Calugarul Tihon din Demonii de F. Dostoievski

Lucrare de Licență

Călugărul Tihon

“Demonii”

Cuprins

Argument

I – Rusia lui Dostoievski

II – Importanța lui Dostoievski în literatură

III – Dostoievski și teatrul

IV – Dramatizare

V – Construirea rolului

VI – Activitate artistică

VII – Importanța spectacolului în dezvoltarea personală

Bibliografie

Anexă

Argument

În anul I de facultate, în vacanța intersemestrială am aflat că vom juca în spectacolul "Posedații" dupa romanul "Demonii" de F. M. Dostoievski. Mă gândeam la toată pleiada aceea de personaje și încercam să hotărăsc care îmi place mai mult, care mi se pare mai complex și aș fi vrut sa joc Varvara Petrovna sau Daria Pavlovna sau chiar cronicarul G-v.

După ce am citit și dramatizarea propusă de doamna profesoară Rodica Mandache, mă îndrăgostisem de Maria Șatova si de Virghinskaia. Însa aveam să descopăr că rolul care imi surescita cel mai mult atenția era călugărul Tihon.

Călugărul Tihon a fost personajul la care am ținut cel mai mult, deși în aparență nu aveam nimic în comun. A fost un rol frumos și greu de susținut de o studentă în anul I, dar sunt fericită că am reușit și alegând să scriu lucrarea de licență pe acest subiect, m-a făcut să retrăiesc toate acele emoții și sentimente care mi-au dat aripi atunci.

Am ales această temă pentru lucrarea de licență, deoarece personajul Tihon a constituit o piatră de încercare pentru mine, dar și pentru că îmi place enorm atmosfera din spectacolele bazate pe texte rusești, iar romanele lui Dostoievski sunt pentru mine in topul 100 al cărților pe care un om trebuie să le citească într-o viață.

Totodată, rolul acesta a fost cel mai greu și complex lucru pe care l-am studiat în facultate, nu doar prin prisma personajului, ci și prin faptul ca Feodor Mihailovici Dostoievski este un scriitor de geniu, care necesită o anumită abordare și un studiu aprofundat.

Acum, scriind lucrarea de licență nici nu știu care parte a fost mai grea – asumarea rolului sau încercarea mea de a așterne pe hârtie ceea ce am făcut pentru a ajunge să cred în personaj și să îl portretizez cât de bine am putut pe acest călugăr Tihon.

În încheiere, aș vrea să spun că sunt foarte fericită că am avut ocazia să joc într-un spectacol ce are la bază un roman al lui Dostoievski și consider că este unul dintre lucrurile de care ai parte o dată în viață.

Capitolul I

Rusia lui Dostoievski

Economie

Rusia a traversat o perioadă de criză în secolele XIX – XX, în timp ce țările occidentale s-au dezvoltat industrial și tehnologic mult mai repede.

Transformările structurilor economice și sociale au dat un imbold politic populației, mai ales intelectualilor, și au dus la o dezvoltare artistică(literatură, muzică, etc.).

Deși populația Rusiei era mai numeroasă decât a celorlalte țări europene, nu au putut avea o constantă industrială care să favorizeze depășirea crizei economice. Probabil și pentru că cei mai mulți ruși trăiau în mediul rural și se ocupau cu agricultura, folosind metode primitive și slab productive.

Reformele

În anul 1855, Alexandru al II-lea i-a urmat la tron lui Nicolae I.

Țarul Alexandru al II-lea a inițiat reforme importante în învățământ, administrația publică, sistemul juridic și armată.

În anul 1861, se propune și aprobă emanciparea a 20 de milioane de iobagi, considerându-se că moșierii vor reuși să fie la fel de productivi și fără aceștia. Rezultatul nu a fost cel scontat și atât foștii proprietari de iobagi, cât și țăranii au fost nemulțumiți de reformă.

A urmat, în 1864, reforma administrației locale, caracterizată prin apariția zemstvelor compuse din reprezentanții tuturor claselor sociale, care aveau responsabilitați extrem de mari – școlile locale, sănătatea publică, aprovizionarea cu alimente, întreținerea drumurilor, a închisorilor, etc.

În 1870, consiliile de administrație ale orașelor au fost transformate în dume orășenești.

Pentru a-și susține cheltuielile și activitățile, zemstvele rurale și dumele orășenești au fixat o taxă în bani sau în muncă.

Tot în anul 1864 a fost inițiată reforma juridică ce presupunea ca în marile orașe să existe tribunale cu jurați după modelul occidental. Totodată, codurile de legi rusești au avut ca modele codurile germane și franceze.

Țarul Alexandru al II-lea scoate cenzura, dar dupa o tentativă de asasinare în 1866, este reintrodusă într-o formă atenuată.

În această perioadă, guvernul a încercat să stabilească o programă analitică unitară pentru toate școlile elementare.

În anul 1866, guvernul țarist a promulgat legea pentru înființarea Băncii de Stat.

Apoi, a urmat reforma militară adoptată după Războiul Franco-Prusac, în anul 1870 – 1871, iar în 1874, sistemul de recrutare a fost schimbat: alfabetizarea țăranilor pentru a-i pregăti să fie soldați și educația sanitară în rândul femeilor, pentru a putea fi asistente pe câmpul de luptă.

Între 1877 – 1878, Rusia luptă alături de Serbia pentru a opri Imperiul Otoman în Războiul Ruso-Turc și iese victorioasă.

Mișcările revoluționare

Rușii radicali, “narodnici”, au pornit o mișcare populistă condusă de scriitorii radicali și idealiști. Campania populistă s-a dovedit însă a fi un eșec, deoarece țăranii s-au arătat ostili față de orășenii idealiști.

În anul 1876, este înființată organizația propagandistă “Pământ și libertate”, acuzată apoi de acte de terorism.

În anul 1879, organizația iși schimbă denumirea și devine “Voința poporului”, ce va susține o serie de atentate și culminând în 1881 cu asasinarea lui Alexandru al II-lea.

Feodor Mihailovici Dostoievski

Dostoievski s-a născut în 1821, în timpul domniei lui Alexandru I, cel ce a fost acuzat de misticism religios și iraționalism primitiv.

Feodor Mihailovici Dostoievski s-a născut și a crescut în sânul unei familii pioase. Tatăl provenea dintr-o familie de lituanieni, iar mama dintr-o familie de negustori ruși.

După ce tatăl, care era medic militar, devine asesor al colegiului, familia Dostoievski cumpără un domeniu în Darovie, o localitate aflată la 150 km de Moscova, unde vor locui în timpul verii.

În perioada copilăriei, învață să citească de la părinți cu ajutorul unui abecedar religios, dar cea care îi insuflă pasiunea pentru literatură este guvernanta sa, Alevna Frolovna, care îi povestește viețile sfinților ortodocși și îi citește epopei eroice, basme și legende. Totodată, tatăl său era abonat la revista “Biblioteca pentru lectură”, unde Feodor Mihailovici Dostoievski îi descoperă pe Victor Hugo, Honore de Balzac și Geroge Sand.

Unul dintre evenimentele care i-a marcat opera lui Dostoievski a avut loc în copilaria lui și reprezintă momentul în care a găsit-o pe o fată în vârstă de 9 ani violată de un bețiv, îl cheamă pe tatăl său pentru a-i oferi fetei primul ajutor, dar bietul suflet moarte sub privirea neajutorată a scriitorului. Sub efectul celor văzute va scrie despre Stavroghin, personajul principal al romanului “Demonii”, care recunoaște că a violat-o pe Martioșa (14 ani) și că a văzut cum tânăra s-a sinucis și totuși a decis să nu intervină.

În 1883, scriitorul este înscris la o școală franceză tip internat, iar în 1834 este trimis la Cermak – cea mai bună școală-internat din Moscova. Colegii de internat aveau să-l descrie ca fiind un visător palid și introvertit, chiar un romantic supraexcitabil, spre deosebire de parinții săi, care îl considerau un temperament vulcanic și îndrăzneț.

Anul 1837 este unul trist pentru Feodor Dostoievski, deoarece mama sa moare, iar el e nevoit să se supună tatălui său și să meargă să studieze la Academia Tehnică Militară din Sankt Petersburg.

Toată perioada petrecută la Academie a constituit o povară, căci nedorindu-și o carieră militară asemeni colegilor lui, a devenit un inadaptat, un însingurat. Își petrecea timpul citind și din când în când coresponda cu fratele său, Nikolai Dostoievski.

În 1839, moare și tatăl său în urma unui presupus asasinat plănuit de iobagii de pe moșie. După ce este promovat inginer cadet în anul 1841, scrie cele două piese de teatru pierdute – “Maria Stuart” și “Godunov” – influențat fiind de scrierile lui Schiller.

Perioada adolescenței coincide în plan literar cu tranziția de la romantismul german la realismul francez, care îl va influența pe Dostoievski în special prin intermediul lui Balzac. De asemenea, se simte mai atras de realismul și comicul lui Gogol decât de romantismul lui Pușkin și este marcat de George Sand.

În 1844, se mută cu un prieten din perioada studenției, Dmitri Grigorovici. Un an mai târziu, în 1845, publică “Oameni sărmani” cu ajutorul lui Dmitri Grigorovici care îl prezintă lui Nikolai Nebrasov, care la rândul lui, îl introduce în cercul criticului Belinski. În cadrul cercului literar devine un personaj antipatic din cauza timidității, dar mai ales a înfumurării sale și a credinței ca el este cel mai bun scriitor tânăr din jurul lui Belinski.

După succesul obținut cu “Oameni sărmani”, urmează nuvela “Omul dedublat” și povestirea “Domnul Proharcin” care sunt aspru criticate.

Relațiile lui Dostoievski cu Belinski se răcesc, iar în 1847, încetează definitiv. Belinski a reușit să-l atragă de partea socialismului și a ateismului și abia prin intermediul exilului siberian a redescoperit valorile crestine. Cel puțin asta susținea Feodor Mihailovici Dostoievski în “Jurnalul unui scriitor”.

Între 1847 – 1848, scrie nuvela “Gazda” și povestirile “Inimă slabă” și “Nopți albe”.

Intră în Cercul Petrașevski, condus de filozoful Mihail Petrașevski, unde participă la unele discuții legate de libertatea de expresie sau abolirea iobagiei. Unul dintre membrii grupului, cu o orientare extremă, Nikolai Spesnev îi va folosi lui Dostoievski drept model pentru Stavrohghin din romanul “Demonii”.

În martie 1848, Cercul Petrașevski începe să fie monitorizat, iar în aprilie 1849, Dostoievski este arestat pentru că a citit în fața mulțimii “Scrisori către Gogol” de Belinski – apel la abolirea iobagiei. Alături de el, alți 200 de suspecți au fost arestați. Investigațiile durează sașe luni, iar Dostoievski și încă 21 de deținuți vor fi încarcerați în “Fortăreața Petru și Pavel” din Sankt Petersburg.

La data de 16 noiembrie 1849 este dată sentința – 21 din cei 22 de deținuți sunt condamnați la moarte prin executare. Pe data de 23 decembrie 1849, condamnații sunt duși în Piața Semionovski, iar Dostoievski asistă la execuția primului grup format din trei condamnați. El făcea parte din al doilea grup, dar chiar în ultimul moment, un ordin al țarului a pus capăt execuției, iar pedeapsa a fost comutată la muncă silnică în Siberia și serviciu militar pe viață. Dostoievski a primit pedeapsa de patru ani de munca silnică într-o colonie din Omsk, dar i s-a permis să corespondeze cu rude și prieteni.

În drum spre Omsk, opresc în Tobolsk, unde întâlnește trei femei “decembriste” care îl binecuvântează și îi oferă Noul Testament și 10 ruble ascunse în Sfânta Scriptură. Aceste femei îi vor rămâne pentru totdeauna în memorie pentru curajul de care au dat dovadă părăsindu-și casele pentru a-și urma soții.

Dostoievski ajunge în colonie pe 23 ianuarie 1850. Sarcinile sale erau descărcarea șlepurilor, măcinarea alabastrului sau fabricarea și transportarea cărămizilor. Condițiile erau inumane.

În timpul detenției, Feodor Dostoievski suferă crize de epilepsie și de reumatism la picioare, de aceea este internat deseori la spitalul coloniei, unde beneficiază de un tratament uman din partea doctorului Toițki. În spital, notează expresiile oamenilor din Omsk pe care apoi le folosește în romanele sale.

