Cercul Literar de la Sibiu
LUCRARE DE DISERTAȚIE
Cercul Literar de la Sibiu
CUPRINS
ARGUMENT
INTRODUCERE
I. MANIFESTUL CERCULUI LITERAR DE LA SIBIU
II. RADU STANCA-SPECTACOL CULISELOR
II.1.În căutarea formei primordiale
II.2. Jocul iluziilor
II.3.Tragic și poetic
III. ȘTEFAN AUG. DOINAȘ: MĂȘTILE LUI PROTEU
III.1. Fețele operei. Un clasic ,,întârziat”
III.2. Mărturisire și livresc
III.3.Însușirea stilului baladesc
III.4. Prințul și vânătoarea
III.5.,,Poetul cu pumnul în gură”
III.6. Poezia ca ,,spectacol al realitații”
IV. ,,CERC” SECUND
IV.1. Ioanichie Olteanu – baladescul
IV.2. Ovidiu Cortuș – atitudine critică
IV.3. Eugen Tudoran – adept al monografiei
CONCLUZII
BIBLIOGRAFIE
ARGUMENT
În prezenta lucrare mi-am propus o prezentare generală a fenomenului ideologic regăsit în gruparea Cercului Literar de la Sibiu, atât a celui din perioada Manifestului (scrisoarea publicată în anul 1943, adresată lui E. Lovinescu), care mi-a oferit o conturare a ceea ce avea să fie centrul de referință al viitorului grup, cât și a perioadei în care Radu Enescu, Ovidiu Sabin (Cotruș), Eta Boeriu, I.D. Sârbu, Eugen Todoran, aderă la proiectul propus de Stanca și Regman, acest lucru, însă fiind făcut cu o mare discreție, fără a avea inpactul generației prime.
Am ales ca obiect al cercetării mele tema Cercului Literar de la Sibiu, considerând că vocile critice actuale nu se orientează pe fenomene ce, consideră ei, nu au avut un impac major la dezvoltarea și influențara literaturii, iar în mediul școlar (profesori și elevi), au înțeles greșit acest fenomen, cu exactitate scrierile lui Aug. Doinaș, cărora li s-a oferit o interpretare de suprafață, limitându-se doar la balada Mistrețul cu colți de argint, fără să acorde o importanță și un caracter unitar atât scrierilor poetice, cât și celor de natură baladescă, eseistică. Cercetarea amănunțită s-a oprit asupra ideologiei, biografiei și scrierilor lui Ștefan Aug. Doinaș pe un fundal ideologic al Cercului Literar de la Sibiu și a membrilor și colaboratorilor săi.
Linia critică ce mi-a acordat o siguranță în explicații și studiu a fost cea formată de Ion Negoițescu, cornel Regman, Ovid S. Chrohmălniceanu, prin itermediul lor am putut să îmi fac o imagine clară și selectivă a operelor propri-zise, care vor rămâne, totuși, cele care ne vor vorbi cel mai bine despre cel ce le-a creat.
În primul capitol Manifestul Cercului Literar de la Sibiu mi-am dorit să realizez, în primul rând, o privire de ansamblu a grupului sibian și să analizez momentul declanșării intregului program prin prisma scrieii lui E. Lovinescu și a ideii preconcepute despre ,,esteții din Ardealˮ, iar în al doilea rând am dorit să readuc în actualitate argumentul că scriitorii Cercului Literar de la Sibiu, se vor pune mereu în postura de continuatori, dorind să fie cunoscuți ca ,,a patra generație maioresciană” și nu-și vor dori să fie considerați ca revoltați sau avangardiști.
În cadrul celui de-al doilea capitol Radu Stanca-Spectacolul culiselor am urmărit să îi confer locul meritat lui Radu Stanca, cel care prin intermediul poemelor și scrierilor sale eseistice a trasat o linie destul de reliefată în direcția ce avea să o deschidă Manifestul din 1943. Datorită faptului că a conferit baladei un stil liric și în același timp moder, pe linia școlii germane, am dedus și cele trei subcapitole.
Celui de-al treilea capitol i-am acordat întinderea și atenția cea mai mare, considerând că ideologia progralului și curentul literar al ,,cerchiștilorˮ constituie fundamentul pe care s-au construit baladele, poemele și eseurile doinașiene, alta, la fel de impotantă este și activitatea sa de traducător. Ceea ce impresioneză la Aug. Doinaș atunci când citim opera sa, aproape în întregime, este că mereu vom ajunge spre același ,,centruˮ, de unde rezultă că toate textele comunică între ele, iar la această cale oferită de autor, vom putea avea acces doar prin ,,decodarea” mesajului, iar în urma analizei am considerat să dau titlul acestui capitol Măștile lui Proteu.
În cadrul utimului capitol doresc să mă apropii și de cei ce au constituit o voce secundă a grupului format la început prin intermediul epistolei adresate lui E. Lovinescu, Ioanichie Olteanu, Ovidiu Cortuș și Eugen Tudoran.
INTRODUCERE
Orice încercare de a reconstitui o atmosferă culturală a unei epoci, împrejurările apariției unei grupări sau generații este pândită, adesea, de câteva primejdii. Privirea retrospectivă a criticului și istoricului literar tinde adesea să exagereze. Criticul va dori să ghicească unele schimbări esențiale de canon estetic, să izoleze actorii ce evoluează pe scena literaturii, să le rescrie partiturile.
Școlile și grupurile literare – scrie 1943 Șerban Cioculescu – sunt deseori rodul unor ,,iluzii retrospective”, care le împrumută o doctrină și o solidaritate vizibile numai din perspectiva postumității”. Există dispute, polemici literare sau ideologice, manifeste ce atrag pentru puțin timp atenția, spre a cădea mai apoi în uitare, cristalizări anevoioase ale unor programe estetice, autori în căutarea identității, cronici de întâmpinare scrise cu bunăvoința prieteniei, reviste publicând deopotrivă tradiționaliști și moderniști, foi efemere, cu o audiență scăzută, dispărute înainte de a-și face auzit glasul.
Admițând posibila ,,desfigurare” ce poate rezulta în urma reflectărilor multiple, am recurs la o recitire a operelor autorilor Cercului Literar de la Sibiu, la finalul căreia să îmi pot forma o imagine fidelă și o cercetare minuțioasă. Pentru aceasta voi recurge mereu la ,,dialogurile” pe care ,,cerchiștii” le-au avut cu alți autori și operele lor, cu biografi și exegeți, cu metode și teorii și, nu în ultimul rând, cu pronunțatele voci ale criticilor vremii.
Ceea ce m-a interesat în mod deosebit, nu a fost perioada anilor 40', sau diversele scrieri ce au apărut după dispariția oficială a acestei grupări, ci legăturile destul de strânse ale membrilor ,,cerchiști” (relație sustrasă din scrierea lui Ion Negoițescu, adresată lui Radu Stanca, în anul 1947) din timpul perioadei Cercului Literar de la Sibiu, dar și după dispariția acestuia.
Imediat după ce am surprins structurile esențiale ale operelor, modelele definitorii, influențele culturare și nivelul la care acestea s-au desfășurat, am încercat să extrag esența, elementele comune ce pot ajuta la formularea considerațiilor generale ale esteticii ,,cerchiștilor”.
Pentru a putea structura capitolele ce alcătuiesc prezenta lucrare, am recurs la intertextualitate, deoarece prin intermediul acesteia am putut descoperi felul în care membrii grupării se raportau unii la ceilalți, cum își cunoșteau scrierile, cum le comentau și, nu în ultimul rând dacă apelau la corecturi reciproce de conținut și, chiar teorectice.
O atenție deosebită am acordat scrierilor membrului ,,cerchist” Augustin Doinaș, deoarece am considerat că opera sa vastă (poezie, eseistică, dar și o impresionantă activitate de traducător) ar trebui văzută în ansamblul său și nu precum este abordată de mulți critici (tacit sau mărturisit) ai vremi, ca un scriitor ce a avut o activitatea literară caracterizată de două perioade total diferite.
Toate aceste scrieri publicate, sau nu, ce au fost cernute de personalități diferie (Eugen Lovinescu, Radu Stanca, Cornel Regman, Radu Stanca.), dar care au avut o viziune comună, către acel ,,centru” de idei ce a dat naștere cunoscutului și comentatului Cerc Literar de la Sibiu.
I. MANIFESTUL CERCULUI LITERAR DE LA SIBIU
Odată cu publicarea scrisorii către Eugen Lovinescu, în ziarul ,,Viața”, în 13 mai 1943, individualitatea, Cercului Literar de la Sibiu, va fi unanim recunoscută. Până la acel moment se vorbea despre acești tineri, ca o grupare studențească, mai amplă, ce vrea să aducă o schimbare a literaturii, abia după această scrisoare, a lui Lovinescu, ,,se conturează nucleul viitorului grup”. Nicolae Balotă ne scria în Labirint, faptul că semnatarii Manifestului se află ,,sub zodia estetismului ambiguu”, proclamând un primat al esteticului. De aici ne putem da seama că gestul pe care l-au făcut tinerii intelectuali ardeleni nu seamănă cu violența pe care o manifestau mișcările vremii atunci când doreau o astfel de contestare. Cu toate acestea adeziunea lor la direcția pe care o promovează (Maiorescu și Lovinescu) va deveni una polemică, astfel că în articolul ce deschide primul număr al ,,Revistei Cercului Literar”, Negoițescu va protesta împotriva etichetei aplicate membrilor cercului, ca fiind ,,esteții din Ardeal”.
Denunțarea confuziei între etic, etnic și estetic îi conduce pe semnatarii Manifestului, la concluzia (formula patetică) că asistă la o revigorare, la o renaștere ,,cu o virulență necunoscută”, a spirituli sămănătorist. ,,Azi suntem în plin paroxism al acestei crize și opinia publică pare contaminată, ceea ce e lesne de văzut pentru cine răsfoiește o publicație cât de modestă”. Afirmația poate fi considerată în parte pertinentă , deoarece perioada 1930-1943 cunoaște, anumite secvențe de confuzie a valorilor, aceste lucruri nu înseamnă că s-au manifestat doar la nivelul ,,spiritului” sămănătorist.
S-a vorbit mereu de un conflict ce a existat între ,,criterioniști” și membrii Cercului Literar de la Sibiu, o diferență fundamentală de ideologie, astfel că cei dintâi sunt de dreapta (unii dintre reprezentanți, la un moment dat spre extrema dreaptă), ceilalți de orientare liberală, cu toate acestea diferențele dintre cele două grupări sunt de altă natură. ,,Criterion” este o mișcare generaționistă, cuprinzând personalități de factură diferită, căutând să acopere cultura în ansamblul ei, cultivând și încurajând ,,autenticitatea”, trăirea periculoasă, experiența imediată. În aceste circumstanțe, trebuie să manifestăm și noi aceeași atitudine tranșantă, deoarece Cercul Literar se dovedește a fi un grup omogen, închis, de literați, care nu și-a propus și nici nu a ajuns să exprime, în nici o periodă a derulării programului lor, o întreagă generație. ,,Conștiința creației”, chiar și ideea de creație în mod fundamental, ce au circulat de la o grupare la alta și genul acesta de comparații: ,,nu e cu nimic mai prejos decât…” pierd din vedere diferența specifică și deschid calea unor erori de interpretare.
Nu trebuie să negăm atitudinea polemică a membrilor Cercului Literar, de aceea trebuie să observăm că, intrarea, tinerilor intelectuali în literatură, a fost una destul de discretă în comparație cu cea a ,,criterioniștilor”. ,,Cerchiștii”, aflându-se, în momentul semnatării scrisorii, către E. Lovinescu ,,mai mult sau maI puțin anonimi”, concentrându-se foarte mult pe captarea atenției publicului, dar și a vocii critice, dorind o descoperire excesivă a propriei identități. Toate aceste lucruri fiind făcute fără gesturi extreme ce-i pot separa de literatura de dinainte. Acest lucru este observat și de Nicolae Manolescu, cel care consideră că scriitorii ardeleni nu depășesc granițele literaturii, nu pășesc în acea ,,vale a plângerii”, a antipoeziei și experimentului. Tot, ceea ce propun ,,cerchiștii” este, nu o răsturnare a formelor învechite, ci o refacere a legăturilor cu spiritul critic, reprezentat de Maiorescu și E. Lovinescu.
Scriitorii Cercului Literar de la Sibiu, se vor pune mereu în postura de continuatori, dorind să fie cunoscuți ca ,,a patra generație maioresciană” și nu-și vor dori să fie considerați ca revoltați sau avangardiști. Cum era și de așteptat, tinerii nu vor adera în masă la Manifestul ,,cerchistˮ, adeziunile venind abia după ce E. Lovinescu le va oferi răspunsul, care le va conferi legitimitate și prestigiu cultural. Iar atacurile aduse la adresa lor, nu vor fi nici ele atât de violente, după cum rosteau unele voci patetice (cei mai înverșunați adversari fiind considerați scriitorii de la ,,Luceafărulˮ și ,,Țaraˮ, din Sibiu).
Împrejurările în care s-a redactat Manifestul, sunt surprinse de Radu Stanca, în scrisoarea adresată lui Cornel Regman, în anul 1943. Aici ni se descrie că s-au hotăvor dori să fie considerați ca revoltați sau avangardiști. Cum era și de așteptat, tinerii nu vor adera în masă la Manifestul ,,cerchistˮ, adeziunile venind abia după ce E. Lovinescu le va oferi răspunsul, care le va conferi legitimitate și prestigiu cultural. Iar atacurile aduse la adresa lor, nu vor fi nici ele atât de violente, după cum rosteau unele voci patetice (cei mai înverșunați adversari fiind considerați scriitorii de la ,,Luceafărulˮ și ,,Țaraˮ, din Sibiu).
