Categoria Personajului In Ora de Literatura la Gimnaziu

CUPRINS

I.Introducere ( motivație)

II. Personajul în cercetările moderne de critică, teorie și istorie a literaturii

II.1 Personajul literar – posibile cadrări / definiții

II. 2 Personajul și întruchipările sale istorice

. II .3 Perspective teoretice asupra personajului literar

II.4 Teorii ale clasificării personajelor

III. Locul și rolul personajului în programa școlarǎ și în manualele școlare

III.1 Personajul literar în programa de gimnaziu

III.2 Personajul literar în manualele de gimnaziu

IV. Modalitǎți de receptare a personajului literar

IV. 1 Personajul din schiță

IV.2 Basmul – tipologia eroului

IV. 3 Tipul viteazului – balada, legenda

IV. 4 Umilul /stăpânul – personajul din fabulă

IV. 5 Descriptiv – narativ : personajul din poem

Argument

I. Motivație

Categoria personajului în ora de literatură la gimnaziu este o temă vastă ce presupune îndrăzneală în încercarea de a surprinde toate aspectele (sau măcar pe cele mai semnificative) ale personajului literar, așa cum se studiază în ciclul gimnazial, conform programei școlare. Trebuie să recunosc că dintre subiectele literare din programa de gimnaziu, personajul continuă să mă fascineze prin rolul superior pe care îl are în îmbogățirea sferei sensibilității și imaginației cititorului, prin forța sa modelatoare pentru personalitatea umană.

Cu fiecare personaj, autorul ne oferă un fel de „spectacol”al realului, invitându-ne să reacționăm ca și cum l-am vedea pentru întâia oară, ca și cum lumea s-ar naște pentru noi cu fiecare operă citită. Ne identificăm cu un personaj până la apariția altuia care ni se pare că ni se potrivește mai bine. Acceptăm atitudinea unui personaj până la o eventuală incompatibilitate pentru ca atenția să se orienteze înspre un alt actant care rezonează conform orizontului propriu de așteptare. Migrația este posibilă deoarece, încă din copilărie, cititorul descoperă diversitatea universului fascinant și aproape infinit al personajului. Nu este posibilă însă garanția existenței reale a acestora, însă este cert că personajul literar marchează o etapă importantă în descoperirea unor regiuni latente ale sufletului omenesc.

„ Îngăduiți-mi să aduc pe scena aceasta de hârtie , întinsă între două coperte de carton, câteva personaje ciudate: nimeni nu le-a zărit aievea pe străzile cetăților, ale capitalelor, sau străbătând, cu pletele în vânt, în galop, culmile stâncoase ale țărmurilor mării. Și cu toate acestea,cine ar putea contesta că n-au stăruit în mintea oamenilor?”1Această stăruință

1 Alexandru Duțu, „Eseu în istoria modelelor umane. Imaginea omului în literatură și pictură”, Editura Științifică, București, 1972, pag. 15

2

despre care vorbește Alexandru Duțu este fascinantă tocmai prin forța ei modelatoare asupra cititorului. Lumea personajului literar este diversă, nelimitată și este cea care, de fapt, motivează lectura. Avansăm în lectura unui text, în calitate de lectori inocenți, deseori pentru că ne împinge curiozitatea de a afla ce alegeri a făcut personajul cutare sau ce s-a întâmplat cu eroul care ne-a captat întreaga atenție.

În procesul receptării textului epic, parcurgând cele trei etape: a comprehensiunii, a interpretării și a reflecției, cu fiecare text retrăiesc, alături de elevii mei bucuria descoperirii unor conotații noi pornind de la abordarea aspectelor comune personajului ( portret fizic, portret moral, modalități de caracterizare) și terminând cu multiplicarea și nuanțarea semnificațiilor ce pot fi atribuite personajului. De cele mai multe ori, incompletitudinile de tipul Cine era tatăl lui Goe? Care era relația tatălui cu „marinerul”? De ce nu călătoresc împreună la București? etc stârnesc entuziasmul micilor interpreți.

Poziția semnificativă a personajului atât în genul epic cât și în genul dramatic în itemii din cadrul testelor naționale este de necontestat. Însușirea instrumentelor de lucru necesare abordării personajului literar este necesară și obligatorie atât în vederea obținerii unor rezultate bune la evaluările finale cât și în vederea conturării unei imagini de ansamblu corecte asupra personajului literar care poate deveni un factor important în dezvoltarea personalității elevului.

În această lucrare încerc să surprind câteva aspecte teoretice esențiale ale personajului literar, locul și rolul acestuia în programa și în manualele școlare.

În partea a doua, cea practică, voi urmări fiecare specie epică, respectiv dramatică și voi detalia diverse modalități de receptare a personajului literar având ca punct de sprijin opiniile elevilor selectate în urma aplicării unor chestionare atât la clasele la care predau cât și elevilor de la cercul de lectură .

3

Școala de azi, dar, mai ales, școala de mâine schimbă statutul profesorului și al elevului. Vremea lui „magister dixit“ a trecut, învățarea nu mai este un simplu proces de “predare”, de “comunicare” a cunoștințelor pe o programă școlară intangibilă și pe un manual școlar unic, și de “preluare”, de “asimilare” pasivă din partea elevului. Din “obiect” al acțiunii educative, elevul devine “subiect” al formării sale profesionale, își formează capacități intelectuale și trăsături morale.

Cei treisprezece ani de experiență ca profesor de limba și literatură română m-au ajutat să înțeleg că reușita unei activități de predare-învățare are la bază o relație de parteneriat strategic între cei doi factori implicați în învățare: profesorul și elevul. Consider că trebuie să oferim elevilor posibilitatea să gândească, să descopere și să creeze, dar mai întâi trebuie ajutați să-și însușească tehnica specifică de lucru pentru fiecare operație pe care le-o propunem spre efectuare. Această idee este concretizată în partea practică a lucrării prin modalitățile active și ,de ce nu atractive, de abordare a personajului literar, desfășurate la clasă și la cercul de lectură sub forma lecțiilor clasice sau a atelierelor.

A deveni “pedagog de școală nouă” în adevăratul sens al cuvântului, nu este „o misie” ușoară, însemnă un zbucium lung și anevoios, născut sub zodia sacrificiului. Pentru că trebuie să îngropăm, să zidim deșertele iluzii – altădată vise aureolate – și să ne fabricăm alte aripi cu care trebuie să zburăm spre văzduh. Oare este posibil?! În fiecare din noi zace un meșter Manole, dornic să ridice “Altă monastire / mult mai luminoasă / și mult mai frumoasă”.

4

II. Personajul în cercetările moderne de critică, teorie și istorie a literaturii

II.1. Personajul literar – posibile cadrări / definiții

Personajul literar, deseori mai memorabil decât titlul operei din care face parte, se dovedește a fi în concepția micilor cititori un model de viață, un alter ego al autorului, o jucărie ușor modelabilă , o ființă de hârtie, o mască, un substitut al ființei umane, un semn, un agent al binelui/răului , o față veselă sau tristă, un prieten valoros ori un dușman nedeclarat etc.

Operele rămân în conștiința cititorilor prin personajele lor care sunt capabile să-și impună identitatea și să fixeze evenimentele și scenariile realității. De cele mai multe ori, cititorii se identifică cu personajele ; acestea trăiesc, luptă, suferă, înving și sunt învinse, sunt asemenea oamenilor.

Cert este că, fie amic, fie dușman, personajul reprezintă în economia operei epice sau dramatice , axul în jurul căruia gravitează celelate unități textuale ca timp, spațiu, narator, subiect. Actantul operei este cel care restrânge acțiunile divergente sub numitorul comun al unității sale. Chlovski scria despre eroul lui Lesage: „ Gil Blas nu este un om, ci este un fir care leagă episoadele romanului”2 evidențiind statutul personajului de liant în semantica operei literare. Personajul este , în același timp, o ființă simbolică , o forță centripetă a universului reprezentat, un fir conductor al universului prezentat dar și un element tehnic al discursului, o entitate funcțională. Văzut ca o ființă simbolică animată, personajului i se descoperă natura duală de ființă socială și de ființă psihologică.

Încercarea de a elucida termenul de personaj literar nu este facilă deoarece, în literatură, definițiile sfârșesc aproape întotdeauna în paradox. Astfel este și conceptul de personaj literar prin asemănarea și asocierea fonică și semantică cu termenul persoană.

Din punct de vedere etimologic, termenul provine din limba latină persona însemnând mască și agere semnificând a acționa. Așadar, sensul etimologic trimite la „cel care poartă mască și întruchipează un caracter”.

2V.Chlovski, „La construction de la nouvelle et du roman”, trad. franç. in T. Todorov „Theorie de la littérature”, Paris, Seuil, Coll. „Tel Quel”, 1965, pag. 190, traducerea noastră

5

Dicționarul explicativ al limbii române definește personajul literar drept „fiecare dintre persoanele care figurează într-o opera literară; erou într-o operă literară”. Persoana este considerată de același dicționar „individ al speciei umane, ins, ființă omenească.”

Dilema care se naște este aceea a considerării personajului literar drept ființă omenească ce figurează într-o operă literară , însă cititorii avizați cunosc deja accepțiunea personajului de ființă de hârtie, reperând paradoxul definiției.

În Larousse este prezentă distincția dintre persoana reală și cea imaginară prin definiția personajului literar drept „ persoană imaginară reprezentată într-o operă de ficțiune, rol jucat de un actor”.

În literatura engleză, locul termenului personage e luat de termenul character socotit „ persoană dintr-o piesă de teatru, povestire, roman” sau ca „ rol așa cum e înfățișat de un actor sau actriță.” Se poate remarca faptul că personajul ne îndreaptă spre structura de suprafață ( aparență, disimulare), pe când sinonimul său, caracter orientează spre structura de adâncime ( semn gravat, amprentă), spre structura esențială qualité maîtresse.

După cum remarca Vasile Popovici3 , cele trei definiții au în vedere personajul ca figură antropomorfă, ca element al operei literare independent de cititor. Însă , același autor demonstrează faptul că personajul nu poate fi izolat din țesătura de cuvinte, iar această imposibilitate nu îl anulează , ci deschide perspectiva reprezentării. Principala cale de a înțelege personajul este lectura, contemplația. Personajul literar are nevoie de reprezentarea cititorului mai mult decât oricare dintre elementele constitutive ale textului. Actantul operei literare este o reprezentare mentală ghidată strict de indicațiile textului3. Această reprezentare mentală unește celelalte elemente discursive, aducând diegeza în prezent indiferent de timpul narării.

Demersul de față se dorește a fi o încercare de privire de ansamblu asupra categoriei personajului și a caracteristicilor sale. Delimitările teoretice ale categoriei personajului

3Vasile Popovici, „Lumea personajului. O sistematică a personajului literar”, Editura Echinox, Cluj-Napoca, 1997

4Vasile Popovici, op. cit. pag. 14

6

încearcă să realizeze un punct de vedere coerent asupra acestei controversate categorii.

Cercetând definițiile de dicționar, așa cum am arătat mai sus , există conturați doi poli distincți în definirea categoriei personajului. Unul care focalizează asupra relației referențiale, definind personajul ca un „homo fictus” și deci relaționându-l cu „persoana”, și un punct de vedere secund , polul care vizează disucând diegeza în prezent indiferent de timpul narării.

Demersul de față se dorește a fi o încercare de privire de ansamblu asupra categoriei personajului și a caracteristicilor sale. Delimitările teoretice ale categoriei personajului

3Vasile Popovici, „Lumea personajului. O sistematică a personajului literar”, Editura Echinox, Cluj-Napoca, 1997

4Vasile Popovici, op. cit. pag. 14

6

încearcă să realizeze un punct de vedere coerent asupra acestei controversate categorii.

Cercetând definițiile de dicționar, așa cum am arătat mai sus , există conturați doi poli distincți în definirea categoriei personajului. Unul care focalizează asupra relației referențiale, definind personajul ca un „homo fictus” și deci relaționându-l cu „persoana”, și un punct de vedere secund , polul care vizează discursul narativ definind personajul ca un element constitutiv al sintaxei narative – „liant în semantica discursului”(Popovici)

Definiția din Dicționarul de termeni literari”51976 ipostaziază prima accepție „personajele unei opere literare narative sau dramatice sunt oamenii transfigurați artistic, care sunt implicați în acțiunea relatată: uneori metaforic, personajul poate fi considerat un obiect. Personajele sunt în primul rând „imagini, reprezentări umane sau antropomorfe”este aceeași concepție conturată într-una din definițiile Dicționarului de comunicare6.

În Dicționarul de științe ale limbii7, autori Todorov și Ducrot, personajul este văzut drept „subiectul unei propoziții narative”, comutănd astfel definiția din planul lumii ficționale, în care personajul este perceput ca o substituție artistică a unei persoane, în planul discursului narativ, unde funcțiile personajului se diferențiază și se multiplică. Ca element al discursului, personajul este doar un semn care se relaționează cu celelalte semne ale textului; el se videază de conținutul psihologic, referențial și se definește abstract, în raport cu acțiunea sau vocea și perspectiva narativă, putând îndeplini roluri actanțiale sau discursive complexe.

5 Dicționar de termeni literari, București, Editura Academiei,1976, pagina 329

6Dicționar de comunicare (lingvistică și literară), autori: Dorina Comloșan, Mirela Borchin, Timișoara, Excelsior Art, 2003, vol. II. pagina 150

7 O. Ducrot, T. Todorov , Dictionnaire enciclopedique des sciences du langage , 1972

7

II.2 Personajul și întruchipările sale istorice

„ Nu-i vită omul, ci-i dator s-aducă virtute lumii și s-alunge ceața” 8 (Dante)

Evoluția istorică a personajului literar este determinată de modificările ideologice, estetice . Faptele omului nu se reflectă în imensa oglindă a unei conștiințe eterne, ci în memoria generațiilor succesive. Personajul, fiind o întruchipare a unor caractere distincte, străbate epocile istorice ilustrând de fiecare dată alte valori.

Vom circumscrie în paginile următoare modelele istorice ale personajului având ca suport articolul Personajul și întruchipările sale istorice9 din revista Perspective.

În literatura Antichității primează imaginea omului ca ființă exemplară, reprezentare a eternului uman, portretul lui echivalează cu „o lecție pe care biograful o servește contemporanilor”(Tudor Vianu10) intenționând parcă să stârnească în ei emulația. Personajul e static, schematic și conturat în funcție de două precepte: proporția divină

( față de care se resimte ca armonioasă aparența fizică) și vocația eroică( modelul comportamental maxim valorizat într-o societate de tip militar). E omul văzut ca echilibru între trup și spirit, omul pentru care virtutea supremă e rațiunea, iar valorile adiacente sunt Binele, Frumosul, și Adevărul, omul animat în egală măsură de tensiunea cunoașterii și de voința de acțiune.

Evul Mediu propune personaje exangue, lipsite de individualitate, reprezentări alegorice ale unor valori curente în epocă. Fiecare segment al literaturii va ilustra un prototip uman idealizat. Literatura religioasă va face apologia omului damnat, cel pentru care viața terestră nu e decât o pregătire pentru viața eternă, omul trăind cu conștiința culpabilității, desăvârșindu-și sufletul și disprețuindu-și trupul diabolizat.

8Dante, „Divina Comedie”, Infernul XXVI, pag. 119

9Perspective, Revistă de didactica limbii și literaturii române, Numărul 2 (13)/ 2006, paginile 5 – 8

10Tudor Vianu, „Opere”, vol. X, Studii de literatură universală și comparată, București, Editura Minerva, 1982, pag. 10

8

Literatura eroică va exalta figura cavalerului, educat în spiritul căutării aventurii și a pasiunii. În ambele cazuri, umanitatea interesează mai mult ca principiu, înfățișarea se ascunde sub vestimentația simbolică, omul e egal cu codul de norme pe care îl ilustrează.

Renașterea preia modelul Antichității clasice, re-antropocentrizează lumea, propune un ideal de umanitate împlinită atât ca spirit, cât și ca trup. Ca spirit, omul renascentist este un abis de știință și un iubitor de artă ( homo universalis), ca trup, nimic din ce este omenesc nu-i este străin.Este o figură hiperbolizată, supradimensionată din punct de vedere calitativ, o expresie a forței. Pentru omul renascentist, totul poate fi cuprins în raza minții. În puterea rațiunii stă de altfel secretul condiției sale de supraom.

