1 CAPITOLUL I Basmul-repere teoretice

CUPRINS

Introducere……………………………………………………………………………………..1

CAPITOLUL 1 Definiția și tipologia basmului

1Basmul-definiție și valoarea lui explicativă…………………………………………………..6

2. Basmul categorii tipologice………………………………………………………………..21

CAPITOLUL 2 Basmul clasificare și structură……………………………………………..28

CAPITOLUL 3 Basmul popular, basmul cult……………………………………………….36

CAPITOLUL 4 Strategii metodice în predarea speciei literare a basmului………………….62

CONCLUZII …………………………………………………………………………………79

BIBLIOGRAFIE……………………………………………………………………………81

ANEXE………………………………………………………………………………………82

Introducere

„La masa vremii s-au zdrobit grămadă

grăunțele atâtor ani trecuți.

Uitate au fost poveștile în ladă,

cu Feți, cu zmei, cu năzdrăvanii iuți.

Dar este dat – nevoie nu-i să stărui

cu voi, cu toți, din nou să ne-ntâlnim,

când un copil în viața fiecărui

ne-ndeamnă-n basm din nou să poposim”

(T. Constantin, Sfat cu făpturile basmului)

În contemporaneitate, valorile culturale, comportamentele, relațiile dintre oameni se înnoiesc, se modelează, se completează, se șterg ori se îmbogățesc concepte etice tradiționale. Basmul, prin forma și tonul lui familiar, lipsit de emfază, îi captivează pe ascultători, îi face să simtă exact ce se potrivește cu viața lor reală, trag învățături, creează asocieri care îi ajută să- și dezlege nedumeririle.

Am abordat acest subiect foarte puțin dezbătut în literatura de specialitate, fiind puțin reprezentat prin exemple la toate nivelele: preșcolar, școlar, liceal, deși din cele mai vechi timpuri, basmul a încântat copilăria atâtor generații. Asimilarea unor reguli sau norme morale se poate lesne realiza prin intermediul basmului, al povestirilor și poveștilor. Modelele oferite prin intermediul personajelor îndrăgite de copii vor ghida nu numai imaginația copiilor, ci și comportamentul lor moral. Educația morală prin basm a copiilor este nu numai posibilă ci și necesară. Moravuri și năravuri, temperamente și caractere, sentimente de iubire și ură, conflicte sociale, ei le percep din atmosfera basmului.

S-a pus problema fantasticului pe care îl conține basmul, susținându-se că i-ar îndepărta pe copii de problemele realității și că ar avea influență negativă asupra cititorilor și ascultătorilor.

S-a pus problema fantasticului pe care îl conține basmul, susținându-se că i-ar îndepărta pe copii de problemele realității și că ar avea influență negativă asupra cititorilor și ascultătorilor.

S-a pus problema fantasticului pe care îl conține basmul, susținându-se că i-ar îndepărta pe copii de problemele realității și că ar avea influență negativă asupra cititorilor și ascultătorilor.

Datorită acestei concepții greșite, susținătorii ei au căutat să elimine pentru o bună perioadă de timp basmele din programele și manualele școlare, încercare ce nu a reușit în totalitate și doar pentru o scurtă vreme. Cu o claritate care nu-și găsește pereche în alt gen al artei narative, basmele dezvăluie ceea ce sunt, de fapt, în adâncul lor, personajele principale. Copiilor le este oferită o formă accesibilă de cunoaștere a oamenilor, care-i poate ajuta foarte mult să-și dezvolte sentimentul dreptății și al nedreptății.

Este bine cunoscut faptul că îmbinarea realului cu fantasticul încântă pe copii și răspunde visului și imaginației lor atât de active. Cine privește un basm doar ca pe un produs subiectiv al fanteziei, bun doar pentru adormit copiii sau să le umple timpul, nu va putea crea niciodată acea atmosferă de care are nevoie ca să poată respira sufletește.

Fantasticul din basme, este o extensiune a realului, reprezentând de fapt, o expresie a celor mai puternice năzuințe ale poporului. Copii iubesc și ascultă cu plăcere basmele pentru că ele răspund necesității de a ști, de a cunoaște, de a înțelege cum se împlinesc năzuințele spre mai bun, spre frumos. Arhitectura rigidă a basmului prin împărțirea personajelor în două grupe distincte, totdeauna în luptă, pune în evidență principiul său etic: victoria inevitabilă a binelui asupra răului. Acest principiul moral i-a hărăzit o viață eternă.

Acțiunea basmului plină de întâmplări neașteptate îl câștigă pe copil din prima clipă. Întâlnim aici o școală a înaltelor sentimente omenești. Copilul care ascultă un basm trăiește cu intensitate nu numai momentele acțiunii, ci și sentimentele care animă pe eroii povestirii. Simpatia și compasiunea pentru cei ce suferă, entuziasmul pentru îndrăzneala vitejilor, mulțumirea și bucuria pentru victoria lor, sunt numai câteva din simțămintele pe care le naște basmul în sufletele celor mici.

Lectura basmelor trebuie valorificată de cei care-i îndrumă pe copii. Din păcate, trebuie să recunoaștem, cu toate că faptul este departe de a ne bucura, că interesul copiilor pentru literatură a atins cote inferioare îngrijorătoare. Preșcolarul sau școlarul mic nu mai gustă fabula infantilă căci nu o mai cunoaște. Cum posibilitățile de alegere ale copilului modern sunt mult mai numeroase decât cele stabilite prin conversația tradițională, el se îndreaptă către forme de divertisment care îi oferă o pseudoinstrucție, căci sunt constituite din elemente pe care le-am putea numi în parte „gata mestecate”, sau facile sau lipsite de mesaj. Atâta vreme cât va putea vedea la televizor desene animate, fermecătoare, el nu va mai manifesta interes pentru basmul narat sau citit. Principalul reproș care poate fi adus unor astfel de mijloace și instrumente de educație este că ele îl pot înșela pe destinatarul lor asupra calității reale ale literaturii și în special ale basmului, anume cunoașterea sensului profund al vieții, fapt care este semnificativ pentru copil, la nivelul fiecărei etape de dezvoltare. Părinții, educatoarele, învățătorii, profesorii pot urmări și studia influența pe care o au basmele asupra profilului intelectual și moral al copilului.

Acest lucru mi l-am propus și eu în lucrarea de față, cu atât mai mult, cu cât mediul rural în care-mi desfășor activitatea oferă prea puține posibilități de lectură copiilor, ai căror părinți sunt antrenați în munca asiduă pentru a-și asigura existența. Am dorit ca la școală, prin intermediul literaturii, al basmului, în primul rând, să contribui la educarea copiilor.

Dacă vrem să le oferim o educație potrivită vârstei copiilor, inclusiv celor cuprinși în școala primară, să le oferim frumusețea basmelor și a legendelor. Ele reprezintă un tezaur de înțelepciune și de fantezie. Setea de imagini a copiilor este nepotolită. Dacă vrem să nu-i obosim pe copii din punct de vedere intelectual, ci să protejăm capacitatea lor de asimilare, trebuie să le dăm posibilitatea de a recepta imagini autentice ale fanteziei.

Pentru părinți și educatori, se impune sarcina de a se ocupa cu o nouă înțelegere de această lume de imagini, căci copiilor le poate fi transmis, într-un mod plin de viață, numai ceva de al cărui adevăr sunt ei înșiși convinși.

Un critic și estetician italian, Benedetto Groce (1866- 1952) afirmă că micii cititori preferă cărți mediocre, întrucât ei nu ar avea capacitatea de a înțelege specificul literaturii ca artă, fiind impresionați, în primul rând, de ceea ce numim „aventură”, adică de acțiuni palpitante, ciocniri războinice, etc. Criticul italian amintit exemplifica prin povestirile lui Edmondo de Amicis, îndrăgit de copii dar lipsit de valențe artistice.

Dimpotrivă, Anatole France (1844-1924) își exprimă încrederea în spiritul critic al copiilor care resping scrierile lipsite de fantezie și pe cele vădit moralizatoare.

Însă, copii de astăzi precum și cei dintodeauna, citesc opera precum Cuore și romane aparținând lui Jules Verne, chiar dacă unii critici le contestă valoarea, În voianul părerilor contradictorii privind această Cenușăreasă a marii literaturi, e bine să ne conducem după judecata sănătoasă a lui Mihail Sadoveanul, potrivit căreia o carte penrtu copii, ca să fie bună, trebuie să rămână bună și când copilul ajunge om.

Cealaltă problemă- a incapacității copiilor de a recepta valorile estetice, întrucât ei nu au experiență și educație, este o judecată adevărată. Copii posedă întâi calități native, apoi își modelează gustul estetic prin citit și educație.

Copilul are un nivel scăzut de înțelegere a operei literare, dar pe măsura dezvoltării sale psihice, el devine tot mai receptiv la adevăratele valori estetice. Din naștere, copilul este dotat cu multă fantezie și capacitate imaginativă.

Cu ajutorul fanteziei, copilul transformă realitatea într-o lume plină de farmec. Tot datorită ei, el are și o capacitate de a visa, de a iluziona și de a conferii lumii încojurătoare o aură pe măsura dorințelor lui.

Datorită capacității copilului de a intra în pielea personajelor, de a se identifica de obicei cu eroii cărților citite, el îndrăgește tocmai eroii memorabili din aceste opere.

Referindu-ne, în continuare, la sfera literaturii pentru copii, vom consemna faptul că și aici părerile sunt împărțite: unii includ aici toate operele accesibile copiilor, alții numai pe acelea scrise anume pentru cei mici.

Literatura poate juca un rol deosebit în procesul educării copiilor în spiritul binelui, adevărului și dreptății în formarea unor atitudini pozitive cum sunt cinstea, curajul, spiritul de sacrificiul, demnitatea, atitudinea înaintată față de muncă, în coturarea și cultivarea patrimoniului. Literatura pentru copii nu este ceva rupt de literatura generală, nici nu este destinată numai copiilor, din contră, ea face parte integrantă din aceasta și, când este literatură bună este citită cu plăcere la toate vârstele.

Literatura pentru copii este artă a cuvântului, pentru că ne înfățișează viața prin imagini artistice. Ea nu copiază viața, ci o recrează cu ajutorul fanteziei. Limbajul operei literare este artistic colorat. Cine scrie pentru copii, înseamnă a scrie ca pentru oameni mari. Personajele cărților, limbajul specific, epicul dens, conflictul împins spre senzațional, deznodământul fericit sunt câteva modalități de oglindire a vieții reale prin transfigurare artistică.

Fondul de aur al literaturii pentru copii l-au format producțiile populare în proză sau în versuri: basmele, poveștile, povestirile, snoavele, doinele, proverbele, zicătorile, cântecele de leagăn etc. Creația populară a constituit o permanentă sursă de inspirație prin frumusețea și expresivitatea limbajului. Sentimentul de admirație față de creațiile populare, îl simte copilul în clipa în care începem să depănăm firul unui basm sau al unei legende, îl simte din cântecul duios al mamei, din proverbele și zicători, din ghicitori sau din doine. Marele nostru poet Vasile Alecsandri spunea că aceste creații sunt „pietre scumpe în sânul poporului, de aceea ele trebuie căutate și ferite de noianul timpului și al uitării”.

Marele învățat Simion Mehedinți spunea: „Copii și tineri, suiți cât mai des pe potecile munților, ascultați Miorița. Trageți cu urechea la doinele care se aud din desișul codrilor și veți înțelege ce comoară de simțiri se ascunde în sufletul poporului nostru”.

Literatura noastră populară, este una din cele mai bogate și mai frumoase din lume, originile ei pierzându-se în vremurile îndepărtate ale istoriei, transmițându-se din generație în generație pe cale orală, fiind strâns legată de istoria poporului român.

Prin intermediul producțiilor populare, copiii cunosc năzuințele, aspirațiile, spiritualitatea, optimismul poporului nostru și condamnarea nedreptății. Aceste producții populare au constituit o puternică sursă de inspirație pentru literatura cultă

În folclorul românesc, un loc însemnat îl ocupă poveștile sau basmele. Basmul este cea mai vastă și cea mai răspândită creație populară, fiind totodată și cea mai îndrăgită specie din folclor.

Tema generală a basmului este lupta dintre forțele binelui și cele ale răului. Poporul a introdus în basme expresia dorinței sale de libertate, de dreptate, de bine și frumos, de viață mai ușoară și mai demnă. Aceste năzuințe generale ale omenirii fac ca întotdceste producții populare au constituit o puternică sursă de inspirație pentru literatura cultă

În folclorul românesc, un loc însemnat îl ocupă poveștile sau basmele. Basmul este cea mai vastă și cea mai răspândită creație populară, fiind totodată și cea mai îndrăgită specie din folclor.

Tema generală a basmului este lupta dintre forțele binelui și cele ale răului. Poporul a introdus în basme expresia dorinței sale de libertate, de dreptate, de bine și frumos, de viață mai ușoară și mai demnă. Aceste năzuințe generale ale omenirii fac ca întotdeauna binele să învingă răul, ca săracul și omul în suferință să învingă greutățile vieții, ca adevărul să iasă la iveală.

Tema generală a basmului se materializează adesea în conflictul cauzat de inegalitățile sociale, în contrastul dintre bogăție și sărăcie, hărnicie și lene, modestie și îngânfare, curaj și lașitate, cinste și viclenie, adevăr și minciună, bunătate și răutate.

Basmul își trăiește și astăzi pretutindeni încă „tinerețea fără bătrânețe” chiar dacă dezvoltarea științei și tehnicii i-au restrâns de mult viața ca povestire orală, viața lui ca una dintre cele mai vehi și mai iubite specii ale literaturii universale, este departe de a se apropia de sfârșit.

Iubitori ai basmelor nu sunt numai copiii sau cercetătorii științifici ai trecutului și prezentului, ci și oameni de înaltă cultură: poeți, prozatori, pictori, sculptori, muzicieni. Mulți dintre ei își găsesc izvoare de inspirație în tezaurul nesecat al basmului.

CAPITOLUL I

1 Definiția basmului

Este specia eticii populare și culte, în proză sau, mai rar în versuri, de mare întindere cu o răspândire mondială, în care se narează întâmplări reale ce se împletesc cu cele fantastice. La acțiune participă personaje imaginare înzestrate cu puteri supranaturale ce reprezintă binele și răul, iar în final acesta din urmă este învins.

Basmul are o structură schematizată în general respectată. Basmele populare românești au toate caracteristicile folclorului: tradiționale, anonime, colective, orale. Basmul (din sl. basnŭ: născocire, scornire), numit și poveste, este alături de povestire, snoavă și legendă, una dintre cele mai vechi specii ale literaturii orale, semnalată încă din antichitate, răspândită într-un număr enorm de variante la toate popoarele.

Indiferent de tip, basmul diferă de restul scrierilor fantastice, precum nuvela, prin aceea că prezintă evenimente și personaje ce posedă caracteristici supranaturale, fără a pretinde că acestea sunt reale sau seamănă cu realitatea, miraculosul din basme purtând, astfel, numele de fabulos și reprezentând, de fapt, un fantastic convențional, previzibil, ce vine în contrast cu fantasticul autentic modern, unde desfășurarea epică și fenomenele prezentate sunt imprevizibile, insolite și se manifestă în realitatea cotidiană, drept o continuare a ei.

1. 1 Originea basmului

Despre originea basmelor au existat mai multe teorii, mai importante fiind: teoria mitologică, teoria antropologică, teoria ritualistă și teoria indianistă. Mitul, istoria sacră, înscrisă în timpul „circular, reversibil și recuperabil”, vorbește despre zei, despre ființe fantastice cu abilități pentru călătorii cosmice și terestre. Basmul induce și ideea de lume repetabilă, existentă în tipare arhaice, atemporale, încă de la începutul începuturilor. Unele gesturi sunt magice, cum ar fi scuipatul de trei ori în urmă; la fel, petele de sânge de pe batistă pot arăta că fratele de cruce este mort. Plantele pot adăposti copii: un dafin are în el o fată care iese doar noaptea pentru a culege flori. Zmeii sau balaurii aleargă după carne de om sau o miros de departe când se întorc acasă și aruncă buzduganul de la distanță. Unele pedepse, cum ar fi aceea a decapita persoana și a o arde, aruncând cenușa în patru direcții, sunt de certă inspirație arhaică, din comunitățile primitive.

Relația dintre basm și mit a fost stabilită de frații Grimm, de Wesselski și de Propp: basmul are ca sursă certă de inspirație mitul, iar cele două specii au existat de la început la popoarele arhaice, uneori confundându-se. Cu timpul, însă, mitul a pierdut importanța pe care o avea prin degradarea sacrului și transformarea lui în profan, zeii și eroii mitici fiind înlocuiți cu personaje umane, cu puteri însă supranaturale, în basmul fantastic, sau cu personaje comune, în cel nuvelistic. Pe această pantă a desacralizării, zeitatea supremă a pădurii devine Strâmbă-Lemne, adică un personaj cu puteri specifice mediului în care trăiește; foarte băutor, devine Setilă, în timp ce zeul ubicuu, uriașul care pășește de pe un munte pe altul, devine Munte Vânăt, avînd capacitatea de a fi peste tot, de a sta cu picioarele pe lună și cu capul sub un stejar, calități pe care le întalnim la Păsări-Lăți-Lungilă. Teoriile moderne vorbesc de poligeneza basmelor, de originea multiplă, de influențele reciproce, ca și de structurarea unei tipologii coerente a acestei specii literare.

1. 2 Particularitățile basmului

Basmul se situează într-un univers care cuprinde două lumi; cea reală a oamenilor și cea imaginară creată de fantezia poporului. Timpul în care se petrec evenimentele este un timp imaginar.

În orice basm indiferent de evenimentele prin care trec, personajele sunt pozitive și negative. Personajele basmului sunt de două categorii cele care aparțin spațiului omenesc și cele care aparțin lumii fantastice. Personajele spațiului uman au însușiri obișnuite omului atât defecte cât și calități (vitejie, înțelepciune, modestie, credință, lașitate, ipocrizie, trufie, răutate, invidie); personajele imaginare sunt înzestrate cu puteri supraomenești care depășesc forțele obișnuite ale oamenilor (vorbesc graiul oamenilor, au capacitatea de a transforma obiectele).

Tema basmului este lupta dintre bine și rău, iar personajele se supun toate acestei lupte din această confruntare binele va ieși întodeauna victorios, iar personajele negative vor fi învinse de personajele pozitive. Protagonistul va fi personajul care va pargurge un drum presărat cu obstacole pe care le va depăși, dovedind de fiecare dată o altă virtute a sa. În lupta pentru stabilirea dreptății și a adevărului eroul principal va încerca să răspundă idealurile omenirii (dreptatea, libertatea, iubirea, credința, adevărul).

Orice basm conține în structura sa formule concrete:formula introductivă prin intermediul căruia se poate pătrunde din realitatea concretă în lumea imaginară a basmului.

Formulă mediană care face legătura dintre două segmente importante ale basmului-atrage atenția ascultătorului că protagonistul mai are de traversat obstacole și de parcurs greutăți.

Formula finală ce marchează sfârșitul evenimentelor fantastice ieșirea din lumea imaginară a basmului și întoarcerea ascultătorului în realitatea concretă. Uneori povestitorul amintește în finalul basmului că el însuși a fost martor la evenimentele narate pentru a da asfel valoare de adevăr basmului.

Mesajul basmului reiese întodeauna la sfârșitul evenimentelor. Stilul narațiunii este specific narațiunii populare. Limbajul folosit este simplu, popular caracteristic comunicării orale. Expresiile folosite vor fi cele specifice lumii satului dar încărcate de figuri de stil.

1. 3 Tema, subiectul și personajele basmului

Se spune mareu că tema basmelor este lupta dintre bine și rău, care se termină totdeauna cu victoria binelui. Aceasta pentru că basmul este o plăsmuire în care sunt înfățișate cupluri de opozanții precum: bunătate/răutate ;frumusețe/urâțenie; dinamism/ pasivitate ; adevăr/ minciună; curaj/ lașitate; modestie/ îngânfare etc. Așadar tema este reflectarea unui aspect general al realității surprins artistic în opera literară. De exemplul: dragostea, natura, destinul etc. Subordonat temei este motivul, care poate fi dinamic- motive care schimbă situația eroilor sau derularea narațiunii, și motive statice- care nu influiențează filonul povestirii. În basme există o mulțime de motive. De pildă motivul „însărcinării „ eroului. Acesta este supus mai multor încercări sau probe pentru a-și dovedi vrednicia: un împărat cere să i se clădească un palat într-o noapte; o împărăteasă pretinde fetei sărace să toarcă o cantitate enormă de lână sau să aleagă un sac de semințe de mac din nisipul cu care este amestecat: Popa, ca să scape de argatul său, îi poruncește să strângă dijma de la draci etc.

Dacă tema este un concept de însumare, de unificare a materialului lexical al lucrării, subiectul este construirea artistică a distribuirii evenimentelor în opera literară.

Subiectele basmelor sunt variate și bogate. Motivele cele mai obișnuite pornesc de la executarea unui legământ: întrecerea prin forță, dibăcie sau iscusință cu opozanții, întruchipări ale răului, nimicirea farmecelor sau vrăjilor etc. În basmele diferitelor popoare se găsesc subiecte sau personaje asemănătoare sau identice, fapt care dovedește apropierea spirituală a popoarelor, identitatea lor de aspirații de-a lungul veacurilor. Motive asemănătoare au și poveștile Albă ca zăpada din colocția Fraților Grimm, Basmul cu domnița adormită și cei șapte voinici de A. S. Pușkin, creat după modelul unui basm popular rusesc, motiv pe care îl găsim și în Florița din codru de I. Slavici, inspitat din folclorul românesc. Personajul Cenușăreasa îl aflăm la francezul Perrault, la Frații Grimm, la povestitorii ruși. Aceleași asemănări le descoperim în subiectele, motivele și personajele din basmele Scufița Roșie, Frumuoasa adormită, existente în diferite literaturi. Astfel universalitatea basmelor e dovedită prin asemănarea subiectelor și prin prezența acelorași personaje, chiar dacă au alt nume.

Personajele basmelor sunt, în majoritate, investite cu puteri supranaturale. Ele sunt grupate în două categorii: unele reprezintă forțele binelui altele forțele răului. Specificul lor constă în faptul că nu au decât o singură trăsătură de caracter care este îngroșată la maximum. Fiind dotate cu însușiri excepționale, unele sunt personificări ale bunătății, dreptății, frumuseții, curajului, vitejiei, cinstei, iar altele sunt simboluri ale fățărniciei, urâțeniei, răutății și lașității. Caracterele eroilor, acțiunile lor sunt delimitate cu strictețe; nu există lupte între sentimente diferite în sufletul aceluiași personaj.

Asemănător altor literaturi, în basmul românesc există personaje pozitive ori negative, personaje intermediare nu există, pentru că în concepția populară nu se află nimic între bine și rău. Așadar victoria va fi întotdeauna de partea binelui, happy-endul fiind obligatoriu în basmul fantastic, astfel și-ar pierde autenticitatea. Personajale, subiectele și motivele basmelor au un caracter universal, le aflăm în toate literaturile, doar numele personajelor se deosebesc de la o țară la alta.

Pretutindeni, basmul popular înfățișează o lume exotică, populată de tipuri umane de o frumusețe ideală și de un rar simț cavaleresc, precum Făt-Frumos și Ileana Cosânzeana. De asemenea ceează tipuri stranii, monstruoase, situate la polul opus eroilor pozitivi. În ce privește etica, basmul dezvoltă o poezie a relațiilor sociale bazate pe idei morale și democratice. Ca specie literară autorul anonim cultivă ironia și umorul, visul și nonsensul.

În toate basmele existența eroilor și a personajelor este o condiție esențială, pentru că nu se poate imagina peripeții și aventuri fără feți- frumoși și zmei, așa încât acțiunea este atrasă de cei care o înfăptuiesc ca „pilitura de fier către magnet”. Eroii sunt stimulați de anumite dorințe, între ei se stabilesc anumite relații de opoziție sau de compensare, de rudenie sau de prietenie. În basm, ca în orice operă literară, „eroul apare ca urmare a constituirii subiectului, pe de-o parte, ca un procedeu de inșirare a materialului, iar pe de altă parte, ca o motivare personificată a legăturii dintre motive”.

Referitor la gruparea și caracterizarea personajelor din basm, studiile moderna de folclor au trecut de la clasificarea simplistă(în pozitive/negative) la una bazată pe esența ființei umane și a caracterului, nu după rangul social, ci după starea biologică. După acest criteriu, personajele din basm se clasifică în:

-grupa seniorilor sau bătrânilor, caracterizați prin pasivitate;

-grupa eroilor activi;

-grupa opozanților sau adversarilor;

-grupa actanților, compusă din confidenți;

În subiectul basmului, fiecare din cei amintiți ocupă o anumită poziție, sunt introduși folosindu-se de o manieră specifică, de limbaj și gesturi tipice, se comportă după anumite reguli, de la care nu se abat, așadar au un statut și un profil psihic și moral incofundabil. Unele personaje sunt simpatizate de cititori, chiar îndrăgite, iar celelalte trezesc repulsie.

Grupa personajelor bătrâne și pasive îi cuprinde pe împărați, pe sihastru, pe moșneag, și pe babă, pe frații mai mari ai eroului. Împărați bătrâni ori chiar mai tineri suferă pentru că nu au copii. Aceștia pot apărea cu o singură fiică, cu o fată și un fecior, însă de ce mai multe ori, cu trei fii sau trei fiice.

Funcționând după regula pasivă, personajul din această categorie nu întreprinde nimic în planul acțiunii. Chiar când declară război, împăratul nu se remarcă prin fapte de vitejie, cursul evenimentelor este schimbat de feciorul cel mic și oropsit. Rolul împăratului se limitează la declanșarea acțiunii basmului. Deci personajul de acest fel se caracterizează prin nepuțință, senilitate. Unii nu au copii datorită sterilității, alții au un copil năzdrăvan, dar la bătrânețe. În alte basme, fata împăratului rămâne însărcinată de un „vântișor”, iar unii bătrâni găsesc diferite obiecte transformate miraculos în copii.

Cu toate defectele amintite, rolul acestui personaj în discursul fabulos la basmului este necesar. Prin prezența lui se stabilește cadrul de început al acțiunii, care este unul arhaic, exotic și pitoresc, înlesnindefuziuni lirice. Oriunde în basme ipostaza împăratului este ștearsă, pasivă, el nu hotărește nimic, nici chiar când este vorba de familia sa. De pildă, în basmul: Fata de împărat și fiul văduvei, unde fiica împăratului păcătuiește cu un „vântișor” și rămâne însărcinată, iar pentru rușinea adusă casei, împăratul convoacă „sfatul împărăției” spre a o judeca și pedepsi:”Sfatul împărăției găsi cu cale că spre a se spăla o așa grozavă necinste, fata cu moarte să se omoare. Unii ziceau ca să se arză de vie. Alții ca să-i scoată ochii și să se gonească în pustietăți spre a fi mâncată de fiare sălbatice. Alții iară ziceau ca să i se lege o piatră de gât și să se dea pe Dunăre. „

În general, „împărații din basmele populare românești sunt conturați asemănător regilor din basmele occidentale. Ei simbolizează ideea imperială, care are rădăcini în tradiția romană, completată de splendoarea și prestigiul curților împărătești bizantine”. Faptul că în producțiile românești ei sunt denumiți și prin culori: Roșu-Împărat, Verde-Împărat etc. Nu are corespondență cu anumite valori morale, ci denumirile respective sunt simple nume distinctive. Precum cei din basmele altor popoare, împărații din cele românești sunt atât de bătrâni „ de își ridică genele cu cârja”, fiind preocupați fie de rotunjirea împărăției, fie de destinul odraslelor lor. În unele narațiuni împărații devin năzdrăvani, se prefac în urși sau balauri pentru a testa curajul feciorului sau fetei hotărâți să plece în lume. La fel de inconștientă este împărăteasa. Dacă este geloasă, își alungă fiica de acasă. Prea puțin interesată de condiția ei de împărăteasă, ci e preocupată de datoriile ei materne, de ocrotirea copiilor.

