Conceptul de Arta Poetica

I. CONCEPTUL DE ARTĂ POETICĂ

,,Literatura este o artă”- axiomă ce o considerăm punct de plecare pentru dezvoltarea subiectului acestui capitol. Arta are drept scop realizarea frumosului în timp ce știința caută adevărul. Frumosul poate fi definit ca un ,,ideal” care completează sau remodelează natura, însă acest lucru presupune o gândire și o simțire omenească. În știință realitatea precede sufletului, în artă, realitatea urmează sufletului și este creația lui.

Literatura este arta precisă a sufletului omenesc în mișcare, singura artă care poate avea gândirea drept obiect de analiză, singura artă în care artistul face analiza propriului său suflet, propriei gândiri, propriei modalități de exprimare, deci este arta cuvântului.

De-a lungul timpului, mulți au ajuns la concluzia că o diviziune a literaturii reprezintă o culme a acestei arte.

Arta are capacitatea extraordinară de a pătrunde repede în conștiința oamenilor, de a o modela și de a-i trasa anumite direcții. Fiecare ramură a artei, deci și poezia necesită studierea fenomenului de creație sub trei aspecte diferite: istoric, critic și teoretic.

O istorie literară constituie oglinda valorilor literare aparținând diferitelor popoare. În stabilirea valorii creației literare, critica literară realizează aprecierea ideologică și estetică a unei opere. Particularizarea esteticii la fenomenul literar îl reprezintă teoria literaturii. termenul ,,estetică”(scris cursiv) își are originea în cuvântul grec ,,aesthetica” prin care grecii defineau grupa reprezentărilor perceptive, intuitive.

Obiectul de studiu al teoriei literare îl constituiau probleme ca: originea artei, raportul dintre artă și realitate, funcția de cunoaștere a artei, modalitatea specifică de reflectare a realității în artă, imaginea artistică.

În ansamblul evoluției omenirii, literatura reprezintă unul dintre cele mai interesante aspecte. Definirea ei ca fenomen, găsirea trăsăturilor specifice care o deosebesc de alte fenomene a condus la necesitatea cercetării originii artei literare.

Ca și în alte domenii de cercetare, antichitatea înseamnă în teoria artei o contribuție bogată și valoroasă. De altfel, sistemul estetic al lui Platon și cel al lui Aristotel vor constitui obiect de discuții controversate pentru secolele următoare. În marea majoritate a sistemelor elaborate ulterior se regăsesc elemente aparținând fie platonismului, fie esteticii aristoteliene.

Platon caracterizează întreaga literatură ca fiind o activitate mimetică, care redă cu mijloace proprii natura sau trăirile sufletești. Deci arta ar fi o copie palidă a lumii înconjurătoare. Dar realitatea este o copie a realității.

Aristotel este primul care a scris un tratat de estetică, intitulat Poetica.

Spre deosebire de Platon, Aristotel consideră că natura este o existență obiectivă, deci concepția aristotelică are un caracter realist.

,,În adevăr – notează Aristotel – istoricul și poetul nu se deosebesc, prin faptul că unul își prezintă povestirea în versuri și celălalt în proză, ei se deosebesc, dimpotrivă, prin aceea că unul povestește întâmplări care au avut loc, iar celălalt întâmplări care ar putea să se petreacă”. ¹

O altă personalitate a antichității care s-a ocupat de fenomenul artistic este poetul latin Horațiu a cărui Artă poetică sau ,,Scrisoare către Pisoni” va constitui în sec. al-XVII-lea punctul de plecare pentru ,, Arta poetică” a lui Boileau.

Horațiu preciza în scrierea sa, rolul artei în viața omului:

,, Aut prodesse volunt aut delectare poetae,

Aut simue et jucunda et idonea dicere vitae” ²

Cu alte cuvinte, arta nu se limitează doar la încântarea omului ci îl învață să deosebească ce este frumos și bun de ce nu este util și plăcut. Tot Horațiu este cel care formulează principiul ,, miscere utili cum dulci ” .³ Desigur că au fost și combatanți ai acestui principiu, care au susținut că arta produce doar plăcere ( d`Urfe, italienii Castelvetro și Guacini ) dar majoritatea au fost de părerea lui Horațiu.

Perioada evului mediu este săracă în ceea ce privește concepțiile estetice. Se remarcă Toma d`Aquino la care funcția artei se reduce la o cunoaștere religioasă.

În Renaștere , teoriile estetice susțin necesitatea înțelegerii lumii și a legilor ei de către artiști.

De reținut este încercarea lui Leonardo da Vinci de a demonstra teoretic superioritatea picturii față de poezie, muzică și sculptură, declarând că ,, poezia nu are un domeniu care să fie al ei și nu are alt merit decât al unui negustor care adună mărfurile făurite de tot felul de meșteșugari”. ¹

Literatura latină a împrumutat idei și forme literare din cultura și literatura greacă. Toți marii scriitori din epoca clasicismului francez și-au găsit modele de inspirație în literatura greacă și latină. Moliere s-a inspirat din operele lui Plaut, Racine din Euripide, Boileau din Horațiu, La Fontaine din Fedru. Astfel secolul clasicismului francez , sec. al-XVII-lea reprezintă dogmatizarea principiilor estetice. Baza filosofică a clasicismului o constituie raționalismul cartezian în care coexistă materia și spiritul.

Clasiciștii porneau de la Aristotel însă ,, tradus ” conform concepțiilor epocii: De exemplu, Boileau îl supune pe Aristotel rațiunii universale; Corneille îl consideră un precursor care merită studiat, dar care nu oferă soluții. Criticându-l sau acceptându-l integral pe înaintașul grec, clasiciștii s-au bazat tot pe conceptul că arta este imitația naturii:,,Unicul nostru studiu natura deci să fie”5 spune Boileau în a sa ,,Arta poetică”. Dar nu e vorba despre o imitație brută a naturii. Pe de altă parte, artistul transformă natura în cadrul procesului de creație:

,, Pe lume nu-i nici șarpe, nici monstru odios

Ce, imitat de artă, să nu pară frumos

O mână de maestru penelul când își pune

Dintr-o pocită formă îți face o minune.” 6

Pessing, reprezentant de seamă al iluminismului german scrie două lucrări de estetică: ,,Dramaturgia din Hamburg” și ,,Laocoon ”. În ceea ce privește raportul artei cu realitatea, Lessing cere artei să-l poarte pe om deasupra impresiilor efemere.