Personajul clasic este expresia măsurii, rațiunea fiind pentru omul clasic o forță cenzurantă prin care își păstrează echilibrul. Omul clasic este perceput unitar, coerent, neschimbător ( chiar și ca vârstă personajul clasic este invariabil adult) , pentru că e redus la o dominantă de caracter, este un dat aprioric11 oferit ca tipar, iar acțiunea ulterioară nu face altceva decât să-l confirme. Portretul fizic va fi minimal, personajul e puțin individualizat, tocmai pentru că reprezintă o clasă de indivizi.

Păstrând aproximativ aceleași coordonate ideologice, iluminismul va direcționa forța rațională a omului în sensul eliberării sale de sub servituțile dogmelor religioase, invocând drept contrapondere educabilitatea ființei umane și dreptul ei la cunoaștere. Veacul Luminilor este veacul spiritului critic care se manifestă în toate domeniile vieții, iar omul iluminist este omul lucid care crede în lumina rațiunii, o lumină emanată de om , nu lumina supranaturală de esență divină.

Preromantismul aduce în climatul de idei al secolului al XVIII-lea o stare de criză, propunând imaginea omului sensibil, omul care, înainte de a fi condus de rațiune, e mișcat de sentimente, anticipând dominantele personajului romantic. Preromantismul aduce în prim-plan omul particular, care își trăiește stările personale în mijlocul naturii.

Semnul de recunoaștere al spiritului romantic este, în cazul personajului, construcția sa ca unitate a contrariilor, ca ființă scindată. Personajul romantic se definește

11Mircea Muthu, „Alchimia mileniului”, eseuri, editura Cartea Românească, 1989, capitolul Personajul și formele lecturii, pag. 50

9

prin formula personaj excepțional în împrejurăr excepționale indiferent dacă termenul excepțional se referă la angelic sau demonic

Portretul romanticului e dublu configurat atât pe dimensiunea interioară, cât și pe cea exterioară și între acestea există fie o relație de motivare, fie, mai ales, una de opoziție ( statut social inferior, aspect dezgustător/ noblețe sufletească, genialitate), iar interesul romanticilor pentru mișcare are ca efect surprinderea personajului în cadrul unui proces transformator, adesea neverosimil prin antiteza bruscă, în care hazardul și lovitura de teatru dețin un rol hotărâtor.

Realismul opune viziunii idealizate asupra omului , o viziune obiectivă, readucându-l la scara firească a existenței.Rezultatul este apariția omului veridic, concret, o ființă istorică plasată într-un univers complex, cu multiple determinări și dedus ca tipologie din configurația specifică a mediului de viață. Personajul realist este tipul recognoscibil în viața imediată.

Naturalismul radicalizează pretențiile scientiste ale realiștilor, propunând imaginea omului în ipostaza de caz clinic, a omului fiziologic.

Secolul XX oferă în privința personajului un tablou de o diversitate deconcertantă, căruia nu i se poate găsi un numitor comun . Deși nu dispare ca entitate, într-o mare parte a prozei secolului trecut, portretul personajului se atomizează, își pierde unitatea, fie prin supralicitarea datelor despre el, care nu se mai pot organiza într-o imagine coerentă, fie prin ambiguizarea sa, prin dispariția trăsăturilor care îl individualizează . Eroul burghez al veacului al XIX-lea face loc unei figuri anonime, unui individ pierdut într-o plasmă comună, efect al convingerii că trăiește o existență informă. Este antieroul, insul banal, „omul fără însușiri”, un număr de foaie matricolă, de unde personajul epocilor anterioare avea nume, prenume, înfățișare, ereditate, profesie, statut social, caracter, psihologie. Acum, personajul e o inițială, un pronume, nu mai poate fi redus la o formulă, este o figură contradictorie, difuză, risipită în text.

Radicale sunt însă experiențele care supun unui proces de violentă contestare toatecategoriile sacre ale literaturii – printre care și pe aceea de personaj – considerându-le

artificiale, conformiste, în contradicție cu adevărul vieții.

Expresie ultimă a disoluției personajului, literatura de avangardă a creat personajul

artefact (Urmuz), personajul – marionetă, o construcție artificială de o suprarealitate

10

absurdă, care se metamorfozează permanent, transgresează regnurile, e o întruchipare fără psihologie distinctă. Artefactul e o expresie a alienării omului într-un univers în care organicul a fost înlocuit prin mecanic, un avertisment în legătură cu pericolul perfid pe care îl reprezintă automatismul în demolarea individualității. Personajul literaturii de avangardă este omul ca inerție.

În același sens, dar cu alte mijloace, Noul Roman francez reduce personajul la un șir de senzații, percepții și gânduri. Individul este un mozaic de răsfrângeri în privirea celuilalt, o imagine mereu corectată și de aceea imposibil de aproximat.

Subordonat voinței divine, personajul Antichității realizează echilibrul între trup și suflet în vreme ce personajul medieval își disprețuiește trupul considerându-l închisoarea sufletului, iar personajul renascentist este capabil să-și învingă destinul prin forța minții. Normalității clasicului i se opune anormalul romanticilor; realismul revine la omul normal pe care îl privește în diversitatea lui concret istorică pentru ca naturaliștii să realizeze o altă mișcare de recul spre anormalitate ca anomalie fizico-psihică. Literatura avangardistă creează personajul- marionetă pentru a avertiza asupra pericolelor care conduc la disoluția individului.

II.3 Perspective teoretice asupra personajului literar

Personajul rămâne și azi una dintre noțiunile cele mai problematice ale analizei literare. Conceptul pare să reziste oricărei definiții sau, mai rău, să accepte pe oricare dintre ele. Decor, idei, forțe abstracte sau colective: totul în narațiune e numit personaj . Ne putem întreba dacă termenul însuși se mai justifică.

Fomaliștii ruși sunt primii care au deschis calea cercetărilor. Vladimir Propp12, în 1928 identifica 31 de funcții ale personajelor din povești. Această reducere a personajului la un simplu suport de motive narative a fost reluată de teoreticienii Tomachevski și Chlovski.

12Vladimir Propp, „ Morphologie du conte”, trad. franç. , Paris, Seuil, Coll. Points, 1970

11

Structuraliștii francezi de la sfârșitul anilor 1960, începutul anilor anilor 1970 au sistematizat cercetările formaliștilor reducând funcțiile personajelor la șase actanți: Subiect/Obiect, Destinator/ Destinatar, Opozant/Adjuvant. Analiza structurală definește personajul nu ca o ființă, ci ca un participant; devenind o țesătură de cuvinte, „ vivant sans entrailles”.( Paul Valéry)

Vincent Jouve13, referindu-se la personajul din roman îi valorifică acestuia funcția referențială. Jouve explică relația originală și complexă, plurivalentă care leagă personajul de cititor. Personajul este întotdeauna analizat ținând cont de cunoștințele cititorului. Ceea ce știm despre personaj, despre epoca în care trăiește ne influențează lectura. Lectorul este cel care dă sens personajului. Receptarea personajului ține, pe de o parte de experiența personală a cititorului, de „ son propre vécu”, iar pe de altă parte receptarea personajului ține de reprezentările comune ( constantele psihologice comune tuturor). Lectura este influențată de modul în care personajul este pus în operă. Studiile au arătat că indiferent de epoca istorică, s-au regăsit constante psihologice comune la cititori. Acesta poate fi motivul pentru care operele literare sunt mereu actuale. Citind romanul „ Mara” a lui Ioan Slavici, cititorul epocii contemporane găsește constante psihologice comune precum iubirea pentru copii, devotamentul, zgârcenia – elemente care motivează comprehensiunea acțiunilor personajului principal. O altă legătură a cititorului cu actorii din discurs este reprezentată de efectul pe care îl au pauzele meditative asupra cititorului. Astfel, blancurile textuale sunt completate de imaginea mentală a cititorului care își poate modifica pe parcursul lecturii percepția despre personaje. Lectura este, pentru elevii de gimnaziu, o experiență ce are ca urmare îmbogățirea intelectuală, afectivă și oferă posibilitatea de a regla traumatismele , de a soluționa prin empatie micile drame ale existenței. Din acest punct de vedere, lectura poate fi comparată cu un parcurs inițiatic. Personajul reprezintă un altul , iar întâlnirea cu acesta permite evaluarea propriilor trăiri. Relația cu personajele are prelungiri în viața cotidiană, reală a cititorului. Jouve insistă asupra încrederii care se stabilește între cititor și operă.

Relația dintre lector și autor stă la baza concretizării personajului; acesta din urmă primind consistență psihologică și un statut de personaj / persoană reală în urma

13Vincent Jouve , „L’effet personnage dans le roman”, 1992

12

colaborării și a complicității autorului și a lectorului. Complicitatea celor două instanțe narative prelungește efectul de real după cum observă Mircea Muthu în „ Alchimia mileniului”. Reținem trei perspective : cea a structuraliștilor ruși conform cărora personajul este un liant între diferitele episoade ale acțiunii sau un suport al acesteia; personajul este , în parte, construit de cititor ( Vincent Jouve) sau personajele se definesc prin raportare unele la altele ( Ph. Hamon). Mircea Muthu atribuie personajului caracteristica volumetrică, considerându-l precum Pavese concepție teatrală. Structura generală a personajului, compus din relația variabilă dintre caracter și rolurile sale, este condiționată social. Integralitatea personajului, valoarea sa referențială determină caracterul recognoscibil și recuperabil al lecturii, finalitatea acesteia. Personajul există deoarece semnifică, poate fi reprezentat.Analiza complexă a personajului ar viza trei funcții ale sale: funcția coezivă (prin care personajul face legătura între planurile textului, „încheagă urzeala de cuvinte”); funcția psihologică ( prin care personajul este substituția artistică a unei persoane, cu portret individualizabil); funcția simbolică, proiectivă și cumulativă ( prin care personajul devine – dincolo de „ semn” al textului și „persoană” – un simbol, o sinteză a unei etnii, mentalități colective, a unui tip istoric sau a unui curent de opinie)Evident că între cele trei funcții nu există un raport de consecuție, ci ele sunt coextensive, iar funcția care dă seama de natura estetică a personajului este tocmai cea simbolică sau semnificativă care le înglobează și pe celelalte.

Vasile Popovici 14 vede în introducerea personajului trialogic o distanțare între cititor și personaj . Teatralizarea epicului prin introducerea celui de-al treilea personaj mărește distanța dintre cititor și personaj, spre exemplu râsul batjocoritor al femeilor din nuvela lui Slavici „ Gura satului”. În opinia lui Vasile Popovici, „ cel de-al treilea personaj” are rolul singular de a moraliza. Ileana, „ cel de-al treilea personaj” din nuvela „ La crucea din sat” este o ființă obiectivă și independentă, însă , în egală măsură, ea este o proiecție imaginară a protagoniștilor, este cea care declanșează jocul reprezentărilor și deschide posibilitatea unor bruște dilatări interioare. Personajele pre-slaviciene sunt tipuri. Sunt realități strict delimitate. Psihologic, personajul este un „ caracter”, literar – o „fiziologie”

14 Vasile Popovici, „Lumea personajului. O sistematică a personajului literar”, Editura Echinox, Cluj-Napoca, 1997

13

( autorul prezintă o schemă morală, nu un comportament propriu-zis precum Dinu Păturică, personaj monologic – un prefabricat). Personajul trialogic este personajul teatral. El nu trebuie confundat cu personajul care apare în teatru ca atare, unde există și personaje monologice și personaje dialogice. Personajul trialogic cumulează trei instanțe: „ Eu+Tu+El”15, adică un Eu al său, Tu – ul protagonistului cu care intră în dialog și Eu – ul

spectatorului. Personajul trialogic percepe, interiorizează, trăiește simultan trei conștiințe distincte, trei tipuri de conștiințe, precum Persida, fiica Marei. Ființa personajului trialogic poartă în sine un teatru continuu care nu așteaptă decât prilejul exterior pentru a-și începe reprezentațiile.

Personajul trialogic se denunță sieși în ce are mai profund și mai dificil de acceptat, pentru a se pedepsi. El duce cu sine dorința interzisă și pe călăul ei. Teatrul antic, pierzându-și formula pentru arta dramatică, reînvie în genul epic. Literatura română a descoperit-o – desigur, neștiind ce descoperă – prin Slavici, care introduce primul la noi cel de-al treilea personaj, echivalentul romanesc al corului, și o dată cu el, personajul trialogic, analizat de Vasile Popovici.

Personajul trialogic a fost anticipat din cele mai vechi timpuri , astfel , Clement Alexandrinul deosebește trei părți distincte ale sufletului: „ partea spirituală care se numește și rațională; este omul interior, cel care îl conduce pe omul pe care-l vedem (…); partea irascibilă, care este sălbatică, locuiește în apropierea nebuniei; partea a treia, facultatea de a pofti care ia mai multe chipuri, mai felurite ca Proteu, demonul marin…”16

Personajul dialogic este deghizat, scindat în ceea- ce- există- doar-pentru- sine (teritoriu intim cu grijă păzit de orice intruziune inoportună) și ceea – ce – există – pentru ceilalți ( teritoriu public al persoanei, rol prestigios, dar inautentic, prin intermediul căruia personajul se străduiește să comunice ). Între dialog și dialogic nu există o suprapunere semantică. În mod evident dialogul reprezintă o modalitate predilectă de manifestare a dialogicului. Dialogicul rezidă într-o viziune aparte asupra omului ca ființă problematizantă. Personajul dialogic nu există, nu apare decât într-un mediu marcat de

15Vasile Popovici, op. cit. , pag. 161

16Clement Alexandrinul, „ Scrieri”, Partea întâi, Traducere, introducere, note și indici de Pr. D. Fecioru, București, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, 1982, p. 306

14

individualism, frământat de incertitudini și profund contradictoriu. Însăși natura acestui personaj se constituie din contradicții interne. Eul personajului dialogic este scindat, supus acțiunii unei gândiri duble ( ceea ce lasă să se vadă și ceea ce ascunde), se descompune și se recompune continuu. În dialogic, verbul fundamental nu este a fi, ci a părea.Existența ca mască, cu mască, printre măști golește eul de sentimentul propriei consistențe și-l obligă să trăiascăexperiența vidului interior. Personajul dialogic trăiește în orizontul unei pluralități nelimitate. Unitatea , el o percepe ca fiind o lipsă. Personajul dialogic se mișcă într-un univers nesigur. Dialogul, prin care ființa sa se descoperă pe sine, reprezintă calea spre o conștiință incontrolabilă: a celuilalt, dar totodată și a sa. Cu fiecare nouă experiență, personajul dialogic descoperă distanța dintre ce crezuse a fi celălalt și ce se dovedește a fi acela în ochii celorlalți.Cu fiecare experiență nouă , personajul se modifică pe sine. Lumea în care acest personaj viețuiește nu cunoaște unitățile de măsură deoarece în lumea subiectivității pure nu există repere.

Personajul monologic locuiește , spre deosebire de cel dialogic, într-o lume a reperelor, o lume unitară. Esența acestui tip de personaj este chiar unitatea. El nu cunoaște situațiile tensionate, autodistructive, întrucât conștiința sa nu se poate opune sieși.

Pentru monologic, prezentul nu există decât ca un liant între trecut și viitor, personajul monologic pare orientat înspre un scop situat dincolo de prezent. Interesul său fundamental îl conduce doar spre ceea ce trebuie să fie , nu spre ceea ce este. Prezentul reprezintă o simplă apropiere sau o îndepărtare de ceea ce constituie esența sa.

Din punct de vedere spațial, personajul monologic se identifică cu peisajul , este , practic , o prelungire a peisajului. Descrierea îi smulge personajului cea din urmă și cea mai prețioasă calitate a persoanei – individualitatea, ceea ce nu poate fi împărțit , divizat cu nimeni. Vitoria Lipan, spre exemplu, seamănă cu toate femeile care au trecut prin grele impasuri. Ea este reprezentanta lor, semnul lor. Funcția personajului rezidă în a ne determina să percepem tipul , și nu individul. Personajul de basm, eroul picaresc, omul care nu vede în om individul, ci specia, categoria, clasa, grupul trăiesc deopotrivă în regim monologic.