Din grupa eroilor activi fac patre cei cu inițiative. Ei se „caracterizează prin spirit de aventură, prin curaj și replică juvenilă, eroică. „

Personajul sau eroul central al basmului popular românesc este fiul cel mic(Prâslea) caracterizat prin antiteză cu frații săi mai mari. De obicei, el este numit Făt-Frumos, „făt” este un cuvânt arhaic și înseamnă „bărbat tânăr”. Alteori numele sugerează obârșia eroului: Pipăruș Petru, Măzăran Vasilică etc. În câteva basme, numele eroului indică aparența sub care se ascunde: Cenușotca – adică cel care viețuiește în cenușar, Cheleș-Împărat – adică cel cu chelie falsă. Protagonistul poate fi „năzdrăvan” din naștere și atunci este viril, activ, energic, înfăptuind acțiuni de unul singur. Dar, în majoritatea cazurilor, protagonistul este un neajutorat și atunci reușita lui depinde de „auxiliari”, pe care trebuie să știe cum să-i câștige de partea sa.

Fiind opus fraților și adversarilor, Făt-Frumos se distinge prin bunătate, înțelepciune, curaj- calități pe care le dovedește treptat. Datorită adjuvanților, el știe să lupte, să moară și apoi să reînvie. În această ipostază este fără pată și fără reproș, fiind animat de sprit cavaleresc. De exemplu când își găsește dușmanul dormind, el așteaptă până se trezește apoi il ucide in luptă dreaptă.

În partea de început a narațiuni, viitorul erou este înfățișat cititorului lipsit de trăsături eroice menite să-i justifice ascensiunea. El este fiul cel mic, slab și neajutorat, chiar prostănac, de care râd frații și părinții.

Sigur, în basmul fantastic mai există și alte personaje pozitive, dar unul singur devine erou (sau eroină), celelalte sunt subordonate lui. Reușita lui Făt-Frumos depinde de o serie de condiții:

-de nașterea neobișnuită;

-de calitățile lui pozitive;

-de patosul eroic;

-de ajutorul confidenților și adjuvanților (cal, perie, gresie, oglindă etc.)

-de sursa și forța adversarului.

Toate aceste elemente ale narațiunii trezesc, de la început curiozitatea micilor cititori, pentru că orientează anecdotica basmului spre zone fabuloase, ilogice.

După naștere, la fel de miraculoasă este creșterea viitorului erou: „Când era de-un an, parcă era de cinci, iară când era de cinci, parcă era de cincisprezece, și de ce creștea, d-aia se făcea mai frumos și mai drăgălaș.”

Deși nașterea și creșterea eroului, precum și o parte din isprăvile sale aventuroase au caracter fantastic, miraculos ca mod de înfățișare, el este conceput de creatorul anonim la dimensiunile reale ale pământenilor, adică nu este dotat cu o forță fizică supraomenesc, ci își învinge adversarii fie prin istețime, fie cu ajutorul auxiliilor. Apoi, pe plan moral, el întruchipează idealuri populare și de aceea victoria va fi totdeauna de partea lui.

Singur, Făt-Frumuos nu poate înfăptui nimic. El are nevoie de „confidenți”, care îi dau sfaturi bune, arătându-i drumul fără pericole (calul năzdrăvan, Sf. Duminică etc.), pe drum capătă adjuvanși(animale, păsări, gâze etc.) care-l ajută pentru că el a fost generos când ia întâlnit.

Pe tot parcursul călătoriei, eroul se află într-o continuă inițiere prin care el rămâne pământean. Dacă era o ființă fantastico-mitologică, atunci nu mai avea nevoie de inițiere.

Eroina din basmul popular românesc și din multe basme culte este „fata de împărat”, cu nume ornate, compuse cu rime și alternanțe euforice, precum: Ileana Consânzeana; Ileana-Consânzeana- din-grădină-floare-i-cântă-nouă-împărații-ascultă; Zâna-Dobrozâna etc.

Calitatea dominantă a eroinei este frumusețea strălucitoare, comparată cu astrul zilei: „la soare te puteai uita, dar la dânsa ba”. Ea locuiește într-un lăcaș inaccesibil pentru omul obișnuit: în lumea de dincolo, pe muntele de glajă, în cășuța din vârful copacului cu crengi în cer. Alteori se află în stană de piatră sau în dafin. De cele mai multe ori este prizonera unui zmeu sau a unei vrăji, care o ține captivă într-o piele de animal.

Mai există în basmele fantastice anumite subiecte în care rolul lui Făt-Frumos este interpretat de fiica cea mică a împăratului cu trei fete(Ileana Simziana din colecția lui Petre Ispirescu). basmul acesta nu evidențiază calitățile ei de fată, pentru că întregul comportament este al eroului, care dovedește bărbăție și curaj, încât, pănă la urmă, ea este transformată din fată în băiat, confirmând concepția populară după care isprăvile din basm pot fi săvârșite doar de Făt-Frumos.

Deși nu sunt personaje active, zânele apar în basmele fantastice ca antiteza zmeoaicelor. Ele simbolizează tinerețea cu toate frumusețile ei. Zânele sunt ființe cu farmec, cu calități morale ideale. Pentru frumusețea și puritatea lor angelică, eroii se îndrăgostesc de ele și uneori se însoțesc cu ele pentru restul vieții. În narațiunile fantastice, zânele pot apărea metamorfozate în broaște, păsări etc, însă au puterea miraculoasă de a se da de trei ori peste cap devenind zâne gingașe, plăpânde și frumoase.

Din alte basme cititorul află că zânele care se culcă sau trăiesc cu muritori (Fata din dafin) își pierde calitatea de nemuritoare.

Grupă opozanților îi cuprinde pe cei care se împotrivesc eroilor virili: zmei, balauri, monstruozități. Fiind operă epică, basmul se axează pe ideea de intrigă și coflict. Eroilor le stau în cale opozanții. În timp ce eroii sunt iubiți prin felul lor de a lupta, adversarii sunt respinși prin veclinia și perfidia lor. Dintre opozanții de diferite categorii și grade, zmeii apar cel mai des, apoi balaurii, Muma Pădurii, Gheonoaia, Scorpia, diavolul. Lor li se adaugă frații răutăcioși, mamele viclene etc.

Datorită celor dauă tabere, în basm se dezvoltă constant ideea de conflict, fapt care menține interesul cititorului.

„De felul său, zmeul este nemuritor și invicibil, știe dinainte de existența eroului, singurul care-l poate răpune. Nu încearcă să-l ucidă cu arme, cu labele sau cu colții, ci se străduiește să-l bage în pământ pentru a-l distruge”.

Zmeul este oponentul cel mai puternic al lui Făt-Frumos. Mai rele decât zmeii sunt zmeoaicele. Zmeoaicele bătrâne își iubesc cu patimă feciorii, răzbunându-i cu cruzime când sunt omorâți. Ea are puteri uriașe: zboară, se cațără pe munți, îi împietrește pe dușmani, mănâncă pomii, găurește piatra etc. În general, zmeul este o ființă dizgrațioasă, dușman al naturii omenești.

Confidenții sunt necesari mișcării epice și-i conferă basmului mult pitoresc. Ei dau sfaturi eroului și-i arată drumul cel bun. Pot fi confidenți ființe precum: un moș sau o babă, un câine, calul, Sf. Dumunică, Sf. Lună, Soarele, Vântul turbat, Gheonoaia etc. Deși confidenții au rol minor fără ei nu se poate închega subiectul.

Adjuvanții eroului formează o clasă bogată și diversă, pentru că el săvârșește acte generoase tovarășilor vremelnici de drum. pentru binele făcut ființelor umile, ele îi fac, drep recompensă, daruri și la nevoie, îl ajută. Apoi, în lupta lor pentru victoria binelui, eroii sunt ajutați de personaje cu însușiri supranaturale, create de fantezia populară, cum sunt Flămândul și Setosul. Unii întruchipează forțele și anomaliile naturii, fenomene metereologice:Muma Crivățului Vântoasele; personifică momentele zilei:Miază-Noapte, Murgilă, Serilă; apoi zilele săptămânii:Sf. Luni, Sf. Miercuri, Sf. Vineri; apar ființe care sunt o hiperbolizare a simțurilor omenești:Fugilă, păsări-Lăți-lungilă, Gerilă, Setilă, Flămânzilă. Cu toții îl ajută pe Făt-Frumos bazându-se pe deformarea lor fiziologică. Eroii sunt ajutați de ursitoare- prevestitoare bune sau rele ale vieții omului.

Din rândul adjuvanților fac parte:

-ființe- animale și păsări;

-creații curioase ale fanteziei populare;

-abstracții cosmice însuflețite;

-obiecte și lucruri care înlesnesc succesul eroului.

1. 4 Tema drumului în basmul HARAP ALB

Considerat de G. Ibrăileanu o „epopee a poporului român”, Povestea lui Harap-Alb este cel mai reprezentativ basm al lui Creangă, o plăsmuire artistică a realității cu multiple valențe psihologice, etice și estetice, o sinteză a spiritualității românești ce cuprinde o întreagă filozofie asupra vieții, un mic roman de aventuri cu un subiect fabulos în care sunt valorificate teme și motive de circulație universală.

Titlul neobișnuit al basmului este un oximorom. Cuvântul „Harap” înseamnă slugă, rob, iar cuvântul „alb” sugerează un suflet în care încă nu s-au scris semnele sarcedotale ale inițierii.

Conform opiniei lui Vasile Lovinescu, alăturarea negrului (Harap) cu albul ar însemna unirea celor două principii Yung și Yang. Fiu al Craiului și nepot al lui Verde Împărat, Harap-Alb este ales de soartă să îi reunească pe frați așa cum două jumătăți ale cercului formează întregul.

În Povestea lui Harap-Alb Ion Creangă tratează fabulosul în mod realist, basmul fiind caracterizat prin originala alăturare a miraculosului cu cea mai specifică realitate.

Subiectul se bazează pe universala luptă dintre bine și rău, pe antiteza dintre aceste două forțe simbol, ce se menține însă în sfera normalității existenței.

Până la un punct Povestea lui Harap-Alb respectă tiparul narativ al basmului popular. În realitate el este un veritabil basm cult, având un fond de roman.

Doi frați, Verde Împărat și Craiul trăiesc de multă vreme la două capete ale lumii fără să se mai vadă. După opinia lui Vasile Lovinescu cei doi frați reprezintă în plan mitologic două principii subordonate unul altuia ce guvernează „o vastă lume primitivă, căzută în haos.”

Verde Împărat, ajungând la bătrânețe fără a avea descendenți în linie masculină îi scrie fratelui său, Craiul, cerându-i unul dintre feciori ca urmaș la tron: „Amu cică împăratul acela, aproape de bătrânețe, căzând la zăcare, a scris carte frăține-său Craiului, să-i trimită grabnic pe cel mai vrednic dintre nepoți, ca să-l lase împărat în locul său după moartea sa. „

Împăratul cere cel mai vrednic nepot, deoarece conducerea unei împărății presupune pricepere, abilitate, înțelepciune, tenacitate, iscusință, echilibru, armonie, iubire de adevăr, calități ale unui erou exemplar puternic umanizat și nu ale unui războinic. Conceptul de vitejie, cel mai important concept din basmele populare, apare aici ca un concept fără substanță. Vitejia e înlocuită cu destoinicia, cu vrednicia.

Craiul primește rugăminte fratelui său mai mare. Mare inițiat, dar și inițiator el își supune fiii la o probă fundamentală:proba curajului, probă esențială în procesul de inițiere.

Podul, locul unde se desfășoară această probă leagă sfârșitul împărăției Craiului de începutul unui spațiu enigmatic, nesfârșit, amenințător, plin de păduri și drumuri întortocheate ce sugerează în cod mitologic obstacolele și labirintul.

„Craiul le iese fiilor săi în cale, mascat în urs și îi provoacă la luptă, iar celui care are curajul să primescă lupta îi dezvăluie adevărata sa identitate și îi zice:” mergi de acum tot înainte, că tu ești vrednic de împărat”. Speriați, fiii cei mari se întorc pe rând acasă. Inocența lor este absolută. Ei sunt mândri și orgolioși, se cred îndreptățiți să fie inițiați și să primească statutul de împărat, dar pleacă în călătorie fără nici un fel de pregătire și se întorc după primul obstacol întâlnit în cale. Tatăl îi ceartă cu un limbaj de Humulești în care apar aluzia și ironia ca elemente de roman realist.

Mezinul Craiului este rănit de cuvintele mustrătoare ale tatălui său. El are îndoieli, e neliniștit, reflexiv, îngândurat, mâhnit și de aceea merge în grădină să mediteze. Prin conturarea lui ca o personalitate puternic umanizată cu viață sufletească fabulosul coboară în planul realitații, într-un timp și spațiu localizate geografic și istoric. În grădină el se întâlnește cu o bătrână care cerșește.

În aparență bătrâna e gârbovă, neputincioasă, neștiutoare, neînsemnată, inutilă, în esență ea este „Bătrâna Timpurilor”, identificată cu cercul imobil în jurul căruia se înfășoară ghemul veacurilor și vârtejul ciclurilor, o mare inițiată ce se remarcă prin alternanța de strălucire și stingere, de umilință și măreție.

Bătrâna are un limbaj predictiv, bazat pe un sistem de aluzii „Da’ce stai așa pe gânduri, luminate crăișor?zice baba, alungă mâhnirea din inima ta, căci norocul îți râde din toate părțile și nu ai de ce să fi supărat. „ Arătându-i că poate vedea dincolo de aparențe, deși esența ei e ascunsă în ce mai de jos ipostază a condiției umane, bătrâna îi dă crăișorului un mare cod.

Fascinat de vorbele ei acesta îi oferă un ban. Gestul capătă valoare simbolică:banul reprezintă forma prin care intră în relație două voci. Generozitatea fiului de crai face posibilă comunicarea între cei doi. Milostivită de tânărul crăișor, Sfânta îl sfătuiește să plece la Verde Împărat, însă numai după ce va cere calul, hainele și armele pe care tatăl său le avusese în tinerețe.

Armele, calul și hainele simbolizează patrimoniul strămoșesc, sau calități spirituale ereditare (cum ar fi voința, setea de cunoaștere, dragostea de adevăr, puterea de luptă sau altele) pe care Craiul le-a trensmis fiului său.

Găsirea calului ține de metamorfoza sub semnul focului. Simbol mitologic, focul reînnoiește, reînvie, trezește energii, redă conținutul lucrurilor inițiale.

În aparență calul e nepunticios, iar, foarte aproape de moarte. Ca și în cazul bătrânei, esențele se ascund în forme degradate ale materiei.

După metamorfoza care se face urmând un procedeu ritualic (proba jăratecului) calul devine tânăr, puternic, frumos.

Prin cele trei zboruri cosmice el îl botează pe crăișor întru soare și lună. Astfel acesta atinge formula primordială „Ei stăpâne, cum ți se pare?Gândit-ai vreodată că ai să ajungi soarele cu picioarele, luna cu mâna și prin nouri să cauți cununa?”.

După ce calul îi jură fiului de crai credință „de-acum înainte sunt gata să te întovărășesc oriunde mi-i porunci, stăpâne „cei doi pornesc într-o călătorie labirintică, plină de primejdii”.

Despărțirea tatălui de fiu se face la pod și este una ritualică. Craiul își supune și fiul mai mic la proba curajului. Cel ce înfruntă ursul este de fapt calul, bunul său tovarăș. Tatăl își felicită fiul, îi laudă generozitatea îi oferă blana de urs și îi dă sfaturi:să se ferească de omul spân și de omul roș. Dacă în aparență craiul este doar un tată iubitor în ipostaza lui pedagogică, în esență el e un mare inițiat și inițiator, cu un puternic caracter disimulant care păstrează ca simboluri ale omniscienței și omnipotenței calul și baba. El știe ce se va întâmpla cu fiul său în călătorie, știe că acesta nu își va putea respecta promisiunea făcută.

Megatema basmului este tema drumului, care apare în strânsă legătură cu cea a inițierii. Călătoria pe care o întreprinde eroul este un act inițiatic, un proces de formare a tânărului prin care acesta trece de la starea de profan la starea de inițiat și de aceea Povestea lui Harap-Alb este considerat un veritabil buildungs roman fabulos. Drumul lui Harap-Alb nu este un drum fizic, geografic, ci un drum spiritual, de perfecționare și purificare, un drum de inițiere, un drum către centru, un drum de la starea de profan, la cea de sacru, sfânt (echivalată alegoric în basm cu cea de împărat).

Prima etapă a drumului o constituie pădurea labirint în care fiul de crai se întâlnește de trei ori cu Spânul.

Deși tânărul nu are nevoie de însoțire, Spânul se oferă mereu să îl ajute. Dacă în aparență el este umil, nevinovat, binevoitor, în realitate e crud, viclean, ipocrit, mincinos, egoist.

De fiecare dată el își schimbă straiele cu tonul vocii. La a treia întâlnire fiul de crai îl acceptă pentru că pare a fi un bun cunoscător al acelor locuri necunoscute.

Călătoresc cu bună înțelegere deoarece Spânul rămâne în aparență umil și supus, reușind să câștige încrederea fiului de crai.

Momentul fântânii este un moment fundamental care schimbă cursul destinului personajului. Fiul de crai își încheie la fântână un mod de existență și începe altul, cu altă identitate.

Spânul îl invită pe naivul tânăr să coboare într-o fântână ciudată, fără cumpănă și fără roată, pentru a se răcori;imediat însă trântește capacul și îl silește pe captiv să accepte inversarea rolurilor.

În plan simbolic această fântână este o veritabilă cristelniță în care fiul e botezat cu forța. Spânul îl deposedează de identitatea sa crăiască. Din clipa aceasta el pierde cartea, armele ca simboluri ale puterii, hainele, devine slugă și primește un nou nume, o nouă formă de identitate. Spânul își însușește originea nobilă și destinul de mire al lui Harap-Alb.

Momentul sosirii la curtea lui Verde Împărat este marcat de atmosfera de sărbătoare: „Și împăratul Verde, cetind cartea, are de bucurie că i-a venit nepotul, și pe dată îl și face cunoscut curții și fetelor sale, care îl primesc cu toată cinstea cuvenită unui fiu de craiu și moștenitor al împăratului”.

Temându-se ca Harap-Alb să nu spună adevărul, Spânul îi cere în toiul petrecerilor să îi îndeplinească dorințe care la prima vedere par imposibile.

Cele trei încercări la care eroul este supus reprezintă trei trepte de inițiere diferite, fiecare fiind superioară celei anterioare și având ca țintă forme ale absolutului vegetal, mineral și uman. Înaintea fiecărei probe se remarcă un scenariu repetabil. Fiul de crai este mâhnit, suferă, are sentimentul că este ultima probă și înțelege că Spânul vrea să-l piardă. Mereu mărturisește mâhnirea sa calului, care îl încurjează. Calul este un spirit invincibil, simbol al forței și al vitalității.

Harap-Alb reușește să treacă de primele două probe datorită ajutorului Sfintei Duminici, care cunoaște anumite taine și dă sfaturi fiului de crai. Aceasta locuiește pe o insulă izolată de lume, un spațiu sacru în care eroul e dus de către cal. Conform opiniei lui Oișteanu, în sens cosmogonic insula poate simboliza manifestarea, Creația;în acest caz apa reprezintă haosul primordial dinaintea Creației.

În cadrul mirific al insulei Harap-Alb descoperă o valoare existențială importantă, aceea că puterea milostiveniei și bunătatea ajută omul să reușească in viață.

Pentru ca Harap-Alb să poată culege sălățile din Grădina Ursului, Sfânta Duminică prepară o licoare magică care îi aduce acestuia somnul lung. Andrei Oișteanu consideră că :adormirea ursului în basm este de fapt simbolul îmbunării lui, obținerii hatârului său, transformării sale într-un duh păzitor, benefic.

Aruncarea blănii de urs este o taină necesară trecerii acestei probe știută doar de Bătrână „Dar la toată întâmplarea, de-i vedea și-i vedea că s-a trezit ursul și năvălește la tine, zvârle-i pielea cea de urs și apoi fugi încoace spre mine cât îi putea. „

Omorârea cerbului, animal solar, vestitorul luminii se face după un anumit ritual în care fața se ascunde. Prin anihilarea Ursului și apoi a Cerbului, Harap-Alb preia de la învinși atributele războinicului.

După fiecare probă se remarcă tema recunoștinței:Harap-Alb se întoarce la Sfânta Duminică, mulțumindu-i pentru ajutor.

A treia probă este ultima treaptă a inițierii eroului, un adevărat basm în basm, cea mai grea încercare la care acesta este supus, deorece Împăratul Roș este semnul răului de care tatăl îi spusese să se ferească, simbolul sângelui, al cruzimii și al răzbunării.

Supunerea fetei, „o farmazoană cumplită”, puternică, șireată, independentă, prefăcută, este necesară atât formării personajului, cât și întemeierii unei căsnicii prin care eroul va dobândi condiția de mire, de inițiat.

Pentru prima dată Harap-Alb nu mai apelează la auxiliile cunoscute. Traseul lui este acum lipsit de ostilitate, de provocări și ispite.

Megatema acestei călătorii este bunătatea, care apare ca modus vivendi, în stare pură.

Harap-Alb ajută ființe aparent neînsemnate (furnicile și albinele) generozitatea lui fiind în plan spiritual. A face bine este starea lui firească, naturală, el face bine necondiționat. Cu toate acestea, inima lui bună îl va ajuta, pentru faptele sale va fi răsplătit.

Pe drum eroul acceptă însoțirea câtorva năzdrăvani care îi vor deveni auxilii. Cele cinci apariții bizare reprezintă întruchipări ale forței cosmice:gerul (Gerilă), foamea (Flămânzilă), setea (Setilă);Ochilă este ciclopul din epopeea homerică, iar Păsări-Lăți-Lungilă este un Săgetător coborât pe Pământ. Cei cinci se înscriu în sfera umanului, reprezentând un portret grotesc, caricatural, în care o trăsătură dominantă este îngroșată până la limita absurdului și capătă dimensiuni fantastice.

Gerilă este „o dihanie de om”, Flămânzilă „ o namilă de om”, Setilă „ onanie de om”, Ochilă „o schimonositură de om”, iar Păsări-Lăți-Lungilă e „ o pocitanie de om”. Astfel ipostaza umană e văzută în oglinzile buclucașe ale simțurilor.

Pe fiecare îl întâlnește în plenitudinea manifestărilor specifice. Cei cinci trăiesc într-o deplină singurătate, fiind respinși din zona umanului. Toți formează parcă un întreg, bazat pe solidaritate și comunicare. În existența lor se sugerează civilizația arhaică, rurală, marcată de cuvintele plug, mugur, brazdă, moară, vite. Fiecăruia Harap-Alb îi face câte un portret în care se îmbină caricatura, hazul, grotescul, fabulosul cu realul. Portretele lor sunt hiperbolizate. Uneori sunt înșiruiri de fraze ritmate „Poate ca acesta-i vestitul Ochilă, frate cu Orbilă, văr primar cu Chiorilă, nepot de soră lui Pândilă, din sat de la Chitilă, peste drum de Nimerilă, ori din târg de la Să-l-cați, megieș cu Căutați și de urmă nu-i mai dați”. Întâlnindu-i pe cei cinci năzdrăvani Harap-Alb este uimit și pentru prima dată râde. Râsul lui este sincer, inocent, naiv, pur, din perpectivă rurală fiind reacția omului normal. Fiul de crai râde de aparențe, el nu cunoaște esența celor cinci.

Fiecare dintre năzdrăvani știe de probele Împăratului Roș. În trecut ei îl ajutaseră și pe tatăl crăișorului.

Sosirea la împărăție e marcată de uimirea împăratului, care stă sub semnul disimulării, pentru că existența în împărăția sa e ritualică, el știe întotdeauna ceea ce se va întâmpla.

Harap-Alb este supus la cinci probe în aparență de netrecut, probe absurde, monstruoase:proba focului, a ospățului, alegerea macului, păzirea fetei, alegerea fetei. Probele sunt impresionante prin cantiățile aproape pantagueilice. În aparență sunt de netrecut, dar Harap-Alb le depășește cu ajutorul celor cinci. Nici una dintre încercări nu este peste puterile năzdrăvanilor, ci exact cât pot ei duce. Totul este pe roluri, fiecăruia îi vine rândul să intre în scenă. Probele trecute cu ajutorul albinelor și al furnicilor evidențiază faptul că bunătatea rodește, că binele e răsplătit în mod firesc și normal.

În final, Împăratul Roș cedează, el își dăruiește fiica celui care trecuse prin toate tainele inițierii. Fata propune o probă a auxiliilor, ce constă în aducerea unor elemente magice ale căror valoare e cunoscută doar de ea:mărul-simbolul iubirii, apa vie și apa moartă-ce semnifică renașterea. În aparență, calul-simbolul puterii și al fidelității și turturica-simbolul singurătății în iubire se întrec, în realitate ei sunt complici.

Pe drumul către Împăratul Verde Harap-Alb se îndrăgostește de fată. Aceasta simbolizează absolutul uman, frumusețea supremă. Are puterea de a se metamorfoza, stăpânește atât teluricul, cât și cosmicul.

Puternică, hotărâtă, sigură pe sine ea îl respinge pe Spân, pe cel cu care în plan mitologic este absolut incompatibilă și îl acceptă pe cel care trecuse de probele tatălui său, nu cu sabia, ci prin virtuțile pe care le dezvoltă bunătatea, prin firescul existenței. Având un foarte puternic sentiment al dreptății, fata dezvăluie adevărata identitate a lui Harap-Alb. Acesta este ucis de Spân dar renaște fiind stropit cu apă vie și apă moartă. Spânul este pedepsit de calul năzdrăvan printr-un zbor care purifică și armonizează. Conform opiniei lui Oișteanu „putem întrezări aici răspânditul motiv arhaic al Păcatului Originar, care presupune, la nivelul gândirii mitice. Patimile eroului mitic (simbolizate în basm prin încercările supraomenești la care e supus Harap-Alb). Purificarea, moartea și învierea, inițierea, reprezintă sfârșitul Patimilor, mântuirea eroului mitic și eliberarea sa din jugul propriului său Păcat Originar. Dealtfel Spânul știa ca Harap-Alb se poate elibera din robie numai prin efectuarea ritualurilor de purificare și inițiere. El îi mărturisește fiului de crai : <<Și atâta vreme să ai a mă sluji, până când îi muri și iar îi învia>>„Astfel prezentat Spânul apare ca un personaj cu un important rol în formarea tânărului: „Pentru ca Harap-Alb să devină om, Spânul trebuie să fie rău. El va dispărea doar când rostul i se va fi împlini”.

Prin moarte Harap-Alb își încheie existența în curs de inițiere și renaște mire, inițiat. După moarte numele lui de slugă devine renume. După ce îl readuce la viață, fata îi dă paloșul de mire și împărat, simbol sarcedotal al puterii. Urmează atât binecuvântarea părintească cât și cea cosmică (perechea primordială prin zâmbet își dă acordul). Nuntirea se face sub semnul cosmicului.

