Clasicism Romantism Si Realism In Opera Lui Vasile Alecsandri

După ce revine la Iași, dintr-o călătorie, Mihail Kogălniceanu insistă pe lângă acesta, Vasile Alecsandri, să scrie ceva pentru „Dacia literară”,revistă pe care o conducea. Membru al acestei reviste era și Alecsandri. El făgăduiește că va face acest lucru, dar – lăsător în ale scrisului cum pare să fi fost în această perioadă – nu se ține de promisiune.

Astfel, într-o bună zi, Kogălniceanu l-a luat cu el la moșia sa, unde Alecsandri a scris prima sa nuvelă. „Buchetiera de la Florența a fost scrisă de dînsul sub îndemnul meu, în cerdacul caselor lui Iordachi Kogălniceanu, astăzi a mele, de la moșia mea Rîpile” – își amintea cu emoție aceste momente redacorul „Daciei literare” cincizeci de ani mai târziu, în scrisoarea de condoleanțe pe care o trimitea soției vechiului său prieten, la moartea acestuia. În cel de-al treilea număr al revistei lui Kogălniceanu, cel din mai-iunie 1840, apărea nuvela lui Alecsandri. Era prima operă literară pe care o publica și ea rămâne și astăzi o pagină de mare însemnătate pentru dezvoltarea prozei românești.

Era în primul rând o remarcabilă siguranță în stăpânirea limbii românești. Era, de asemenea, un nivel ridicat de rafinament artistic. Era, în sfârșit, unui fin mânuitor al nuanțelor în cele câteva tablouri de natură ce ni le oferă această nuvelă. Și mai era încă ceva: o creație românească în care palpită sentimentul patriotic, preocuparea de patrie, năzuința spre mărirea și gloria ei.

George Călinescu scria că „«Buchetiera de la Florența» e o nuvelă romantică, de tipul tenebros, fără valoare de conținut”. Nuvela apare în 1840 în „Dacia literară”. Reluată în volum, în 1876, Buchetiera de la Florența este integrată capitolului de Călătorii și studii: Suvenire din Italia.

Din punctul de vedere al tehnicii narative nuvela depășește net conținutul. Ea surprinde, pentru început, figura unui călător romantic, care pare a dori să ne conducă printr-un oraș al minunilor artei. „De o săptămână mă aflam la Florența, alergând în toate zilele, de dimineață până seara prin deosebitele părți ale orașului, spre a videa nenumăratele minuni cuprinse în sânul său; la tot pasul un nou lucru vrednic de laudă se arăta ochilor mei și îmi însufla un sfânt respect pentru maieștrii nemuritori care au înzestrat patria lor de podoabe ce face mirarea călătorilor”. Anunțată prin titluri și subtitluri, începutul descrierii Florenței nu surprinde. Ne aflăm în fața unei proze factuale, în care autorul e narator și personaj. La Alecsandri această miză a autenticului, veridicitatea cu preț sfârșește repede în convenție literară. Alecsandri e un scriitor pur-sânge. Pentru el despărțirea de adevăr nu e dramatică, așa cum este, de exemplu, pentru Negruzzi. Încă de la Buchetiera de la Florența autorul dispune de variate mijloace ale prozei, pe care le folosește cu profesionalism. Situarea începutului nuvelei sub semnul povestirii factuale și a ecuaței A = N = P e un simplu foc de paie. Sensul introducerii e acela de a ne apropria de un mediu al trăiri romantice, Florența. Totodată, abil tehnician, Alecsandri vrea să păstreze nota de veromisil a povestirii. Naratorul capătă, și numai prin însemnarea câtorva elemente descriptive, credit, devine în termenii lui Booth însumarea un „narator creditabil”. Nuvela va transgresa rapid dinspre povestire factuală (A = N = P) spre povestire ficțională de tip homodiegetic: A ≠ N = P. În cazul Buchetiera de la Florența, modelul homodiegetic propus de Genette e valabil dar nu suficient. Eul narant nu este protagonistul acțiunii. Personajul principal e pictorul V, îndrăgostit nebunește de frumoasa Cecilia. Naratorul, prietenul lui V, joacă rolul de „actor” secundar. El participă parțial la desvășurarea evenimentelor și ascultă povestea nestăvilitului îndrăgostit. Jaap Lintvelt a propus, pentru modelul narativ homodiegetic câteva nuanțe. Astfel, Buchetiera de la Florența s-ar integra tipului narativ homodiegetic actorial, în care naratorul, deși este personaj, nu este protagonist al acțiunii. Schema narativă generală a Buchetierei, aceasta este. Subtilitățile nu lipsesc. Observăm că debutul nuvelei stă sub semnul povestirii factuale. Aceasta se transformă însă într-o narațiune homodiegetică actorială. Sunt prezente și secvențe când modelul narativ homodiegetic actorial se transformă în unul pe care, cu termenii lui Sintvelt îl putem descrie drept narațiune homodiegetică auctorială, în care naratorul devine protagonist. Iată cum i se adresează V naratorului: „Dar ascultă mai bine istoria vieții mele, ș-apoi vei putea giudeca tu care este nenorocirea cum mă prigonește”. Tehnic, urmează momentul în care protagonistul V devine narator. Cu toată această mișcare secvențială modelul narațiunii homodiegetice actoriale rămâne cel prin care putem caracteriza Buchetiera de la Florența. Spre deosebire de contemporanii lui, Alecsandri nu se mai minunează de mijloacele prozei și nici nu-și mai exprimă, direct sau indirect, neîncrederea în cititor. El nu mai e obsedat nici de raportul ficțiune / realitate jucându-se cu tehnicile narative firesc și fără complexe. Pe cât este de abil în mânuirea tehnicilor, pe cât este de artificial în reflectarea vieții personajelor sale. Pictorul V e imaginea îndrăgostitului romantic ce pendulează între stări depresive și stări sublime. El leșină, se trezește, trăiește momente de exuberanță și apoi iar leșină. V e un personaj de operetă. La fel e și Cecilia, imagine feminină construită din clișee, definitiv artificială. În calea fericirii celor doi se interpune nimeni altul decât senior Barbarissimo. O unda de ironie sancționeaza excesiva explicitare:

„-Tiranul care m-a prigonit și pe mine de când trăiesc…

-Sinor Barbarissimo poate? Întrebai. V bufni de râs auzind acest nume curios, și apoi sărutând cu foc pe Cecilia.”

Din nefericire aceste distanțări ironice sunt limitate, povestea lui V și a Ceciliei se încheie cu un happy end. Buchetiera de la Florența e o nuvelă al cărei conținut poate servi drept model pentru imaginea clișeu a romantismului sentimental. Formal, nuvela e o întreprindere ambițioasă, operă a unui autor talentat și stăpân pe mijloacele prozei. În P.S.-ul nuvelei, pe care Alecsandri îl alătură scrierii la 16 ani după aparține el își definește scrierea ca pe o „slabă încercare” menită doar să reactualizeze imaginea „frumoaselor buchetiere care ne dă în toată sara câte un buchet de flori…”.

Într-o descriere a Iașilor scrisă „la comandă” lui Kogălniceanu, Alecsandri asociază imaginea condeiului ce cea a calului și a scriitorului cu cea a călărețului. Metafora își are semnificația ei, Alecsandri aduce un elogiu libertății scrisului, pregătind parcă, în descrierea Iașilor, o spectaculoasă descărcare de energie. Paradoxal, Iașiul văzut de Alecsandri e mai degrabă rezultatul unei priviri analitice: „…cu mulțimea sa de acopereminte în fer alb ce lucesc ca oglinzi sub razele soarelui și în sfârșit cu tot farmecul unei poliții ce are două fețe, una orientală și alta evropienească”. Alecsandri nu este un documentarist și proza lui nu are un sens dominant moralizator ca la Negruzzi, Russo sau Kogălniceanu. Alecsandri e artistul prin definiție. El evită încrâncenările și teoretizările iar ironia și umorul său nu sunt nici negre și nici amare. Singura tablă a unei cârciumi scrisă în limba română sună astfel: „CRȂȘMĂ PENTRU PERSOA – NECINSTITE” și greșeala era gata – gata să-l ruineze pe patron care însă are „strălucita” idee de a „preface” tabla în „CRȂȘMĂ PENTRU PERSOA – NECINSTITE”.

Analizând proza de călătorie a lui Alecsandri, Dana Dumitriu afirma că „putem demonstra forța de constrângere pe care o exercită cultul convenției, cultul literatului asupra scriitorului, analizând oricare din paginile sale memorialistice sau oricare din paginile jurnalelor sale de călătorie, în solul natural al cărora sunt plantate povestiri literare, adică supuse modelului de gen, circumscrise unei scheme compoziționale”. Analiza criticului are în vedere, pentru a motiva această idee proza O primblare la munți publicată în 1844 în „Propășirea”. În volumul Proză din 1856 și O primblare la munți e integrată capitolului Călătorii și studii, capitol ce debutează cu Buchetiera de la Florența. Am demonstrat caracterul pur fictiv al Bucheterei… . Strategia nu e schimbată nici în O primblare la munți.

Călătoria e un simplu pretext. Ea devine prilej pentru literaturizare. Nu amintirea autentică a drumului parcurs contează, ci rezultatul literar pe care-l produce. De aceea, afirmația Danei Dumitriu mi se pare inexactă.

Convenția literară nu-l constrânge pe autor. El apelează deliberat la ea. Ea, convenția literară, i se pare superioară prin efect oricărei notații memorialistice. Schema introductivă e parcă preluată din Buchetiera de la Florența, autorul părând a se situa în interiorul povestirii factuale „Demult doream a videa portretul lui Alexandru – vodă Lăpușneanul și, aflând că se găsea la monastirea Pângărați, mă hotărâi a face o primblare pân-colo”. Invenția epică sparge însă repede zăgazurile convenției memorialistice. Naratorul și însoțitorii săi trec cu bine prin apele învolburate ale Bistriței. Ajunși pe mal „următoarea convorbire se naște între noi: «Măi, măi grozavă-i Bistrița!» «Răpide apă!» «Frică v-am fost?» «Frică? Nicidecum» «Dar pare că erați schimbați la față» «N-ai văzut bine…»”. Umorul și ironia sunt expresia unei narațiuni disimulate.