15

Personajele literare studiate la clasele de gimnaziu sunt monologice, uneori dialogice și rar trialogice . Existența reală cotidiană este la polul opus, deoarece frecvent suntem

puși în situații teatrale și dialogice și rareori adoptăm un punct de vedere monologic. Monologicul , în existența reală , presupune un efort de artificializare, de rupere de condiția umană naturală. Monologicul reprezintă remediul ficțional pe care și-l permite ființa umană „ în fața invaziei continue a Lumii într-un himeric teritoriu privat”17.

17Vasile Popovici, op. cit. , pag. 227

16

II.4 Teorii ale clasificării personajelor

Personajul literar reprezintă dovada cea mai elocventă că, de la originile epicului până în prezent, nu a dispărut cu adevărat ideea că individul este o ființă capabilă să primească o definiție și să fie cadrată în anumite categorii. Apare însă dificultatea de a accepta corectitudinea încadrării personajului într-o anumită categorie deoarece, ființele de hârtie precum ființele umane se află sub semnul unicității. Unele entități discursive ar putea fi încadrate forțat în anumite scheme sau ar putea fi integrate simultan în mai multe categorii. Înfățișările personajului exprimă , în chip rareori nemijlocit, felul în care oamenii unui timp și loc gândesc lumea. Așadar, ființa umană, dar și personajele literare create pot fi clasificate deoarece reprezintă entități repetabile dar și identice în totalitatea lor, prin numitorul comun care este condiția umană.

Personajul literar poate fi:

a ) după locul ocupat în desfășurarea acțiunii:

► suprapersonaj – realitate cu funcție simbolică ( loc, obiect, eveniment) și cu valoare centrală în opera literară: determină acțiuni de maximă importanță și configurează destinul personajelor principale.

Ex. Hanu Ancuței, Moara cu noroc, grădina țigăncilor din nuvela fantastică „La țigănci” de Mircea Eliade, groapa din romanul omonim al lui Eugen Barbu, căldura ( Căldură mare de I. L. Caragiale), concertul din romanul Hortensiei Papadat-Bengescu , moștenirea lui Costache Giurgiuveanu ( Enigma Otiliei de George Călinescu).

► principal – prezent în toate etapele acțiunii, axul în jurul căruia gravitează întreaga acțiune , pivotul intrigii, centrul de interes al cititorului, servește miza textului fiind esențial în conturarea sensului. Personajele principale care dau numele operei se numesc personaje eponime.

Ex. Hagi-Tudose din nuvela omonimă de Barbu Ștefănescu Delavrancea, Ion din romanul lui Liviu Rebreanu, Alexandru Lăpușneanul din nuvela istorică omonimă a lui Costache Negruzzi.

17

► secundar – definit în primul rând prin relația sa cu personajul principal, are rol de importanță medie în derularea intrigii;

► episodic – însuflețește unul din episoadele textului epic, poate avea rol decisiv, fiind memorabil dacă apare în mai multe momente având același rol, el devine un personaj liant precum cetățeanul turmentat din comedia O scrisoare pierdută sau Savista din romanul rebrenian Ion.

► figurant – personaje nenumite, necunoscute, elemente simple ale cadrului;

► personaj absent – nu apare în discurs, ci în istorie; e adus în prezentul narativ prin rememorări sau supozișii, precum dascălul Pintilie , tatăl preotului Trandafir din nuvela Popa Tanda de Ioan Slavici, sau Nechifor Lipan , poetul Ladima din romanul Patul lui Procust de Camil Petrescu.

b) după funcția îndeplinită:

► protagonist (erou) și antagonist – ambele sunt personaje de primă mână angrenate într-un conflict, generează intriga, constituie scopul narațiunii și sunt purtătoare ale viziunii autorului;

► personaj funcțional sunt personaje-utilități, personaje-întrebuințări, supuse intrigii: obiect al disputei ( femeia iubită de rivali), mijlocitorul (personaj de legătură), provocatorul, confidentul, instrumentul, spectatorul (corul, opinia publică);

► personaj de fundal – nu are complexitate sau individualitate , dar e necesar intrigii; e reprezentat în general prin personaje colective sau metonimice: mulțimea, boierii, cerșetorul, precupeața etc.

c) în funcție de statutul ontologic și axiologic al personajului, în funcție de modul în care se situează acesta față de cititori și față de legile naturii; clasificarea urmărind principiul adecvării personajului la situație, se remarcă următoarele tipuri de personaje:

18

► personajul manifestă superioritate de natură față de cititor și față de legile naturii – ființele divine ale mitului

► eroul manifestă superioritate de grad față de cititor și față de legile naturii – ființa umană ale cărei aventuri extraordinare sunt de domeniul legendei și al basmului;

► personajul are o superioritate de grad asupra cititorului, dar nu are superioritate asupra legilor naturii – eroul conducător , individul de excepție;

► personajul se află într-o relație de egalitate cu cititorul și cu legile naturii – personajul realist;

► personajul este inferior cititorului fiind tratat ironic, lipsit de putere și de inteligență .

d) după gradul de individualitate se pot distinge:

► personajul-arhetip – personaj prim prezent în istoriile sacre literaturizate, are funcție de model exemplar și semnificativ, este dotat cu puteri extraordinare, are o prestanță absolută și implică ideea de valoare și de creație ;ușor confundabil cu personajul-prototip de care , însă, se distinge prin unicitate, fapt pentru care funcționează ca un concept: Icar, Prometeu, Meșterul Manole.

► personajul-prototip este un tipar care deschide o serie istorică întuchipând o realitate la modul ideal ( o idee, un concept filozofic), dar este reproductibil în variante mai mult sau mai puțin îndepărtate. Literatura antică propune câteva prototipuri reluate, pe coordonate diferite, de secolele următoare: tânărul impetuos, dornic de glorie și capabil de sacrificiu (Ahile) , eroul civilizator, homo viator (Ulise), eroul justițiar, răzbunătorul ( Oreste), fidelitatea feminină (Penelopa), omul metafizic ( Ghilgameș) etc.

► personajul tipic funcționează pe principiul metonimiei deoarece reprezintă în mod exemplar o categorie de indivizi, o tipologie general umană: ipocritul, avarul, mizantropul, prețiosul ridicol, tiranul sângeros, arivistul în literatura realistă sau tipurile moderne , aventurierul, sceleratul, inadaptatul, omul redundant, omul –robot

19

► personajul colectiv este reversul personajului tipic: o colectivitate se comportă asemenea unui organism unic, într-o comunitate de motivații, aspirații și modalități de acțiune, astfel că o reuniune de indivizinu e niciodată egală cu suma elementelor care îl compun, ci posedă ceva pe deasupra. Când individualitățile rămân conturate, se poate vorbi despre personajul – grup ( grupul povestirii în ramă alcătuit pe baza acceptării unei convenții, aceea de a povesti); unele se confundă într-o mulțime anonimă, apare personajul – mască. Cum se știe, primul personaj colectiv al literaturii române a fost creat de Costache Negruzzi în nuvela istorică „Alexandru Lăpușneanul”, unde surprinde modul în care o mulțime dezordonată parcurge diverse trepte de coeziune interioară până devine o unitate desăvârșită.

► personajul-simbol apare atunci când tipicitatea e împinsă la limite maxime, căpătând o funcție generalizatoare în cel mai înalt grad; un personaj devine simbolic când este plasat într-un context favorabil acumulând prin particularitățile subiectului un anumit grad de abstractizare precum personajele din basme, Emma Bovary, Don Quijote, Don Juan etc.

► personajul alegoric apare ca o mască a unei realități: în „Istoria ieroglifică” a lui Cantemir, uriașii lui Francois Rabelais sau giganții din „ Povestea lui Harap – Alb” de Ion Creangă reprezintă alegorii ale unor pasiuni fiziologice împinse la limită;

► personajul atipic ( noneroul) apare de la mijlocul secolului XX și este prizonier în ordinea lumii în care trăiește, subiectivitatea este pentru el realitatea primordială, e omul dezindividualizat, de o banalitate și o platitudine perfecte.

e ) în funcție de capacitatea personajului de a evolua pe parcursul intrigii se pot distinge:

► personaje statice , stereotipe, precum personajul clasic și cel din basme care fie întruchipează binele, fie sunt imaginea răului;

► personaje mobile care se transformă precum personajul romantic văzut „ în mărire și cădere”, personajul realist, picaroul, eroul de bildungsroman.

20

f ) după natura referentului său, există trei tipuri de personaje-semne:

► personaje referențiale ( istorice, mitologice, alegorice, sociale) care trimit la o realitate a lumii exterioare, la un concept și sunt degajate de o anumită informație culturală; muncitorul , cavalerul, picaro sunt astfel de personaje care asigură efectul de real ( Costache Giurgiuveanu trimite la o anumită categorie umană, la fel și Hagi Tudose etc).

► personaje embrayeurs cu rol de legătură între autor și cititor, sunt personaje portavoce ale autoului precum corul din tragedia antică, povestitori și autori care intervin în text;

► personaje anaforice, cu funcție de organizare, ele presupun o referință la sistemul propriu al operei și țes în enunț o serie de apeluri și amintiri; atributele acestui tip sunt: visul premonitoriu, confidența, prognosticul, amintirea etc.

g )după complexitatea personajului sau densitatea lui psihologică, se pot distinge:

► personaje plate, prezentabile printr-o singură frază. Personajul plat e recunoscut ori de câte ori apare în text, el produce propria lui atmosferă și impresionează dintr-o dată , cu toată forța, pe cititor ( Lică Sămădăul din nuvela psihologică Moara cu noroc de Ioan Slavici ).

► personaje rotunde sau multidimensionale. Acest tip de personaj este , de obicei, personaj principal are abilitatea de a surprinde cititorul în mod convingător, este imprevizibil și devine memorabil prin gesturile și reacțiile sale.

h) după capacitatea de a reprezenta realitatea, pot exista:

► personaje îndemn ( precum soacra lui Ghiță din nuvela psihologică „Moara cu noroc”de Ioan Slavici) / personaje refuz ( Titi Tulea , Aglae Tulea din romanul realist „ Enigma Otiliei” de George Călinescu)

i ) după criteriul etic, personajele pot fi:

► personaje pozitive( Vitoria Lipan, Minodora din romanul „Baltagul” de Mihail Sadoveanu)/ personaje negative( Ilie Cuțui, Calistrat Bogza – ucigașii lui Nechifor Lipan)

21

III. Locul și rolul personajului în programa școlarǎ și în manuale

Perspectiva curriculară a determinat regândirea programelor școlare… trecerea de la programe “analitice”…la programe școlare caracterizate prin centrarea demersurilor instructiv-educative pe obiective formative…

( Miron Ionescu – Instrucție și educație, 2003)

III.1 Personajul literar în programa de gimnaziu

În programele școlare de limba și literatura românǎ, la ciclul gimnazial, textul epic și studiul acestuia ocupǎ o poziție privilegiatǎ, fiind întâlnite aspecte ale epicului la toate cele trei segmente: Lectura, Practica rațională și funcțională a limbii, Elemente de construcție a comunicării.

Făcând o ”radiografie” documentelor amintite la nivelul fiecǎrei clase, se observă că elementele specifice epicului (structurǎ , cronotop, autor, narator, personaj, tipar narativ etc.) sunt prezentate progresiv, ținându-se cont de principiul didactic al stimulării și dezvoltării motivației pentru învățare și cel al accesibilității.

La clasa a V-a, la segmentul lectura, programa prevede distincția dintre realitate și ficțiune și familiarizarea cu câteva elemente specific genului epic: personajul ( cine participă la acțiune), evidențiind portretul personajului literar ( portretul fizic și portretul moral al acestuia). Totodatǎ sunt incluse și modurile de expunere, iar în cadrul operei literare în proză se remarcă speciile literare obligatorii: schița și basmul , specii care permit analiza personajului literar. La nivelul urmǎtor, textul, sunt sugerate pentru studiu atât texte epice populare, cât și culte, iar comunicarea scrisǎ, respectiv

22

atât texte epice populare, cât și culte, iar comunicarea scrisǎ, respectiv scrierea despre textul literar, vine cu indicația de a se face aprecieri personale referitoare la personajele studiate.

La clasa a VI-a, teoria literarǎ prevede identificarea problemei principale abordate într-un text literar, iar la textul narativ se cere identificarea acțiunii și a participanților la acțiune. Caracteristicile operelor epice ( în proză sau în versuri) : narațiunea la persoana a III-a și la persoana I, subiectul operei literare, momentele subiectului, timp și spațiu, autor, narator , personaj parcurse în clasa a V-a se reactualizeazǎ și se introduce în cadrul descrierii , portretul literar. La funcțiile dialogului , programa prevede dialogul ca mijloc de caracterizare a personajelor .

La clasa a VII-a, se introduce în cadrul receptării mesajului scris distincția între structura textelor lirice și epice, iar la recunoașterea modalităților specifice de organizare a textului epic, pe lângă elemente precum timp, spațiu sunt prevăzute modalitățile de caracterizare a personajelor. Tot la aria Lectura se indică nuvela ca specie epică obligatorie. Secvența a doua a programei indică pe lângă interpretarea titlului operei literare și caracterizarea personajului.

Programa recomandă, la clasa a VIII-a, la teoria literară structurarea operei literare și propune spre actualizare cunoștințele referitoare la structura textelor narative amintind logica acțiunii, timpul, spațiul narațiunii, iar ca element de noutate este introdus raportul dintre personaje și caracterizarea complexă a personajelor. Speciile literare epice obligatorii la clasa a VIII-a sunt balada populară și romanul, ambele specii permițând formarea unor cunoștințe procedurale și capacițăți importante referitoare la personajul literar. Textul și scrierea despre textul literar vizeazǎ atât analiza fragmentarǎ, cât și integralǎ a unui text epic și realizarea unor eseuri de tip argumentativ pentru încadrarea în gen și specie a unor opere literare studiate.

Așa cum reiese din prezentarea realizată mai sus, procesul de formare a noțiunilor de teoria literaturii care vizeazǎ textul epic se realizeazǎ treptat, pe baza sistemului linear, îmbinat cu sistemul concentric. O noțiune este definitǎ într-un anume context didactic și apoi este reluatǎ, adâncindu-se prin alte concretizǎri, în funcție de textul supus studiului.

23

Se impun atenției urmǎtoarele constatǎri:

Familiarizarea cu noțiunile de teorie a literaturii poate oferi mijloace adecvate de înțelegere și abordare a textului literar. Ca atare, selecția textelor literare propuse de programele școlare trebuie realizatǎ în funcție de specia literarǎ respectivǎ, de calitǎțile artistice ale textului literar și de posibilitatea de interpretare a textului, inclusiv din punctul de vedere al noțiunilor de teorie a literaturii.

Aceste noțiuni de teorie a literaturii au o valoare pregǎtitoare pentru studiul tematic al textelor literare din clasa a IX-a și, în perspectivǎ, pentru liceu. Recomandǎrile merg acum pe studierea unor grupaje tematice, urmǎrind tratarea diferitǎ a unor teme literare din punctul de vedere al concepțiilor și al atitudinilor exprimate, al modalitǎților de expresie și al reacțiilor pe care textele le provoacǎ cititorilor.

III.2 Personajul literar în manualele de gimnaziu

Elevul de gimnaziu, în mod deosebit cel din clasa a V-a, este stăpânit de curiozitate dar , în același timp de o nerăbdare, firească vârstei, de a impresiona. Un fenomen caracteristic pentru acești mici descoperitori de literatură este simplificarea, schematismul, rezumatele care debutează cu formula bine asimilată în clasele primare „ În această poveste este vorba…“, sau în cazul exercițiilor creatoare „Era o zi frumoasă de vară când eu și fratele meu…“. Nedumerirea apare în momentele în care sunt îndrumați spre alte metode de abordare a textelor literare, mai elaborate și care permit înlocuirea răspunsului unic, „potențând misterul“. De fiecare dată, cu fiecare generație, mi se cere o soluție unică, un răspuns clar, personajul trebuie să fie într-un anume mod, nu este loc pentru nuanțe, nu poate fi vorba de interpretarea interpretării, cu atât mai puțin nu este loc pentru incertitudini, predomină întrebarea „Și noi, ce să scriem?“ Nedumerirea se schimbă în nemulțumire când amânăm verbul a scrie pentru a gândi și a crea. Resentimentele dispar în urma unor revelații dublate de entuziasmul de a continua în același fel.

