

„dorul de spovedanie îi clocotea în suflet”. Pentru Dandu, despărțirea de Liana nu înseamnă decât eliminarea unei complicații.

Când îndoiala îi cuprinde sufletul, se ivește conflictul dintre patimă și rațiune și se termină cu victoria asupra rațiunii. Până a ajuns aici, a trecut prin dezamăgire, remușcare și prin rușinea de a fi fost părăsită și „nimeni nu bănuia tumultul ce clocotea în inima păpușii veșnic zîmbitoare, care parcă răspîndea în jurul ei numai bucurie și plăcere de viață”. E copleșită de durere, murmurând ca Ana din romanul Ion, o altă victimă a bărbatului: „Norocul meu ! …Norocul meu !…”.

Amândoi trăiesc într-o stare de beție, dar în afara unei atracții fatale, ei nu aveau ce să-și spună. în final, este doborâtă de iubirea pentru Dandu, această fericire exagerată îndreptând-o spre un final tragic.

Experimentarea plăcerii o face să uite toate întrebările pe care și le pusese despre Dandu. Nu mai are nicio rezervă în ceea ce-1 privește și își revarsă asupra lui întreaga dorință de fericire : „își amintea numai ochii lui care implorau și porunceau atât de stăruitor că inima ei se topea de o înduioșare fară margini. Și pe urmă transformarea subită a îndoioșării într-un extaz de zbuciumare dureros de dulce ca o prăbușire în neființă”.

Liana își dorește o dragoste însoțită de pasiune, dar descoperind o scădere a interesului din partea lui Dandu, știind că „iubirea fară suferință nici nu e iubire”, este cuprinsă de disperare. Se zbuciumă între „pornirea inimii și judecata rațiunii” și dovezile împotriva iui Dandu nu întârzie să apară. Fiind dominată de dragoste, pentru că „iubirea oarbă nu cedează în fața evidențelor rațiunii” 392, refuză adevărul. Pentru Liana, „luciditatea singură împodobește pasiunea cu fiorul marii bucurii și o ferește de a deveni silnică prin obișnuință”. Dandu „i-a sfarîmat trupul și sufletul”, și o dată satisfăcut, dragostea nu mai are nicio însemnătate pentru el și îi spune direct, fară ocolișuri, că ei doi nu se potriveau „pentru o viață întreagă”. Liana se simte slabă și neputincioasă, conștientă că el i-a „otrăvit sîngele”. Este acuzată că ea simbolizează pasiunea mai presus de toate și nu ar trebui să-i ceară o căsătorie formală.

392 Lucian Raicu, op. cit., p. 268

„Aparenta restabilire a acordului va face dezamăgirea și mai grea. Convinsă, în fine, de superficialitatea exaltării, Liana are iarăși, ca la început, revelația lucidității, dar, paradoxal, ea face din luciditate un factor al iubirii pentru Dandu ” 393 .

Liana nu găsește altă cale de salvare a onoarei decât sinuciderea, astfel că visul ei de fericire este ucis de acest aventurier. Ea se implică total, nu are puterea de a se echilibra după ce este părăsită și se lasă ademenită de gândul sinuciderii, care o eliberează de suferința pricinuită prin căsătoria lui Dandu, cu o altă femeie.

In Amîndoi”, „zgârcenia exagerată a celor două victime, a lui Ilarie și a Miței Dăniloiu, duce la comiterea dublului asasinat care zguduievliniștea orașului. Ilarie „ cumpăra pîine veche, pentru că e mai ieftină, iar came o singură dată pe săptămînă, din rămășițele măcelarilor, cu jumătate de preț…”.

Mița, soția sa, cu cinci ani mai tînără, primea bijuterii, cu gîndul ascuns să nu le mai restituie. De aceea, cînd Solomia îi cere salba, Mița se năpustește asupra ei țipând : „Să ieși afară, hoață !…Afară !”. Ea nu vine la cei doi să ucidă : „Parcă am știut eu când m-am dus ce are să se întâmple ?”. Cea care descoperă moartea celor doi după câteva zile este chiar Solomia, care a venit însoțind-o pe doamna Dăniloiu.