Deși pe 15 februarie 1854 iese din detenție, trebuie să îndeplinească serviciu militar pe o perioadă nedeterminată în Semiplatinsk, Siberia. Cinci ani mai târziu, la data de 2 iulie 1859, este eliberat din cauza sănătății precare și se întoarce în Rusia.

În această perioadă se dedică cititului. Lecturile lui sunt compuse din “Critica rațiunii pure” – Immanuel Kant, “Istoria filozofiei” – Hegel, istorici economiști și Sfinții Părinți.

Dostoievlie 1859, este eliberat din cauza sănătății precare și se întoarce în Rusia.

În această perioadă se dedică cititului. Lecturile lui sunt compuse din “Critica rațiunii pure” – Immanuel Kant, “Istoria filozofiei” – Hegel, istorici economiști și Sfinții Părinți.

Dostoievski îl cunoaște pe baronul german Aleksandr Wrangel, un mare admirator al scriitorului în urma publicării romanului “Oameni sărmani”. Baronul îi obține lui Dostoievski dreptul de a scrie cărți și de a se însura.

Astfel, în 1857, Feodor Mihailovici Dostoievski se căsătorește cu Maria Dmitrievna Isaeva, văduva lui Aleksandr Ivanovici Isaev. Căsnicia lor va fi puternic zdruncinată de crizele de epilepsie tot mai frecvente ale scriitorului, căci Maria nu va rata nicio ocazie pentru a-l lua peste picior pe soțul ei.

Pe plan literar, între 1854-1859, Dostoievski este preocupat de proiectul “Scrisori despre artă” care tratează misiunea creștinismului în artă, dar îl abandonează în 1857.

Relaxarea cenzurii în anul 1859 îi permite lui Dostoievski să scrie experiențele din Omsk în romanul “Amintiri din casa morților", unde descrie ororile închisorilor din Siberia, cruzimea paznicilor, bestialitatea unor prizonieri, dar și sufletele curate ale celor ce se căiau. Acest roman era considerat de Tolstoi apogeul operei dostoievskiene.

În anul 1861, începe o colaborare cu fratele său Mihail Dostoievski și editează revista “Vremea”, bazându-se și pe contribuția lui Apollon Grigoriev sau Nikolai Strahov. În același an, publică romanul “Umiliți și obidiți”, despre ale cărui personaje chiar autorul spune că sunt mai degrabă marionete decât oameni. Criticii nu îl apreciază, dar este foarte popular în rândul publicului.

Ziarul “Vremea” este închis de către autorități în 1863. Un an mai târziu, Dostoievski și fratele său Mihail editează ziarul “Epoca”. Dă faliment în mai puțin de un an, pentru că soția lui Dostoievski și fratele său mor și moare și colaboratorul Apollon Grigoriev.

În anul 1861, Dostoievski o cunoaște pe Apollinaria (Polina) Trokofievna Suslova, scriitoare în vârstă de 21 de ani, provenind dintr-o familie de țărani emancipați și între cei doi se naște o iubire pasională și tumultoasă. Polina va fi modelul multor femei mândre din scrierile lui: Nastasia Filipovna – “Idiotul”, Katerina Ivanovna Marmeladova – “Crimă și pedeapsă”, Lizaveta Nikolaevna – “Demonii” sau Katerina Ivanovna și Grușenka – “Frații Karamazov”. Polina îi va refuza cererea în căsătorie în 1865 și relațiile se vor stinge definitiv.

În 1864, publică nuvela “Însemnări din subterană” considerată de critici aproape o capodoperă.

În anul 1865, Dostoievski este nevoit să lucreze cu editorul Feodor Stellovski, cunoscut pentru contractele nefavorabile. Totuși, Feodor Mihailovici Dostoievski se angajează să îi ofere un roman de 160 de pagini până la data de 1 noiembrie 1866.

În lunile ianuarie-februarie 1866, este publicat în “Mesagerul rus” primul dintre marile romane ale lui Dostoievski – “Crimă și pedeapsă”. Scrie și “Jucătorul”, iar cu o lună înainte de termenul impus de Stellovski, angajează o stenografă, Anna Grigorievna Snitkina, care transcrie romanul după dictare.

În februarie 1867, Dostoievski și Anna Grigorievna se căsătoresc, iar în aprilie, cei doi părăsesc Rusia pentru 4 ani, stabilindu-se la Berlin, Dresda, Florența, Milano. 1867 este și anul în care începe lucrul la romanul “Idiotul”, dar din cauza crizelor de epilepsie tot mai frecvente, primele părți sunt publicate în “Mesagerul rus” abia în 1868. Romanul este publicat integral în “Mesagerul rus” un an mai târziu, în 1869.

În luna martie a anului 1868, se naște prima fiică a scriitorului, Sofia, dar moare 3 luni mai târziu, din cauza unei pneumonii și în 1869 se naște cea de-a doua fiică, Liubov.

Urmează o perioadă de doi ani – 1868 – 1870 – in care lucrează la mai multe romane, cum ar fi “Ateism”, “Viața unui mare pacatos” și “Eternul soț”, dar numai ultimul vede lumina tiparului.

Asasinarea lui Ivan Ivanov în 21 noiembrie 1869 de către cei din grupul socialist revoluționar al lui Neceaev îl determină pe Dostoievski să înceapă lucrul la romanul “Demonii”. Acest roman a fost inițial conceput ca o lucrare care să dezbată temele politice ale momentului și consecințele distructive ale nihilismului.

În 1871, se naște fiul său, Feodor Feodorovici Dostoievski.

În zilele de 21, 22 martie 1874, Dostoievski se află în arest în Senaia Plosad pentru o încalcare minoră a legii cenzurii – a publicat un articol al Prințului Meserski în ziarul “Cetățeanul”. Acum începe lucrul la romanul “Adolescentul”.

Pe data de 10 august 1875, se naște Alioșa, dar moare trei ani mai târziu în urma unei crize de epilepsie. Dostoievski se va învinovăți mereu de moartea fiului său.

În anul 1872 este publicat sub formă de foileton în “Mesagerul rus” romanul “Demonii”, iar în 1873 apare volumul publicat de o companie înființată de cuplul Dostoievski.

Aproape de finele anului 1875, termină și publică "Adolescentul".

În 1876, Dostoievski reia proiectul “Jurnal de scriitor” – ziar lunar independent, unde sunt dezbătute teme publice, dar și elemente din viața privată. Alexandrul al II-lea îl apreciază și îi solicită să poarte discuții cu fii lui, astfel, reputația scriitorului crește enorm.

Problemele de sănătate se agravează, așa că în martie 1877 suferă 4 atacuri epileptice.

În 1878 începe lucrul la romanul "Frații Karamazov” și este admis în consiliul “Societății Slave de Binefacere” și în “Asociația Internațională Literară și Artistică” (alături de Hugo, Turgheniev, Tolstoi).

Trebuie amintit discursul lui Dostoievski despre Pușkin din Moscova anului 1880, care a reprezentat un adevărat succes.

Pe 28 ianuarie 1881, își roagă soția să-i citească la întâmplare din Noul Testament – "Ioan însă îl oprea, zicând: Eu am trebuință să fiu botezat de Tine și Tu vii la mine? Și răspunzând. Iisus a zis către el: Nu Mă opri, că așa se cuvine nouă să împlinim marele adevăr", apoi moare. Este înhumat la mânăstirea Aleksandr Nevski din Sankt Petersburg. Pe piatra de mormânt este scris sub formă de epitaf citatul: „Adevărat, adevărat zic vouă că dacă grăuntele de grâu, când cade în pământ, nu va muri, rămâne singur; iar dacă va muri, aduce multă roadă.”

Feodor Mihailovici Dostoievski a fost un deschizător de drumuri, a adus prospețime literaturii universale de la sfarșitul secolului XIX – început de secol XX. Este de remarcat că scriitura lui are prospețime și captivează orice cititor chiar și în zilele noastre, în secolul vitezei, văd tineri citind Dostoievski și cred că acest lucru atestă că opera sa a trecut cu brio testul timpului atât de necruțător cu alții.

Opera dostoievskiana este moștenirea pe care ne-a lăsat-o scriitorul și este tot ceea ce și-ar fi putut dori generațiile care i-au urmat. Întreaga umanitate trebuie să îi fie recunoscătoare celui care ne-a dat posibilitatea să cunoștem o lume în care altfel nu am fi avut acces.

Și până la urmă, Dostoievski, scriind atat de frumos și de complex, folosind introspecția, construind adevarate romane psihologice, ne-a permis nouă, cititorilor săi, să îi cunoaștem îndeaproape viața, temerile și problemele.

În același timp, Dostoievski a fost un vizionar, descris nihilismul și sistemul comunist cu mult înainte ca ele să-și facă simțită prezența în viața noastră. Dacă nu i-am cunoaște istoricul și opera îndeaproape, am putea crede că scriitorul a inclus în romanele sala manifestele nihiliste și comuniste.

În concluzie, vrea să mărturisesc că, pentru mine, episoadele cele mai importante ale biografiei lui Dostoievski sunt ilustrate perfect în romanele sale, pentru că a fost marcat de evenimentele respective și le-a reluat în opera sa în fel și chip. Partea interesantă și captivantă a vieții sale este dezvăluită în primul rând, în romanele sale, apoi în autobiografia "Jurnal de scriitor".

Capitolul II

Importanța lui Feodor Mihailovici Dostoievski

în literatură

Despre importanța și influența lui Dostoievski asupra prozei moderne s-a scris mult.

După cum bine știm, cele mai importante opere ale lui Dostoievski sunt “Crimă și pedeapsă”, “Idiotul”, “Frații Karamazov”, “Demonii” și “Însemnări din subterană”.

Opera lui însumează 11 romane, 3 nuvele, 17 povestire, 2 piese de teatru pierdute și altele.

Universul său literar este reprezentat de criza socială și spirituală din Rusia Țaristă. Dostoievski se remarcă prin analiza stărilor patologice ale minții – nebunia, crima, suicidul – și explorarea unor procese extreme – autodistrugerea, umilirea, dominația tiranică, furia ucigașă. Personajele lui poartă povara libertății spiritului, povara incertitudinii existenței lui Dumnezeu, a nihilismului și a dominației răului.

Cărțile lui Dostoievski sunt traduse în 170 de limbi și există numeroase spectacole și filme după scrierile sale.

Primele sale opere au fost încadrate de Apollon Grigoriev în rândul celor realist socialiste sau naturalist sentimentaliste. Ulterior, a scris literatură fantastică în povestirile “Bobok”, “Visul unui om ridicol” și “O femeie blândă”, dar și în marile romane, de exemplu, “Frații Karamazov” – scena în care Ivan discută cu diavolul – și în “Idiotul” sau “Crimă și pedeapsă”.

Ficțiunea gotică îl influențează mai ales în procesul de creare al personajelor, determinându-l să construiască tipologiile unor siniștri și violenți (Stavroghin – “Demonii” și Rogojin – “Idiotul”) sau ale unor femmes fatales (Nastasia Filipovna – “Idiotul”, Katerina Ivanovna – “Frații Karamazov”).

Diferența dintre Dostoievski și literatura fantastică, romantismul și romanul gotic este capacitea lui de a situa personaje și evenimente excepționale într-un context contemporan și de a le da credibilitate și dimensiune spirituală și psihologică. Romanele sale nu par să pășească în afara realității.

F. M. Forster îl așează pe Dostoievski alături de Herman Melville sau Emily Bronte, în volumul “Aspecte ale romanului”, în categoria numită ficțiune profetică. Dostoievski este considerat și un scriitor mitic, asemeni lui Herman Melville, pentru modul în care folosește elemente de folclor și mitologie (de exemplu, motivul celor trei frați prezent în romanul “Frații Karamazov”, unde mezinul cel naiv pare a fi cel mai inzestrat spiritual).

Romanele dostoievskiene abundă în dialoguri despre existența lui Dumnezeu, problema răului și suferințele celor inocenți.

Tipologiile lui Dostoievski sunt compuse din creștini umili (Prințul Mîșkin, Sonia Marmeladova, Alioșa Karamazov), nihiliști autodistructivi (Nikolai Stavroghin, omul din subterană), intelectuali rebeli (Raskolnikov, Ivan Karamazov). Eroii lui acționează aproape întotdeauna sub impulsul ideilor, nu al instinctelor.