În încheiere, din timpul sacru al basmului se trece în timpul profan, revenindu-se la vocea narativă specific humuleșteană.

Fiind o capodoperă a lui Creangă, un veritabil buildungs roman fantastic cu valențe mitice, psihologice și filozofice, Povestea lui Harap-Alb este romanul omului ameliorabil prin trăire, ce dezvoltă în mit destinul formării autorului, Ion Creangă a ilustrat în opera sa propria experiență de viață, pe care a povestit-o sub formă de memorial, a învăluit-o în mit și a sugrumat-o într-o experiență fantastică, valabilă pentru om în genere;și el a luptat cu spânul, cu primejdiile și nevoile, și el s-a făcut frate cu dracul, ca să treacă punțile vieții, iar nemurirea și-a dobândit-o din apa vie și apa moartă a creației lui artistice.

2. Basmul categorii tipologice

Cercetător pasionat și stăruitor al folclorului, Adolf Schullerus, a ajuns să cunoască în profunzime cultura populară românească și s-o prețuiască chiar în comparație cu producțiile spirituale ale propriei etnii.

Fascinat îndeosebi de basmul românesc, din repertoriul căruia a făcut și culegeri personale, Adolf Schullerus l-a înfățișat într-o ademenitoare perspectivă în lucrarea Cartea poveștilor din Transilvania și în diverse alte studii. Conștient ca nimeni altul dintre străini de interesul științific, de valoarea artistică și de originalitatea tematico-stilistică a materialului românesc, Adolf Schullerus și-a asumat sarcina de a-l face cunoscut lumii, prin intermediul unui registru al tipurilor de basme, delimitate și notate după modelul sistemului celebru propus de Antti Aarne.

Catalogul tipologic al lui Adolf Schullerus reprezintă cea mai ambițioasă tentativă de cuprindere a întregului material al prozei epice românești și a rămas, din nefericire, nedepășită până astăzi, în ce privește basmul, chiar dacă s-a lucrat, la un moment dat, la o tipologie propriu-zisă a speciei sub auspicii academice.

Încercarea de a le clasifica poate fi doar una temporară, deoarece el nu poate avea pretenția de a fi epuizat totul având în vedere răspândirea foarte diversă a materialului din diferite publicații. În păturile largi ale populației rurale românești basmul reprezintă adevărata valoare ca povestire și divertisment, el slujește eficient și la impunerea unor principii morale. de aici și prospețimea și păstrarea caracterului originar al poveștilor culese din Moldova sau Transilvania.

Pe la mijlocul secolului al XIX-lea atracția pentru consemnarea poveștilor nu s-a bazat pe considerente ștințifico-folcloristice, ci fie cum a fost la Creangă, Ispirescu, Slavici și alții pe unele criterii estetico- educative, fie pe interese comerciale.

După clasificarea făcută de Adolf Schullerus, basmul românesc poate fi :

1. Basme cu animale:

-basme cu animalele pădurii

-basme cu animalele pădurii și animalele domestice

-basme cu omul și animalele pădurii

-basme cu animalele de casă

-basme cu păsări

-basme cu pești

-basme cu alte animale.

2. Basmele propriu-zise:

-basme cu vrăjitori

-basme legende

-basme nuvelistice

-basme despre dracul(uriașul) cel prost

3. Snoave:

-snoave despre fraieri

-snoave despre soți

-snoave despre preoți

Mitul redă credința oamenilor referitoare la geneza și esența lumii, la realitatea superioară, absolută. Această realitate absolută, sau reprezentarea ei în mintea omului arhaic, constituia elementul sacru.

Conform opiniei lui Mircea Eliade, mitul redă o istorie sacră, el dezvăluie sacralitatea înfăptuirilor zeilor sau eroilor mitici. Deci mitul ar fi o “irupție a sacrului în profan”. Mitul și ritualul erau secrete păzite cu strășnicie. Numai inițiații puteau să le cunoască. Inițiatul conferea sacralitate tuturor activităților și evenimentelor din viața sa. Rezultă deci ca ritul este o “dramatizare” a mitului. Filologul V. I. Propp, încercând să găsească originile basmului fantastic, ajunge la aceeași concluzie susținând ca în timpul ritualului de inițiere neofitului i se povestea chiar mitul tribului.

Desprinzându-se de ritual, mitul, al cărui caracter sacru slabește și în cele din urmă se pierde, pornește pe un drum de desacralizare și demitizare, un drum de creație profan-artistica, la capătul căruia se află basmul.

Ritualul inițierii este un ritual universal. Nu exista religie “primitivă” sau “superioară”, în care să nu găsim într-o formă sau alta Inițierea. Este un ritual ocult și de aceea se cunoaște puțin din semnificația și modul său de desfășurare. Inițierea este “drumul” pe care îl parcurge subiectul de la starea de profan la starea de inițiat, este totalitatea încercărilor și obstacolelor, fizice și morale, pe care neofitul trebuie să le depăsească.

Drumul lui Harap Alb trece prin mai multe trepte de inițiere, reprezentate alegoric în basm prin cele trei încercări la care e supus eroul de către omul spân (obținerea salatei din grădina ursului, a cerbului de aur și a fetei lui Roș Împărat). La capătul acestui șir de inițieri și purificări, eroul atinge starea de inițiat, de sfânt, reprezentată în basm prin încoronarea sa și căsătoria cu fata lui Roș Împărat.

Unele basme (rusești, cehesti, grecești, etc) prezintă asemănări uimitoare cu basmul Harap Alb și unele basme poloneze din culegerea lui A. Glinski printre care “Prințul Slugobil”(slugobil=sluga alba)

Sunt cunoscute peste șaisprezece variante populare ale basmului Harap Alb, culese din toate zonele țării. Harap Alb pleacă la drum trimis de tatăl său, pentru a deveni împărat. Dar condiția de împărat era peste tot (chinezi, japonezi, indieni, egipteni, etiopeni, incași, greci, romani, etc.) considerata ca o condiție sacra. Drumul lui Harap Alb nu este un drum fizic, geografic, ci un drum spiritual, de perfecționare, și purificare; un drum de inițiere; un drum către centru: un drum de la starea de profan la cea de sacru, sfânt (echivalata alegoric în basm cu cea de împărat).

Încă de la începutul basmului putem observa și alte asemănări între drumul ce urmează a fi făcut de Harap Alb și “drumul” inițierii. Inițierea este un drum între două stări opuse (profan și sacru) lucru evidențiat în basm prin faptul că Harap Alb urma să parcurgă drumul său geografic de la “o margine a pământului la altă margine”.

Un preot, pentru a pătrunde tainele riturilor de inițiere, a trăit ani de-a rândul în mijlocul unui trib din America de Sud și a observat: “tinerii își iau rămas bun de la ai lor, apoi pleacă spre locul unde urmează să fie inițiați, însă le iese în cale un <duh mascat> sau masca unui animal totem, care cheama la lupta unul câte unul pe cei ce urmează să fie inițiați. După luptă, bărbații adunați îi cer tânărului să dea jos cu propriile sale mâini masca de pe capul <duhului>. Spre uimirea sa, el recunoaște atunci fața unuia din membrii tribului, care de obicei înfățișează acest spirit”.

Similar în basmul Harap Alb, Craiul (care îi simbolizează pe bătrânii tribului), își încearcă feciorii pentru a vedea care este “destoinic a împărați peste o țară așa de mare și de bogată ca aceea” a lui Verde Împărat. Mijlocul de testare folosit este și el similar celui descris anterior. Craiul le iese fiilor săi în cale, mascat în urs, și îi provoacă la luptă, iar celui care are curajul să primeasca lupta (Harap Alb), îi dezvăluie adevărata sa identitate și îi zice: “mergi de acum tot înainte, ca tu ești vrednic de împărat”.

Fantasticul personaj Sfânta Duminică, acea “babă gârbovă de bătrânețe”, care îl ajută pe Harap Alb să depășească unele obstacole ale drumului său, poate reprezenta pe cel ce inițiază pe novice, adică bătrânii tribului, saman, vraci, vrajitor la popoarele primitive, sau maestru spiritual (preot, guru).

Harap Alb ajunge la ea în zbor pe calul său, pe un “ostrov mândru în mijlocul unei mări”. Dar insula apare cu simboluri diverse(dar nu foarte diferite ca esență)în multe basme, legende, mituri și cărți sacre.

In sens cosmogonic, insula poate simboliza “manifestarea”, Creația; în acest caz apa reprezintă haosul primordial dinaintea Creației. Sau, cum afirma Eliade, insula poate fi simbolul unui”tărâm transcendent, participând la realitatea absolută, depsebindu-se, ca atare, de restul Creației stăpânite de legile devenirii și ale morții”.

O astfel de insula este Svedadvipa- insula alba- din tradiția hindusă și budistă pe care ajungeau în zbor cei ce depășeau condiția umană.

Insula poate fi și un loc unde trăiau sufletele morților “glorioși”, eroilor, așa cum sunt “insulele fericiților” din tradițiile egiptene, celtice.

Rolul samanilor și mai târziu al preoților era de a face legătura între lumea pământeană a oamenilor și lumea de dincolo a entităților superioare. Exact acesta este și rolul Sfintei Duminici în basm, ea fiind un intermediar între Harap Alb și urs, care va fi considerat reprezentare a strămoșului- totem.

Sfânta Duminică este cea care îl sfătuiește pe Harap Alb sa ia cu el la drum calul, armele și hainele pe care le-a folosit tatăl său în tinerețe. Aceste elemente sunt simboluri care apar des în miturile, legendele și basmele romanești și de pretutindeni. Armele, calul și hainele simbolizează patrimoniul strămoșesc sau calități spirituale ereditare (cum ar fi voința, setea de cunoștere, dragostea de adevăr, puterea și lupta, s. a.) pe care Craiul le-a transmis fiului său.

Fiind vorba de o inițiere, Harap Alb nu parcurge drumul său în macrocosmos, ci în microcosmosul intern, propriu. Ori, în acest caz, tot ce apare în basm în spațiul macrocosmic (oameni, animale, obiecte) reprezintă, de fapt, simbolic ceea ce apare în realitate în spațiul microcosmic (virtuți, patimi, stări afective, memorie, suflet, experiența).

În basm mai apar pesonaje ca: omul spân, Roș Împărat, fata lui Roș Împărat, Crăiasa Albinelor, Crăiasa Furnicilor, Gerilă, Ochilă, Flămânzilă, Setilă, Lăți-Lungilă. Toți sunt considerați ca fiind personificări ale trăsăturilor morale și spirituale ale eroului.

Spânul reprezintă ceea ce este mai rău și mai urât într-un om, în cazul nostru în Harap Alb. Omul Spân ar fi unul, mai multe, sau toate păcatele din sufletul eroului, precum Egoismul, Ura, Ignoranța, Dorința, etc.

Fazele prin care trece realția Harap Alb-omul spân, de-a lungul basmului, ni se par similare cu fazele prin care trece relația Om-Păcat de-a lungul vieții.

a) Copil fiind, Harap Alb nu auzise de și nu-l cunoștea pe spân (nu cunoștea patima și păcatul)

b) La pubertate, Harap Alb află de Spân de la tatăl său, care îl previne că e un om rău și primejdios, deci să se ferească de el. Într-adevăr, în viața părinții sunt cei care încearca prin educație să țină departe Păcatele de fiii lor.

c) În timpul călătoriei, Spânul îi apare sub diferite înfățișări, încercând să-i devină slugă. Harap Alb îl refuză, fără să știe însă de ce, conform sfatului părintesc. Până la urmă, datorită șireteniei, Spânul reușește să se tocmească sluga la Harap Alb, dar nu peste situația se răstoarnă, fiul Craiului devenind robul Spânului; aceasta este o alegorie a faptului că a ajuns robul propriilor sale Păcate.

d) La sfârșitul basmului, după ce eroul trece cu bine toate încercările prin care Spânul vroia să-l piardă, după ce moare și învie, Spânul e ucis de calul năzdravan. Aceasta ar reprezenta ideea că după trecerea treptelor de inițiere, Harap Alb obține starea de Puritate, înfrangându-si definitiv Păcatul.

Episodul cu fântâna din basm, ne apare straniu căci toate elementele din aceasta secvență- coborârea după apă, degradare a unei cufundari în apa, jurământul, schimbarea condiției eroului, căpătarea unui nou nume- ne confirmă că este vorba despre un botez. Explicația faptului că un personaj diavolesc apare în postura de botezator, o putem găsi la scriitori și filozofi cum sunt Iustin Martirul și Augustin care susțin că Diavolul și demonii imita pe Dumnezeu și lucrurile divine.

Faptul că fiul de Crai este numit Harap (rob) corespunde, din punct de vedere logic, pe plan epic (Harap Alb ajunge sluga Spânului), pe plan spiritual (fiul de Crai devine robul propriului său Păcat) cât și pe plan istoric pentru ca într-adevăr copiii multor triburi din diferite părți care nu au indeplinit încă ceremoniile de inițiere, erau folosiți ca slugi. Munca grea și umilitoare de rob le biciuia astfel ambiția, încăt nu pregăteau nimic pentru a trece prin înfricoșătoarele încercări ale ritalului de inițiere.

Fiul de crai e numit de Spân “Harap Alb” pentru ca robii erau de regula țigani, arabi, negri și spre deosebire de aceștia el era un rob alb. În unele basme bulgare apare un personaj negru numit Arap, care poate, când vrea, să se facă alb.

Faptul ca omul Spân îi schimbă numele eroului, se poate interpreta prin aceea că multe popoare, în timpul său după inițiere, neofitul primea alt nume. Această schimbare poate fi legată de ideea morții și învierii simbolice, prezența în orice ritual de inițiere.

La multe populații primitive cei ce urmează să fie inițiați sunt vopsiți pe tot trupul în alb- culoarea morții (o alta posibilă explicație a numelui Harap Alb), iar pe toată durata inițierii ei nu sunt considerați oameni vii, ci ființe asemănătoare duhurilor.

Astfel, V. I. Propp concluzionează ca ritualul inițierii constituie cel mai vechi fundament al basmului. Ritualul de inițiere fiind un ritual secret se celebra departe de trib. De regula casa inițierii se găsea într-o pădure, aceasta pentru ca ritualul să fie ascuns de ochii profanilor și pentru că pădurea reprezenta în miturile și credințele acestor populații “țărâmul de dincolo”. Casa inițierii lui Harap Alb, însă nu se găsește într-o pădure, ci pe o insula, probabil datorită unei schimbări ulterioare în lungul drum de modificări parcurs de basm. Harap Alb ajunge pe insula dus de cal în zbor, “pe deasupra codrilor”. Insula reprezintă, ca și pădurea, un loc secret, fiind aptă deci pentru ritualul acela al inițierii. Eroul ajunge la o “căsuță singuratică”. În plus, basmul menționează că pe ea “era crescut mușchi pletos de o podina de gros”, ceea ce denotă vechimea casei, sau încercarea de a fi camuflată.

Ursul din basm este un “duh al rodniciei” sau un animal totem; putem presupune că este vorba de un animal totem, pentru că, în general, copiii, tinerii neinițiați și femeile erau speriați de bătrânii tribului mascați în “duhul strămoșilor” (așa cum Craiul și-a speriat fiii mascându-se în urs). Dacă ursul din basm este animal totem, atunci familia Craiului ne apare ca o reprezentare alegorica a tribului. Craiul îi simbolizează, în acest caz, pe bătrânii inițiați ai tribului, iar feciorii săi pe tinerii inițiați. E posibil ca ursul din basm să întruchipeze ambele entități (animal totem și duh al rodniciei), fenomen ce se întâlneșe în credințele, miturile și ritualurile multor populații arhaice. Astfel în Siberia și Alaska ursul era considerat un animal lunar, pentru ca dispare iarna și apare primăvara așa cum astrul dispare și apare în fiecare luna.

La multe triburi ursul era divinizat ca animal totem. Unele triburi dădeau ursului denumiri ca: Bătrânul, Stăpânul, Bunicul, Moșul; probabil numele sunt date ca o remnisciență a calității mitice de animal-strămoș ce era acordat în vechime ursului.

Culegerea plantelor medicinale cu efecte curative asupra unor animale, pentru a avea efect și asupra omului, se facea în deghizarea cu măștile-costume ale animalelor respective.

Dacă am considera salata ursului din basm ca fiind o plantă de leac, atunci mascarea în urs a eroului pentru culegerea ei este explicată pe deplin de această superstiție populară de medicină empirica. Adormirea ursului în basm ar corespunde intrării în hibernare a ursului mitic, simbol al hibernării naturii și vegetației pe timpul iernii.

Pădurea ca loc al inițierii și întâlnirii dintre neofit și totem, din miturile triburilor de vânători, e constituită în basm prin grădina.

Harap Alb, pentru a ajunge la grădina ursului, îmbracă pielea de urs, iar pentru a ieși o scoate. În acest context, grădina din basm ne apare ca o reprezentare a “lumii de dincolo”. Pentru a ajunge acolo, Harap Alb este “înghițit” de un urs, lucru simbolizat în basm prin îmbracarea pieii. Acolo în “grădina de dincolo” eroul va întâlni. Ursul-totem, cel care deține puteri magice asupra rodniciei, asupra culturilor și fertilității pământului, precum și deosebite puteri curative.

V. I. Propp explica: “Primul posesor al săculețului a plecat în pădure, l-a căpatat, a fost învățat o serie de dansuri și apoi s-a întors învățându-i pe oameni toate câte știa” Mitul are multe similitudini cu basmul Harap Alb, iar una dintre ele ar fi asemanarea dintre săculețul pe care l-a căpătat eroul mitului și sacul cu salata obținut de Harap Alb de la Urs-Împărat.

Harap Alb obține deci în urma ritualului de inițiere, o parte din puterea ursului-totem, materializată în sacul cu salata. Îmbrăcămintea eroului în blana de urs simbolizează moartea și ajungerea sa în “lumea de dincolo”. După obținerea puterii magice, învierea eroului și revenirea sa ca inițiat este reprezentată prin dezbrăcarea blănii de urs. Iar gestul eroului de a arunca pielea de urs în urmă este interpunerea unui obstacol între urmărit și urmăritor.

CAPITOLUL II

2. 1. Basmul clasificare și structură

După caracteristicile personajelor, specificul și tematica acțiunii, predominanța elementelor miraculoase sau a aspectelor concrete de viață, basmele se clasifică în:

-fantastice, cele mai semnificative și mai răspândite, desprinse de regulă din mit, cu o pregnanță a fenomenelor miraculoase,

-animaliere, provenite din dezvoltarea narativă a legendelor totemice despre animale, chiar despre plante sau unele obiecte simbolice,

-nuvelistice, având ca punct de pornire snoava, în narațiune semnalându-se o puternică inserție a aspectelor reale, concrete de viață.

După autor, basmele pot fi:

-populare, creație a colectivității anonime,

-culte, creație a unui autor cunoscut.

2. 2 Basmul fantastic

Verosimilitatea basmului fantastic trimite spre o vreme îndepărtată, când a umblat Dumnăzău cu Sfântu Pătru pă Pământ, când erau viteji cu urieși, adică într-un timp mitic. Despre veridicitatea faptelor petrecute într-un timp atât de îndepărtat și insondabil chiar cu percepția omului modern, există accepțiunea: „nu credea nimenea, toată lumea vede că-s bazme de pierdut vremea, poate copiii ăștia mai mici cred c-așa o fost. Nu, ce să crezi în minciuni? Niciodată n-o existat oameni care să creadă, chiar dacă n-o știut carte. „ Inserța în timpul mitic este dată de formule inițiale și finale, care fixează timpul narativ în care se proiectează acțiunea, iar la sfârșit închide această buclă temporală, prin revenirea în timpul real.

Formulele pot fi diversificate, uneori foarte expresive și dezvoltate, precizând și atitudinea naratorului față de faptele povestite și caracterul lor miraculos, aproape paradoxal, dar toate au ca nucleu precizarea de ordin temporal: „A fost odată ca niciodată; că, de n-ar fi, nu s-ar mai povesti; de când făcea plopșorul pere și răchita micșunele; de când se băteau urșii în coade; de când se luau de gât lupii cu mieii de se sărutau înfrățindu-se; de când se potcovea puricele la un picior cu nouăzeci și nouă de oca de fier și s-arunca în slava cerului de ne aducea povești: De când scria musca pe perete, / Mai mincionos cine nu crede. „. Sau o formulă de final: „Iar eu, isprăvind povestea, încălecai p-o șea și vă spusei dumneavoastră așa; încălecai p-un fus, să fie de minciună cui a spus; încălecai p-o lingură scurtă, să nu mai aștepte nimica de la mine cine-ascultă; iar descălecând de după șea, aștept un bacșiș de la cine mi-o da: Basm băsmuit, /Gura i-a trosnit, /Și cu lucruri bune i s-a umplut”. Formulele mediane mențin discursul narativ în același timp al fabulei, făcând conexiunea între secvențele narative, arătând durata, continuitatea, deplasarea fără sfârșit: „Și se luptară, / Și se luptară, / Zi de vară până seară” sau „Zi de vară/ Până seară, / Cale lungă, / Să-i ajungă. „

Basmul fantastic a avut o viață lungă, menținându-și vitalitatea până în epoca noastră, deși cu evidente tendințe de diminuare a circulației și degradare a schemelor și a formelor de concretizare, datorită faptului că povestitorii nu mai au astăzi o cultură solidă a genului.

2. 3 Basmul nuvelistic

Basmul nuvelistic este o narațiune cu caracter general, în care eroul este urmărit din copilărie până la o vârstă a împlinirii în viață. Din om simplu, el ajunge împărat sau dobândește alte măriri. Eroul combină, în acest tip de basm, inteligența cu viclenia, reușind, în cele din urmă, să depășească orice întâmplare potrivnică. Din punct de vedere al vechimii, basmul nuvelistic este mai recent decât basmul fantastic, marcând și o anume demitizare a personajului, care este ales din lumea comună. În literatura română, basme nuvelistice populare sunt cele cu Păcală, Băiet Sărac, iar, de exemplu, basm cult este Dănilă Prepeleac, de Ion Creangă.

2. 4 Basmul cult

Paralel cu eforturile de fixare în scris a basmului popular, apare basmul cult, care preia motivele și tehnicile narative ale acestuia. Chiar culegătorii de folclor devin povestitori, ca în cazul lui Petre Ispirescu, care actualizează și recreează basmul, păstrând funcțiile principale, formule fixe, oralitatea, anumite expresii, dar adăugând o tentă ușor moralizatoare sau aluzii mitologice de sorginte livrească. Scriitorii devin ei înșiși autori de basme, cunoscuți fiind Nicolae Filimon, Alexandru Odobescu, Ion Creangă, Mihai Eminescu, Ion Luca Caragiale, Ioan Slavici, Barbu Ștefănescu-Delavrancea, Mihail Sadoveanu.

Basmul cult, împlinit printr-o inserție expresivă specifică stilului marilor scriitori, își armonizează structurile narative, dobândind unitate și fluență discursivă, preluând viziunea scriitorului și integrînd teme și motive caracteristice ale operei acestuia. Scriitorul respectă de regulă structura și tipologia basmului popular, dar poate aduce modificări ale viziunii naratorului, alternând persoana a treia cu persoana întâi și a doua, creând o comunicare mai directă cu cititorul și dând uneori o nuanță subiectivă expunerii faptelor. În același timp, se pot identifica particularități ale stilului, modalități portretistice și motive proprii autorului în scenariul basmului, care ăi conferă originalitate și atractivitate. Basmul cult estompează de cele mai multe ori miraculosul și fantasticul, dându-le o mai mare verosimilitate, și în același timp reduce caracterul convențional al unor secvențe narative, adaugîndu-le semnificații și efecte specifice literaturii culte. Ca specie literară, basmul s-a cristalizat în timp, fiind una din formele cele mai dinamice, în ciuda vechimii, iar prin complexitate poate fi considerat germenele romanului. Clasificările vehiculate au în vedere aparența textului la literatura cultă sau la cea populară. Astfel, există, în principal, două categorii de basme, populare și culte, între care există mai multe asemănări, dar și deosebiri.

Deosebirea basmului popular față de cel cult:

-are caracter anonim, având un autor rămas necunoscut;

-are caracter colectiv, nefiind opera unei singure persoane, în special și pentru că se modifică în timp;

-are caracter oral, fiind transmis de la o generație la alta prin viu grai;

-are caracter sincretic, deoarece în timpul spunerii textului poate fi însoțit de muzica instrumentelor populare ori de jocul scenic(în cadrul unei șezători);

-modul de expunere predominant este narațiunea;

-personajele sunt unilaterale, plate, reprezentând fie forțele binelui, fie răul.

Deosebirea basmului cult față de cel popular:

– caracterul cult rezultă din existența unui autor cunoscut;

-acesta este individual, cazurile operelor colective nefiind excluse;

-se transmite în formă scrisă, tipărită, diversele variante rămân în manuscris;

-nu are caracter sincretic;

-folosește dialogul, narațiunea și descrierea;

-personajele sunt complexe, vii, fiind greu de catalogat în funcție de cele două forțe opuse.

Asemănări privind conținutul:

-au caracter tradițional, vehiculând teme, motive, situații tipice, cum ar fi: călătoria, motivul fraților, vicleșugul, ajutorul viețuitoarelor, probele, răsplata, trocul, cifrele magice, împăratul fără urmași, apa vie/ moartă, calul năzdrăvan, obiectele miraculoase.

-elementele reale se îmbină cu cele fabuloase și miraculoase(dracii, tărâmul celălalt, puterile neobișnuite, zmeii, sfintele, zânele).

-finalul optimist.

Asemănări privind forma:

-limbajul marcat de unele elemente de oralitate; formulele tipice: inițiale, mediane, finale.

Basmele populare românesti au toate caracteristicile folclorului, fiind creații anonime, orale, colective si sincretice. După o exprimare a luat G. Călinescu basmele reprezinta o oglindirea vieții în moduri fabuloase. In lucrearea Estetica basmului G. Călinescu preciza că: “Eroii nu sunt numai oameni, ci ăi ființe himerice, iar când într-o narațiune lipsesc acești eroi himerici nu avem de-a face cu un basm”. Specifice basmului sunt următoarele trăsături:

-acțiune complexă structurată pe mai multe episoade

-eroi fantastici în antiteză, reprezentând forțele binelui și ale răului

-capacitatea personajelor de a se metamorfoza

-prezența obiectelor magice și ajutoarele voinicului

-prezența probelor de vitejie, inteligență și omenie înțelese ca repere ale naturii eroice a protagonistului.