La începutul sec. al – XIX-lea, Schiller în ,,Scrisori asupra educației estetice” remarcă caracterul gratuit al artei; văzută ca un joc. El consideră că arta reprezintă dorința omului de a se elibera de datorie și de a se regăsi într-un joc al spiritului liber.

În continuare fiecare poet, reprezentant al diferitelor curente literare va avea mai multe creații literare care se vor încadra conceptului de ,, artă poetică”.

Cu alte cuvinte opera literară în versuri își exprimă crezul artistic, propriile convingeri despre poezie, rolul și aspectele esențiale ale acesteia, menirea creatorului, relația cititor-operă – autor. Scriitorii sunt preocupați mai puțin de teoretizarea conceptului, de dezbateri teoretice în proză despre mecanismele gândirii poetice. ,,Ars poetica” este un text liric care prezintă în fond aceeași problematică ca și textele teoretice referitoare la rolul artei și al artistului.

Granița dintre ,,ars poetica” și ,,poetică” este aproape insesizabilă însă nu pot fi confundate.

Fiecare curent sau mișcare literară își are o ,,poetică” a sa. În ,,Arta poetică” N. Boileau exprimă principiile clasicismului iar Verlaine în a sa ,,Arta poetică” exprimă principiile simbolismului. Fiecare poet are cel puțin o artă poetică care favorizează înțelegerea textelor poetice de către cititori și care demonstrează în același timp ,adeziunea autorilor la un anumit program artistic sau curent literar.

Am arătat cum preocupările în acest domeniu sunt foarte vechi pornind chiar din antichitate , punctând apoi evoluția termenului de artă poetică până la începutul sec. XIX.

Multe din aspectele curentelor literaturii universale se răsfrâng, prin expresie de valoare artistică și în literatura noastră. Prin urmare aproape fiecare poet are cel puțin un text ce corespunde termenului ,,ars poetica”: ,,Epigonii” sau ,,Criticilor mei” sunt arte poetice romantice; ,,Rugăciune” a lui O. Goga a fost considerată o artă poetică poporanistă, ,,Flori de mucigai” de T. Arghezi; ,,Joc secund” de I. Barbu, ,,Eu nu strivesc corola de minuni a lumii” de L. Blaga, sunt arte poetice ale modernismului iar ,,Evocare” de N. Stănescu este considerată o artă poetică neomodernistă.

Artele poetice sunt așezate, de regulă, în deschiderea volumelor pentru ,,a prezenta” temele literare predilecte, problema inspirației; modalitățile de expresivitate artistică, rolul creatorului în societate, rolul artei în educația estetică a omului.

Creația artistică nu poate fi mărginită la treapta senzorială a cunoașterii. Artistul nu se oprește la percepțiile senzoriale, ci în mod implicit ajunge la generalizare, adică la gândirea artistică, pe care o formulează în imagini artistice , realizate prin diferite mijloace artistice.

Modul de generalizare artistică presupune însă legătura cu particularul, cu latura concretă a faptelor, fenomenelor, obiectelor. Această caracteristică a generalizării artistice este cerută de calitatea artei, de specificul fenomenului artistic, care constă în reproducerea realității, în recrearea faptelor de viață care sunt transformate în imagini(scris cursiv), tablouri literar-artistice.

Din punctul de vedere al comunicării cu cititorul, literatura prezintă avantajul de a realiza imagini cu ajutorul graiului – cum spune Aristotel – al cuvântului, acesta fiind mijlocul de comunicare între oameni; întrucât este învelișul material al rațiunii.

Poezia lirică, prin excelență poezia sentimentelor umane, justifică afirmația conform căreia imaginea artistică este un tablou de viață. În creația lirică, viața este zugrăvită prin intermediul lumii, sentimentelor trăite de om caracterizate prin diversitate complexitate. Omul este dat deoparte, portretul fizic dispare, eul liric dezvăluind în creația sa lumea afectivă a omului.

Imaginația este concentrarea experienței de viață a creatorului, concentrare în care intervine și personalitatea lui. Creația artistică se adresează rațiunii, dar și sentimentelor omului, cunoștințele ajungând la rațiune pe calea sentimentelor. În procesul de percepere a creației artistice, căci în fond la asta se rezumă relația cititor-autor, se naște în fiecare om un anume sentiment estetic.

Fenomenul artistic, creația literar artistică contribuie la educația estetică a omului.

Arta posedă capacitatea de a prezenta fenomenele, faptele de viață într-un aspect individual nou. Arta, ca modalitate de cunoaștere datorită capacității omului de a reproduce cu ajutorul cuvintelor, sunetelor, culorilor. Folosirea acestor mijloace,cuvântul, culoarea, volumul, sunetul a determinat în creația artistică divizarea artei în diverse ramuri.

Această problemă a diviziunii artei datorită utilizării unor mijloace diverse de realizare a imaginii a fost sesizată de Aristotel în ,,Poetica”. În cap. I el nota: ,,Epopeea și poezia tragică, de asemenea comedia și poezia ditirambică și în cea mai mare parte, și cântatul din flaut și din chitară, sunt, toate în general, imitații. Se deosebesc între ele în trei chipuri: fie că imită cu mijloace felurite……, căci, după unii(datorită meșteșugului sau datorită obișnuinței ) imită, prin culori și forme, tot felul de lucruri a căror imagine ne-o înfățișează și după cum alții imită cu glasul, tot așa și cu artele mai sus pomenite: toate izbutesc să imite prin grai, ritm și armonie, folosite laolaltă sau una câte una. astfel , cântatul din flaut sau din chitară și celelalte arte, care produc același efect, cum e cântatul din nai, imită folosind numai armonia și ritmul, iar dansul imită cu ajutorul ritmului, fără armonie…. Cât despre arta care imită numai prin grai, proză sau versuri… ea a rămas fără denumire până astăzi.”7

Din punctul de vedere al comunicării cu cititorul, literatura prezintă așadar avantajele de a reproduce realitatea, de a realiza tablouri, imagini cu ajutorul graiului – cum spune Aristotel – al cuvântului, acesta fiind mijlocul de comunicare între oameni, întrucât este învelișul material al noțiunii.