Împrejurările în care s-a redactat Manifestul, sunt surprinse de Radu Stanca, în scrisoarea adresată lui Cornel Regman, în anul 1943. Aici ni se descrie că s-au hotărât să reacționeze (cu toate că la acea dată erau foarte puțin cunoscuți), fiind provocați de avertismentele lui E. Lovinescu în privința pericolului neosămănătorist, după ce au dezbătut ,,cu entuziasm, humor” principiile estetice.
Epistola ,,cerchiștilor” poate fi considerată ca o scriere ce nu a adus nimic șocant în sine, semnatarii acesteia, o consideră ,,omagială” și că își dobândește importanța o dată cu recunoașterea venită din partea Maestrului și reacțiile potrivnice din epocă. Acest gest, poate fi considerat ca un gest de strategie literară, iar E. Lovinescu poate fi considerat interlocutorul necesar, autoritatea, funcționând ca reper ce-i poate legitima.
Într-o scrisoare a lui Doinaș, din 1943, vom găsi un ,,rezumat” al ideilor Manifestului semnat ,,Cercul Literar”: ,,Scrisoarea -un fel de manifest- omagiază pe T. Maiorescu, Lovinescu și enunțând ca bază criteriul estetic al aprecierii operei de artă, – condamnând implicațiile streine – este mai ales antisămănătorism. Firește că ea cuprinde cuvinte de laudă pentru <<sburătoriștii>> și de condamnare referitoare la o anumită mentalitatea culturală a provinciei noastre.”.
Există posibilitatea, ca în ceea ce privește compoziția scrierii lui Doinaș, să putem detecta o anumită ironie, la adresa ,,sacrilor” E. Lovinescu și Lucian Blaga. Cu toate acestea ,,rețeta” de scriere a Manifestului este una pe care o cunoaștem foarte bine: dornici să devină cunoscuți, să aibă un public (după cum ne va mărturisi mai târziu Ion Negoițescu), tinerii scriitori se pun sub protecția unui critic tutelar, încercând să-i câștige bunăvoința și prin aprecierile măgulitoare.
II. RADU STANCA-SPECTACOLUL CULISELOR
II.1.În căutarea formei primordiale
Deși Manifestul din 1943 este considerat actul de naștere al noului grup, stabilirea unei direcții estetice îi datorează foarte mult lui Radu Stanca: poemele publicate în același an și Resurecția baladei. Teoria baladei conturată aici nu premerge însă creației propriu-zise; eseul oferă, retrospectiv, ,,principii ale compoziției” poeziei, un temei conceptual, cristalizând totodată o seamă din discuțiile purtate la acea vreme între ,,cerchiști”.
Reacția polemică a lui Radu Stanca este determinată de ceea ce i se pare a fi alterarea continuă, aneantizarea poeziei contemporane, în urma ,,invaziei purismului”. Acesta consideră că poezia a ajuns la o mimare, în profunzime, prin amenstecul major de procedee, prin transformare iregularului într-un principiu poetic. Autorul ,,cerchistˮ nu face altceva decât să anuleze complexiatatea axilogică, poezia devenind o vorbărie multă și inutilă, o ,,logoree”, iar în Acvariu, Radu Stanca susține faptul că doar o comunicare între valori și o conjugare a acestora ne poate duce spre capodopere.
În momentul în care eseistul enunță principii estetice, face o exemplificare destul de consistentă, deoarece fără acest fundament, ar trebi să ne temem să dăm verdicte și idei, care pot fi înțelese eronat. Construiește, astfel o analiză ,,în retorță”, ce are drept protagoniști ,,poezia”, ,,poetul”, ,,teoria”. Toate aceste elemente sunt analizate în cel mai profund detaliu, nu este lăsat nimic la voia întâmplării, fiecare element cunoscându-și foarte bine întrebuințarea.
În 1943, literatura română nu se afla (după ieșirea lui Ion Barbu de pe șcena literaturii) în zodia ,,poeziei pure”. De aceea, atitudinea ,,antipuristă” pare a fi mai curând o reacție la facilizarea ce se face resimțită în producțiile lirice ale vremii și, poate, un ecou al disputelor europene pe această temă. Un lucru e sigur: chiar dacă poezia românească din anii '40 era amenințată de multe pericole, ,,purismul” (cel puțin într-o accepție apropiată de ideile abatelui Brémond) nu se afla printre ele.
Redescoperirea baladei se face în linia deschisă de Goethe și Schinler și se prezintă drept revenire deliberată la o formă primordială din care mai târziu, s-au desprins toate celelalte. Se dorește a fi o reîntemeiere a lirismului marcat de pierderea complexității de o acțiune recuperatoare dificilă, în dezacord vădit cu spiritul vremii. Dar o astfel de perspectivă de ,,pioneratˮ este cel puțin surprinzătoare. Acest lucru se petrece începând cu Iancu Văcărescu până la Miron Radu Paraschivescu, trecând prin momentul de vârf al romantismului și cunoscând experiențele moderniste, ,,în literatura română s-au scris mereu baladeˮ. Poziția adoptată de Radu Stanca poate fi determinată, pe de o parte de raportarea la un anumit context restâns (literatura română a anilor 1943-1945) și, pe de altă parte, de transferarea discuției în spațiu european, unde balada intrase în categoria formelor depășite.
Pentru un autorul format în cadrul ideilor romantice, balada oferă modelul conjugării epicului, liricului, dramaticului, fiind ales das Gebilde pierdut o dată cu intrarea în vârsta modernă a literaturii. Presupune prezența dramaticului în interiorul lirismului, fără a duce la distrugerea acestuia din urmă : elementul care suferă o „transfigurare“ datorată acestei întâlniri este, fără îndoială, cel dramatic. Va avea loc o transformare în stilul lui Goethe, poezia nu se mai dorește a fi doar o comunicare directă a unei stări afective, ci una mijlocită prin formatul narativ-dramatic. În cadrul ideologiei ,,cerchiste”, se va vorbi mereu despre baladă, ca despre o poezie lirică: doar un plus de semnificații vor fi evenimentele și elementele dramatice. Vom observa foarte pregnant sentimenul unei nostalgii a plenitudinii ,,formei originare”.
Radu Stanca va încerca să ne demonstreze în cadrul eseurilor sale că se poate realiza o împărțire a baladelor, aceasta făcându-se doar în funcție de gradarea între liric, dramatic și epic. Astfel, exemplificare ce ne este adusă de François Villon, în cadrul poeziilor sale, mai apropiată de acel liric pur, ce poartă numele de lamentație baladescă, va folosi epicul ca pretext, în primul rând, și, ceea ce va constitui esența liricii sale, va fi mereu surprinserea stării poeziei. În cadrul legendelor, arta narării unei întâmplări va cerne această stare lirică, iar procedeele epice aflându-se, în cadrul structurii legendare, cu un rol destul de pronunțat, spre deosebire de compoziția baladei propriu-zise, unde structurile dramatice se vor situa mereu pe primul loc, acest lucru petrecându-se, fără ca poezia să-și diminueze caracterul liric.
Din articolul pe care Radu Stanca îl redactează, putem deduce că, eseistul caută să organizeze o materie poetică neomogenă, relativ. Astfel că, diferențierea pe care o face, între cele trei ,,specii”, ce au fost fundamentate pe o experientă ce are caracter dual, atât de autor, cât și de cititor, nu maschează, desigur, diversitatea producțiilor de natură baladescă. Ceea ce este cu adevărat important în această scriere o reprezintă susținerea unui caracter, în special, liric și modern al baladei. Această Resurecție a baladei demonstrează o adunare a nostalgiei pentru trecut și a conștiinței modene a lirismului dedublat și unei medieri a trăirilor.
II.2. Jocul iluziilor
Pentru o bună înțelegere și dezbatere a unui joc, ce este considerat al ascunderii, va fi necesar să ne oprim asupra uneia dintre poeziile autorului ,,cerchistˮ, care ne va da oportunitatea unei formulări destul de pertinente pentru cadrul nocturn, al dezvăluirii unor umbre (doăsprezece), o imagine bine descrisă și camuflată.
Poezia se intitulează chiar Douăsprezece umbre, și prin intermediul vederii ni se deschide o potecă spre fantazare, renunțând, de bună voie la veleitatea de a cuprinde obiectul cunoașterii desăvârșite ,,La ora asta-n fiecare noapte/ Aici, o poată largă se deschide,/ Și, ca printr-o perdea de văluri sparte,/ Se văd prin ea, tăcute și livide,/Douăsprezece umbre înșirate/ De-a lungul mesei plină de bucate.ˮ. Observăm că toate aceste umbre ne sunt prezentate în cadrul unui festin la o anumită oră, neprecizată, în noapte, iar imaginația este una care, poate vedea, ca printr-o perdea.
Pentru o interpretare corectă a poeziei, ni se cere, nouă cititorilor, să facem acel pact cu scriitorul, pact ce poate fi respectat, doar prin deslușirea și accesarea ,,cipuluiˮ, pe care scriitorul îl cunoaște dinainte și dorește să ni se facă descoperit și nouă, celor care dorim pătrundrea în lumea nocturnă, unde întâlnim umbrele și unde putem să stăm ,,De-a lungul mesei plină de bucateˮ. Cadrul acesta al orei târzii în noapte nu este întâlnit numai în accepția romantică, ci îl întâlnim și în cadrul lumii mistice a spaniolilor, care ne vorbesc despre, această noapte, întunecata noapte, ce reprezintă cunoașterea apofatică, iar ,,perdeaua de văluri sparteˮ, nu face altceva decât să întărească problematica lumii misticului spaniol și a ,,cântecelor” sale.
Toate aceste interpretări de natură mistică sunt rezultatul lecturii de natură teologică, pe care Radu Stanca obișnuia să le practice în anul 1946, și nu numai. Iar într-o scrisoare, adresată lui Ion Negoițescu, lucrul acesta este extrem de relevant, acesta consemna ,,De aceea mi se pare curioasă o întoarcere acum, după ce am trecut prin fervorile mistice ale lui Angelus Silesius, prin uriașa poezie a autobiografiei Sf. Tereza, prin studiul misticei Sf. Francisc sau Sf. Dominic, și mă gîndesc mai puțin la propunerile Sf. Augustin sau mai recent Berdiaeff, cât aș îndrăzni să vorbesc despre un <<stat axiocratic>>.ˮ Astfel ni se vorbește, dacă vom interpreta din punct de vedere al lecturilor de natură mistică și nu numai, deoarece Matei Călinescu ne precizează că scriitorul Cercului Literar de la Sibiu, citea și mistici spanioli, care la rândul lor făcuseră o pasiune pentru literatura cavalerească. Credeau că există trei ,,văluriˮ ce trebuiesc rupte pentru ca sufletul să devină una cu Dumnezeu, pentru ca ,,nunta spiritualăˮ să poată să se desfășoare, fiecare ,,vălˮ, având un nume specific: unul ,,temporalˮ, unul ,,naturalˮ și cel din urmă care este considerat ,,senzitivˮ.
În poezia Douăsprăzece umbre, toate cele trei granițe au fost traversate, materialitatea a fost părăsită, ființa despărțindu-se de tot ceea ce este material, lumesc, ajungând să atingă această stare de ,,umbrăˮ. Mai toate poemele scriitorului ,,cerchistˮ leagă simbolistica biblică și cea a cunoașterii, astfel că, șarpele așteptat va pătrunde în pâine, strângându-și inelele, adormind încolăcit, iar direcția spre care se îndreaptă este întotdeauna una progresivă, care slăbește propunerea pământească, ,,El suie-ncet cu legături păgâne…ˮ, iar o posibilă cădere în somn a șarpelui va aduce o întrerupere a negativității și reprezintă o vremelnică retragere din tot ceea ce aparține lumescului, lucru ce face posibilă taina euharistiei. Umbrele sacerdotale vor frânge pâinea plină de venin, practic mâncând din trupul șarpelui. ,,Anafora și râmaˮ ne vor duce cu gândul la calitatea duală a Binelui și a Răului, prezentate într-un întreg, sau chiar la un moment de repetabilitate a înfruptării din fructul din Grădina Edenului.
Romantismul sau clasicismul scriitorului, sunt considerate doar veșminte ce au fost împrumutate, ornamente sau semne ale unei nostalgii, mascând simțul ludic și parodic și convingerea absolut modernă că lumea poezieii este locul în care se pot petrece toate metamorfozele existente, elului poetic rămânându-i doar soliditatea unor vocabule. Autorul însuși ne vorbea și ne scria că ,,Nimic nu este definitiv limitat, nici un contur nu e tras până la urmă, nici un sunet complet încheiatˮ. Într-o imagine a unei înscenări, cel ce face acest lucru, se va include, mereu, și pe sine în cadrul acestei descoperiri, fiind în cele din urmă ca și ceea ce a creat iluzoriu și infinit, tot ceea ce rămâne este defapt o graniță invizibilă, inexistentă între obiect și fiintă, între interior și exterior, totul putându-se metamorfoza.
II.3.Tragic și poetic
Radu Stanca va păstra în toate scrierile sale o mare fidelitate a programului estetic organizat de ,,cerchiștiˮ, lucru ce-l va face să eșueze în ceea ce privește piesele de teatru, acestea devenind liricizate, căpătând o dominantă metaforică ,,apropiindu-se tot mai mult de poeme dramaticeˮ, nedorind o transformare a textului într-un pretext, cu o viziune pur regizorală.