2. 5 STRUCTURA COMPOZIȚIONALĂ A BASMULUI

Compoziția basmelor se distinge, în primul rând, prin acele formule tradiționale sau ale „ imposibilului”, formule pe care nu le întâlnim în alte opere literare. Acțiunea este plasată într-un timp neverosimil, adică împosibil pentru logica rațiunii obișnuite:”Când curgeau râuri de lapte”; „Când umbla Dumnezeu cu Sfântul Petru pe pământ” ; „Când toate animalele laolaltă trăiau”. La fel de neverosimil este spațiul întâmplărilor din basm: „într-o pădure fără copaci” ; „într-un sat fără case”. Spațiul poate fi aerian- o „împărăție solară”, subpământeană- adică țărâmul celălalt”, dar și pământean, însă plasat undeva departe de cel în care viețuiesc povestitorul cu ascultătorii săi:”Peste nouă mări și nouă țări”. Aceste formule exprimă o negație printr-o afirmație. Ideea este redată metaforic, în sensul de: niciodată, nicăieri, niciunde, nicicând. Așadar, formula imposibilului exprimă ideea de „a fi” sau „a nu fi”în spațiul respectiv. Unii cercetători afirmă că în basmul primitiv fantasticul era un element de credință și, deci, nu unul neverosimil, imposibil. Însă când basmul se desprinde de mit, odată cu transformarea sacraluluiîn profan, și se naște o nouă mentalitate, atunci fantasticul devine neverosimil, imposibil. Aceste formule, fie ele introductive, mediane sau finale, sunt ironice, stimulează umorul și buna dispoziție a cititorului, deși prin conținutul lor este negată veridicitatea faptelor relatate. În basmele românești și în cele străine se întâlnesc formule ale imposibilului de acest gen:

-când se potcovea purecele;

-când puricii în cer zburau și pe sfinți îi chișcau;

-când mâncau șoareci pe pisici;

-când râurile erau lapte și malurile mămăligă;

-când erau muștele cât găluștele de le prindeau vânătorii cu puștilr;

-când porcii vorbeau în versuri;

-când se ducea șoarecele la mâță de o gâdila sub țâță;

-când găinile aveau dinți;

-unde se bat munții în capete;

Cercetând aceste formule, folcloriștii au observat o diferență între formulele tradiționale, introductive și finale, care se disting prin ton glumeț și parodic, umor și ironie, și narațiunea propriu-zisă, unde povestitorul părăsește gluma și ironia, povestind cu un ton serios toate peripețiile eroilor din basm. Aceasta pentru că basmul fantastic este o ficțiune, dar exprimă, într-o formă metaforică, animite idealuri de viață, creează o lume ideală în care totul e posibil. Apoi, fiind o comunicare orală, basmul presupune în mod obligatoriu existența unui auditoriu, iarpovestitorulnu-i este indiferent cum este receptată comunicarea orală.

Pe de altă parte, formulele tradiționale au, mai ales pentru cititorul tânăr, și funcții educative și terapeutice. De pildă, cele introductive îl transpun în atmosfera feerică a basmului, în lumea irealului și-i captivează atenția. De la începutul narațiunii, ele situează acțiunea intr-un timp vag, neprecizat, ca și locul unde se petrec faptele din poveste: „A fost odată ca niciodată, că de n-ar fi nu s-ar povestă… „. Totodată, prin tenta ironică a afirmațiilor, îi sugerează cititorului că lumea ficțiunii este de scurtă duratp și nu este obligat să-l creadă întru totul pe povestitor. De o savoare aparte sunt formulele finale cu rol de a-l readuce pe cititor din planul ficțiunii în cel real, din lumea fantasticului în aceea în care viețuiește. Obiectivitatea naratorului din cuprinsul basmului e inlocuită de un pronunțat ton subiectiv, adeseori ambiguu și șăgalnic, care atenuează intr-un fel regretul că basmul s-a terminat: „Eram și eu p-acolo și căram la vatră lemne cu frigare, apa cu ciurul și gluma cu căldarea… „ (Făt-Frumos cu părul de aur, din colecția lui Petre Ispirescu). Cu umor de bună calitate se sfârșesc basmele lui Ion Creangă. Cât privesc formulele mediene, ele au și funcția de liant între diferite episoade ale narațiunii, precipitând ori condensând peripețiile și timpul în care se petrece: „ Un tăcune și-un cărbune, spune poveste,

spune… „; „Și se luptară, zi de vară, până-n seară”.

Pe lângă aceste formule, basmul popular are ca specific stilistic repetiția. Eroii palate, dar și șapte inimi, nouă mări și nouă țări ș. a. m. d. Aceste repetiții contribuie fie le încetinirea ritmului activității pentru a accentua momentele exențiale din filonul epic al basmului, fie pentru condesarea timpului, transformat din unul specific naturii umane în altul specific lumii fantastice din basm.

Basmul popular impresionesză și prin stilul „expresiv”, vădit în formulele tradiționale amintite. Prin ele se evidențiază rostul basmului de a fi moment prielnic de odihnă sufletească, după o zi de muncă încordată. Formula de inceput are funcția să imprime povestirii nonsens și anecdotică, să-l introducă pe cititor într-o artă specifică. Pe parcursul relatării povestitorul dezvoltă un lung monolog vorbind cu simpatie despre soarta eroului. De la „rama obiectivă” fixată de formula inițială, povestitorul trece la o parte lirică, subiectivă și evocatoare. În acest fel, povestitorul devine un „ mediator” invizibil iar discursul capătă sens tranzitiv. Urmează miezul basmului care este de esență dialogică.

Părăsind expunerea expresivă, povestitorul introduce în scenă erou după erou. El adoptă atitudinea rapsodului din Antichitate, de a nara în cel mai obiectiv stil eroii își espun evenimentele, își destăinuie gândurile și intențiile, rezultând așa-numitul „ stil de contact”.

În cuprinsul basmului, dialogul apare întregit de formulele mediene, mai totdeauna ritmate. Din perspectiva stilistică, ele marchează pauzele necesare povestitorului în a-și regla respirația epică. Prin ele se ajunge ca basmul să devină o povestire trăită.

Fiind o pauză narativă, în basm sunt destule pagini de evocare a unor spații stranii: a „celuilalt țărâm”, a unor „țări” sau „moșii”, descrieri de păduri, palate ec. De aceea mulțimea procedeelor retorice fost denumite cu sintagma „ stil referențial”. Arta basmului se bazează pe o construcție numită „ mecanica combinatorie”. Acest procedeu constă în repetarea sau reluarea acelorași secvențe, cum este repetarea succesivă a câte trei unități narative.

Prin procedeele tipice stilului referențial, basmul e integrat în anumite modele tipice, cu exprimări ale artei naïve și având o finalitate estetică recreativă care solicită un minim efort psihic. Pe lângă procedeele amintite, povestitorul folosește alte două figuri de stil: antiteza și hiperbola. Ca tehnică narativă, povestitorul popular utilizează nararea „liniară”; „ascendentă / descendentă”; nararea „ în trepte” și nararea „în cercuri”.

Narațiunea, împletind miracolul, fantasticul cu realul, se structurează într-un anumit tipar compozițional. Timpul desfășurării are fie valori arhaice, fie fabuloase, toate aduse într-un etern prezent. Curgerea lui are alte ritmuri decât cele firești, sunt posibile întoarceri în trecut, opriri ale prezentului, trăiri în viitor.

Spațiul este alcătuit fie din elemente reale reorganizate într-o modalitate nouă, specifică basmului, fie din elemente fantastice ca țărâmul celălalt, codrul de aramă etc.

Caracteristice sunt formulele tradiționale consacrate, intoductive, mediane și finale, care marchează structura basmului. Formulele introductive au ca scop prezentarea altor valori ale timpului și spațiului, desprinderea din logica realului. Unele sunt sunccite „A fost odată ca niciodată” (Făt-Frumos din lacrimă), dar altele se realizează prin proza rimată și cuprind numeroase elemente pline de umor: „A fost odată ca niodată: că de n. ar fi nu s-ar povesti, de când făcea plopșorul pere și răchita micșunele” (Tinerețe fără bătrânețe și viață fără de moarte).

Subiectul se organizează gradat, cu ajutorul repetiției. Astfel, încercările la care este supus personajul principal sunt, de obicei, trei, șapte, nouă, douăsprezece, fiecare de o dificultate sporită și evidențiindu-și o nouă trăsătură.

Personajele sunt de vârstă, sex, stare socială, structură etică diferită, reale sau fantastice, miraculoase, dar construite în esență după aceleași modele. Frumusețea fizică se armonizează cu marile valori etice, iar infirmitatea fizică, urâțenia, cu defectele morale. Ele devin simboluri ale binelui sau ale răului, ale frumosului sau ale urâtului. Basmul este o pledoarie pentru valorile extern umane, pentru bine și frumos, de aceea se adresează tuturor vârstelor, mai ales copilăriei. Prin repetarea unor elemente de structură compozițională prin liniaritatea personajelor, devine un excepțional material literar accesibil celor mai mici vârste.

Tema basmului Făt-Frumos din lacrimă, scris de Mihai Eminescu este lupta dintre bine și rău, îmbinând mitive ca: paternitatea, prietenia, iubirea. Mihai Eminescu lărgește însă mult, depășește aceste motive tematice prin cuprinderea unor probleme de mare profunzime, ca relația dintre om și timp, raportul dintre viață și moarte, sau cosmic și terestru-ceea ce realul exclude, miraculosul creează ca posibilitate.

Complexitatea tematică generează o bogată structură compozițională, specifică basmului românesc, oferind un model de prelucrare originală a folclorului. Miraculosul este diferit și bogat ca prezență în narațiune. Astfel timpul este al vieții, dar și al morții, al zilei dar și al nopții. Prin basmul Făt-Frumos din lacrimă, M. Eminescu realizează o minunată sinteză a motivelor tematice și a elementelor de structură compozițională specifice basmilui românesc, oferind un model de prelucrare originală a folclorului.

Fata babei și fata moșneagului de Ion Creangă constituie o înfășișare veridică a realității printr-o permanentă interferență între elementul real și cel fantastic. Profilul fizic și spiritual al personajelor se conturează treptat, pe măsura derulării firului epic, printr-o gamă bogată de procedee artistice.

Tema basmului Albă ca Zăpada de Frații Grimm este răutatea mamei vitrege, moment frecvent întâlnit în basmele tuturor popoarelor. Personajele principale sunt concepute în antiteză. Mesajul basmului este victoria dreptății și a bunătății asupra nedreptății și răului.

Scufița Roșie de Ch. Perrault este una din poveștile cele mai îndrăgite de copii. Tema o constituie prezentarea urmărilor tragice ale naivității și credulității, iar mesajul subliniază necesitatea cunoașterii realității.

Ponind de la un motiv de largă circulație în folclorul național și universal, Creangă a creat povestea Capra cu trei iezi, unde este prezentată drama unei mame ai cărei opii au fost uciși fără milă și care va pedepsi după marit pe cel care a călcat în picioare legile nescrise ale omenirii.

După originea lor basmele pot fi populare sau culte, cele populare fiind supuse variabilității, datorită circulării lor pe cale orală, cele culte rămânând în forma în care au fost create.

În basmul Făt. Frumos din lacrimă personajul care întruchipează forțele binelui, Făt-Frumos este viteaz, curajos, generos, cu un simț al datoriei frățești.

În Fata babei și fata moșneagului de Ion Creangă, fata moșneagului este frumoasă, harnică, ascultotoare și bună la inimă, Ea, deși „horopsită” de mașteră și de fata ei, „era răbdătoare, căci astfel ar fi vai și amar de pielea ei”. Era copleșită de o mulțime de treburi, fără să mulțumească totuși pe babă și pe odorul ei. Fata moșneagului ajunsă la Sf. Duminică, o slujește cu credință, gătind, spălând-i și hrănindu-i „copilașii”(balauri și tot felul de jivine de care foia pădurea). Modestă din fire, fata își alege ca răsplată „cea mai veche și mai urâtă ladă” din podul stăpânei. Cuptorul, fântâna, părul și cățelușa o răsplătesc din baeșug cu, plăcinte crescute și rumenite, cu „apă limpede cu îi lacrime, dulce și rece cum îi gheața”, cu „pere galbene, ca ceară de coapte ce erau și dulci ca mierea”și cu o salbă de galbeni.

În Făt-Frumos din lacrimă, forțele răului urmează trăsăturile fixate de tradiția folclorică: răutate, viclenie, perfidie, ură împotriva oamenilor împinsă până la limitele firei autodistrugătoare.

În basmul Fata babei și fata moșneagului, lăcomia și invidia o determină pe fata babei să-și ia inima în dinți și să plece și ea in lume. Spre deosebire de fata moșneagului, „pornește cu ciudă trăsnind și plesnind”. Reface itinerarul fetei moșneagului, dar peste tot „s-a purtat total hursuz, cu obrăznicie și prostește”. A opărit copii Sf. Duminici, a făcut bucate afumate, arse și slăite, încât Sf. Duminică „și-a pus mâinile în cap de ceea ce a găsit”. Drept răsplată, își alege lada cea mai nouă și mai frumoasă pe măsura lăcomiei ei.

CAPITOLUL III

3. 1 Basmul popular, basmul cult

Basmele au rămas de-a lungul veacurilor operele cele mai îndrăgite de copii, începând din primii ani ai copilăriei și până aproape de adolescență. Producând o impresie puternică asupra imaginației și sensibilității copiilor, prin morala lor pozitivă și ușor de recepționat, basmele au o deosebita însemnătate educativă.

În basme domină fantasticul atât în cadrul în care se desfășoara acțiunea, cât și în prezentarea personajelor care fie că au calități hiperbolizate, supraomenești, fie că sunt ființe cu înfățișări și însușiri supranaturale, sau obiecte care au însușiri neobișnuite.

Tema basmelor este lupta dintre bine și rău, care se termina întotdeauna cu victoria binelui. Adeseori tema basmului se sprijina pe conflictul cauzat de inegalitățile sociale, pe contrastul dintre bogăție și sărăcie, dintre hărnicie și lene, dintre modestie și îngâmfare, curaj și lașitate, viclenie și cinste, dintre adevăr și minciună.

Eroul pozitiv al basmelor este în majoritatea cazurilor Făt-Frumos, pe care îl găsim sub denumiri felurite, dar întrupând întotdeauna aceleași calități. El este de obicei un om puternic, viteaz si hotărât, perseverent în realizarea țelului său. El nu reușește numai datorită forței fizice și vitejiei, ci și datorită istețimii, prezenței de spirit și curajului său.

Eroul pozitiv al basmelor este adesea fiu de oameni săraci, ca în basmele Țugulea, fiul unchiașului și al mătușii sau Ciobănașul cel isteț.

Uneori, la începutul basmului, eroul principal e prezentat chipeș, strălucind de frumusețe și plin de voioșie. Alteori apare lipsit de stralucire, este o figura neînsemnata, pe care ceilalțti frați mai mari îl consideră inferior (Călin, Țugulea). În realitate, el este numai lipsit de experiența vieții. În desfășurarea acțiunii basmului el reușește să-și pună în evidență calitățile sale deosebite, dovedind că nu este nici prost, nici naiv sau nefolositor, cum se credea, ci că, dimpotrivă, are cele mai alese însușiri. El este de obicei ultimul dintre cei trei frați și e desconsiderat de aceștia (Prîslea cel voinic și merele de aur ; Harap Alb).

Față de frații săi considerați mai deștepți, dar care în realitate sunt șireți și invidioși, hrapareți și egoiști, Prâslea, cel de-al treilea dintre frați, se deosebește prin umanism, cinste, curaj, îndemânare, iscusință etc. O altă caracteristică a eroului principal din basme este mila lui pentru diferite viețuitoare, care, la rândul lor, îl ajută să învingă toate greutățile și să iasă biruitor din toate încurcăturile.

Eroina basmelor este de obicei Ileana Cosinzeana; uneori însă poartă alt nume. Alteori, n-are nume: este fata mijlocie sau cea mică a împăratului. Despre frumusețea ei se dusese vestea peste mări și țări. Fată din popor sau fiică de împărat, ea este salvată de Făt-Frumos din robia Zmeului sau a vreunei vrăjitoare, ca Muma-Pădurii. Alteori, eroina are caracteristici asemănătoare cu cele ale lui Prâslea; este modestă și muncitoare; are multe de suferit din partea mamei vitrege sau este slujnică la o stăpână bogată și rea. În cele din urmă, prin hărnicie, prin curaj, perseverență, modestie sau istețime, ea reușește să înfrunte toate greutățile, să învingă răul, devenind fericită alături de Făt-Frumos (Fata unchiașului).

Eroii pozitivi din basme sunt ajutați în lupta lor pentru victoria binelui de diferite personaje cu însușiri supranaturale, create de fantezia poporului. Uneori, eroul principal este ajutat de un frate bun (Afin si Dafin). Alteori, în ajutorul personajului pozitiv vin ființe omenești cu puteri supranaturale: Flamândul și Setosul (din basmul Țugulea, fiul unchiașului și al mătușii) sau ființe fantastice, ca zânele: Zâna Apelor, Zâna Zorilor etc.

Adeseori, Făt – Frumos este ajutat de diferite viețuitoare din lumea animalelor. Prietenul și sfătuitorul sau în toate împrejurările este calul năzdravan, care-și însoțește stăpânul tot timpul, ducându-l “ca vântul și ca gândul” și sfătuindu-l cum să iasă din încurcăturile cele mai grele sau cum să învingă piedicile ce-i stau în cale. Alături de Făt-Frumos, în basmul popular, calul năzdravan joacă un rol important. Fără cal, faptele eroice ale lui Făt-Frumos nu s-ar putea realiza. Așa cum arată George Călinescu în studiul său Estetica basmului, “mitologia hipica e vastă, reducându-se în fond la ideea străbaterii fulgerătoare a spațilui”. De cele mai multe ori calul are un număr variat de aripi, care-l ajută să strabată cu mai multă rapiditate distanțele. În basm calul năzdrăvan apare ca un animal dotat cu însușiri intelectuale excepționale, ca un prețios sfătuitor al omului, care vorbește cu voinicul în limba acestuia. Uneori calul năzdrăvan poartă în urechi diferite obiecte folosite de Făt-Frumos spre a scăpa din primejdie: gresia care se preface în munte de piatră, peria care se transformă în pădure deasă, haine, arc, săgeți etc. Eroul pozitiv este ajutat și de viețuitoarele cărora le făcuse un bine, dându-le ajutor în împrejurările grele. Din aceasta categorie fac parte păsări, pești, raci etc.

Eroul principal are nenumarați prieteni. Adesea apar în basm uriași cu puteri supranaturale, care se leaga frați de cruce cu eroul principal. Uriașii se pot grupa în mai multe categorii. Unii sunt întruchipări ale forțelor și anomaliilor naturii; întotdeauna reprezintă însă și unele limite ale puterii omului, care ar dori să poată smulge pădurea, pisa piatra, reteza munții, modifica temperatura.

O alta categorie de personaje reprezintă fenomene meteorologice și cronologice, personificări ale vânturilo : Mama crivățului, Mama vântului turbat.

În unele basme apar si zânele, binevoitoare față de eroul principal, simbolizând binele și frumosul. Tot un fel de zâne sunt și ursitoarele, prevestitoare bune sau rele ale vieții omului.

Dar personajul principal nu are numai prieteni. El are și numeroși dușmani. Ca simbol al binelui, el are de înfruntat pe reprezentanții răului, cu care luptă și-i invinge fie prin forța și curaj, fie prin iscusință și prin istețime.

Printre dușmanii personajului pozitiv apar mai întâi oamenii. În unele basme îl dușmănesc chiar frații mai mari, care-l invidiază pentru faptele sale de vitejie. Dușmanii eroinei basmului sunt uneori surorile sale sau mama sa vitregă, care o dușmănește pentru frumusețea ei (Mama cea rea). Alteori, deși muncește cu toată sârguința, eroina e dușmănită de mama sa vitregă pentru că fetele acesteia nu au aceleași calități ca ea (Fata unchiașului).

Personajele negative sunt unele ființe monstruase sau cu puteri supranaturale: zmeul, balaurul, simbolizând manifestările neînțelese și înspăimântătoare ale naturii sau elemente negative din viața socială.

Zmeii sunt ființe uriașe, create de fantezia poporului, care au și unele asemănări cu omul, și unele aspecte de monstru. Zmeii sunt nu rareori hoți. Împăratul cel cu grădina cu merele de aur nu poate avea mere, fiindcă, deși a pus paznicii cei mai strajnici din toată împărăția, cineva fura merele în noaptea în care se pârguiesc. Fiul cel mare al împăratului se pune la pândă, însă după miezul nopții îl apucă “o picoteala de nu se mai poate ține pe picioare”. La fel se întâmplă și cu fiul mijlociu, peste un an. În anul al treilea, fiul cel mic, Prîslea, așezându-se între țepușe, izbutește să biruie somnolența. Atunci aude un foșnet prin grădină, foșnetul se apropie de pom. Prîslea trage trei săgeți pe rând, un geamăt iese de lângă pom, se face apoi tăcere de moarte. Voinicul poate culege câteva mere de aur spre a le duce pe o tipsie tatălui său, după aceea se ia pe urmele zmeului, după dâra de sânge, ce se pierde într-o pustietate (Prîslea cel voinic și merele de aur).

Portretul fizic al zmeului rămâne nedeslușit. În orice caz este și el o ființă cu mari forțe fizice, epuizabile, un uriaș… Puterea sa e herculeană…Zmeul e dotat cu un mare simt olfactiv, mirosind îndată prezența unui om…Un mijloc de apărare, de persecuție sau de mistificație al zmeului este metamorfoza…Un zmeu se preface în balaur…Altul se face buștean…Îndeosebște zmeul e o ființă violentă și cruntă, având o repulsie congenitală pentru oamenii de pe țărâmul nostru al căror miros îl irită.

Zmeul are mamă, frați, surori, fete, duce o adevărată viață de familie într-o gospodărie așezată. Nu e în nici un caz o vietate sălbatică.

În privința caracterului, zmeoaicele, îndeosebi mama zmeilor, sunt mai aprige. Fata-voinic, furând pe Ileana-Sîmziana pentru stăpânul ei, împăratul, mama zmeului se ia dupa ea “ca o leoaică, cu o falcă în cer și una în pământ, și aruncând văpăie din gura ei ca dintr-un cuptor”.

Zmeoaicele sunt după toate semnele foarte prolifice, zmeii trăiesc în țări cu împărați și crai, constituie armate, apar în masă. Făt-Frumos luptă la podul de aramă cu trei zmei, la cel de argint cu nouă, la cel de aur cu zmei “câtă frunză și iarbă este pe câmpie”(Făt-Frumos și fata lui Roșiu – Împărat). Castelul zmeilor în care e ținută Ileana Cosinzeana e păzit de patruzeci și doi de zmei, vânjoși. Zmeoaica e și vrăjitoare.

În rezumat, zmeoaica bătrână e o mamă care-și iubește cu ardența copiii, îndeosebi feciorii, îi însoară și-i răzbună când sunt omorâți. Ea are puteri uriașe, zboară prin aer, prefăcută într-un fenomen natural, se cațără pe munți, soarbe pe vrăjmași, îi împietrește și mai ales e o mare rozătoare, având colți cu care găurește piatra și mănâncă pomii. E aprigă și de un temperament incoercibil și la supărare pleșnește în sensul propriu al cuvântului.

Locuința zmeilor indică o treaptă superioară de civilizație, asemănătoare cu cea a împăraților. Zmeul cel mare posedă un palat cu totul și cu totul de aramă, cel mijlociu un palat de argint, cel mic, un palat de aur. Casa altor zmei, așezată “unde-și înțarcă dracul copiii”, e cu tavan cu grinzi (Greuceanu).

Pe de alta parte zmeii în ciuda forței lor fizice sunt fricoși, lipsiți de raționament, chiar de-a dreptul nătângi putând fi ușor păcăliți și omorâți de un om isteț. Adaptarea lor ca și a animalelor inferioare e unilaterală și lipsită de fantezie. Când cineva a descoperit puterea lor, ei nu pot inventa nimic spre a face față agresiunii. Frica îl face pe zmeu să se umilească și să fie disimulator.

Balaurul este o reptilă monstruoasă, foarte des întâlnită în basme având trei până la douăsprezece capete, vărsând foc și smoală pe nări.

Formele organice reprezintă o disproporție între masa corporală și dezvoltarea centrilor superiori, apărarea se face simplist prin intimidare și fără adaptare prin reflecție la condițiile imediate. Balaurul e monstrul redus numai la reflexe, pe care omul, înspăimântat întâi de aspectul lui străin geometriei frumosului, îl învinge ușor, cunoscându-i funcțiunea elementară și căutând îndeosebi să oprească procesul de refacere celulară.

Balaurul se deosebește de zmeu prin aceea că este o reptilă gigantică cu mai multe capete. Deci e un animal. Sunt balauri zburători și balauri nezburători.

Balaurul se hrănește adesea cu oameni. „ A fost odată într-o țară un balaur mare, nevoie de cap. El avea șapte capete, trăia într-o groapă și se hrănea numai cu oameni. Când ieșea el la mâncare, toată lumea fugea, se închidea în case și sta ascunsă până ce-și potolea foamea cu vreun drumeț pe care-l trăgea ața la moarte”. (Balaurul cel cu șapte capete).

Elementele fantastice, personificarea animalelor și a obiectelor își au originea în animismul omului primitiv, care acorda obiectelor de care avea nevoie, după ce le confecționa, o forta supranaturală. Astfel, apar în basme nenumărate obiecte fermecate, care acționează la porunca omului, venind în ajutorul personajului pozitiv: masa care se așază și se strânge și ale carei bucate nu se termina niciodată, buzduganul sau topotul care zboară și taie sau lovește singur, covorul sau cizmele cu care se zboară prin văzduh. Trăsătura lor caracteristică constă în faptul că ele își pierd calitățile și nu mai aduc foloase dacă au căzut în mâinile unui om nepriceput, leneș, lacom sau necinstit.

Aceste imagini ale obiectelor cu puteri miraculoase rămân din copilărie în mintea omului și pot deveni un imbold pentru noi creații în domeniul științei.

Basmul este prețios și pentru că pune într-o lumină vie ce e bine și ce e rău, ajutându-l pe copil să-și însușească aceste reprezentări morale.

Lectura basmelor prezintă o deosebită importanță educativă și prin reliefarea calităților eroilor, care constituie pentru copii modele demne de urmat. Din faptele eroului pozitiv, ei învață să fie curajoși și dârj, perseverenți și hotărâți, modești și harnici, cinstiți și drepți, prieteni adevărați, exprimând compasiune față de cei mai slabi, admirație față de cei optimiști și încrezători în forțele lor.

Basmele sunt și puternice mijloace de dezvoltare a atenției și a memoriei. Ascultându-le sau citindu-le, copiii își exersează atenția urmărind cu încordare peripețiile narate.

Basmul este valoros atât pentru educarea artistică a copiilor cât și pentru dezvoltarea limbajului. Citind basmele, copiii întâlnesc mereu expresiile care le sunt cunoscute și se bucură atunci când le știu. Ei memorează cuvintele cu care încep și se încheie, precum și acelea care se repetă, astfel expresiile proprii limbii poporului intra în limbajul lor.

Basmul este un minunat mijloc de educare a gustului pentru frumos, prilejuind copilului puternice emoții estetice.

Basmele populare românești au toate caracteristicile folclorului, fiind creații anonime, orale, colective și sincretice. După o exprimare a lui G. Călinescu basmele reprezintă oglindirea vieții în moduri fabuloase. În lucrarea Estetica basmului G. Călinescu preciză că: “Eroii nu sunt numai oameni, ci și ființe himerice, iar când într-o narațiune lipsesc acești eroi himerici nu avem de-a face cu un basm”.