Opera dostoievskiană, caracterizată printr-un ritm alert și un cadru temporar restrâns, este adesea asociată cu orașul Sankt Petersburg, un simbol al peisajelor urbane schimbătoare, despiritualizate de fenomenul modernizator, în care ființe marginalizate se confruntă cu nihilismul și materialismul.

Temele scrierilor sale sunt teme obsedante ca suicidul, nebunia, crima, umilirea, mândria rănită, autodistrugerea, regenerarea spirituala prin suferință, smerenia. De altfel, Feodor Mihailovici Dostoievski susține în “Jurnalul unui scriitor” că atunci când ideea vieți veșnice este pierdută, sinuciderea devine o necesitate absolută, chiar inevitabilă, pentru orice om care s-a dezvoltat puțin mai mult decât animalele.

Criticul rus Mihai Bahtin susține că eroii lui sunt conștiințe individuale, neînfrânate de voința creatorului. Spre deosebire de alți romancieri, Dostoievskki polemizează cu tipuri umane distincte, cu viziune proprie și gândire independentă, de parcă ar avea mai mulți autori cu sisteme filozofice diferite.

Grație libertății maxime a personajelor, este considerat un scriitor existențialist ca Kierkegaard, Nietzsche sau Sartre. În sprijinul acestei afirmații vine chiar nuvela lui Dostoievski, “Însemnări din subterană”, ce a influențat evoluția filozofiei – existențialismul, dar și modernismul în literatură.

Influența

Dostoievski i-a influențat pe Franz Kafka, Thomas Mann, Jean-Paul Sartre, Marcel Proust, Henry Miller, Albert Camus, Emil Cioran, Charles Bukowski, Gabriel Garcia Marquez.

Nietzsche considera că Dostoievski este singurul psiholog de la care a avut ce învăța, în timp ce marele psihanalist Freud în “Dostoievski și paricidul” că Marele Inchizitor din “Frații Karamazov” este una dinte culmile literaturii universale.

Albert Camus declara într-o emisiune radiofonică din 1995 că a descoperit “Demonii” în tinerețe, iar șocul pe care l-a trăit atunci durează încă 20 de ani după.

Totuși, unii critici îl condamnă pentru structura haotică, prolixă și dezorganizată sau pentru elementele preluate din romanul gotic (coincidențe, tipologii).

După Revoluția Rusă din 1917, “Demonii” și “Jurnalul unui scriitor” au fost interzise, iar celelalte opere au fost cenzurate.

Totuși, cu aproximativ jumătate de secol în urmă, criticii literari sovietici au încercat din răsputeri să îi știrbească lui Dostoievski din notorietate și să demonstreze ca nu este altceva decât un scriitor reactionar, care nu a înțeles sistemul și care nu a reușit să înfățișeze viața reală sau evoluția societății în care a trait. Nu putem să fim decât recunoscători timpului care a lucrat în contra curentului comunism, menținandu-l pe scriitorul rus în topul celor mai mari romancieri din câți au existat.

În concluzie, se pare că oricât de mult s-au chinuit autoritățile și cei care ne conduc să-i știrbească din popularitate scriitorului rus Feodor Mihailovici Dostoievski, nu au făcut decât să îl propulseze direct pe treapta numărul unu a topului literar al fiecăruia, căci fructul interzis este mai tentant întotdeauna decât buruienile care cresc la marginea drumului. Nu vreau să spun că Dostoievski nu a avut niciun merit și că popularitatea sa se datorează interzicerii lui, ci vreau doar să subliniez că genialitatea scrierilor sale s-a bucurat de admirație și datorită eforturilor pe care un om trebuia să le facă pentru a-l citi pe unul dintre scriitorii de bază ai secolului al douăzecilea, secol de tranziție.

Capitolul III

Dostoievski și teatrul

Opera lui Dostoievski trebuie privită ca punct de pornire al romanului modern, dar și ca o existență a dramaticului cu narațiunea.

Feodor Mihailovici Dostoievski nu avea încredere în adaptările teatrale de orice gen, de aceea, când prințesa Varvara Dmitrievna Obolenskaia i-a propus să pună în scenă romanul “Crimă și pedeapsă”, nu s-a arata prea încântat.

Totuși, Alexander Burry(profesor la Universitatea din Ohio, a publicat un studiu "Transportarea romanelor in opera, film si vis") consideră că cele mai valoroase artistic dintre adaptări sunt “Jucătorul” al lui Serghei Prokofiev, “Din casa morților” de Leos Janacek, dar și filmele “Idiotul”, în regia lui Akira Kurosawa și “Demonii” lui Andrej Wajda.

În 1959, Albert Camus montează la Theatre Antoine piesa “Les Possedes” după romanul “Demonii”.

"Cât privește problema dramaticului și mai aes a dramaticității și în arta plastică, dă exemplu criticul (n.r. Paul Cornel Chitic), se simte nevoie îmbogățirii cu desfășurarea în timp, adică cu teatralitatea".

Până la urmă, dramaticitatea romanelor lui Dostoievski este dată de abundența dialogului, a nucleelor conflictuale. Scriitorul alege cu grijă cuvintele care surescită curiozitatea cititorului și acordă o deosebită atenție acordata spectatorilor, căci scenele cele mai importante din scrierile sale au loc într-un cadru public – în romanul "Demonii", evenimentele pline de savoare, dar și de dezvăluiri au loc în salonul Varvarei Petrovna, la balul Guvernatorului sau la biserică.

Feodor Mihailovici Dostoievski, nefiind totuși de acord cu dramatizările și adaptările pentru scenă a prozei, a scris parcă special pentru a ajuta teatrul și filmul să monteze povești tulburătoare, poveștile sale.

Capitolul IV

Dramatizarea

Teatralitatea romanelor dostoievskiene constă în mare măsură în construcția lor dialogică. Conversația nu se limitează la un singur conținut, fie politic, fie existențial, psihologic, filosofic sau moral, reușind să conțină părți din fiecare.

“Demonii” este pus pentru prima oara în scenă de Nemirovici-Dancenko, în anul 1914, în Moscova, cu titlul “Nikolai Stavroghin”.

Dramatizarea pe care noi am interpretat-o a fost realizată de doamna profesoară, Rodica Mandache.

E foarte greu să aduci în scenă o operă atât de amplă, cu atâtea fațete, dar și să amputezi o dimensiune în favoarea celeilalte.

Noi am ales să renunțăm la partea politică, atât cât s-a putut, și am pus mai mult accent pe relațiile dintre personaje și pe atracția pe care o exercită în jurul lui personajul principal, Nikolai Stavroghin.

Rezumatul romanului

Acțiunea romanului este plasată într-un mic orășel din afara Petersburgului și este narată de cronicarul G-v. Deși el nu este prezent la toate evenimentele, le descrie de parcă ar fi fost acolo. Tot ce știm despre G-v este că el și Stepan Trofimovici sunt prieteni intimi.

Partea întâi introduce personajele, prezentându-ne trecutul și personalitatea fiecaruia.

Liza Nicolaevna și Stavroghin își petrec din ce în ce mai mult timp unul cu celălalt și astfel se pune problema căsătoriei. Varvara Petrovna consideră că mariajul lor i-ar putea fi benefic lui Stavroghin.

Cu toate acestea, când Varvara Petrovna însoțită de Daria Pavlovna Șatova îi vizitează pe cei doi, aranjamentul devine nesigur. Liza crede că Nikolai Vsevolodovici Stavroghin este atras de Dașa. Prin urmare, generăleasa Stavroghina, după întoarcerea acasă, decide să aranjeze o căsătorie între Daria și Stepan Trofimovici. Planul acesta este menit să o înlăture pe Daria Pavlovna, pentru ca Liza să fie aleasa lui Nikolai. Atât Stepan Trofimovici, cât și Daria Pavlovna acceptă propunerea Varvarei, datorită relației de subordonare față de generăleasă, dar căsătoria nu se materializează.

O anumită zi din salonul Varvarei Petrovna constituie punctul culminant.

Varvara părăsește biserica și este abordată de infirma Maria Lebeadkina, căreia îi dă 10 ruble și șalul ei. Generăleasa o ia pe Marfușa acasă, iar Lizaveta Nikolaevna le urmează. Când ajung acasă, Stepan, Ivan Șatov și G-v o așteptau pe Varvara Petrovna.

În curând, apare mama Lizei, Praskovia Drozdova Tușina și li se alătură și Daria Pavlovna.

Apoi, când vine căpitanul Lebeadkin, fratele Marfușei, lucrurile se precipită. Acesta venise ca să anunțe căsătoria dintre prințul Stavroghin și sora sa, dar și ca să o impresioneze pe Liza, de care era îndrăgostit. Bineînțeles, sfârșește prin a se face de ras.

În sfârșit, apar Piotr Verhovenski, fiul lui Stepan Trofimovici, si printul Nikolai Stavroghin. Prințul neagă zvonul căsătoriei dintre el și Marfușa, dar se declară bunul ei prieten și pleacă pentru a o conduce acasă. Piotr Stepanovici rămâne în salonul Varvarei Petrovna pentru a le explica celorlalți relația dintre prinț și Lebeadkina, apoi îi reproșează tatălui său că nu a fost capabil să aplice principiile nihiliste pe care chiar el le formulase.

Stepan Trofimovici este condus acasă – casa de oaspeți a generălesei – de Varvara Petrovna și în absența ei, Șatov îl pălmuiește pe Stavroghin, care rămâne impasibil. Această scenă are un efect negativ asupra Lizei, începând să aibă convulsii.

La sfârșitul primei părți, toate personajele principale au fost prezentate, dar situația e departe de a fi rezolvată.

Partea a doua conține două conversații antonime cu privire la existența lui Dumnezeu.

Pe de-o parte, Kirillov care îl înștiințează pe Stavroghin că vrea să se sinucidă în încercarea de a deveni Dumnezeu prin eternizarea momentului.

Pe de altă parte, Șatov își dorește să creadă în Dumnezeu, dar se simte nedemn. În urma acestei discuții aflam că ostilitatea lui față de Stavroghin se datorează căsătoriei secrete dintre prinț și Marfușa, dar și a presupusei aventuri a lui Nikolai Vsevolodovici cu Maria Șatova, fosta soție a lui Șatov.

În timp ce Stavroghin se îndepărta de locuința lui Șatov pentru a-l vizita pe Lebeadkin, îl întâlnește pe ocnașul Fedka. Ajuns acasă la Lebeadkini, dorește să o vadă pe Marfușa, care intră în transă și îl blesteamă pe prinț. Pe drumul de întoarcere, Fedka îl abordează din nou, cerându-i bani pentru a-i ucide pe frații Lebeadkin, iar Nikolai Vsevolodovici, într-un acces de furie, îi aruncă ocnașului toți banii pe care îi avea.

A doua zi, prințul Stavroghin se duelează cu Gaganov, fiul celui pe care îl trăsese de nas printr-un bar. Duelul nu are repercursiuni, deoarece prințul trage în aer. Când se întoarce acasă, Daria îi spune că ea îi iartă orice greșeală pe care a făcut-o și îi va ierta și toate păcatele viitoare.

Piotr Verhovenski îl ridiculizează pe guvernator, dar menține în același timp o relație de prietenie cu soția guvernatorului.

Soția guvernatorului organizează o serbare. Între timp, Piotr se întâlnește în casa lui Virghinski cu grupul lor secret și discută incapacitatea lor de a realiza ceva constructiv. După această intâlnire, Verhovenski îi mărturisește lui Stavroghin că și-ar dori să-l numească liderul grupului, dar prințul pleacă fără a-i spune un cuvânt.

Așa cum i-a promis guvernatorului, Piotr Stepanovici Verhovenski oferă anonim dovezi poliției despre existența unui grup revoluționar și îi înscenează totul tatălui său. Poliția percheziționează casa lui Stepan Trofimovici și îi confiscă acestuia cărțile.

Partea a treia începe cu petrecerea organizată de către soția guvernatorului. Serbarea constă în două părți – discursurile din timpul zilei și balul. Discursurile sunt un dezastru, oratori fiind căpitanul Lebeadkin, Karamazinov, Liputin, Stepan Trofimovici și un maniac necunoscut. Spectatorii sunt enervați la culme.

