Aspecte Normative In Limba Romana Contemporana

ASPECTE NORMATIVE ÎN LIMBA ROMÂNĂ CONTEMPORANĂ

CUPRINS

CUPRINS

ARGUMENT

CAPITOLUL I

1.1. SUBSTANTIVUL

1.1.1. Substantive comune

1.1.2. Substantive proprii

1.2. ADJECTIVUL

1. Alternațe fonetice

1.3. PRONUMELE

1.3.1. Pronumele personal

1.3.2. Pronumele de politețe

1.3.3. Pronumele reflexiv

1.3.4. Pronumele (adjectivul pronominal) de întărire

1.3.5. Pronumele (adjectivul pronominal) posesiv

1.3.6. Pronumele (adjectivul pronominal) demonstrativ

1.3.7. Pronumele (adjectivele pronominale) interogative și relative

1.3.8. Pronumele (adjectivul pronominal) nehotărât

1.3.9. Pronumele negativ și grafierea acestuia

1.4. NUMERALUL

1.4.1. Numeralul cardinal propriu-zis

1.4.2. Numeralul ordinal

1.4.3. Numeralul fracționar

1.5. VERBUL

1.6. ADVERBUL

1.6.2. Topica adverbelor

1.6.3. „Acordul” adverbului

1.6.4. Adverbul „ca”

1.7. PREPOZIȚIA

„Funcție de” și „în funcție de”

1.8. CONJUNCȚIA

1.8.1. Conjuncțiile și locuțiunile coordonatoare

1.8.2. Conjuncțiile și locuțiunile subordonatoare

1.8.3. Înlocuirea unei conjuncții cu alta

1.8.4. „Or” și „ori”

1.9. INTERJECȚIA

1.10. ARTICOLUL

1.10.1. Articolul hotărât proclitic „lui”

1.10.2. AL și frații săi (a, al, ale, alor)

CAPITOLUL II

2.1 Anacolutul

Pleonasmele sunt graduale.

Pleonasmele cu grade diferite de probabilitate

Pleonasemele au o structură gramaticală diversă

Pleonasmele superlativelor

Prefixe superlative

Un sufix superlativ

Superlative etimologice

Pleonasmele comparativelor

Pleonasmele reflexivului reciproc

Pleonasmele diminutivelor

Pleonasmele augmetativelor

Pleonasmele unor derivate și compuse

Pleonasmele cu „re-”

2.4. Cacofonia

2.5. Îmi cer scuze SAU Vă cer scuze?

CAPITOLUL III

3. PRONUNȚAREA UNOR SUNETE SAU A UNOR GRUPURI DE SUNETE

CONCLUZIE

BIBLIOGRAFIE GENERALĂ

ARGUMENT

În lucrarea de față ne propunem să evidențiem principalele greșeli din limba română contemporană, având ca scop explicarea și corectarea acestora. Titlul lucrării de față Aspecte normative în limba romană contemporană pare pretențios, însă vom încerca să expunem într-un mod cât mai clar și succint câteva probleme de exprimare sau de scriere pe care orice vorbitor de limbă română este dispus să intre, fără să știe, în capcana greșelii.

Am ales să scriu această lucrare din simplul fapt că de foarte multe ori făceam greșeli uriașe de ortografie și exprimare, deși sunt studentă la Facultatea de Litere. Cercetarea unor aspectelor normative din limba română actuală m-a făcut totodată să fiu mai sigură pe mine și să dobândesc o serie de cunoștințe, scopul cercetării fiind în primul rând eliminarea greșelilor și pentru a putea vorbi o limbă frumoasă și armonioasă în conformitate cu normele academice.

Fie că vorbim de greșeală gramaticală, pleonasme, folosirea unor cuvinte inadecvate în diferite situații, cacofonii, hiperurbanisme acestea sunt foarte deranjante mai ales când suntem prezenți în adunări oficiale sau academice.

Ne propunem ca în paginile acestei lucrări să luăm pe rând fiecare clasă morfologică flexibilă sau neflexibilă în parte și să evidențiem cele mai frecvente greșeli care distrug oarecum armonia și logica discursului, fie din cauza neatenției, fie din cauza neștiinței sau a ignoranței. Nu vom lăsa la o parte nici unele greșeli supărătoare de pronunție, ci vom încerca să ne ocupăm și explicarea pe larg ale acestora. Spre finalul lucrării ne vom ocupa de arhicunoscutele greșeli: pleonasmul, sâcâitoarea cacofonie și anacolutul.

Sperăm ca demersul nostru să reușească având în vedere că fiecare dintre noi este supus greșelii, dovadă fiind aforismul latin: Errare humanum est. Să greșim este un lucru absolut uman, dar să un facem obișnuință de greșeală căci A greși e omenește, dar a persevera în greșeli este diabolic.

Nu în ultimul rând, doresc să-i aduc mulțumiri distinsei doamne profesoare Daiana Felecan care m-a îndrumat cu o mulțime de sfaturi utile, fără de care această lucrare de licență nu s-ar fi putut realiza în conformitate cu normele impuse.

CAPITOLUL I

SUBSTANTIVUL

Substantive comune

Conform DOOM 2 substantivele comune compuse (dintre care unele sunt și adjective) se scriu într-un cuvânt sau cu cratimă. În cazul multor compuse, sensul componentelor nu corespunde, total sau parțial, realității denumite de ele.