Funcția de cunoaștere a artei se realizează, spre deosebire de știință, cu ajutorul imaginii artistice, modalitatea specifică de reflectare a realității în artă.

Esența fenomenului artistic, trăsăturile sale specifice se materializează în faptul că arta constituie o formă de cunoaștere care reproduce fenomenele din realitate în aspectul

1 Aristotel. Colecția ,,Texte filozofice”, Ed. de stat, 1951, pg. 54

2 ,,Scopul poeților e să-nvețe sau să-ncânte

Sau să spună deodată ce-i bun și frumos în viață.”

3 ,,Să amesteci utilul cu plăcutul.”

4 Leonardo da Vinci,,Estetică și părți apologetice asupra picturii . Apologia

picturii”. traducerea T. Moșoiu, pg.7

lor concret –senzorial. Acest fapt determină atât obiectul specific al artei, cât și specificul conținutului ei.

Prin urmare reflectarea realității în artă se face prin imaginea artistică. Faptul că arta, prin intermediul imaginii artistice, zugrăvește natura umană, natura raportată la lumea senzațiilor și sentimentelor omului, constituie un adevăr sesizat din antichitate. Aristotel, în tratatul său de poetică amintea în primele sale rânduri ale capitolului al doilea că artiștii ,, înfățișează oameni în acțiune”.

Datorită imaginației se realizează în artă trecerea de la faptul real la faptul artistic, acesta din urmă constituind transfigurarea artistică a lumii cunoscute de artist, transfigurare realizată pe măsura talentului.

Atunci când poetul exprimă sentimentele determinate de propria experiență, cititorul este impresionat pentru că nu prezintă numai propriile sentimente ci și sentimentele generalizate. Cu alte cuvinte, se poate spune că imaginea artistică este un tablou al vieții omenești, o recreare fictivă realizată cu ajutorul imaginației.

5 N. Boileau ,,Arta poetică”, E.S.P.LA, 1957, pg.70

6 IDEM pg.52

7 Aristotel

II. ASPECTE ALE LIRICII INTERBELICE

II.1. ORIENTARE CURENT

Scriitorii generației lui Eminescu și Creangă, care la sfârșitul secolului XIX și la începutul sec .XX ridicaseră literatura română la nivelul marilor literaturi, se sting imediat după Primul Război Mondial: Caragiale moare în 1912, Hogaș în 1917, Delavrancea și Coșbuc în 1918, Vlahuță în 1919, Macedonski în 1920, Duiuliu Zamfirescu în 1922; în 1920 moare C. Dobrogeanu-Gherea, întemeietorul criticii științifice românești. Le supraviețuiește până în 1925 Ion Slavici , care în ultimii ani de viață își scrie memoriile. Alți scriitori de prestigiu înainte de război ca O. Goga și I. Al. Brătescu-Voinești își încetează activitatea literară.

În perioada dintre cele două războaie mondiale, literatura română continuă tradiția scriitorilor din secolul precedent și se impune prin numeroase opere de valoare. Evenimentele sociale și politice care se desfășoară în această perioadă influențează și activitatea culturală și ideologică și au determinat o serie de caracteristici ale literaturii române. În poezie, Arghezi sau Blaga, vor face noi revoluții în limbajul artistic, în proză și dramaturgie, scriitori de seamă, precum Sadoveanu, Rebreanu sau Camil Petrescu vor duce mai departe, cu elemente profund originale, arta lui Odobescu, Caragiale, Creangă sau Slavici, după cum critica va urma să dezvolte, impunând tot mai mult fenomenul literar românesc în rândul valorilor universale, prin scrisul lui Ibrăileanu, Lovinescu, Tudor Vianu sau George Călinescu. Unii dintre scriitori, care sau afirmat încă dinainte de război, ajung acum la treptele cele mai înalte ale talentului lor; își continuă activitatea prozatori ca Gala Galaction, N.D. Cocea, Ion Agârbiceanu, poeți precum A. Toma, G. Bacovia, G. Topârceanu, Emil Isac; dramaturgii V. Eftimiu, Mihail Sorbul. Tot acum se formează o nouă pleiadă de scriitori: Hortensia Papadag Bengescu, Camil Petrescu, Mihai Ralea, G. Călinescu, Demostene Botez, Zaharia Stancu, Mihai Beniuc, Geo Bogza.

Epocă a marilor sinteze, perioada interbelică, a însemnat pentru lirica românească, tradiție și inovație, fără a se putea trage o linie despărțitoare între una și cealaltă. De asemenea este greu de făcut o selecție riguroasă a poeților, mai ales că multora dintre ei li se potrivesc formule lirice multiple.

II.2 SPIRITUL MODERN

Spiritul literaturii moderne se înscrie în contexte mai largi care țin de domeniul istoriei, de componentele sociologice fiind, de fapt, produsul unei mentalități.

Teoretizările despre modern și modernitate se sistematizează pe dihotomi. Una ar fi cea dintre vechi și nou; instalarea în tipare – ieșirea din tipare. Important este procesul acestei interacțiuni, proces ce presupune aprofundări și îmbogățiri, mutații, redefiniri reciproce. În lucrarea sa ,,Modern, modernitate, modernism” Adrian Marino arăta că acest concept, de modernitate, se capătă prin raportare la trei termeni: vechi, tradițional și clasic. Modernitatea este o cale prin care se aspiră la libertate și se produce transformarea crizei într-o valoare.

Schimbare, reînnoire sunt cuvintele de ordine ale modernității însă, după cum remarca G. Călinescu în ,,Clasic, romantic, baroc”, ceea ce domină în spiritul produselor culturii moderne este o stare de neliniște, un fel de mobilizare continuă în sensul vigilenței care să apere de instalarea în tipare.