Speriată, strigă deznădăjduită : „-Eu nu intru în casa asta, cucoană î …Poți să mă omori, dar nu intru !…Că mi-e frică și mi-e urît și nu pot intra, cucoană Deși pașii o aduseseră fară voie aici, ea mai mult pentru sine, tot repetă : „nu pot…nu pot…”. Motivația crimei ar fi că ea, fiind o femeie disperată, caută soluția salvării iubitului ei bolnav, dar eșuează în această tentativă și crimele se dovedesc inutile. „Atîta dorință am avut și eu pe lume : să-l scap pe dînsul cu viață cum m-a scăpat și el pe mine…”. Atitudinea față de moarte este „ultima sa modalitate de a se cunoaște pe sine, de a re-naște printr-o moarte inițiatică” 394.

Soțul Miței fusese mare negustor, fost ajutor de primar, fost senator liberal și toate „demnitățile și onorurile, în loc să-l civilizeze, mai rău îl sălbăticeau lăuntric. Pasiunea economiilor, care pe tatăl său l-a îmbogățit, a transformat-o într-o avariție patologică…”.

ibidem

Dan Manucă, op. cit., p. 203

Criticul Ov. S. Crohmălniceanu sublinia faptul că „Solomia execută al doilea așasinat din pur instinct defensiv” 395. Sufletul reușește astfel să se smulgă de conștiință, iar stările de neliniște sunt declanșate de situațiile limită în care se află.

Cea care îi schimbă destinul Salomiei este Mița Dăniloiu, prin zgârcenia ei. Amenințarea se transformă în crimă. Ea „nu este mai vinovată pentru ceea ce săvîrșește decît este pentru ceea ce pătimește. Uciderea se încadrează «firesc» în suita deschisă de îmbolnăvirea iubitului Salomiei și continuată de moartea lui, iar apoi de moartea ei, suită a cărei logică o formulează eroina însăși” 396.

Aurel Dolga, judecătorul de instrucție, ardelean transferat de la Făgăraș la Pitești, om sever, dorind să iasă în evidență, instrumentează cazul ca în romanele polițiste, îl arestează pe Mihai Ciufu și este gata să facă același lucru cu Spiru Dăniloiu, Romulus Dedulescu și Dică Secuianu, pe care îi jignește în timpul interogatoriilor, fară să țină seama și de părerile altor profesioniști, ca cele ale procurorului Nagel și ale polițistului Ploscaru.

Mărturisirea Solomiei îi întrerupe dorința de afirmare : „Va să zică, ai vrut cu orice preț s-o omori?”. Aceasta, tristă după moartea lui Lixandru, răspunde : „Nu știu ce-am vrut… Eram așa de amărîtă de parcă nici nu-mi dădeam seama ce făceam…”.

După moartea lui Lixandru, doamna Dăniloiu o încurajează pe Solomia, dar ea știe că „-Norocul meu s-a dus cucoană !… De-acu…”, apoi adaugă : „-Pe viața mea am pus cruce…”. Când mărturisește crima în fața judecătorului „era albă, fară pic de sînge în obraji, încît buzele păreau mai roșii și mai pline”. Deznădejdea o împinge la săvârșirea acestor fapte. Întîlnim în roman „însuflețite scene de «atmosferă», sugerînd pustiul sufletesc, toropeala orașului de negustori, pietrificarea simțului moral-stări ce ar fi impus totuși o analiză mai cutezătoare-înfațișează sordida ceartă între moștenitori, peisajul mohorît al casei victimelor, dușmănoasele «bănuieli» ale sorei Aretia, relațiile dintre rude și învinuirile reciproce, frica de răspundere, succcesivele interogatorii, «ofensările» informatorilor, «scîrba» și nu frica Solomiei de a merge la anchetă,

Ov. S. Crohmălniceanu, Rebreanu și romanul polițist, în voi. Liviu Rebreanu după un veac Evocări Comentarii critice Perspective străine Mărturii ale prozatorilor de azi O carte gîndită și alcătuită de MirceaZaciu, Cluj-Napoca, Editura Dacia, 1985, p. 317

Dolores Toma, op. cit., p. 301

dezlănțuirea de instincte posesive și ieșirea din fire a mai tuturor la aflarea clauzelor testamentare” 397.