Aceste constatări personale au rolul de a sublinia dificultatea profesorului de limba română în abordarea textului literar la clasele gimnaziale. Elevul din clasa a V-a, obișnuit

24

cu confuzia naratorului cu autorul, spre exemplu, este nevoit ca într-un timp foarte scurt să asimileze și să stăpânească noțiuni abstracte de teorie literară.

În manualul de clasa a V-a , editura Humanitas Educațional,18 primul text epic „ Cele dintâi lecturi” de Mircea Eliade propune un personaj –narator, înainte de a se face distincția dintre narator și autor, se identifică în acest caz, fiind vorba de o pagină de jurnal, autorul cu personajul . Dificultatea apare în momentul în care distincția autor/ narator trebuie sesizată, în „Amintiri din copilărie“ de Ion Creangă, spre exemplu.

Epicul în versuri, prezent la Fragmentul de text propune un personaj „Grăsuț, curat, atrăgător…“, Apolodor din textul „ Cărțile cu Apolodor“ de Gellu Naum a cărui destin impresionează și motivează lectura integrală a operei. Prezența acestui personaj este oportună deoarece i se poate întocmi atât portretul fizic cât și portretul moral, impresionând prin latura sentimentală.

Pe aceeași coordonată se află și personajul tragic din textul narativ „Căprioara“ de Emil Gârleanu. Deși este un personaj monologic, „reprezentând o piesă dintr-un ansamblu – ansamblu eroic“19, Căprioara impresionează puternic. Ea este un personaj tipic deoarece funcționează pe principiul metonimiei reprezentând categoria celor care se sacrifică . Căprioara este personajul plat, static, stereotip întrucât întruchipează binele prin iubirea față de iedul său, iar acest aspect rămâne definitoriu pentru sensibilitatea elevilor din clasa a V-a. Un interes deosebit în evoluția studiului personajului literar se acordă fragmentului „La cireșe“ din „Amintiri din copilărie“ de Ion Creangă. Acest text, plasat în unitatea didactică Autor. Narator. Personaj ar permite disocierea clară dintre cele trei instanțe ale textului literar, însă, aflate sub semnul unei false egalități , cele trei instanțe narative sunt ușor confundabile mai ales prin eroarea din manual conform căreia „Mătușa Mărioara îl fugărește multă vreme pe Ion“20 și nu pe Nică , așa cum se încearcă teoretic a se disocia personajul de autor. Din perspectiva elevului de gimnaziu se remarcă un personaj vioi, amuzant, dar, din păcate ,

18Alexandru Crișan, Sofia Dobra, Florentina Sâmihăian, Limba română, manual pentru clasa a V-a editura Humanitas Educațional, București, 2009

19Vasile Popovici, op. cit. pag. 225

20 Limba Română, manual pentru clasa a V-a, op. cit. pag. 141

25

victima unei mătuși răutăcioase și a unor părinți prea duri (Codruța).

Bine receptat de către majoritatea elevilor este personajul Ionel Popescu din schița Vizită… de Ion Luca Caragiale. Deși este un personaj monologic, plat, tipic pentru categoria răsfățatului, Ionel poate fi caracterizat din mai multe perspective : a naratorului, a mamei, a jupânesei urmărind itemii propuși de autorii manualului. Comportamentul personajului este de cele mai multe ori sancționat, însă, în mod paradoxal, pentru vârsta lectorilor, acesta este și scuzat, iar argumentele pot fi convingătoare.

Unitatea aVIII-a intitulată Portretul literar propune prin fragmentul de text „Mihai Viteazul” de Nicolae Bălcescu tot un personaj – simbol, caracterizat prin virtutea specifică domnitorilor, iar prin caracterul referențial imprimă veridicitate textului. Se face distincția între portretul fizic și cel moral , iar ca modalități de realizare a portretului se indică portretul de tip gros-plan și portretul sumar numit schiță sau crochiu.

Următoarele personaje introduse de autorii manualului sunt personajele din basm și legendă, Prâslea cel voinic și Dragoș-Vodă, ambele personaje – simbolice, alegorice potrivite pentru ilustrarea unor trăsături specifice eroului la care ne vom referi în capitolul următor.

O cauzǎ a dificultǎților întâmpinate de elevii din clasa a V-a în studiul literaturii, în general, și în studiul epicului, în special, este, spun eu, aceea a asaltului de teorie și definiții pe lângă aspectele teoretice abstracte de la limbă și comunicare. Astfel, dacǎ pânǎ la încheierea ciclului primar se urmǎrește formarea unor deprinderi de lecturǎ corectǎ, de înțelegere minimalǎ a textelor, de înțelegere și de explicare dupǎ puterile lor, a semnificațiilor unor structuri numite “expresii frumoase”, dintr-o datǎ la intrarea în clasa a V-a, elevii sunt puși în fața a numeroase teorii și definiții academice care îi înhibǎ și-i îndepǎrteazǎ afectiv de universul textului. Fǎcându-i sǎ înțeleagǎ cǎ literatura înseamnǎ îmbinarea într-un joc fascinant a cuvintelor și a imaginilor, am putea asimila chiar și noțiunile de teorie literarǎ.

La clasa a VI-a, în manualul Editurii All, autori Anca Șerban, Sergiu Șerban, personajul literar este cuprins în patru specii ale epicului: schița, balada populară, fabula și

26

nuvela istorică. Schița este D-l Goe de I. L. Caragiale, un text agreat care stârnește entuziasmul și cu ajutorul căruia se poate propune un moment introspectiv.Personajul schiței , fie că este vorba despre Goe sau Ionel, este abordabil din perspective diferite și prin diverși organizatori grafici pe care îi voi indica în capitolele următoare.Ceea ce este nou în acest segment este prezența dialogului ca mijloc de caracterizare a personajelor.

Prin studiul acestui text se pot introduce ușor mijloacele de caracterizare a personajului. În mod indirect reies trăsături precum infatuarea, și incultura personajelor când abordează „discuții filologice” referitoare la forma corectă a cuvântului marinar. Alte trăsături ale personajului precum infantilismul, impertinența, insensibilitatea, reies tot indirect, pe când vestimentația protagonistului este prezentattă în mod direct .

Nuvela indicată în acest manual este „Sobieski și românii” de Costache Negruzzi, nuvela istorică prin care se pot introduce valori umane precum demnitatea, curajul, iubirea pentru patrie, respectul, înțelepciunea vârstei, diplomația, eroismul, devotamentul față de neam etc. Din punctul de vedere al personajului literar , se poate introduce personajul colectiv: oastea poloneză prezentată în mod direct prin concentrarea detaliilor „ această oaste, în stare așa de ticăloșită”. În opoziție cu acest personaj colectiv este prezentat grupul plăieșilor călăuziți de aceleași sentimente. Din cele două personaje colective se desprind individualități nominalizate sau nu, care acționează unitar.

Prin balada populară „Toma Alimoș”, elevii cunosc un personaj exemplar, un erou de baladă care impresionează îndeosebi prin capacitatea de a stăpâni natura „ Codrul se cutremura” se introduce caracterizarea personajelor prin procedeul antitezei. Profesorul are posibilitatea de a introduce antiteza și hiperbola ca modalităti de portretizare a personajelor nu doar figuri de stil specifice genului liric.Aceste procedee de caracterizare pot fi aplicate și la caracterizarea personajelor din fabulă, autorii manualului propunând „Câinele și cățelul” de Grigore Alexandrescu.

Manualul pentru clasa a VI-a, Editura Didactică și Pedagogică, R.A. , autori Elena Mazilu – Ionescu și Valentin Jercea păstrează nuvela istorică „ Sobieski și românii” de Costache Negruzzi, schița „ D-l Goe” de I. L. Caragiale, schimbă textul fabulei cu „Bivolul și Coțofana” de George Topârceanu și operează distincția persoană/ personalitate/ personaj prin textele istorice din „ Letopisețul Țării Moldovei” de Grigore

27

Ureche și „ Frații Jderi” de Mihail Sadoveanu, ambele fragmente conținând portretul lui Stefan cel Mare. Balada populară istorică „ Constantin Brâncovanul” readuce în discuție dihotomia personaj pozitiv/ personaj negativ, precum și personajele cu calități excepționale.

În manualul de clasa a VI-a, editura All, autori Andra Vasilescu, Adela Rogojinaru, Mircea Vasilescu, epicul, respectiv personajul literar este reprezentat foarte clar prin cele patru specii prezente în toate manualele: schița “ D-l Goe” de I. L. Caragiale, balada populară “ Toma Alimoș”, fabula “ Câinele și cățelul “ de Grigore Alexandrescu, iar la nuvelă sunt prezentate fragmente din opera “Hagi-Tudose“ de Barbu Stefănescu Delavrancea.

Manualul pentru clasa a VII-a , editura Humanitas Educațional21, prevede la studiul textului epic specii precum povestirea, poemul, balada cultă și nuvela. Povestirea „Iapa lui Vodă“ din volumul „Hanu Ancuței“ de Mihail Sadoveanu surprinde personajul – liant – narator (Comisul Ioniță și fermecătoarea hangiță, Ancuța, personaje comune tuturor povestirilor), personajul – simbol al acelor locuri legendare și introduce suprapersonajul – hanul.Textul literar „Florin scrie un roman“ de Mircea Cărtărescu ilustrează o dublăpovestire în ramă, fiind construit într-o manieră cu totul nouă în literatura română, accentul fiind pus pe legătura dintre realitate și ficțiune. Totodată, acest text inedit stabilește lămuritor conceptele de personaj, narator și autor și rolul acestora în cadrul unei opere literare.Unitatea textului este dată de numele asemănătoare ale personajelor celor trei povestiri: Florea – Florin – Florescu; Anița –Ana; Gealatu – Călăul. Ele reprezintă ipostaze diferite ale aceluiași personaj, încadrat în altă epocă și, implicit, în alte situații, dar se aseamănă din punctul de vedere al caracterului. Impresionant este, pentru caracterizarea personajului literar, poemul de dragoste „ Călin (file din poveste)“ de Mihai Eminescu deoarece se poate contura portretul moral al fetei de împărat pornind de la trăsăturile fizice ale acesteia, iar îmbinarea figurilor de stil cu imaginile artistice în portretizarea personajelor de basm reprezintă o oportunitate de a sublinia raportul realitate – ficțiune.

21 Alexandru Crișan, Sofia Dobra, Florentina Sâmihăian, Limba română, manual pentru clasa a VII-a editura Humanitas Educațional, București, 2009

28

Studiind nuvela „Două loturi” de Ion Luca Caragiale, elevul de gimnaziu are ocazia să schimbe traiectoria dinspre componenta verbală a comunicării înspre componenta nonverbală 22 deoarece personajul Lefter Popescu poate fi văzut și în afara dimensiunii lingvistice, textuale sau discursive; personajul caragialian alătură elemente chinestetice, detalii de poziție, aspect exterior și modalitatea de raportare la spațiu. Prezența numelui generic al personajului indică ,în mod evident , categoria în care se încadrează simbolizând destinul său de om fără noroc la bani, condamnat la lipsuri financiare, neputincios să-și schimbe în vreun fel soarta umilă. Comicul este ilustrat prin numele străzilor și al personajelor – comicul de nume – , prin comicul de situatii în care sunt puși eroii, precum și prin limbajul acestora – comicul de limbaj -, sugestiv pentru comicul de caracter.

Manualul pentru clasa a VIII-a , editura Humanitas Educațional23reia speciile epice studiate în anii anteriori, introducând prin studiul baladei populare „Miorița“ personajul anaforic, mitic, memorabil pentru elevul de gimnaziu prin atitudinea sa superioară, prin înțelepciunea populară a acceptării morții ca pe un final firesc al vieții umane.Ideea este reiterată și reinterpretată în romanul „Baltagul“ de Mihail Sadoveanu . Ceea ce rămâne în memoria elevului de clasa a VIII-a este dârzenia, ambiția imcomensurabilă a muntencei de a împlini actul justițiar al pedepsirii vinovaților, dar și personajul masculin Gheorghiță cu care se pot identifica din mai multe puncte de vedere.

Elevul de gimnaziu are oportunitatea abia în clasa a VIII-a de a se familiariza cu personajul dramatic, autorii manualului în discuție propunând comedia „ O scrisoare pierdută“ de Ion Luca Caragiale. Principalul mijloc de construire a personajelor dramatice este comicul , variat ca manifestare: comicul de situație, comicul de caracter, comicul de limbaj, comicul de nume etc.

Manualele de gimnaziu nu promovează suficient lectura critică, cititorul, elevul și profesorul nu au libertatea să-și formeze propriul punct de vedere decât parțial, itemii prezenți în aceste manuale, indiferent de editură, supun elevul unui proces de memorare și

22Alina Pamfil, Limba și literatura română în gimnaziu. Structuri didactice deschise, ediția a II-a, editura Paralela 45, 2004, pagina 84

23 Alexandru Crișan, Sofia Dobra, Florentina Sâmihăian, Limba română, manual pentru clasa a VIII-a editura Humanitas Educațional, București, 2009

29

foarte puțin de creație. Totuși, manualele editurii Humanitas Educațional, mai propun exerciții creatoare la nivelul personajului literar, însă prea puține.

În cadrul manualelor prezentate anterior, personajul literar este bine reprezentat, însă nu se urmărește evoluția acestuia din antichitate până în prezent. Elevul de gimnaziu nu are o percepție generală asupra evoluției personajului deoarece itemii propuși nu conectează literatura la viața reală, acesta nu este pus foarte des în sitații concrete care să-i actualizeze experiențele. Un alt inconvenient ar fi faptul că literatura nu este studiată în raport cu celelalte arte, exercițiile propuse nu conectează literatura , personajele literare la existența reală a elevilor. Itemii sunt numeroși, derutanți, nu concentrează esențialul. Un alt aspect neplăcut este absența itemilor care stimulează gândirea critică. Nu întâlnim situații în care elevii sunt puși să analizeze, să compare, să interpreteze din perspectivă proprie două personaje, spre exemplu.Trimiterile la analiza numelui personajelor sunt puține, lipsește legătura dintre literatura română și literatura universală, cu mici excepții.

Pe de altă parte, manualele de gimnaziu cu excepția celui pentru clasa a VI-a, editura All, propun analiza personajului literar prin raportare la timp, spațiu, moravuri, valori și atitudini, nu îl scot din context, ci prin itemii structurați logic înlesnesc realizarea portretului personajului literar.

30

Modalitǎți de receptare a personajului literar

În societatea actuală, ultramodernă, cu atâtea mijloace de informare accesibile tuturor și diverse modalități de valorificare a timpului liber, cartea riscă să devină un obiect de decor în bibliotecile părinților, ai căror copii aleg, de fiecare dată, să facă altceva decât să citească. E nevoie de multă diplomație din partea părinților și măiestrie didactică din partea profesorilor pentru a-l determina pe elev să lectureze o carte bună. Bineînțeles că recomandările merg întotdeauna spre texte epice atractive, dinamice cu personaje memorabile. Elevii de gimnaziu percep întâlnirea cu personajul literar drept o competiție, bucurându-se uneori că sunt mai cuminți decât Ionel sau Goe, că pățaniile lui Nică nu i-au afectat personal etc. Formele de bucurie 21pe care le face posibile textul epic sunt:

a) bucuria de a cunoaște , de a explora noi teritorii: călătorie esențială ce prelungește și complinește experiența limitată pe care o permite realul; călătorie cu riscuri și costuri puține, ce oferă șansa unor întregiri; b) bucuria de a vedea confirmate adevăruri cunoscute sau abia întrezărite, de a găsi exprimate, cu claritate, gânduri vagi sau sentimente confuze; c) bucuria de a compensa dezacordul cu lumea exterioară; de a-l uita prin cufundarea într-un univers diferit sau de a găsi soluții corective prin consultarea acestor lumi. Forța modelatoare a epicului și a personajului literar asupra elevilor de gimnaziu constă în accesibilitatea discursului dar și în dispoziția empatică a lectorului.