În ciuda dimineții dezastruoase, Piotr o convinge pe Varvara Petrovna să meargă la bal, care va fi, de asemenea, un dezastru. Serata se încheie cu anunțul că pe malul râului au luat foc niște case. Vinovații nu sunt descoperiți, dar singurele victime sunt Marfușa și căpitanul Lebeadkin.

În timp ce incendiul mistuia casele, Stavroghin o vizitează pe Liza pentru a o convinge să plece împreună din oraș. Ea îl refuză și se duce singură pe malul râului, unde au fost găsiți morți frații Lebeadkin. Văzând-o oamenii, o identifică și o consideră iubita lui Nikolai Vsevolodovici, așa că o ucid.

La următoarea întâlnire a grupului revoluționar, membrii sunt îngrijorați că poliția ar putea afla că ei sunt implicați în uciderea Lebeadkinilor, dar Piotr iî liniștește. Totuși, Verhovenski spune că Șatov i-ar putea trăda, mai ales că tiparnița se află în posesia sa. Așa că îi convinge pe membrii grupării să-l ucidă pe Șatov pentru siguranța lor. Kirillov va fi țapul ispășitor, după ce Piotr îl va pune să scrie și să semneze o scrisoare în care declară că el l-a ucis pe Șatov, înainte de a se sinucide.

În cele ce urmează, acțiunea se concentrează în jurul lui Șatov și a întoarcerii soției lui, Maria Șatova, care este însărcinată cu copilul lui Stavroghin.

Maria Șatova intră în travaliu la scurt timp după ce ajunge în casa soțului, iar Ivan Șatov fuge la moașa Virghinskaia. Ea o ajută pe Maria să nască.

Apoi, Șatov își lasă soția acasă și merge să înapoieze tiparnița grupului, dar este ucis. Maria pleacă împreună cu copilul în căutarea lui Șatov, dar mor amândoi din cauza frigului.

După ce Verhovenski duce planul la bun sfarșit, pleacă în Petersburg în căutarea lui Stavroghin.

În tot acest timp, Stepan Trofimovici pleacă de la Skvoresniki, moșia Varvarei Petrovna. Pe drum întâlnește o vânzătoare de Evanghelii, Sofia Matveevna. La scurt timp, Stepan moare avându-le alături pe Sofia, pe Varvara Petrovna și pe Daria Pavlovna.

Spre final, lucrurile iau o întorsătură neașteptată. Liamșin mărturisește tot despre grupul lor secret și poliția îl arestează pe el, dar și pe Virghinski, Erkel, Liputin, Tolkacenko și Piotr Verhovenski.

Stavroghin se sinucide, spânzurându-se și este găsit de mama lui și de Daria Șatova.

Ultimul capitol, intitulat “La Tihon” este publicat la finalul cărții, deoarece până în 1932 nu a văzut lumina tiparului. În acest capitol se clarifică multe lucruri în legatura cu personajul principal, Nikolai Stavroghin și cu viața pe care a dus-o. Și, totodată, este o luptă între bine și rau.

În încheiere, mărturisesc că, după ce am citit dramatizarea romanului și am jucat spectacolul “Posedații”, m-am simțit mult mai aproape de marele gânditor și scriitor rus.

Capitolul V

Construirea rolului

Între personajele romanului “Demonii”, personajul Tihon se regăsește în postura personajului episodic. Asta cel puțin la o primă vedere. După ce analizezi și urmărești atent planul de desfășurare al acțiunii, realizezi că fără el romanul ar fi frustrat de cheia înțelegerii destinului lui Stavroghin. Fără acest “om neinsemnat” și discuția dintre el și prinț, sinuciderea lui Nikolai Vsevolodovici pare lipsită de sens și nechibzuită.

Călugărul Tihon, “un bărbat înalt și slab, în vârstă de vreo 50 de ani, (…) cu o figură cam bolnavicioasă, o privire stranie, timidă, cu un zambet nehotărât pe buze” așa cum îl caracterizează chiar Dostoievski, reușește să încingă spiritele în mica gubernie, având admiratori și, mai ales admiratoare, între care se numară și Varvara Petrovna. Acest personaj este singurul despre care nu avem date referitoare la trecutul sau si la viata sa de pana a ajunge la Manastirea Fecioarei.

Cu toate acestea, capitolul “La Tihon” sau “Spovedania lui Stavroghin” nu este publicat în roman până în anul 1932. S-ar putea spune că “blestemul lui Nikolai Vsevolosovici se împlinește: nesuferitul psiholog trece prin nenumărate peripeții și până la urmă este exclus pe jumătate din carte”. Iar când capitolul este, în sfârșit, publicat, ocupă alt loc în desfășurarea acțiunii decât cel care îi fusese hărăzit. Feodor Mihalovici Dostoievski ar fi vrut ca acest capitol să fie al noulea și ultimul al părții a doua.

Totuși, consider că romanul în forma în care este publicat acum a avut mult de câștigat prin amplasarea acestui capitol la final. Cred că dacă ar fi fost publicat așa cum își dorea scriitorul, finalul ar fi fost previzibil. Varianta actuală ține cititorul în suspans până la ultima filă lecturată.

Această vizită pe care prințul Stavroghin i-o face călugărului Tihon la Mânăstirea Fecioarei o putem rezuma folosind cuvintele lui Isaac Șirul, scriitorul preferat al lui Dostoievski în materie de cărți religioase: „sufletul va rătăci și își va vedea toată greșeala sa, dar nu așa, ca acum, pe pamant, ci în totalitatea ei, si va mai vedea că în marea lui înțelepciune, Dumnezeu i-o va trece cu vederea — și se va tulbura, și va cere singur pedeapsă, pe care însuși o va căuta, însă greșelii i se va răspunde cu iubire — și în aceasta va fi infernul lui. Conștiința iubirii nesăvîrșite (netrăite, neînfăptuite pe pămînt) trebuie să fie mai îngrozitoare decît orice, și e chiar iadul".

Totuși, Tihon își dorește ca prințul Stavroghin să se căiască și îi vorbește despre un bătrân pustnic a cărui înțelepciune creștinească nu poate fi concepută de nici unul dintre ei și îi propune să se supună autorității sale timp e cinci sau șapte ani. De când am citit prima oară romanul și apoi, de câte ori reluam, mă gândeam cine ar putea fi acest ascet despre care vorbește Tihon. M-am gândit chiar la starețul Zosima. Apoi, am citit în “Dicționar de personaje dostoievskiene” al lui Valeriu Cristea că Tihon îl reprezintă pe Alioșa din “Frații Karamazov” dacă ar fi continuat viața monahală. Imediat m-am gândit că Dostoievski a încercat să continue povestea tânărului Alioșa și a starețului Zosima, devenind în “Demonii”, călugărul Tihon și bătrânul pustnic.

Am încercat să fac o incursiune în timp și mi-am amintit că în vacanța intersemestrială din anul întâi, prin luna februarie, am fost anunțată că în semestrul doi vom studia teatrul rus folosind ca text romanul “Demonii” al scriitorului Feodor Mihailovici Dostoievski.

Când ne-am întors eu și colegii mei din vacanță, dramatizarea romanului începuse să prindă contur, momentele esențiale fuseseră surprinse și urma să dăm fiecare probe pentru a vedea ce rol vom juca.

În urma lecturării romanului, ma îndrăgostisem de Varvara Petrovna și de Daria Pavlovna și tare mi-aș mai fi dorit să joc unul dintre aceste roluri, dar lucrurile aveau să ia o întorsătură care acum îmi pare aproape stranie.

Timp de o saptămână am tot citit prin rotație mai multe personaje, încercând să găsim cea mai bună distribuție.

Nu știu din ce motiv, dar dupa prima citire a scenei dintre Tihon și prințul Nikolai Stavroghin, îmi amintesc că dezvoltasem o obsesie pentru acest rol și în câteva zile de așa zis casting am învățat textul și am încercat să îi găsesc o notă justă. Din cauză că nu aveam suficienți baieți, hotărâsem că o fată va juca rolul și totuși, după prima săptămână, încă eram vreo trei sau patru candidate.

Până într-o zi, când mă simțeam atât de rău și răcisem atât de tare, încât abia puteam vorbi, iar ochii îmi lăcrimau atat de tare încât de văzut nici nu putea fi vorba. În acea zi, a trebuit să citesc scena dintre Tihon și Stavroghin și sunt sigură că a fost bine, pentru că simțeam din cauza efortului pe care îl făceam, chiar efortul pe care trebuia să îl depună călugărul pentru a-i face față lui Nikolai Vsevolodovici. Nu știu cum s-a întâmplat, pentru că nu îmi dădeam seama ce fac, dar după ce am dus scena la bun sfârșit, i-am auzit pe domnii profesori Eusebiu Ștefănescu și Rodica Mandache spunând că rolul a fost adjudecat și că eu îl voi juca. A fost unul dintre cele mai fericite momente ale vieții de student la actorie.

Am început imediat să mă documentez. Am citit despre roman, despre personaj, am aflat că Tihon este un personaj reluat, căci , dacă proiectul lui Dostoievski era finalizat, ar fi ocupat un rol important în “Viața unui mare păcătos”. Am văzut filmul lui Andrej Wajda – „Les Possedes” și „Demonii din Sankt Petersburg". De asemenea, am fost sfătuită să văd “Exorcistul” cu Antony Hopkins, care mi-a fost folositor pentru a înțelege felul în care gândește un preot, deși povestea filmului nu pare a avea o legatura cu personajul.

Îmi imaginam că Tihon este un bărbat înalt și slab și cu părul și barba lungi, semănând probabil cu Sir Ian McKellen în rolul lui Gandalf din trilogia “Lord of the Rings”. Bineînteles că nu am nimic în comun cu această descriere și atunci a trebuit să mă mulțumesc cu un Tihon total diferit chiar de ceea ce gândise autorul – scund, rotofei, copilăros ca aspect, plusând cu o tunsoare castron de preot franciscan.

Trecând peste aceste aspecte mai puțin importante ce țin de aspectul exterior, trebuie să mărturisesc că mi-a fost foarte greu să îmi asum acest rol. Nu știu care parte era mai grea – faptul că e un bărbat, vârsta (50 de ani) sau că personajul este preot și încă unul atipic.

Cei care mă cunosc știu că nu sunt cel mai credincios om și că, în orice caz, nu sunt absolut de acord cu biserica și ceea ce reprezintă astăzi, dar nici cu preoțimea. Realizez că undeva e o contradicție. Adică, îmi doream cu ardoare rolul și totuși preoții, în general, îmi provoacă o oarecare repulsie. Aș fi vrut să nuanțez foarte tare latura umană a personajului, nu pe cea spiritualo-religioasă, deși asta mi se cerea la repetiții. Și iată-mă încercând să trec de primul hop. Am recitit Biblia, încercând să o lecturez din perspectiva personajului, am citit cărți de rugăciune. În plus, am încercat sa ii fac fisa personajului raspunzand la întrebările din chestionarul Sophiei Colle, pe care îl aveam de la doamna profesoara Rodica Mandache.

Chestionarul era compus din următoarele întrebări:

1. Când ai murit ultima dată?

În timpul nopții, când am văzut diavolul datorită presupuselor mele crize de epilepsie și încă de doua ori în timpul discuției cu Nikolai Vsevolodovici.

2. De ce te mai trezești dimineața? Te-ai întrebat vreodată?!

Deoarece așa vrea Domnul și sigur planul lui pentru mine este mai bun decât planurile pe care mi le fac eu.

3. Unde sunt visele din copilărie?

Visele din copilărie sunt în biblioteca mea din chilie. Oricine parcurge lista mea de lecturi mă va cunoaște mai bine decât dacă m-ar intervieva timp de o zi întreagă.

4. Ce te deosebește de ceilalți?

Mă deosebește felul în care cred eu în Dumnezeu și faptul că nu am pretenția că ceea ce numesc eu credință este un lucru general valabil.

5. Îți lipsește ceva?

Sigur ca îmi lipsește. Îmi lipsește siguranța pe care o au cei ce nu își pun întrebări.

6. Poți fi creativ? Oricine poate fi?

Nu, nu sunt creativ, drept urmare, nu oricine poate fi.

7. De unde vii?

Provin dintr-o familie săracă de țărani liberi ce aveau o casuță în împrejurimile Sankt Petersburgului și unde mi-am câștigat notorietatea datorită faptului că accept pe oricine așa cum este și am o vorbă bună pentru fiecare.