Crimele sunt descrise cu sălbăticie : „Cadavrul doamnei Dăniloiu zăcea într-o rînă, pe stînga, între masa de bucătărie și lavița cu albia de rufe. Figura ei era înfășurată cu o rufa udă peste gură, dar ochii sticloși aproape ieșiți din orbite priveau spre sufragerie cu atîta groază de parc-ar fi fost vii”. La fel de înfiorător este prezentat și celălalt cadavru : „Părul alb, foarte rar, părea lipit de tidva ca pergamentul vechi. Gîtul, deasupra gulerului hainei cenușii, era strangulat cu o sîrmă de alamă subțire, înnodată dinapoi și răsucită de mai multe ori, așa că pătrunsese adînc în pielea zbîrcită. Cele două capete ale sîrmei se terminau în ochiuri ca și cînd ar fi servit la atîmat în cui”. Tragismul situației degradează ideea de a trăi după pricipii morale universal valabile. Lipsită de rațiune, ea nu mai poate controla lupta din interiorul ei și săvârșește crima.

Atunci când își dă seama că Ciufu, servitorul preotului ar putea să ispășească pedeapsa în locul ei, ia hotărârea de a se autodenunța și povestește cum i-a ucis : „Am luat o sîrmă și am vrut s-o îndoiesc în două ca să am și eu cu ce să lovesc. Cucoana era întoarsă cu spatele și se aplecase să apuce o bucată de lemn…Nu știu ce mi-a venit, cum îndoiam bucata de sîrmă, că deodată am aruncat-o pe după gîtul cucoanei și am început să strîng din răsputeri și apoi să răsucesc capetele sîrmei sub ceafă” .

Mai dură este scena uciderii lui Ilarie Dăniloiu, pentru că „nimic nu poate conține atîtea surprize ca sufletul omenesc la nivelul adîncurilor lui insondabile a căror revelație schimbă brusc perspectiva raporturilor umane curente, încărcîndu-le de primejdii nebănuite și amenințări secrete” 398.

In ciuda fragilității sale, faptele săvârșite de ea sunt odioase : „Am ieșit tiptil de după ușă și, pe la spate, i-am cuprins gătul cu sîrma îndoită, ca și la cucoana adineauri, și am strîns și am răsucit. Am sărit pe pat și apoi între paturi, unde se zvîrcolea boierul să se scoale, i-am pus genunchiul pe spinare și am răsucit de cîteva ori pînă ce am simțit că nu mai mișcă”.

397 Lucian Raicu, op. cit., p. 286

j9S Ov. S. Crohmălniceanu, op. cit., p. 317

Sunt femei, care după ce cunosc fericirea, sunt schimbate total de sentimentul iubirii. Liana, de la ascensiunea pe culmile adevăratei fericiri ajunge la „transformarea subită a înduioșării într-un extaz de zbuciumare dureros de dulce ca o prăbușire în neființă”.

„Experimentarea plăcerii, desăvîrșirea «dragostei» dau eroinei o înaltă opinie despre aviatorul ei, facînd-o să abandoneze cu un zîmbet trecutele rezerve, tot sistemul ei «raționalist» de mai înainte” 399.

Ideea sinuciderii apare în mintea ei pe neașteptate, când descoperă pistolul lui Dandu într-un sertar, pe care îl sustrăsese, când simulase că se împușcă pentru ea. In disperarea ei, își propune să se căsătorească cu Alistar, aflat într-o poziție socială onorabilă. Pentru femeia învinsă , „a fost mai frumoasă dorința decît împlinirea ei” și „iubirea rămînea fară alt scop decît un dor etern neastîmpărat”. Liana merge „pe marginea prăpastiei, inconștientă de primejdie”, iar în mintea ei se declanșează o criză de conștiință, aceea că ea îl înșeală deliberat pe Alistar și este doborâtă de această credință pe care o are. Cu o noapte înainte de nuntă se sinucide cu același pistol al lui Dandu , iar „gura rotundă de oțel se lipea de culcușul inimii ca altă dată gura lui Danduț”.