Dramaturgul, Radu Stanc, va încerca să aducă în atenție speciile ce se află în piscul literaturii și să definească (în primul rând) o formă dramatică, care să fie capabilă să șlefuiască fondul personal, irațional, ambele lucruri fiind posibile prin preluarea unor structuri mitologice și reluarea unor subiecte și teme destul de cunoscute, temperând rolul intenției. Baladescul din poezie va avea ca referent în lumea teatrului tragedia: aceasta transformându-se într-o calea, prin care dramaticul este schimbat în lirism, mereu individualul fiind subjugat generalului. O definiție a situației dramatice, care, ar putea sadisface cerințele programului ,,cerchistˮ, descrie totdeauna un sâmbure simbolic potențial, o metaforă coagulată care, oferindui-se o extindere scenică, se va constitui într-o piesă complexă și logică.
Dramaturgul, el însuși, va anunța această întovărășire între tragic și baladesc, chiar în piesa ce a apărut prima data în ultimul număr al ,,Revistei Cercului Literarˮ de la Sibiu, cu titlul de Hora Domnițelor, având subtitlul Tragedie baladescă în cinci acte. Iar ca axis mundi un dans ce se aseamănă foarte mult cu dansul Parcelor sau hora ielelor și care are ca temă fundamentală o poveste de dragoste imposibilă între un muritor și un nemuritor, totul pe un fond cosmic, iar blestlemul care s-a abătut asupra fiicelor brâncoveniene mascheză tot acest ritual ce păstrează nedegradată înșiruirea cosmică. Bineînțeles că va apărea un factor perturbator, al armoniei exacte a lumii, oprind acea mișcare ritualică și eliberând fantasmele, acest factor perturbator este constituit în persoana aventurierului, sau cu alte cuvinte, așa cum ne preciza Crohmălniceanu ,,este o imixtiune a profanului în planul sacrului, care antrenază un dezechilibru ontologicˮ. Nu vom vorbi așadar de un conflic ce se manifestă în interiorul personajelor, ci eroii se află în postura unor agenți și nu în cea de pacienți, lucru din care putem deduce cu ușurință conflictul ce se stabilește la nivelul cosmosului și al haosului. Vedem în eroii baladești ai lui Stanca niște purtători ai unor adevărate idei poetico-filozofice, deoarece, această piesă, este, la fel ca majoritatea celor din perioada respectivă, o baladă a atmosferei, a unei recuzite de natură romantică, ce va decora întregul fond păstrând elementele esențiale din mitologie, adresând cititorilor rugămintea de a participa la decodarea sensurilor cu încărcătură simbolică.
Piesa Ochiul se cere a fi o ,,metaforă dramaticăˮ evoluată deoarece ,,ochiul care râdeˮ va căpăta semnificația unei desfigurări cu încărcătură simbolică, marcând volatizarea naturii divine a monarhului. În momentul în care rămâne numai cu ,,ochiul care plângeˮ, Bogdan devine cel care întemeiază lumea, însă unul ce aduce dezechilibrul ei, iar latura tragică a personajului reiese din prăbușirea ce a fost provocată de forța exterioară, căreia nu i se poate împotrivi. Tema pe care am întâlnit-o în Hora Domnițelor, a tulburării orânduirii sacrului ce sparge echilibrul cosmic, este prezentă și aici, în piesa Ochiul, prin manifestarea acestei forțe din afară.
Piesele: Drumul magilor, Rege, preot și profet, Turnul Babel erau percepute pentru a face parte dintr-un ansamblu de trei idei fundamentale, un triptic ce aveau ,,tema complexă a relației ființei umane cu Divinitateaˮ, din păcate vor rămâne în ,,sertarˮ și vor fi publicate abia în anul 2000.
Din punctul meu de vedere, cea mai interesantă piesă a acestui triptic este Turnul Babel, o piesă tragică ce a fost scrisă în cinstea omului, deoarece, în primul rând a fost considerată ca aparținând acestui circuit croit în jurul acestei ,,amintiri biblice neclareˮ, după care apare ca o consecință a abaterii de la povestirea originală, întâlnită în secvența biblică. Acest scenariu îl regăsim în cartea Facerii, a Vechilui Testament în care ne este prezentată confruntarea dintre cei ajunși ,,în țara Senaarˮ, care vin ferm convinși să ardă cărămzile și să ridice un Turn ( mai apoi, un oraș), și Divinitatea, care se simte amenințată de lucrarea lor și, chiar speriată. Toată această relatare însă ne este descrisă în absența unor eroi, urmând acea pogorâre pe pământ și împrăștierea limbilor pe toată suprafața acestuia. O singură explicație pertinentă a acestui fapt, ar putea fi Păcatul Originar, în urma căruia oamenii s-au născut vinovați și păcătoși și în urma acestor lucruri, este drept să fie pedepsiți. Gestul acesta abuziv, după cum ne spune Petru Culianu, își va găsi mereu explicația în Prima Cădere.
Suprapunerea a două structuri ce vor rămâne neschimbate: cea a izgonirii din Rai, a lui Adam și a Evei și cea a încercării de a recupera Paradisul pierdut, este strategia adoptată de dramaturgul textului babelian, iar în cadrul acestei strategii va porni de la caracterul eliptic al textului. Vom observa că diavolul va acționa, din nou, ispititor și va împiedica ascensiunea muritorilor spre cer. Iar în textul lui Stanca, nu vom mai vedea în Turnul biblic, o mixtură, un amestec, ci acest Babelul va deveni calea de acces spre divinitate. Diavolul acționând în tot acest timp, cu șiretenie și iscusință, făcând tot posibilul pentru a distruge Poarta de acces spre lumea divină, cu toate acestea îi rămâne și un rol pozitiv, acela de erou care dorește să însușească procesul civilizator al lumii pământești.
Din învățăturile pe care le primim din Biblie, încă din Geneza, știm că nimic nu poate fi străin de ceea ce cunoște și dorește să cunoască Dumnezeu, astfel că mult mai simplu ar fi dacă prăbușirea Turnului Babel s-ar produce în urma săvârșirii unui păcat ce poate fi înțeles și răscumpărat, astfel credința nu ar putea fi zdruncinată și mai mult de atât ar fi fortificată. Radu Stanca ne spunea că dacă vina nu există, atunci Divinitatea este fie tiranică, fie neputincioasă, lucru de neconceput pentru mintea omenească. De aceea i se oferă Diavoluli ascultare și credibilitate, el trebuie să confere această siguranță a păcatului comis, lăsând o portiță între comunicarea dintre el și Divinitate, slobozind oamenii muritori de sarcina de a căuta Răul în chiar Atotcunoscătorul, sau de a accepta ideea că Adam a fost singurul fiu a lui Dumnezeu.
Piesa Dona Juana, a fost considerată de lumea criticii, ce mai bună scriere a lui Radu Stanca, deoarece aduce o prelucrare și transpunere în lumea femeii a mitului literar, Don Juan, seducătorul din Sevilla. Dramaturgul va căuta să-i contureze, personajului aventurier o imagine feminină în oglindă, dar care să-i poată fi alături.
Piesă este construită simetric iar în cadrul acestei delimitări se are în vedere înfruntarea între cele două tipuri de seducție (feminiă și masculină), cea feminină de expunere și așteptare, iar la celălalt pol aflându-se cea masculină, ca o adaptare la situații și o capacitatea de a înscena foarte bine trăirile. Personajele scriitorului ,,cerchist”, au aceeași incapacitate, ca a personajului lui Max Frisch, de a nu putea părăsi rolul prestabilit de creator, predestinarea fiind eticheta acțiunilor lor. Dacă ne gândim la un don Juan îndrăgostit, la un personaj care se consideră, și este creat să fie seducător, care urmează să fie dezarmat și care ar putea renunța la planurile și tacticile de seducție și cucerire, atunci ne vom construi, automat un nonsens, astfel că dacă personajul nostru, și-ar da jos masca ce-l caracterizează, nu am mai putea vorbi de personajul propriu-zis construit inițial de Max Frisch. Travestirea este cuvântul ce va caracteriza mereu relația dintre dona Juana și don Juan, iar schimbarea aceasta a hainelor nu este doar o strategie ce caracterizează lumea dramatică, ci se încearcă o schimbare concretă a unui loc cu celălalt, lumea teatrală fiind cea care i-a creat defapt.
Caracterul infim pe care îl deține comedia, ce este susținut de simetriile ce apar la toate nivelele (decoruri, gesticulație, replici inițiale), va fi abandonat în favoarea tragicului, astfel că personajele lumii create de Radu Stanca nu vor avea niciodată ocazia să se întâlnească în lumea palpabilă, a materiei, ci vor fi împreună, contopite în lumea morții, o lume a fantasmelor și a imaterialului.
III. ȘTEFAN AUG. DOINAȘ: MĂȘTILE LUI PROTEU
III.1. Fețele operei. Un clasic ,,întârziatˮ
Preferințele, în ceea ce privește opera lui Ștefan Augustin Doinaș, una ce are o componență destul de vasă, sunt împărțite în cel puțin două categoii. Astfel că unii vor prefera poezia, abandonând ideiile teoretice și comentariile susținute de scriitor, iar ceilalți apreciază și pledează pentru o privire de ansamblu a scrierilor publicate de ,,cerchist”, cu toate acestea ezitând să formuleze un canon al scrierilor literare. Datorită acestor fragmentări a gusturilor, cititorii și criticii care adoptă o astfel de percepție, riscă să piardă esența scrierilor, văzând doar în umbră ideile literare și semnificațiile lor.
În tot ceea ce a scris Doinaș, se poate vedea, dacă analizăm cu profunzime rândurile lăsate ca mărturie de acesta, o permanentă obsesie de a se identifica mereu la un ax principal, lucru pe care și l-a impus de timpuriu, astfel că toate eseurile sale vor comunica între ele. Iar procesul de scriere va presupune mereu o repetabilitate, o operațiune ce constă în același schelet inițial. Toate aceste rescrieri se vor observa foarte bine în eseurile lui, care arată o imagine în oglindă a propriei operei poetice.
Se va face descoperită, indirec, adevărata personalitate a autorului, în remodelarea și redefinirea modelelor create de tradiția literară, fiecare frântură vorbind despre mecanismul scrisului autorului, acesta îndemnându-i mereu pe scriitori la ,,un sistem de gândire bine articulatˮ.
În cadrul complex al procesului de lectură, dincolo de mărginirea pe care ni le dă paratextul și explicațiile pe care ni le oferă scriitorul, opera își va produce neîncetat sensurile, pe măsură ce capacitatea de digerare și înțelegere a cititorului se modifică, acesta0 devenind unul avizat. Dacă se pretinde un dialog cu lectorul postmodern, în cadrul textelor scriitorului ,,cerchistˮ se face simțită influența schimbării de canon estetic: exclusivismul anterior, care ne vorbește despre o ,,respingereˮ, de către partea critică a dorinței de a reveni a scriitorului sibian, la baladesc, va lăsa mereu locul complexității postmoderne. Tocmai acest caracter livresc al poemelor sale a fost cel care l-a apropiat pe autor de estetica postmodernă, cu toate că anterior îl capturase pe Doinaș pe terenul unei literaturi puțin valoroase, a comunismului.
Lumea criticii s-a ferit, mai mereu, observâm acest lucru în paginile lucrării Cercul Literar de la Sibiu, a lui Ovid S. Chrohmălniceanu și Klaus Heitman, să acorde o importanță deosebită istoricului volumelor lui Doinaș. Acest lucru fiind făcut din dorința, probabil de a acorda o mai mare amploare tratării poeziei propriu-zise, fără prezența acestui suport de comunicare duală, pentru că știm ele nu trăiesc individual, ci se contopesc reciproc.
Poate ceea ce șochează cel mai mult, în egală măsura și ce va determinat reacțiile și atitudinile contradictorii ale lumii critice sunt neașteptata sinteză de natură culturală (datorată, probabil libertății de interpretare și lecturare a scrierilor, cu precădere germane) între natura clasică și modernă și faptul că membrii Cercului Literar de la Sibiu și-au asumat și postura de continuatori, doar revalorificând tradițiile printr-o prismă modernă. De aceea ,,clasicismulˮ lui Doinaș este abordat ca o reconstrucție, cum este văzută de Negoițescu în scrierile către Radu Stanca, o dorință de a renaște de natură livrescă, autorul nostru situîndu-se la aceeași distanță față de romantism, clasicism sau expresionism.
Analizând modul în care Ștefan Augustin Doinaș s-a lansat pe scena literaturii, am constatat, cu mirare, că acest lucru a fost făcut în mod șoptit, fără prea mare fast și zgomot. Poezia sa este totuși, în contextul literar-istoric al apariției ei, o întrerupere subită, urmată de o neașteptată revenire la formele poetice anterioare, putând fi localizată între ,,scriitorii interbelici decât cei contemporaniˮ, mai exact între scriitorii Lucian Blaga și Al. Philippide. Cu toate acestea Virgil Nemoianu nu mainifestă nici un fel de reținere în al eticheta ca un poet ,,întârziatˮ, pe când Eugen Simion ne precizează că poezia lui Doinaș pare să fie concepută ca o apariție cu formă stranie, poate prea solemnă, la abordarea temelor mari, dorind și practicând o experimentare a ironiei și parodiei. Pe fondul unei tot mai evidente enunțări a crizei poeziei, autorul Alfabetului poetic pare să-și păstreze neclintită, statornică, încrederea în capacitatea de a întemeia un limbaj și totuși în ciuda stricteții formale, poemele scriitorului nu înlătură sentimentul oboselii și a epuizării, al descompunerii limbajului poetic. Între poezia care își clonează gesturile de frondă, contestările ce provoacă un zgomot pregnant, demitizările cu aer de avangardă și armonia construcțiilor autorului Vânătorii cu șoim pare să formeze un zid de netrecut.