8. Crezi că ai o soartă de invidiat?

Nu sunt eu în măsură să stabilesc dacă soarta mea este de invidiat sau nu. Se zice că Dumnezeu îți dă atât cât poți duce, deci asta este crucea pe care trebuie să o port. Dacă ea este ușoară sau nu, voi afla la Judecata de Apoi.

9. Ai renunțat la ceva?

La favorile sexuale pe care mi le ofereau admiratoarele mele în schimbul sfaturilor. Se pare că mai mult decât orice atrage castitatea.

10. Ce faci cu banii? În primul rând?

Îmi cumăr cărți din cele mai diverse, pentru a îmi alimenta visele.

11. Care sunt plăcerile prin excelență?

Plăcerile mici sunt cele care te țin în viață, iar lucrurile care mă bucură cel mai mult este zâmbetul și mulțumirea credinciosului ce a venit la mine pentru a se spovedi.
12. Ce ți-ar plăcea să primești de ziua ta?

Obiecte de mobilier vechi.

13. Ce-ai fi în stare să refuzi?

Aș refuza oricând banii pe care mulți se grăbesc să mi-i ofere în schimbul ajutorului meu și alcoolul pe care majoritatea conaționalilor mei îl consumă fără a se întreba când ar fi indicat să se oprească.

14. Care este partea ta cea mai fragilă?

Însăși credința în Domnul Dumnezeul nostru.

15. Susții vreo cauză?

În prezent nu susțin nicio cauză.

16. Ce-ai fost capabil/ă să faci din dragoste?

Am renunțat la statutul pe care ar fi trebuit sa îl am în mânăstire din dragoste față de oamenii care veneau să îmi ceară ajutorul.

Acest chestionar m-a ajutat sa descopăr câteva informații despre Tihon pe care textul lui Dostoievski nu mi le oferea, mai ales ca nu mi-ar fi trecut prin cap asemenea întrebări.

Apoi, am descoperit posibila legătură dintre Tihon și Alioșa și am încercat să îi creez un istoric călugărului pornind de la povestea vieții lui Karamazov.

Povestea lui Tihon gândită de mine suna așa:

Tihon era mezinul familiei, având doi frați mai mari, pe Ivan si pe Dimitri. Tatăl lor, om de moravuri ușoare, fusese căsătorit de două ori și se procopsise cu cei trei băieți.

Salvarea lui Tihon din sânul acestei familii dezbinate a constat în creșterea lui în cadrul mânăstirii, ca ucenic al starețului Zosima.

În acest punct, povestea trebuie schimbată, pentru că Zosima nu a murit, iar Tihon nu a renunțat la viața monahală, ci a fost sfătuit ca pentru un timp să se rupă de familia sa. Luând această decizie, Tihon nu și-a mai văzut niciodată frații sau tatăl, dar a trecut prin multe lăcașe de cult, ca până la urmă să ajungă tot în satul natal.

Scriind această istorie a personajului, mi-am dat seama că nu este tocmai plauzibilă, dar am făcut niște căutări și am aflat că a existat un călugăr Tihon, ce a fost canonizat.

În secolul al XVIII-lea, se năștea în Rusia Sfântul Tihon de Zadonsk, episcop de Voronej și Elețk, dar și cunoscut factor de minuni.

Astfel, în anul 1724, se naște Timotei (numele de botez al Sfântului Tihon). Tatăl său, diaconul Savelie Chirilov moare la scurtă vreme de la nașterea ultimului său copil, Timotei, și odată cu el, familia pierde și unicul sprijin financiar.

După decesul tatălui, Domnica, mama lui Timotei, alături de copiii ei, două fete și patru băieți, trec printr-o perioadă de o sărăcie lucie. Împinsă de necazuri, dar și de teama că îi vor muri copiii de foame, este foarte aproape să-l vândă pe Tihon unui vizitiu bogat în schimbul câtorva bănuți. Cel care o oprește pe mama sa este fratele cel mare al lui Timotei, rugând și implorând să nu-l vândă pe fratele cel mic, căci de-l dă unui vizitiu, vizitiu va ajunge, în schimb, de-l vor trimite la școală, poate va reuși să ia calea tatălui și să devină diacon.

Timpul petrecut în casa părintească, în condiții modeste, și-a pus amprenta asupra tânărului Timotei, determinându-l să prefere simplitatea, seriozitatea limbajului, dar și să simpatizeze oamenii din popor.

Odată înscris la Școlala Teologică din Novgorod, tânărul s-a confruntat cu noi probleme, cum ar fi lipsa banilor, lipsa unui număr sufficient e profesori, etc. Cu toate acestea, Timotei a contiuat să învețe, fiind unul dintre cei mai străluciți elevi ai seminarului.

Tot din cauza lipsei profesorilor, elevii erau obligați să aștepte mai mulți ani pentru a trece la un nivel de studiu superior. În urma acestei inconveniențe, Timotei a studiat în cadrul seminarului timp de 14 ani, iar în ultimul an ajunsese să predea limba greacă pentru elevii din clasele mai mici. Felul său de a fi, smerit, supus și harnic, i-a cucerit pe colegii și profesorii săi și chiar pe episcopul Novgorodului.

Și iată că în anul 1754, Timotei absolvea seminarul.

Între 1754 și 1758, a fost profesor de retorică în cadrul seminarului, după care s-a călugărit și a primit numele de Tihon. În viața monahală, accede mai multe ranguri, ierodiacon, ieromonah, arhimadrit și egumen al Mănăstirii Jelticov, iar în tot acest timp, își continua activitatea profesorală la Seminarul din Tver.

Apoi, este ales episcop al Novgorodului, iar în luna februarie a anului 1763, devine arhipăstor al parohiei Voronej și Elețk. În această zonă erau refugiați mulți eterodocși și creștini de rit vechi. Toți acești oameni erau oițele rătăcite pe care Tihon trebuia să le întoarcă pe calea cea dreaptă și pentru a-și duce misiunea la bun sfârșit, s-a preocupat de pregătirea unor preoți competenți, de dezvoltarea sistemului educațional religios, de corectitudinea slujbelor.

Tihon a fost total împotriva celor ce nu respectau datinile ortodoxe sau practicau ritualuri pagane, iar el nu s-a îndepărtat niciodată de literatura religioasă (singura pe care a cunoscut-o, de altfel).

În anul 1766, cere pensionarea și în anul 1769, se mută la Mănăstirea din Zadonsk, unde se dedică rugăciunii, vieții ascetice. În toată această perioadă scrie cărți ce conșin sfaturi pentru îndrumarea celor care vor, asemeni lui, să-și dedice viața Mântuitorului. Printre altele, se numără: “Pravila vieții monahale” și “Poveșe pentru cei ce au parasite deșertăciunile lumii”.

Se spune că înaintea morții, i s-a arătat de câteva ori Maica Domnului alături de cei doisprezece Apostoli și că i-au spus când își va sfârși viața pământească.

La data de 13 august 1783, având numai 59 de ani, Tihon încetează din viață și este înhumat sub altarul bisericii din Zadonsk. Când se împlineau aproape 100 de ani de la moartea sa, în 1861, au fost descoperite moaștele sale neputrezite și la ata de 25 mai, Sfântul Tihon din Zadonsk a fost canonizat de către Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Ruse.

Povestea Sfântului din Zadonsk era interesantă, dar exceptând profilul smerit, bland și bun, nimic nu îi apropia pe cei doi Tihoni.

În timp ce Sfântul Tihon era total împotriva lecturilor laice, călugărul lui Dostoievski deținea o bibliotecă, cum însuși autorul afirma, prea ecletică, iar dacă episcopul din Zadonsk îsi dorea ca toți enoriașii să fie mai mult sau mai puțin habotnici, personajul meu încerca să îi înțeleagă pe fiecare și să îi ajute pe toți cu mijloacele potrivite fiecaruia în parte.

Descoperind că munca mea pentru a-i crea un istoric personajului nu dăduse rezultatele scontate, am hotărât să iau din povestea lui Alioșa și din viața lui Tihon din Zadonsk ceea ce mi se părea potrivit și să le împletesc după bunul plac.

Așadar, am decis că Tihon era fiul unui diacon și al unei țărănci ce provenea dintr-o familie de iobagi și că tatăl său a decedat pe când el nu avea decât 3 ani, iar la 11 ani a intrat în slujba călugărului Zosima, fiind un fel de ucenic al acestuia.

Totodată, Tihon era mezinul familiei, având doi frați mai mari, pe Ivan și Dmitri.

După ce a îmbrăcat straie monahale, Tihon a trebuit să plece de lângă familie.

Între timp, mama sa a fost ucisă de Fedka Ocnașul pentru puținii banii pe care îi primise de la fiul cel mare, Dmitri. Deși Tihon știe acest lucru, nu va avea niciodată nimic împotriva lui Fedka, ba chiar îl va considera asemeni lui Stavroghin, un suflet rătăcit.

În perioada de viață a lui Tihon descrisă în romanul “Demonii”, Dmitri a murit în urma unei crize de epilepsie, iar Ivan se află la Moscova și cei doi frați nu își mai vorbiseră de aproape șapte ani, de când avusese loc înmormântarea fratelui cel mare.

Totul era nou pentru mine și rolul acesta necesita o mare implicare emoționala. Pe deasupra, era și un rol de compoziție pentru care a trebuit să fac multe exerciții de corporalitate și de frazare.

Îmi amintesc că încercam să studiez bărbați care au în jur de 50 de ani în mijloacele de transport în comun, să văd cum se mișcă, cum vorbesc, felul în care privesc ceea ce se află în jur și parcă pe măsură ce analizam mai multe tipologii masculine, pe atât mă îndepărtam mai tare de personaj.

Unul dintre exercițiile pe care le făceam era să stau foarte dreaptă în timp ce desfășuram diferite activități, pentru a căpăta acea ținută mândră și masculină.

De asemenea, făceam exerciții de gestică și mă străduiam să imit tot felul de bărbați care mi se părea mie ca se apropiau de profilul fizic și psihologic al lui Tihon.

Cu toate acestea, cea mai mare problema a mea a fost vocea. Pur și simplu nu reușeam să îmi construiesc o voce joasă, bărbătească credibilă. Vocea mea avea niște acute deranjante care semănau mai mult cu sunetele scoase de un măgar, decât cu glasul unui bărbat trecut de prima tinerețe.

Doamna profesoară ne-a ajutat să construim spectacolul și ne-a lăsat pe noi, viitorii actori, să descoperim fațetele multiple ale personajului. Când spun că ne-a ajutat să construim spectacolul vreau să spun că ne-a delimitat niște trasee pe scenă, a lucrat momente colective care să contureze ideea de slujbă la biserică, de salon plin cu oameni sau chiar scena uciderii Lizavetei Nikolaevna. Aproape la fiecare curs de actorie aveam vizionare cu ceea ce se construise pana în acel moment și doamna Rodica Mandache își nota tot ceea ce i se părea în neregulă, pentru ca apoi să ne comunice și să ne dea o posibilă rezolvare a acelei probleme. După discuția în care ne punea la curent cu lucrurile care se văd din afară, lucram noi scene, iar apoi, doamna profesoară pleca și ne lăsa să repetăm singuri și să ne spunem unul altuia ce părere avem despre cum a construit rolul până în acel moment. Tocmai de aceea a fost o perioadă foarte frumoasă, am ajuns să fim o clasă unită și cred că "Posedații" a fost cel mai bun examen al nostru, al întregii grupe. Îmi amintesc că stăteam în Podul Teatrului Odeon, acolo unde aveam cursuri de actorie de luni până duminică, până ne dădeau paznicii afară și chiar și atunci, cu greu ne lăsam duși acasă.

În spectacolul nostru, scena dintre Stavroghin și Tihon a fost împărțită. O mare parte din ea reprezenta prima scenă a “Demonilor”, deschizând spectacolul, iar cealaltă, care conținea sfatul lui Tihon pentru Stavroghin de a îmbrăca straie monahale, se juca exact înainte de moartea prințului Nikolai Vsevolodovici.