La mănăstirea Pângărați călătorii vizitează chiliile. Într-una, mobilierul sărăcăcios e completat de prezența unui pistol vechi care naște zâmbete ironice din partea vizitatorilor. Călugărul însă, profund mișcat sufletește, le spune că pistolul e sursa nenorocirilor sale. Și O primblare la munți e structurată pe modelul narațiunii homodiegetice actoriale. De această dată însă naratorul nu mai e părtașul poveștii unui protagonist. În O primblare la munți numărul poveștilor se multiplică, se multiplică și numărul naratorilor de ocazie a căror povești sunt resorbite însa de memoria naratorului principal. Prima istorie inserată în corpul narațiunii este cea a călugărului. Vârstnicul personaj trăiește în amintirea trecutului momente de tulbulare adânc romantice. Și el suferă după rețeta aproape leșin / izbucnire violentă necontrolată pe care o regăseam și în cazul personajullui V din Buchetiera de la Florența. Clișeul romantic e la loc de cinste „Călugărul, zicând aceste, ținti ochii în gios și stătu puțin afundat în gânduri; numai buzele i se mișca, și din vreme în vreme, pronunța cu glas slab: «bune zile, bune zile». În sfârșit, el se trezi și sări odată în picioare, tulburat, aprins: părul i se zburlise pe cap, mâinile-i tremura, mușchii obrazului i se încordaseră”. Efectul acestei tulburări ține mai degrabă de comicul involuntar decât de registrul dramatic. Povestea călugărului are însă o semnificație stimulativă. Ea deschide gustul pentru povestire al celor patru tineri aflați în călătorie. Naratorul e naratorul acestor „anedocte” pe care le reflectă fără complicații: „astfel se istorisiră între noi următoarele anecdote”. Ca și povestea iubirii dintre călugăr și Elena și cea dintre Toader și Mărinda stă sub semnul tragicului. Și istoria celor doi e bântuită de convenționalism. Mărinda, fata din popor, reacționează în fața pierderii iubitului ca o artistă de operetă. „ Mărinda se uita la ei cu ochii sălbatici și pe urmă începea a râde sau sta puțin de asculta, ca și când i-ar fi grăit un glas din altă lume, ș-apoi se apuca zâmbind a giuca hora. Aceasta era toată nebunia ei.” Din nou rafinamentul tehnic e superior subiectelor narate. Mai interesantă este O intrigă de bal masche poveste care urmează celei a lui Toader și a Mărindei. E o istorioară cu accent moral, punând în discuție problema fidelității în căsnicie. Domnul A pune rămășag cu tânăra și isteața-i soție că aceasta nu-l poate înșela. Pleacă la bal mascat unde e vrăjit de o femeie încântătoare pe care nu o poate cunoaște din cauza măștii. Se lasă cucerit până-ntr-atât încât acceptă ca tânăra să-l lege la ochi pentru a mări misterul întâlnirii.. În final, după ce A este lăsat să zacă singur, legat la ochi, într-o încăpere întunecată misterul se dezleagă. Femeia era soția lui iar încăperea era salonul de lângă „iatacul” soției sale. A plătește rămășagul, un șal și-i mulțumește soției pentru pilda pe care i-a servit-o: „-Am pierdut un șal dar am câștigat o bună lecție de care mi-oi aduce aminte cât o-i trăi”. Nicolae Manolescu sintetiza astfel tehnica prozei lui Alecsandri: „întâmplări, amintiri și călătorii devin prilej pentru noi călătorii, amintiri și întâmplări. Firul, meru rupt, se înnoadă mereu”. Esențial este că O primblare la munți este o povestire dominant fictivă; memorialistica sub semnul căruia începe proza e repede atenuată prin mijloacele ficțiunii. Raportul autentic / fictiv este, când nu tranșant de fictiv, ambiguu. Sesizând greutatea definirii acestor proze, Paul Cornea le numește de „tip memorialistic”, nu memorialistice. Ambiguitatea discursului e consecința talentului istoricesc, e rezultatul capacității sale de a manevra abil tehnicile narative. Din păcate subiectele prozelor banalizează cu cât pășim mai adânc în teritoriul fictivului. În înfățișarea iubirii, sentiment care- preocupă atât, Alecsandri e de un schematism înfiorător.

Dridri, este ca și Mărgărita, o încercare neterminată de roman. El apare în „Revista contimporană”, în 1873. Paradoxal, romanul începe sub semnul povestirii factuale. Metoda, dacă nu indentică prin mijloace cu cea folosită în scrierie deja amintite, este asemănatoare.