Prin natura evolutivă a lirismului, autorul ,,cerchistˮ încearcă o depășire a prăpastiei ce se formase între clasicism și romantism și care părea să se mărească din ce în ce mai mult, fără a mai putea fi trecută, după autorul analizat, această prăpastie formează de fapt ,,un dublet fundamentalˮ. Mai mult de atât, toate aceste experimente ale lirismului (clasicism, romantism, expresionis), nu fac decât să creeze o nouă dimensiune, să amplifice tradiția poeziei. Doinaș va propune o altfel de abordare, decât cea pe care o știm de la criticii vremii, formată după sistemul atomic, una mult mai detaliată și nuanțată, considerând că universurile lirice ,,tind să actualizeze vârste diferite și cunosc o mișcare de alunecare către secolele în care paradigmele respective s-au cristalizatˮ, astfel fără o cultură proprie, ne spunea Doinaș, cititorul va fi întotdeauna limitat în privința cunoașterii, simțindu-se mereu dezorientat.
Ceea ce interpreții numesc ,,clasicismulˮ lui Doinaș, se arată a fi numai o situare oarecum excentrică față de orientările mari ale liricii românești din deceniile al șaselea și al șaptelea ale secolului trecut, o reîntoarcere la poezia metafizică însă nu va reprezenta în nici un moment localizarea în afara modernității. Pornind de la discuțiile de natură teroretică ale lui Matei Călinescu, pute observa însă că poezia lui Doinaș înglobează totalitatea datelor esențiale ale modernității europene întârziate, precum și manifestarea dorinței de a inventa un trecut cultural.
Dacă vom analiza cu atenție biografia spirituală a lui Aug. Doinaș, vom observa că Cercul Literar de la Sibiu reprezintă un moment al revenirii, al renașterii, o clarificare în ceea ce privește lectura din perioada adolescenței și a descoperirii operelor fundamentale ale literaturii universale. Prin prisma acestui grup va avea ocazia să se definească din cel puțin patru puncte de vedere: unul ar fi acela prin care își va defini direcțiile critice, acest lucru ducând la creionarea unui portret recognoscibil al operei sale, absorbind tot ceea ce se putea absorbi mai bun din critica și studiile acelei vremi: Maiorescu, Lovinescu, Călinescu, din opera gemană va lectura în cel mai mic detaliu scrierile lui Goethe, Schiller, modernii francezi Mallarmé și Valéry, iar de la presocratici Platon și Heideger și nu în ultimul rând gânditorii vremii.
Normal era ca din toți cei abordați, citiți și înteleși, unul să dețină o importanță deosebită în viața spirituală și literară a ,,cerchistuluiˮ, iar acesta este, inevitabil Lucian Blaga, care va fi mereu modelul de scriitor pe care îl urmeză, dat fiind faptul că în operele sale, consideră Doinaș, coexistă lirismul și filozoficul, îndrumându-și toți elevii să urmeze un traseu complex de formare culturală, oprindu-se înaintea marilor scrieri ale vremii și nu numai, care vor îngloba filozofie, teorie și literatură pură. Prin intermediul lui, Doinaș va tinde să se apropie de modelul ideal de scritor, adoptând psihologia pe care marele Jung o teoretiza, aeea ce reprezintă filozofia limbajului și a culturii. Prin natura tuturor acestor abordări, lecturi și natură de cunoaștere complexă, variată din punctul de vedere al perspectivei teritoriale, Doinaș va fi mereu un ,,blagianˮ.
III.2. Mărturisire și livresc
În ceea ce privește deslușirea termenului de livresc trebuie să apelăm la Dicționarul Explicativ al limbii române, ce ne poate oferi definiția unanim cunoscută, iarexplicația ce ni se oferă este următoarea: ,, LIVRÉSC, -Ă, livrești, adj. întemeiat numai pe informația din cărți. ♦ (Despre cuvinte, expresii) Folosit numai în cărți și în limbajul oamenilor culți. – Din fr. Livresque.ˮ. Pe lângă această definiție cercetătorii critici au dorit o aprofundare a acesui tip de scriere și au încercat să îl identifice în operele scriitorilor, majoritatea dobândind o opineie comună, identică cu cea a tipului de discurs specializat, asociind natura termenului cu artificiul, teatralul, inautenticul, situându-l la polul opus al termenilor spontaneitate, originalitate. Cu timpul acest termen va căpăta un sens peiorativ, etichetând prin asocierea cu el operele de o valoare îndoielnică, defininind acele scrieri de natură livrescă. Tendința vocilor critice a fost de a face o distincție tranșantă între poezia ca ,,documentˮ și poezia care are puternice inserții culturale, care ascund o percepție naivă despre poezie. Cu toate acestea majoritatea opiniilor se îndreapă spre ideea de tranzitivitatea a textului poetic, manifestându-se dinspre natura complexă a realului, spre natura cosmogonică a simțirilor.
Aflânu-se sub influența școlii morfologice germane și a psihanalizei lui C.G. Jung, L.Blaga definea și el omul în principal drept o ființă culturală: ,,Cultura este semnul vizibil, expresia, trupul acestei variante existențiale. Cultura șine mai mult de definiția omului decât de conformația fizică sau, cel puțin, tot atât de strâns. Lucrul acesta întărește ideea, care susține că omul are nevoie de toate experiențele culturale, religioase și mitologice, acestea amplificându-i dorința de a se putea cunoaște în ,,interiorˮ și de a putea lărgi orizontul cunoașterii și dezvoltării culturale. Relația care se stabilește între om (eu) și univers (lume) va rămâne întotdeauna o enigmă care va se va dori a fi explicată și clarificată de oamenii mari de cultură, dar și de omul comun, care va căuta să dea explicații la situarea sa în univers și la influența acestuia asupra naturii sale. Încercând prin tot felul de explicații și teorii să-și organizeze lumea, în funcție de modul de a o percepe și de a o construi.
În cele din urmă, privirea în afară, spre celălalt, devine o întoarcere în sine: numai în măsura în care codul cultural îi va permite individului să recunoască o manifestare, acesta o va accepta ca existentă. După cum știm cu toții canonul cultural este mereu unul relativ, se transpune în funcție de caracterul multiplu al experiențelor și de încredințarea, sedimentarea lor la nivelul conștiinței. Se va ajunge astfel la o acțiune de creionare a realității, care nu va se va finaliza niciodată spre o imagine plină, complexă, care să nu mai necesite alipirea unor noi linii, idei sau concepte. Insul universal va concepe, așadar, societatea (realitatea), ca pe un model lansat de colectivul social, în conținutul căreia vor intra întotdeauna ideologia, natura fantasmatică a fiecăruia, experiențele diversificate etc. Dacă ne vom raporta la ideologia lui Kant vom observa că acesta pledează pentru cunoaștere ca un proces de constituire a lumii, de organizare instaurativă a acesteia.
Dacă ne vom apropia mai mult de indivizi, vom observa că pe lângă natura comună a lor, vom regăsi și particularități ce-i deosebesc, astfel că unii vor fi critici, alții, oameni ai muzicii, ai picturii și nu în cele din urmă poeți care se definesc prin natura ,,conținutului sufletescˮ, care ar trebui să fie individualizat, particular, irepetabil și recognoscibil, prin intermediul creațiilor, pentru fiecare în parte. Din când în când va apela la mijloace psihologice și filozofice, care nu fac altceva decât să îl conducă spre o interpretare a semnelor de exterior a universului, apelând la diversele metode de folosire ale limbajului. În cadrul acestor abordări de natură psihanalitică i-am putea include pe Freud și Jung, care se bazează, în modul lor de relatare pe povestirile pacienților lor, care vor dubla caracterul transfigurării prin intermediul relatărilor obscure și inaccesibile trăiri: povestirea celui dintâi ne va conduce spre o categorie de pulsiuni negre, apoi spre o lume a visului și a reveriei, iar în cadrul celui de-al doilea vom putea observa o verbalizare a trăirilor, prin intermediul structurilor de limbaj.
În fapt, fiecare poem înseamnă o depășire a particularului, a intransmisibilului, o anularea a faptului că universul este alcătui, după teoria lui Leibniz, din monade, din celule. Orice închidere într-un mediu închis, insular ar însemna o disparitie a liricii, o alunecare spre autism, astfel trăirile și experiențele care sunt proiectate pe fondul univesului, pot deveni forme de artă. Doinaș ne spunea că ,,personal împărtășesc opinia lui Heidegger că există o emoție trează a tuturor lucrurilor lumii și că această Stimmung constituie vibrația lirică, acel Grundstimmung pe fondul căruia se proiecteză orice sentiment personal.
Dorința de a păstra iluzia unui caracter unitar și uniform elaborat a personalității omului (eu), va oferi criticii caracterul predestinat de a aluneca într-o prăpastie a morții sigure: interpreții nu vor reuși întotdeauna să explice natura diversă a creației literare și, mai ales, diferențele, foarte pregnante, ale experiențelor biografice și poetice. Ar trebui să ne imaginăm, în aceste condiții date, lumea prozei lui I. Petru Culianu, care este o ,,lume de smaraldˮ, eul având oportunitatea de a pătrunde în oricare, dintre lumile ce pot exista la nivelul memoriei (ce are caracteristică definitorie capacitatea infinită de acumulare și reprezentare), cuprinzând prin intermediul acestei inserări experiențe și epoci diverse, fiind fiecare dintre ele și toate la un loc, impunând egalitatea paradoxală ce se stabilește între ,,unic și multipluˮ între ,,nimic și totalitateˮ. Iar în opinia lui Paul Cornea lumea ficțională este cea regăsită nu numai în proza sau în poemele epice dramatice ci ar trebui să se prelungească și în ,,textele poetice de tip autoreferențialˮ, astfel putem concluziona prin intermediul ideii care susține că scriitorul original, spontan și sincer se deosebește de scriitorul ,,culturalˮ, prin faptul că acesta din urmă este mai rigid, nedorind o trăire intensă a faptelor citite sau experimentate la nivelul cotidian.
Doar prin intermediul pactului făcut de cititor cu lumea scrierilor și lumea propriu-zisă a creatorului acestor scrieri se poate opta pentru o înscenare livrescă, o includere și existență a unor tipuri de fantasme care tronează în inconștient, o creare a imaginilor care se nasc fără a primi acordul conștientului și fără ca biografia fiecăruia dintre noi să le poată explica.
După teoriile lui Jung, tot cumulul de natură culturală, va provoca în mintea eu-lui reacții afective și prelucrări la nivelul inconștientului, în ceea ce privește selecției temelor, motivelor, miturilor literare, a ,,rezidurilor arhaiceˮ (Freud) și nu în ultimul rând, a structurilor arhetipale. Poetul livresc va dezvălui prin formațiunile pe care le crează și le pune în mișcare ,,condiția fundamentală intertextuală a eu-luiˮ. Doinaș ne amintește că oricât de autentice ar părea, dezvăluirile eu-lui sunt reprezentații date ,,pe o scenă de cultură, adică într-un cadru de ficțiune și convențieˮ, având drept fundal ,,decoruri create ad-hoc, pentru fiecare situație lirică în parteˮ.
III.3. Însușirea stilului baladesc
Prin prisma pe care ne-o dă critica literară s-a format o concepție greșită despre faptul că doar dimensiunea baladescă trebuie reținută la autorul Vânătorii cu șoim, cu toate că, așa cum am demonstrat anterior, poezia ne oferă o dimensiune extrem de provocatoare, în privința metamorfozelor și a schimbărilor de registru poetic și că după momentul de plină glorie din perioada ,,1941-1948ˮ a urmat o sigură și alertă cădere. Doinaș a fost și continuă să fie asociat cu echilibrul maxim, totul armonizat într-o unitate de viziune, alăturândui-se, ca semn al oboselii, un talent de umbră în dorința de a crea invariabil, proteic, opere inegale. Dar pentru alți critici, care au acordat o mai mare atenție structurii bografice și compozițional, precum Cornel Regman, tocmai această ,,vocație proteicăˮ l-a determinat pe Doinaș să treacă de la ,,spectacolul mirific al baladelorˮ la ,,analiza spectrală a rostirii poeticeˮ, la o poezie (ce ne amintește de lumea lui Arghezi) a urâtului existențial.
Chiar dacă simțim puterinca influență a criticii germane (Goethe, Schiller) în numeroasele sale scrierI, este evidentă și revenirea poetului la baladă, care este nu numai rezultatul influenței de natură culturală, ci ideologia programului Cercului Literar de la Sibiu prevedea exact o poezie a construcției, opusă poematizării la voia întâplării. Ștefan Aug. Doinaș nu își va propune și nici nu va face acest lucru cu exactitat, ci poemele sale vor fi asemenea unor actualizări parțiale, o distorsionare a modelelor bine cunoscute, ceea ce presupune un cititor care să cunoască foarte bine spațiul intertextual, să dețină o cultură literară bogată. Toate acestea pentru a putea înțelege esența și semnificațiile pe care scriitorul le propune.
Mulți dintre critici, dar și dintre cititori nu cunosc faptul că baladele reprezintă doar o etapă, o frântură din tot ceea ce a fost perioada de creație a lui Doinaș, care ne conduce spre o perioadă a dezbinării formelor și al amplificării condiției meditative asupra condiției limbajului. Autorul ce reprezintă, în parte, subiectul cercercetării noastre, va rămâne pentru mulți, din păcate cel ce a scris Mistrețul cu colți de argint, lucru ce va duce la o simplificare exagerată a corpusului de opere al acestuia. Cu toate acestea trbuie să existe, totăși ceva, ce autorul a păstrat din universul baladesc al creației: regăsim și mai departe în scrierile sale situația poetică, impulsul narativ și nu în ultimul rând rigoarea la nivelul formei. Așadar, în cadrul afirmării particulare sunt observate structuri mitice, iar evenimentul, care este unul cotidian va dobândi proporțiile –așa cum ne descoperă Virgil Nemoianu- unei ,,fapte de baladăˮ. Prin intermediul situației poetice vom avea ocazia să descoperim un fapt obișnuit ce va fi transpus într-un eveniment esenția, unic, iar povestea propriu-zisă se va transforma în mit.