Romanul este drama unei femei, care iubește într-o lume incapabilă să înțeleagă adevăratele emoții. Ea dorește o dragoste totală, dar în jurul ei presimte primejdia, trăiește o iubire „dincolo de convențiile lumești, curată și senină”. Deși era o fată echilibrată, sigură pe ea, este cuprinsă de acest sentiment cotropitor care o va duce la sinucidere și „admite moartea, chiar o caută, pentru a provoca singurul dialog care îi este accesibil-cel situațional” 400.

Solomia se sinucide în celula în care își aștepta pedeapsa cu un singur regret, că „toate au fost degeaba”.

O caracteristică a tuturor romanelor lui Rebreanu este „conflictul puternic izvorât din energiile sufletești total angajate, dramatismul neliniștitor emanat de sentimentul destinului implacabil” 401. Pasiunea erotică îi dictează Salomiei atitudinea față de Lixandru.

Lucian Raicu, op. cit., p. 267

Dan Mănucă, op. cit., p. 208

Ion Simuț, op. cit., p. 384

Liviu Rebreanu analizează sufletele personajelor în momente de tensiune, unde orice pasiune este zdrobită de sentimentul deșertăciunii vieții omenești. Solomia își asumă destinul tragic și nu acceptă ca altcineva să fie pedepsit pentru faptele săvîrșite.

Jar este romanul care „reunește toată recuzita marilor iubiri : voluptate, uniunea pînă la identificare, căutarea tutelei divine, suferința, taina dragostei singuratice, înfruntarea dîrză a opreliștilor” 402, iar G. Călinescu îl consideră „monografia deprimării” 403. Pentru Liana, iubirea ar fi trebuit să rămână „dincolo de timp și spațiu” și ea moare pentru că „n-a avut rădăcini destul de adînci în viață”.

Infiriparea unei pasiuni mistuitoare o conduce pe Liana spre moarte, așa cum o împinsese și pe Anna Karenina a lui Lev Tolstoi, spre același sfârșit. Sinuciderea ei are loc în momentul în care se credea că toate piedicile au fost înlăturate. Ea „A fost prea fragilă pentru lupta brutală care e viața noastră mecanizată. I-au clacat nervii, la un moment dat, ca unui cal de rasă după o cursă de încercare”. Conflictul s-a ivit în sufletul ei, când a realizat că a oferit totul în dragoste și a primit prea puțin. Ea moare pentru că ascultă glasul inimii și nu pe cel al rațiunii. Liana și Solomia nu au putut să rezolve conflictul interior și au ales ca soluție a ieșirii din impas, sinuciderea.

ibidem, p. 367

G. Călinescu, op. cit., p. 651

METAMORFOZAREA INTERIOARĂ ÎN ADAMȘIEVA

Rebreanu pleacă de la o teză filosofică, cu originea în mitul androginului din Banchetul lui Platon, conform căreia iubirea absolută poate fi obținută doar în urma migrării sufletului prin șapte vieți succesive. Motivul metempsihozei semnifică perfecțiunea în iubire. Subconștientul leagă între ele cele șapte vieți ale unei reîncarnări sucesive. Eroul din Adam și Eva își retrăiește viața sub chipul a diferite personaje din secole diferite, iar începutul romanului nu face decât „să developeze imaginile succesive dintr-o «istorie» care se precipită spre prezent, pentru a se vărsa într-un repaos final, echivalînd cu o abolire a timpului” 404.

In acest roman, femeia și bărbatul sunt ursiți să se iubească și să plătească pentru această fericire de-o clipă.

Inceputul și Sfîrșitul romanului „încadrează cele șapte timpuri ale reconstituirii istorice, scene tumultuoase, dramatice, ale marelui elan pasional, retrăite de muribund printr-un fenomen de metempsihoză, de travestire a spiritului în existențe noi, succesive” 405. Eroul este convins că sufletul comunică direct cu lumea spirituală și de aceea apropierea morții i se pare mai ușoară. „Sîntem, prin urmare, smulși din realitatea habituală și purtați prin cele șapte cercuri ale unui purgatoriu al iubirii, cu veșnicele chemări și alungări ale acelorași două suflete, care se reîncarnează și se nimicesc pînă la a șaptea reîntrupare, ultima și unică, liman și împlinire a marii năzuințe : contopirea spirituală” 406.