Apelul la factual are ca scop punerea povestirii sub semnul verosimilității. Adevărat sau nu, articolul din ziarul citat de Alecsandri la începutul romanului are scopul de a ne convinge de adevărul poveștii. „Ziarul francez Teatrul, cu data 25 iunie 1851, conține liniile următoare: «O tânără artistă, cea mai frumușică din toate câte le-am zărit pe scenele teatrelor de pe bulevarde, a murit în floarea tinereții…»” Strategia narativă din Dridri este o narațiune întâlnită în romanul realist tradițional. În termenii lui Genette modelul narativ propus este cel heterodiegetic (A ≠ N ≠ P), iar în termenii lui Lintvelt Dridri este o narațiune heterodiegetică auctorială, o povestire care presupune un narator omniscient. Semnele omniscienței se vădesc încă de la început: „ Până a nu descrie însă realizarea visului frumoasei călătoare, să aruncăm o privire asupra fazelor existenței sale trecute, precum ne-am uita într-o grădină înflorită ce am întâlni noastră”. Intervenția auctorială este aici lămuritoare în privința naratorului și calităților sale. Alecsandri a reușit să scrie două capitole din Dridri. Ultima parte a fost adăugată de editorii operei lui Alecsandri. Primul capitol se desfășoară la Paris și prezintă momentele lansării în lumea muzicii și în cea modernă a Mariei Chataignez denumită „gentil” de către amici, Dridri. Suflet pur, Dridri se adaptează greu noii lumi acceptând protecția contelui de Farel. Dacă Marie și de Forel sunt personaje romantice, nobile și naive, nu același lucru se poate spune despre Arthur B., pretendent la inima și mâna Mariei. El e de o abilitate balzaciană. Îl creditează pe de Farol pânăcâna acesta rămâne falit. În fața cranului protectorului său, Dridri, imagine a purității feminine romantice, vinde bunurile dăruite de acesta și revine la traiul ei modest. Partea a doua a narațiunii se pterece în Moldova anului 1848. Eroul principal e tânărul Vali, revoluționar. Cine se ascunde sub acest dulce nume nu are importanță. Cert e că și Vali e un erou romantic, un visător prin exelență. Mediul înfățișat e mai plin de culoare decât cel parizian. Țăranii sunt dispuși să lupte alături de tinerii boieri nu din convingeri revoluționare ci pentru că altfel ar fi luați cu arcanul la oaste. După o bătălie pregătită dar neconsumată, aluzie la penibila evoluție a evenimentelor revoluționare în Moldova, Vali pleacă în exil. E prins însă la granița cu Ardealul și ajunge prizonier la austrieci. Abia după ce aceste istorisiri paralele se consumă aflăm că între Dridri și Vali exista o profundă iubire. Curtată asiduu de baroni, conți și lorzi Dridri își dedicase inima tânărului boier moldovean Vali. Scrisoarea Mariei începe înfiorat, iubirea cerând să se exprime: „Ah! scumpul meu Vali, îmi tremură mâna scriindu-ți aceste rânduri și inima-mi se bate astfel de tare că pare a vroi să-mi iasă din sân pentru ca să zboare la tine!” Fragmentul din care face parte scrisoarea Mariei reprezintă, de fapt, o tentativă de încheire a romanului. Aflăm că după episodul arestării lui Vali, dupa ce acesta e obligat să trăiască departe de țară, după ce sentimentul iubirii arde sufletul lui și a Mariei, lordul Arthur B., eminența neagră a romanului, găsește soluția pentru a se apropria definitiv de Dridri. Soluția e spectaculoasă, ingenioasă și teribil de ocolită. Arthur B. e un spirit raționalist și romantic. El îi spune Mariei: „Dl Vali era emigrant, Moldova era ocupată de armia rusească. Singurul chip de a păstra amicia d-tale era de a contribui la dezrobirea patriei sale. Am alergat la Londra, am contribuit prin toate chipurile a pregăti opinia publică în favorul românilor; câțiva amici ai mei au luat cuvântul în Parlament pentru ca să silească pe minister a cere de la curtea de St. Petersburg evacuarea Principatetor, și nu am părăsit Londra până ce nu am văzut nota guvernului englez către țarul Neculai plecând de la Foring Office… Acum un nou prinț este ales în Moldova, el a și deschis hotarele țării emigranților din străinătate și dl Vali a plecat ca toți ceilalți moldoveni în patria sa.”

Nu ne rămâne decât dă ne fi dorit mereu în istorie franțuzoaice îndrăgostite de români de care vor să scape, prin mijloace politice avantajoase, englezii.

„Privită sub perspectivă istorică, proza lui Alecsandri ilustrează saltul calitativ pe care-l reprezintă poșoptismul în evoluția scrisului românesc: fluiditatea narației, plasticitatea stilului, excelența împletirii elementului popular cu achiziția neologică, puterea evocării autenice și din unghiuri multiple a obiectului…” (Paul Cornea)

II.2. Poezia lui Vasile Alecsandri: Pasteluri, cântece și altele

Folclorul, în totalitatea frumuseții lui nu îi fusese încă pe deplin relevat de nimeni. E ceea ce Vasile Alecsandri consemna ca o concluzie a călătoriei sale în munți, cu o inscripție în bronz, ca și cum ar fi vrut să transmită neștearsă celei mai îndepărtate posterități, deși aceste însemnări au un caracter intim și nu au fost dezvăluite de Alecsandri însuși, nimănui: „Călătorie în munți. Descoperirea comorilor poeziei populare”.

Alecsandri nu exagera deloc. Conștiința lui se arăta – ca întotdeauna în marile probleme ale creației – sigură. El a descoperit cu adevărat „comorile poeziei populare” și nu numai pentru el însuși, ci și pentru toți compatrioții săi, pentru că el le-a descoperit într-un sens în care nu erau cunoscute până atunci. Alecsandri, cel dintâi în literatura noastră, descoperă într-un anumit fel poezia populară, descoperă ceea ce nimeni, chiar dacă observase, nu subliniase, nu pusese suficient în lumină: marea frumusețe, marea valoare literară a aceste poezii create de țăran – observație ce constituia un act de îndrăzneală socială și literară.