Se scriu într-un cuvânt substantivele compuse sudate, cu articulare și flexiune numai la ultimul element, formate din sau cu:

a) abrevieri: „agromec”, „elinvar”; (DOOM 2010: LXIX) (exemple preluate din DOOM 2);

b) cuvinte (nelegate prin vocală de legătură) care formează compuse cu unitate semantică și gramaticală mai mare decât a celor scrise cu cratimă, având structura: adjectiv (inclusiv provenit din numeral ordinal) + substantiv: „bunăstare” („prosperitate”), „dreptunghi”, „duraluminiu”, „lungmetraj”, „primadonă” (împrumutat), „primăvară” (din fondul vechi), „scurtmetraj”, „triplusalt”; (exemple preluate din DOOM 2);

Compusele cu structură și componență asemănătoare, dar nesudate, se scriu cu cratimă (bună-credință „onestitate”; neologismele analizabile compuse cu prim-), iar grupurile de cuvinte în care componentele își păstrează autonomia – în cuvinte separate (bună stare „stare bună”, prima doamnă).

adverb (uneori substantivizat) + substantiv: „binecuvântare”, „binefacere”, „răufăcător”, „răuvoitor”; (exemple preluate din DOOM 2)

prepoziție ± prepoziție + substantiv (uneori provenit din supin sau infinitiv lung): „deîmpărțit”, „demâncare” (mâncare (pop.)), „deochi”, „fărădelege”, „subsol”, „supat” (pop.); (exemple preluate din DOOM 2)

substantiv + adjectiv: „botgros” (pasăre), „vinars”; (Se scriu separat secvențele în care cuvintele își păstrează individualitatea: „bot gros” (Câinele bunicii are un bot gros).

substantiv + substantiv(e) în nominativ (sau provenit(e) din construcții cu acuzativul): „blocstart”, „concertmaistru”, „electronvolt”, „fluorclormetan”, „locțiitor”, „metalazbest”, „omucidere”, „valvârtej” (pop. „vâltoare”; folosit mai mult adverbial) (exemple preluate din DOOM 2);

cuvinte unite prin vocala de legătură o: „anotimp”, „aurolac”, „tatomanie”, „ședințomanie”; (exemple preluate din DOOM 2)

elemente de compunere neologice: „acvaplanare”, „aeroambulanță”, „duroflex”, „gastroenterolog”, „metaloplasti”, „neocomunism”, „policalificare”, „politolog”, „primoinfecție”, „teleconferință”; (exemple preluate din DOOM 2)

elemente de compunere vechi + cuvinte inexistente ca atare în limba română actuală: „bașbuzuc”, „pravoslavnic”, „protopop”; (exemple preluate din DOOM 2)

compuse parasintetice: „capîntortură”, „codobatură”, „gâtlegău”(cravată), „mânăștergură”; (exemple preluate din DOOM 2)

tipuri izolate: „atotputință”, „atotștiință”; „preaplin” (dispozitiv”; „sinucidere”, „sinucigaș”; „untdelemn” (ulei) (DOOM 2010: LXX).

Se scriu cu cratimă substantivele compuse cu unitate semantică și gramaticală mai mică decât a celor scrise într-un cuvânt (și, eventual, cu articulare și flexiune și la primul element), având structura:

adjectiv (bun, rău) + substantiv: „bună-credință” (onestitate); „bună-creștere”, „bună-cuviință” (politețe); „bună-dimineața” (plantă); „bun-gust” (simț estetic), „bun-plac”, „bun-rămas” (adio), „bun-simț” (decență); „rea-credință”, „rea-voință”; Compusele sudate cu structură asemănătoare se scriu într-un cuvânt (bunăstare „prosperitate”), iar secvențele în care componentele își păstrează autonomia — în cuvinte separate (bună creștere „dezvoltare bună”, bunul gust al libertății).

adjectiv (dublu, triplu) + substantiv: „dublu-casetofon”, „dublu-decalitru”; „triplu-sec”, „triplu-voal”; Secvențele cu o structură similară în care componentele își păstrează autonomia se scriu în cuvinte separate („dublu ve”/„dublu vî”, „triplu exemplar”), iar cele sudate într-un cuvânt: „triplusalt”.

adjectiv (prim și viceprim) + substantiv: „prim-balerin”, „prim-balerină”, „prim-ministru”, „prim-plan”, „prim-pretor”, „prim-procuror”, „prim-secretar”, „rim-solist”, „prim-solistă”, „prim-viceprim-ministru”, „viceprim-ministru”; „Primăvară” și „primadonă” se scriu într-un cuvânt, iar grupurile de cuvinte „prim ajutor”, „prim amorez”- în cuvinte separate. Scrierea cu cratimă deosebește grafic compusele de îmbinările sintactice libere de tipul X este primul („cel dintâi”) ministru care a demisionat.