Revenind la receptarea personajului literar, acesta este de cele mai multe ori abordat schematic. Din punct de vedere didactic, se remarcă analiza mai mult psihologică a personajului, ignorându-se funcția discursivă și dimensiunea estetică a acestuia. De cele mai multe ori, analiza / studiul personajului literar în lecțiile tradiționale se rezumă la o caracterizare succintă ce constă în evidențierea trăsăturilor fizice și morale cu precizarea modalităților de caracterizare: directă – făcută de narator sau de alte personaje, autocaracterizare; caracterizare indirectă prin încadrarea în mediul social, fapte, gânduri, relațiile cu celelalte personaje, nume, punerea în situații limită, vestimentație, portret fizic, portret moral etc.

Ca suport pentru caracterizarea personajului, găsesc oportune procedeele de

21Alina Pamfil, Limba și literatura română în gimnaziu .Structuri didactice deschise, ediția a II-a, editura Paralela 45, 2004, pagina 150

31

individualizare ( desemnarea, calificarea , prezentarea) descrise de Alina Pamfil în Limba și literatura română în gimnaziu. Structuri didactice deschise22.

Desemnarea se realizează prin nume sau prin apelativele naratorului. Numele poate fi prima modalitate de caracterizare a personajului sau poate oferi indici despre categoria estetică în care se înscrie textul.

Prin calificare se realizează portretul fizic și moral al personajului. Aspectele care lipsesc din text, blancurile textuale / zonele de indeterminare , pot fi mai importante decât informațiile dezvăluite de autor minusuri de informație pot constitui plusuri de semnificație23.

Prezentarea constă în informațiile oferite direct de către narator, de alte personaje sau prin autocaracterizare. În demersurile didactice de caracterizare , în funcție de coordonatele fixate de D. Labouret și A. Meunier, se pot utiliza trei axe reprezentate de întrebările: Cine este personajul? Cum este prezentat personajul? Ce face personajul?

Pentru proza de largă respirație, cea care lasă să se vadă , dincolo de acțiune, rosturile și judecătorii ei, autoarea recomandă modelul structurat de A. J. Greimas ce vizează rolurile personajelor. Forțele în acțiune (actanții) gravitează în jurul următoarelor axe:

1. axa voinței și a dorinței ce reunește Subiectul și Obiectul, Adjuvantul și Opozantul;

2.axa cunoașterii sau a comunicării, ce reunește Destinatorul și Destinatarul, forțe ce determină acțiunea subiectului și recunosc sau sancționează rezultatele căutării.

Putem spune că prin intermediul caracterizării personajelor literare, elevii își revizuiesc propriul caracter, își dezvoltă calitățile , își recunosc defectele. Cunoscând mai multe tipuri umane, ei încearcă să semene unora, evitând, totuși greșelile. Văzând lumea prin intermediul personajelor, cunoscând calitățile morale pe care nu le-a întâlnit în lumea reală, elevul își formează o viziune mai amplă asupra lumii și psihologiei omului în general și asupra lui însuși. Prezentarea unui personaj literar este un demers complex, a cărui reușită trebuie corelată cu însușirea corectă a unor noțiuni de teorie literară specific. Dincolo de aplicarea în redactarea unei caracterizări a noțiunilor teoretice, ar trebui să se regăsească un punct de vedere subiectiv în care să domine originalitatea și creativitatea.

22 Alina Pamfil, op. cit. pag.160- 162

23Alina Pamfil, „Problematica personajului; o transpunere didactică” în Perspective,

numărul 2 (13) /2006,pag. 12

32

Prea stresați de baremul de notare, elevii din clasele gimnaziale redactează lucrări riguroase, în care criteriile de caracterizare sunt urmărite cu o precizie aproape matematică… și cam atât. Personajul literar este un model ( pozitiv sau, din contră, ce trebuie ignorat) , este o instanță narativă ce refuză unele cadrări rigide, de aceea mi-am propus un demers atipic, adică prezentarea și analiza speciilor epice și dramatice studiate în clasele gimnaziale (schița, basmul, fabula,legenda, balada, poemul, povestirea, nuvela, romanul și comedia) urmărind în fiecare evoluția personajului urmând o grilă constantă de interpretare care să vizeze: aspectul moral / psihologic (raportul dintre personaj și el însuși); perspectiva sociologică (raportul personaj / societate) ; perspectiva estetică (raportul realitate /convenție literară).

IV. 1 Personajul din schiță

În schițele sale, Caragiale creează o galerie de tipuri umane reprezentative care străbat epocile ancorându-se, prin genialitatea autorului, în prezentul etern. Elevii de gimnaziu au privilegiul de a face cunoștință cu două personaje emblematice care ilustrează tipul copilului răsfățat și prost educat: Goe și Ionel Popescu din schițele D-l Goe și Vizită… Cele două personaje sunt portretizate succint, întrucât, în schiță, se relatează o singură întâmplare semnificativă din existența lor. Acțiunea din schiță se petrece într-un interval de timp scurt, cel mult o zi, și într-un spațiu restâns.

În schița “ Vizită…”, din volumul “Momente și schițe”( 1901), Caragiale ridiculizează prostia și snobismul familiilor burgheze, trăsături care au ca rezultat eșecul evident în educația copiilor proprii.

Ionel Popescu este personajul principal, static, monologic, “un copilaș foarte drăguț de vreo opt anișori” 24( cum îl vede naratorul înainte de a intra în contact direct cu acesta ).

Din punct de vedere social , personajul Ionel face parte dintr-o familie burgheză bogată, care afișează ostentativ o preocupare specială pentru educația odraslei;

naratorul îi face o vizită doamnei Popescu, cu prilejul onomasticii fiului său, căruia-i aduce în dar o minge “foarte mare de cauciuc și foarte elastică”

doamna Popescu se scuză că nu a putut participa la petreceri, întrucât a trebuit să supravegheze îndeaproape educația fiului ei (detaliu semnificativ în economia schiței), ceea ce i-a ocupat tot timpul, mai ales că mama “nu vrea să-l lase fără educație”.

24 I.L. Caragiale,Momente, schițe, notițe critice, Editura Minerva, București, 1983, pag. 396

33

Statutul psihologic al personajului se conturează prin interacțiunea cu servitoarea care cere ajutorul mamei pentru că Ionel, neastâmpărat, este gata să răstoarne mașina de spirt cu care jupâneasa făcea cafea. Mama este încântată de zburdalnicul copil și-l caracterizează direct ”nu știi ce ștrengar se face… și deștept”. Neascultător, Ionel răspunde cu întârziere apelurilor mamei, care însă îl sărută ”dulce pe maiorașul, îl scuipă să nu-l deoache”. Sărbătoritul dovedește lipsă de respect și față de narator, deoarece

face – în prezența musafirului – o gălăgie infernală cu trâmbița și toba pe care le alesese dintr-o grămadă de jucării împrăștiate “pe două mese, pe canapea, pe foteluri și pe jos” ceea ce dovedește și faptul că era dezordonat. Obișnuit să facă numai ce dorește, maiorașul devine agresiv, se repede cu sabia scoasă asupra jupânesei care tocmai aducea cafelele și, dând “un răcnet de asalt” o lovește pe mamă sub ochiul drept, deoarece aceasta intervenise cu imprudență “în război”. Ca și în cazul cu mașina de gătit, copilul este repede iertat, mama cerându-i drept “pedeapsă” un sărut. Ionel este încurajat de mamă , admirativ, să fumeze. Încercarea naratorului de a-l lămuri că “tutunul e otravă…”se soldează cu o atitudine tăioasă și obraznică din partea acestuia. Lipsa de politețe a băiatului nu o deranjează pe mamă, ci, plină de admirație, “îl scuipă, să nu-l deoache”, fascinată de alura lui de “om mare” care fumează țigara “ până la carton”.

Agitat și nestăpânit, Ionel se repede impetuos la mingea primită în dar, o trântește cu putere și aceasta sare direct în brațul musafirului, care tocmai ducea la gură ceașca de cafea. Fiind fierbinte, cafeaua îl opărește și-i pătează pantalonii “de vizită, culoarea oului de rață”. Efectul nociv al țigării nu întârzie să apară și copilului i se face rău, devine alb la față , “ cu ochii pierduți și cu drăgălașa lui figură strâmbată”, apoi leșină spre disperarea mamei care își smulge părul de teamă că “ moare copilul”. Musafirul sare în ajutor, îl stropește cu apă și “ scumpul ei maior” își vine în fire.

Când ajunge acasă, naratorul descoperă alte trăsături ale lui Ionel: răutatea și impertinența, deoarece constată că șoșonii săi erau plini de dulceață și înțelege de ce maiorul ieșise la un moment dat cu cheseaua în vestibul.

Din perspectivă estetică se remarcă lipsa de bun simț și de educație a personajului, dovedite prin toate manifestările copilului, inclusiv prin lipsa normelor elementare de conduită: mănâncă dulceață direct din chesea, se servește, fără să ceară permisiunea , din țigaretele musafirului și chiar îi cere cu impertinență acestuia, foc. Comportamentul deplorabil al fiului o amuză nespus pe doamna Popescu, admirația ei fiind de-a dreptul entuziasmantă: “Scuipă-l, să nu mi-l deochi!”

34

Lipsa de inteligență a copilului reiese nu numai prin felul stupid în care se joacă, ci și prin modul de a vorbi, replicile sale fiind doar în număr de patru: “- Maior!..”, „ – Înainte marș!”, „ – Da tu de ce tragi?”, „Vin acu!” și acelea lipsite de noimă.

Relația lui Ionel cu celelalte personaje reliefează alte caracteristici sugestive pentru evidenta lipsă de educație. Cu totul inconștientă de nivelul mental al fiului, d-na Popescu îl consideră deștept, iar comportamentul lui agitat este calificat ca unul de ștrengar.

Din perspectiva acțiunii, textul lui Caragiale prezintă un singur protagonist , intriga este ambiguă, nefiind precizață cu exactitate cauza care declanșează comportamentul neadecvat al maiorașului. Poate fi pretextul intrigii, mingea „ foarte mare de cauciuc și foarte elastică” adusă de musafir. Întâmplarea povestită – vizita făcută de narator doamnei Maria Popescu se poate concentra în câteva momente : discuția cu doamna Popescu, conflictul cu slujnica, distracția cu toba și trâmbița, atacul, fumatul, trântirea mingii și leșinul îi oferă autorului ocazia de a reliefa personajele – Ionel, doamna Popescu, slujnica, naratorul.

Analizând, la clasă, personajul din schiță după modelul formalizat de D. Labouret și A. Meunier, am obținut următoarele constatări: personajul desemnat prin numele Ionel intră în categoria mediocrilor caragialieni, alături de Mache, Lache sau Dandanache. Apelativele utilizate inițial de narator se schimbă pe măsură ce se derulează faptele copilului. Simpatia inițială, sugerată prin diminutivele „ copilaș”, ”băiețelul”,„ maiorașul” se estompează, iar personajul este numit „ maiorul”, sau „domnul maior”.

Procedeele de calificare indică un personaj al cărui portret fizic este abia schițat ”un copilaș foarte drăguț de vreo opt anișori”, „îmbrăcat ca maior de roșiori în uniformă de mare ținută”. Profilul moral desprins din atitudini, gânduri, gesturi dezvăluie un copil neascultător, lipsit de respect, dezordonat, agresiv, agitat și nestăpânit. Profilul social evidențiază familia din care provine Ionel, o familie înstărită, cu o mamă incapabilă să-i facă o educație solidă, singura metodă considerată eficientă fiind întrebarea stupidă și ridicolă: „ Vrei să moară mama?” Tot la acest nivel se evidențiază importanța blancurilor textuale a acelor minusuri de informație care devin plusuri de semnificație. Cu fiecare

35

generație, asist la condamnarea tatălui lui Ionel – moment introspectiv ce permite revelația constatării absenței propriului tată și la „penalizarea acestuia”; se evidențiază, de asemenea, aspectele legate de absența detaliilor fizice care devin semnificative din perspectiva extinderii și generalizării personajului în majoritatea familiilor burgheze din secolul trecut și respectiv familiilor înstărite din societatea actuală..

Modalitățile de prezentare , căile prin care parvin informațiile despre personaje, fac și ele obiectul caracterizării25. Încă de la începutul schiței, Ionel este caracterizat în mod direct de către narator care-i realizează portretul fizic prin descriere, pentru ca apoi trăsăturile sale de caracter să reiasă în mod indirect – procedee ilustrate anterior.

Celor trei axe reprezentate de întrebările : Cine este personajul? Cum este prezentat personajul? Ce face personajul? le-am adăugat o altă întrebare Cum mă raportez la personaj? Și am dezvoltat acest aspect într-un chestionar aplicat la clasa a V-a A.

Scopul chestionarului a fost: 1. Să identific impresia sinceră a elevilor referitor la personajele schiței; 2. Să surprind în ce măsură universul literaturii le modelează personalitatea.

Grupul țintă: elevii clasei a V-a A ( colectiv format din 20 de elevi : 14 băieți poznași și 6 fete ). Întrebările și intențiile urmărite:

Ce te-a impresionat în textul „Vizită…” de I. L.Caragiale? De ce?

Prezintă , în câteva cuvinte, personajele schiței în funcție de importanța lor în operă.

Care este personajul tău preferat din schița studiată ? De ce?

Enumeră trei trăsături morale ale personajului principal.

Completează următoarele enunțuri: Mă identific / nu mă identific cu personajul ……… din schița „Vizită…” deoarece ……………..

Care sunt , în opinia ta, greșelile cele mai grave pe care le comite Ionel?

Adresează trei sfaturi doamnei Popescu.

Ce ai învățat din „pățaniile” lui Ionel?

Ai recomanda lectura acestei schițe prietenilor tăi ? De ce?

25 Alina Pamfil, Limba și literatura română în gimnaziu. Structuri didactice deschise, ediția a II-a, editura Paralela 45, 2004, pagina 161

36

Am optat pentru întrebări deschise din dorința de a nu limita libertatea de exprimare a elevilor și de a putea surprinde cât mai exact din diversitatea, prospețimea și inocența opiniilor. Prin întrebările 1, 3, am urmărit să descopăr cu ce sistem de valori operează elevii când se referă la lumea cărții, care sunt lucrurile pe care le apreciază.

Prin întrebarea 6, am dorit să aflu care sunt aspectele care îi nemulțumesc. Prin celelalte întrebări am urmărit creativitatea elevilor dar și capacitatea lor de a selecta informațiile care îi avantajează în anumite situații.

Analiza răspunsurilor la acest „chestionar- test”

1. Ce te-a impresionat în textul „Vizită…” de I. L.Caragiale? De ce?

♦ 48% dintre elevi au fost impresionați de Ionel deoarece:

► din pățaniile lui putem învăța multe;

► „ nu am mai văzut un copil atât de mic care să fie atât de obraznic, iar mama să

nu-l certe” ( Raul)

► învățăm să ne comportăm mai bine , să nu fim ca el;

► „deși are doar 8 anișori este deștept” (Ionuț);

► „a leșinat după ce a fumat, nu l-a pedepsit mama sa , ci propriul corp”( Bianca);

► indiferent ce făcea, mama îl recompensa.

♦ 45% dintre elevi au fost impresionați de personajul-narator deoarece:

■ i-a ținut piept lui Ionel;

■ i-a făcut un cadou frumos lui Ionel;

■ este foarte răbdător cu maiorașul care-l deranjează foarte mult;

37

■ este foarte calm, deși Ionel i-a turnat cafea pe pantaloni;

■ a dovedit că este politicos venind în vizită la doamna Popescu;

■ l-a ajutat pe Ionel, când i-a fost rău, deși acesta fusese obraznic, rău și neastâmpărat;

■ nu s-a supărat, nici nu s-a enervat pe Ionel , deși comportamentul acestuia a fost intolerabil.

♦ doar 7% dintre respondenți au fost impresionați de doamna Popescu deoarece:

►este foarte tolerantă cu propriul copil;

► își iubește necondiționat copilul;

► îl pedepsește printr-un sărut pe Ionel.

În urma reprezentării grafice se poate remarca o diferență minimă între respondenții care au fost impresionați de personajul-narator și Ionel, semn că, deși Ionel are statutul răsfățatului, faptele sale sunt recognoscibile și acceptabile pe scară largă.

38

2. Prezintă , în câteva cuvinte, personajele schiței în funcție de importanța lor în operă.

Pe locul I a fost Ionel, perceput drept un băiat răsfățat, un neastâmpărat, rău, nepoliticos, drăguț, ștrengar, dezordonat, iresponsabil, nerespectuos, drăgălaș, neascultător, obraznic, agresiv, needucat.