Caracteristicile basmului:

-trăsături comune cu alte specii populare

-caracterul anonim (nu se cunoaște numele autorului)

-caracterul oral (opera circulă prin viu grai)

-caracterul colectiv (la desăvârșirea operei contribuie mai mulți creatori transmițători)

-caracterul popular (o creație populară exprimă mentalitatea omului din popor)

-caracterul tradițional (toate basmele sunt create prin tradiție)

-trăsături proprii ale basmului

-tema tuturor basmelor este lupta dintre bine și rău, sfârșită cu victoria binelui

-sunt prezente elemente fantastice (personaje ireale, metamorfozări, spații ireale)

-acțiunea basmului este plasată într-un trecut îndepărtat mitic („in lio tempore” și într-un spațiu nedeterminat „tărâmul acesta / tărâmul celălalt”)

-există formule tipice:

> formula inițială îl transpune pe cititor din lumea reală în lumea fabuloasă a basmului și plasează acțiunea în trecut („A fost odată… „);

>formule mediane de tipul „și se luptară, și se luptară zi de vară, până-n seară” care are rolul de a menține trează atenția cititorului și de a face saltul peste timp și spațiu,

>formula finală („Și-am încălecat pe-o șa… „) îl readuce pe cititor în lumea reală, creându-i o stare de bună dispoziție, de optimism într-o glumă, o ironie, o vorbă de duh,

-acțiunea basmului se desfășoară cronologic, ascendent, urmând un tipar narativ:

situație de echilibru

-un fapt (prejudiciu sau lipsă) care tulbură echilibrul

-protagonistul (un erou) pornește la un drum inițiatic asumându-și răspunderea de a restabili echilibrul inițial; în drumul său întâlnește numeroase obstacole pe care le depășește, fie prin forțe proprii fie în urma ajutorului primit

-revenirea la starea de echilibru (răsplătirea eroului, nunta)

-personajele basmului se împart în două categorii distincte: pozitive / benefice și negative / malefice

-motive întâlnite în basme: cifrei 3 (7, 9, 12)

> împăratului cu 3 feciori / fiice

> obstacolelor depășite

> drumului inițiatic

> ajutoarelor

> nunții

> mezinului

– trăsătură specifică basmului popular este realitatea (acea trăsură care face ca opera să pară spusă și nu scrisă)

surse de oralități

-expresii populare („a se face luntre și punte”, „a-și lua inima în dinți”, a-i purta sâmbetele cuiva, a avea ac de cojocul cuiva, a cădea un noroc chiar peste cineva)

-locuțiuni: cu nici un chip

-interogații și exclamări

-folosirea dialogului

-interjecții de diferite tipuri

-forme verbale inverse

-substantive în vocativ: corbule, corbule!

-cuvinte populare, arhaice și regionale: să lași, mă prins, cellalt, iară, de, a tăgădui, trențăros, paci

-viitorul popular: or fi trăind

Basmele au o valoare educativă, ele oferă modele de conduită iar protagonistul este întotdeauna idealul de frumusețe fizică și morală al poporului român.

Basmul popular are rădăcini mitice și respectă o schemă narativă în construcția sa. Eroul trebuie să treacă prin mai multe încercări dificile pentru a se maturiza. Întâmplările sunt fantastice în mod subliniat și marcate de simboluri mitice.

Înțelegând importanța “izvorului curat ca lamura și mai prețios ca aurul” al literaturii populare, după cum spunea marele nostru poet Mihai Eminescu, scriitorii noștri s-au aplecat asupra creației populare, aducând această picătură de originalitate și de inestimabilă valoare în fața noastră.

Unul dintre cele mai frumoase basme ale românilor care sintetizează concepția omului din popor despre lume și de viață este Prâslea cel voinic și merele de aur, cules de Petre Ispirescu.

Basmul este o creație epică orală în proză în care sunt prezentate fapte ale unor eroi fantastici, pe fondul luptei dintre bine și rău, având o acțiune simplă în care elementele reale se îmbină cu cele imaginare.

Acțiunea basmului Prâslea cel voinic și merele de aur conține eroi supranaturali, împărțiți în două tabere, binele și răul, care trec prin peripeții fantastice, în încercarea de a recupera merele furate din grădina împăratului și de a-i găsi pe hoți. Aceasta este structurată pe momente ale acțiunii.

Basmul începe cu o formulă consacrată “a fost odată”. Deci, expozițiunea ne prezintă timpul, care este unul mitic, neprecizat, locul (împărăția) și o parte din personaje.

În intrigă aflăm că acest împărat avea în grădină un măr cu mere de aur, dar niciodată nu s-a putut bucura de ele, deoarece, când erau coapte, i se furau.

Încercările de a-i găsi pe cei vinovați de dispariția merelor reprezintă desfășurarea acțiunii. Astfel, fiul cel mic al împăratului, Prâslea, se încumetă să păzească mărul, după ce cei doi frați mai mari ai săi eșuează. El îl săgetează pe hoț noaptea și-i duce împăratului merele, dar neprinzându-l pe făptaș, pleacă pe urmele sale, însoțit de frașii mai mari.

Mergând pe urmele hoțului, ei ajung la marginea unei prăpăstii, în care Prâslea coboară. Această prăpastie reprezintă tărâmul celălalt, unde lucrurile au cu totul altă înfățișare decât pe pământ. Fiul de împărat dă de niște palate (de aramă, de argint și de aur) ale unor zmei, cu care se luptă și pe care îi omoară, eliberându-le pe cele trei fete de împărat. În lupta cu zmeii este ajutat de corbul năzdrăvan. Deoarece frații îl trădează rămâne în așteptare, Prâslea va ieși pe celălalt tărâm cu ajutorul zgripțuroaicei, pe ai cărei pui i-a salvat de un balaur. Prin intermediul unui măr de aur, meșterește o furcă cu fusul și caierul de aur, apoi o cloșcă cu puii de aur, fiind astfel recunoscut de fata de împărat cea mică.

Punctul culminant poate fi considerat momentul în care Prâslea îl lasă pe Dumnezeu să facă dreptate și, trăgând cu săgețile în sus împreună cu frații săi, aceștia sunt pedepsiți și mor.

Deznodământul este specific basmelor. Binele învinge răul, forța benefică triumfă: Prâslea se căsătorește cu fata de împărat, după ce și-a îndeplinit misiunea și i-a pedepsit pe toți cei ce erau malefici.

Basmul de față dovedește întreaga măiestrie de creație în proză a poporului. Eroul luptă cu toate netrebniciile omenești, atât cu cele ale tărâmului nostru, cât și cu cele ale tărâmului fantastic, dovedind un curaj și o vitejie ieșite din comun. Credința lui în Dumnezeu, dovedită în special prin finalul operei, îl afută în acțiunile sale. Toate trăsăturile pozitive s-au adunat în protagonistul nostru care devine eroul pozitiv al basmului.

Frumusețea basmului este sporită de forma povestirii. Se folosesc, în mod firesc, expresii consacrate. Prâslea îl strânge pe zmeu în brațe “de-i pârâie oasele”, frații “îi poartă sâmbetele” mezinului, zgripțuroaica vrea “să-l înghită de bucurie”.

Eroii basmului și acțiunile lor, cu tot fantasticul peripețiilor, sunt simboluri lae vieții reale, iar obiectele miraculoase sunt întruchipări ale dorinței omului de a supune forțele naturii.

Unul dintre elementele simbolice cele mai importante, caracteristice basmului, este cifra trei, ce apare în repetate rânduri: Prâslea este cel de-al treilea fiu al împăratului; fetele de împărat sunt trei, zmeii sunt tot trei. Aceasta este o cifră magnifică, simbol al ordinii perfecte.

Puternicul caracter educativ pe care-l are basmul, îndemnând cititorul la curaj, acțiune, eroism, luptă, pentru dreptate, fac din această specie literară orală o operă desăvârșită, o dovadă de înțelepciune și măiestrie populară.

Caracterizarea lui Prâslea din basmul”Prâslea cel voinic și merele de aur”

În cadrul creaților populare, operele epice în proză ocupă un loc aparte, între care basmul este unic prin valoarea sa etică și estetică, prin bogăția lui de idei, și prin lumea fabuloasă pe care o crează. În basm se împlinește tot ceea ce în lumea reală, în existența cotidiană, este irealizabil.

În basmul Prâslea cel voinic și merele de aur, personajul principal este Prâslea, personaj central prezent în toate momentele acțiunii, și al cărui nume apare chiar în titlu. Prâslea va instaura victoria binelui.

Întreaga desfășurare a basmului constitue drumul inițierii unui tânăr, al pregătirii sale pentru a deveni împărat.

Prima treaptă a acestei inițieri, o constitue zădărnicirea unui furt și alungarea hoțului.

Prin cuvintele pe care i le spune împăratului, Prâslea se dovedește a fi atașat de părintele său și plin de modestie.

Mai târziu când împăratul intenționa să-i pedepsească pe fii săi mai mari, vorbele lui Prâslea îi arată bunătatea și puterea de a ierta: „Tată, eu îi iert și pedeapsa să io dea Dumnezeu.”

După cum arată și numele personajului central al basmului este mezinul familiei, însuși împăratul caracterizându-l ca fiind necopt. Faptele contrazic însă această opinie. Astfel, măsurile pe care și le ia pentru a nu dormi, scot în evidență istețimea lui Prâslea, tot așa cum hotărârea de a urmării hoțul se aseamănă cu dorința de a-și duce misiunea până la capăt : pleacă pe tărâmul celălalt, se luptă cu zmeii, eliberează fetele de împărat și se întoarce victorios.

Drumul pe celălalt tărâm constitue o a doua treaptă a inițierii lui Prâslea. Folosindu-și curajul și îndrăzneala pământeanul va izbuti să-i ucidă pe zmeii mai mari, pregătindu-se pentru întâlnirea decisivă cu mezinul zmeilor. Vitejia, încrederea în victorie și credința în Dumnezeu sunt calitățile care se relevă cu această ocazie.

Ca-n toate basmele populare personajul central, Prâslea, este simbolul binelui ce învinge răul. Finalul basmului, exact acest lucru îl comunică: dreptatea triumfă, adevărul și cinstea sunt în totdeauna împreună și sunt pretutindeni, iar cei viteji și cinstiți sunt răsplătiți și trăiesc până la adânci bătrâneți.

Prâslea este așadar personajul care captează atenția cititorului încă din titlu. Este un personaj imaginar și creatorul popular ne surprinde în mod treptat o mulțime de virtuți morale printr-o caracterizare directă. Mai întâi îi sunt surprinse gândurile, dorința de a arăta ce poate. Încrezător în forțele sale se străduiește să-și convingă tatăl, impresionat fiind de supărarea acestuia. În ciuda ironiei cu care este tratat de împărat și de frații mai mari prin caracterizarea indirectă, autorul anonim îi scoate în evidentă perseverența, modestia și mai ales inteligența. Creatorul popular îmbină deci maniera unei prezentări directe cu cea indirectă. Toate modurile de expunere (narațiunea, dialogul și descrierea) au rolul de a accentua însușirile pozitive ale eroului.

Și acest basm, ca toate basmele populare comunică un mesaj clar : binele, cinstea, omenia, frumusețea morală trebuie să ne coordoneze viața.

Titlul alcătuit din substantivul propriu compus „Prâslea ce Voinic” evidențiază destoinicia personajului și substantivelor „merele de aur” numesc elemente fantastice datorită cărora va intra într-o lume fabuloasă.

George Călinescu spunea că : „Basmul este o oglindire a vieții în moduri fabuloase. „

Basmul a apărut din cele mai vechi timpuri, atât ca o necesitate a impunerii unor idei și norme morale în comunitățile umane care își duceau existența și se conduceau în baza unor legi nescrise, cât și ca o modalitate de evadare din cotidian într-un ținut mirific, într-o lume minunată unde totul este posibil și unde abaterile de la normalitate sunt aspru sancționate, el devenind astfel „o oglindire a vieții în moduri fabuloase”

Narațiunea Prâslea cel voinic și merele de aur a fost culeasă de Petre Ispirescu. În ea se vorbește încă din expoziție despre existența unui împărat foarte supărat că i se furau merele de aur din grădina sa, aceasta, fiind intriga. Din desfășurarea acțiunii după multe încercări nereușite, Prâslea este cel care reușește să-l rănească pe hoțul merelor. Pornind în urmărirea lui împreună cu frații săi, el coboară pe tărâmul celălalt unde reușește să salveze fetele de împărat, răpite de cei trei zmei, îi ucide pe aceștia cu ajutorul corbului și al fetei de împărat, dar este lăsat singur pe acest tărâm datorită invidiei fraților mai mari.

Salvând niște pui de zgripsor, de un balaur este readus pe pământ unde reușește cu multă abilitate(confecționează furca de tors și cloșca cu pui de aur) să fie recunoscut de fata cea mică de împărat, acesta constituind punctul culminant.

În deznodământ se căsătorește cu aceasta după ce frații săi mai mari sunt pedepsiți „prin voia lui Dumnezeu”.

Prâslea cel voinic și merele de aur, după cum se observă, este o narațiune de mare întindere, și cuprinde mai multe întâmplări, al căror timp și spațiu nu sunt bine precizate. Timpul și spațiul sunt imaginare, faptele s-au petrecut cândva, demult(„A fost odată ca niciodată”) pe tărâmuri diferite: pe tărâmul acesta și pe tărâmul celălalt –un ținut fabulos, plin de mister cu altă înfățișare, și care se conduce după legi proprii, necunoscut- tărâmul zmeilor populat și de alte făpturi fantastice. De aceea și întâmplările narate sunt reale și fantastice, ca în orice basm. Reale pot fi existența împăratului, a fiilor săi, a fetelor de împărat, dorința feciorilor de a prinde furul merelor, invidia fraților mai mari sau căsătoria lui Prâslea cu fata cea mică. Întâmplările fabuloase domină însă, deoarece de la început aflăm de existența unui măr care face mere de aur furate de niște zmei cu care apoi Prâslea, ajuns pe tărâmul celălalt, se luptă. Tot fabuloase sunt și uciderea balaurului, discuția cu corbul, salvare eroului de către zgripsoroaică, transformarea palatelor în mere sau modelarea unei furci de tors și a unei cloști cu puii din aur.

Această narațiune fascinează însă nu numai prin ineditul întâmplărilor, dar și prin complexitatea personajului principal care, deși fiu de împărat, întruchipează însușirile alese ale omului din popor, dar este înzestrat cu însușiri supra naturale. Astfel omoară zmeii, vorbește cu corbul, transformă palatele în mere, confecționează o furcă de tors și o cloșcă cu pui de aur.

În toate basmele există personaje reale și fantastice. În Prâslea cel voinic și merele de aur din categoria personajelor reale fac parte împăratul, fiii cei mari, fetele de împărat și meșterul argintar care reprezintă, de asemenea, o anumită dominantă de caracter: dreptatea (împăratul), invidia și egoismul(fiii cei mari ai împăratului)

dorința de libertate (cele trei fete), dragostea și fidelitatea (fata cea mică) sau talentul meșteșugăresc (meșterul argintar).

Indiferent că sunt personaje fantastice sau reale acestea reprezintă modele morale opuse, grupându-se în forțe ale binelui și ale răului, pentru că orice basm este structurat pe baza opoziției dintre ele.

Forțele binelui sunt constituite din împărat, Prâslea, cele trei fete, corb, zgripțuroaică și puii ei, meșterul argintar, cărora li se opune cealaltă tabără a forțelor răului: frații cei mari, zmeii, balaurul. Din confruntarea lor ies învingătoare forțele binelui, deoarece basmul este poezia dorințelor împlinite, în el se îndeplinesc visele poporului, năzuințele lui spre o viață fericită și mulțumită. Când echilibrul se clatină în defavoarea forțelor binelui, intervin ajutoarele pentru restabilirea lui sau pentru obținerea victoriei; astfel Prâslea e ajutat de corb, de fata cea mică și de zgripsoroaică pentru a-l învinge pe cel mai puternic dintre zmei și pentru a ajunge pe tărâmul oamenilor.

Fiind o creație populară cu o mare vechime, basmul se bazează pe o structură unică, pornind de la formula narativă de la început prin care se anticipează fabulosul întâmplărilor („A fost odată ca niciodată”). În Prâslea cel voinic și merele de aur urmează situația inițială (furtul merelor) și cauza care determină acțiunea (rănirea hoțului și urmărirea lui). Odată misiunea asumată, eroul trebuie să treacă încercările (muncile, probele), primind uneori ajutor și ieșind, în final, biruitor. Astfel, Prâslea se luptă cu zmeii, omoară balaurul, ajunge în împărăția tatălui său, făurește furca, cloșca și puii din aur, dovedindu-și în final identitatea.

În orice basm există formule prezente specifice, și în opera în discuție, de mijloc (mediane) prin care se sugerează deplasarea în spațiu („și merseră, merseră”), durata („și se luptară, și se luptară zi de vară până-n seară”) sau continuarea acțiunii („căci cuvântul din poveste înainte mult mai este”) și finale care marchează încheierea acțiunii conținând și transmițând o ușoară notă de veselie și optimism: „Trecui și eu pe acolo și stătui de mă veselii la nuntă, de unde luai

O bucată de batoc

Și-un picior de iepure șchiop,

Și încălecai pe-o șa și spusei dumneavoastră așa. „ Formulele de început introduc cititorul într-o lume ireală.

În planul construcției epice se observă preferința pentru cifra trei (trei frați, trei fete de împărat, trei zmei) căreia i se mai alătură cifra o sută (o sută de oca de carne și o sută de pâini), acestea fiind socotite cifre magice, și întâlnite în mai toate basmele.

O altă notă definitorie basmului, ca și a lui Prâslea cel voinic și merele de aur, este oralitatea stilului, prin care se stabilește, în primul rând o relație de comunicare intimă cu ascultătorii, dovezi ale oralității fiind construcțiile și expresiile populare („a se face luntre și punte”, „ a-și lua inima în dinți” „în slava cerului”) îmbinarea vorbirii directe cu vorbirea indirectă, folosirea unor construcții exclamative, inversiunile și repetițiile specific populare („rogu-te”, „făcu ce făcu”).

Din cele prezentate anterior, deducem că basmul este o creație narativă de mare întindere în care întâmplările reale se împletesc cu cele fantastice, fiind săvârșite atât de personaje reale, cât și cu puteri supraomenești care reprezintă forțele binelui și ale răului din a căror confruntare ies învingătoare cele dintâi. Basmul are o structură specifică, se caracterizează prin oralitate, iar frumusețea lui constă în valoarea sa estetică, dar și morală, deoarece, într-o formă aleasă, pune în evidență dorința de dreptate, de adevăr și de cinste, comunicând o atmosferă de optimism.

Toate acestea fiind caracteristice operei Prâslea cel voinic și merele de aur, putem argumenta că este un basm.

Deoarece basmele reprezintă “ poezia dorințelor împlinite “ și năzuințele poporului spre o viață fericită și mulțumită, ele aduc în prim plan personajele exemplare, excepționale, care sunt purtătorele acestor idealuri, în final, împlinite. De aceea majoritatea basmelor iau drept titlu chiar numele personajului principal, așa cum este și cazul creației populare Prâslea cel voinic și merele de aur.

Acest basm fascinează nu numai prin ineditul întâmplărilor, dar și prin complexitatea personajului principal care, deși fiu de împărat, întruchipează însușirile alese ale omului din popor.

Cu toate ca este disprețuit de tatăl său, Prâslea i se adresează cuviincios și își asumă cu modestie misiunea : “ – Eu nu mă încumăt a prinde pe hoți, ci zic că o încercare de voi face și eu, nu poate să-ți facă nici un rău. „ Isteț și precaut, își ia “ cărți de cetit, doua țepușe, arcul și tolba cu săgeți “, reușind să-și alunge somnul și să-l rănească pe hoț. Aceeași istețime, dublată de un acut simț al anticipației, dovedește și atunci când, dându-și seama de intențiile fraților mai mari, leagă de frânghie o piatră sau când se angajează ucenic argintar.

La aceste însușiri se adaugă vitejia și curajul cu care îi înfruntă și îi omoară pe zmei, bunătatea sufletească (el salvează puii de zgripturoaică), dârzenia și tenacitatea dovedite în atingerea scopului propus.

Cinstit și corect, dar și generos, mezinul îi iartă pe frații cei mari, pedeapsa urmând să fie dată de forța divină în a cărei dreptate el credea cu tărie.

Dacă toate aceste trăsături de caracter sunt obișnuite, Prâslea are și unele însușiri supranaturale : el este înzestrat cu o forță impresionantă (îl bagă pe zmeu în pământ până la gât, omoară balaurul), cunoaște și înțelege graiul corbului și al făpturilor de pe alt țărâm, are capacitatea de a se metamorfoza în foc, transforma palatele în mere și reușește să facă o furca de aur care să toarcă singură și o cloșcă cu pui de aur.

Din toate însușirile sale se observa că Prâslea este un personaj complex, o împletire de însușiri omenești și fabuloase prin care este definit un anumit ideal etic de cinste și adevăr.

De la basmul popular la cel cult

Basmul desemnează o specie fundamentală a epicii populare și culte, de obicei în proză, în care personajele înzestrate cu puteri supranaturale, trasează întâmplări fantastice, forțele binelui învingându-le pe cele ale răului pentru afirmarea adevărului și a dreptății. Basmul cult se definește prin prelucrarea structurilor populare ale speciei în cadrul unor opere originale, în care elementele folclorice caracteristice speciei se asociază celor proprii operei unui scriitor. În plus, în basmul cult se pune mai mult accentul pe atmosfera sau pe dimensiunea interioara a personajelor. Deoarece la baza basmului cult stă basmul popular, acestea prezintă puncte comune, dar și caracteristici particulare care sunt specifice fiecărui autor. Așadar prima deosebire este că basmul cult are un autor cunoscut.

Autorul basmului cult Povestea lui Harap – Alb este Ion Creanga. Acesta respectă anumite trăsături ale basmului popular, însă și pe acestea le particularizează prin elemente de originalitate și stil. Intrarea și ieșirea din spațiul fabulos se face prin formula inițiala și prin cea finală prezente și în basmul popular. Formula inițială la Creangă este mult mai amplă decât în basmele populare, oferă mai multe informații și de asemenea avertizează convenția dintre narator și cititor, aceea de a se accepta orice fără a cere explicații : „ Amu cica era odată „. În formula incipientă se ofera și o explicație a faptelor ulterioare și se prefigurează obstacolele pe care le va trece mezinul, dar și rolul acestuia : „ si apoi pe vremile acele, mai toate țările erau bântuite de războaie grozave, drumurile pe apa și pe uscat erau puțin cunoscute și foarte încurcate, și de aceea nu se putea calatori așa de ușor și fără primejdii ca in ziua de astăzi”3. Aici se ofera imaginea unei lumi primitive care așteaptă un erou care să o coordoneze, acesta fiind rolul eroului. Tot în incipit naratorul intervine direct, autodefinindu-se și schițându-și statutul de autor al operei : „ Dar ia să nu ne depănăm cu vorba și să încep a depana firul povestirii”.

De asemenea și formula finala este mai ampla decât în basmele populare și subliniază mai multe aspecte.

Sunt prezentate personajele care participă la nuntă: Soarele și luna, care reprezintă simbolurile prin care a fost binecuvântat Harap – Alb, împreună cu tot restul universului, dar și „ un păcat de povestariu, fără bani în buzunariu”, care este un personaj al spațiului real. În acest final se eternizează momentul : „ și-a ținut veselia ani întregi, și acum mai ține încă”, la fel ca în basmele populare, dar spre deosebire de acestea se conturează bogăția de natură morala a acestui basm printr-o reflecție asupra realității sociale: „ Iar pe la noi, cine are bani, bea și manâncă, iar cine nu, se uita si rabdă. „

Deși în esență basmul cult este diferit de cel popular, acesta respectă structura, fiind prezente majoritatea funcțiilor, care corespund momentelor subiectului. Expozițiunea sau situația inițiala este reprezentată de formula inițiala, intriga corespunde dezechilibrării situației care în basm este constituită de sosirea scrisorii.

Desfășurarea acțiunii fiind mai amplă corespunde mai multor funcții precum : plecarea eroului, formularea unei interdicții, întâlnirea cu răufăcătorului și probele curajului ; este structurată pe mai multe episoade.

Punctul culminant este corespunzător pedepsirii răufăcătorului iar deznodamântul răsplătirii eroului și nunții. Basmul cult este mult mai complex decât cel popular datorită faptului că autorul intervine asupra structurii basmului cu o proiecție personală. Acesta intervine la nivelul spațiului cu toposuri, locuri care aparțin spațiului real (țara, pădure, ostrov, pod) dând un aer realist basmului, dar imprimă și o doză de generalitate prin repere spațio-temporale nedeterminate : „ Era odată „, „ Într-o țară „.

Spre deosebire de basmul popular, unde predomina narațiunea, basmul cult presupune îmbinarea narațiunii cu dialogul. Creangă nu dă narațiunii sale simpla formă a expunerii epice, ci topește povestirea prin dialog, reface evenimentele din convorbiri sau introduce în povestirea faptelor dialogul personajelor. Narațiunea este dramatizată prin dialog care îi dă un ritm alert. Dialogul are o dublă funcție, de a aduce acțiunile în fața cititorului (ca în teatru) și de a caracteriza, personajele, indirect.

Fantasticul este prezent și în basmul lui Creangă. Acesta se concretizează la nivelul personajelor : Spânul care are capacitatea de a-și schimba înfățișarea;Sfânta Duminică care se transformă în aburi, dar și al faptelor : Calul care zboară și vorbește, fiica împăratului Roș care se preface în pasăre. Creangă particularizează basmul prin umanizare și localizare. El pornește de la modelul popular și reactualizează teme de circulație universală. Nepotrivirea de mentalitate dintre părinți și copii este reprezentat de conflictul dintre crai și fiii săi, iar tensiunea și invidia tacita dintre frați de relațiile dintre fiii craiului. Introducerea realismului în acest basm se face prin prezentarea istoriei lui Harap – Alb. Acest aspect este prefigurat încă din titlu, acesta fiind diferit de celelalte titluri de basme, care subliniază caracterul fantastic, făcând legatura cu povestirea, istorisirea și avansând nota puternic realistă.

Astfel basmul devine mai complex, eroul parcurgând un drum inițiatic și trecând mai multe obstacole decât eroii din basmele populare. Eroul respectă un aspect al basmelor populare, el este cel mai mic dintre frati, dar spre deosebire de eroii acestora el nu are nici o putere supranaturala și nici o calitate specifică unui erou de basm, la început el având un statut de antierou. Ca în orice basm, si în acest basm eroul are ajutoare, însă aici toate personajele adjuvante au un rol important în inițierea lui Harap – Alb, el neputând trece nici o proba fără ajutorul lor: ființe cu puteri supranaturale (Sfânta Duminica, cei cinci monștrii), animale fabuloase(calul nazdrăvan, crăiasa albinelor și a furnicilor), obiecte miraculoase(aripile crăieselor, apa vie, apa moartă, smicelele de măr). Ființele din basm sunt simple măști pentru felurite tipuri de indivizi. Astfel și personajele acestui basm reprezintă tipologii umane: Spânul este tipul impostorului, Sfânta Duminică reprezintă înțelepciunea sătească data de vârsta. Localizarea se face și prin monstre de filozofie țărănească : „ai să scapi de toate cu capul teafăr că norocul te ajuta”, credința în destin(noroc) și în Dumnezeu: „nu e după cum gândește omul, ci după cum vrea Domnul”.

Limbajul folosit plasează acțiunea într-un spațiu geografic, prezent în majoritatea operelor lui Creangă prin regionalisme și expresii specifice, și anume teritoriul Moldovei. O alta particularitate și un element de originalitate al lui Creangă este introducerea comicului în basm. De la un capăt la altul, cu foarte mici excepții, opera lui Creangă este un hohot de râs(…)este râsul tonic al țăranului cu concepție optimistă de viața. Comicul este prezent sub mai multe forme: comicul de nume(numele celor cinci monștrii sunt realizate prin adăugarea sufixului augmentativ „-ila”), comicul de situație:”și cum ajung odată intra buluc în ogradă, tussese, Harap – Alb înainte și ceilalți în urma, care de care mai chipos și mai îmbrăcat, de să târâiau ațele și curgeau oghelele după dânșii, parcă erau oastea lui Papuc Hogea Hogegaru”. Râsul de lectură al operei lui Creangă izvorăște din doua surse. Una constă în comicul personajelor, îngroșându-le anumite trăsături specifice. : folosirea diminutivelor cu valoare augmentativa („buzișoare”, „băuturica”), prin expresii, proverbe si locuțiuni formând o adevărată cultură paremiologică a proverbului: „lac să fie că broaște sunt destule”, „Dă-i cu cinstea să piară rușinea”. Cealaltă sursa constă în specificul talent de povestitor al lui Creangă, care narează într-un anumit fel, plin de umor, participând la desfașurarea acțiunii, mimând, comentând, făcând aluzii la lucruri și tradiții: „Dar vorba ceea: La unul fără suflet, trebuie unul fără de lege. și gândesc eu că din cinci nespălați, (…) i-a veni unul de hac. (…) Dar iar mă întorc și zic: mai știi cum vine vremea?”. Un alt comic caracteristic operelor lui Creangă este comicul de limbaj: regionalisme: „pocitanie”, „debălazat”, „crâmpoțit”, „a gâbui”, locuțiuni și expresii idiomatice: „Frica păzește bostănăria”, oralitatea.