Kogălniceanu a spus cândva că izvorul literaturii se află în folclor. Poate a mai repetat-o prin viu grai, dar Alecsandri este primul care înțelege profund acest adevăr. Atât de profund, încât această înțelegere dezleagă izvoarele poeziei ce stăteau încremenite în el de la întoarcerea în țară, de când abia a mai scris câteva versuri convenționale franțuzești, pe care însă nu le-a publicat niciodată, în vechiul lui caiet de la Paris, dar nu scrisese nici o măsură în românește. Și el dă viață acestui adevăr, el întrupează în primele poezii culte românești, profund și conștient înrâurite de poezia populară.

Temele acestei noi lirici erau omul și natura – omul fiind țăranul și natura fiind prezentată prin optica acestuia. Izvorul imaginativ era cu totul deosebit de al celei de dinaintea ei: era viața autentică, în special viața oamenilor din popor, a țăranilor, cu nevoile și aspirațiile lor, dar și cu sentimentele lor delicate de iubire, de care până atunci nu erau considerați capabili.

Pentru contemporani ca și pentru urmași de altfel, Alecsandri a rămas, pe bună dreptate, „descoperitorul” poeziei populare, descoperitorul marii ei frumuseți estetice și valorificadu-le ca temelie a unei noi și sănătoase poezii românești.

Acest izvor al literaturii, folclorul, însoțit de dragostea de patrie, de dorința de libertate și unitate națională au fost exprimate în întreaga operă a lui Vasile Alecsandri, în această categorie înscriindu-se și poemul eroic „Dan, căpitan de plai”, publicat în 1875 în revista „Convorbiri literare” și inclus în ciclul „Poeme”. Pornind de la folclor, scriitorul, prezintă o pagină de glorie a backgroundului romanesc istoric, un moment dramatic în lupta pentru libertate națională, dusă de popor împotriva invadatorilor străini. Faptele narate se petrec în secolul al XVI-lea, după moartea lui Ștefan cel Mare, când moldovenii au de înfruntat o nouă năvălire a tătarilor cotropitori.

Fiind un poem eroic, „Dan, căpitan de plai”, este o narațiune, o operă epica în versuri, cu acțiune mai complicată decât a baladei și cuprinzând mai multe episoade în care se povestesc faptele mărețe săvârșite de personaje însuflețite de sentimente nobile. Acțiunea este povestita pe parcursul a șapte capitole, urmărind o gradație continua,ascendentă , logica încă de la prezentarea personajului principal imaginar, Dan, fostul oștean al lui Ștefan cel Mare, ce trăiește singuratic, venind parcă de dincolo și temporalitate și spațialitate, de undeva din eternitate până la deznodământul poemului, unde protagonistul moare în cortul hanului tătar, în fata Ghirai, refuzând să renunțe la credința lui străbuna în schimbul iertării, acesta exprimându-și dorința de a mai săruta o dată pământul țării, dorința fiindu-i îndeplinita în urma admirației pe care dușmanul i-o arăta protagonistului.

Descoperirea folclorului național, apariția culegerilor de basme și folclor național, dar și includerea limbajului popular sunt, în literatură, trăsături ale romantismului. Idealizarea personajelor și punerea lor într-un sceptru al calităților extraordinare umane, „Dan, căpitan de plai”, prezintă în antiteza personaje profund romantice, Dan și Ursan fiind personajele aflate la granița dintre real și legendar, dintre veridic și mitic, întrupări ale eroismului și ale patriotismului întregului popor, ei fiind animați de o puternică dragoste de țară, apărând-o cu prețul propriei vieți.

Protagonistul este prezentat ca având curajul, înțelepciunea și încrederea în urmași ca trăsături definitorii, ce vor ajuta la perpetuarea luptei pentru libertate națională, greutățile neînspăimântându-l, acesta necunoscând teama și neacceptând compromisuri:

„Ceahlăul sub furtună nu scade mușuroi!

Eu, Dan, sub vântul soartei să scad păgân nu voi.

Deci, nu-mi convine viața mișelnic câștigată,

Nici pata fărdelegii în fruntea mea săpată.

Rușinea-i o rugină pe-o armă de viteaz,

Un vierme ce mănâncă albeața din obraz.

Cui place să roșească, roșească… eu nu vreu

Nici pată pe-a mea armă, nici pe obrazul meu.

Alb am trăit un secol pe plaiul strămoșesc

Și vreau cu fața albă senin să mă sfârșesc,

Ca după-o viață lungă, ferită de rușine,

Mormântul meu să fie curat și alb ca mine!”

Demnitatea, onoarea și patriotismul sunt însușiri ce îl califica a fi un personaj specific romantism, aceste sentimente, cât și aducerea în prim plan a lui Ștefan cel Mare, de la care viteazul a învățat nu numai meșteșugul armelor cât și conduită morală:

„Așa m-a deprins Ștefan, ușoară țărna-i fie!

La trai fără mustrare și fără prihănie.

Nu-mi trebuie-a ta milă, nu vreau a tale daruri.

Tu îmi întinzi o cupă mult plină de amaruri,

Departe ea de mine!… mai drept e ca să mor!…

Iar dacă ai tu cuget și-ți pasă de-al meu dor,

Ghirai, mă lasă, lasă în ora morții grele

Să mai sărut o dată pământul țării mele!”