Conștiința creatorului de valori culturale capătă o luciditate, începe să fie animată de un scrupul al responsabilității, dublarea creației de către reflecția asupra creației.

Baudelaire este unul dintre poeții care confirmă această dualitate. Autenticitatea, conștiința autonomă, sunt agenții spiritului modern.

În perioada interbelică toate curentele și grupările literare au un numitor comun ,,primenirea formulei lirice”. În sprijinul acestei idei Densusianu susținea :,, După ce sufletul românesc a stat atâtea veacuri în întunecimi nestrăbătute de razele unui puternic idealism, după ce aptitudinile lui de a înțelege abstracțiile au rămas în urmă, trebuie să recunoaștem că e timpul să-l smulgem din drumurile pe care a întârziat și să-l aducem acolo unde poate găsi ca să-l învioreze puteri străvechi și să-l facă să răsară puteri noi. Nebuloasă prea abstractă, nepotrivită firii noastre cum o judecă unii – literatura pe care o apărăm ni se pare, dimpotrivă, tocmai aceea de care avem nevoie”. 8

Literatura creată de mișcarea simbolistă din Franța avea, după părerea lui Densusianu , să-i îndrume pe poeți români către ,, O poezie plină de vlagă, viguroasă, energică , pătrunsă de spiritul veacului, de viața intensă care se revarsă din toate izvoarele ei de lumină”.9

,,Concepțiunea simbolică e veche cât și gândirea, simbolul există de când omul”, scria T. Arghezi în 1904 în ,, Linia dreaptă”. Însă modalitatea utilizării simbolului în artă nu e aceeași în toate epocile.

Un merit al poeților simboliști e acela de a fi înlăturat convențiile cultivând forme de versificație corespunzătoare trăirilor eului liric. Dar să nu uităm că simbolul nu este invenția simboliștilor; acesta apare și la poeții romantici, unde are funcția de a lămuri și explica, în timp ce la simboliști funcția este de a sugera. Poeții novatori consideră că omul se raportează pe sine la lume, atribuind exteriorului propria sensibilitate. De aia rezultă principiul corespondențelor dintre macro și micro univers.

_______________________________________________________________

8. ,,Viața românească” articolul,,Spre literatura pe care trebuie s-o avem” nr.3,1914

9. ,,Viața nouă” articolul ,,Poeților tineri” nr. 11-12, 1918

În categoria acestora intră și analogiile dintre senzații și imagini de tipuri diferite: ,, Parfum, culoare, sunet se-ngână și-și răspund” scria Baudelaire. Rimbaud expune principiul sinestezic în sonetul ,,Vocalele”, unde fiecare sunet evocă o anumită culoare, o gamă diferită de stări sufletești: ,,A negru, E alb, I roșu, U verde, O de azur”!

Se pledează pentru o imaginație liberă pregătind debutul acelei fantezii ,, Dictatoriale ”. După Baudelaire , Rimbaud este al doilea nume în seria momentelor care duc la cristalizarea spiritului modern . La el se instalează o emoție copleșitoare prin cultivarea deliberată a unui haos. Ca și la Baudelaire există o conjugare intre ceea ce este tradițional lirismului și o conștiință estetică. În poezia sa frumosul și urâtul sunt stimuli opuși care se provoacă reciproc și se înscriu în metamorfozarea imaginii lumii.

Cu Mallarmé se produce o nouă schimbare decisivă prin cultivarea unui anumit tip de intelectualizare a poeziei în sensul implicării în premisele poeticității. Raportarea la real este prelucrată în sensul încărcării de mister , lucrurile cele mai simple devin misterioase, rezultând aspirația spre absolut, realizându-se legătura cu ermetismul. Mallarmé crede în potențialitatea nelimitată a limbajului, el câștigând în acest fel, pentru poezia modernă eliberarea realității limitative prin limbaj, valorificând la maximum funcțiile și capacitățile limbajului.

10. Lidia Bote ,, Simbolismul românesc”

Ca și în Franța, simbolismul este și la noi produsul orașului, el apare ca o reacție împotriva epigonilor eminescieni și a sămănătorismului: ,, Simbolismul românesc parcurge o etapă estetico-teoretică, începând din 1880,

prin Al. Macedonski, o perioadă de căutări și experiențe ( 1892-1908 ) una de plenitudine ( 1908-1914 ) și în sfârșit, una de declin”.10 Critica literară a avansat și ideea că M. Eminescu a reprezentat, pentru lirica românească ceea ce a reprezentat Baudelaire pentru poezia franceză. Explicația se găsește în faptul că, una din sursele curentului este romantismul german.

Al. Macedonski este primul care teoretizează principiile simbolismului, prin revista și cenaclul ,,Literatorul ”.

Mișcarea simbolistă a anticipat și a pregătit procesul de adâncă transformare pe care poezia românească avea să-l traverseze în perioada dintre cele două războaie mondiale.

El încheie de fapt,, momentul simbolist” al literaturii române având în față pe, Al. Macedonski, I. Minulescu, D. Anghel; ilustrând prin creația sa trăsăturile semnificative ale curentului dar în același timp, universul bacovian deschizându-se spre alte experiențe ale secolului al XX-lea.

Simbolismul în literatura română se manifestă ca un curent cu trăsături particulare fără a copia, imita simbolismul european. Se urmează ideile de bază dar acestea coexistă cu structuri și teme romantice și parnasiene rezultatul fiind profund original.

G. Bacovia este considerat cel mai mare simbolist al nostru și unul dintre cei mai originali pe plan mondial.

Personalitatea artistică a lui Bacovia s-a format într-o perioadă dominată de acei ,, poètes maudits ”- Baudelaire, Verlaine, Rollinat, Poe pe care i-a amintit și în poeziile sale (,,Sonet”, ,,Finiș” ). Atmosfera cultivată este una de neliniște, nevrotică, obsedată de prezența morții. Tablourile create au ca sursă de inspirație orășelul, târgul insipid, dezolant cu parcuri desfrunzite, gări afumate, crâșme murdare, pieți pustii. După cum remarca D. Mică în lucrarea sa ,, Început de secol”, poezia lui Bacovia e una de senzații – tactile, olfactive, cromatice care șochează prin intensitate spre deosebire de ceilalți simboliști care cultivau senzații plăcute, parfumate și delicate.