Pentru un cititor ce a fost format în spiritul lecturării volumelor cu o arhitectură exactă, riguroasă, opera scriitorului ,,cerchistˮ îi va aduce multe întrebări, incertitudini și nedumeriri. Voința autorului de a reordona baladele este ușor sesizabilă, de aceea, ne putem întreba dacă nu cumva astfel de reveniri, reordonări, nu sunt la râdul lor pretexte ce ne conduc spre o alcătuire a sensului, lăsându-ne mereu impresia că participăm la un spectacol în care personajele se metamorfozează, schimbându-și mai mereu ,,măștileˮ lirice. Aceste precizări le-am făcut în urma analizei poemelor din volumul Alfabet poetic, apărut în anul 1978, care vor fi reorganizate în două cicluri precedente Manual de dragoste și Mistrețul cu colți de argint, apărute în anul 1987. Oferind unui mănunchi de poeme titlul celei mai cunoscute balade, în rândul cititorilor, Ștefan Aug. Doinaș va urmări să creeze o comunicare strânsă între textele sale, care, la o primă lecturare, nu vor părea înrudite decât formal; lucrul ce l-a dorit autorul era ca dincolo de aparenta diversitate a situațiilor poetice, să se observe că există o profundă construcție a simbolurilor, fiecare dintre poemele sale aducând în actualitate, o structură esențială ce stă la baza tuturor creațiilor. Viziunea, pe care o are, dramatică, pare să treacă peste cea a baladelor propriu-zise: ,,mitulˮ din lumea poeziilor lui Doinaș se va recrea mereu în legătura complexă dintre ele.
Cu toate că precizările teoretice despre universul baladesc, din articolul programatic, ale poetului ,,cerchistˮ prevesteau un cu totul alt destin al acestor structuri, baladele în sine sunt văzute ca un tot narativ, sâmburele mitic, măștile poetice, și ornamentul alcătuit, nu sunt nimic altceva, decât forme complementare ce încearcă să eschiveze confesiunile, ce încalecă ,,globulˮ eu-lui poetic. Iar ,,vocileˮ ce se regăsesc în interiorul baladelor vor acționa mereu precum niște mecanisme, fără să fie influențate de simțirile și emoțiile carnale, care ne dau senzația că autorul lor ar fi ,,uitatˮ că specificul vocii sale este unul neșlefuit, care se rapotează la cotidian. Criticul Chrohmălniceanu face o astfel de observație, în ceea ce privește auzirea acestei voci a poetului, care chiar dacă ar fi aproape șoptită, ea tot va continua să se audă ,, neintervenția nu e niciodată totală, vocea poetului se aude în precizările psihologice, descripția cadrului și nararea faptelorˮ. O astfel de precizare nu face altceva, decât, în opinia mea, să convingă și să direcționeze greșit cititorii, întărindu-le percepția că toată mimica de natură livrescă, pasajele ce zugrăvesc decorul fastuos, rolurile poetice și dialogurile nu par a face parte din universul interior al trăirii poetului, dar dacă ne amintim precizările făcute anterior, cum că natura cosmogonică este reprodusă în urma trecerii ei prin sita minții poetului, atunci vom putea susține, mai exact că ,,faptele de baladăˮ și toate celelalte elemente ce construiesc o baladă sunt o continuă manifestare a figurii spiritului creator. Pe lângă toate aceste întăriri ce pot fi aduse pentru lumea eu-lui baladesc, autorul însuși ne spune că toate aceste manifestări vorbesc despre ,,zonele abisaleˮ ale percepției poetice, care rezultă din manifestările creatoare și nu în ultimul rând, ce aminteam în capitolul anterior, proiecții ale fantasmelor intime.
Oricare ar fi piesa puzzlelui ce alcătuiește universul, dacă apare în universul livresc al unui creator, ea ne va vorbi în orice situație despre dialogul ce se stabilește între eu și lumea culturală și toate celelalte elemente la rândul lor conversează până proape de contopire în și pentru sacrificiul creației finite. Încercarea de a face o separare, o distingere între ceea ce aparține eu-lui și ceea ce vine din univers va ignora mereu natura pentru care a fost creată balada (ideologia ,,cerchistăˮ). Tot Doinaș ne mărturisește în lucrarea Orfeu și tentația realului, că toate proiecțiile mitologice, decorurile sunt rezultatul ,,materialității ale privirii poetului care, depășind logica obișnuită, dă viață unor virtulaități ale lumii sale interioare și ale realuluiˮ. Toate situațiile poetice pe care autorul le preferă vor fi compuse întotdeauna dintr-o dezordine, dintr-un haos, dar care au mereu un fond al cosmosului creator, care unifică poeziile la nivelul lor ideatic și compozițional. Prin intermediul acestor două opoziții dorin să relateze o idee univesal valabilă, cum că toate lucrurile au fost create pentru a fi unice și în același timp supuse unei disoluții, efemerități. O altă caracteristică a baladelor lui Doinaș ne este oferită de Virgil Nemoianu, care susține că regăsim în scrierile baladești ale ,,cerchistuluiˮ o potolire a unei ,,foieli de detalii încăpățînate și pitorești ale lumii substanțialeˮ sau spargerea ,,prea statornicelor tipareˮ și produce o evidențiere a unor forme de descompunere. Baladele și parabolele surprind atât nostalgia de natură platonică, după formele ideale, cât și vremelnicia și efemeritatea lor continuă.
Regăsim caracterul dual al ființei umane în Orfica, unde ni se precizează că dacă sufletul este asemeni zeilor, trupul, va rămâne ,,semaˮ, închisoarea ce face imposibilă cunoașterea totală. Marcat de ,,asprul legământˮ între trup și suflet, eul poetic nu are decât nostalgia ordinii, a includerii, dar în niciun caz –după precizările lui Nemoianu – ,,privirile concentratoareˮ, puterea de ,,a obliga lucrurile la supunere și ordonareˮ . Se observă în versurile pe care criticul le citează că sufletul se simte neputincios în ceea ce privește convingerea propriei persoane, că șansa de a ajunge la cunoașterea Adevărului va eșua cu siguranță ,,căzut în trupul de lut ca-ntr-un mormântˮ. Finalul trimițând inevitabil la ,,fericireaˮ pe care o merită doar persoanele inițiate va fi câștigată doar în ,,ceasul fără numeˮ atunci când blestemul, care a venit peste sufletul și trupul omului, în ziua neascultării lui Adam și a Evei în Grădina Edenului, va lua sfârșit atunci ,,când focul va cuprinde această tristă lume/desăvârșind tăcerea supremului mister.ˮ Și de această dată putem spune că cel ce are rolul prim în lumea lirică este tot fondul, cadrul, care rămâne prin detaliile decorului o creație specifică gnosticilor întârziați, producând, din nou, o contopirea a culturalului cu individualul eu-lui, între informații valabile universal și date pur personale. Prezentul și viitorul regăsit în om nu este nimic altceva, decât produsul unei reamintiri pe care memoria l-ar fi produs într-o viață anterioară, iar vocea persoanei I, reproduce o iluzie compensatoare, care pare desprinsă dintr-un procedeu ritualic. Majoritatea operei, dar cu precădere cele care se referă la un suflet nemuritor, cae se metamorfozează ,,care se strecură prin om/ca vântul dimineții trecând din pom în pomˮ.
În poemul Odă la o pădure abstractă, putem evidenția captivarea pe care o produce incapacitatea mișcării și paralizia care nu permite ieșirea din starea predestinată a fiecărui individ al lumii, iar starea de ,,adormireˮ se descompune în elemente contradictorii. Această ,,Pădure împietrităˮ ne amintește foarte mult de pădurea lui Baudelaire, o ,,pădure de simboluriˮ care sunt acompaniate de dansul caracteristic preoteselor lui Bachus, iar mediul natural al vegetației este tot mai prețios, iar aerul ce o înconjoară este unul erotic, toate aceste ritualuri ne conduc precum parcele din mitologie spre cântecul ritualic al celebrării vieții. Contrar acestei stări lumea va continua să rămână aceeași, una a dezbinării, între cea a înțepenirii, a ieșirii din timp și cealaltă a metamorfozării continue, iar eșecul unei integrări este observat la nivelul fiecărei struturi a lui Doinaș, Absurdă, tu ești doar un vis în lut./Zadarnic te-am păzit cum ai crescut, iar privirea eu-lui ne dă impresia unei dedublări în oglindă a sufltului, transpunându-se în materiile înconjurătoare. Finalul poemului ne va lăsa deschisă interprtarea, care ne va putea conduce spre o alunecare în incertitudine și șovăială, deoarece eul ne va da impresia că poate depăși condiția de muritor, încercâd să iasă din timp și să se așeze deasupra lui. În pofida acestor încercări va rămâne doar un ,,sclav al perspectiveiˮ, având bine implementate în memorie imaginile lumii pământești, pe care va încerca să le proiecteze și în cadrul ceresc. Când se vede ajuns în această situație, nu face altceva decât să își recunoască starea umană, limitată și să își formeze un ambient familiar, prin care, crede el, va putea să treacă ca printr-o sită toate ideile, umanizându-le: ,,Iar Lebăda la umbra de sălcii lăcrimoase,/i-atât de pură-n sfera splendorilor, încât/i-acopăr strălucirea cu-o palmă de vânătoare/ și-admir numai în apă imaculatu-i gât.ˮ Tot acest cadru spendid, care îl înconjoară pe eul liric, nu face decât să-i amplifice ideea separării cerului de pământ, care –după termenul folosit de Doinaș- îl cufundă în ,,agonieˮ. Singura soluție pe care o găsește spre ieșirea din această stare pe care i-o provoacă vegetația, vitalitatea și prospețimea, luxuriante, este una a barării vederii tuturor acestor lucruri, prin anularea vederii ce produce miraje. Toate aceste versuri arătând imposibilitatea ființei de a se înălța deasupra lucrurilor create la începuturi.
III.4. Prințul și vânătoarea
Nu îmi doresc să abuzez de multitudinea de interpretări pe care le găsim în literatura de specialitate, despre baladele donașiene precum: Pseudokynegetikos, Misterul cu colți de argint, Regele, fiul copacului, Balada întrebării lui Parsifal, Funeraliile lui Demetrios, ci doar să încerc o interpretare sumară a acestora incluzându-le în acelasi mod conceptual, al gândirii lui Doinaș. Tot acest mănunchi de poeme pune în evidență preocupare autorului pentru uniunea și comunicarea lor pentru ,,prototipul cunoscutˮ(Virgil Nemoianu), iar tematica lor ne îndreaptă spre structura de adâncime la care aderă poetul. Dacă vom urma calea propusă de Lucian Blaga vom ajunge la convingerea că în fiecare baladă a poetului vom găsi frâturi ale unui ,,monarhˮ ce se va recompune, parcurgând toate poeziile scriitorului ,,cerchistˮ.
Se observă în cadrul scrierilor lui Doinaș două feluri de abordări: una ne conduce spre lumea cavalerilor, care rămân prizonierii aparențelor, situndu-se în imposibilitatea de a desluși adevărul despre semnificația ,,boliiˮ, iar cea de-a doua (specifică lui Parsifal) care trece dincolo de ceea ce poate cuprinde ochiul fizic, spre ceea ce reprezintă misterul, ascuns și mascat. Iar peste toate acestea se instaurează un mit consacrat al Graalului sau al Potirului Sfânt.
În balada Mistrețul cu colți de argint, opera extrem de cunoscută la nivelul de suprafață al conținutului, deoarece elevii o studiază în școală, ia criticii au abuzat de detalierea și explicarea semnificațiilor și structurilor, unii în mod corect, alții trasând o direcție eronată în cărțile lor dar și la nivelul perceptiv al cititorilor. Cu toate acestea în lucrarea noastră atenția va fi concentrată pe seminificațiile de adâncime, pe natura miturilor și uitatea baladei cu celelate structuri doinașiene. La nivelul structurii observăm o asemănare cu cea a mitului lui Acteon, care urmează firul acțiunii de transformare a vânătorului în vânt și nu în ultimul rând a subiectului în obiectul dorit. Vântul deținănd o înfățișare imposibil de atins, având o parte ce se arată în lumea care trăiește prin intermediul simțurilor, o alta fiind neexplorată, ezoterică, care ne conferă o altă percepție decât cea cotidiană, o pătrundere dincolo de zidul realității. Astfel că putem merge mai departe identificând două tipuri de cunoaștere ce reies din metamorfozarea vântului: una dintre cunoașteri are caracter obișnuit, care se încadrează în globul acela al sensibilității terestre, rieșind din multitudinea de adjective ce pot orienta spre o pistă greșită ,,ochiulˮ comun ,,Mai bine s-abatem vântul cu coarne, ori vulpile roșii, ori iepurii mici…ˮ, și cealaltă care va presupune mereu o pătrundere dincolo de realitatea palpabilă și perceptibilă prin intermediul văzului, așadar, observăm un ochi ce sesizează toate amănuntele, acesta find ochiul servitorului, prin care se dorește o trasare a unei limite evidente între lumesc și ireal, iar privirea prințului care va elimina în mod voit lumescul, dorind să acceadă spre ,,esențialˮ, astfel că ,,Mistrețul acela nu vine pe-aci…ˮ. La nivelul discursului putem discuta despre unul care este pur rațional și unul al fantasmelor, acoperind ceea ce nu se vede, trecând dincolo de ,,vălulˮ lumii care desparte lumea concretă de cea reală, pătrunzând într-un univers al formelor. În finalul poemului, care a fost și a continua să fie comentat și intrpretat de mulți criticii, printre care Ovid. S. Chrohmălniceanu, Nicolae Manolescu, Virgil Nemoianu, care ne este aduc la cunoștință ,,ucidereaˮ prințului și de ceea ce el considera ca fiind idealul vieții sale, ni se va înainta ,,o victorie a realului ignorat până atunciˮ, ce are ca referent ,,fiara ciudatăˮ.