interjecție + interjecție: „(un) scârța-scârța (-pe-hârtie)” (funcționar);

numeral cardinal + substantiv (± adjectiv): „cinci-degete”, „doi-frați” (plante), „nouă-ochi” (pește), „trei-leșeștile” (dans), „trei-frați-pătați” (plantă), „unsprezece-metri” (lovitură de la 11 m);

prepoziția după + substantiv: „după-amiază”, „după-masă” (a doua parte a zilei);

substantiv + adjectiv: argint-viu” (mercur), „burtă-verde” (burghez), „cal-turtit” (libelulă), „coate-goale” (persoană săracă), „făt-frumos” (tânăr frumos), „floare-domnească” (plantă), „gură-spartă” (persoană care flecărește), „iarbă-deasă” (plantă), „jur-fix” (zi de primire), „lemn-câinesc” (plantă), „mamă-mare” (bunică), „mațe-negre” (pește), „mațe-fripte” (persoană zgârcită), „pește-auriu” (pește), „piatră-vânătă” (sulfat de cupru), „rămas-bun” (adio), „sânge-rece” (calm), „tată-mare” (bunic), „vorbă-lungă” (persoană care flecărește); (exemple preluate din DOOM 2)În formele cu apocopă marcată prin apostrof nu se mai pune cratima: „mam'mare”.

Se scriu în cuvinte separate numele de funcții compuse de tipul comisar principal, director adjunct, director general.

substantiv + prepoziție + substantiv: „arbore-de-cacao” (plantă), „bou-de-baltă” (bâtlan); „brânză-n-sticlă” (persoană zgârcită), „cal-de-mare” (pește), „câine-de-mare” (rechin), „drum-de-fier” (cale ferată), „floare-de-colț” (plantă), „gură-de-lup” (malformație la gură); „ochi de parâmă”, „iarbă-de-Sudan” (plantă), „ochi-de-pisică” (mineral; disc reflectorizant), „pește-cu-spadă” (pește), „piatră-de-var” (carbonat de calciu), „poale-n-brâu” (plăcintă), „purice-de-apă” (crustaceu), „viță-de-vie” (plantă); (DOOM 2010: LXXI)

substantiv + substantiv în nominativ: „an-lumină” (unitate de lungime), „artist-cetățean”, „bas-bariton”, „bloc-diagramă”, „bloc-turn”, „cal-putere” (unitate de măsură), „câine-lup” (specie de câini), „contabil-șef”, „cuvânt-titlu” (intrare de dicționar), „cuvânt-cheie” (termen principal), „cuvânt-vedetă”, „decret-lege”, „formular-tip”, „general-colonel”, „locotenent-comandor”, „mamă-soacră” (soacră), „marxism-leninism” (doctrină), „mașină-capcană”, „mașină-unealtă”, „nord-est”, „asăre-liră”, „pasăre-muscă” (păsări), „pește-ciocan” (pește), „pușcă-mitralieră”, „situație-limită”, „volt-amper”, „watt-oră” (unități de măsură), „zi-lumină”, „zi-muncă”; Se scrie într-un cuvânt „blocstart” (ca și „blochaus”, „blocnotes”). În cazul compuselor complexe de tipul „nord–nord-est”, „nord-est–sud-vest” se recomandă scrierea cu cratimă între cele două grupuri principale.

substantiv (articulat) + substantiv în genitiv: „calul-dracului” (libelulă), „cerul-gurii” (palatul bucal); „ciuboțica-cucului”, „floarea-soarelui”, „gura-leului”, „iarba-fiarelor”, „ochiul-boului” (plante), „pasărea-paradisului” (pasăre), „piatra-iadului” (azotat de argint), „roza-vânturilor” (reprezentare grafică), „sângele-voinicului” (plantă), „vaca-Domnului” (insectă);

izolări de propoziții/fraze (majoritatea fiind epitete): cască-gură” (persoană distrată), „ducă-se-pe-pustii” (dracul), „du-te-vino” (mișcare), „fie-iertatul” (răposatul); „fluieră-vânt”, „flutură-vânt” (haimana), „gură-cască” (persoană distrată), „încurcă-lume”, „lasă-mă-să-te-las” (persoană indolentă), „lă-mă-mamă” (persoană incapabilă), „linge-blide” (parazit), „nu-mă-uita” (plantă), „papă-lapte” (nătăfleață), „pierde-vară” (persoană leneșă), „soare-apune”, „soare-răsare” (puncte cardinale), „sparge-val” (parapet), „târâie-brâu”, „trei-păzește” (în expresii); „ucigă-l-crucea”, „ucigă-l-toaca” (dracul), „uite-popa-nu-e-popa”, „vino-ncoa'/vino-ncoace” (farmec), „zgârie-brânză” (persoană zgârcită), „zgârie-nori” (construcție foarte înaltă); (exemple preluate din DOOM 2)

elemente de compunere vechi + substantive existente în limba română: „baș-boier”, „treti-logofăt”, „vel-armaș”, „vtori-logofăt”/„ftori-logofăt”; Compusele de acest tip cu componente inexistente în limba română actuală se scriu într-un cuvânt: „bașbuzuc”.

tipuri izolate: „ca-la-Breaza” (dans), „cuvânt-înainte” (prefață), „mai-mult-ca-perfect” (timp verbal), „de-doi” (dans), „iarba-datului-și-a-faptului” (plantă), „mai-marele” (superiorul), „sânge-de-nouă-frați” (plantă; rășină), „terchea-berchea” (persoană de nimic), „trei-frați-pătați” (plantă) (DOOM 2010: LXXII) (exemple preluate din DOOM 2)

Substantive proprii

Unele substantive proprii (care denumesc nume de persoane sau de locuri) compuse aparțin unor tipuri care se regăsesc și printre substantivele comune compuse și se scriu în același mod cu acestea , dar există și tipuri de compuse care se întâlnesc numai printre substantivele proprii sau chiar numai printre numele de locuri, de persoane sau de instituții etc.