Calendarul atârnat pe perete este ca o carte a destinului, pentru că în camera de spital are loc un scurt moment al redobândirii conștiinței, rememorarea trecutului se face în același loc, încât momentul final apare ca un prilej al înălțării. Repetarea cifrei șapte indică sensul unei schimbări după încheierea unui ciclu și al unei reînnnoiri, ca simbol al desăvârșirii.

Ion Simuț, op. cit., p. 307

Lucian Raicu, op. cit., p. 158

Perpessicius, Liviu Rebreanu : Adam și Eva, în Opere, 2, Mențiuni critice, Editura pentru Literatură, 1967, p. 284

Martorul trecerii lui în lumea de dincolo este Tudor Aleman, fost profesor de filosofie, care a urmărit moartea mai multor oameni și a observat „străfulgerările ce luminează și lămuresc misterul”407 din ultima clipă.

Deși timpul mereu îi pusese piedici protagonistului în a-și găsi femeia potrivită, totuși idealul este atins. Este convins că numai prin iubire „se poate uni sufletul bărbatului cu sufletul femeii pentru a redeveni parte din lumea spirituală”. Dan Mănucă sublinia că „perpetua căutare întreprinsă de Toma Novac traduce o adîncă desrădăcinare care s-a produs în copilărie și pe care acum încearcă să o stăpânească. în mai toate ipostazele, Personajul cunoaște o copilărie și o adolescență tulbure, cu totul improprii unei evoluții armonioase. El este neîncetat supus autoritarismelor de tot felul, de la cel patern la cel statal” 408.

In ultimele clipe își retrăiește șase existențe. Abia atunci își dă seama că „a șaptea viață aduce fericirea unirii cu celălalt suflet. De aceea a șaptea moarte cuprinde revelația, fiindcă moartea a șaptea înseamnă sfîrșitul existenței materiale și începutul întoarcerii în lumea spirituală, sufletul retrăiește într-o străfulgerare toate viețile anterioare pentru a se putea bucura mai deplin de strălucirea vieții noi, eterne, ce-1 așteaptă.”. își reamintește discuțiile cu profesorul filosof, Tudor Aleman și când realizează că moartea e aproape, vrea să-și retrăiască și celelalte șase vieți, pentru a ajunge la fericirea supremă, dar „între dorință și împlinire se află un lung răgaz dramatic, asemănător unei verificări, unei probe ce trebuie trecute” 409. Abia în clipa morții „omul e dezlegat să explice ceea ce n-a putut înțelege pe pămînt, începutul și sfîrșitul întru care se înșiră cele șapte vieți ale sufletului”. Viața eternă se dobândește după a șaptea moarte a unuia și aceluiași suflet.

Acest roman certifică faptul, că un bărbat trebuie să-și găsească o singură femeie din toate cîte există. El caută mereu partenera ideală. „Fundamentul filosofic al romanului îl constituie tentativa de a acorda obsesiei erotice-putemică în toate cărțile scriitorului, după cum sublinia Lucian Raicu, o dimensiune metafizică, de a descoperi în atracția corporală

Toate citatele sunt reproduse după Liviu Rebreanu, Opere, 6, Ediție critică de Niculae Gheran ; variantele în colaborare cu Valeria Dumitrescu; A dam și Eva, Editura Minerva, 1974

Dan Mănucă, op. cit., p. 84

ibidem, p. 96-97

dintre bărbat și femeie o finalitate superioară, regăsirea unității originare, a perechii ideale, mitice” 410.

In cele șapte povestiri există aceeași conștiință, fie că e păstor indian ca în Navamalica, fie monarh egiptean în Isit, scrib asirian în Hamma, patrician roman Servilia, călugăr sau medic pe vremea Comunei din Paris.