Exprimarea unor propoziții subordonate se îmbină cu alte procedee ale oralitații, cum este repetiția: „La calic slujești, la calic rămâi”, termenii repetați poartă, de fiecare dată accentele fraze, fiind puternic scoase în evidență față de restul enunțului. Interjecțiile sunt și ele o alta formă a oralității, fiind întotdeauna urmate de o pauză care contribuie la delimitarea lor: „poate să-ți iasa în cale vreun iepure, ceva… și popâc! M-oi trezi cu tine acasa”, „spânul face tranc! capacul pe gura fântânii.”

Repetiția interjecțiilor e un procedeu familiar lui Creangă, sugerând uneori mișcări ritmice: „și odată pornesc ei teleap, teleap, teleap!”. Oralitatea se mai concretizează și prin: vocative: „nu mă faceți din cal măgar”, exclamații: „Mă rog, foc de ger era, ce să vă spun mai mult!”, interogații retorice: „Că alta ce pot să zic?”, invective eufemistice: „al dracului onanie de om”. Amestecul de realism și de fabulos este mai bătator la ochi și mai neașteptat în Povestea lui Harap – Alb, în care ar trebui să predomine miraculosul și irealitatea.

Basmul cult

Apare paralel cu efortul de fixare în scris a basmului popular, prin preluarea motivelor și tehnicilor narative ale acestuia. Chiar culegătorii de folclor devin povestitori, ca în cazul lui Petre Ispirescu, care actualizează și recreează basmul, păstrând funcțiile principale, formulele fixe, oralitatea, anumite expresii, dar adaugând o tentă ușor moralizatoare sau aluzii mitologice de sorginte livrescă. Scriitorii devin ei înșiși autori de basme, cunoscuți fiind Nicolae Filimon, Alexandru Odobescu, Ion Creangă, Mihai Eminescu, Ion Luca Caragiale, Ioan Slavici, Barbu Stefănescu-Delavrancea, Mihail, Sadoveanu.

Basmul cult, implinit printr-o inserție expresivă specifică stilului marilor scriitori, își armonizează structurile narative, dobândind unitate și fluență discursivă, preluând viziunea scriitorului și integrând teme și motive caracteristice ale operei acestuia. Scriitorul respectă de regula structura și tipologia basmului popular, dar poate aduce modificări ale viziunii naratorului, alternând persoana a treia cu persoanele întai și a doua, creând o comunicare mai directă cu cititorul și dând uneori o nuanțăsubiectivă expunerii faptelor. În același timp, se pot identifica particularități ale stilului, modalități portretistice și motive proprii în scenariul basmului, care ii conferă originalitate și atractivitate. Mihai Eminescu face, de pilda, în Făt-Frumos din lacrimă, numeroase popasuri descriptive, în care se recunoaște natura eminesciană din poezie, iar Ion Creangă excelează prin arta dialogului și prin oralitatea specifică întregii sale opere, dată de o continuă schimbare a planurilor narative între narator și cititor și prin selecția expresiilor populare strict adecvate respectivei secvențe narative. Personajele dobândesc și ele particularități comune universului operei: Făt-Frumos din Lacrima este un personaj romantic tentat de atracția absolutului și de aventură, în timp ce Harap-Alb este un Nică a lui Ștefan a Petrei ghinionist, ușor de păcălit, însă mai norocos decât acesta, pentru că, urmând linia narativă a basmului, iese în cele din urmă din încurcătură. Personajele din basmele lui Caragiale au ceva din Canuță, om sucit, păstrând comicul situațiilor în care se afla acesta. Mai pregnant conturate, personajele oferă și prilejul observației psihologice, fiind mai reflexive decât personajul basmului popular, uneori dilematice, înclinate către conflicte lăuntrice, motivându-și acțiunile prin sentimente puternice, mai puțin convenționale. Basmul cult estompează de cele mai multe ori miraculosul și fantasticul, dându-le o mai mare verosimilitate, și în același timp reduce caracterul convențional al unor secvențe narative legându-le semnificații și efecte specifice literaturii culte.

Povestea lui Harap-Alb – de Ion Creangă

Basmul a apărut în epica populară, ulterior pătrunzând și în literatura cultă (în secolul al XIX-lea, în perioada de afirmare a esteticii romantice). Specie a epicii (culte), narațiune amplă, implicând supranatural și fabulosul. Personajele (oameni, dar și ființe himerice) sunt purtătoare ale unor valori simbolice: binele și răul în diversele lor ipostaze. Conflictul dintre bine și rău se încheie, de obicei, prin victoria forțelor binelui.

Eroul (protagonistul) este ajutat de ființe supranaturale, animale fabuloase sau obiecte magice și se confruntă cu un adversar (antagonistul). În basmul cult, autorul preia tiparul narativ al basmului popular, dar reorganizeazăelementele stereotipe conform viziunii sale artistice și propriului său stil. Basmul cult imită relația de comunicare de tip oral din basmul popular. Particularitățile basmului cult sunt reprezentate de: clișeele compoziționale: formule tipice (inițiale, mediane, finale); motive narative diverse: călătoria, lupta, victoria eroului, probele depășite, demascarea și pedepsirea răufăcătorului, căsătoria și răsplata eroului; specificul reperelor temporale (timpul fabulos, mitic, illo tempore) și spațiale (tărâmul acesta și tărâmul celălalt)- sunt vagi, imaginare, redate la modul general; stil elaborat, îmbinarea narațiunii cu dialogul și descrierea; cifre magice, simbolice; obiecte miraculoase; întrepătrunderea planurilor real-fabulos, fabulosul este tratat în mod realist; convenția basmului (acceptată și de cititor): acceptarea de la început a supranaturalului ca explicație a întâmplărilor incredibile.

Acțiunea se desfășoară linear; succesiunea secvențelor narative sau a episoadelor este redată prin înlănțuire. Coordonatele acțiunii sunt vagi, prin atemporalitatea și aspațialitatea convenției: „Amu cică era odată într-o țară un crai, care avea trei feciori. Și craiul acela mai avea un frate mai mare, care era împărat într-o altă țară, mai îndepărtată. [… ] Țara în care împărățea fratele cel mai mare era tocmai la o margine a pământului, și crăiia istuilalt la altă margine. „ Fuziunea dintre real și fabulos se realizează încă din incipit. Reperele spațiale sugerează dificultatea aventurii eroului, care trebuie să ajungă de la un capăt la celălalt al lumii (în plan simbolic: de la imaturitate la maturitate). El părăsește lumea aceasta, cunoscută și trece dincolo, în lumea necunoscută.

Fără îndoială o capodoperă, Povestea lui Harap-Alb este cel mai reprezentativ basm al lui Creangă, nu pentru că în el sunt acumulate majoritatea temelor, motivelor, modalităților narative specifice basmului, ci pentru că relevă conștiința scriitoricească a autorului, faptul că opera literară este o plăsmuire artistică a realității cu multiple valențe psihologice, etice și estetice. Poveștile lui Creangă au un caracter realist, fantasticul fiind puternic individualizat și umanizat. Structura compozițională are ca element constitutiv călătoria intreprinsă de Harap-Alb, care devine un act inițiatic în vederea formării eroului pentru viață.

Încă de la început, fiul cel mic al Craiului iși va dovedi calitățile deosebite, fiind afectat de dojana tatălui mâhnit de nereușita celor doi băieți mai mari. Prin milă și bunătate crăișorul câștigă sprijinul Sfîntei-Duminici care îl va ajuta să-și găsească un cal pe măsura. Odată ce voinicia tânărului a fost dovedită, tatăl ține să îl instruiască, dându-i o serie de sfaturi înțelepte, rezultat al unei îndelungate experiențe de viață.

Conflictul este determinat de nerespectarea sfaturilor părintești, eroul fiind nevoit sa refacă experiența tatălui, pe care calul îl purtase, în tinerețe, prin aceleași locuri. Întâlnirea cu Spânul este, deci, o reluare a veșnicului conflict dintre cele două forțe, simboluri ale binelui și răului. Spânul, impostor, ajuns nepotul împăratului Verde, vrând să-l piardă, îl supune pe Harap-Alb la diferite încercări. Construite cu o artă desăvârșită, episoadele în care eroul este trimis să aducă sălăți din grădina ursului, pielea cerbului din pădure și pe fata împăratului Roș, sporesc tensiunea narativă. Cea de-a treia încercare presupune la rândul ei alte “trei” probe, cifra 3 revenind în mai multe rânduri, că și în basmele populare. Încercările la care este supus sunt menite a-l pregăti ca viitor conducător, moștenitor al unchiului sau, dar și in vederea căsătoriei, prin stăpânirea “farmazoanei cumplit” care era fată împăratului Roș. Toate obstacolele sunt depășite cu bine cu ajutorul: furnicilor, albinelor și a lui Gerilă, Setilă, Păsărilă-Lăți-Lungilă, Flămânzilă, Ochilă. În final, Harap-Alb, ajutat de calul năzdrăvan, este repus în drepturi, iar Spânul este demascat și pedepsit.

În desfășurarea epicului, personajele sunt puternic umanizate, ceea ce permite individualizarea lor și crearea unor psihologii complexe, pe care nu le întalnim în basmul popular. Harap-Alb devine un erou exemplar, nu prin însușiri miraculoase (cum se întâmplă în basmele folclorice), ci prin extraordinara lui autenticitate umană. Stăpânit adeseori de frică, plin de naivități și slăbiciuni omenești, este nevoit să dea primele probe de curaj și bărbăție. Bunătatea și mila îl situează în registrul simbolistic al forțelor binelui. Prin ele își face ajutoare care îl scot din impas. Înfrângerea propriilor slăbiciuni în procesul anevoios al devenirii îl conduce la dobândirea conștiinței de sine și a libertății sale morale. Eroul individualizat și prin nume are de înfruntat multe primejdii fără de care destinul său de conducător întelept, receptiv la durerile și suferințele celor mulți nu s-ar fi împlinit. Lui Harap-Alb îi este opus Spânul, simbol al forțelor răului, întruchipând inumanul. Ca și in cazul celorlalte personaje, scriitorul își menține atitudinea realistă. Prefăcut, schimbându-și înfățișarea, manifestând o falsă solicitudine, Spânul reușește să-l determine pe fiul de crai să-l tocmească în slujba sa, în ciuda sfatului părintesc. Odată ajuns slugă, el își construiește un plan minuțios de supunere a stăpânului său. Prin viclenie și strategema diabolică, reușește să-l subordoneze, schimbând astfel identitatea fiului de crai. În continuare, impostorul se comportă ca un adevărat tiran, înjosindu-l pe erou în orice fel posibil. Neîndurător, îl supune pe Harap-Alb unor încercări menite a-l duce la pieire. În final, este demascat și pedepsit, în numele dreptății și al demnității, aspirații etern umane.

Cei 5 năzdrăvani care îl însoțesc pe Harap-Alb se înscriu tot în sfera umanului, reprezentând un portret grotesc-caricatural în care o trăsătură dominantă este îngroșată până la limita absurdului și capată dimensiuni fantastice. Fiecare îl ajută pe crai să treacă probele la care îl supune împăratul Roș, drept răsplată pentru omenia sa. Prin ei, Harap-Alb constată ciudățeniile firii omenești, având astfel prilejul să cunoască mai bine psihologia umană și să constate că “tot omul are un dar și un amar”.

În Povestea lui Harap-Alb Creangă a retopit structuri epice tradiționale, într-un stil puternic individualizat care poartă amprenta modernității. Astfel, de inspirație folclorică sunt: tema (triumful binelui asupra răului) și motivele (călătoria, pețitul, muncile, proba focului, încercarea puterii, izbânda mezinului, căsătoria), personajele (Craiul, Verde-împărat, Împăratul Roș, fata acestuia, Spânul, Harap-Alb), ajutoarele eroului (Gerilă, Setilă, Sfânta Duminică, regina furnicilor, și cea a albinelor, calul, etc.), elementele miraculoase (apa vie, apa moartă), fuziunea dintre real și fabulos (se trece de la real la fantezie fără să se facă distincție între cele două planuri), limbajul caracterizat printr-o aparență simplitate și oralitate (determinată de prezența exclamațiilor, interjecțiilor, a verbelor imitative, a onomatopeelor; repetiția formulelor tipice basmului, precum și frecvența dialogului și monologului).

Dar elementele populare nu exclud pe cele care conferă povestirii o certă nota de originalitate. Referitor la specificul artei literare, scriitorul individualizează cu ajutorul detaliilor și dramatizează acțiunea prin dialog. La nivel fantastic, personajele sunt umanizate, nu numai prin comportament și mentalitate ci și prin limbajul ce permite o localizare. Personajele devin astfel niște țărani care vorbesc în grai moldovenesc.

Pentru a obține o veselie contagioasă, Creangă apelează la o variată gamă de mijloace artistice: exprimarea poznașă, mucalită (“Sa trăiască 3 zile cu cea de-alaltăieri”), ironia realizată prin folosirea diminutivelor (“buzișoare”, “băuturică”), zeflemisirea (“Tare mi-ești drag !… Te-aș bagă în sân, dar nu-ncapi de urechi”), caracterizările pitorești, prezentarea unor oameni și scene comice, utilizarea unor porecle și apelative caricaturale (“Buzilă”, “mangositi”, “farfariti”) sau a unor vorbe de duh (“Dă-i cu cinstea să peară rușinea”). Nota de originalitate a basmului este conferită și de eruditia paremiologică. Creangă citează la tot pasul proverbe, zicători, vorbe de duh, pe care le ia din tezaurul de înțelepciune populară și le introduce în text prin expresia : „vorba ceea”. Procedeul are o mare frecventă și, datoritș lui, Creangă a fost comparat cu Anton Pann și amândoi cu marele scriitor francez Rabelais.

O alta nota distinctă o dă limbajul folosit: majoritatea cuvintelor sunt de origine populară, unele cu aspect fonetic moldovenesc, multe sunt regionalisme, în timp ce neologismele apar foarte rar. Particularitatea cea mai izbitoare a scrisului lui Creangă rămâne însă exprimarea locuțională ce crează un relief unic al frazei românesti. Ca și în Amintiri din copilărie, autorul se implică în poveste, limbajul căpătând o puternică tentă afectivă exprimată prin interjecții, exclamații sau dativul etic. De asemeni, metaforele lipsesc cu desăvârșire, lăsând locul comparațiilor (de fapt, figurii de stil generalizate, devenind expresii consacrate de uz). Sintaxa frazei este orală, deoarece cuvintele curg după o ordine a vorbirii și nu a scrisului.

Personajele (oameni, dar și ființe himerice cu comportament omenesc) sunt purtătoare ale unor valori simbolice: binele și răul în diversele lor ipostaze. Conflictul dintre bine și rău se încheie prin victoria forțelor binelui.

Harap-Alb nu are puteri supranaturale și nici însușiri excepționale (vitejie, dârzenie, istețime), dar dobândește prin trecerea probelor o serie de calități psiho-morale și valori etice (mila, bunătatea, generozitatea, prietenia, respectarea jurământului, curajul) necesare unui împărat, în viziunea autorului. Sensul didactic al basmului este exprimat de Sfânta Duminică: “Când vei ajunge și tu odată mare și tare, îi căuta să judeci lucrurile de-a fir-a-păr și vei crede celor asupriți și necăjiți, pentru că știi acum ce e necazul”. Eroul poate avea trăsături omenești dar și puteri supranaturale (de exemplu capacitatea de a se metamorfoza). Numele personajului reflectă condiția duală: rob, slugă (Harap) de origine nobilă (Alb), iar sugestia cromatică alb-negru, traversarea unei stări intermediare (inițierea), între starea de inocență și naivitate (negru) și “învierea” spirituală a celui ce va deveni împărat (alb).

Spânul nu este doar o întruchipare a răului, ci are și rolul inițiatorului, este “un rău necesar”. De aceea calul năzdrăvan nu-l ucide înainte ca inițierea eroului să se fi încheiat: “Și unii ca aceștia sunt trebuitori pe lume câteodată, pentru că fac pe oameni să prindă la minte…” Nu doar naratorul, ci și personajele par a avea cunoștință de scenariul inițiatic pe care trebuie să-l traverseze protagonistul.

Eroul (protagonistul) este sprijinit de ajutoare și donatori: ființe cu însușiri supranaturale (Sfânta Duminică), animale fabuloase (calul năzdrăvan, crăiasa furnicilor și a albinelor), fapturi himerice (cei cinci tovarăși) sau obiecte miraculoase (aripile crăieselor, smicelele de măr, apa vie, apa moartă) și se confruntă cu răufăcătorul – personajul antagonist (Spânul), care are și funcție de trimițător. Personajul căutat este fata de împărat.

Specific basmului cult este modul în care se individualizează personajele. Cu excepția eroului al cărui caracter evoluează pe parcurs, celelalte personaje reprezintă tipologii umane reductibile la o trăsătură dominantă. Prin portretele fizice ale celor cinci tovarăși ai eroului, se ironizează defecte umane (frigurosul, mâncăciosul etc.), dar aspectul lui grotesc ascunde bunătatea și prietenia. Împăratul Roș și Spânul sunt răi și vicleni. Sfânta Duminică este înțeleaptă.

Subiectul este simplu, specific basmelor populare, cu eroi și motive populare, iar ca modalitate narativă, incipitul este reprezentat de formula inițială tipică oricărui basm: „Amu cică era odată într-o țară”. Povestea lui Harap-Alb este însă un basm cult, deoarece are autor cunoscut, Ion Creangă, perspectiva narativă fiind aceea de narator omniscient. Narațiunea la persoana a III-a îmbină supranaturalul cu realul, armonizând eroii fabuloși cu personajele țărănești din Humuleștiul natal al autorului. Acțiunea are la bază conflictul dintre forțele binelui și ale răului, dintre adevăr și minciună, iar deznodământul constă totdeauna în triumful valorilor pozitive asupra celor negative.

Expozițiunea relatează faptele ce se petrec într-un ținut îndepărtat, peste mări și țări, la capătul lumii, în timp mitic. Așadar, relațiile temporale și spațiale se definesc prin evocarea timpului fabulos cronologic și a spațiului imaginar nesfârșit: „Amu cică era odată într-o țară” un crai care avea trei feciori și un singur „frate mai mare, care era împărat într-o țară mai îndepărtată”, pe nume Verde împărat. Cei doi frați nu se văzuseră de multă vreme, iar verii nu se cunoscuseră între ei, pentru că împărăția fratelui mai mare era „tocmai la o margine a pământului”, iar fratele mai mic trăia 'la altă margine”. În acest cadru spațio-temporal mitic se derulează – într-o înlănțuire cronologică – întâmplările reale și fabuloase la care participă personajele basmului.

Verde împărat îi cere fratelui său, craiul, să-i trimită „grabnic pe cel mai vrednic” și viteaz dintre fiii săi, ca să-i urmeze la tron, întrucât el avea numai fete. Ca să-i pună la încercare, pentru a vedea care dintre feciori „se simte destoinic a împărați peste o țară așa de mare și bogată ca aceea”, craiul se îmbracă într-o piele de urs și se ascunde sub un pod. Cei doi fii mai mari se sperie de urs și se întorc rușinați la curtea craiului, care este dezamăgit de neputința lor și rostește moralizator: „nici tu nu ești de împărat, nici împărăția pentru tine”, ceea ce evidențiază elementele reale ale basmuiui.

Mezinul, impresionat de amărăciunea tatălui, se duce în grădină „să plângă în inima sa”. Deodată, „o babă gârbovă de bătrânețe” îi cere de pomană, apoi îl sfătuiește să ceară tatălui său „calul, armele și hainele cu care a fost el mire”, deși hainele sunt „vechi și ponosite”, iar „armele ruginite” și să pună o tavă cu jăratic în mijlocul hergheliei ca să aleagă acel cal care va veni „la jăratic să mănânce”. Urmând întocmai sfaturile babei, (călăuzirea flăcăului către prețuirea și respectarea tradițiilor strămoșești), voinicul pleacă la drum, luând carte din partea tatălui și, prin dreptul podului, „numai iaca îi iesă și lui ursul înainte”. Trece cu bine de această primă probă, primește binecuvântarea părintelui său și pielea de urs în dar, apoi sfatul ca în călătoria lui să se ferească „de omul roș, iară mai ales de cel spân”, să nu cumva să aibă de-a face cu ei. Ca trăsături ale basmului, sunt prezente aici formule inițiale tipice și cifra magică trei, care face posibilă depășirea primei probe de către eroul principal.

Intriga. Fiul craiului și calul pleacă la drum, basmul continuând cu formule mediane tipice, „și merg ei o zi, și merg două, și merg patruzeci și nouă” până când întâlnesc în codru „un om spân” care se oferă drept „slugă la drum”. Voinicul îl refuză de două ori, dar a treia oară spânul îi iese în cale „îmbrăcat altfel și călare pe un cal frumos” tocmai când fiul craiului se rătăcise prin codrii întunecoși. Deprins să urmeze sfatul părintelui său, acela de a nu se însoți cu omul spân, dar pentru că îi mai ieșiseră în cale încă doi, el se gândește că „aiasta-i țara spânilor” și-1 angajează drept călăuză. În această secvență narativă este inclusă o pauză descriptivă, care întrerupe povestirea și descrie codrii deși și întunecoși, ce conturează un peisaj de basm

Ajunși la o fântână care „nu avea nici roată, nici cumpănă, ci numai o scară de coborât până la apă”, spânul intră în puț, umple plosca, apoi îl sfătuiește pe fiul craiului să coboare și el ca să se răcorească. Tânărul îl ascultă pe spân, dar acesta trântește capacul peste gura fântânii și-1 amenință că dacă nu-i povestește totul despre el, „cine ești, de unde vii, și încotro te duci”, acolo îi vor putrezi oasele. Sub amenințarea morții, feciorul de crai jură „pe ascuțișul paloșului” că va fi sluga supusă a spânului, care se va da drept nepotul împăratului și că va păstra taina „până când va muri și iar va învia”, anticipând astfel finalul basmului. Spânul îi dă numele de Harap-Alb, care-1 va sluji cu credință, respectându-și jurământul făcut.

Desfășurarea acțiunii începe odată cu sosirea la palatul împăratului Verde, unde Spânul se dă drept nepotul său și, înfumurat peste măsură, îl trimite pe Harap-Alb să stea la grajduri, să aibă grijă de calul lui, că altfel va fi „vai de pielea ta”, dându-i și o palmă – „ca să ții minte ce ți-am spus”-, că altfel „prinde mămăliga coajă”. De remarcat este aici elipsa narativă, adică trecerea sub tăcere a secvenței călătoriei făcute de erou ca slugă a spânului până la împărăția unchiului său, naratorul sugerând numai că aceasta s-a efectuat.

Basmul este structurat în mai multe episoade înlănțuite, care se constituie în tot atâtea probe la care este supus protagonistul. într-o zi, având la masă „niște salăți foarte minunate”, care se căpătau cu multă greutate, spânul hotărăște să-și trimită sluga să-i aducă acele bunătăți din grădina ursului. Calul fabulos îl duce în zbor pe Harap-Alb la Sfânta Duminică, iar aceasta îl ajută să-și îndeplinească misiunea și să treacă proba. Următorul episod are loc după alte câteva zile, când împăratul îi arată spânului niște pietre prețioase foarte frumoase, iar acesta își trimite sluga să-i aducă „pielea cerbului cu cap cu tot, așa bătute cu pietre scumpe, cum se găsesc”. Din nou Sfânta Duminică îl ajută pe Harap-Alb să ia pielea și capul cerbului pe care se aflau nestematele și să le ducă spânului, eroul trecând cu bine și această probă fabuloasă.

După un timp, împăratul dă un ospăț foarte mare în cinstea nepotului său, la care a invitat împărați, crai, voievozi „și alte fețe cinstite”, în timpul petrecerii, incitat de poveștile bizare despre fata Împăratului Roș, spânul îi poruncește lui Harap-Alb să i-o aducă degrabă pe această tânără, că altfel „te-ai dus de pe fața pământului”.

Harap-Alb, gândindu-se la sfatul pe care i-1 dăduse tatăl său, acela de a se feri de omul spân și de omul roș, este înspăimântat, plângându-se calului: „parcă dracul vrăjește, de n-apuc bine a scăpa din una și dau peste alta”, apoi pornesc împreună către Roșu împărat. Episodul călătoriei este alcătuit din mai multe secvențe narative. Pe un pod, Harap-Alb întâlnește o nuntă de furnici și trece prin apă ca să nu curme „viața atâtor gâzulițe nevinovate”. Regina furnicilor îi dă voinicului o aripioară, ca atunci când va crede că are nevoie de ea să dea foc aripii. După un timp, călătorii văd un roi de albine care se învârteau bezmetice, neavând pe ce să se așeze. Atunci, Harap-Alb își scoate pălăria, o așază pe pământ cu gura în sus, iar albinele se îngrămădesc acolo. Voinicul cioplește un buștean și le face un adăpost, după care crăiasa albinelor îi dă o aripă, ca, în caz de nevoie, Harap-Alb să-i dea foc și ea va veni în ajutor.

Acțiunea continuă cu formule mediane -”Mai merge el cât merge”- și Harap-Alb întâlnește, pe rând, cinci personaje fabuloase, descrise detaliat de narator: Gerilă, Flămânzilă, Setilă, Ochilă și Păsări-Lăți-Lungilă. Călătoria alături de cei cinci oameni ciudați este plină de peripeții, că „pe unde treceau, pârjol făceau”. Harap-Alb le este tovarăș „și la pagubă și la câștig” și se poartă prietenos cu fiecare, întrucât simțea că va avea nevoie de ei la curtea împăratului Roș, despre care aflase că „era un om pâclișit (negru la suflet) și răutăcios la culme”. De aceea, flăcăul consideră că „la unul fără suflet”, cum era împăratul, era nevoie de „unul fără de lege”, sperând că, „din cinci nespălați” câți erau, i-o veni „vreunul de hac”, conform proverbului: „Lumea asta e pe dos, / Toate merg cu capu-n jos/ Puțini suie, mulți coboară, / Unul macină la moară. „

Într-un târziu, ajung cu toții la împărăție – episodul de la curtea Împăratului Roșu fiind introdus de formula mediană „Dumnezeu să ne ție, că cuvântul din poveste, înainte mult mai este” – unde Împăratul Roș îi supune la probe fabuloase și foarte periculoase, care se constituie în secvențe narative. Mai întâi îi cazează într-o casă de aramă, căreia i se dă foc pe dedesubt, dar Gerilă suflă de trei ori, „cu buzișoarele sale cele iscusite” și casa rămâne „nici fierbinte, nici rece”, tocmai bună de dormit într-însă. Următoarea probă este un ospăț cu foarte multe bucate și băutură, pe care Flămânzilă și Setilă le fac să dispară într-o clipă, apoi încep să strige în gura mare, unul că „moare de foame” și celălalt „că crapă de sete”, spre disperarea împăratului, care nu-și putea crede ochilor.