Dan rămâne “întruchiparea vie a iubirii de patrie”căreia i se subordonează celelalte însușiri cum ar fi demnitatea, tăria morală, vitejia, înțelepciunea și înaltul sentiment al onoarei.

Doinele lui Alecsandri nu sunt numai cântece de jale, cântece de nume în general, ci și poezii pe motive populare, consemnând credințe și ființe fantastice, scene din viața haiducească și legende fantastice și istorice.

În poezia Doina se exprimă un număr de dorințe în formule ce va fi reținută de Eminescu în poezia De-aș avea. Prima dorință e a unui tânăr care visează dragostea. Diminutivele le va prelua întocmai Eminescu, până când Maiorescu le intitulează ca o „manieră par excellence țigănească”. Desigur nu ele dau liniile portretului femeii, care e înaltă, veselă și ușoară asemenea unui pui de căprioară, blondă cu ochi negri și cu suflet de voinică.

A doua dorință a tânărului este aceea de a avea pușcă, bardă, cal negru și șapte tovarăși de haiducie. Îndrăgostit, ar cânta noaptea ca privighetoarea, haiduc, ar izbăvi țara de păgâni și de robie. Încercarea de a grupa elementele într-un tablou dă greș. Compararea calului cu leul e himerică, haiducul se poate avânta ca un vultur în soare, dar vulturul din nefericire nu cântă. Intuițiile lui Alecsandri nu au la îndemână mijloacele de figurare și poezia, zice George Călinescu, „rămâne totuși rea”.

Mai reușită e Horă, cântecul de joc pe care Alecsandri îl crede derivat din latinescul chorus, cu amenințări pitorești ale flăcăului haiduc la adresa lăutarilor:

“Duh-de-Spaimă! Pei Nălucă!

Sună bine-n cobză, dună,

Să nu-ți fac spetele strună

Și chica măciucă.

Tu, Fes-Roș cu giubea lungă!

Din arcuș trage mai tare,

Căci în gard am un păr mare

Și mulți bani în pungă!”

Dorința eminesciană este măcar în parte în spiritul doinelor lui Alecsandri, al, printre altele, poeziei Mândruliță de la munte, chemarea iubitei pe iarba înflorită din luncă:

“Vână-n iarbă, mândrulița,

Eu, să-ți cânt doina, doiniță,

Tu, să plângi de dulce dor!”

A doua grupă de doine împrumutate din folclor, credințe și ființe fantastice, ilustrate prin câte un scenariu în care imaginația plastică a poetului își dă mâna cu umorul.

Baba Cloanța exemplifică „vorba veche” pe care o va trata în proză Caragiale că „baba-i calul dracului”. Baba gonește Urâtul și îl cheamă pe Făt-Frumos amenințându-l cu personajele malefice, Satan, Fiară-Verde, Sânge-Roș și Hraconit, și ademenindu-l cu farmece ca mai târziu Cătălina pe Luceafăr:

“Dragă puiule, băiete,

Trage mâna din cel joc

Ce se-ntoarce lângă foc

Ș-ochii de la cele fete,

Cu ochi mari, făr’ de noroc.”

Baba toarce, descântând, vârcolacul mănâncă luna, caierul se termină și atunci baba conjură pe Satan căruia își vinde sufletul, ca Faust. Mișcările rapide, aparițiile sunt specialitatea poetului. Se poate spune că Satan apare cu viteza luminii:

“Abie zice, și deodată

Valea, muntele vuiesc,

În nori corbii croncăiesc,

Și pe-o creangă ridicată

Doi ochi dușmani strălucesc!”

Urmează procesul demonic în căutarea lui Făt-Frumos pe care o vom reîntâlni și la Dimitrie Bolintineanu în Mihnea și baba:

“Fuge baba despletită,

Ca vârtejul fioros,

Sus, pe malul lunecos,

Și-n tăcerea adâncită

Satan urlă furios.

Mii de duhuri ies la lună,

Printre papură zburând,

Și urmează șuierând,

Baba Cloanța cea nebună

Care-aleargă descântând.”

O altă temă pe care Alecsandri o dezvoltă în poeziile sale este temă morții. Putem recunoaște la acesta capacitatea de a insufla sentimentul de teamă față de misterul fantomei prin înfățișarea unui decor straniu:

“În prăpastia cea mare

Unde vântul cu turbare

Suflă trist, înfricoșat

Vezi o cruce dărâmată

Ce de vânt e clătinată,

Clătinată neîncetat?

Împregiur iarba nu crește

Și pe dânsa nu-și oprește

Nici o pasere-al ei zbor;

Că sub dânsă-n orice vreme

Cu durere jalnic geme,

Geme-un glas îngrozitor.”

În rândul obiceiurilor țărănești apar șezătorile. Avem aici un astfel de exemplu:

“Păstorul zise: „Cinel-cinel,

Copilei june de lângă el.

Două steluțe cu raze line

Lăsat-au ceriul plin de lumine

Și pe-a ta frunte ele-au căzut.

Gâci, drăguliță, că le sărut.”

Nu gîci-ndată

Gingașa fată

Și pe ochi dulce fu sărutată.”

Dintre cele paisprezece cânticele comice pe care dramaturgul le-a scris am ales să analizăm conținutul a câtorva dintre ele și anume: Clevetici, ultra-demagogul, Sandu Napoilă, ultra-retrogradul, Cucoana Chiriță în voiaj, Haimana, Gură-Cască, om politic, La București.