Unele substantivele proprii din limba română apar și cu alte grafii decât cele recomandate de normele academice: este vorba de nume de persoane, a căror scriere trebuie respectată, pentru a se păstra identitatea persoanei, și de nume de locuri, care apar în acte oficiale sau în lucrări de specialitate sub forme diferite de cele din limbajul obișnuit.

În funcție de gradul de unitate, substantivele proprii se grafiază:

A) într-un cuvânt;

B) cratimă;

C) în cuvinte separate.

A) Se scriu într-un cuvânt substantivele proprii sudate cu structura:

a) numeral cardinal + substantiv: nume de locuri „Șaptesate” sau de familie „Cincilei”; Excepție „Trei Brazi” „Două Veverițe” (cabană).

b) prepoziție sau articol + substantiv: nume de locuri „Subcetate”, „Suplai” sau de familie „Amarie(i)” „Aelisabetei”, „Celmare”, „Delavrancea”, „Dinvale”; dar și „Cel Mare”, „Între Tarlale”. (exemple preluate din DOOM 2)

c) substantiv + adjectiv: nume de locuri „Câmpulung”, „Satulung”, sau de familie „Boubătrân”; Excepții: „Baia Mare”, „Barbă-Albastră”. (exemple preluate din DOOM 2)

d) substantiv + prepoziție + substantiv: „Capdebo(u)” (nume de familie);

e) substantiv + substantiv cu formă de nominativ-acuzativ: nume de locuri „Iacobdeal” (deal), „Sândominic”sau de familie „Hagiculea”, „Moșandrei”; dar și „Iacob Deal” (sat), „Hagi Culev”.

f) compuse cu abrevieri (nume de locuri formate din fragmente de cuvinte combinate între ele sau cu cuvinte): „Eurasia”; (DOOM 2010: LXXIII)

g) compuse provenite din izolări de propoziții sau fraze: nume de locuri „Vaideei” sau de familie „Sparionoapte”;

h) nume proprii religioase cu o structură complexă: „Atotputernicul”, „Atotștiutorul”

B. Se scriu cu cratimă următoarele tipuri de substantive proprii:

a) nume de locuri (cu excepția toponimelor urbane) cu structura substantiv + substantiv cu formă de nominativ-acuzativ, și anume:

formate din două nume proprii de loc: „Cluj-Napoca” (localitate), „Bicaz-Tulgheș” (pas), „Bistrița-Năsăud”, „Caraș-Severin” (județe), „Guineea-Bissau” (stat), „Iezer-Păpușa” (masiv muntos); (exemple preluate din DOOM 2);

cu structura nume propriu de loc + substantiv comun cu rol distinctiv (de cele mai multe ori termen generic geografic sau teritorial-administrativ): „Devcea-Est”, „Devcea-Vest” (vârfuri de deal), „Domnești-Sat”, „Domnești-Târg” (localități); Excepție: „Iacobdeal” (deal)(exemple preluate din DOOM 2);

cu structura substantiv comun + nume propriu de loc (de cele mai multe ori în compuse cu un termen generic care nu se mai folosește actualmente pentru realitatea denumită sau are un sens care nu corespunde realității locale actuale): „Baia-Sprie”, „Ocna-Șugatag” (localități), „Pârâul-Cărbuna” (pădure);

b) nume de persoane reale și de personaje, precum:

prenume și nume de familie compuse din două nume de persoane: „Ana-Maria”; „Ioan Piuariu-Molnar”, Rodica Popescu-Bitănescu”, „Andreea Marin-Bănică”

nume de familie cu structura nume de persoană + nume geografic: „Niculescu-Buzău”, „Rădulescu-Motru”;

nume de personaje istorice, literare, religioase cu structura nume de persoană + substantiv comun indicând un rang, un grad, o funcție etc: „Fărcaș-Aga”, „Roșu-Împărat” „Verde-Împărat”, „Ali-Pașa”, „Negru-Vodă”; „Baba-Cloanța”, „Hagi-Tudose”; Trebuie să remarcăm că unele nume de persoane se scriu și într-un cuvânt: „Anamaria”, „Hagiculea”.

c) nume de personaje cu structura:

substantiv + substantiv cu formă de nominativ-acuzativ: „Rilă-Iepurilă”;

substantiv în nominativ-acuzativ + substantiv în genitiv: „Păunașul-Codrilor”, „Zâna-Zânelor”;

substantiv + adjectiv: „Barbă-Albastră”, „Făt-Frumos”, „Harap-Alb”;

substantiv + prepoziție sau adverb + substantiv: „Craiul-de-Rouă”, „Șchiopul-cât-Cotul”;

adjectiv + ca + substantiv: „Albă-ca-Zăpada”;

verb + substantiv (provenite din izolări): „Strâmbă-Lemne”, „Sfarmă-Fălci” (DOOM 2010: LXXIV)

d) nume de personaje cu structură complexă: „Statu-Palmă-Barbă-Cot”, „Jumătate-de-Om-Călare-pe-Jumătate-de-Iepure-Șchiop”, „Tic-Pitic-Inimă-de-Voinic”, „Păsări-Lăți-Lungilă”