În Regele, fiul copacului, Ștefan Aug. Doinaș va da o altă față temei mitice naștere legiuitorului din Arborele lumii. În această baladă monarhul ne este reprezentat în planul lumii reale, prin ,,puiul de ulmˮ, ce are o serie de caracteristici ce nu aparțin lumii vizibile prin gradul de concepție omenesc, astfel că acest arbore este ,,acoperit cu muguri care cântau frumosˮ, acest monarh deține o capacitate intelectuală nemăsurabilă deoarece poate contopi cerul cu pământul, ceea ce dăinuieșe cu ceea ce este efemer. Tot ceea ce se apropie de ramurile sale și implicit de el se va ,,purificaˮ sau se va schimba din negativ în pozitiv ,,Nici vânt nu da din aripi decât în foi regești,/nici foc nu da văpaie decât sub bolți augusteˮ. Toată această armonie și influență benefica asupra celor ce o solicitau va fi însă răsturnată când se va produce ,,rănireaˮ regelui, lucru ce va aduce odată cu el și manifestarea diabolică a forțelor iar ,,Atunci, lăsând căldura ținută zeci de ani/în crengi, și dintr-odată rostogolind-o-n spații/monarhul se întoarce, de sus, către dușmani,/cu frunzele mâniei izbind în constelații…ˮ.
III.5. ,,Poetul cu pumnul în gurăˮ
Depășirea scrierilor de natură ironică și absurdă (parabole) reprezintă momenul declanșator al perioadei în care Doinaș se va opri asupra unor poeme ample, care sunt construite pe temelia metaforelor dezvoltate (ordonate succesiv), având o derulare foarte lentă, bazate pe efecte de reluare și proporționalitate, organizate printr-o multitudine de versuri albe. Se observă o continuare, nu la fel de pregnantă, a situațiilor poetice care nu ajung să se finalizeze concret, iar răsturnările de situație pot oricând apărea, observându-se o capacitate continuă a autorului de a deține totul într-un control bine studiat. Spre deosebire de baladele scrise anterior, aceste poeme au un însemnat caracter filozofic și de impersonalizare, eul liric reușind, acum, să ducă la îndeplinire un anumit ritual al ,,zicerii"(spunerii), atenuânu-și reacțiile impulsive. Ceea ce ne va rămâne de la formațiunule baladești vor fi pretextele care se regăsesc în textele ce susțin fundalul povestirii, având strict rolul de suport, iar elementele dramatico-narative (regăsite în toate poemele acestei perioade) râmân tot sub un cod, care urmează a fi deblocat și accesat de cititor, în urma pactului cu lumea scriitorului.
Autorul dorește să regândească opera clasică Oedip și Sfinxulcea care a fost considerată mereu un poem al seducției și misterului și al dedublării ce se regăsește ăn încercarea de a descoperi natura prin care o persoană reușește să se privească în mod diferit de ea însăși. Începutul poemului ar trebui, din punctul meu de vedere, privit ca o oglindirea a personajului Întrebător, ce se exercită asupra Oracolului și gradul de încântare pe care personajul ce se expune vedeii o exercită asuprea celui ce-l privește. Se poate observa abordare ce șochează și care poate fi, chiar, percepută pentru mintea umană ca o monstruozitate, faptul că se relatează, prin tehnica amănuntului, o împerechere între om și animal, iar ideea ce întărește această abordare între ființele existente în univers nu există limite ,,că orice graniță-i părereˮ, nimic din ceea ce pare a fi nu este în fapt relevant, în spatele fiecărei trăiri sau atitudini se va regăsi o realitate opozantă, astfel că perfecțiunea poate ascunde monstruozitate, frumusețea poate fi doar un paravan pentru hidoșenie și ferocitate, iar înțepenirea și cumințenia pot fi reprezentări ale tensiunii și violenței: ,,îndărătul acestei fețe/ pecetluite, fiara flămânzeșteˮ. Ochii Sfinxului reușesc să răstoarne ordinea apărută la îceput, astfel că ei vor captura, vor înghiți imaginea lui Oedip, ordinea restabilită militând pentru o atidudine prin care personajele ,,sfidau mereu hazardulˮ. Lucrurile acestea având o explicație, oferită chiar de autorul ce le-a creat, prin intermediul căreia aflăm că ,,Tot ce ființa mea învălmășită/ întoarce, fără milă, către tine/ din chipul tău, ascuns îți va rămâneˮ.
Vom observa o pronunțată intenție programatică în majoritatea poemelor din deceniul al șaptelea al secolului trecut, deoarece toate titlurile poemelor ne vor trimite, automat, în diecția gândirii și ideologiei presocraticilor și a scrierilor medievale. Mă refer la poeziile ce poartă următoarele titluri: Cuvintele, Cel ce vorbește-n locul meu, Artă Poetică, Poezia ca dobândă a morții, Poetul ca negustor de zăpadă, Poezia ca ispită a limbii, toate acestea vorbesc despre capacitatea de a spune poeme ce sunt aduse din îndepărtare în apropierea palpabilă, în intimitatea noastră care ne-a devenit rece și străină. Se deduce o existență camuflată a poetului ,,cerchistˮ, care ne lasă să întrevedem o figure ce se aseamănă destul de mult cu cea din universul lui Don Quijote, în care frănturile din lumea reală sunt doar elemente de construcție pentru operă și situații narative.
III.6. Poezia ca ,,spectacol al realitații”
Ștefan Aug. Doinaș va rămâne, pe tot parcursul vieții literare, loial și dedicat principiilor impuse de Cercul Literar de la Sibiu. Autorul va respinge inserțiile de politic, dar și confuzia între etic, etnic și estetic, lucruri ce erau des întâlnite în acea perioadă în literatură. Pentru o amendare directă a poeților ce cultivau o astfel de literatură, autorul ,,cerchist” alege să semnaleze aceste erori literare și să le comenteze, dar într-un ,,plan al dezbaterilor autentice despre poezieˮ. Lucrul acesta a rămas destul de important în lumea literară deoarece autorul a încercat să-și călăuzească cititorii spre literatura cu advărat valoroasă și să le implementeze un orizont cultural ce este capabil să stopeze pasiunea ideologiă a epocii. Se observă în aceste texe ale lui Doinaș o atitudine polemică ce se subjugă mereu unei viziuni integratoare, care dorește să întemeieze și nu să distrugă.
Dorința asiduă a autorului este aceea de a crea un canon conceptual care să permită o interpretare a poeziei autohtone după standardele poeziei și criticii europene, astfel că apelează la multe dintre conceptele lui Mallarmé și Valéry (gesticulația poetică, inteligența artistică, poezia impersonală, viziunea, tonul etc.).
Această atitudine polemică o putem regăsi în Lampa lui Diogene, astfel că în cadrul fiecărei secvențe se raporteză mereu la o teorie a capodoperei, existentă anterior, sugerând mereu ieșirea de sub dominația ideilor politice și ideologice și nu în ultimul rând concordanța poeziei cu ideile de circulație europeană. Lucrul acesta ne spune despre autorul Doinaș că nu poate să dețină o mentalitate de inovator, ci se orienteză spre aprofundarea unor concepte deja existente, nedorind o ruptură sau o forțare a realității europene pe care o va așeza mereu pe locul principal în toate textele sale. Cu toate acestea putem afirma că sensibilitatea la detaliu nu este una deosebită, poetul va rămâne mereu la o privire de ansamblu, analizând evoluția și capcanele poeziei moderne de la Baudelaire încoace.
Doinaș nu ezită să ne vorbească despre iluziile (tot mai des frecventate printre scriitorii vremii) pe care și le crează poetul modern, una dintre ele fiind aceea că prin renunțarea la prozodie se poate dobândi o mai mare libertate a poeziei, în raport cu cei ce au scris anterior, alta se referă la faptul că poetul modern se lasă condus de fantezie și capricii (ce nu-i dau poeziei o unitate de viziune), lucrul ce îl va conduce mere spre o disoluție, descompunere.
Autorul ne mai vorbește și despre o ,,inteligență artistică” ce ar trebui să se regăsească în oricare dintre operele existente, aceasta constă în șlefuirea ideilor și fanteziilor literare, acestea din urmă neputând fi parte integratoare a operei literare dacă nu sunt trecute prin filtrul acestei ,,inteligențe artistice”. Consecința neșlefuirii acestor idei poate da naștere, în textul literar, la idei logoreiice și imagini aglomerate și irelevante, ce nu îl ajută pe cititor la deslușirea și receptarea mesajului ,,purˮ. Aceasta este una din multele idei regăsite la Valéry. O altă idee ce a fost exprimată la noi de Radu Stanca (exemplul său principal fiind Corbul lui Edgard Allan Poe) este aceea a situației poetice, care la Doinaș se va transforma într-un concept foarte important în analiza poetică. Pentru autorul ,,cerchist”, acest concept indică un efort de educare strictă în procedeul de construcție baladesc, ce permite depășirea unei confesiuni directe și care îi dă posibilitatea de a-și pune la lucru luciditatea artistică.
Expresie a ,,stării de criză”, timbrată de o dramă a eului poetic ce nu poate dialoga în mod nemijlocit cu restul lumii, poezia modernă – precizează Doinaș – este osândită la un narcisism bolnăvicios, dar și orgolios, la înstrăinarea de lucruri și de limbaj totodată. Privind literatura și analizându-i mecanismele intime, poetul-eseist își dorește confirmată și acceptată propria formulă poetică, iar dacă artele poetice propriu-zise – crede Doinaș – rămân marcate de inerție, limitând dezvoltarea estetică, textele teoretice, ce alunecă spre o filosofie a literaturii, au avantajul de a masca pornirile autojustificatoare, oferindu-le credibilitate culturală.
III.7. ,,Maladiile” poeziei moderne
Vom regăsi o serie de texte (scrise de Doinaș) ce își propun să investigheze literatura de actualitate și să semnaleze cât se poate de prompt cititorul și tinerii creatori de ,,maladiileˮ poeziei contemporane. Acestea au fost publicate în fiecare săptămână de apariție în revista ,,România literarăˮ, sub titlul ,,Moda poetică în 1968ˮ și incluse mai târziu în volumul Poezie și modă poetică. Autorul nu se ferește să recunoască tonul maiorescian pe care îl adoptă, cu atât mai mult cu cât insistă asupra necesității de a distinge între ,,valoarea autentică și durabilăˮ și simpla ei ,,aparențăˮ. Autorul se consideră privilegiat în privința comentariilor pe care le poate susține în favoarea unei literaturi de calitate, ,,sănătoaseˮ și își permite să formuleze unele judecăți de valoare în privința acestui mod de a scrie.
Cu toate acestea nu trebuie să omitem faptul că un astfel de fenomen (al unei literaturi dominate de ,,maladiiˮ) este cât se poate de firesc deoarece în cadrul fiecărei perioade literare pot fi întâlniți scriitori ce cultivă o astfel de literatură, care vor rămâne mereu scriitori mediocri, ai decorului nesemnificativ ce reușesc să întrețină, ce-i drept pentru o scurtă perioadă, atmosfera scenei literare.
În această analiză poetul-eseist trebuie să aibă în vedere doar scrierile ce sunt reprezentative pentru perioada poetică respectivă și care, în mod obligatoriu, să fi circulat mult în epocă. Astfel, cum pentru mulți dintre cititorii de astăzi majoritatea numelor folosite de Doinaș nu mai amintesc de aproape nimic, așa este posibil să se fi întâmplat și în cadrul acestui proces de analiză care vorbea despre importanța acestor producții literare, iar ,,maladiileˮ sesizate în urma unui studiu amănunțit să nu fie mai curând semne ale unui eșec de ordin individual decât o adevărată criză a poeziei.
Dacă vom analiza lucrurile susținute de scriitorul ,,cerchistˮ în legătură cu ceea ce ar trebui să fie la modă într-o anumită perioadă literară ș despre calitatea acestor produse noi, atunci ar trebui să ne gândim că în cadrul fenomenului de psihologie socială, moda este cea care dă naștere unor noi comportamente sociale și culturale deopotrivă, toate cumulate conferind unitate epocii respective. Iar sintagma ,,fenomen parazitarˮ utilizată de Doinaș nu face nimic altceva decât să producă o ruptură între fenomenele de bază asupra cărora se exercită influența celor mai noi și altele, care apar în perioada nouă, ce trăiesc prin intermediul celor ,,de substanțăˮ, fie alimentându-se din ele, fie raportându-se mereu la ele.
Ion Negoițescu vorbea despre ,,operele integrateˮ și le considera mai fertile pentru evoluția literaturii decât marii piloni care, închiși în perfecțiunea lor, nu vor accepta niciodată continuatori. În realitate putem accede la ideea că izolarea nu este o condiție necesară și suficientă a valorii estetice, un poet cu adevărat important nu va merge împotiva curentului, acceptând refluxul, ci își va demonstra mereu calitatea sa de a transforma, modela, în mod creator, informații ce se regăsesc și în bagajul altora.
Renunțând la exemplificări (spre final), dându-i textului său un mai pregnant caracter teoretic, Doinaș conturează o imagine mai complexă a fenomenului modei: ,,Moda poetică este, în mare măsură, rezultatul unei sincronizări pe plan cultural, între realități și ethosuri naționale care nu beneficiază de aceeași expreriență istoricăˮ. Trebuie să constatăm că fiecare nou curent educă într-o oarecare măsură publicul și contribuie la crearea unui orizont de așteptare, a unor prejudecăți, amortizând șocul produs de creațiile originale.