Le-am ales pe acestea, fiind de părere că ele exprimă, printre altele, cel mai bine viața la nivelul Iașului din acea vreme.

În cântecul Clevetici, ultra-demagogul, Clevetici este părintele „ultra-progresistului” și „liber-schimbistului” Cațavencu. Chiar în prima parte a cânticelului acesta ne prezintă profesia lui:

“Eu sunt celebrul Clevetici

Cunoscut nu de mult pe-aici

Liberal ultra, jurnalist

Și constituționalist.

Unii-mi zic că-s demagog,

Alții că sunt numai un gog…

Dar eu n-asud, eu sufăr tot

Căci sunt un mare patriot!

Este directorul unui ziar, „Gogoașa patriotică”, în care luptă pentru consacrarea „aptului de la 5 și 24 Ghenar”, pe care singur l-a redactat cu toate că nu a ajuns nici măcar ministru.

Procedeul dramaturgului în caracterizarea demagogului liberal, este acela al îngroșării caricaturale, al exagerării contururilor, duse până la grotesc și chiar absurd. Pentru Clevetici, ultimul scop este că „toată țara să se transforme într-o urnă eleptorală”; mai mult: „tot locuitorul să fie reprezentant al națiunii”. El vrea libertate absolută: „Să nu mai atârne servitorii de stăpâni, copiii de părinți, soldații de șefi…”. vrea o egalitate perfectă la nivelul întregii acțiuni: „Să nu mai fie săraci și bogați, mici și mari, slabi și grași, proști și cu cap, oameni și vite…”.

Având o logică asemănătoare cu cea a lui Farfuridi, Clevetici proclamă „respectul Convențiunii cu condițiunea de a fi schimbată în totul”. Și asemenea eroului lui Caragiale, îi cheamă în ajutorul său pe străbuni, pe Ștefan cel Mare și Mihai Viteazul, împreună cu care strigă în gura mare: „arme! arme!”.

Din nou că o asemănare cu protagonistul caragialian el știe foarte bine ce vrea: mandatul de deputat sau postul de ministru. Ochii îi sunt fixați asupra bugetului statului: „Bugetul, d-lor – zice el – este pulsul unui stat!… Trebuie în consecință să-l pipăim cu luarea-aminte a unui medic…”.

Nu putem considera ca fiind dreaptă compararea cu Caragiale, deoarece Alecsandri este considerat a fi pionierul acestui tip de scriere.

Comicul de limbaj este folosit pe larg de Alecsandri în acest „cânticel”, ca și în toate comediile de altfel. Acesta se realizează cu efect durabil. Liberal, combatant la „Gogoașa patriotică”, îmbrăcat în frac negru, cu jiletca Robespierre, cravata albă, Clevetici e un latinizant care face caz de „strămoșul nostru Traian” și pocește limba asemenea lui Râca Venturiano: el „espune” profesia lui de credință în problema colegiului „eleptoral”, în calitate de participant la „aptul” de la 5 și 24 Ghenar. Are „respept” față de Convențiune, luptă împotriva „opusăciunii” lui Sandu Napoilă și e alături de „poporul suveran”. E însetat de glorie și de „amoarea” popularității, vrea să răstoarne tot ce „esistă”.

Fiind un temperament „apelpisit”, cuprins adică de febră oratorică, Clevetici uită uneori a fi în „cestiune” și lasă automat să îi scape vorbele din gură chiar și cu rost și fără rost, goale de orice conținut:

„acest mandat sacru îl voi îndeplini ca cetățean liber și liberal, apărând cu energie și cu logică (iute) libertatea, egalitatea, dreptatea, fraternitatea, inviolabilitatea, autonomia, Convențiunea, drepturile naționale, garda națională, partidul național și celelalte… (răsuflându-se), căci eu… și de ce nu? am toate calitățile de a fi ministru!…”.

Sandu Napoilă, ultra-retrogradul, este un alt „cânticel comic” al lui Vasile Alecsandri. Ca și în celelalte cânticele este prezentată viața poporului din acea vreme. În Sandu Napoilă, ultra-retrogradul, este vorba despre aspirațiile pe care le are guvernul în privința poporului de rând:

„ce face?… Să plătesc eu capitație?… Eu, boier velit?… Eu, Sandu Napoilă?…”

„De când legea asta nouă

Ce Convenție îi zic

Au rupt reglementu-n două,

Am agiuns chiar de nimic!

Și de unde mai-nainte

Eram toți boieri veliți,

Ne-au luat pe dinainte

Niște pușchi apelpisiți!.”

Este utilizat și aici comicul, ca și la Caragiale. Este un comic de situație: „Și ce pușchi! Cică-s patrioți, liberali, progresiști, naționali, demagogi… dracu-i mai știe!… că deodată au răsărit în țară pozderie, și tot unu și unu!… oameni mari, învățați de știu și toacă-n ceri, colțoși și cu barba în furculițe…”

În Cucoana Chiriță în voiaj este utilizat comicul de moravuri, comicul de limbaj, comicul de situație, este ridiculizat modul în care sunt îmbrăcate personajele. „(în costum ridicol de voiaj, întră zburdalnic. Ea poartă malacof esagera, tocă de catifea neagră cu flori, pene și cordele stacoșii, etc.).