La Bacovia culoarea este ,, nu numai persistentă și obsesivă, dar și de o mare materialitate, ca la expresionism remarca N. Manolescu ”. Însă simbolistica culorilor suferă o modificare: albul nu mai este pur ci aduce senzația de pustiu și moarte, violetul sugerează alienare, destrămare, galbenul – boală, plumbul – cenușiul = angoasă, nevroză.

Creația bacoviană reprezintă o experiență artistică din cele mai originale, cu însemnate urmări pentru întreaga evoluție a limbajului poetic.

În concluzie, spiritul modern în poezie în perioada interbelică se caracterizează printr-o varietate de curente și tendințe care marchează evoluția lirismului. Influențelor simboliste li se adaugă cele ale expresionismului, dadaismului, suprarealismului, ermetismului. Mai mult ca niciodată, poezia își caută ,,drumul” tinzând să se despartă de epic, de anecdotic. În căutarea de sine, poezia renunță la sentiment, se intelectualizează accentuând viziunea filozofică. Universul liric se extinde, mijloacele de exprimare lirică se înnoiesc: accente afective, versuri libere, diversitate prozodică. Apar formule poetice noi: psalmul, cântecul, inscripția. Limbajul poetic valorifică registrul neologic, popular, arhaic, argotic și chiar religios.

Cu alte cuvinte, se observă, în această epocă o remarcabilă înflorire a poeziei românești, o preocupare sporită a marilor lirici pentru teoretizarea artei poetice, fapt ce contribuie la sincronizarea literaturii române cu orientările fundamentale pe plan universal.

II.3 REALIZARE ARTISTICĂ

Opera lui T. Arghezi ilustrează toate ,, cuceririle” perioadei interbelice, prezentate în sub capitolul anterior.

Arghezi valorifică estetic aspectele impure ale realității, pe care le transformă într-o adevărată,, alchimie a verbului” în sensul dat de Rimbaud acestei sintagme . Acestei eliberări a inspirației poetice îi corespunde și eliberarea limbajului său, care se deschide unor zone lexicale în care sunt cuprinse toate registrele vocabularului.

T. Arghezi vine după M. Eminescu cu cea mai variată și cel mai întins univers.

Universul arghezian se extinde în timp, de la epoci străvechi ,, pe când omul abia se desprinsese din maimuță ” ( ,, Umbra ”) și ajunge până în zilele noastre (,, Cel ce gândește singur”); iar în spațiu, surprinde atât câmpul unde muncește țăranul, cât și cerurile divinității. De asemenea ne introduce în noi medii socio-umane, neexploatate până la el: pușcăria ,, Flori de mucigai ”, universul cosmic ,, Cărticica de seară ” și cel,, al boabei și al fărâmei”, fiind printre primii poeți români la care se poate vorbi de o tematică ludică.

Poezia filozofică ocupă un loc aparte în creația argheziană ea concentrând probleme existențiale insolubile și obsedante. Creații literare precum ,,Psalmii”, ,,Nehotărâre”, ,,Frunze” prezintă relația sa cu ,,dumnezeirea”. Eugen Simion numește patru accepțiuni în acest sens : religioasă, legată de tradiția populară, gnoseologică, divinitatea confundându-se cu adevărul absolut, etica, voia de bine, frumos și adevăr și estetică, Dumnezeu reprezentând ,, visul din toate cel frumos”.

S-a afirmat, despre poezia erotică argheziană, că se resimte de influența eminesciană ,ceea ce, nu poate fi negat nici absolutizat. Se cultivă în aceste poezii senzualitatea, suavitatea, puterea atracției și împlinirea ei.

Poezia socială evocă zguduirea societății de la începutul veacului și chiar de la apariția ei (,,Cântare omului”). Dar cel mai reprezentativ volum de versuri pentru această temă este ,,Flori de mucigai” tot aici descoperim o culme a realizării sale artistice în domeniul liricii.

Critica literară a afirmat că ,, poezia argheziană autentică, lipsită de orice ecouri străine începea cu ,,Flori de mucegai” (G. Călinescu). Acest volum concentrează într-adevăr, ceea ce este mai șocant în opera poetului, însă originalitatea celorlalte volume nu este mai puțin consistentă. Nimeni nu mai întrebuințase până la ,,Cuvinte potrivite” și mai ales ,,Flori de mucigai”, cuvinte tari ca,,buric”, ,,putoare”, ,,șezut” și altele. Din această cauză detractorii lui Arghezi au definit revoluția limbajului realizate de el drept ,,pornografie”. D. Micu avea să dovedească, însă, că în literatura universală, cuvintele tari nu erau o noutate. Baudelaire introdusese în lirica franceză ,,cerșetori”, ,,păduchi”, ,,târfe”. Și tot în apărarea lui Arghezi, Lovinescu declara că ,,singura pornografie[…]în artă este lipsa de talent”10.

Tudor Arghezi a adus o contribuție esențială la îmbogățirea expresiei poetice, introducând în poezie cuvinte considerate până la el lipsite de potențial artistic și făcându-le să exprime cu putere ideile sale. În ,,Ars poetica ” el declara că i-a plăcut munca de artizan dorindu-și o fabrică de jucării. Nerealizând acest lucru,, m-am jucat cu un material mai ieftin: cuvintele”. Poetul concretizează abstractul cuvintele devenind,, puturoase,fulgi care mângâie ca răcoarea sau înțeapă ca viespile”.

Poetul a fost declarat ,,fierar al cuvântului”( Ilarie Voronca), ,,geniu verbal”( Vl. Streinu), ,,un nou Eminescu” (Mihail Ralea) datorită talentului său de a folosi cuvinte din limbajul periferic în contexte care le salvează de vulgaritate.