IV. ,,CERC” SECUND
Componența generală a Cercului Literar de la Sibiu era una de ,,valețiˮ, ,,decariˮ, ,,nouariˮ, ,,octariˮ, ,,șeptariˮ. Aceștia erau Radu Enescu, T. Bogdan, Ion Oană, Ovidiu Drîmba, Vasile Iancu, Dediu Petroiu, Ovidiu Sabin (Ovidiu Cotruș), Eta Boeriu, I. D. Sîrbu ș.a., toți au aderat la proiectele lui Ion Negoițescu și Radu Stanca.
IV.1. Ioanichie Olteanu – baladescul
În primul număr al ,,Revistei Cercului Literarˮ Ioanichie Olteanu a publicat o serie de balade care îl recomandau un autor al grotescului modelat estetic și care opta pentru o dimensiune narativă săracă din punct de vedere simbolic. La fel se va întâmpla și cu ,,situațiile poeticeˮ, ele nu depășesc faptele comune, obișnuite, nu produc un zbucium cu repercursiuni în întreg universul ca la Doinaș sau ca în cazul lui Radu Stanca unde aceste ,,situațiiˮ au un puternic impact asupra valorilor umane.
Imaginile sunt ale lucrurilor comune sunt puse îm mișcare prin intermediul versurilor (unele cu o mai pregnantă, altele cu o subtilă tentă parodică) sau tablourilor idilice și în același timp autohtone, ca în Vacanța. Chiar și în drama din Balada șoțului înșelat unde se întâlnește un ton identic, al fondului comun, al obiceiurilor lumești cu ,,hambare pline cu cereale și poameˮ iar copii sunt cei ce se dezvoltă ,,în curtea cu păsări și vite cu lapteˮ. Un reper potrivit în analiza acestor balade ar putea fi I. D. Sîrbu, care în povestirile sale de început mizează pe radiografierea detaliilor de natură grotescă. La rândul său Crohmălniceanu și Klaus Heitmann susțin că ,,Baladele lui Ioanichie Olteanu conțin, ca Moritat-ele, îndărătul faptelor senzaționale istorisite, un plan banal, realist, comun, o explicație simplă, plată a întâmplărilor și ea e de găsit mai ales la nivelul pornirilor umane elementareˮ.
Aceste producții literare ale lui Olteanu vor rămâne, pe fundalul vremii, modeste și fără un impact zgomotos. Nu se vor putea niciodată compara cu scrierile lui Doinaș, pline de semnificații și consistență mitică, situate într-o lume a travestirii și măștilor. Sunt puține textele publicate de autor prin reviste, care trădează orientarea de stânga a autorului, unul dintre ele este balada publicată în 1948 în ,,Lupta Ardealuluiˮ și poartă numele de Floarea soarelui. Acest text se dorește a fi o pledoarie pentru traiul sănătos și plin de voluptate, un text al existenței ,,cu picioarele pe pământˮ, ce nu se lasă condusă de ,,lumina a o mie de planete ori steleˮ.
Autorul va ajunge după anul 1944 redactor la ziarul ,,Contemporanulˮ, secretar al Uniunii Scriitorilor și, pentru scurt timp, director al ,,Editurii Eminescuˮ, lucruri ce ne-ar face să credem că va avea și o revenire marcantă pe scena literaturii. Această revenire nu se va produce, Ioanichie Olteanu va publica volumul Turn, ce va fi premiat de ,,Revista Fundațiilor Regaleˮ în 1947, dar care nu va mai fi tipărit, cu toate că autorul se afla pe o poziție ce i-ar fi putut facilita acest lucru.
Talentul său va rămâne să se manifeste doar la nivel traducerilor, lucru ce probabil a fost calculat de autor în favoarea unei retrageri insesizabile. Va traduce din textele autorilor: Șalamov, Esenin, Ahmatova, Imre.
Conchizând, autorul Baladei soțului înșelat va putea rămâne unul asupra căruia să manifestăm o atenție deosebită doar în măsura în care va putea contribui, la creionarea unui fond al perioadei respective, cu greu putându-i acorda un alt merit în cadrul teoriei instituite de ,,cerchiștiˮ, singurul putând fi acela al solidarității față de ceilalți membri ai Cercului Literar.
IV.2. Ovidiu Cortuș – atitudine critică
Asupra scriitorului Ovidiu Cortuș trebuie să privim prin prisma celor 14 ani petrecuți în închisoare deoarece toată această perioadă a avut repercursiuni asupra vieții sale scriitoricești, care a fost înfrânată, împiedicându-l pe scriitor să își exprime ideiile poetice și filosofice la adevărata lor valoare. Ion Negoițescu amintea că ,,O luptă dură și inegală cu mediu atât de ostil adevărului personalității, încât realizarea, atât cât e, chiar și atunci când pare sclipitoare nu e decât palida răsfrângere a ceea ce ar fi trebuit să fie, dacă cei în cauză n-ar fi fost obligați să-și smulgă bruma de libertate necesară creației, prin eforturi de natură cu totul specială, care de obicei se cere eroilor pe câmpul de luptă și nu cărturarilor la masa lor de lucru.ˮ. Debutează propriu-zis ca scriitor în revista arădeană ,,Societatea de mâineˮ, însă consideră ca fiind un real debut cel din ,,Revista Cercului Literarˮ, iar după o pauză nedorită va reveni în viața literară în 1965 ca redactor la revista ,,Familiaˮ.
Se va observa în Omul și cărturarul, un text ce poate fi considerat rampă în analiza mentalității maioresciene, o cercetarea amănunțită a ,,ironiilorˮ lui G. Călinescu aduse la adresa înaintașului său și portretul pe care acesta il zugrăvește în Istoria literaturii române de la origini, până în prezent. Interesul lui Ovidiu Cortuș pentru problemele de estetică ce sunt manifestate atât în Omul și cărturarul, cât și în volumul publicat postum, cu prefața de Ștefan Aug. Doinaș (care semnalează influența lui Liviu Rusu), intitulat Meditațiile critice.
Nicolae Manolescu ne vorbește despre Cortuș și ne spune că ,,mai mult un interpret decât un evocatorˮ, însă noi avem ocazia să îl descoperim ca pe un critic ce posedă o puternică informație enciclopedică, ce trece cu ușurință de la un spațiu cultural la altul, de la Shakespeare, Dante la Eminescu sau Blaga. Acest lucru petrecându-se în Ata lecturii, unde textele dezvoltă un fin joc între sensibilitate și teorie, între biografic și erudiție și nu în ultimul rând un stil colorat descris cu o doză de ironie și polemic, ce îl apropie de Radu Stanca.
Pe lângă toate aceste texte există o operă care dă măsura înzestrării sale iar aceasta este monografia Opera lui Mateiu I. Caragiale, fiind în mod declarat opusă ,,călinescianismuluiˮ. În cadrul acesteia se urmărește în primul rând o lămurire metodologică și nu o afirmare a originalitășii acestui demers, iar în al doile rând o sesizare a comentariilor între critica de identificare (Perpessicius) și ,,distanțarea ireverențioasăˮ (Șerban Cioculescu). Autorul monografiei dorește o nouă viziune asupra operei, diferită de cea a exegezelor anterioare, care să fie în favoarea unei lecturi sincrone și care să poată surprinde coerența operei.
Prin intermediul acestei viziuni poemle, fragmentele în proză, jurnalele, romanele îi par toate cuprinse într-o formațiune autonomă. Astfel că în ceea ce privește cazul scrierii caragialiene se poate vorbi despre o pendulare între ,,memoriile imaginareˮ și ,,notațiile biograficeˮ, iar ,,Scriitorul intenționează să întipărească, prin anumite artificii, memoriilor sale imaginare un aer de autenticitate. Poate de aici derivă iluzia de realism lăsată de opera multor exegețiˮ.
Așadar, pentru Ovidiu Cortuș, ambiguitatea, travestirea, disimularea, inventarea unei ființe la granița dintre biografie și reverie, situarea într-o zonă intermediară, în care lipsa simțurilor este compensată de capacitatea imaginativă, formează o continuitate de substanțe între texte ce uzează de convenții diferite.
IV.3. Eugen Tudoran – adept al monografiei
Îl cunoaștem pe Eugen Tudoran ca pe un scriitor ce s-a orientat spre exegeza operelor marilor scriitori (Eminescu, Maioresc, Blaga), considerând ca fiind potrivit să înainteze pe tărâmul sigur al valorilor recunoscute. Este unul dintre semnatarii Manifestului Cercului Literar de la Sibiu și autor al unor eseuri importante apărule în ,,Revista Cercului Literarˮ (Kant și pacea eternă, Hyperion, demonic). Spre deosebire de autorul Scriitorilor moderni, Eugen Tudoran își va menține ,,calmeˮ excesele eseistice, optând pentru impersonalizarea discursului. Textele care vorbesc despre Titu Maiorescu nu sunt studii scrise cu o mare precizie și detașare, atitudini ce ar trebui să caracterizeze un teoretician, ci aceste articole sunt polemice și trebuiesc abordate din perspectiva ,,conflictuluiˮ dintre maiorescienii și antimaiorescienii din perioada respectivă.
În scrierile despre Eminescu vom descoperi că autorul îsi propune să cuprindă monografia operei și să ne ofere o privire dintr-un unghi dublu: al gândirii poetice propriu-zise și al gândirii filosofice. În analiza poemelor Memento mori, Sarmis, Gemenii, criticul găsește argumentele necesare pentru a le putea privi din perspectiva viziunii dualiste. Se distanțează de interpretările care văd, de pildă, ca în Rugăciunea unui dac doar o expresie a pesimismului eminescian, considerând că adevăratul sens filosofic este cel al prezenței răului pe Pământ. Criticul insistă asupra sintezei, întâlnirii ,,fanteziei nemărginiteˮ cu rțiunea în ,,dinamismul reprezentărilor imaginareˮ. În finalul volumului Tudoran va întregi tabloul operei prin analiza textelor ,,parodico-sarcasticeˮ.
În timp ce rigiditatea antitezei este cea care menține distanța între termenii opuși, făcând imposibilă confundarea lor, ,,Ironia constă nu numai într-o indicare a termenilor antitezei, într-o zugravire realistă a situației, în comparație cu situația ideală, absentă, dar reală într-un alt moment, confruntată cu prezentul prin aceeași dialectică a istoriei, pentru descoperirea unui luminos în prezentul disprețuitˮ.
CONCLUZII
Am putut observa în prezenta lucrare faptul că există o comunicare profundă între operele autorilor ,,cerchiștiˮ, care poate fi identificată doar în limita în care se depășește interpretarea operelor între anii '40-'50 ai secolului trecut. Legătura ce se stabilește între autori și textele lor poate fi observată doar la o cercetare de profunzime, aceasta conducându-ne spre afirmația că acest grup nu și-a încetat activitatea în momuentul ,,disparițieiˮ sale oficiale. Dacă luăm în considerare sfatul pe care ni-l oferă Cornel Regman, că operele acestor scriitori trebuiesc analizate și din punct de vedere cronologic, atunci vom ajunge spre o cercetare minuțioasă și foarte ,,apropiatăˮ de aerul grupului.
Un alt lucu pe care l-a putut analiza a fost acela care ne conferea o imagine fidelă a faptului că activitatea propriu-zisă a Cercului Literar de la Sibiu, dar și destinul adepților au fost întrerupte de momentul dispariției lor. Majoritatea scriitorilor-eseiști au avut neșansa de a fi închiși și de a li se interzice publicarea de orice natură a ideilor lor. Acest lucru a fost urmat de perioada de revenirea, care a avut în spate și multe compromisuri ce au trebuit făcute obligatoriu.
Revenirea autorilor pe scena literaturii s-a făcut prin reîntâlnirile de orice natură în cadrul campaniilor euphorioniste. Finalitatea acestor campanii o regîsim în revistele: ,,Familiaˮ, ,,România literarăˮ ș.a și ne vorbește despre faptul că baza tuturor acestor texte este una comună. În eseurile lui Radu Stanca sunt vizibile influențele gândirii estetice a lui Goethe și Schiller, la care se adaugă reperul fundamental, Lucian Blaga și semnul respingerii ,,localismuluiˮ. Ștefan Aug. Doinaș va propune, pe lângă o analiză în deataliu a fenomenului poetic românesc contemporan și un reper european, prin articolele sale din ,,România literarăˮ (incluse apoi în Poezie și modă poetică), care țintesc spre o necesară raportare la literatura occidentală. Un alt merit al lui Doinaș, pe care l-am subliniat în prezenta cercetare, este traducerea ce ne oferă un alt mod de a comunica cu marea literatură a lumii, la care se adaugă și modelarea scrierilor contemporane. Astfel că autorului ,,cerchistˮ îi revine meritul de a fi tradus din Mallarmé, Valéry, Petrarca, Poe, Baudelaire ș.a. Pentru cititorul ce nu manifestă o atenție deosebită în analiza tuturor textelor autorului Doinaș, acesta prin poemele sale ,,clasiceˮ din perioada anilor optzeci (în opinia multor voci critice), sunt prin înregistrarea grotescului și prin dezvăluirea unei anumite categorii a spectacolului interior extrem de apropiate de cele ale optzeciștilor.
Nu am omis nici dorința membrilor grupului de a amenda ,,maladiileˮ scrieilor contemporane și de a sesiza periculozitatea fenomenului estompării spiritului critic. Tonul acesta poetic fiind regăsit în textele lui Cornel Regman, Ion Negoițescu, în articolele publicate de Doinaș și nu în ultimul rând (cu toate că sunt caracterizate de un ton mai acacdemic) eseurile lui Radu Stanca ce reprezintă texte esențialmente polemice.