Intre începutul și SJîrșitul romanului este urmărită agonia eroului. In căutările bărbatului apare femeia ideală, dar este foarte repede pierdută. El „a trăit parcă fară a avea conștiința vieții sale interioare, autentice. Mai exact zis, s-a aflat într-o stare de lungă amnezie, neștiind cine este cu adevărat” 411

In India milenară, unde păstorii se înclină în fața brahmanilor, posesori ai „tainei tainelor”, s-a numit Mahavira și s-a îndrăgostit de Navamalika, fecioara hărăzită regelui Arjuana, în care și-a văzut „tot trecutul și viitorul”. Purtat de destin, răpește pe grațioasa fecioară și reușește să se apropie de ea câtva timp. Pentru îndrăzneala lui, este supus unor chinuri groaznice : „îi frămîntau încheieturile fălcilor, silindu-1 să caște gura. Un clește îi apucă limba pitită în dosul dinților de jos și cu o zmucitură scurtă i-o rupse din rădăcină. Valuri de sînge bolboceau în gura lui Mahavira, zvîrcolindu-se într-un horcăit înfundat”, în ultima clipă o cuprinde totuși cu privirea pe Navamalika. Autorul ne detaliază momentul jupuirii de viu. Indelunga suferință a fost mai înspăimântătoare decât însăși moartea, ea putând fi interpretată ca un nesfârșit sacrificiu lăuntric. In cele șase povestiri observăm același sens al aspirației erotice și existențiale. Prezentul este copleșit de trecutul reiterat obsesiv.

Fragmentul următor, plasat în Egipt, „casa veșniciei” sau „casa iubirii regale” atrage atenția eroului, constituind o nouă treaptă spre dragoste, după cea a purității din primul fragment. Reîntrupat în Unamonu, se îndrăgostește de favorita faraonului Dadefra, Isit. El a petrecut cinci ani între preoții zeului, pentru a învăța „să înfrunte toate ispitele, să-și însușească toate învățăturile ca să dobîndească în sfîrșit inițierea în tainele lumilor văzute și nevăzute”. Gândul la Isit îl face să aducă în casă un număr de șapte femei, dar își dă seama că „mulțumirea plăcerii trupești nu astîmpără focul inimii”, iar „golul din inimă îi

Lucian Raicu, op. cit., p. 156

Ov. S. Crohmălniceanu, Timpul interior al lui Liviu Rebreanu, în voi. Cinci prozatori în cinci feluri de lectură, București, Editura Cartea Românească, 1984, p. 77

creștea” pe măsură ce încearcă să o uite. Unamonu e convins că „Isit e talismanul nemuririi lui, precum el e chezășia eternității pentru ea” și moare, purtând-o în gând.

Dacă în primul fragment se evidențiază tentația erotică, inocența, puritatea, traseul iubirii devine mai complicat în cea de-a doua povestire, pentru că cei doi încearcă să comunice, folosesc tactici disimulative, pasiunea lor se întinde pe o durată mai lungă, dar în final iubirea lor se termină cu același eșec.

In Hamma, accentul cade pe dragostea senzuală. Este o iubire care se bazează pe așteptare, pentru că Gungunum crede timp de zece ani că o va reîntâlni pe fata cu ochii albaștri. Perechea Gungunum și Hamma este întâlnită în Chaldeea. El este luat prizonier de regele asirian și este înjunghiat în inimă, pentru că a îndrăznit să o dorească pe Hamma. în Adam și Eva, „bărbatul și femeia cutreieră prin lume mînați de un dor de unire posibilă numai într-un anumit fel, partenerul fiind unic și predestinat” 412.