C. Se scriu separat:

A) Numele proprii geografice sau administrativ-teritoriale, inclusiv din toponimia urbană cu structura:

a) prepoziție + substantiv: „Între Tarlale” (stradă), „La Om” (vârf); excepție: „Subcetate”.

b) substantiv + adjectiv: „Asia Mică”, „Baia Mare”, „Satu Mare”, „Valea Neagră”, „Marea Neagră”, „Noua Zeelandă”, „Peninsula Iberică”, „Piatra Arsă” (platou montan), „Groapa Marianelor” Excepții: „Câmpulung”, „Satulung” (exemple preluate din DOOM 2).

c) substantiv + numeral, indiferent de ordine: „Bulevardul 1848”, „Trei Brazi” (cabană), „Zece Mese” (stradă);

d) substantiv + prepoziție + substantiv sau adverb: „America de Nord”, „Câmpia de Vest”, „Cuțitul de Argint” (stradă), „Gara de Nord”, „Vințu de Jos” „Vișeu de Sus”, „Vișeu de Jos”;

e) substantiv + substantiv cu formă de nominativ-acuzativ (și valoare de apoziție): „Câmpia Burnas” (stradă), „Republica Mali”, „Sultanatul Oman”;

f) substantiv + substantiv în genitiv: Balta Brăilei, Calea Victoriei, Delta Dunării, Gura Teghii (comună), Peștera Muierii, Piața Unirii, Valea lui Mihai (oraș);

g) cu structură complexă: „Cracul cu Doi Lupi” (punct geografic), „Oceanul Înghețat de Nord”;

Nume de persoane reale și de personaje cu următoarea structură:

a) nume propriu de persoană + prepoziție + nume propriu de loc: „Pop de Băsești”, „Radu de la Afumați”;

Când se consideră că prepoziția face parte din numele de familie, nu se scrie separat: „Delavrancea”.

b) prenume ± cel + adjectiv: „Alexandru cel Bun”, „Mihai Viteazul”, „Mircea cel Bătrân”, „Petru Șchiopul”, „Stan Pățitul”, „Ștefan cel Mare”, „Radu cel Frumos” „Alexandru cel Rău”, „Basarab cel Tânăr Țepeluș”, „Petru cel Tânăr” etc.

Numele de localități, de artere urbane sau de instituții provenite prin adoptarea altor nume proprii (în special de personalități, personaje, sau a unor nume geografice) trebuie să respecte scrierea numelor proprii respective: „Mihail Kogălniceanu”, „Mircea cel Bătrân”, „Mihai Eminescu” (localități), „Sfântul Gheorghe” , dar aceasta nu se întâmplă totdeauna, „Mihai Viteazu”, numele a cinci sate (DOOM 2010: LXXV).

1.2. ADJECTIVUL

DOOM 2010 aduce la cunoștiință următoarele precizări, lămurindu-ne unele probleme privitoare la grafierea adjectivelor:

Adjectivele de genul masculin care la singular au un i în rădăcină se scriu la plural nearticulat cu doi i, iar la forma articulată cu trei i: „cercel argintiu”, „cercei argintii”, „argintiii cercei”; „copil zglobiu”, „copiii zglobii”, „zglobiii copii”, „câine fistichiu”, câini fistichii”, „fistichiii câini”.

La femininul adjectivelor de tipul „bun”, „mare”, „cutaneu”, genitiv-dativul singular nearticulat este identic cu pluralul nearticulat: „note bune”, „speranțe mari”, „infecții cutanee”; „acestei note bune”, „mari speranțe”, „infecții cutanee”, iar cel articulat se formează prin adăugarea articolului hotărât „-i” la genitiv-dativul nearticulat: „bunei note”, „marii speranțe”.

La femininul adjectivelor terminate la cazurile nominativ și acuzativ singular nearticulat în „-iu” (tipul „argintiu”, „pustiu”, „zglobiu”, „fisitichiu”, „auriu”), genitiv-dativul singular nearticulat este de asemenea identic cu pluralul nearticulat: „insule pustii”, „acestei insulei pustii”, dar cel articulat se formează prin adăugarea articolului hotărât „-i” la cazurile nominativ și acuzativul singular, nearticulat: „pustiei insule”.

Adjectivul drag (inclusiv substantivizat) are la genul feminin plural (și la cazurile genitiv și dativ singular, nearticulat) forma „dragi”, articulat „dragile” („fete dragi, dragile mele”, nu „drage”, „dragele”; dar „ultimele”, nu „ultimile”); forma „dragă” se folosește în adresare atât pentru feminin, cât și pentru masculin.

La unele adjective neologice, norma actuală, reflectând uzul persoanelor cultivate, admite la feminin forme cu și fără alternanța „o” (accentuat) – „oa”, în ordinea de preferință !analoagă/analogă, !omoloagă/omologă, în timp ce la altele nu admite forme cu „oa” („barocă”, „echivocă”).

Adjectivele terminate la masculin singular în „-uos” au femininul singular în „-uoasă” („respectuoasă”, „somptuoasă”) și plural în „-uoase” („respectuoase”, „somptuoase”).