G. Bacovia este un alt autor ce se situează în orizontul modern al poeziei, evoluția sa lirică fiind marcată de influențele simboliste. Însă Bacovia declara ,,deși am citit în tinerețe pe Rimbaud, Baudelaire, Laforgue, n-am simțit sufletul românesc vibrând în ei. Noi trebuie să ne străduim pentru originalitatea noastră”. 11

Încă de la primul său volum de poezii ,,Plumb”, editat prin grija lui I. Pillat, mare admirator al poetului, Bacovia se impune ca un poet autentic cu o tonalitate nouă în poezia noastră de până atunci. E. Lovinescu vedea poezia ca fiind rece și lipsită de intenția de artă, fiind ,,expresia unei elementare stări sufletești……secreția unui organism bolnav după cum igrasia e lacrima zidurilor umede”. G. Călinescu are o părere diametral opusă legată de opera lui Bacovia în care ,, tocmai artificiul te izbește și-i formează în definitiv valoarea”.

Volumele de poezii ,,Plumb”, ,,Cu voi”, ,, Scântei galbene” îl definesc pe Bacovia ca un poet al toamnelor reci, al iernilor apocaliptice, al căldurilor toride, al primăverilor nevrotice.

Cadrul de manifestare îl constituie orașul de provincie în care totul este cenușiu, dezolant, umed și în descompunere.

În toate creațiile bacoviene singurătatea își face simțită prezența. Martor al înfricoșătoarei sărăcii , al tristeții lumii proletarilor intelectuali, Bacovia e poetul care se simte apăsat de mucegaiul și umezeala încăperilor dezolante și pornește ,, pe drumuri, delirând ” străbătând anostul târg.

Tehnica artistică a versului bacovian se remarcă prin stilizarea notațiilor. Fără a cultiva prea mult simbolul, versurile bacoviene creează o atmosferă lăuntrică particulară. Bacovia folosește repetițiile, refrenul, nu pare preocupat de rimă sau de așezarea versurilor în strofe și cu toate acestea construiește o mare capacitate de sugestie a poeziei. Astfel, imaginea toamnei bacoviene se conturează vizual, prin caracteristicile anotimpului care abundă: copaci desfrunziți, frunze, ploaie, noroi, pâclă, frig ; dar și auditiv: scârțâitul crengilor, șuierul vântului. Vocabularul folosit susține această atmosferă: ,, bocet”, ,,solemn”, ,,jalnic”, ,,funerar”.

11 E. Lovinescu ,,Istoria literaturii române contemporane”

12I.Valerian ,,De vorbă cu Bacovia”, ,, Viața literară”,1929

Perpessicius a sintetizat valoarea poeziei bacoviene , ,, Discretă la extremă, ca o violă pururi în surdină și ferită de orice urmă de retorism, poezia lui Bacovia nu e, totuși, mai puțin actuală (…..). Timidă și miniaturală, în aparență, dacă o raportăm la marile construcții epice sau la năvalnicele torente lirice câte se cunosc, poezia lui Bacovia freamătă cu fiece poem, cu fiece vers…..”.

Poezia lui Ion Barbu este cu mult deosebită de cea a lui Arghezi și Bacovia. Nu trebuie ignorat faptul că poetul a fost dublat de un matematician și că modul de a gândi abstract al matematicii s-a impus și în planul reprezentărilor poetice.

Universul său liric se constituie în trei etape semnificative, identificate și caracterizate de T. Vianu, într-un studiu de referință dedicat poetului, publicat în 1935.

Prima etapă este cea parnasiană, care cuprinde poezii riguroase ca formă, în care se descriu peisaje mineralizate, forme ale geologicului și ale florei, se evocă zeități mitologice, (,, Lava”, ,,Munții”, ,, Copacul”, ,, Panteism” , ,,Umanizare” ). Poezia merge pe tiparele alegoriei, glisând spre simbol și apoi urmează calea intonării laudelor aduse unor vitalități universale.

Următoarea etapă este numită baladică și orientală. Ion Barbu cultivă ca specie balada, poeziile au caracter narativ. Lumea este pitorească, de inspirație folclorică din spațiul balcanic. Nu numai poemele din ciclul ,,Isarlâk” aparțin acestei etape ci și poemul ,,După melci” sau câteva poeme precum ,,Cântec de rușine” sau ,,Răsturnica”. În viziunea lui Ion Barbu cea ce numim balcanic reprezintă o ultimă versiune a eternei Grecii. Formula reprezintă o sugestie a reabilitării estetice a ceea ce se pune sub eticheta aceasta a balcanismului.

Ultima etapă – cea ermetică – de încifrare a semnificațiilor – codifică realitatea, poeziile fiind caracterizate de o mare densitate semantică.

,,Oul dogmatic” realizează o tranziție către ermetism. Oul sugerează ideea că totul în natură germinează, el reprezintă lumea dinaintea genezei, macrocosmosul se găsește în microcosmos. Structura duală a oului, reprezintă geneza, increatul. Alte simboluri ermetice sunt melcul și nunta. Totul în natură se află în perfectă armonie, nimic nu este întâmplător, totul ,,mustește”.

În seria de poezii ,,Joc secund”, orientările fundamentale rămân două: prinderea sensului lumii ascuns de aparențe, de fenomene și fenomenalitatea imediată în care se intuiește esența lumii.

Ion Barbu se singularizează în literatura română fiind descoperitor de noi formule literare, creator al unui univers liric inedit, combinând cuvintele în mod derutant, cuvinte purtătoare de sensuri metaforice surprinzătoare.

În cazul unor autori ca L. Blaga și I. Barbu, prima impresie indică un grad înalt de intelectualizare, chiar anumite straturi de ordin filozofic. Cele mai importante volume de poezie sunt : ,,Pașii profetului”, ,,În marea trecere”, ,,Laudă somnului”, ,,La cumpăna apelor”.

Volumul ,,Poemele luminii” se așează pe două metafore simbol : prima este surprinsă și în titlu, lumina semnificând în unele poezii cunoașterea, iar în altele iubirea. Cealaltă metaforă simbol este liniștea care cel mai frecvent sugerează integrarea în liniștea universală, pacea.

În poezia ,,Stalactite”, cele două metafore simbol, apar împreună ,,lin – picuri de lumină / și stropi de pace cad necontenit” . Majoritatea poeziilor din acest volum sunt erotice: ,,Izvorul nopții” , ,,Ghimpe” , ,,Noapte” , ,,Dorul” .