O altă poveste, unde faptele capătă complexitate prezintă iubirea dintre sclava, Servilia, de care se îndrăgostește Axius. El are o viață liniștită, pînă cînd destinul îi scoate în față pe Servilia. în preajma ei, își pierde rațiunea. E o altă fațetă a iubirii, care presupune atracție și respingere în același timp. Ca să scape de obsesie, poruncește s-o biciuiască pe sclavă, fără efect însă, pentru că sufletul lui este dăruit deja, iubirii. Soția lui, Chrysilla își dă seama de adevăratul motiv al zbuciumului său. Prezența Serviliei îl schimbă, deși încearcă să se protejeze, să se apere, ba chiar să o îndepărteze, în cele din urmă, se lasă robit de dragostea ei. Soția sa presimte primejdia și o ucide și abia atunci sclava simte că „se aprinse o flacără vie de fericire nemărginită”. Axius se sinucide, pentru că în suflet simte o durere crîncenă și astfel, amândoi își desăvârșesc iubirea în moarte. în dragoste, „lucrurile se desfășoară în virtutea unei ordini oarecum prestabilite, ilustrînd o lege, o necesitate lăuntrică, un destin” 413.

In Evul Mediu, Toma Novac a fost călugărul Adeodatus, iar Ileana, Margareta, devenită Fecioara Maria. Hans parcurge anul de noviciat cu mari greutăți. Se simte singur, îngropat de viu. Singurul lucru de care se simte atras în chilie este o icoană a Maicii Domnului. Privirea ei îl însoțește pretutindeni, îi aduce liniștea și-i luminează viața, dar, când ispita îi iese în cale, se prăbușește. Astfel pleacă prin lume, pentru a

Lucian Raicu, op. cit., p. 160

ibidem, p. 157

propovădui cuvîntul Domnului. Diavolul îl ispitește întruna. Gânduri contradictorii îi dau tîrcoale și glasul acestuia îi răsună în urechi, ironic.

In timpul Revoluției Franceze, Gaston și călugărița Yvonne Collignon de Gargan sunt ghilotinați. El se îndepărtează de teologie și se îndreaptă spre știință. Antoinette, soția sa încearcă să-l atragă spre biserică. Conștiința lui este împăcată, pentru că nu-și dorește decît să fie un medic bun pentru umanitate. își face prieteni ca Robespierre, Maximilien. Lebon, fost preot se întoarce în oraș ca revoluționar, hotărît să-i ucidă pe cei care se opun Republicii. Sângele ghilotinei îi face rău lui Gaston și hotărăște să nu mai participe altădată. Pașii îl îndreaptă însă, acolo, în timpul unui proces, care judecă pentru fanatism, șaisprezece preoți, călugări și călugărițe. Fața lui Lebon exprimă numai ură. La apariția Yvonnei Collignon de Gargan, o tânără de optsprezece ani, Gaston nu se poate abține să nu o susțină și este și el condamnat la moarte, imediat. Inimile celor doi au comunicat, ca și cînd ar fi deținut taine vechi.

Personajele romanului sunt interiorizate, toți tânjesc după atingerea unui ideal și se îndreaptă spre moarte, din cauza inadaptării lor într-o lume ostilă , înfruntând tot felul de piedici puse în calea iubirii.

„…Toma Novac parcurge același drum : «retrăirea»vieților anterioare actualizează, cu anticipație, procesul devenirii proprii” 414. Este o călătorie în șapte epoci și numai după cea de-a șaptea moarte, el are revelația supremă a celor șapte vieți. Prin personajele romanului cunoaștem civilizația indiană, egipteană, asiriană, romană, din Evul Mediu, din timpul Revoluției franceze și concluzia este că o singură viață nu ajunge împlinirii. Toma fusese și el „decepționat ca și toți ceilalți de femeile cunoscute până în clipa când își împlinește destinul, întâlnind pe femeia așteptării sale misterioase de totdeauna, Ileana” 415.

In capitolul al șaptelea, lui Toma Novac, „Gîndul morții îi apărea din cînd în cînd ca o întrebare care cerea dezlegare. Moartea nu poate fi sfîrșitul sfîrșitului. Ar fi o absurditate. Atunci pentru ce ne-am născut! întîmplarea oarbă nu explică un necunoscut. Cel mult complică. Dincolo de moarte trebuie să fie ceva, precum și înainte de naștere

Dan Mănucă, op. cit., p. 101

Lucian Raicu, op. cit., p. 172

trebuie să fi fost ceva. Sufletul nu poate începe și nici sfîrși într-o întîmplătoare viață părintească”.