La adjectivele terminate în „-uu”, norma actuală recomandă în continuare pronunțarea finalei ca hiat: m. sg. „ambiguu” („-gu-u”), f. „ambiguă” („-gu-ă”), f. pl. „ambigue” („-gu-e”), dar m. pl. „ambigui” („-gui”); „ingenuu”, „ingenuă”, „ingenui”, „ingenue”; „asiduu”, „asiduă”, „asidui”, „asidue”; „perpetuu”, „perpetuă”, „perpetui”, „perpetue”. Formele articulate de masculin singular se scriu cu doi „u”: „ambiguul”, „ingenuul”, „asiduul”, „perpetuul”.

Câteva adjective („anumit”, „diferit”, „mult”, „puțin”, „tot”) au la genitiv-dativ plural desinența pronominală „-or”: „anumitor”; „acestea”, „precum” și „destul”, „divers”, „felurit”, „numeros”, pot exprima la plural valoarea de genitiv printr-o construcție cu prepoziția „a”, iar pe cea de dativ — cu prepoziția la, ambele + acuzativul, ca și numeralele (votul „a zece”/„a numeroși parlamentari”).

Adjectivele invariabile au aceeași formă la toate cazurile/ genurile/ numerele, printre acestea numărându-se adjectivele cu finala -ce: „atroce”, „eficace”, „motrice”, „perspicace”, „gri”, „maro”, „indigo”, „bej”, „vernil”, „oliv”, „kaki”, „grena”, „lila”„roz” „violet”, ecru”, „leoarcă”, „propice”, bordo”, „oranj”, „pane”, „veloce”, „mișto”, liliput”, „lila”, „pursânge”, „turcoaz”, sexy”, „corai” etc. Este absolut incorect să spunem: „bluză grie”, „fustă kakie”, „inimioară roză”, „rochie vernilă”.

„Unele adjective vechi și mai ales neologice se folosesc numai pentru substantive de un singur gen; în cazul celor referitoare la substantive neutre, aceasta nu înseamnă că și adjectivele în cauză ar fi „neutre”, chiar dacă au la singular formă de !masculin, iar la plural, dacă au, formă de feminin: (metal) „alcalino-pământos”, (barometru) „aneroid”, (foc) „bengal”, (substantiv) „epicen”.” (DOOM 2010: XC).

Gramatica de bază a limbii române (2010) recomadă atenție la păstrarea intactă a grupului cu diftong final „-iu” pentru adjectivele împrumutate terminate în „-toriu”. Sunt corecte formele „aleatoriu”, „ambulatoriu”, „articulatoriu”, „contradictoriu”, „definitoriu”, „derizoriu”, „giratoriu”, „iluzoriu”, „meritoriu”, „notoriu”, „obligatoriu”, „peremptoriu”, „premonitoriu”, „probatoriu”, „prohibitoriu”, „provizoriu”, „tranzitoriu”, și nu formele: „aleator”, „ambulator”, „articulator”, „contradictor”, „definitor”, „obligator” etc.

Pentru câteva forme, DOOM 2010 recomandă fie o diferență gramaticală (adjectiv vs substantiv: ondulatoriu – ondulator, oscilatoriu – oscilator ), fie ospecializare semantică a variantelor (executor „care execută”: „membru executor” vs „executoriu” „care trebuie executat”: „hotărâre executorie”, „plan executoriu”). (GBLR:2010: 229)

În limba română există două categorii de adjective care, în mod obișnuit nu au grade de comparație:

O primă categorie de sunt adjectivele care prin originea lor sunt vechi comparative ori superlative: „major”, „inferior”, „superior”, „exterior”, „ulterior”, „anterior”, „posterior”, „optim”, „ultim”, „suprem” „complet”, „maxim”, „minim”, „extern”, „intern”. Adjectivele amintite au pătruns în limba română pe cale savantă. Unele dintre ele nu sunt simținte de unii vorbitori ca fiind superlative ori comparative ceea ce este destul de grav, fiindcă sunt utilizate greșit: Construcții ca „mai superior”, „mai optim”, „mai inferior”, „foarte inferior”, „condiții mai optime”, „cele mai optime condiții” sunt total greșite.

O a doua categorie sunt unele adjective care prin sensul lor nu pot fi în principiu supuse comparației, însușirea exprimată de ele neputând să aibă grade diferite: „asemenea”, „complet”, „întreg”, „mort”, „oral”, „unic”, „veșnic”, „pururea”, „principal”, „secundar”, „desăvârșit”, „pulmonar”, „popesc”, „edemic”, „petrolifer”, „muncitoresc”, „ocular”, „intestinal” etc. (GLR 1966: 133).

Scrierea adjectivelor compuse

DOOM 2010 precizează că adjectivele calificative compuse (dintre care unele sunt și substantive sau adverbe) se scriu într-un cuvânt sau cu cratimă.