Nu am putut să nu mă opresc și asupra dorinței de păstrare și continuare a unei tradiții literare ce se întâlnește în articolul programatic al lui Radu Stanca, în esurile despre moderni ale lui Ion Negoițescu și în micromonografia lui Aug. Doinaș, E. Lovinescu.
Pentru alcătuirea unui puzzle fidel am considerat necesară și abordarea ,,Cercului secundˮ constituit din Radu Enescu, T. Bogdan, Ion Oană, Ovidiu Drîmba, Vasile Iancu, Dediu Petroiu, Ovidiu Sabin (Ovidiu Cotruș), Eta Boeriu, I. D. Sîrbu. Tot acest tablou neputându-se realiza fără un exercițiu de lectură aprofundat, în cadrul căruia au avut un rol extrem de important operele literare, scrisorile și metodele de comunicare din intreriorul grupului. La toate acestea adăugându-se teoriile, părerile critice importante ale vremii, care, însă nu au situat opera literară și scriitorul acesteia într-un colț de umbră.
Informațiile teoretice cumulate din cărțile de specialitate au contribuit într-o mare măsură la formarea unui portret al cercetării, însă ținta nu a fost îndrepată spre chiar critica vremii, ci s-a dorit parcurgerea unui itinerariu al interpretării operelor și sitiațiilor (fie ele controversate), considerând că o adevărată claritate a ideologiei ,,cerchisteˮ se poate dobândi doar în urma apropierii de textele în cauză, dar și de scrierile și scriitorii anteriori.
BIBLIOGRAFIE
I.OPERE
Balotă, Nicolae, Arte poetice ale secolului XX. Ipostaze române și străine, Ed. Minerva, București, 1976.
Balotă, Nicolae, Caietul albastru, (Timp mort 1955-1956, Remember 1991-1998), Ed. Fundației Culturale Române, București, 1998.
Balotă, Nicolae, Euphorion, E.P.L, București, 1969.
Doinaș, Ștefan Aug., Alter ego, Editura Eminescu, București, 1970.
Doinaș, Ștefan Aug., Cartea mareelor, E.P.L, București, 1966.
Doinaș, Ștefan Aug., Interiorul unui poem, Ed. Cartea Românească, București, 1990.
Doinaș, Ștefan Aug., Lampa lui Diogene, Ed. Eminescu, București,1970.
Doinaș, Ștefan Aug., Lectura poeziei, Cartea Românească, București, 1980.
Doinaș, Ștefan Aug., Papirus, Ed. Cartea Românească, București, 1994.
Doinaș, Ștefan Aug., Măștile adevărului poetic, Ed. Cartea Românească, București, 1992.
Doinaș, Ștefan Aug., Omul cu compasul, E.P.L, București, 1966.
Doinaș, Ștefan Aug., Orfeu și tentația realului, Ed. Eminescu, București, 1974.
Doinaș, Ștefan Aug., Poeți români, Ed. Eminescu, București, 1999.
Doinaș, Ștefan Aug., Poezie și modă poetică, Ed. Eminescu,București, 1967.
Doinaș, Ștefan Aug., Versuri, B.P.T, Ed. Minerva, București, 1978.
Doinaș, Ștefan Aug., Versuri, Ed. Eminescu, București, 1972.
Negoițescu, Ion, Însemnări critice, Ed. Dsacia, Cluj-Napoca, 1970.
Negoițescu, Ion, E. Lovinescu, Ed. Albatros, București, 1970.
Negoițescu, Ion, Ora oglinzilor, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 1997.
Negoițescu, Ion, Scriitori contemporani, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 1994.
Negoițescu, Ion, Scriitori moderni, Ed. Eminescu, București, 1996.
Negoițescu, Ion, Un roman epistolar, Ed. Albatros, București, 1978.
Regman, Cornel, Cărți, autori, tendințe, Ed. Eminescu, București, 1967.
Regman, Cornel, Dinspre ,,Cercul Literarˮ spre ,,Optzeciștiˮ, Ed. Cartea Românească, București, 1997.
Stanca, Radu, Acvariu, prefață, text ales și îngrijit de Mircea Tomuș, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 1971.
Stanca, Radu, Poezii, prefață de Ioana Lipovanu-Theodorescu, Ed. Albatros, București, 1973.
Stanca, Radu, Teatru, Ed. Eminescu, București, 1985.
Stanca, Radu, Versuri, prefață, note și comentarii de Monica Lazăr, Ed. Dacia, Cluj- Napoca, 1980.
II. BIBLIOGRAFIE GENERALĂ
Alexandru, Sorin, Privind înapoi, modernitatea, Ed. Institutul European, Iași, 1994.
Auerbach, Erich, Mimesis, E.P.L, București, 1967.
Baudelaire, Charles, Pictorul vieții moderne și alte curiozități, traducere, antologie, pref. De Radu Toma, Ed. Meridiane, București, 1967.
Blaga, Lucian, Opere, Ed. Minerva, București, 1985.
Blaga, Lucian, Geneza metaforei și sensul culturii, E.P.L, București, 1968.
Călinesu, G., Istoria literaturii române de la origini până în prezent, Ed. Minerva, București, 1986
Călinescu, G., Principii de estetică, E.P.L, București, 1968.
Călinescu, Matei, Cinci fețe ale modernității, trad. Tatiana Pătrulescu și Radu Țurcanu, Ed. Univers, București, 1995.
Ciobanu, Nicolae, Însemne ale modernității, Ed. Cartea Românească, Paris, 1977.
Ciopraga, Constantin, Între Ulysse și don Quijote, Ed. Junimea, Iași, 1978.
Cornea, Paul, Introducere în teoria literaturii, Ed. Polirom, Iași, 1998.
Crohmălniceanu, Ovid. S., Klaus Heitmann, Cercul Literar de la Sibiu și influența catalitică a culturii germane, Ed. Univers, București, 2001.
Culianu, Ioan Petru, Studii românești, traducere de Corina Popescu, Ed. Nemira, București, 2001.
Goma, Paul, Scrisuri, Ed. Nemira, București, 1999.
Liiceanu, Gabriel, Cearta cu filosofia, Ed. Humanitas, București, 1992.
Manolescu, Nicolae, Metamorfozele poeziei, E.P.L, București, 1968.
Manolescu, Nicolae, Despre poezie, Ed. Cartea Românească, București, 1987.
Poantă, Petru, Cercul Literar de la Sibiu, Ed. Clusium, Cluj-Napoca, 1995.
Simion, Eugen, Scriitori români de azi, Ed. Cartea Românească, București, 1978.
Tomuș, Mircea, Carnet critic, E.P.L, București, 1969.
Tomuș, Mircea, Istoria literară și poezie, Ed. Facla, Timișoara, 1974.
III.PERIODICE
Cioculescu, Șerban, ,,Aspecte de critică literară contemporană”, în ,,Revista Fundației Regaleˮ, nr. 3, martie 1939.
Cristea, Valeriu, ,,Singur în oceanul de prozăˮ, în ,,Caiete critice”, nr. 10-12, 1995.
Doinaș, Ștefan Aug., ,,Măștile lui Ion D. Sîrbu”, în ,,Caiete critice”, nr. 10-12, București, 1995.
,,Epistolar Ion Negoițescu- D. Țepeneag”, în ,,Apostrof”, nr. 1-2/ 44-45/, 1994.
,,Revista Cercului Literar de la Sibiu”, Sibiu, nr. 1-8/1945.
Simion, Eugen, în dialog cu Ștefan Aug. Doinaș, în ,,Caiete critice”, nr. 3-4, București, 1997.
BIBLIOGRAFIE
I.OPERE
Balotă, Nicolae, Arte poetice ale secolului XX. Ipostaze române și străine, Ed. Minerva, București, 1976.
Balotă, Nicolae, Caietul albastru, (Timp mort 1955-1956, Remember 1991-1998), Ed. Fundației Culturale Române, București, 1998.
Balotă, Nicolae, Euphorion, E.P.L, București, 1969.
Doinaș, Ștefan Aug., Alter ego, Editura Eminescu, București, 1970.
Doinaș, Ștefan Aug., Cartea mareelor, E.P.L, București, 1966.
Doinaș, Ștefan Aug., Interiorul unui poem, Ed. Cartea Românească, București, 1990.
Doinaș, Ștefan Aug., Lampa lui Diogene, Ed. Eminescu, București,1970.
Doinaș, Ștefan Aug., Lectura poeziei, Cartea Românească, București, 1980.
Doinaș, Ștefan Aug., Papirus, Ed. Cartea Românească, București, 1994.
Doinaș, Ștefan Aug., Măștile adevărului poetic, Ed. Cartea Românească, București, 1992.
Doinaș, Ștefan Aug., Omul cu compasul, E.P.L, București, 1966.
Doinaș, Ștefan Aug., Orfeu și tentația realului, Ed. Eminescu, București, 1974.
Doinaș, Ștefan Aug., Poeți români, Ed. Eminescu, București, 1999.
Doinaș, Ștefan Aug., Poezie și modă poetică, Ed. Eminescu,București, 1967.
Doinaș, Ștefan Aug., Versuri, B.P.T, Ed. Minerva, București, 1978.
Doinaș, Ștefan Aug., Versuri, Ed. Eminescu, București, 1972.
Negoițescu, Ion, Însemnări critice, Ed. Dsacia, Cluj-Napoca, 1970.
Negoițescu, Ion, E. Lovinescu, Ed. Albatros, București, 1970.
Negoițescu, Ion, Ora oglinzilor, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 1997.
Negoițescu, Ion, Scriitori contemporani, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 1994.
Negoițescu, Ion, Scriitori moderni, Ed. Eminescu, București, 1996.
Negoițescu, Ion, Un roman epistolar, Ed. Albatros, București, 1978.
Regman, Cornel, Cărți, autori, tendințe, Ed. Eminescu, București, 1967.
Regman, Cornel, Dinspre ,,Cercul Literarˮ spre ,,Optzeciștiˮ, Ed. Cartea Românească, București, 1997.
Stanca, Radu, Acvariu, prefață, text ales și îngrijit de Mircea Tomuș, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 1971.
Stanca, Radu, Poezii, prefață de Ioana Lipovanu-Theodorescu, Ed. Albatros, București, 1973.
Stanca, Radu, Teatru, Ed. Eminescu, București, 1985.
Stanca, Radu, Versuri, prefață, note și comentarii de Monica Lazăr, Ed. Dacia, Cluj- Napoca, 1980.
II. BIBLIOGRAFIE GENERALĂ
Alexandru, Sorin, Privind înapoi, modernitatea, Ed. Institutul European, Iași, 1994.
Auerbach, Erich, Mimesis, E.P.L, București, 1967.
Baudelaire, Charles, Pictorul vieții moderne și alte curiozități, traducere, antologie, pref. De Radu Toma, Ed. Meridiane, București, 1967.
Blaga, Lucian, Opere, Ed. Minerva, București, 1985.
Blaga, Lucian, Geneza metaforei și sensul culturii, E.P.L, București, 1968.
Călinesu, G., Istoria literaturii române de la origini până în prezent, Ed. Minerva, București, 1986
Călinescu, G., Principii de estetică, E.P.L, București, 1968.
Călinescu, Matei, Cinci fețe ale modernității, trad. Tatiana Pătrulescu și Radu Țurcanu, Ed. Univers, București, 1995.
Ciobanu, Nicolae, Însemne ale modernității, Ed. Cartea Românească, Paris, 1977.
Ciopraga, Constantin, Între Ulysse și don Quijote, Ed. Junimea, Iași, 1978.
Cornea, Paul, Introducere în teoria literaturii, Ed. Polirom, Iași, 1998.
Crohmălniceanu, Ovid. S., Klaus Heitmann, Cercul Literar de la Sibiu și influența catalitică a culturii germane, Ed. Univers, București, 2001.
Culianu, Ioan Petru, Studii românești, traducere de Corina Popescu, Ed. Nemira, București, 2001.
Goma, Paul, Scrisuri, Ed. Nemira, București, 1999.
Liiceanu, Gabriel, Cearta cu filosofia, Ed. Humanitas, București, 1992.
Manolescu, Nicolae, Metamorfozele poeziei, E.P.L, București, 1968.
Manolescu, Nicolae, Despre poezie, Ed. Cartea Românească, București, 1987.
Poantă, Petru, Cercul Literar de la Sibiu, Ed. Clusium, Cluj-Napoca, 1995.
Simion, Eugen, Scriitori români de azi, Ed. Cartea Românească, București, 1978.
Tomuș, Mircea, Carnet critic, E.P.L, București, 1969.
Tomuș, Mircea, Istoria literară și poezie, Ed. Facla, Timișoara, 1974.
III.PERIODICE
Cioculescu, Șerban, ,,Aspecte de critică literară contemporană”, în ,,Revista Fundației Regaleˮ, nr. 3, martie 1939.
Cristea, Valeriu, ,,Singur în oceanul de prozăˮ, în ,,Caiete critice”, nr. 10-12, 1995.
Doinaș, Ștefan Aug., ,,Măștile lui Ion D. Sîrbu”, în ,,Caiete critice”, nr. 10-12, București, 1995.
,,Epistolar Ion Negoițescu- D. Țepeneag”, în ,,Apostrof”, nr. 1-2/ 44-45/, 1994.
,,Revista Cercului Literar de la Sibiu”, Sibiu, nr. 1-8/1945.
Simion, Eugen, în dialog cu Ștefan Aug. Doinaș, în ,,Caiete critice”, nr. 3-4, București, 1997.
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Cercul Literar de la Sibiu (ID: 153963)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.