Cerând încă o dată fata, Harap-Alb este supus unei alte probe. El primește zece banițe de „sămânță de mac, amestecată cu una de năsip mărunțel” și porunca de a alege până dimineață macul de nisip Atunci Harap-Alb își amintește de crăiasa furnicilor, dă foc aripioarei și într-o clipă o droaie de furnici, „câtă frunză și iarbă” au ales „năsipul de o parte și macul de artă parte”, fiind și aceasta o secvență fabuloasă specifică basmelor. Împăratul refuză din nou să le dea fata și-i supune altei probe, anume să o păzească toată noaptea pe fată, iar „dacă mâine dimineață s-ar afla tot acolo, atunci poate să ți-o dau”, altfel „v-ați dus pe copcă”. Cei șase prieteni s-au așezat de pază de la ușa fetei până la poarta împărăției, dar fata împăratului, având puteri supranaturale, se preface într-o păsărică și „zboară nevăzută prin cinci străji”. Ochilă și Păsărilă se țin după ea și abia izbutesc s-o prindă și s-o ducă înapoi în odaia ei. Plin de ciudă, împăratul le spune că el mai are o fată luată de suflet, dar care seamănă perfect cu fiica sa. Dacă Harap-Alb va depăși această probă și le va deosebi, „ferice de tine va fi”, dar dacă nu va reuși vor pleca imediat de la curtea împărătească, deoarece „nu vă mai pot suferi”. Harap-Alb dă foc aripioarei de albină, care -l ajută să o identifice pe fata împăratului. Trecând și această probă cu bine, Harap-Alb cere fata, iar împăratul, „ovilit (ofilit) și sarbăd (palid) de supărare și rușine”, îi urează să fie vrednic s-o stăpânească, pentru că i-o dă din toată inima. Fata vrea și ea să-l supună la o probă. Trimite calul lui Harap-Alb împreună cu turturica ei să aducă „trei smicele (nuiele, crenguțe) de măr dulce și apă vie și apă moartă” dintr-un loc numai de ea știut, acolo „unde se bat munții în capete”. Calul se întoarce primul și fata împăratului Roș pornește cu ei la drum spre palatul împăratului Verde, „Dumnezeu să ne ție, că cuvântul din poveste, înainte mult mai este”. Lui Harap-Alb i se tulbură mințile privind fata care era tânără, frumoasă „și plină de vină-ncoace” și nu ar vrea s-o ducă spânului, „fiind nebun de dragostea ei”.

Punctul culminant. între timp, turturica ajunsese cu vestea la împăratul Verde și acesta se apucase să facă pregătiri pentru primirea fetei împăratului Roș. Văzând cât este de frumoasă fata, spânul se repede să o ia în brațe, dar ea îl îmbrâncește și-i spune că a venit acolo pentru Harap-Alb, căci „el este adevăratul nepot al împăratului Verde”. Turbat de furie că a fost dat în vileag, spânul se repede la Harap-Alb „și-i zboară capul dintr-o singură lovitură de paloș”, strigând că așa trebuie să pățească cel ce-și încalcă jurământul. Atunci calul lui Harap-Alb se repede la spân, îl înșfacă de cap, „zboară cu dânsul în înaltul ceriului” de unde îi dă drumul și acesta se face „praf și pulbere”. Fata împăratului Roș, ca personaj fabulos, are puteri supranaturale și-l poate reînvia, prin leacuri miraculoase, pe Harap-Alb. Ea pune capul lui Harap-Alb la loc și prin ritualuri străvechi cu „cele trei smicele de măr dulce” și cu apa moartă îi lipește capul de corp. Harap-Alb se trezește ca dintr-un somn adânc, fata îl sărută cu drag, apoi îngenunchează amândoi în fața Împăratului Verde ca să primească binecuvântarea, jurându-și credință unul altuia.

Deznodământul basmului constă totdeauna în triumful valorilor pozitive asupra celor negative, victoria adevărului, așa că nunta începe „ș-apoi dă, Doamne, bine!”. S-a strâns lumea să privească, ba chiar „soarele și luna din ceriu râdea”. Au fost poftiți la nunta împărătească, pe lângă crăiasa furnicilor, crăiasa albinelor și crăiasa zânelor, crai și împărați, oameni importanți „Ș-un păcat de povestariu (povestitor)/ Fără bani în buzunariu”. S-au bucurat și au petrecut cu toții: „Veselie mare între toți era, / Chiar și sărăcimea ospăta și bea!”. Finalul este fericit și deschis, deoarece veselia a ținut „ani întregi și acum mai ține încă”.

Compozițional, basmul conține formule specifice finale, prezente și în creația lui Creangă. Ca la orice nuntă împărătească din basme, veselia a ținut ani întregi, „și acum mai ține încă. Cine se duce acolo bea și mănâncă. Iar pe la noi, cine are bani bea și mănâncă, iară cine nu, se uită și rabdă”.

Ca și o concluzie putem spune că povestea lui Harap-Alb este un basm cult având ca particularități: reflectarea concepției despre lume a scriitorului, umanizarea fantasticului, individualizarea personajelor, umorul și specificul limbajului. Însă, ca orice basm, pune în evidență idealul de dreptate, de adevăr și de cinste.

CAPITOLUL IV

Strategii metodice și didactice în predare speciei literare a basmului

Lectura este un act de complexitate ce presupune nu numai un cititor și un text, ci și interacțiunea lor, fiind influențat de contextul în care se petrece. În completare acestei definiții critica de specialitate vorbește despre lectură „ ca un proces personsl de constituire de sens, un proces ce implică, deopotrivă, cunoștințe anterioare, reacții afective, dar și scopuri bine precizate, scopuri ce pot fi definite de interesele personale din perspectiva cărora cititorul parcurge textul”.

Din punct de vedere al demersului didactic, cea mai importantă componentă a triunghiului lecturii este cititorul:

Lectura este un act sporitor pentru că lărgește nu numai sfera cunoștințelor de limbă și despre lume ci și pentru că, în orizontul lui se reunesc gânduri și sentimente, cunoaștere și trăire.

Atunci când citim un text, acesta este liniar: cuvțnt, propoziție, scenă și episod care duce la următorul episod. Însă o dată terminată lectura ne putem întoarece la text, care devine astfel un întreg: ceva rotund, cu teme, imagini și acțiuni care radiază. Când textul a fost citit, predarea urmărește să ajute cititorul să se distanțeze într-o oarecare măsură de experiența lecturii, să examineze sensul pe care textul îl are pentru el și să cîntărească adevăratul conținut în lumea unor categorii mai generale.

Aceste lecții îi conduc pe elevi prin cele patru faze ale lecturii: intrarea în text; avansarea; distanțarea și reflecția; ieșirea și obiectivitatea experienței.

Receptarea textului

1. Receptarea textului parcurge mai multe etape, astfel:

A. Lectura întâi / explicativă / anticipativă:

Lectura explicativă este procesul prin care se asigură două achiziții în legătura cu textul literar; a-l înțelege și a-l aprecia. Din realitatea desfășurării ei se constată că sunt implicate mai multe metode:

Povestirea

Demonstrația

Conversația

Explicația

Etapele de desfășurare a unai lecții de citire explicative sunt:

1 -pregătirea elevilor pentru intrepretarea textului: în cadru acestei etape urmărindu-se stimularea interesului elevilor pentru text și introducerea lor în problematica textului prin câmpuri semantice. Pregătirea se face prin conversație, prin intuirea unor tablouri etc.

2 -receptarea textului:în cadru acestei etape elevii citesc în gând textul ce urmează a fi intrepretat, iar prin intermediul acestei etape, iau conoștință cu conținutul textului, astfel, identificând elementele lexicale sau artistice necunoscute.

Textul este citit de către învățător, cu timbrul vocii, ritmul și intonația adecvate, prilej pentru elevi să-și consolideze percepția asupra textului. Este recomandabil ca în timpul citirii model- citire efectuată de obicei de către învățător- elevii să aibă cărțile închise. Se reia textul în lectura a doi- trei elevi, desemnați dintre cei care știu să citească, iar învățătorul solicită elevilor să numească structurile sau cuvintele neînțelese. Bineînțeles că, dacă textul a fost ales cu respectarea particularităților de vârstă a elevilor, atunci nu ar trebui să existe prea multe cuvinte necunoscute.

Pentru explicarea cuvintelor sau expresilor necunoscute, există mai multe procedee:

metoda intuitivă – se prezintă obiectul sau se recurge la mimică, gestică.

metoda indirectă – se recurge la o imagine sau la un desen.

metoda etimologică – se face legătura între un derivat și cuvântul bază.

Partea principală a lecției este interpretată de interpretarea textului, având două componente:

-analiza fondului – se organizează pe beză de întrebări, pregătite din timp de învătător.

-analiza formei – presupune descoperirea felului în care cuvintele servesc exprimării fondului.

Pe baza interpretării fragmentelor se elaborează planul de idei, se poartă conversație pe baza conținutului textului și se reproduce textul pe baza planului de idei.

3 -citirea de încheiere:

Datorită diversității de conținut si de expresie artistică a textelor de citire, nu se poate aplica un tipar de desfășurare a lor.

Dacă lecția s-a desfășurat în bine condiții, la sfârșitul ei, elevii vor fi capabili să citească textul expresiv, să răspundă la câteva întrebări puse de învățător, să-și exprime atitudinea lui față de text:

-ce le-a plăcut?

-ce i-a impresionat?

-ce sentimente le-a trezit?

-ce ar fi făcut într-o situație similară?

Cititul poate îndeplini rolul de instrument al activității intelectuale când îndeplinește anumite exigențe, a căror realizare trebuie urmărită constant de către învățător: corectitudinea, ritmicitatea, înțelegerea, expresivitatea, etc.

Lectura explicativă este procesul prin care se asigură două achiziții în legătură cu textul literar: a-l înțelege și a-l aprecia. Acest fel de lectură este o metodă specifică pentru familiarizarea elevilor cu tehnici de lucru cu cartea și reprezintă un complex de metode: lectura, explicația, conversația, povestirea, demonstrația exercițiul – toate conducând la înțelegerea textului.

B. Lectura a doua / comprehensivă / hermeneutică

Este un proces personal de constituire de sens, un proces ce implică conoștințe anterioare, reacții afective, dar și scopuri bine precizate, ce pot fi diferite de interesele personale din perspectiva cărora micul cititor parcurge textul.

Lectura este un act de mare complexitate ce presupune nu numai un cititor și un text ci și interacțiunea lor, lectura fiind influiențată de contextul în care se petrece. Coordonatele contestului sunt reprezentate de componenta psihologică, cea socială și cea fizică:

dimensiunea psihologică se exprimă în interesul pentru text al elevului și în intenția care orientează lectura. Totuși nu toate textele reușesc să capteze atenția elevilor din primele rânduri. Astfel o mare importanță o are deschiderea lecției cu ajutorul unor întrebări: Ce știu despre subiect? sau De ce este importantă lectura textului? s. a.

dimensiunea socială a contextului vizează toate formele de interacțiune: învățător – elev și elev – colegi ce pot avea loc în timpul lecturii. Astfel putem așeza aici: situațiile de lectură individuală silențioasă și cele în care lectura este realizată în fața unui grup, lecturile ghidate și cele fără fișe supotr, etc.

Contextul fizic se referă la aspectele concrete ce determină lectura: liniștea, calitatea tipăritirii, anticiparea corectă a duratei lecturii, calitatea comprehensiunii procesului de predare – învățare; s. a.

Neînțelegerea textului se poate evita parcurgând câteva etape esențiale ale lecturii explicative, reluate în timpul lecturii a doua: explicarea cuvintelor și expresilor necunoscute, înainte de începerea lecturii (selectarea acestora se face de către învățător); după prima lectură (identificarea o realizează elevii); și o parte înainte și o parte după prima lectură.

Sintagma „ idee principală” desemnează informația cea mai importantă pe care autorul a furnizat-o pentru a explica subiectul. La aceasta se poate ajunge prin întrebări ca :

-Care este lucrul cel mai important prezentat de autor/ narator în text, fragment sau paragraf?

Planul de idei se va nota la tablă și în caiete și va constitui suportul de orientare pentru conversația generalizatoare cu privire la conținutul textului.

Etapa comprehensiunii include primele două sau trei lecturi și activitățile ce le însoțesc. Fiecare dintre relecturi se reorganizează în jurul lecturii anterioare, ca un sistem în spirală, de lecturi succesive – paralele, ordonate în jurul aceluiași centru.

Pentru a ilustra ideea că lectura a doua este doar o mediatoate între logică și pragmatica textului, arată mai jos relația dintre procesele lectirii și cele trei lecturii.

Microprocese Procese Macroprocese Procese de Procese de

Metacognitive integrare elaborare

Lectura I

Lectura a II-a

Lectura a III-a

C. Lectura interpretativă / critică

Vizează spațiul nespusului, al sensurilor insinuare sau poate reprimata ale textului. Interpretarea înseamnă realizarea unor raporturi intratextuale dar și a unor posibile corelații intertextuale, este forma de zbor a înțelegerii textului.

Viziunea interpretativă se situează integral sub semnul dialogului și al persuadării, funcții ale pragmaticii / retoricii de azi, astfel avem:

comunicarea simetrică și directă în conversația profesor – elev, elev- elev.

comunicarea asimetrică prezentă în relația pe care lectura / interpretarea și redactarea de text o presupun.

Lectura a treia ca discurs didactic solicită aplicații textuale în situații transtextuale:

aprofundare / generalizare – oportunutăți de învățare orientate spre dobândirea competențelor funcționale bazate pe atitudini, imprimarea unui stil propriu de lectură, cu accent de originalitate.

Lectura interpretativă, identifică problematica textului în opoziția dintre două tipuri diferite de inteligență.

Etapa interpretării / lectura critică vizează, secvențele ce urmăresc conturarea semnificațiilor textului sunt menite să compună seriile de echivalență și să le confere sens. Dialogul cu elevii este menit să fixeze mesajul textului, să pună în evidență ideile de bază și să pătrundă dincolo de cele evidențiate de autor. Este important ca învățătorul să nu-și pună punctul de vedere, ci să accepte opiniile elevilor cu argumente de rigoare.

Etapa reflecției poate cuprinde discuții menite să pună în evidență pașii parcurși, pluraritatea interpretărilor și / sau dificultățile întimpinate în configurarea sensului. Cu prezentarea conținutului în mod original pe baza planului de idei începe etapa a treia, care vizează o înțelegere mai profundă a textului și dezvoltarea capacității de exprimare corectă, expresivă, cu intonație și ritm corect. Citirea de încheiere se subscrie aceleași etape și poate îmbrăca forma unor exerciții de :

citirea integrală a textului

citire selectivă

citire pe roluri

citirea unui text asemănător, ales de învățător sau de elev

în concluzie lectura unei opere literare trebuie abordată în tripla sa ipostază:

-inocentă / predicativă / explicativă

-comprehensivă / hermeneutică

-critică/ interpretativă.

Fiecare tip își are propriul său demers, iar aplicarea gradată și respectarea fiecăreia dintre ele apropie elevul de textul literar, provocând o puternică reacție afectivă.

II Tipologia textelor și specificul lor

Experiența literară și stimularea gustului pentru literatură sunt doar o parte din condițiile necesare în educarea cititorului. o dată cu însușirea tehnici de citire, la școală copilul se întâlnește cu diferite tecte.

Această diversitate de texte literare impune o abordare metedică diferită, adecvată, în funcție de genul literar, specie, modul de expunere.

Genul epic prezintă în general o acțiune- fapte, întâmplări săfârșite de personaje. Notarea faptelor este făcută de autor, iar prezența scritorului alternează cu prezența personajelor, iar subiectul epic se desfășoară într-o succesiune de momente: expoziție, intrigă, dezvoltarea intrigii, punctul culminant și deznodământul. Ca și specii reprezentative ale acestui gen amintim: balada, legenda, basmul, povestea, snoava, poemul, epopeea, fabula, schița, nuvela, romanul, reportajul, eseul, memoriile, jurnalul.

Textele cu caracter epic, datorită prezenței întâmlpărilor și personajelor, repere concrete în orientarea copiilor în problematica textului, plac mai mult.

Caraateristicele genului epic se pot determina fără a recurge la noțiuni de teoria literaturii prin întrebări:

Ce?

Cu cine? De ce?

Cum?

Acțiune / cauză Împotriva cui?

În ce scop?

Cine? Când?

-Cine povestește? / autorul

-Ce povestește? O întâmplare, întâmplări, o acțiune, cine săvârșește acțiunea? / oameni, animale cărora li se atribiue însușiri omenești.

Bineînțeles că învățătorul are datoria de a le explica elevilor că oamenii și animalele care săvârșesc acțiunea într-o operă literară se numesc personaje.

Demersul de carecterizare a personajelor se poate structura în jurul celor trei axe reprezentative a întrebărilor:

Cine este personajul? (nume, portret fizic, moral)

Cum este reprezentat personajul?(prin cuvintele autorului, prin cuvintele altor personaje, prin propriile sale cuvinte, prin fapte, atitidini, gesturi)

Ce face personajul?(care este locul în acțiune)

În mod firesc elevii se simt atrași de spiritul binelui și participă afectiv la ceea ce se prezintă în operă, trăind un moment de satisfacție în momentul victoriei binelui. Totalitetea întâmplărilor sau evenimentelor care se desfășoară într-o operă literară epică constituie subiectul operei literare, care cunoaște mai multe momente:

a) Expozițiunea

Aici se prezintă locul, timpul și personajele principale. Uneori pot absenta determinările de timp sau loc, atunci când aceste sunt nesemnificative pentru mesajul textului.

b) Intriga

Reprezintă motivul care determi nă acțiunea din operă și urmează imediat după expozițiune și constă într-o acțiune, o atitudine, o afirmație.

c) Desfășurarea acțiunii

Cuprinde întâmplări determinate de intrigă. În general, în lecturile destinate ciclului primar, desfășurarea acțiunii cuprinde câteva momente.

d) Punctul culminant

Este momentul în care lupta dintre personaje atinge gradul cel mai înalt.

e)Deznodământul

Stabilește încheierea luptei între personaje sau grupuri de personaje prin triumful unuia.

O acțiune importantă în analiza textului o reprezintă delimitarea fragmentelor, la clasele primare, presupunând următoarele activități:

Învățătorul numește un elev pentru a citi primul fragment și îl oprește când a terminat.

Se explică cuvintele necunoscute, rămase neexplicate, în urma discuților pregătitoare. Aceste cuvinte sunt indicate de către elevi sau de către învățător.

Se cere elevilor să prezinte pe scurt conținutul celor citite în acel fragment.

Se formulează ideea principală. Începând cu clasa a III-a, iar la clasele I și a II-a activitatea de imterpretare a textului constă din povestirea celor citite.

III Strategii algoritmice, euristice și demonstrative folosite pentru accesibilizarea textelor/ construcția sensurilor plurale ale operei.

1. Algoritmizarea: este metoda ce s-a impus în urma descoperirilor psihologiei contemporane privitoare la operativitatea gândirii. Un algoritm este operație constituită dintr-o succesiune de secvențe care conduc spre același rezultat.

Din punct de vedere metodic, învățarea unui algoritm ridică anumite probleme. După ce algoritmul a fost depistat urmează să fie descris prin precizarea secvențelor sau a operațiilor în succesiunea lor internă. Urmează apoi dezmembrarea, învățarea analitică a fiecărei secvențe, pentru ca în final aceste secvențe să fie din nou cuplate și înlănțuite. Consolidarea și automatizarea se înfăptuiește prin exerciții aplicative.

La disciplina Limba și literatura română toată activitatea de predare- învățare a unui text nou presupune respectarea unor algoritmi, algoritmizarea aplicându-se în cadrul orelor de limbă, atunci când se face analiza gramaticală a cuvintelor dintr-o propoziție, când se împarte un text în fragmente etc.

De exemplu:

-predarea noii lecții, familiarizarea elevilor cu noul conținut se realizează în cadrul primei ore;

-consolidarea conținutului și formularea ideilor principale se realizează în cadrul celei de a doua ore;

-descoperirea mesajului, interacțiunea cu experiența proprie, eventual rezumatul se realizează în cadrul celei de a treia ore.

2. Exercițiul: constă în efectuarea repetată a unor acțiuni, sarcini, operații până la consolodarea și perfecționarea operației.

Pentru ca exercițiul să-și indeplinească rolul de formare a priceperilor și deprinderilor de exprimare, învățătorul trebuie să aibă în vedere ca elevii:

Să cunoască scopul exercițiului propus;

Să cunoască la ce pot apele pentru rezolvarea lui (regulă, principiu);

Să înțeleagă modelul acțiunii;

Să-l execute de câteva ori pentru a-l însuși;

Să parcurgă exercițiile în mod gradat, de la exerciții simple la exerciții complexe;

Să beneficieze de verificări, imediat după rezolvare.

În asamblul, exercițiile contribuie la dezvoltarea competenței de comunicare a elevilor, grupându-se în:

Exerciții de citire- vizează exersarea citirii fluiente, corecte, conștiente prin:

citirea integrală a textului

citirea selectivă

citirea pe roluri

citirea unui text asemănător celui din manual, ales de învățător sau de elevi

citirea unui text asemănător celui din manual, ales și propus de elevi.

Exerciți lexicale-contribuie la îmbogățirea vocabularului prin:

– exerciții de explicare a cuvintelor necunoscute întâlnite în lecție, prin

– consultarea dicționarului;

– integrarea cuvintelor în context;

– exerciții pentru numirea sinonimelor unui cuvânt;

– introducerea lor în contexte;

Exerciții de aplicare a tehnicilor de lectură- acestea vor viza consolidarea deprinderilor tehnicilor de lectură prin cerințele:

citiți textul cu atenție;

citiți textul expresiv;

citiți textul delimitând fragmentele care exprimă un moment esențial;

formulați ideea principală a fragmentului;

prezentați în rezumat conținutul textului, orientându-vă după planul de idei;

prezentați conținutul textului.

Exerciții de transformare a textului-se realizează prin:

transformarea vordirii directe în vorbire indirectă;

trasnformarea vorbirii indirecte în vorbire directă;

Exerciții de recunoaștere și semnalare a elementelor expresive stilistic- se realizează prin:

reconoașteți și citiți fragmentul care povestește o acțiune;

recunoașteți și citiți fragmentul care descrie un peisaj sau chipul unei persoane;

recunoașteți și citiți dialogurile din text;

selectați și citiți imaginile care sugerează imagini vizuale, forme, culori;

recunoașteți cuvintele care se compară și cu care se compară;

alegeți din text imagini care v-au plăcut mai mult și introduceți-le în enunțuri noi.

Exerciții creative:

continuați povestea cu alte întrebări inventate;

schinbați sfârșitul povestirii, într-un fel care v-ar plăcea mai mult;

creați noi întâmplări în desfășurarea acțiunii;

povestiți o întâmlpare asemănătoare celei din manual.

3. Modelarea

Modelele pot compara două funcții: una ilustrativă în sensul că prezintă un fragment din realitate și alta cognitivă.

În literatură această metodă oferă modele de viață, analogii din experiența cotidiană. Astfel personajul este cel care este folosit ca model de autor, acesta putând trezi sentimente de simpatie sau antipatie sau putând deveni model sau antimodel pentru micul cititor.

4. Descoperirea

Este o metodă de factură euristică și constă în crearea condițiilor de reactualizare a experienței și a capacităților individuale, în vederea deslușirii unor noi situații- problemă.

Astfel elevul redescoperă cunoștințe vechi, iar învățătorul trebuie să favorizeze

menținerea unei atitudini active, astfel încât elevul să realizeze o incursiune în propriul fond aperceptiv.

În funcția de relație care se stabilește între profesor și elev se pot delimita două feluri de descoperire:

descoperirea independentă ;

descoperirea dirijată.

5. Dezbaterea

Constă într-o discuție orală cu clasa care să surprindă, vizează surprinderea argumentelor și aprecierea eficacității lor. Ea trebuie să fie reală și contradictorie.

Elevii trebuie lăsați să se exprime liber în cadrul dezbaterii, apoi învățătorul va grupa argumentele de valoare sau non-valoare a temei de dezbatere.

Criteriile dezbaterii sunt:

identitatea temei (cei implicați discută despre aceeași temă)

persoanele care dialoghează să aibă păreri diferite;

argumentarea părerilor; argumentele să conțină fapte autentice, veridice

Dezbaterea își atinge scopul dacă de-a lungul discuției s-a aflat adevărul în legătură cu teme discutată.

6. Jocul de rol

Este o metodă care constă în provocarea unei discuții plecând de la un joc dramatic pe o problemă cu incidență directă asupra unui subiect ales. Subiectul de jucat trebuie să fie familiar copiilor; să fie extras din viața lor curentă. Se cere unor membri ai clasei să joace rolurile respective, improvizând o scenă de conflict, iar membrii grupului vor interveni pentru atenuarea conflictului.

Jocul propriu-zis nu va dura mai mult de cinci – zece minute, după care vor urma intervențiile și comentariile „ spectatorilor”.

IV Metode euristice (combinata)

Lectura predicativă

a) Inventica- este o strategie modernă menită să-i ajute pe elevi să avanseze în text înțelegând și reflectând, activitatea menită să ajute la obiectivarea experienței lecturii – întâi prin reacții personale și apoi prin explorarea mai obiectivă a textului.

Poate fi util ca învățătorul să facă o scurtă prezentare a lecției în scopul pregătirii elevilor pentru o lectură sau o ascultare mai inteligentă.

b) Jocul de cuvinte

O altă tehnică de stârnire a curiozității este ca învățătorul să aleagă trei sau patru cuvinte din text și să-i pună pe elevi să lucreze pe grupe și să facă speculații în legătură cu felul în care aceste cuvinte ar putea să funcționeze împreună în povestire.

c) Întrebări pentru concentrarea atenției

Învățătorul poate pune întrebări care să-i facă pe elevi să se concentreze asupra unor elemente ale textului. Odată ce cititorul a creat o „viziune” și a pătruns în ea, este necesară identificarea și urmărirea intrigii, stârnirea interesului de către misterele textului, identificarea problemelor și căutarea de soluții. Scopul predării în această feză este să facă legătura între cunoștințele și interesele anteroare ale cititorului și firul argumentației sau intrigii și să-l încurajeze pe cititor să-l urmărească în mod activ și inteligent.

Prin activitatea de citire / gândire dirijată se aranjeajă ceea ce elevii au anticipat pe baza a ceea ce au aflat deja și ceea ce au aflat pe măsura avansării în lectură. Învățătorul începe prin a citi titlul cărții și a arăta coperta și câteva ilustații apoi le spune elevilor:

-”Ați auzit care este titlul? Ați văzut ilustrațiile? Ce credeți că se va întâmpla, ce credeți că ve-ți citi?”

Apoi învățătorul cere elevilor să pregătească tabele cu predicții. Acesta e împărțit în coloane verticale: cea din stânga pentru predicții, cea din dreapta pentru ce s-a îmtâmplat. După ce se trec în revistă titlul și eventualele ilustrații elevii completează tabelul cu răspunsurile la întrebările:

„Ce credeți că se va întâmpla cu adevărat?”

Apoi se discută cu elevii predicțiile, se citește primul fragment și se completează coloana din dreapta cu răspunsurile la întrebarea:

„Ce s-a întâmplat de fapt?”