I. Se scriu într-un cuvânt:

1) Adjectivele (mai ales din fondul vechi) sudate (unele reprezentând tipuri rare și învechite) din cuvinte care există și independent, cu structura:

a) adjectiv + adjectiv (având flexiune numai la ultimul component): „rozalb”;

b) adjectiv + substantiv: „pursânge” (invariabil);

c) adverb (uneori substantivizat) + adjectiv (uneori provenit din participiul unui verb compus): „binecuvântat”, „binefăcător”, „binemeritat”, „binevoitor”; „clarvăzător”, „preafericit”; Aceste compuse se deosebesc de îmbinările cu o structură și o componență asemănătoare, care reprezintă fie compuse mai puțin sudate, scrise cu cratimă bine-crescut „cuviincios”), fie grupuri de cuvinte, care se scriu separat („bine crescut” (dezvoltat bine)).

d) prepoziția a + tot/toate + adjectiv (tip învechit): „atoateștiutor”, „atotputernic”;

e) prepoziție + substantiv sau adjectiv: „cuminte”, „deplin”;

substantiv (uneori provenit dintr-un adjectiv) + adjectiv: „binefăcător”, „binevoitor”, „răufăcător”, „răuvoitor”; „codalb”;

f) izolări de propoziții: „cumsecade”;

2) Adjectivele neologice care au în componență elemente de compunere savantă: „aeroportuar”, „autocopiativ”, „cronofag”, „electrocasnic”, „heliomarin”, „neoliberal”, „sociocultural” „socioeconomic” „interreligios”„transsexual”, ;

3) Adjective cu structura adjectiv + vocala de legătură o + adjectiv, care exprimă o unitate, având flexiune numai la ultimul element (cehoslovac „din fosta Cehoslovacie”, dacoromân „român(esc) din Dacia”, sârbocroat), ca și unele adjective asemănătoare împrumutate (galoromanic, retoroman); Adjectivele cu structură și componență asemănătoare care exprimă un raport între cei doi termeni se scriu cu cratimă: „ceho-slovac” (dintre Cehia și Slovacia), „sârbo-croat”.

4) Adjectivele (în general provenite din participii) la forma negativă compuse cu adverbul „mai” intercalat între prefixul „ne-” și adjectiv: „nemaipomenit”, „nemaisocotit”, „nemaivăzut”, „nemaiauzit” etc.”

II. Se scriu cu cratimă adjectivele compuse nesudate cu structura:

1) adjectiv + adjectiv, având flexiune numai la ultimul component („bun-platnic”, „instructiv-educativ”, „literar-artistic”, „marxist-leninist”, „nou-nouț”, „rău-platnic”), la ambele componente – „(globuri) albe-argintii”, „(prune) dulci-acrișoare” – sau invariabile: „(televizoare) alb-negru”;

2) adjectiv invariabil (desemnând o culoare) + adverb (uneori provenit din participiu) exprimând o nuanță: (fustă/fuste) „galben-închis”, „roșu-deschis” „roșu-aprins”, „roșu-închis”;

3) adjectiv (printre care unele referitoare la etnii, limbi etc.) ± vocala de legătură o + adjectiv, având flexiune numai la ultimul component („burghezo-democratic”, „chimico-farmaceutic”, „economico-financiar”, „fizico-chimic”, „francez-român”, român-spaniol”, „greco-catolic”, „romano-catolic”, „româno-american”, „ruso-român”/„rus-român”), ca și alte adjective asemănătoare împrumutate: „anglo-normand”, „austro-ungar”, „franco-italo-spaniol”, „indo-european”, „medico-legal”, „anglo-saxon”; adverb (invariabil) + adjectiv (eventual provenit din participiu), compusul prezentând o diferență de sens față de cuvintele de bază: „așa-zis” (pretins), „bine-crescut” (cuviincios), „bine-cunoscut” (celebru), „bine-venit” (oportun, agreat), „drept-credincios”, „înainte-mergător”, „liber-schimbist” „liber-cugetător”, „nou-născut”, „propriu-zis”, „sus-numit”; Ele se deosebesc de îmbinările cu o structură și o componență asemănătoare, care se scriu într-un cuvânt când sunt compuse sudate („binecuvântat”) și separat când sunt grupuri de cuvinte care își păstrează sensul („bine crescut” (dezvoltat bine)).

4) substantiv denumind un punct cardinal + adjectiv: „est-european”, „nord-american”, „nord-vestic”, „sud-dunărean”; În compusele complexe se recomandă ca între principalele secvențe să se folosească linia de pauză: „americano-vest-german”, „nord-nord-vestic”.

5) „izolări de propoziții/fraze”: „(meșter) drege-strică”, „(om) papă-lapte” (DOOM 2010: LXIV-LXV)

Alternațe fonetice

1) La substantive și la adjective, în trecerea de la masculin la feminin se produc sau nu se produc alternațe fonetice „o/oa” „e/ea” etc. (de regulă, alternațele caracterizează cuvinte din fondul vechi/ popular al limbii noastre și nu se mai aplică la neologisme).

a) Substantivele care denumesc nume de profesii, terminate în „-log” (nu produce alternața a/oa): „antropolog, antropologă”, zoolog, zoologă”, „astrolog, astrologă”, „bizantolog/ă”, dialectolog/ă”, „ontolog/ă”, „sociolog/ă”, „virusolog/ă”, „filolog/ă”, „cardiolog/ă”

b) Alte substantive/ adjective fără alternațe vocalice menționate: „baroc, barocă”, „cavalaresc, cavalerescă”, „ctitor, ctitoră, ctitoreasă”, „demagog, demagogă”, „discobol, discobolă”, „echivoc, echivocă”, „grotesc, grotescă”, „integru, integră ”(spre deosebire de adjectivul vechi: „întreg, întreagă”); „intrinsec, intrinsecă”, „ipohondru, ipohondră”, „livresc, livrescă”, „mizantrop, mizantropă”, „patriot, patriotă”, „romanesc, romanescă”, „vagabond, vagabondă”

c) Adejctive și substantive cu alternațe menționate mai sus: „analog, analoagă”, „compatriot, compatrioată”, (observație: „patriot, patriotă„), „dirijor, dirijoare”, „econom, econoamă”, „filantrop, filantroapă”, „filozof, filozoafă”, „galantom/ galanton, galantoamă/ galantoană, gastronom/ gastronoamă”, „învolt, învoaltă”, „omolog, omoloagă”, „pitoresc, pitorească”, „snob, snoabă” etc.