În următorul volum ,,Pașii profetului”, Blaga prezintă prin eroul mitologic Pan, bătrân și orb, o lume străveche în care nu apare încă conștiința trecerii, a risipirii. Nu întâmplător Pan este prezentat orb, fiindcă ochiul este semn al cunoașterii, al conștiinței. Volumul se încheie cu moartea lui Pan, Blaga lăsându-ne să înțelegem că dispare o lume, cea păgână, pentru a se naște în următoarele volume o altă lume, cea creștină, care cunoaște durerea metafizică a existenței.

Volumul ,, Marea trecere” prezintă o lume în care oamenii au conștiința metafizică a existenței, trăiesc știind că sunt perisabili. În poezia ,,Scrisoare” adresată mamei, conștiința trecerii e atât de dureroasă încât la un moment dat constată: ,,sunt mai bătrân decât tine, mamă!”

,,Laudă somnului” se deschide cu o profeție de credință numită ,,Biografie”. Viața este văzută ca lumină, iar noi oamenii, consideră Blaga venim din întuneric. În această singurătate ,, fac schimb de taine cu strămoșii”.

În poezia ,,Încheiere” întâlnim metafora ,,boală pentru moarte” metaforă care se reia frecvent în volumul următor.

,,La cumpăna apelor” semnifică locul de trecere a sufletelor dintr-o lume în alta.

E. Lovinescu remarca ,, calitativ, lirismul său nu se naște din emoție, ci din senzație,iar, ca expresie, poezia sa se limitează la procedeul aproape unic al comparațiunii. Ca expresii, cele mai multe poezii ale lui Blaga se pot deci reduce la scheme extrem de simple a unei comparații din care unul dintre termeni e din lumea fizică, iar celălalt, de obicei din viața interioară”.12

____________________________________________________________________________________________________

12,,Critice” VII, București, 1929

III. ORIGINALITATEA ARTELOR POETICE

III.1. TUDOR ARGHEZI

Activând de peste șase decenii în domeniul literaturii, Tudor Arghezi a creat o operă de mare întindere și varietate. Volumele sale au fost publicate târziu. La apariția primei sale cărți,, Cuvinte potrivite” (1927), poetul avea patruzeci și șapte de ani. În evoluția sa creația argheziană a parcurs o cale sinuoasă însă ,,de la M. Eminescu – afirma Tudor Vianu – lirica românească n-a cunoscut o altă realizare mai de seamă, marcată de o originalitate mai puternică și cu repercusiuni mai întinse asupra întregului scris literar al vremii, decât acele legate de opera lui Tudor Arghezi. Asocierea celor două nume a devenit una din formulele curente ale criticii literare și chiar ale simplelor considerații de amatori, ea corespunde sentimentului general al publicului care comparând între ele operele celor doi poeți și răsunetul stârnit de ele, a trebuit să constate înalta treaptă căreia ambele opere îi aparțin deopotrivă”.

Deși afirmația are valoare de clișeu, în orice fel ar fi reformulată ideea de bază nu poate fi schimbată: Arghezi are cea mai bogată poezie programatică, plasate atât în fruntea volumelor cât și în interiorul acestora. Arghezi își exprimă părerea despre rolul artei și al poetului în societate, despre conținutul artei, despre tematică, estetică, motive de inspirație, spunându-și cuvântul despre ,, lupta cu și ……..împotriva verbului”. Din acest motiv ca să discuți despre arta poetică argheziană ar părea ,, un gest temerar”15

_______________________________________________________________

14 G. I. Tohăneanu ,, T. Arghezi – Arte poetice ” – texte comentate, ed. Albatros, București, 1987

15 ,,T. Arghezi” Ed. Minerva, 1980

Cu toate acestea, câteva idei pot fi urmărite în mulțimea artelor poetice. Critica literară a observat că una dintre aceste idei o reprezintă ascendența ,, meșteșugului” său, idee prezentă chiar în prima artă poetică ,, Testament”: ,, În seara răzvrătită care vine / De la străbunii mei până la tine / Prin râpi și gropi adânci / Suite de bătrânii mei pe brânci /Și care, tânăr, să le urci așteaptă / Cartea mea fiule, o treaptă /”.

În ,, Arheologie” poetul își are rădăcinile în ,,sfintele oseminte” ale trecutului și apare din nou cuvântul ,,treaptă” ca element de legătură între generații ,,eu priveghez pe ultima lor treaptă”.

Arghezi nu are o atitudine unitară față de obiectul artei. Uneori ca în ,,Testament” sau ,,Rugă de seară” consideră că artistul trebuie să fie un tribun care să ridice masele iar arta să aibă un rol transformator,, să-mi fie verbul, limbă de flăcări vastice ce distrug, Cuvântul meu să fie plug / Ce fața solului o schimbă lăsând în urmă belșug”.

Dimpotrivă în ,, Ex libris” consideră că întreaga artă este inutilă pentru că ,, tu nu-mi răspunzi la nici o întrebare”. În,, Inscripția cărții”, poetul se întreabă dacă arta lui e ,, meșteșug sau zbeg”. În ,,Vraciul” consideră că artistul adevărat trebuie să stea departe de lume atitudine similară cu cea a poeților parnasieni care vedeau din ,, turnul de fildeș” contemplând lumea de la distanță, cu dispreț.

Definirea universului liric, creionarea principalelor teme ale creației sale este de asemenea o idee formulată în artele sale poetice. În poezia ,, Cuvânt” poetul declară ,,au scăpat de pana mea, meiul dar și mazărea”. Modalitățile de expresivitate artistică sunt extrase din registrul imaginilor firii, nu de puține ori raportate la inocența și delicatețea copilăriei, apărând tot în poezia ,,Cuvânt” câte ,,un grăunte de creație” sau ,,o scamă de zare”. Titlul poeziei ,,Cuvânt” este un substantiv nearticulat sugerând înțelesurile ,,cuvânt introductiv”, ,,prefață”, ,, cuvânt înainte”. Cuvântul devine echivalent, pe parcursul poeziei cu universul creației (,,carte”, ,,zămislire”, ,,dar”, ,,miracol”, ,,har”, ,,armonii”).