Pe locul al doilea se află musafirul, personajul – narator considerat un om generos, blând, politicos, calm, nemulțumit de atitudinea lui Ionel,respectuos, elegant, serios, sociabil, cu inimă mare, iubitor, săritor, iertător.

Doamna Popescu este considerată o mamă tolerantă, pasivă, calmă, prea permisivă, îngăduitoare, nepăsătoare, bună, liniștită.

Servitoarea este considerată o doamnă bătrână, terorizată de comportamentul lui Ionel, grijulie, foarte bună la suflet, respectuoasă, harnică.

3. Care este personajul tău preferat din schița studiată ? De ce?

Majoritatea elevilor îl preferă pe musafir deoarece acesta l-a salvat pe Ionel când a leșinat, sau pentru că este calm, foarte politicos, nu agreează comportamentul lui Ionel, este cumsecade.

4. Enumeră trei trăsături morale ale personajului principal.

Trăsăturile morale cele mai frecvente: obrăznicia, lipsa educației, răutatea, agresivitatea.

Completează următoarele enunțuri: Mă identific / nu mă identific cu personajul ……… din schița „Vizită…” deoarece ……………..

Din cei 20 de elevi, doar doi elevi s-au identificat cu Ionel recunoscând faptul că uneori sunt neascultători, majoritatea au considerat că se aseamănă cu personajul-narator prin răbdare, inteligență și comportament altruist.

Care sunt , în opinia ta, greșelile cele mai grave pe care le comite Ionel?

39

Respondenții au penalizat, în primul rând, agresivitatea fizică și verbală a lui Ionel, apoi fumatul și dezordinea.

Adresează trei sfaturi doamnei Popescu.

La capitolul sfaturi primează: să nu mai fie atât de tolerantă; să-l trimită la școală; să nu-l mai alinte pe „ maioraș”; să-i interzică fumatul etc.

Ce ai învățat din „pățaniile” lui Ionel?

Majoritatea elevilor au învățat că fumatul nu este un obicei sănătos, că trebuie să fie politicoși și ordonați, că musafirii trebuie respectați.

Ai recomanda lectura acestei schițe prietenilor tăi ? De ce?

Recomandarea lecturii are drept scop evitarea comiterii acelorași greșeli, iar nerecomandarea acestei schițe are principala cauză influența nepotrivită, modelul negativ asupra cititorilor.

În urma aplicării acestui chestionar se poate evidenția valoarea educativă, forța modelatoare a literaturii și a personajului literar.

Un alt personaj memorabil caragialian este tânărul Goe, domnul Goe, personajul eponim din galeria copiilor răsfățați, lipsiți de educație.

Din punct de vedere social, cunoaștem statutul privilegiat al „ puișorului”, acesta făcând parte dintr-o familie burgheză din urbea X, în care centrul de interes îl

constituie educația copilului. Schița începe cu un element specific educației , recompensa oferită personajului principal cu scopul de a-i impulsiona strădania la

învățătură, de unde reiese lenea ca primă trăsătură de caracter: „ Ca să nu mai rămâie repetent și anul acesta.”26 Răsplata dată în avans copilului consta într-o călătorie la București, cu prilejul unei sărbători naționale, el fiind însoțit de „mam’mare, mamițica și tanti Mița”.27 Din vestimentația “marinerului “reiese starea materială bună a familiei sale, precum și lipsa de gust a damelor care se ocupă de creșterea băiatului. Goe “poartă un frumos costum de marinar, pălărie de paie, cu

26 I.L. Caragiale,Momente, schițe, notițe critice, Editura Minerva, București, 1983, pag. 227

27idem, pag. 227

40

inscripția pe pamblică Le Formidable și sub pamblică biletul de călătorie înfipt de tanti Mița , că așa țin bărbații biletul”. Ridicolul personajului reiese din contadicția dintre aparență și esență: Goe este numit “ tânărul”, dar este îmbrăcat ca un copil mic, într-un mod caraghios, deoarece costumul de marinar nu se potrivește nici cu

pălăria de paie și nici cu scopul și destinația călătoriei. Incompletitudinile legate de fizionomia sa ca și originea în urbea X reliefează intenția naratorului de a crea un personaj reprezentativ pentru tipul copilului răsfățat și prost crescut, care poate exista oricând și oriunde în lume.

Prin caracterizarea indirectă i se conturează puișorului portretul moral. În latura sa psihologică primează nerăbdarea în așteptarea trenului, el vorbește “încruntat” și “pe un ton de comandă”, fiind obișnuit să le poruncească damelor, iar acestea să-i îndeplinească orice dorință. Infatuarea, dublată de incultură, se evidențiază indirect atunci când în urma discuțiilor dintre cele două cucoane în legătură cu forma corectă a cuvântului “marinar”, Goe intervine decisiv calificându-le cu apelativul “proaste”și conchide că se zice “mariner”.

Lipsa de respect, dovedită pe peronul gării, evoluează în obrăznicie atunci când , în tren , un călător îl sfătuiește să nu scoată capul pe fereastră. Goe îi răspunde impertinent: ” – Ce treabă ai tu, urâtule?, apoi se strâmbă la el. Apelativul utilizat și schimonoselile demonstrează indirect infantilismul domnului Goe, care se comport ca un copilaș, în ciuda faptului că era elev. Pălăria zboară pe fereastră împreună cu biletul de călătorie, dar cucoanele consider că băiatul n-are nicio vină și că nu e treaba “urâtului”, relevând metode eronate pe care le aplică “damele” în educația băiatului. Alintat peste măsură, Goe începe să urle când se lovește cu nasul de clanța ușii, așa că damele îl sărută dulce și-I așază pe cap “un beret tot din uniforma canonierii Le Formidable”, apoi “scuipându-l să nu-l deoache” îl sărută din nou ”dulce”. Întrucât bunica îndrăznise să-l dojenească pentru că pierduse biletul, Goe se bosumflă și la întrebarea acesteia “ – Să moară mam’mare?” el răspunde impertinent și răutăcios” – Să moară!” ceea ce dovedește răsfăț și insensibilitate. Metodele educative ale familiei sunt defectuoase, ridicole și de aceea ineficiente. Tânărul Goe primește recompense stupide, „ Cine mă pupă… uite! Ciucalată!” , cele trei cucoane

tratându-l ca pe un copil mic. Mamița simulează că plânge și pentru că Goe își dă

41

seama că se preface, mam’mare exclamă cu entuziasm “E lucru mare cât e de deștept!”

Din punct de vedere estetic, trăsăturile puișorului reies în mod indirect din comportamentul și faptele sale. Neastâmpărat, Goe iese pe culoar și se blochează în “compartimentul unde nu intră decât o persoană”. Se produce o zarvă de nedescris.

Goe zbiară disperat înăuntru, cucoanele se agită speriate și zgomotoase, până când puișorul este eliberat de către conductor. Încăpățânarea de care dăduse dovadă scoțând “ iar” capul pe fereastră deși fusese sfătuit să nu facă acest lucru, iese din nou în evidență, deoarece marinerul nonconformist trage semnalul de alarmă, cu toate că mam’mare îi spusese să stea “binișor” să nu strice ceva.

Proasta creștere este evidențiată indirect și de modul său de ase manifesta când se află în pericol sau nu-i convine ceva urlă, țipă, bata din picioare sau cu pumnii în ușă: “Să oprească! Zbiară și mai tare Goe bătând cu picioarele “. Când se reazemă în nas de clanța ușii de la cupeu, “ începe să urle”, iar când se închide în toaletă, bate cu pumnii în ușă și “ zbiară desperat”.

Un fals portret al lui Goe, construt prin opoziția dintre esență și aparență, îl realizează cucoanele , prin caracterizarea directă ; acestea nu contenesc a-l admira pentru

42

cât este de “deștept” și de “simțitor”.

Atitudinea autorului , evident critică, transpare din tonul său ironic , din întâmplările imaginate la care participă Goe, precum și din feleul acestuia de a se exprima. Din etapa desemnării, încă din titlu, reiese atitudinea satirică a autorului. Așezarea apelativului “ domnul”înaintea substantivului propriu, Goe, urmat de punctele de suspensie argumentează încă o dată comical realizat princontradicția dintre aparență și esență, dintre o persoană ce constituie un model de distincție și educație și comportamentul infantile și necivilizat al protagonistului, dintre părerea cucoanelor despre copil și adevărata față a acestuia. Goe stârnește râsul prin ridicol și prostie, constituind pentru oricine un exemplu negativ, care îndeamnă la un comportament diferit, pentru a nu fi la fel de penibil.

Procedeele de calificare indică un personaj al cărui portret fizic este absent, este prezentat doar aspectul vestimentar al tânărului Goe. Absența indicațiilor și detaliilor legate de fizionomia sa reliefează intenția autorului de a crea un personaj reprezentativ pentru tipul copilului răsfățat și prost crescut, care poate exista oricând și oriunde în lume.

Modalitățile de prezentare , căile prin care parvin informațiile despre personaje, fac și ele obiectul caracterizării28. Încă de la începutul schiței, trăsăturile morale ale personajului reies în principal în mod indirect.

28 Alina Pamfil, Limba și literatura română în gimnaziu. Structuri didactice deschise, ediția a II-a, editura Paralela 45, 2004, pagina 161

43

IV. 2. Basmul – tipologia eroului

Basmul reprezintă o specie literară necesară în studiul textului epic, deoarece, mai mult decât orice altă specie epică, basmul modelează, își pune amprenta asupra cititorului. Prin intermediul caracterizării personajului de basm, elevul are posibilitatea să își revizuiască propriul caracter, să își dezvolte calitățile și să își recunoască defectele. Cunoscând mai multe tipuri umane, elevii încearcă să semene unora, evitând , totuși, greșelilile.Văzând lumea prin intermediul personajelor, cunoscând calități morale , pe care nu le-a întâlnit în lumea reală, copilul își formează o viziune mai amplă asupra lumii și psihologiei omului în general și asupra lui însuși. Tipologia eroului este foarte ofertantă pentru elevul de gimnaziu. „Basmele transmit tipare esențiale de articulare a lumii și de construcție a identității. Iar în aceste tipare se află anticorpii laici pentru neordine și destrămare.”29

În basmele populare românești, eroul întruchipează idealul de cinste, dreptate și adevăr, el constituind o imagine a binelui, iar autorul aninim – în majoritatea narațiunilor de acest tip – pune în concordanță frumusețea morală cu cea fizică.

Personajul principal din basmul popular ”Prâslea cel voinic și merele de aur” este Prâslea, desemnat încă din titlu. Particularitățile eroului – cel mic, dar viteaz, voinic – sunt sugerate chiar prin numele său, Prâslea cel voinic.Așadar, prin titlu se comunică cititorului însușirea sa dominantă, vitejia. Eroul este calificat prea puțin din punct de vedere fizic. Se știe că mezinul împăratului este înzestrat cu trăsături fizice și morale, superioare însă, în textul basmului în discuție detaliile de acest gen lipsesc. Personajul este prezentat modalități indirecte de caracterizare, dar este definit și prin faptele, vorbele și gândurile sale, dar și prin interferența sa cu alte personaje Antiteza dintre personajul principal , Prâslea și personajele negative – zmeii ca personaje fabuloase și frații mai mari ca personaje umane – are rolul de a accentua însușirile pozitive ale eroului.

29 Alina Pamfil, Limba și literatura română în gimnaziu. Structuri didactice deschise, ediția a II-a, editura Paralela 45, 2004, pagina 26

44

Caracteristicile acestui personaj pot fi grupate pe două categorii: pe de o parte, trăsături morale comune și , pe de altă parte, trăsături morale supranaturale.

Admirația autorului anonim pentru comportamentul eroului are un rol bine determinat – acela de a impune în lumea străveche , din care au luat naștere basmele, câteva norme morale esențiale. Prâslea, ca orice personaj principal din basmele populare românești, este exemplul de conduită demn de urmat.

45

Una dintre strategiile asociative eficiente pentru caracterizarea personajului la clasele de gimnaziu este „căsuța”. Strategia, concepută ca un joc de construcție, ajută elevul să clasifice și să ordoneze trăsăturile de caracter ale personajului. Etapele aplicării acestei strategii sunt:

1. Desenarea unei căsuțe, iar fiecărui element component i se subliniază utilitatea . Baza casei trebuie să fie solidă, deoarece de fundație depinde rezistența casei; pereții sunt construiți pe temelie și reprezintă o parte importantăa casei; deasupra pereților se află acoperișul cu rol de a proteja casa de intemperii; hornul are rolul de a evacua substanțele toxice; geamurile au rolul de a comunica cu exteriorul, iar ușa face posibilă intrarea în tainele casei.

2. Se solicită elevilor să completeze căsuța cu trăsăturile de caracter ale personajului propus spre analiză , asociind fiecare element al casei cu o trăsătură de caracter a personajului ținând cont de imaginea de ansamblu a personajului, dar și a casei.

3. Aplic, de obicei, această strategie didactică la caracterizarea personajului Prâslea cel voinic după ce circumscriem în cadrul unei conversații dirijate principalele repere în constituirea personajului.

Legenda

Trăsătura de bază a personajului.

A doua trăsătură de bază a personajului studiat.

3 – 4: Două trăsături de caracter importante în construirea personalității personajului, trăsături bazate pe trăsătura 1.

5 – 6 : Două trăsături de caracter ce ajută personajul să iasă din orice încurcătură.

– 8: Două trăsături ce stabilesc legătura personajului cu lumea exterioară.

9. O trăsătură intimă, sesizabilă doar la o cercetare mai profundă.

10. O trăsătură negativă de care personajul s-a debarasat sau ar trebui să se debaraseze.

46

Se poate constata că metoda este eficientă deoarece stârnește entuziasmul micilor interpreți , fiind un joc, apoi fixează trăsăturile personajul cu exactitate putând fi ușor argumentate. Elevul de gimnaziu percepe cu lejeritate statutul personajului de basm, constatând că acesta , la modul simbolic, este reprezentantul binelui, fapt susținut de trăsăturile de caracter notate în căsuță. Acest demers a fost eficient furnizând suficiente date și argumente pentru realizarea caracterizării personajului sub forma unui eseu structurat care să conțină : modalitățile de caracterizare, portretul mixt, locul și rolul simbolic al personajului principal.

47

IV. 3 Tipul viteazului – balada , legenda

În programa pentru gimnaziu, balada populară este ilustrată prin patru texte : „Constantin Brâncovanul”, „Toma Alimoș”, „Monastirea Argeșului” , „Miorița”, iar balada cultă prin textul „ Pașa Hassan” de George Coșbuc.

„Constantin Brâncovanul” este o baladă istorică de factură populară, care relatează sfârșituldomnitorului român rămas în memoria colectivă pentru demnitatea cu care s-a jertfit în numele credinței sale. El a fost ucis de către turci, împreună cu fiii săi, în 1714. Constantin Brâncovanul este personajul principal, eponim al baladei, desemnat încă din titlu. Este un personaj monologic, atestat istoric, deoarece a fost domnitorul Țării Românești între anii 1688 – 1714. Domnia sa a marcat o perioadă de avânt economic și bună organizare statală, ceea ce a atras nemulțumirea turcilor, care l-au omorât împreună cu fiii săi.

Social, este prezentat de narator, caracterizat în mod direct, încă de la începutul baladei, evidențiind statutul său, originea sa nobilă și credința în Dumnezeu: „ Boier vechi și domn creștin”. Aceste însușiri aparțin portretului moral al domnitorului, care se va închega pe parcursul întregii balade . Tot prin caracterizare directă se conturează portretul său fizic, realizat prin două epitete „ Fața blândă” și „ barba albă”30 care-l califică sugerându-i bunătatea sufletească și vârsta înțelepciunii.