La Liviu Rebreanu, iubirea nu se desăvârșește pe pământ. Armonizarea are loc în viața eternă, iar în confruntarea dintre sentiment și rațiune, câștigă întotdeauna pasiunea. Absența iubitei sau neputința de a o avea, duc la amplificarea iubirii. „Rodul material al acestei uniri va fi animat de asemenea de un suflet care își începe a șaptea existență materială. Moartea ce încheie ultima viață pămîntească înseamnă însă izbăvirea cea mare a sufletului. De aceea în clipa despărțirii de învelișul material, sufletul dobîndește conștiința pură atotcuprinzătoare prin care, ridieîndu-se deasupra timpului și spațiului, poate contempla simultan toate viețile sale în afară de lumea spirituală”.

Ca toate personajele rebreniene, când se află în pragul atingerii idealului, moartea împiedică acest lucru, dar are loc „salvarea individului de dramatica și efemera existență temporală” 416. Cuplul rebrenian nu poate fi fi fericit decât postum. „Eros și Thanatos sunt zeii care guvernează destinele eroilor” 417. Pentru personaj, iubirea înseamnă o cale de a înfrînge moartea. „Ideea cuplului etern este o formă imaginară prin care Eros îl învinge pe Thanatos…” 418. „Ființa sufletului” se poate elibera numai prin moarte de aceste constrîngeri ale lumii obișnuite.

Ion Simuț sublinia că „…personajele sale sunt diverse ca societatea pe care o ilustrează și ireductibile la un singur tip care să multiplice structura interioară a scriitorului” 419. între veșnicie și efemer „sufletul înțelegea și se îndoia între regrete și speranțe”, după ce fiecare ființă se zbuciumă de-a lungul vieții și numai moartea îi aduce eliberarea. „Moartea face nu o dată pereche cu dragostea, chiar și în a șaptea viață a celor care cred în metempsihoză” 420.

In toate cele șapte existențe există o taină, care atrage pe rând pe fiecare dintre personaje, pe Mahavira, căruia „cerul și pămîntul îi deschideau tainele”, pe Unamonu atras de „dragostea de lumină”, pe Axius, care caută „misterele vieții, ale morții”, pe Adeodatus, care se dăruiește credinței și pe Toma, care este ajutat de iubire ca să dezlege

Gheorghe Glodeanu, op. cit., p. 197

ibidem, p. 186

Ion Simuț, op. cit., p. 43

idem, Liviu Rebreanu, monografie, antologie comentată, receptare critică, Brașov, Editura Aula, 2003, p. 23

Al. Săndulescu, op. cit., p. 110

mistere. Trecerea spre lumea de dincolo nu poate fi aflată din cărți, ci numai prin dragoste, „merinde a veșniciei”. Când atingi „fericirea fericirilor și taina tainelor”, totul dispare, orice magie și orice neliniște”, iar sufletul are nevoie numai de această împlinire.

Liviu Rebreanu se remarcă prin prezentarea conflictelor exterioare și interioare, generate personajelor sale de către soartă, fapt relevat de Mihai Horia Simionescu, astfel că „…de la Ion la Apostol, de la Puiu Faranga la Toma Novac, dar și a personajelor colective, nu putem să nu recunoaștem, sub veșmintele, gesturile și acțiunile lor sistemele mecanice, cu mersul lor pe cît de răbdător și previzibil, pe-atît de implacabil. Un fatum orb diriguiește cu voință de fier conștiințele, împrejurările, înnoadă și rezolvă conflictele. Cutare erou aude glasul pământului și al iubirii, un altul urmează calea știută dintru început pînă sfîrșește în ștreang, unui al treilea un cîntec obsesiv îi hotărăște destinul, în sfârșit, o chemare prilejuită de-un accident îl poartă pe-un altul prin ciclurile dragostei și ale morții” 421.

421 Mihai Horia Simionescu, O scrisoare, în voi. Liviu Rebreanu după un veac Evocări Comentarii critice Perspective străine Mărturii ale prozatorilor de azi O carte gîndită și alcătuită de Mircea Zaciu, Cluj-Napoca, Editura Dacia, 1985, p. 454