În articolele sale în care încerca să definească poezia, Arghezi arăta că aceasta ,,nu e ceva brut, ca o câmpie sau ca o pădure, dar ceva care emană din ele ca și din munca zilei de azi, de ieri și din totdeauna și din tot sufletul nostru”.

Termenii ,, carte – cuvânt – slovă” dețin o poziție privilegiată în textul artei poetice, în jurul lor construindu-se ideea poeziei. Cartea este o ,, treaptă” – alt cuvânt cheie amintit anterior, e un document ce concentrează efort, pricepere, experiență, înțelepciune, pentru a exista a fost nevoie de ,, condei și călimară” ( ,,Testament” ), cartea e ,, Dumnezeu de piatră, hotar înalt, cu două lumi pe poale”, cartea înseamnă ,, frumuseți și prețuri noi iscate din bube, mucegaiuri și noroi” (,, Flori de mucigai” ), cartea e ,,bici răbdat”, cartea e ,,un dar”(,,Cuvânt”). Cu alte cuvinte carte reprezintă un cult al înaintașilor, fiind expresia cea mai înaltă a vieții și spiritualității unui popor, poezia e un proces de purificare a cuvintelor și de remodelare pentru a exprima realitatea; urâtul poate deveni estetic; poezia nu e doar inspirație ,,slova de foc” ci și pricepere, meșteșug ,,slovă făurită”, nu numai talent, ,,căci toate sunt pentru Arghezi, în cele din urmă, cuvânt” concluziona N. Balotă. 16

Arghezi , însuși, declara în ,,Ars poetica” că i-a plăcut munca de artizan, dorindu-și o fabrică de jucării. Nerealizând acest lucru ,, m-am jucat cu un material mai ieftin : cuvintele ”. Poetul concretizează abstractul cuvintele devenind ,,puturoase, fulgi care mângâie ca răcoarea sau înțeapă ca viespile”. Fapt evident încă din poezia ,,Testament” unde , Arghezi, anunța estetica urâtului: ,,Am luat ocara si, torcând ușure, / Am pus-o când să-mbie, când să-njure”.

16 N. Balotă ,,Arte poetice” în sec. XX, Ed. Minerva, București, 1997

Karl Rosenkranz (1853), cel care teoretizează conceptul afirma că ,, în dezvoltarea ideii de frumos, analiza urâtului este inevitabilă pentru că frumosul are << rădăcini >> ( scris cursiv) ” sau, cum avea să spună Blaga, ,, numai în locuri cu noroi în fund cresc nuferi”. Și în literatura rusă întâlnim interesul pentru urât ce este privit ca o categorie estetică: ,,Amintiri din casa morților” de Dostoievski; ,, Învierea” lui Tolstoi cu dure scene de penitenciar; ,, Azilul de noapte” a lui Gorki cu meditații tulburătoare.

,,Flori de mucigai” este o altă artă poetică care dă și titlul volumului și în această poezie, Arghezi anunță ca și în ,,Testament”, faptul că artistul și arta au roluri sociale. Creația are menirea de a alina durerile celor mulți și de a-i pedepsi pe asupritori ( Testament) sau se adresează cu predilecție celor aflați în ,,mahalaua” societății: ,,Sunt stihuri fără an/ Stihuri de groapă/ De sete de apă/ Și de foame și de scrum/ Stihurile de-acum ,,( Flori de mucigai)”.

Florile de mucigai sunt un echivalent al florilor răului. Florile simbolizează frumosul, puritatea, în timp ce ,, mucigaiul ” reprezintă urâtul, răul, decadența.

Versurile din ,,Flori de mucigai” nu sunt de inspirație divină, nu sunt ,,slovă de foc”, ci ele sunt râcâite ,, cu unghia stângă pe tencuială”. ,,Unghia” este tocită, versurile scrise cu stânga sunt asociate maleficului. Actul creației se petrece ,,Pe întuneric, în singurătate/ Cu puteri neajutate”. În versurile acestea vorbește ,,lutul”, efemerul, este lumea îngerilor căzuți,de aceea ăia nu au cum să ajungă reprezentanții divinității – evangheliștii Luca, Marcu, Ioan: ,,Nici de taurul, nici de leul, nici de vulturul/ Care au lucrat împrejurul / Lui Luca, lui Marcu și Ioan/”.

Poezia titulară sugerează metaforic natura specificului stilistic, al versurilor din întregul volum. Arghezi dezvăluie un univers straniu dezolant, macabru surprins într-un mediu rău famat, penitent. Explorând adâncurile celei mai obscure ale existenței sociale și individuale, poetul își făurește instrumente corespunzătoare. Eliberate de rigorile prozodiei tradiționale versurile din ,,Flori de mucigai”, ,,sunt cel mai rafinat produs al unui meșteșug poetic ajuns la apogeul desăvârșirii sale”.17

Arghezi și-a precizat în repetate rânduri sursa lexicului său variat. Apelul l-a ,,Testament” pentru a ilustra acest lucru este clasic. Însă valoarea lexicului ,,dur” este subliniată și în alte creații, scriitorul se simte dator ,,Și lemnului uscat și bălții stătute/ Și florilor, și pietrelor, și vitelor bătute,/ Și oamenilor din răstigniri” (,, Aleluia”).

Epitetele ,comparațiile, surprinzătoarele asociații pe care le stabilește autorul acoperă totalitatea existenței: fenomene cosmice, geografice, fauna și flora; umane, vegetalul se întrepătrund: florile devin ,, snopi de ochi galbeni, cu gene de lapte”. De asemenea remarcabil este și transferul de proprietăți ale unor organe asupra altora: ,,glezna mâinii” ; ,,pulpele brațelor”.

Cuvintele sunt investite cu o funcție imprevizibilă, alăturări nefirești de verbe, adjective, substantive , dau naștere la epitete și metafore șocante:

17D.Micu ,,Opera lui T. Arghezi” Editura pentru literatură, București, 1965