Principala însușire morală, prezentată în mod indirect, căreia i se subordonează toate celelalte, este credința în Dumnezeu – evidențiată din incipitul baladei – „ Brâncovanul se scula, / Fața blândă el spăla, / Barba albă-și pieptăna, / La icoane se-nchina”. Curajul domnitorului , care fusese demonstrat deja prin reformele pe care le făcuse în țară, se manifestă pe parcursul întregii balade. Brâncoveanu își trezește fiii și-i îndeamnă cu hotărâre să se pregătească de luptă. Pentru a sugera dragostea tatălui pentru copii, autorul anonim utilizează apelativul „Dragii”. Aflat în fața sultanului, Brâncoveanu își păstrează demnitatea și dovedește diplomație atrăgând atenția sultanului asupra faptului că puterea este trecătoare „ De-am fost mare pre pănt, / Cată –acum de vezi ce sunt!”, iar singurul

30 Elena Mazilu –Ionescu, Valentina Jercea, Limba Română, Manual pentru clasa a VI-a , Editura Didactică și Pedagogică, R. A., pag. 217

48

care are dreptul să judece faptele sale este Dumnezeu: „ De-am fost bun, rău la domnie, / Dumnezeu singur o știe”.

Credința în Dumnezeu și patriotismul lui Brâncoveanu sunt cel mai bine evidențiate prin refuzul acestuia de a se supune sultanului, care-i cere să schimbe „ legea creștinească” și „să se dea” în cea turcească, altminteri va fi omorât, împreună cu fiii săi. Răspunsul domnului este ferm: „ Facă Dumnezeu ce-a vrea! /Iar pe toți de ne-ți tăia, / Nu mă las de legea mea!”.

Aceeași credință în Dumnezeu care îi dă o deosebită tărie morală, îl face capabil să asiste la decapitarea fiilor săi, în ciuda suferinței de părinte, evidențiată de poetul popular ”Brâncovanul greu ofta / Și din gură cuvânta : / – Doamne! Fie-n voia ta!”. Impresionant este dramatismul situației, înainte de a ordona uciderea ultimului copil, sultanul repetă propunerea. Dreptrăspuns, domnitorul român accentuează convingerea sa creștină:

„ Mare-i Domnul Dumnezeu ! / Creștin bun m-am născut eu, / Creștin bun a muri vreu…” și își încurajează fiul să primească moartea cu seninătate: „ Taci și mori în legea ta ,/ Că tu ceriu-i căpăta”.

După ce asistă la decapitarea ultimului său fiu, suferințatatălui nu mai cunoaște margini ”inima-i se despica” și, după ce se aruncă peste trupurile neînsuflețite ale copiilor, bocetul se transformă în blestem : „Dar-ar domnul Dumnezeu / Să fie pe gândul meu / Să vă ștergeți pre pământ / … Să n-aveți loc de-ngropat, / Nici copii de sărutat”. Cruzimea turcilor se dezlănțuie, iar moartea domnitorului este deosebit de violentă: „ Trupu-i de pele jupea, / Pielea cu paie-o umplea, / Prin noroi o tăvălea”.

Ultimele sale cuvinte accentuează credința în Dumnezeu, care i-a dat puterea să depășească demn această situație limită: „ Să știți c-au murit creștin / Brâncovanu Constantin”

Modalități de prezentare

Figura lui Constantin Brâncovanul este conturată atât prin caracterizarea directă, realizată – în parte – prin descriere, cât și prin caracterizarea indirectă – punerea personajului în

49

situații limită, atitudinea în fața morții, gânduri, fapte, relații cu alte personaje – realizată prin narațiune și dialog. Ca orice personaj de baladă, Constantin Brâncovanul – personaj pozitiv – este pus în antiteză cu sultanul – personaj negativ.

Valorile estetice ale personajului rezidă în trăsăturile de caracter ale acestuia. Constantin Brâncovanul a atras admirația poporului, care, prin autorul baladei și-a exprimat considerația pentru comportamentul exeplar al domnitorului, a cărui imagine a străbătut veacurile.

Balada „Toma Alimoș” are toate însușirile unui autentic cântec bătrânesc nepieritor prin valorile sale artistice, prin răspândirea și vechimea sa. Baladă populară vitejească și haiducească, „Toma Alimoș” propune figura haiducului Toma, personaj principal, monologic, eponim.

Creatorul popular îi fixează, încă din expozițiune , condiția socială și originea: „ Haiduc din Țeara de jos”31. Tot aici, prin caracterizarea directă, este creionat portretul fizic , ce reprezintă idealul de frumusețe masculină pentru omul din popor. Printr-o singură expresie, de maximă concentrare a semnificațiilor , „‘nalt la stat”, se sugerează trăsăturile fizice ale haiducului: forță, măreție, frumusețe a trupului. Similar , sunt relevate caracteristicile morale prin expresia populară “mare la sfat”: judecată dreaptă, înțelepciune, cinste, toate încununate cu însușirea cea mai de preț a haiducului – vitejia – sugerată prin superlativul absolut “ Viteaz cum n-a mai stat”. Toate aceste trăsături / calități definesc un personaj exemplar, un erou de baladă.

Prezența lui Toma „ În mijlocul / Câmpului / La puțul /Porumbului” evidențiază puternica legătură a acestuia cu natura , care reacționează aproape uman, răspunzându-i închinării – „Codrul se cutremura”.

Apariția lui Manea relevă alte înșușiri morale ale haiducului , care îi răspunde politicos, chiar prietenos boierului hain „ Mulțumescu-ți, frate Mane”. Corect și cinstit, Toma nu-și ia măsuri de apărare în prezența lui Manea, gândindu-se că este un moment de pace între ei. Înjunghiat mișelește de boier, Toma își dovedește pe deplin curajul, vitejia,

31 Anca Șerban, Sergiu Șerban, Limba Română, manual pentru clasa a VI-a, ed. All, 2001, pag. 121

50

voința, calități care-l sprijină să împlinească dreptatea. Ca un erou de basm, Toma este înzestrat cu puteri supranaturale, își leagă rana și, mânat de spiritul justițiar, pleacă după ucigaș, pentru a-l pedepsi, pe un cal zburător ca un veritabil zeu al dreptății.Actul dreptății este îndeplinit prin uciderea lui Manea cu o singură lovitură, sugerând ura haiducului împotriva celor necinstiți și lași, precum și hotărârea acestuia de a stârpi răul din lume: „ Ce-am gândit / Am făptuit”.

Din punct de vedere psihologic, se remarcă atitudinea demnă a haiducului în fața morții. Toma nu se teme de moarte, deoarece consideră că omul se reintegrează în natura eternă, care îi aduce și lui veșnicie, nemurire. Haiducul dorește să rămână în amintirea celor pe care i-a iubit „ Iar la cap și la picioare / pune-mi, pune-mi câte-o floare: / La cap, floare /De bujor , / Să mi-o ia mândra cu dor, / La picioare , / Busuioc, / să mă plângă mai cu foc”, dovedind un spirit iubitor și sensibil. Moartea haiducului nu coincide cu anularea idealului de dreptate pentru care s-a luptat el. Dorințele sale testamentare sugerează continuarea luptei. El își îndeamnă calul – „ Apoi, măre, să te duci, / Drumu-n codri să apuci / pân la paltinii trăsniți, / Unde-s frații poposiți” să plece în căutarea unui haiduc care-i fusese „ Frățior de vitejie, / Tovarăș de haiducie” și să continue lupta împreună cu acesta.

Estetic, se distinge un veritabil erou de baladă. Toma Alimoș este un personaj exemplar întruchipând idealul de frumusețe fizică și morală a poporului nostru. El este aprig cu cei răi, dar sensibil în fața frumuseții naturii. De aceea, creatorul anonim are sentimente de admirație față de eroul său pe care-l caracterizează direct în expozițiune.

Caracterizarea indirectă se realizează prin fapte, gânduri, idealuri, relații cu alte personaje – Manea și calul – mai ales prin antiteza cu personajul negativ al baladei, boierul Manea, care întruchipează urâțenia fizică și morală.Toate calitățile fizice și morale ale lui Toma Alimoș evidențiază faptul că el nu este numai un erou de baladă, ci și un erou al poporului român.

Demersul didactic de caracterizare a personajului Toma Alimoș, a fost, aproape de obicei, însoțit de strategia inovatoare „copacul” prin care am fixat grafic principalele trăsături ale haiducului subliniind totodată înfrățirea acestuia cu natura.

51

Manole – personaj principal de baladă populară

Balada populară „Monastirea Argeșului” ilustrează mitul estetic în literatura populară și are la bază credința ancestrală că nimic durabil și unic prin frumusețe nu se poate clădi fără sacrificiul de sine al creatorului.

Manole este personajul principal, simbol și personaj mitic întruchipând artistul genial, creatorul capabil de a realiza o operă perfectă și unică prin frumusețea și măreția ei. De aceea el ilustrează mitul estetic în literatura populară, fiind un erou excepțional, înzestrat cu trăsături ieșite din comun, ca orice erou de baladă, intrat , în același timp în legendele neamului românesc. Manole simbolizează ideea că o creație unică prin frumusețe și trăinicie este totdeauna rodul sacrificiului de sine, al jertfirii propriilor valori spirituale, în cazul său iubirea.

Manole este meșterul cel mai priceput, singurul capabil de o zidire măreață, „ cum n-a mai fost altă”, fiind de la început caracterizat direct de către autorul anonim, prin detașarea de ceilalți meșteri: „ Nouă meșteri mari / Calfe și zidari / Și Manoli, zece, /Care-i și

52

întrece”. Inteligent și stăpânit de patima creației, Manole suferă cumplit atunci când zidurile se prăbușesc, dar, fiind un om superior, nu poate munci în zadar: „ Iar Manoli sta,/ Nici că mai lucra”.

Ales de destin să-și împlinească menirea de a construi un lăcaș unic prin frumusețe și trainic, Manole comunică – prin vis – cu Dumnezeu, autorul anonim înzestrându-l cu puteri fantastice, fapt ce reiese indirect , atunci când le povestește celorlalți sfatul primit „aievea”: „ O șoaptă de sus / Aievea mi-a spus”.

Statul de geniu este sugerat de capacitatea lui de om superior de a-și asuma destinul, întregul lui comportament, gândurile și faptele subordonându-se neliniștii interioare de creator: „Pân-om hotărî / În zid de-a zidi / cea-ntăi soțioară, / Cea-ntăi sorioară / care s-a ivi / Mâni în zori de zi / Aducând bucate / La soți ori la frate”.

Din punct de vedere psihologic, se disting , în mod indirect trăsături ce reies din propriile vorbe și fapte și demonstrează cinste, corectitudine și respectarea cuvântului dat. Manole le propune celorlalți meșteri să facă un jurământ prin care fiecare să se angajeze că respectă taina creației : „Noi să ne-apucăm / Cu toți să giurăm / Și să ne legăm / Taina s-o păstrăm!.

Din punct de vedere estetic, Manole este stăpânit de patima creației, slăbiciunea umană îl cuprinde numai din dragoste profundă pentru Ana, atunci când invocă divinitatea să dezlănțuie stihiile naturii ca s-o oprească din drum. Patima pentru creație îl face dârz și tenace și, deși este tulburat sufletește , deși durerea este nimicitoare, el își zidește soția , decis să-și împlinească menirea artistică. Atitudinea lui Manole este ilustrată de verbe sugestive pentru disperarea lui: „ turba”, „săruta”, „ofta”, „tăcea”, „zidea”. Manole își asumă sacrificiul de sine, își jertfește iubirea zidind-o în pereții mănăstirii, întrucât înțelege că acesta este prețul pe care trebuie să-l plătească pentru a desăvâși o creație care să dăinuiască în eternitate, el însuși intrând în nemurire prin opera sa unică și prin iubirea profundă pentru Ana, cu care se unește pentru totdeauna prin moarte. Fântâna din finalul baladei este un simbol al etrnizării artistului prin jertfa de sine, care este sfâșietoare și dureroasă, stări sugerate de apa sărată a lacrimilor.

Dacă desemnarea și calificarea lui Manole se realizează în mod direct, prezentarea acestui personaj se realizează prin caracterizarea indirectă, din propriile gânduri și fapte,

53

sau prin dialogul cu profunde semnificații în conturarea personalității excepționale a artistului, atunci când acesta vorbește cu meșterii, cu vodă, cu Ana sau se adresează Divinității.

O altă modalitate de caracterizare o constituie antiteza, Manole fiind în opoziție subtilă cu ceilalți meșteri, de care se diferențiază prin măiestrie – „care-i și întrece” și în contradicție cu Negru – vodă, față de care meșterul are o superioritate morală și spirituală – „ noi știm / Oricând să zidim / altă monastire / Pentru pomenire, / Mult mai luminoasă / Și mult mai frumoasă!”.

Portretul fizic intră în categoria incompletitudinilor, deoarece Manole este un simbol mitic, ilustrând credința că orice creație unică prin frumusețe și care să dăinuie peste timp este rodul sacrificiului de sine, pe care artistul îl face din patima mistuitoare care-i stăpânește sufletul.

Ciobănașul moldovean – personaj principal de baladă populară

Balada populară „ Miorița” – culeasă de Alecu Russo de la niște păstori din munții Vrancei și publicată în prima culegere de „Poezii poporale. Balade. (Cântice bătrânești)” întocmită de Vasile Alecsandri ( 1852) – ilustrează mitul popular mioritic. Ideea exprimată este aceea că omul acceptă moartea ca pe un final firesc al vieții, o concepție filozofică străveche, ceea ce face balada populară „Miorița” să fie totodată un poem filozofic. Autorul anonim își exprimă indirect sentimentele și gândurile prin intermediul acțiunii și al personajelor. Ca în orice operă epică, se manifestă aici timpul și spațiul în care se desfășoară acțiunea: toamna, în timpul transhumanței, într-un peisaj mirific – „Pe-un picior de plai / Pe-o gură de rai”32. Fiind o creație populară și această baladă reflectă toate trăsăturile specifice: caracter anonim, oral, colectiv și tradițional.

Ciobănașul moldovean este personajul pricipal din balada populară „Miorița” și în același timp un personaj mitic, deoarece el exprimă indirect, prin atitudinea lui, înțelepciunea populară a acceptării morții ca pe un final firesc al vieții umane.

32 Alexandru Crișan, Sofia Dobra, Florentina Sâmihăian, Limba română, manual pentru clasa a VIII-a editura Humanitas Educațional, București, 2009

54

Portretul fizic este conturat prin elementele descrierii potențate liric, întrucât trăsăturile ciobănașului sunt vizualizate prin ochii mamei îndurerate, amplificând astfel emoția cititorului. Prin mijloacele caracterizării directe, autorul anonim compune un portret de o frumusețe impresionantă, la care se adaugă cu subtilitate duioșia și dragostea mamei prin diminutivele folosite: „Mândru ciobănel/ Tras printr-un inel?/ Fețișoara lui,/ Spuma laptelui;/ Mustețioara lui, / Spicul grâului; /Perișorul lui, / Pana corbului; / Ochișorii lui, / Mura câmpului…”Trăsăturile ciobănașului sunt conturate fie prin epitete sugestive privind atitudinea bărbătească și curajoasă, „mândru”, fie prin metafore sugestive și exresive pentru ținuta zveltă – „Tras printr-un inel”. De remarcat tot pentru procedeele de calificare alegerea de către autorul anonima unor elemente din natură pentru a contura trăsăturile feței: pielea este albă precum „ spuma laptelui”, mustăcioara este precum „spicul grâului”, părul și ochii negri ca „pana corbului” sau „mura câmpului”. Astfel, portretul ciobănașului capătă valențe picturale, în care cromatica se vizualizează expresiv și delicat prin intermediul metaforelor.

Trăsăturile fizice ale tânărului sugerează totodată trăsăturile lui morale, atât în zona sensibilității, cât și în aceea a priceperii și pasiunii sale pentru meserie. Astfel, la începutul baladei se menționează, prin caracterizare directă , hărnicia, vrednicia ciobănașului, care este „ mai ortoman”, adică mai bogat în turme, are „oi mai multe”, „cai învățați” și „câini mai bărbați”.

Prin procedeele de prezentare indirecte transmit trăsăturile morale ale ciobănașului care reies din gândurile, sentimentele și atitudinea flăcăului. El se dovedește a fi o fire blândă și iubitoare, prietenos și sensibil, deoarece, în eventualitatea morții, dorința lui este de a rămâne alături de cei dragi, „să fiu tot cu voi”, „să-mi aud cânii” și să fie îngropat „în strunga de oi”.