După terminarea lecturii, ne putem întoarce la text care devine ceva rotund, cu teme, imagini și acțiuni care radiază de la un centru de înțeles la care ne trimit înapoi.

În folosirea adecvată a a cestor strategii trebuie să se acorde atenție următoarelor:

metoda trebuie rezervată povestirilor cu intrigă clară;

învățătorul trebuie să fie deschis la sugestii când formulează întrebările;

pauzele în lectura textului trebuie alese cu o deosebită atenție;

învățătorul trebuie să accepte toate răspunsurile cu politețe, fără a face aprecieri;

învățătorul trebuie să mențină discuția însuflețită, dar să nu o facă să devină competitivă.

2. Lectura interpretativă

a) Discutarea reacțiilor cititorului

Elevii pot înțelege mai profund un text dacă sunt încurajați să-și exploreze propriile sentimente și asiciații determinate de aceasta. Întrebări prin care se obțin răspunsuri personale sunt:

Ce ați observat în text? Ce părți v-au rămas în minte în mod deosebit? De ce?

La ce v-au făcut să vă gândiți aceste părți?

Cum v-au făcut să vă simțiți aceste părți?

b) Caiete de impresii de lectură

Aceste caiete sunt instrumente cu multiple întrebuințări care îi încurajeajă pe elevi să reflecteze la ceea ce au citit și să vină cu idei pentru a le discuta în clasă. Astfel caietul va fi împărțit în două: în stânga vor scrie fragmentul din text, iar în dreapte comentariul asupra fragmentului.

c) Investigația comună

Este o metodă destinată a-i face pe elevi să discute mai în profunzime problemele ridicate de text. Învățătorul are pregătit un set de întrebări interpretative pe care le va folosi în discuție Ele pot avea cel puțin două răspunsuri.

Discuțiile vor fi interesante dacă se ține cont de:

-învățătorul trebuie să aleagă un text care poate cu adevărat genera întrebări;

-trebuie să reziste tentației de a ajunge la concluzii predeterminate și de a-și expune propria înțelepciune;

-trebuie să mențină discuția concentrată pe text.

Dat fiind caracterul abstract al idei de basm mai ales în clasele a II-a – a IV-a, exlporarea tuturor coordonatelor contextului va avea un rol decisiv în reușita lecturilor pe această temă. Nu toate textele reușesc să capteze atenția elevilor din primele rânduri, de aceea e necesară o deschidere a lecției reconstruită în jurul întrebărilor: ce știu despre subiect, cine era personajul principal și nu ăn ultimul rând de ce e importantă lectura textului. În general lecturile vârstei școlare mici, o pondere importantă o dețin textele cu caracter epic, în lectura preferată a elevilor existând și basme.

O categorie aparte a textelor o constituie basmele. Explicând geneza unui lucru, a unui fenomen, basmele apelează la elemente fantastice. Datorită cestor caracteristici, precum și al unui limbaj specific mai geoi, basmele prezintă unele dificultăți în înțelegerea lor. Astfel în abordarea acestor categorii de texte, se cere un mod de analiză care din prima oră/ lectura explicativă să asigure nu numai înțelegerea evenimentelor și a faptelor cât și mai ales semnificația acestora în scopul valorificării lor sub raport educativ.

În acest sens, în afara povestirii învățătorului, caldă, nuanțată, expresivă, cu intonație adecvată, o importanță deosebită o au mai mult întrebările retorice în prima oră, care să focalizeze atenția asupra mesajului, să îi pregătească psihologic pe elevi, astfel încât în ultima lectură, interpretativă, după ce au înțeles conținutul, să poată realiza transferul de la personaj la propria lor identitate.

Astfel întrebările extratextuale, deschise, interpretative, vor avea acest rol de mobilizare afectivă, de pregătire spre sensurile alegoric, anagogic, mistic, care nu sunt accesibile decât prin inițiere, așadar nu trebuie amânate până la ultima lectură, ci trebuie pregătit treptat pe parcursul celor cel puțin trei relecturi.

O altă metodă este rețeaua personajelor-care este o metodă grafică de a descrie a personajelor și argumentare a descrierii.

Elevii scriu numele personajului într-un cerc în mijlocul paginii, apoi, în cercuri- satelit în jurul cercului cu numele, scriu cuvinte care caracterizează acel personaj. În final, în cercurile-satelit în jurul celor care conțin caracteristicile personajului, scriu exemple de acțiuni care vin în sprijinul judecății lor.

Harta personajelor este o metodă grafică de urmărire a relațiilor dintre personaje.

În colțurile unei foi de hârtie, elevii scriu numele a două până la patru personaje din textul literar. Trag apoi două săgeți între fiecare două personaje și de-a lungul fiecărei săgeți scriu ce simte personajul față de cel spre care se îndreaptă săgeata sau cum îl tratează. Apoi trasează săgeata în sens invers, pentru că pot apărea diferențe. După ce au fost incluse în schemă două sau trei personaje, cu săgeți duble între ele, compexitatea crește.

Chiar dacă nu sunt deosebit de simbolice, aproape toate operele literare ne fac să ne gândim la problemele din viața personală, ca și la probleme general umane.

Așa cum ne amintesc de întâmplări din pripria noastră viață, o operă literară se poate corela cu altele pe aceeași temă. Elevii înțeleg mai mult din ceea ce citesc dacă și-au cultivat capacitatea de a sesiza intertextualitatea, capacitatea de a se gândi la mai multe texte simultan în timp ce explorează o anumită problemo/ temă literară.

V. Evaluarea- funcție corectivă și orientativă în determinarea metodologiei didactice

Calitatea fundamentală, evaluării, a acestei metode este eficiența și eficacitatea ei. Această metodă, prin pripria-i aplicare favorizează obținerea unor rezultate superioare, astfel producându-se maximum de modificări în comportamentul elevului în minimum de timp posibil, după performanțele obținute.

Astfel predarea învățarea urmează să fie dublate în mod sistematic de un efort de evaluare și de autoevaluare cu cât mai mare rigurozitate posibilă. Aceasta înseamnă că metodelor de predare învățare urmează să li se asocieze o baterie de metode de control cât mai bine puse la lunct, după criterii docimologice.

Astfel, cu cât această evaluare va avea „… drept obiectiv nu numai produsul sau conținutul învățării, ci și procesul prin care copilul ajunge sau nu reușește să ajungă la stăpânirea materialului de învățat… „ cu atât se va putea aprecia mai corect eficiența metodologiei didactice.

Cunoașterea imediată a rezultatelor obținute și justa lor apreciere au o dublă semnificație pedagogică: una de corecție și alta orientativă.

Subliniind ideea că „… întreaga metodă este în mod inevitabil o reîntoarcere reflexivă asupra operațiilor deja cunoscute… „ G. Berger relevă tocmai această putință a tehnicii de lucru de a se revizui simultan cu aplicarea ei în practică, de a se autoregla din mers.

Cu cât profesorul va dispune de posibilități mai bune de informare continuă, în cursul desfășurării lecției, asupra reacțiilor elevilor cu care lucrează, la timpul și locul potrivit, cu atât mai mult conexiunea inversă îi va permite să-și dea seama de eficiența sau de ineficiența metodelor și procedeelor la care s-a recurs.

Evaluarea îndeplinește și o funcție orientativă, în sensul că oferă o informație care servește drept ghid în adoptarea unei strategii metodice în perspectivă, în elaborarea de noi ipoteze despre modul cum urmează să se continue munca. Confirmarea sau infirmarea efectelor anticipate, atrag atenția profesorului asupra eventualelor consecințe neprevăzute și îl ajută să ia o decizie corespunzătoare, în folosirea sau nu a aceleiași metode.

Acest lucru menține profesorul într-un neîntrerupt proces de cercetare și îl invită chiar la noi experimente ameliorative.

Lecții de recapitulare și sistematizare a cunoștințelor pot fi : introductive; periodice și finale, iar nota dominantă o constituie însușirea regulilor și definițiilor. Acest fel de lecții se bazează pe caracterul conștient, cea mai importantă fiind stocarea. Aici se combină strategiile transductive cu cele abductuve, și anume, ne ducem la reguli-definiții la cazuri excepții.

În acest tip de lecție există și combinații ca:

-schimbarea valorii gramaticale a cuvintelor

-omonimie gramaticală

La lecția de verificare și evaluare a priceperilor și deprinderilor se va insista pe fixare, exerciții și aplicații. Vor fi teste cu întrebări închise și deschise ambele cu alegeri simple, existând astfel învățare evaluativ-critică.

Folosirea ca instrument de lucru și forme de evaluare a metodelor, a procedeelor moderne, specifice dezvoltării gândirii critice și corelarea lor cu metodele tradiționale adecvate metodele centrale sunt căi de redimensionare a orei de literatură română din perspectiva modelului cathartic a literaturii.

Cartea îi oferă celui ce o parcurge, pe lângă satisfacțiile pe care le aduce orice fapt de

cultura, prilejul unice de reflecție și de trăiri spirituale. De aceea cartea este mereu prezentă în viața noastră. Lectura, rămâne astfel una dintre cele mai intense, mai educative si mai răspândite activități.

Cu cât apropierea copilului de carte se face mai devreme, cu atât mai importante și durabile sunt efectele ei în domeniul limbajului al comunicării, precum și în cel al comportamentului și al socializării. Tocmai din această cauză învățătorul trebuie să orienteze cu mult tact pedagogic lecturile elevilor.

Metodele pe care cadrul didactic le folosește în timpul orelor trebuie astfel selectate încât să stârnească interesul elevului și să-l ajute să înțeleagă operele literare. Metodele tradiționale îmbinate cu cele moderne vor putea astfel contribui la o simplificare a demersului didactic.

CONCLUZII

Idiscutabil, basmele populare sau culte constituie o lectură instructiv- formativă pentru copiii care nu s-au rupt încă de lumea basmului, ele mijlocind trecerea firescă de la o literatură bazată pe fantastic și miraculos spre una exactă.

Basmele au un puternic substrat real, deoarece au izvorât din năzuința poporului pentru o viață mai bună, din dorința de a invinge răul și greutățile provocate fie de forțele naturii, fie de asuprirea claselor dominante. Poporul a introdus în basme expresia dorinței sale de libertate, de dreptate, de bine și de frumos. Neînțelegând anumite fenomene din natură, poporul cu imaginația, înțelepciunea și iscusința sa, le-a întruchipat adeseaîn ființe fantastice din basme.

Basmele oglindesc primele istorii ale relațiilor omenești și ale luptei omului cu mediul. Din basme se desprinde începuturile luptei dintre cei asupriți și asupritori, basmele povestesc despre săraci și bogați, despre buni și răi, ele arată cum pedepsește colectivitatea pe răufăcători și reliefează năzuințele oameniloe de a se elibera de ignoranță, de a-și alcătui instrumente de luptă și de eliberare, de a-și ușura munca și viața.

Valoarea instructuv educativă a basmelor sete deosebită. Ele aduc o prețioasă contribuție la dezvoltarea proceselor de cunoaștere, proceselor afective, la formarea trăsăturilor de voință și caracter – în general la dezvoltarea personalității copiilor.

Exprimând înțelepciunea și năzuințele poporului, necazurile și bucuriile sale, lupta cu forțele naturii, relațiile dintre oameni, basmele îi ajută pe copii să înțeleagă complexitatea aspectelor vieții.

Înțelegând conflictul dintre cele două forțe care apar în basm, micii cititori își formează reprezentări și noțiuni despre dreptate, cinste, curaj, vitejie, hotărâre, perseverență, hărnicie. Ascultând sau citind basme, copiii sunt de partea dreptății, adevărului și a binelui și detestă nedreptatea, lăcomia, îngânfarea, răutatea și minciuna.

Ele contribuie, de asemenea, la dezvoltarea imaginației creatoare a copiilor și la înțelegerea frumosului. Imaginația este necesară omului pentru toate formele de activitate, este absurd să negăm rolul fanteziei chiar și în cea mai severă stiință.

Basmele sunt și puternice mijloace de dezvoltare a atenției și a memoriei. Ascultându-le sau citindu-le, copiii își exersează atenția urmărind cu incordare peripețiile narate.

Basmul este valoros atât pentru educarea artistică cât și pentru dezvoltarea limbajului. Copiii sesizează odată cu conținutul de idei și expresiile poetice și însușindu-și-le, își îmbogățesc vocabularul cu expresii din limba vie a poporului, ajutându-i să-și însușească mai bine limba maternă, cu expresivitatea și bogăția ei, cu frământările de limbă, cu zicătorile pline de înțelepciune, care aduc o însemnată contribuție la dezvoltarea personalității copilului. Citind basme, copiii întâlnesc mereu expresiile care le sunt cunoscute și se bucură atunci când le știu. Ei memorează cuvintele cu care încep și se încheie basmele, precum și acelea care se repetă, astfel expresiile proprii limbii a poporului intră în limbajul lor.

Basmul este un minunat mijloc de educare a gustului pentru frumos, prilejuind copilului puternice emoții estetice.

Admirând întreaga comoară de înțelepciune pe care o cuprind basmele, – creații specifice ale poporului cu o complexă și multiplă valoare, – copiii învață să prețuiască poporul pentru înaltele și deosebitele sale calități.

Bibliografie

Alecsandri, Vasile, Opere, vol. IEDP, București, 1990.

Andrău, Ioan, Elementele teoriei literare, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1986.

Antologie de texte literare, Editura Didactică și Pedagogică, București, 2004

Bruner, Jerome, Pentru o teorie a instruirii, București, EDP, 1970.

Călinescu, George, Estetica basmului, București, Editura pentru Literatură, 1965.

Creangă, Ion, Povești, Editura Minerva, București, 1983.

Goia, Vistian, Literatura pentru copii și tineret, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 2003.

Ispirescu, Petre, Basme, legende, snoave, ESPLA, București, 1960.

Ispirescu, Petre, Basmele Românilor, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 2007.

Nișcov, Victoria, A fost pe unde n-a fost Basmul popular românesc, București, Editura Humanitas, 1996.

Odobescu, Alexandru, Basme, Editura Corint Junior, București, 2004.

Pamfil, Alina, Didactica limbii și literaturii române, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 2000.

Pop, Mihai; Pavel, Ruxăndoiu, Folclor literar românesc, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1991.

Propp, V., I., Rădăcinile istorice ale basmului fantastic, București, Editura Univers, 1973.

Roșianu, Nicolae, Stereotipia basmului, Editura Univers, București, 1983.

Schullerus, Adolf, Tipologia basmelor românești și a variantelor lor, Editura Saeculum, București, 2006.

Slavici, Ioan, Basme, Editura Cartex, 2000

Szekely, Monica, Didactica limbii și a literaturii române la ciclul primar, Editura Petru Maior, Târgu Mureș, 2005

Vrabie, Gheorghe, Structura poetică a basmului, București, Editura Didactică și Petagogică, 1977.

ANEXA 1

Proiect de lecție

Data:

Clasa: a II-a

Obiectul: Literatură pentru copii

Subiectul: Bucle de aur de Nicolae Batzaria

Tipul lecției: însușiri de noi cunoștințe

Scopul lecției:

-formarea gustului pentru citire independentă;

-îmbogățirea și dezvoltarea cunoștințelor elevilor:

– dezvoltarea vocabularului elevilor cu expresii și cuvinte noi:

Obiective operaționale:

-să citească textul, ținând seama de conținutul și de semnele de punctuație;

-să folosească anumite cuvinte și expresii din text în enunțuri corect formulate:

-să redea conținutul lecturii în succesiunea momentelor acțiunii;

-să selecteze fragmentele care să ilustreze însușirile personajelor, faptele lor, sfârșitul lecturii;

-să răspundă la cel puțin 4-5 întrebări, dovedind că au înțeles conținutul textului;

-să participe cu interes la oră.

Metode și procedee:

-conversația euristică, lectura explicativă, povestirea, lucru cu manualul, exercițiul, problematizarea.

Mijloace de învățământ:

-caietul de lectură pentru clasa a II-a, ilustații, volumul Povești de aur de Nicolae Batzaria.

Organizarea învățării:

-frontală, individuală.

Momentele principale ale basmului:

1. Cristina a născut o fetiță foarte frumoasă.

2. Ea cere berzei năzdrăvane ca fetița ei să aibă un păr de aur.

3. Deși a fost nemulțumită de cererea Cristinei, barza îi îndeplinește dorința.

4. Pe măsură ce Bucle de Aur creștea, părul ei devenea tot mai lung.

5. Greutatea părului o făcea pe fetiță să fie tot timpul tristă.

6. Mama își dădea seama de greșeala făcută.

7. Bucle de Aur își recapătă părul ei adevărat.

Scenariul didactic:

ANEXA 2

PROIECT DIDACTIC

DATA:

CLASA: a IV-a

DISCIPLINA: Limba și literatura română

CONȚINUTUL: „Basmul. Elementele caracteristice basmului. „

TEXTUL- SUPORT: Prâslea cel Voinic și merele de aur

TIPUL LECȚIEI: de fixare si consolidare;

VARIANTA: lecție mixtă.

OBIECTIV GENERAL: formarea orizontului intelectual-cultural; dezvoltarea și consolidarea deprinderii de a citi curent, corect, conștient și expresiv; dezvoltarea imaginației.

OBIECTIVE OPERAȚIONALE:

1. OBIECTIVE COGNITIVE: La sfârșitul lecției, elevul va fi capabil:

O1- să identifice particularitățile basmului;

O2- să definească basmul;

O3- să motiveze apartenența unui fragment la specia literară „basm’’;

O4- să sesizeze diferența dintre basmul popular și cel cult;

2. OBIECTIVE AFECTIVE:

OA1-să desprindă mesajul etic al basmului Prâslea cel Voinic și merele de aur.

OA2-să sesizeze valoarea expresivă a basmului;

OA3-să-și cultive sentimentele de prețuire față de operele literare;

OA4-să introducă noile valori în propriul sistem de valori;

OA5-să motiveze victoria binelui asupra răului;

3. OBIECTIVE PSIHOLOGICE:

OP1-să-și dezvolte capacitatea de selecție și de sinteză;

OP2-să-și dezvolte spiritul creator.

STRATEGII DIDACTICE:

Metode și procedee: conversația euristică, expunerea, descoperirea dirijată, munca independentă, fișe de lucru;

Forme de organizare: activitate frontală și independentă (individuală și prin cooperare);

Resurse: capacitatea de învățare a elevilor.

▪ mijloace de învățământ: volume de basme, manual clasa a IV-a, videoproiector.

LOCUL: sala de clasă.

TIMP: 50 min.

BIBLIOGRAFIE:

Pamfil, Alina, Limba și literatura română în gimnaziu –structuri didactice deschise, Ed. Paralela 45, Pitești, 2003.

*Ghid metodologic pentru aplicarea programelor de limba și literatura română, editat de M. E. C., 2002.

Fișă de lucru

(Caracteristicile basmului Prâslea cel voinic și merele de aur)

1. Puteți stabili momentul în care se desfășoară acțiunea basmului? a) Da b) Nu

2. Prâslea îl prinde pe hoțul merelor în: a) 2 săptămâni b) 5 ani c) timpul nu este precizat

3. Prâslea este un personaj: a) secundar b) principal c) episodic

4. Basmul este o creație populară pentru că are:

a) caracter …………….. b) caracter …………….. c) caracter …………………..

5. Întâmplările se desfășoară: a) într-o țară din Europa b) Spațiul nu este precizat

6. Formulele specifice basmului sunt:

a) ………………………………(exemplificare)

b) ………………………………(exemplificare)

c) ………………………………(exemplificare)

6. Ce cifră apare mai des în acest basm? a) 1 b) 3 c) 7

7. Învingătorul din basm este: a) binele b) răul

8. Precizați „ajutoarele” eroului principal

9. Enumerați personajele care reprezintă:

a) binele

b) răul

10. Cu ce personaj al basmului ați vrea să semănați și de ce?

Anexa

Basmul (schema):

Definiție: Basmul este o narațiune populară în proză de mare întindere și cu multe personaje care au cel mai adesea forțe supranaturale, unele reprezentând binele și altele răul. Finalul basmului este de obicei fericit.

Tema basmului este lupta dintre bine și rău

Fiind creație populară, are caracter anonim, caracter oral, caracter, colectiv

Acțiunea este amplă, personajele sunt numeroase

Personajele au însușiri supranaturale și reprezintă lupta dintre bine și rău

Obiectele miraculoase: merele de aur, buzduganul, săgețile; substanțe miraculoase: seul adus de corb; ajutoarele: obiecte magice, ființe supranaturale, animale fabuloase, oameni

Elementele reale se împletesc cu elementele fantastice

Acțiunea se desfășoară atât în lumea noastră, cât și pe tărâmul celălalt

Timpul și spațiul sunt imaginare

Formule specifice basmului:

– inițiale: „ A fost odată ca niciodată…”,

– mediane: „Că cuvântul din poveste înainte mult mai este, cale lungă să le-ajungă”, „Și se luptară zi de vară până-n seară”

– finale: Trecui și eu pe acolo și stătui de mă veselii la nuntă, de unde luai O bucată de batoc, Ș-un picior de iepure șchiop, și încălecai p-o șea, și v-o spusei dumneavoastră așa. „)

– rolul acestora (inițiale: anunță intrarea în lumea ficțiunii; mediane: este semnalată continuarea acțiunii; finale: scoate ascultătorii din lumea imaginară și îi aduce în cea reală, veridică)

Apar cifre magice : 3, 7, 9

Finalul este fericit

ANEXA 3

PROIECT DE ACTIVITATE

Data :

Scoala :

Clasa : I (și nu numai)

Obiectul : Limba română – lectură (sau poate fi integrata și în opționalul literatura pentru copii)

Subiectul : Basmul “Greuceanu”, de Petre Ispirescu

Felul activitatii : Dimineață de basm

Locul de desfășurare : sala de clasă (sau sala de festivități)

Durata : 40 de minute

Metode : conversația, povestirea, dialogul, convorbirea etica

Mijloace de învățământ : clasice și moderne, diafilmul “Greuceanu”

Scopul :

dezvoltarea dragostei față de literatura populară – basmul ;

înțelegerea valorii educative a basmului, lupta dintre bine și rău, în care învinge binele prin calitățle morale ale eroului : curaj, cinste, bunătate, demnitate, etc., calități cu care este înzestrat Greuceanu.

Obiective :

să urmărească atent, auditiv și vizual, acțiunea povestirii în lectura autorului ;

să selecteze principalele momente ale desfășurării ei ;

să iubească trăsăturile cu care este înzestrat personajul basmului (curajul și vitejia, hotărârea și perseverența) în îndeplinirea țelului de a veni în ajutorul oamenilor ;

să învețe să lectureze un basm ;

să reproducă acțiunea basmului într-o expunere logica și să distinga lupta dintre bine și rău ;

să indice legatura dintre fantastic și realitate.

A). ORGANIZAREA ACTIVITĂȚII :

Se studiază basmul de către învățător ;

Se pregătește epidiascopul cu diafilmul; în lipsa mijloacelor audio-vizuale, se pregătește învățătorul să le expună fluent, pe baza unor scene ilustrate, eventual, care să constituie suportul intuitiv ;

Se anunță tema activității și se spun câteva cuvinte despre Petre Ispirescu – creatorul și culegătorul basmului.

B). DESFĂȘURAREA ACTIVITĂȚII PROPRIU-ZISE :

Va fi o dimineață de basm plăcută. Nu vă spun cum se numește, ci vreau să povestiți voi mai întâi ce basm ați ascultat de la părinți sau dacă ați citit vreunul (dimineața de basm se desfășoară după ce elevii clasei I au învățat tot alfabetul).

C). EVALUAREA CUNOȘTINȚELOR ANTERIOARE :

Cine dorește să povestească un basm? Vă dau eu un titlu “ Prâslea cel voinic și merele de aur ! “

De cine este scris acest basm? (de Petre Ispirescu). Dacă eventual, elevul a uitat autorul, întrebăm pe ceilalți elevi, iar dacă nu știu, le spune învățătorul.

Elevul poveșteste basmul, iar colegii lui ascultă atenți, fiindcă vor fi puși să-l povestească.

Se apreciază elevul care a expus fluent basmul, iar prin întrebări, se verifică dacă elevii au mai citit și alte basme culese de același scriitor.

D). ANUNȚAREA NOULUI SUBIECT :

Astăzi vom asculta basmul “Greuceanu”, scris tot de P. Ispirescu, cu scopul ca voi să înțelegeți acțiunea acestui basm, să-l povestiți părinților la înapoiere acasă și să-l povestiți la ora de lectura (dezvoltarea vorbirii, literatura pentru copii)

E). DIRIJAREA ÎNVĂȚĂRII :

Am să vă spun câteva date biografice despre Petre Ispirescu. S-a născut la 1830 și a murit în 1887. A fost și va rămâne un mare culegător de folclor și un bun scriitor de basme. S-a făcut cunoscut prin culegerea : “Legendele sau basmele românilor”, în care sunt incluse basmele : “Greuceanu”, “Prâslea cel voinic și merele de aur, “Tinerețe fără bătrânețe și viață fără de moarte”, “Țugulea – fiul unchieșului și al mătușii”, “Ciobanașul cel isteț”. Precizez că a mai scris și alte cărți : “Povesti nemuritoare”, “Basme populare”, o culegere de ghicitori, cimilituri și snoave, etc.

În dimineața acesta, așa după cum știți, vom asculta basmul “Greuceanu”. Se dă citire basmului. După lecturarea lui în întregime, se prezintă diafilmul, în timp ce un elev va expune acțiunea basmului ajutat de imaginea diafilmului.

F). EVALUAREA CUNOȘTINȚELOR :

Se poate evalua oral, dacă elevii au reținut subiectul basmului, stabilind momentele acțiunii : începutul, locul, timpul, momentul cel mai important, care schimbă derularea evenimentelor și sfârșitul acțiunii. Se pot remarca și unele mijloace expresive : formulele de început și de sfârșit ale basmului, repetițiile, cuvântul de legatură “și”, încercările la care este supus eroul, elementele fantastice, personificările și hiperbolizarea (fără denumire, dar cu exemplificare).

Cu cine s-a luptat Greuceanu? (Cu zmeul cel mic, cu fratele cel mare al acestuia și, în cele din urmă, cu tatăl zmeilor).

Pe cine a eliberat Greuceanu? (Soarele și luna, furate de zmeu).

Unde le duce el? (Le-aruncă pe cer).

De aici, unde pleacă el? (La împărat să-i spună acestuia că legământul a fost îndeplinit). * Cine încearcă să-i pună piedici? (Zmeoaica).

* Cine dovedește viclenie și prefăcătorie față de împărat? (Sfetnicul împăratului, care-l minte că el a eliberat soarele și luna).

* Ce face împăratul pentru aceasta? (Ii dă sfetnicului fiica de nevastă și jumătate din împărăție).

Cine câștiga până la urmă? (Greuceanu).

Ce învățăm din acest basm, copii? (Să fim curajoși și viteji, hotărââți și perseverenți în îndeplinirea țelului de a veni în ajutorul oamenilor, spirit de sacrificiu, prietenie, și umanism, respectarea cuvântului dat și îndeplinirea angajamentului luat, dârzenie și tărie în înfrângerea greutăților și a piedicilor).

Copii, să fiți în viață precum Greuceanu și silitori pentru a citi și alte basme și povești !

G). ÎNCHEIEREA ACTIVITĂȚII : Pentru a imprima acȚiunii un caracter sărbătoresc, se pot prezenta în continuare câteva cântece populare, executate de elevii care știu să interpreteze corect și frumos, glume, ghicitori, zicători, proverbe, etc.

Se poate prezenta o formație de jocuri populare, o formație muzicală din rândul elevilor sau chiar din cei invitați la dimineața de basm.