„Iată-mă-s! Am sosît

Dintr-o călătorie

În care-am pătimit

O sută de șotii ș-o mie,

Dar zău, nu mă căiesc,

Nu-mi pasă de nimică;

Eu sunt zdragon și mă numesc

Chiriță cea voinică.

Ce voiaj minunat!

Ce frumos m-am primblat!

În urmă-mi am lăsat

Un nume lăudat.”

Cucoana Chiriță, soția boierului de țară Grigore Bârzoi ot Bîrzoieni, este o mică moșierească cu fițe, personificând snobismul și arivismul micilor proprietari de pământ, care nu vor să se lase mai prejos de burghezia bonjuristă parvenită, în imitarea modei aduse din Occident și de gustarea traiului bun pe spinarea țăranilor.

Cânticelul comic Cucoana Chiriță în voiaj (1868) înfățișează evoluția Chiriței în urma voiajului ei cu vaporul și cu trenul la Paris, unde l-a dus pe Guliță „să învețe politica”. În capitala Franței, Chiriță și-a întocmit pe datorie toalete la case celebre de modă și a jucat french-cancan la Mabille. Deci avem și aici o satiră a snobismului și cosmopolitismului.

Pastelurile abundă în elemente romantice și clasice, acestea avându-și originea în pastelurile din pictură, care de fapt semnifica apariția în artă a unui nou curent, cel impresionist.

În literatura română, precursorul pastelurilor este Miron Costin, dar elemente de pastel se găsesc și în operele poeților premergători lui Vasile Alecsandri, cum ar fi Gheorghe Asachi, Dimitrie Bolintineanu, Grigore Alexandrescu, Ion Heliade-Rădulescu, Vasile Cîrlova. Cu toate că elementele pastelului se găsesc în parte la mai mulți scriitori, Alecsandri a excelat în acest domeniu, pastelurile sale de un profund parnasianism și o iubire extraordinară pentru natură.

Printre trăsăturile curentului romantismului, în pasteluri, regăsim corespondente intre tabloul de natura exterior și starea sufletească, interiorul eului liric, mișcarea ciclică a anotimpurilor văzută din perspectiva poetului, acestea întrepătrunzându-se cu cele clasice, cum ar fi crearea unei atmosfere de optimism și claritate, dar și echilibrul compoziției, urmată de o simetrie și o armonie extraordinară.

Ciclicitatea anotimpurilor în pasteluri se va analiza în același mod firesc al trecerii acestora, în cunoscutele poezii “Iarna”, “Primăvara”, “Vara” și “Toamna.

Anotimpul iernii ocupa o mare parte dintre pastelurile lui Alecsandri, acesta alegând cu precădere acest subiect, el nefiind prezentat din perspectiva liniștii și singurătății care o caracterizează, ci din prisma luminozității oferite de zăpadă, și de peisajul feeric al spațiilor rurale aflate sub domnia albului și a nuanțelor acestuia.

“Din văzduh cumplita iarnă cerne norii de zăpadă,
Lungi troiene călătoare adunate-n cer grămadă;
Fulgii zbor, plutesc în aer ca un roi de fluturi albi,
Răspândind fiori de gheață pe ai țării umeri dalbi.”

Atmosfera este departe de a fi una tristă, însingurată, ea aducând vivacitate peisajului, cu toate că ninsoarea nu încetează a cădea:

“Ziua ninge, noaptea ninge, dimineața ninge iară!
Cu o zale argintie se îmbracă mândra țară;
Soarele rotund și palid se prevede printre nori
Ca un vis de tinerețe printre anii trecători.”

Pastelul “Primăvara” continua ciclicitatea, menținând încă din început un contact cu anotimpul trecut: “A trecut iarnă geroasă”. Primăvara lui Alecsandri este un anotimp al activității, al trezirii la viață, al zarvei naturii.

“Câmpul iar a înverzit
Rândunica cea voioasă
La noi iarăși a sosit.

Dintr-o creangă-n alta zboară 
Sturzul galben, aurit
Salutare, primăvară,
Timp frumos, bine-ai venit!” – atmosfera continuând să fie una de optimism debordând, scriitorul fiind un maestru al transmiterii unor emoții autentice.

Anotimpului toamnei, Vasile Alecsandri îi dedica un singur pastel, și anume “Sfârșit de Toamna”, acesta fiind anotimpul stingerii luminozității celorlalte anotimpuri. Toamna nu arata același entuziasm al poetului ci mai degrabă în îndruma spre metafizic.

“Frunzele-i cad, zbor în aer, și de crengi se dezlipesc
Că frumoasele iluzii dintr-un suflet omenesc.”

“Din tuspatru părți a lumei se ridica-nalt pe ceruri,
Ca balauri din poveste, nouri negre plini de geruri”

Vara în schimb prezintă nuanțele și puterea luminii solare, dar și activitățile întrepătrunse de oamenii din spațiul rural, observabila în pastelurile “Malul Șiretului” sau “Baltă”.

Pastelurile lui Vasile Alecsandri aleg mediul rural, preamărește natura în aspectele sale legate de om și de viața lui și după cum observa Nicolae Manolescu, acestea sunt “reprezentări ale vieții sătești, liniștite”, acestea ocupând o mare parte din opera autorului.