Pasionat de îndeletnicirea sa, ciobanul nu se poate despărți nici de fluierele sale , care constituie un simbol al sensibilității și duioșiei sufletului, pentru că în testamentul său, acesta nu uită fluierașul „de fag”, pe cel „ de os” și pe cel „de soc”, pe care dorește să le aibă cu sine veșnic. Încredințat că dragostea dintre el și animalele sale este reciprocă, ciobănașul își închipuie că, în eventualitatea morții, acestea „ or plânge / Cu lacrimi de

55

sânge!”. Deși tânăr, ciobănașul este înțelept, deoarece acceptă moartea ca pe un final firesc al vieții, imaginând o nuntă cu elemente cosmice între care se va reintegra prin neființă. El strecoară aici, o credință populară ancestrală , aceea că atunci când cade o stea moare un om: „ Că la nunta mea/ A căzut o stea”. Grijuliu și iubitor, el nu vrea ca mama sa să afle despre steaua căzătoare, fiind preocupat de suferința sfâșietoare pe care aceasta ar simți-o în eventualitatea morții sale : „ Iar la cea măicuță / Să nu-i spui, drăguță, / Că la nunta mea / A căzut o stea”.

Se poate conchide că portretul ciobănașului ilustrează un personaj mitic, de o neasemuită frumusețe fizică și morală, asemănător unui Făt- Frumos din basmele popu-lare , înzestrat cu cele mai alese trăsături cu care putea împodobi folclorul pe un flăcău reprezentativ pentru neamul românesc.

Măicuța bătrână, personaj secundar imaginar apare într-o secvență de un dramatism sfâșietor, menit să sensibilizeze cititorul, portretul ei având o pronunțată funcție estetică.

Nedesemnată prin nume, având portretul fizic abia schițat , realizat prin caracterizare directă dintr-un singur element sugestiv, epitetul „bătrână” și un detaliu specific portului popular, „cu brâul de lână”, măicuța bătrână este dominată din punct de vedere psihologic de o suferință cutremurătoare a mamei care își caută cu disperare fiul dispărut. Procedeele de prezentare realizate prin mijloace indirecte indică durerea sfâșietoare a măicuței bătrâne „ – Din ochi lăcrimând”- care încearcă să-și găsească fiul : „ De toți întrebând / Și la toți zicând”. Îndurerată și deznădăjdiută, ea realizează un portret înduioșător fiului săi, alcătuit din diminutive cu nuanță afectivă – „ciobănel”, „fețisoara”și dativul etic ”mi-au văzut” – portretul ciobanului amplifică zbuciumul lăuntric al bătrânei, sugerând dragostea eternă ce atinge sublimul estetic și emoțional.

Miorița este un personaj secundar și un personaj fabulos, deoarece este înzestrată cu puteri miraculoase, semnificând , în plan mitic, comuniunea desăvârșită între om și animal, iar în plan real, armonia perfectă dintre cioban și îndeletnicirea sa. Oița este un simbol miraculos în baladă și certifică esența mitologică a creației populare, constituind elementul oracular al baladei. ( Mircea Eliade). Miorița este umanizată prin personificare. Ea înțelege complotul pus la cale de cai doi ciobani și poate

56

să-l comunice stăpânului. Înainte de a-i demasca pe cei doi, oița are o stare lăuntrică de neliniște, aceasta își iubește stăpânul și dorește să-l salveze de la o eventuală pieire. Oița îl previne „ Că l-apus de soare/ Vreau să mi te-omoare” ; dativul etic argumentează loialitatea oiței și comuniunea ancestrală dintre om și animal.

În „ Miorița” se manifestă spiritualitatea cea mai profundă a românilor dintotdeauna, deoarece „prin toată structura ei, această baladă unică este așa de artistică, plină de simțire, așa de înaltă pentru natura eternă, încât eu o socotesc drept cea mai nobilă manifestare poetică a neamului nostru”. (Mihail Sadoveanu)

Lecția de caracterizare a personajelor din balada populară „Miorița” se finalizează printr-o dezbatere care are drept subiect exprimarea unui punct de vedere argumentat referitor la atitudinea de resemnare a ciobanului moldovean în fața morții. Dacă în primii ani de activitate ( 2002 – 2008), acceptarea morții ca pe un dat firesc era aproape în totalitate argumentată, elevul modern ( din 2009 încoace) este surprins de atitudinea non-combativă a ciobanului moldovean. Astfel că elevii din clasa a VIII-a se împart în două echipe inegale : 78% pentru a condamna atitudinea ciobanului moldovean, deoarece „renunță la viață fără să lupte”, „ nu ține cont de avertizarea oiței năzdrăvane”, „nesocotește durerea mamei sale prin opțiunea sa de a se lăsa ucis” etc, iar restul de 22% consideră că atitudinea de resemnare îi evidențiază ciobănașului unicitatea „dacă ar fi ripostat, ciobănașul moldovean se înscria în galeria oamenilr precauți, nu se diferenția de omul obișnuit, măreția sa constă tocmai în atitudinea de resemnare” ( Paul)

57

Personajul din balada cultă

Balada „Pașa Hassan” de George Coșbuc reînvie un moment al istoriei naționale – lupta lui Mihai Viteazul purtată cu turcii la Călugăreni – și prezintă, cu ajutorul antitezei și al hiperbolei, imaginile celor doi conducători de oști. Deși titlul baladei este „ Pașa Hassan”, personajul principal este Mihai Viteazul, prezent încă din primul vers al poeziei: „Pe vodă-l zărește călare trecând” și care participă la toate momentele acțiunii.

Aceste două personaje : Mihai Viteazul și Pașa Hassan pot fi abordate printr-un demers dialectic a cărui realizare presupune inventarierea trăsăturilor celor două personaje în momentul actualizării și a structurării conceptului – scrierea pe două coloane – pentru ca în etapa de reflecție să se evidențieze diferențele și să se tragă concluziile.

58

Procedeul de a prezenta personajul prin prisma adversarului este o dovadă de măiestrie artistică, exprimând și admirația poetului pentru acest erou al istoriei naționale, care a intrat în legendă prin faptele și însușirile sale excepționale. Pașa hassan simbolizează pe conducătorul trufaș, cuceritorul, pe care poetul patriot îl prezintă cu ironie și dispreț, evidențiindu-i o singură trăsătură de caracter – lașitatea: „Și-n ceasul acela Hassan a jurat/ Să zacă de spaimă o lună,/Văzut-au și beii că fuga e bună/ Și bietului pașă dreptate i-au dat,/ Căci vodă ghiaurul în toți a băgat/ O groază nebună.” 33 Pașa Hassan este construit în antiteză cu Mihai Viteazul a cărui iubire de țară învinge o armată numeroasă.

Umilul / stăpânul – personajele din fabulă

Grigore Alexandrescu (1814 – 1885), unul dintre scriitorii reprezentativi ai literaturii române din prima jumătate a secolului al XIX –lea, a rămas în conștiința posterității prin fabulele sale. Programa pentru clasa a VI-a indică studiul unei fabule. Anul acesta, am studiat două fabule „Câinele și cățelul” de Grigore Alexandrescu și „ Bivolul și coțofana” de George Topârceanu.

În fabula „Câinele și cățelul”, Grigore Alexandrescu satirizează pe acei oameni care propovăduiesc egalitatea și democrația, dar nu le practică.

Personajele fabulei sunt construite antitetic, desemnate prin nume care au rol caracterizator.

Samson calificat drept „un dulău oarecare”34 își exprimă opiniile , stând de vorbă „cu un bou oarecare” despre egalitate arătându-și dezaprobarea față de cei ce se simt superiori pentru că se trag din neam nobil. Samson apreciază ca fiind o întâmplare apartenența la o viță nobilă, însă nu le ridică valoarea și meritele. Evidențiind posibilitatea ca și el să fie de

59

33George Coșbuc, „Cântece de vitejie”, prefată de Petru Munteanu, Editura Ion Creangă, București, 1985, pag. 196

34 „Fabule”, Ediția a doua revăzută și adăugită, Ediție, prefață și note de Constantin Mohanu, Editura Ion Creangă – București, 1983, pagina104

viță nobilă, Samson precizează: „dar s-o arăt nu-mi place”. Mai mult, el afirmă că este încântat când toată lighioana măcar și cea mai proastă / Câne sadea îmi zice, iar nu Domnia voastră”.

În acest timp, cățelul Samurache, luând în serios cele auzite, intervine în discuție și, apreciind ca „minunată” gândirea lui Samson, li se adresează cu formula „frații mei”. La intervenția prietenoasă a cățelului, care se dovedește prea lesne încrezător în spusele dulăului, Samson își schimbă brusc tonul și-i dă o replică violentă : „Noi, frații tăi, potaie!/ O să-ți dăm o bătaie / Care s-o pomenești”. Samurache este derutat de ceea ce aude, iar dulăul își întărește spusele : „Adevărat, vorbeam că nu iubesc mândria și că urăsc pe lei, / Că voi egalitate , dar nu pentru căței”.

Dulăul Samson întruchipează pe omul ipocrit, parvenitul demagog, care aspiră la ascensiune socială și ale cărui fraze „lătrătoare” nu conțin decât vorbe goale, minciuni.

Cățelul Samurache este tipul omului naiv și cinstit deoarece crede tot ce aude și se lasă păcălit de aparențe.

Boul „oarecare” sugerează prostia și lipsa de opinie a oamenilor, deoarece el asistă nepăsător la dialogul celor doi.

Procedeul principal de prezentare a personajelor din fabulă este dialogul prin care personajele se autodefinesc.

Fabula „Bivolul și coțofana” de George Topârceanu ilustrează ideea că oamenii plasați pe o treaptă superioară a ierarhiei sociale nu-i acceptă în preajma lor decât pe cei care le sunt de folos.

Prin titlu se desemnează protagoniștii: cele două personaje ale căror concepții se confruntă, un animal și o pasăre: bivolul și coțofana. În schema epică mai intră cel de-al treilea personaj, neavând calitatea de raisonneur, ci de actant – cățelul victimă.

Istoria este simplă: o coțofană se plimba „pe spinarea unui bivol mare, negru, fioros”35

35 Fabule”, Ediția a doua revăzută și adăugită, Ediție, prefață și note de Constantin Mohanu, Editura Ion Creangă – București, 1983, pagina 213

60

fără ca acesta să fie deranjat de ceea ce căra în spate. Un cățel , care tocmai trecea pe acolo, „s-a oprit mirat în loc” și, gândindu-se că ar putea și el profita de situație, s-a aruncat în spinarea bivolului. Nu mică i-a fost mirarea când acesta l-a trântit „ca pe o zdreanță în trifoi”, manifestându-și indignarea prin cuvinte jignitoare: „javră”, „potaie proastă”. Mânios peste măsură, bivolul i-a explicat că el acceptă coțofana, deoarece aceasta îi este de folos, îl apără „ de muște, de țânțari și de tăuni”, dar nu este dispus să poarte degeaba în spate o „potaie proastă”, care nu-i aduce niciun beneficiu, nu-i face nicio „slujbă”.

Ca în orice fabulă, cele trei personaje reprezintă tipuri umane. Din perspectivă socială, bivolul este tipul omului care ocupă un loc de seamă în societate. Psihologic, acesta întruchipează pe omul puternic, dur care nu acceptă relații gratuite. Coțofana reprezintă individul lipsit de importanță și umil, care, pentru a putea trăi în preajma celor puternici acceptă să le facă tot felul de servicii, uneori înjositoare, în acest caz, apărându-i de „spurcăciuni”. Cățelul este reprezentantul omului simplu , încrezător în ceea ce vede și care , în naivitatea lui, se amăgește cu ideea că ar putea profita și el de situația bună a altora. Își plătește însă îndrăzneala și este pus la locul său cu violență.

Mijloacele de prezentare includ caracterizarea directă realizată de către autor prin epitetul triplu „ mare, negru, fioros”, dar se și autocaracterizează: „Bivol mare și puternic” prin epitetul dublu. Lipsa de importanță a cățelului este sugerată prin comparația „ să-l arunce ca pe-o zdreanță”

Încercând să aflu opinia elevilor din clasa a VI – a despre personajul din fabulă, am inițiat jocul „ Călători în balon” . Ținând cont că locurile sunt limitate, am stabilit următoarele reguli:

Clasa se împarte în trei grupe : Salvatorii și Acuzatorii și Jurații

2. Fiecare participant din echipa „ Salvatorii” își alege un singur personaj din cele două fabule pe care îl salvează.

3. Pentru a salva un personaj avem nevoie de trei argumente care să motiveze prezența acestuia în balon.

61

Fiecare membru al echipei „Acuzatorii” alege un personaj din cele două fabule pe care-l abandonează pe o insulă pustie .

Abandonul trebuie să fie justificat prin cel puțin trei argumente.

Câștigă echipa care primește cele mai multe puncte din partea juriului.

Având atâtea etape, activitatea s-a desfășurat pe parcursul a două ore și a presupus realizarea unor tipuri diferite de prezentare, iar materialele organizate grafic se pretau foarte bine la un tur al galeriei.

După caracterizarea personajelor, elevii din cele două grupe au realizat materialele, (personajele au respectat grafic foarte bine criteriile indicate în caracterizare) jurații au realizat balonul. Membrii celor două grupe au prezentat personajele salvate și , respectiv abandonate, susținute și argumentate și cu exemple din text. Materialele obținute au fost expuse în sala de clasă, transformată pentru un timp într-o galerie – un alt fel de expoziție. A urmat apoi vizitarea galeriei și completarea observațiilor. Grupurile de elevi au trecut pe la fiecare propunere și au completat activitatea colegilor sau au notat propriile aprecieri , observații sau întrebări. După această etapă au urmat discuțiile , lămuririle și concluziile.

Avantajul trasformării unui subiect monoton într-unul cu caracter ludic nu este înregistrat numai la nivelul conținuturilor ( reținând tipologia în care se încadrează fiecare personaj și modalitățile de construcție). Din punct de vedere formal, elevii au deprins o modalitate care-i învață cum să rezolve o problemă în grup, realizându-se o dublă interacțiune: directă în cadrul grupului inițial și indirectă , cu ceilalți colegi, prin „vizionarea” produselor muncii acestora.

62

Descriptiv – narativ: personajul din poem

În construcția narativă – de natură mimetică – personajul este imitația unei persoane , este imaginea transfigurată artistic a unui „om”. În acest caz , conform principiului verosimilului, ca substitut artistic al unui om , personajul are „stare civilă” și evident funcție psihologică. Se poate construi un portret uman al personajului format din trăsături dspecifice, individualizatoare. Din punctul de vedere al funcției sale simbolice , personajul este în acest caz un tip, ipostaziază o tipologie, după cum am văzut deja. Comutând discuția despre personaj spre felul cum apare într-un text de poezie, personajul se schimbă. Acesta nu mai este imitația artistică a unui om , ci chiar expresia textuală a ființei; el nu reflectă printr-un caz particular generalul, ci individualul, autoreflectându-se pe sine, revelează universalul. Funcția simbolică a personajului nu mai trimite spre un tip sau o tipologie psihologică, socială, ci spre arhetip, spre o categorie, spre un plan transindividual. Personajul de poezie construiește ca referent o idee, o abstracție aflată în relație de echivalență metaforică cu el; așa-zisul personaj poate fi : ” îndrăgostitul”, „creatorul”, „călătorul”, „răzvrătitul”, „conducătorul”. Important devine nu ceea ce „face” , ci ceea ce „este”.

Aceste precizări35introduc personaje arhetip precum îndrăgostitul”

35 Mirela Mureșan, Puncte de vedere. O privire comparativă asupra personajului în Perspective, Revistă de didactica limbii și literaturii române, numărul 2 (13) /2006

63

Chestionar , clasa a V-a , SCHIȚA Nume

data Prenume

Ce te-a impresionat în textul “ Vizită… “ de I. L. Caragiale? De ce?

……………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………….

2. Prezintă, în câteva rânduri, personajele schiței în funcție de importanța lor în operă. …………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………….

Care este personajul tău preferat din schița studiată? De ce

……………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………

Enumeră trei trăsături morale ale personajului principal.

……………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………….

Completează următoarele enunțuri :

Mă identific/nu mă identific cu personajul …………… din schița Vizită deoarece……………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………

6.Care sunt , în opinia ta, greșelile cele mai grave pe care le comite Ionel?

………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………

Adresează trei sfaturi d-nei Popescu.

………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………

8. Ce ai învătat din “pățaniile”lui Ionel?

……………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………

9. Ai recomanda lectura acestei schițe prietenilor tăi? De ce?