Pe masură ce timpul trecea, spectacolul-examen începea să se contureze, așa că, într-o zi, doamna profesoară l-a invitat la o vizionare pe domnul Bujor Macrin, actor la Teatrul “Maria Filotti” din Brăila. Acest regretat actor, căci a murit acum un an, mi-a dat niște teme de gândire – tu nu crezi în Dumnezeu sau nu așa cum crede personajul tau; trebuie să crezi cu aceeași tărie și atunci va veni și vocea pe care o cauți atât; ai o ușurință în scenă care nu e a personajului, căci el este apăsat de griji, este suprins de acest prinț Stavroghin; mai gandește-te, încearcă să privești lucrurile mai în profunzime și o sa ajungi la ceea ce trebuie. Inutil să spun că asta credeam și eu, dar când jucam, nu se vedea nimic, nu aveam nici un fel de teamă, surprindere sau mister în scenă. Cu cât mă gândeam mai mult când interpretam rolul la problemele mele, cu atât eram mai stresată și cu cât eram mai stresată

Apoi, doamna profesoară a plecat în turneu și o săptămână am repetat cu domnul Dimitri Bogomaz, actor la Teatrul Odeon. Nedorindu-și să intervină și să modifice mișcarea sau regia, dumnealui a lucrat cu noi pe latura de asumare a personajului și a legăturii dintre personaje. Așa că timp de o săptămână am studiat personajele din perspectiva unui rus și am avut parte de un work-shop bazat pe exercițiile folosite la "GITIS", Universitatea Națională de Artă Dramatică din Moscova. Porneam fiecare repetiție asumându-ne spațiul scenic și încercând să ne găsim un punct energetic tare și unul slab.

Astfel, de câte ori simțeam că ceva nu decurge cum trebuie în scenă, ne puteam îndrepta spre punctul tare, încercând pe cât de mult posibil să îl evităm pe cel slab.

În al doilea rând, am fost puși să facem mișcare browniană și să ne așezăm câte doi sau câte trei în funcție de cum simțim în acel moment. După ce acest exercițiu a luat sfârșit, ne-a spus ca subconștientul ne-a făcut să ne așezăm lângă cei care jucau personaje importante pentru rol nostru. În stanga mea se afla Varvara Petrovna, iar în dreapta Nikolai Stavroghin și în apropiere, Ivan Șatov, alt personaj care îl vizita pe Tihon. Interesant este că Stavroghin era înconjurat de grupuri mici, așezate ca în jurul unui nucleu.

În această săptămână am făcut un exercițiu care m-a ajutat foarte mult. Un exercițiu tipic Stanislavski: dacă ai treabă pe scenă, vei fi mult mai natural și mai puțin crispat. Domnul Bogomaz a inșirat o funie foarte grea și foarte lungă în toată sala de repetiții. M-a rugat ca în timpul scenei să merg în genunchi și să încerc să strâng pe braț funia respectivă. Dincolo de faptul că nu mă mai gândeam neapărat la text, ci la strângerea funiei, iar greutatea pe care mi-a dat-o mersul în genunchi și ridicarea și purtarea acelei frânghii mi-a dat altă dimensiune a rolului, am înțeles că Tihon nu este atât de departe de Stavroghin. Până la urmă, fiecare își târâie păcatele după sine așa cum mă chinuiam și mă zbăteam eu cu funia aceea. Și tot astfel am înțeles că dacă păcătosul își duce viciile cu greu pe umeri și îl apasă, la fel de greu e pentru Tihon să își ducă cu el credința sa imperfectă. Pentru că însuși călugărul afirmă asta.

Totuși, Tihon are o credință nestrămutată în Dumnezeu sau are mari îndoieli? Poate mai mari decât ale prințului Nikolai Vsevolodovici? Profesorii mei, mai ales doamna Rodica Mandache, își doreau să portretizez un Tihon angelic, un arhanghel a cărui menire este să îi purifice pe ceilalți și să creeze un contrapunct uriaș pentru Stavroghin și Piotr Verhovenski, cei doi demoni principali. Așa că, am încercat să îmbin și cerințele dumnealor și să nu mă îndepărtez prea tare de ceea ce cred și simt eu, pentru că am vrut să îmi apropii personajul și mi-am imaginat că este un Tihon cutremurat de îndoială, ca puternicele sale crize pe care unii le puneau pe seama băuturii sunt, de fapt, aceleași halucinații pe care le are și Nikolai Stavroghin, că a văzut și a privit Diavolul în ochii și că credința lui în Dumnezeu este și rodul acestei întâlniri cu demonicul.

Într-un din zile, înainte de începerea repetițiilor, a venit lângă mine colega mea, Catinca Maria Nistor, care juca rolul cronicarului G-v, și mi-a spus complice:

Am ceva pentru tine!

Iată despre ce era vorba! Fusese într-un club, la o petrecere tematică mai ciudată – „Funeral Party” – și primise la intrare două veșminte ce simbolizau patrafirele.

Din ziua respectivă am început să port peste costumul de mișcare (pantalon și tricou negre) unul dintre patrafire și brusc personajul meu a căpătat un sens, cel puțin din punct de vedere al mișcării, căci vocea era departe de a fi rezolvată.

Cu câteva zile înainte de examen, doamna profesoară ne-a întrebat cu ce vom fi îmbrăcați și i-am propus o fusta neagra, o bluză largă și patrafirul pe deasupra. Doamna Rodica Mandache ar fi vrut să fiu îmbrăcată într-o rochie fără mâneci și cu o bluză cu mânecă lungă pe dedesubt, ambele din bumbac, argumentând că patrafirul pare kitschos.

În momentul în care am probat hainele după cum mă sfătuise, am constatat că rochia este scurtă și îmi dezgolește picioarele. Am încercat să îmi pun pe sub rochie o fustă de pânză neagră, dar era vară, iunie și căldura ajunsese la cote maxime. Îmi amintesc că am repetat două zile costumată astfel.

Și totuși, în spectacolul „Posedații” am apărut costumată într-o dulamă sau sutană, cum vreți să o numiți, primită chiar cu o zi înainte de examen tot de la colega mea, Catinca Nistor.

Între timp, după săptămâna în care domnul Dimitri Bogomaz a ținut workshop-ul, am mutat repetițiile din Podul Teatrului Odeon în sala de spectacole a Cercului Militar și acolo am schimbat o mare parte din spectacol pentru a-l adapta scenei, dar și pentru că eram încântați că putem folosi intrări noi, trecând pe lângă public, folosind scările, în afară de intrările din culisele scenei.

Cu o săptămână înainte de premiera spectacolului-examen, am reușit să găsesc aceea voce masculină pe care am căutat-o timp de aproape trei luni. În urma exercițiilor de dicție pe care le-am executat, am reușit să surprind pe toată lumea. Dar în ziua de dinaintea examenului am răgușit atât de tare, încât era cu neputință ca cineva care îmi auzea doar vocea să știe din prima clipă cine a vorbit. Astfel, ultima parte a scenei dintre Tihon și Stavroghin, care rămăsese neconstruită a fost rezolvată printr-un artificiu – Stavroghin stătea pe scenă, erau ultimele lui clipe de viață pe Pământ și de undeva din fundul sălii, se auzea vocea lui Tihon, publicul fiind nevoit să se întoarcă complet pentru a-l vedea pe interlocutorul prințului. Pentru mine, această distanță impusă de doamna Mandache a reprezentat depărtarea simbolică dintre Stavroghin care murea și avea să afle adevărul vieții de dincolo și Tihon care rămânea în viață și totuși cu îndoiala sădită adânc în suflet.

“Demonii” sau “Posedații”, cum am ales noi să numim spectacolul, a fost un real succes în randul profesorilor și colegilor prezenți la examen.

Cu toate acestea, dacă aș juca din nou rolul, aș încerca să urmăresc și alte aspecte ale personajului. De exemplu, de ce acceptă Tihon ca ceilalți călugării să se poarte cu el cu dispreț sau familiaritate? Din smerenie? Din neputință? Sau pentru că undeva în adâncul sufletului este conștient că o parte din acest tratament i se cuvine? De ce în biblioteca lui se găsesc cărți din domenii atât de diferite? De ce e pasionat de istoria războiului? De ce are admiratori și mai ales admiratoare? Datorită harului? Datorită curățeniei sufletești? Sau poate a fost ceea ce se numește un predecesor al lui Rasputin? Cert e că sunt multe întrebări pe care în anul I nu mi le-am pus și care acum, de când m-am apucat să scriu lucrarea de licență, îmi tot revin.

De asemenea, nu știu dacă aș primi acum rolul și nu aș fi avut ocazia să îl joc în anul întâi, nu știu cum aș reacționa și ce pași aș urma în încercarea mea de a construi acest personaj. Sunt sigură că aș recurge la cu totul alte metode.

De exemplu, cred ca aș repeta cu costum cu mai mult timp înainte de premiera spectacolului, cu toate ca știu că personajul nu se construiește din afară înăuntru, dar consider că sutana aceea mi-ar fi dat o anumită dimensiune a personajului.

Totodată, cred că toate acele întrebări pe care mi le-am pus anterior, m-ar putea ajuta în prezent, dar în anul întâi nu ar fi făcut decât să mă abată de la traiectoria pe care personajul meu o avea, traiectorie trasată atât de scriitor, cât și de domnii profesori.

În plus, cred că acum, după trei ani de facultate aș fi capabilă să preiau indicațiile doamnei profesoare și să le împletesc cu ceea ce gândesc eu despre personaj, lucru pe care în anul întâi nu eram capabilă să îl fac și pe atunci, mi se părea că ceea ce gândesc eu este la mii de ani lumină de ceea ce mi se cerea la clasă.

În concluzie, vreau să spun că Tihon, deși nu pare, a fost pentru mine cel mai dificil rol jucat și studiat în facultate. Faptul că a trebuit să compun vârsta și sexul personajului, ba chiar și slujba sa, mi-a dat mult de furcă și a fost ceea ce se cheamă o piatră de încercare pentru studenta timidă, retrasă și fără pic de curaj în forțele proprii. Sunt foarte fericită că pot trece acest rol în lista celor care mi-au ieșit și, în același timp, se află în capul listei rolurilor care m-au ajutat să îmi rezolv problemele profesionale, cum ar fi: efectul deranjant al vocii de cap, volumul costo-dafragmatic mic, stângăcia în mișcare, lipsa curajului de a propune ceva, etc.

Le mulțumesc domnilor profeori Rodica Mandache și Eusebiu Ștefănescu, pentru că s-au gândit să studiem rolurile din acest roman și pentru că mi-au oferit șansa de a lucre acest rol și de a învăța într-un semestru cât alții în șase!

Capitolul VI

Activitate artistică

Activitatea desfășurată în timpul facultății

Mi-am dorit enorm să studies actoria și să urmez cursurile unei facultăți de profil, așa că imediat ce am terminat clasa a douăsprezecea, am început să fac pregătire pentru admitere cu domnul Dimitri Bogomaz, actor la Teatrul Odeon.

Alesesem ca pentru început să mă întâlnesc cu dumnealui o zi pe săptămână, pentru a repeta textile din repertoriu și urma ca după ce terminam de susținut examenul de Bacalaureat să ne întâlnim mai des.

Atfel, în săptămâna imediat următoare săptămânii în care am susținut probele examenului de Bacalaureat am decis să fac cursuri de pregătire în fiecare zi, inclusive sâmbăta și duminica, fiind determinată să intru la facultate.

În cadrul cursurilor de pregătire făceam exerciții de ritmicitate, canto și dicție, totul desfășurându-se în Sala e Festivități a Colegiului Național “Gheorghe Șincai”.

În prima sesiune de admitere în Facultatea de Arte, secția Actorie a Universității Hyperion am picat cu nota 6.

Refuzând să mă dau bătută, mi-am încercat norocul la Universitatea Națională de Artă Teatrală și Cinematografie “I.L. Caragiale”, dar din nou am fost respinsă.

În sfârșit, în sesiunea din toamnă a Universității Hyperion, mi-am vazut numele pe lista admișilor și obținusem chiar o notă bună – nota opt.

Și iată-mă intrată la facultate. Când mi-am văzut numele pe lista admișilor nu știam ce să fac, eram atât de fericită și de emoționată. Deja făceam planuri și îmi imaginam ce voi studia, ce personaje voi juca în anul întâi și, în general, cum se vor desfașura lucrurile. Îmi amintesc că în acea perioadă era foarte în vogă serialul televizat „Cu un pas înainte”, în care era vorba despre o academie particulară de arte ce avea și o secție de actorie. Mă așteptam ca lucrurile să fie la fel de roz și de relaxate pe cât erau prezentate în film, dar aveam să descopăr că presiunea este foarte mare, cursurile, deși în orar păreau ușoare, erau solicitante, iar cursurile de actorie se țineau de luni până duminică, inclusiv, fără pauză, timp de patru – cinci ore pe zi.

Așa a început viața mea de studentă la Facultatea de Arte, secția Actorie.

În anul I, pe semestrul I, ne-am dat examenul de actorie cu bucăți din dramatizări după "Un pumn de caise", "Locul unde nu s-a întâmplat nimic", "Dimineață pierdută", dar și o scenă din "Oferta de serviciu" a Liei Bugnar. Eu am fost distribuită în rolul Sămeșoaiei din "Craii de Curtea-Veche" de Mateiu Caragiale, care s-a jucat inegral, fiecare dintre noi interpretând câte un personaj.

De asemenea, am interpretat personajul Cati din "Ofertă de serviciu" de Lia Bugnar, scena dintre ea și Irene, jucată de Evelyn Popa, când mărturisește că ea a venit să dea o probă pentru că are un băiețel pe care nu îl poate întreține.

În urma examenului, mai mulți profesori mi-au spus că nu mă aud pe scenă, că am voce de cap, că mă alint și totul părea și mai sumbru. Aveam numai defecte și eram conștientă de lucrul acesta, dar după un semestru mă așteptam să se fi ameliorat. Se pare că trebuia să muncesc mult mai mult pentru a-mi demonstra mie însămi că se poate.

În cel de-al doilea semestru al anului I, am jucat Călugărul Tihon din spectacolul "Posedații" după romanul "Demonii" de Feodor Mihailovici Dostoievski. D

Dacă după primul examen la actorie am avut parte de critici, acum parerile erau împărțite. Pe de-o parte, câțiva profesori erau încântați că am reușit să duc rolul la bun sfârșit, în timp ce doamnele profesoare Adela Mărculescu și Adriana Guluțanu au vrut să îmi atragă atenția asupra răgușelii deranjante din vocea mea. Nu era vorba despre o răgușeală în vocea mea, ci chiar eram răgușită, dar totuși am promis că voi lucra în vacanță și voi continua să îmi corijez defectele.

În timpul vacanței de vară am fost rugați să citim piesele lui William Shakespeare și am fost încurajați să învățăm câte un monolog pentru fiecare personaj care ne place. Eu am învățat monologul Isabelei din "Măsură pentru măsură" și monologul lui Puck din finalul piesei "Visul unei nopți de vară".

Domnii profesori Rodica Mandache și Eusebiu Ștefănescu au construit examenul ca un spectacol ce conține mai multe scene din piesele lui Shakespeare, iar legăturile între momente au fost realizate folosind textul Bufonului din "Regele Lear".

Totodată, examenul a avut două părti – prima parte, dramă, și a doua parte, comedie, legate între ele printr-un moment colectiv având la bază monologul lui Hamlet.

Astfel, în primul semestru din anul II, eu am interpretat rolul Bufonului din "Regele Lear" și Phebe din "Cum vă place" în scena Phebe – Silvius – Rosalinda., cu toate că fiecare studiasem mai multe roluri. Printre rolurile studiate de mine la clasă, dar neprezentate în examen se numără Regina Margaret din „Richard al III-lea”, Isabella din „Măsură pentru măsură”, Gertrude din „Hamlet.

Și am ajuns și în semestrul II din anul II. Conform programei trebuia să studiem personajele caragialiene. Și asemeni semestrelor anterioare, eu mi-am dorit sa joc roluri pe care până la urmă nu le-am interpretat, cum ar fi băiatul cu ziarele, un personaj gândit de doamna profesoară ca un fel de prezentator, ce făcea trecerile între scene, și Zița din "O noapte furtunoasă". Dar am ajuns să joc Madam Elefterescu din "Lanțul slăbiciunilor", Cucoana din "Art.214", Veta din "O noapte furtunoasă", scena Veta – Zița și Spiridon tot din "O noapte furtunoasă", scena Spiridon – Zița.

După examen, ne-am întâlnit cu doamna profesoară ca să tragem concluziile examenului și pentru a stabili spectacolul pe care îl vom lucra în anul III. Printre propuneri s-au numărat "Troienele" de Euripide, "Interviu" de Ecaterina Oproiu, "De dragul tău mi-am pus cămașa pe dos" de Joe Penhall. În timpul vacanței de vară a trebuit să lecturăm toate piesele de pe lista cu propuneri, iar în toamnă ne-am hotărât asupra piesei "Un bărbat și mai multe femei" de Leonid Zorin.

În anul III, în primul semestru a fost prima oară când am jucat un rol pe care mi l-am ales eu și anume Augusta Gurievna, doctorița care a suferit o decepție în dragoste în urma căreia a dezvoltat o aversiune față de bărbați. Am iubit acest rol și am încercat să dau ce am mai bun în mine pentru a-l contura cât mai credibil.

Am trăit un sentiment foarte plăcut după examenul de pe semestrul I la actorie, când toată lumea îmi spunea că am evoluat foarte mult în facultate. Pentru mine a fost un fel de atestat al faptului că facultatea pe care am urmat-o nu a fost o pierdere de vreme.

Tot în semestrul întâi am repetat „Proprietate condamndată” de Tennessee Williams, o piesă în două personaje – o fată și un băiat în vârstă de 13 ani. Din mai multe motive, nu am reușit să terminăm piesa și astfel a rămas doar o etapă de studiu, ce sigur ne va folosi cândva de-a lungul carierei pe care ne-am ales-o.

Pentru finalul anului III și ca spectacole de licență, am pregătit la cursurile de actorie "Insula" de Mihail Sebastian și "Nunzio" de Spiro Scimone – spectacol conceput și construit de colegii mei, Nicholas Cațianis și Dragoș Panait – împreună cu câteva dintre monoloagele lui Aldo Nicolaj ("Apă și săpun", "Emilia în timp de pace și război", "Clauza", "Mama sigură, tata…" și "Scurtcircuit").

În "Insula", am fost distribuită în rolul Dactilografei. Deși este un rol secundar, mi s-a parut foarte greu. Pur și simplu, nu reușeam să îi găsesc o notă justă, pentru că această femeie este tot ceea ce eu nu sunt: nevricoasă, anxioasă, panicoasă. Eu cred că dacă reacționezi așa în situații limită nu ai nici o șansă și doar pragmatismul te poate scoate din impas.

Iar în spectacolul italian, am ales să interpretez monologul "Mama sigură, tata…" și am construit personajul pornind de la un exercițiu – să vorbesc sâsâit. Așa am realizat că femeia pe care trebuia să o aduc la viață pe scenă era plină de candoare și entuziasm, cu o prefăcută inocență și naivitate ce dau farmec personajului. Deși am lucrat monologul timp de două luni și jumătate, abia cu o săptămână înainte de examen a început sa prindă contur și să aiba haz cu adevărat.

Totodată, vreau să adaug că în anul I și în anul doi, am participat la festivalul FestCo cu spectacolele „Craii de Curtea-Veche” și „Lanțul slăbiciunilor. Imaginație, stil și clistir”, acesta fiind titlul examenului nostru caragelian.

De asemenea, spectacolul „Lanțul slăbiciunilor. Imaginație, stil și clistir” s-a jucat și în cadrul Zilelor Facultății de Arte, serbate cu mare fast la Muzeul Național al Satului „Dimitrie Gusti” și la Palatul Național al Copiilor, spectacol jucat în urma încheierii unui parteneriat cu Inspectoratul Școlar al Municipiului București. Iar spectacolul „Craii de Curtea-Veche” a fost prezentat în afara concursului Festivalul Internațional de Teatru și Film Hyperion, actualmente „Geo Saizescu”, ediția din 2012.

Mă bucur că am ajuns în acest punct, că am absolvit această facultatea și că am reușit să îmi găsesc mijloace de construire a personajelor și că am acumulat un bagaj de cunoștințe. Acum mai trebuie să am grijă să repet, să joc ceva, orice, pentru că, până la urmă, exercițiul este mama învățăturii.

Activitatea desfășurată în afara facultății

În februarie 2014, am fost întrebată de o prietenă, Sidonia Bogomaz, dacă nu vreau să mă implic într-un proiect de-al ei – teatru antic, "Eroinele" de Ovidiu. Nu am stat prea mult pe gânduri și am acceptat, gândindu-mă că este o experiență de care, în facultate, nu avusesem parte.

Spectacolul era alcătuit din unsprezece monoloage ale femeilor părăsite de soții lor din cauza izbucnirii Războiului Troian și era regizat de actrița Sidonia Bogomaz, iar rolurile erau interpretate de studente. Personajele erau: Ariadna, Laodamia, Hero, Hypsipile, Medeea, Hermione, Oenone, Penelope, Briseis, Hipermnestra, Didona.

Actrițele sunt fie studente, fie eleve de liceu, căci în afară de mine și de colega mea, Ioana Ancuța Vochin, nici una dintre nu are studii de specialitate.

Din distribuție fac parte: Mira Trandafir (Ariadna) – elevă, Mădălina Butnaru (Laodamia) – elevă, Elena Călin (Hero) – studentă la Facultatea de Limbi Străine, Mihaela Codrean (Hypsipile) – studentă la Facultatea de Psihologie, Mariana Codrean (Medeea) – studentă la Facultatea de Psihologie, Ancuța Vochin (Hermione) – studentă la Facultatea de Arte „Geo Saizescu”, Mirela Dobre (Oenone) – studentă la Psihologie, Alexandra Țică (Briseis) – elevă, Andreea Anghel (Hipermnestra) – elevă și Ana-Maria Dobre (Didona) – studentă la Facultatea de Comunicare și Relații Publice.

Decorul spectacolului consta într-o pânză pe care noi o ajutam să prindă diferite forme, mare, foc, chiar un pat. Pe fiecare monolog, celelalte fete prezentau un moment coregrafic care să vină în sprijinul personajului ce era interpretat în acel moment.

În acest spectacol am jucat rolul Penelopei, simbolul castității, și mărturisesc că a fost o reală plăcere să pătrund în lumea eroilor antici.

Totodată, vreau să mărturisesc că premiera acestui spectacol a avut loc în cadrul festivalului de teatru „Maiart”, unde am câștigat premiul al doilea pentru cea mai buna actriță în rol secundar, colega mea Ioana Ancuța Vochin, premiul întâi pentru cea mai bună actriță în rol secundar și doamna Sidonia Bogomaz a obținut premiul pentru cea mai bună regie.

Cea de-a doua reprezentație va avea loc la Casa de Cultură a Studenților, în cadrul festivalului de teatru Okaua, unde sperăm să obținem rezultatele scontate și să câștigăm cât mai multe premii, pentru că, până la urmă, premiile certifică valoarea spectacolului. Cel puțin la nivelul la care suntem noi acum.

Consider că am luat decizia bună și că implicarea mea în acest proiect m-a ajutat să cunosc oameni noi, să învăț metode noi de transmitere a emoției și a fost și primul proiect artistic în care am fost parte activă în afara facultății. În plus, debutul meu în afara facultății a fost premiat și astfel, am căpătat încredere în mine și în forțele mele.

Când vorbesc despre debutul meu în afara facultății, mă refer la cel după ce am terminat studiile, căci înainte de a fi admisă, am făcut parte dintr-o trupă de amatori numită „Dianoia”.

În cadrul acestei trupe în care am intrat în clasa a IX-a, repetam un spectacol timp de trei sau patru luni, iar apoi foloseam Sala de Festivități a Colegiului Național „Gheorghe Șincai” pentru a filma o reprezentație. Filmarea o utilizam pentru a ne înscrie în diferite festivaluri, cum ar fi Festivalul Maiart, secțiunea pentru studenți, Festivalul Catharsis, Festivalul Jos Pălăria!, organizat de George Mihăiță, Festivalul Florian Pittiș și multe altele.

Spectacolele pe care le-am realizat împreună cu colectivul trupei Dianoia sunt: „Soacra” de Terențiu, unde eu am jucat rolul unui prezentator, textul fiind format din prologul piesei plus replicile sclavilor din piesă, „Cumetrele” de Michael Tremblay, interpretând rolul lui Rose, nora afurisită, „Rinocerii” de Eugen Ionesco – aici am interpretat rolul Logicianului și în ultimul an în care eu am fost membru al trupei, am montat piesa „Pacea cu zmeii” de Valeriu Butulescu, piesă în care eu am interpretat rolul Pepelea.

Teatrul jucat la amatori m-a ajutat într-o oarecare măsură, dar mai ales pentru că mi-am format o cultură teatrală în această perioadă. Știu că, de obicei, avem tendința de a blama teatrul amatoricesc, dar eu am descoperit că poate avea și beneficii asupra tinerilor.

În concluzie, vreau să spun că eu nu cred că voi renunța vreodată la a lucra cu amatori sau la a urmări spectacolele liceenilor, pentru că, uneori, sunt mai bune decât unele spectacole din teatrele bucureștene.

Capitolul VII

Importanța spectacolului în

dezvoltarea personală

Importanța unui spectacol în dezvoltarea personală a unui actor se poate face remarcată imediat ce a avut loc premiera sau, în cele mai multe cazuri, după ce a trecut mult timp de când ai repetat acel rol.

În primul rând, consider că fiecare lucru pe care l-am studiat în facultate mi-a fost de folos și fiecare curs în parte mi-a folosit. Printre cursurile care m-au ajutat cel mai mult aș vrea să amintesc “Educația și expresia vorbirii”, “Practica spectacolului”, “Analiza procesului scenic”, “Estetica”, “Istoria teatrului românesc”, “Istoria teatrului universal” și “Atelierul de costum și machiaj”.

La cursul de “Educația și expresia vorbirii” am făcut diferite exerciții de dicție, dar doamnele profesoare Adela Mărculescu și Adriana Guluțanu ne-au învățat să desfacem un text, lucrând pe diferite poezii ale lui Marin Sorescu, pe monoloage clasice din Moliere, Shakespeare, Goldoni.

În anul întâi, am făcut un curs cu doamna profesoară Eugenia Șerban care se numea practica spectacolului. În cadrul acestui curs am lucrat folosind metoda lui Stanislavski și metoda lui Ion Cojar, dar am făcut și exerciții din culegerea Violei Spolin. “Practica spectacolului” a fost un curs în cadrul căruia mi-am descoperit punctele slabe și am învățat ce trebuie să fac pentru a le transfora în puncte tari.

Pe de altă parte, în anul III, am avut în programă un alt curs unde l-am studiat pe Stanislavski și anume “Analiza procesului scenic”, predat de doamna profesoară Georgiana Saizescu. Acest curs mi-a plăcut foarte mult pentru că am făcut multe exerciții de improvizație și improvizație pe un text dat.

Acum că termin facultatea, pot să mărturisesc că doamna profesoară Mariana Câmpeanu este unul dintre cei mai dedicați profesori pe care i-am întâlnit. Pe lângă dedicare, se poate observa bucuria de a fi înconjurată de studenți și dorința de a-și împărtăși cunoștințele. Mereu am fost fascinată să descopăr că unii studenți care lipseau la actorie veneau la cursurile dumneaei. Materia bine structurată, bucuria pe care o răspândește în jur și dragostea ce o poartă meseriei și studenților m-au făcut să mă îndrăgostesc irevocabil de doamna profesoare și de cursul dumneaei.

Totodată, cursurile de istorie ținute de domnii profesori Natalia Stancu și Ioan Cristescu au fost cele în cadrul cărora am avut multe de învățat despre piese de teatru, curente literare, teoreticieni ai teatrului și chiar modul în care ar trebui să privim un spectacol, căci, indiferent dacă vom profesa sau nu, urmând această facultate devenim spectator avizați.

Nu în ultimul rând, trec în această listă cursul domnului profesor Mihnea Tăutu, care a încercat în timpul scurt pe care l-a avut la dispoziție să ne împărtășească tot ceea ce a acumulat el în anii petrecuți pe platourile de filmare.

Acum e timpul să trec la spectacolul “Posedații”, cel care reprezintă teza lucrării de licență.

Spectacolul „Posedații” a reprezentat cea mai frumoasă experiență pe care am trăit-o ca student al Facultății de Arte „Geo Saizescu”. Nu știu de ce, dar așa simt. Poate pentru că a fost singurul spectacol în care am fost absolut toți foarte implicate, încă nu se mutase nimeni din grupă și eram în formulă completă și eram uniți în urma primului semestru care a fost pentru noi ca un tur de forță.

Consider că șansa de a juca într-un spectacol după un text atât de important în literatura universală e o ocazie aproape unică în viață și să am „Demonii” trecut în Curriculum Vitae fie și doar ca rol interpretat în facultate reprezintă pentru mine un motiv de mândrie.

În primul rând, prin încercarea mea de a ajunge la asumarea personajului Tihon am învățat cum trebuie realizată o fișă de personaj, ce întrebări trebuie să îți pui, ce informații să accesezi, cât de departe să mergi cu cercetarea, ce legături poți face între personajul tău și alte personaje fictive sau reale.

În al doilea rand, această încercare de a-l găsi pe Tihon, macar într-o mică parte, în interiorul meu, m-a ajutat să descopăr lucruri noi despre mine, despre care habar nu avea – sunt un om răbdător, sunt credincioasă în felul meu – și am realizat că lumea în care trăim nu este atât de ordonată și de corectă pe cât îmi doresc eu să fie.

Am fost foarte dedicată acestui spectacol și în urma decepției suferite pe semestrul întâi, când toți îmi spuneau într-un fel sau altul că sunt o eroare de admitere, am vrut atât de mult sa dovedesc profesorilor și tuturor celorlalți că sunt unde trebuie să fiu încât am studiat în paralel cu colegii mei fiecare rol, am învățat textul tuturor celorlalți. Astfel că de câte ori lipsea cineva de la școală, se putea repeta în continuare orice scenă, pentru ca eu știam textul, știam ce trebuie să fac în scenă, cum s-ar zice, știam totul despre tot.

Îmi amintesc că o perioadă de zece zile am repetat rolul cronicarului G-v., deoarece colega noastră Catinca Nistor a trebui să plece din țară și nimeni altcineva nu o putea înlocui. M-am simțit foarte bine să știu că de bine, de rău, aș putea juca aproape toate rolurile din spectacolul nostru.

Nu în ultimul rând, acest spectacol m-a ajutat să îmi dezvolt capacități tehnice, căci am semnat regia tehnică. Am fost sunetistul spectacolului, am făcut luminile și apoi, în fiecare semestru am fost responsabila cu coloana sonoră a spectacolelor și cred că, la ora actuală, aș putea să lucrez în teatru ca sound editor, light designer sau alte joburi tehnice.

Lucrul pe care îl regret cel mai mult este că „Posedații” s-a jucat o singură dată și nu am reușit sa mergem cu spectacolul la festivaluri sau măcar să avem mai multe reprezentații. Cred că acest spectacol ar fi fost destul de atrăgător pentru publicul larg, pentru că mereu se vor găsi amatori ai teatrului studențesc, ca să nu mai vorbim de admiratorii lui Feodor Miohailovici Dostoievski.

În concluzie, acest rol episodic în raport cu celelalte personaje, dar cu o încărcătură emoțională și spirituală atât de puternică mi-e cel mai drag, cel mai aproape de suflet și consider că m-a ajutat cel mai mult să evoluez. Și a fost foarte greu să aleg un singur copil despre care să scriu, căci personajele pe care le joacă un actor în cursul vieții nu sunt altceva decât copiii lui spirituali. Eu consider că m-a ajutat mai mult decât dacă aș fi jucat Julieta lui Shakespeare sau ca să rămân în sfera literaturii ruse, Anna Karenina lui Tolstoi. Evoluția unui student în decursul anilor de studio este ușor de urmărit de către profesori, iar parcursul său poate fi ascendant, descendent sau să arate ca o electrocardiogramă. Jucând rolul acesta în anul întâi eu am făcut mai mult decât să evoluez, eu am făcut un salt uriaș, apoi, consider că am mers pe o pantă ascendentă. Si atunci când spun că m-a ajutat să evoluez, mă refer că m-a ajutat să descopăr noi mijloace artistice, să-mi descopăr calitățile și defectele, m-a ajutat să-mi cunosc limitele și să știu cât de departe pot merge în căutarea unui rol și asta cred că e ceea ce trebuie să urmărească un student la actorie.

Bibliografie

"Amintiri" – Anna Dostoievskaia, Editura Univers, 1975

"Aspecte ale romanului" – Edward Morgan Forster, Editura pentru Literatură Universală, 1968

„Demonii” – Feodor Mihailovici Dostoievski, Editura Cartea Românească, 1981

„Dictionar de personaje dostoievskiene” – Valeriu Cristea, Editura Cartea Românească, 1983

„Improvizație pentru teatru” – Viola Spolin, Editura UNATC Press, 2008

"Istoria teatrului universal", vol. I – Ileana Berlogea, Editura Didactică și Pedagogică, 1982

"Istoria teatrului universal", vol. I – IV – Vito Pandolfi, Editura Meridiane, 1971

„Jurnal de scriitor” – Feodor Mihailovici Dostoievski, Editura Polirom, 2008

"Magia oralității" – Eusebiu Ștefănescu, Editura Libra, 2006

"Magul captiv sau retorica limbajului scenic" – Eusebiu Ștefănescu, Editura Antet, 2003

"Multi-Mediated Dostoevsky: Transposing Novels Into Opera, Film, and Drama" – Alexander Burry, Editura Northwestern University Press, 2011

„Munca actorului cu sine insusi” – Konstantin Sergheevici Stanislavski, Editura Nemira, 2013

"O poetică a artei actorului" – Ion Cojar, Editura Unitext, 1996

„Teatrul” – David Mamet, Editura Curtea Veche, 2013

DESPRE HAINELE PREOŢEŞTI. LECŢIE DE CULTURĂ GENERALĂ

http://ziarullumina.ro/vietile-sfintilor/sfantul-tihon-de-zadonsk-sau-credinta-dusa-pana-la-capat

Anexa

Dostoievski, Paris, 1863

Timbre poștale

Fragmente din manuscrisul romanului „Demonii”

Afisul spectacolului „Posedatii”

Fotografii din spectacolul „Posedatii”

„Craii de Curtea-Veche”

Examen Anul II, Semestrul I – W. Shakespeare

Examen Anul II, Semestrul II – I.L.Caragiale

Spectacol-examen, anul III, „Un barbat si mai multe femei”

de Leonid Zorin

Bibliografie

"Amintiri" – Anna Dostoievskaia, Editura Univers, 1975

"Aspecte ale romanului" – Edward Morgan Forster, Editura pentru Literatură Universală, 1968

„Demonii” – Feodor Mihailovici Dostoievski, Editura Cartea Românească, 1981

„Dictionar de personaje dostoievskiene” – Valeriu Cristea, Editura Cartea Românească, 1983

„Improvizație pentru teatru” – Viola Spolin, Editura UNATC Press, 2008

"Istoria teatrului universal", vol. I – Ileana Berlogea, Editura Didactică și Pedagogică, 1982

"Istoria teatrului universal", vol. I – IV – Vito Pandolfi, Editura Meridiane, 1971

„Jurnal de scriitor” – Feodor Mihailovici Dostoievski, Editura Polirom, 2008

"Magia oralității" – Eusebiu Ștefănescu, Editura Libra, 2006

"Magul captiv sau retorica limbajului scenic" – Eusebiu Ștefănescu, Editura Antet, 2003

"Multi-Mediated Dostoevsky: Transposing Novels Into Opera, Film, and Drama" – Alexander Burry, Editura Northwestern University Press, 2011

„Munca actorului cu sine insusi” – Konstantin Sergheevici Stanislavski, Editura Nemira, 2013

"O poetică a artei actorului" – Ion Cojar, Editura Unitext, 1996

„Teatrul” – David Mamet, Editura Curtea Veche, 2013

DESPRE HAINELE PREOŢEŞTI. LECŢIE DE CULTURĂ GENERALĂ

http://ziarullumina.ro/vietile-sfintilor/sfantul-tihon-de-zadonsk-sau-credinta-dusa-pana-la-capat

Anexa

Dostoievski, Paris, 1863

Timbre poștale

Fragmente din manuscrisul romanului „Demonii”

Afisul spectacolului „Posedatii”

Fotografii din spectacolul „Posedatii”

„Craii de Curtea-Veche”

Examen Anul II, Semestrul I – W. Shakespeare

Examen Anul II, Semestrul II – I.L.Caragiale

Spectacol-examen, anul III, „Un barbat si mai multe femei”

de Leonid Zorin