2) Alternanțe consonantice în flexiune: „sk/șk”, „st/șt”, „z/j” etc. exemple: „brusc, bruști, bruscă, bruște”, „dârz, dârji, dârză, dârze”, „ecvestru, ecveștri, ecvestră, ecvestre”, „fantasc, fantaști, fantască, fantaște”, „frust, fruști, frustă, fruste”, „just, juști, justă, juste”, „mofluz, mfluji/mofluzi, mofluză, mofluze”, „muced, mucezi, mucedă, mucede”, „rotund, rotunzi, rotundă, rotunde”, „scund, scunzi, scundă, scunde”, „searbăd, serbezi, searbădă, serbede”, „treaz, treji, trează, treze”, „vast, vaști, vastă, vaste”, „cast, caști, castă, caste”, „viteaz, viteji, vitează, viteje”.

Sunt corecte formele „confuz, confuzi”, „difuz, difuzi”, „flasc, flasci, flască, flasce”, „obez, obezi” , „obtuz, obtuji” etc., dar și numele unor naționalități (popoare): „albanez, albanezi”, „danez, denezi”, „englez, englezi”, „japonez, japonezi”, „chinez, chinezi”, „portughez, portughezi”, „suedez, suedezi”, „irlandez, irlandezi”. Sunt total greșite formele: „albaneji”, „daneji”, „engleji”, „japoneji”, „chineji”, „portugheji”.

3) Alternanța „l/i” (prezentă este la adjective din fondul vechi sau la derivatele cu sufixe diminutivale cu sufixul „-el”): „chel, chei”, „frumușel, frumușei”, „sătul, sătui”, „urâțel, urâței”, „mititel, mititei”. De la această regulă fac excepție: „fudul, fuduli, fudulă, fudule”, „domol, domoli, domoală, domoale”. De asemenea a lternanța „l/i” nu este prezentă în adjectivele neologice, terminate cu sufixele „-al”, „-bil”, „-el”; „banal, banali, banală, banale”, „maleabil, maleabili, maleabilă, maleabile”, „fidel, fideli, fidelă, fidele”

4) Sufixe „-ean/-eană” și „-esc/-ească” se păstrează și după consoanele „ș” și „j”(spre deosebire de alternața din rădăcina cuvântului „a/e”deșert/ deșată): „osășesc, ostășeacă”, „vitejesc, vitejească”, „clujean, clujeană”, „doljean, doljeană”, „gorjean, gorjeană”, „hușean, hușeană”, „ieșean, ieșeană”, „lugojean, lugojeană”, „mureșean, mureșeană”, „oșean, oșeană”, „sălăjean, sălăjeană”, „băimărean, băimăreană” etc. (Mihu, Miuța 2009: 28-28)

1.3. PRONUMELE

Pronumele personal

Pronumele personale eu, ea, el, ei, ele se pronunță cu preiotare (cu i inițial): [ieu], [ia], [iel], [iei], [iele], nu cu e cum de foarte multe ori auzim în viața de zi cu zi ori în mass-media.

Pronumele însul se scrie numai legat prin cratimă: într-înșii, dintr-însa, printr-însul. În aceste combinații, pronumele însul nu se scrie niciodată cu â, ci doar cu î.

Pronumele de politețe

Conform normelor stabilite de DOOM 2 locuțiunile pronominale de politețe se scriu numai cu majusculă: Domnia Sa, Domnia Ei, Domnia Voastră, Excelența Voastră, Sfințenia sa. Această regulă este încălcată frecvent, mai ales în limbajul jurnalistic scris din cauză de necunoaștere.

Pronumele de politețe pot fi abreviate în scris, în următoarele moduri: dumneavoastă: dv. – dvs. – d-voastră; dumneata/ dumitale: d-ta, d-tale.

Forma populară și familiară matele este utilizată la genitv-dativ, nerecomandavil cu marca plonastică lui: „casa lu(i) matale”.

Folisirea formelor de politețe potrivite într-o anumită situație de exemplu, adresarea cu „tu”, „dumneata” sau „dumneavoastră” – nu ține de structura limbii, ci de codul social. În general, este importantă corelarea mărcilor de politețe (pronume, folosirea pluralului, formule de adresare sau de salut. Nu este recomandată, de exemplu, asocierea pronumelui de politețe cu o formă colocvială de salut, la începutul unui e-mail. („Bună! Vă mulțumesc pentru răspunsul dvs.”) sau cu o interjecție colocvială („Haideți să-mi spuneți dumneavoastră…”). (GBLR 2010: 111).

Pronumele reflexiv

Referitor la pronumele reflexiv, Gramatica de bază a Academiei Române, 2010, aduce la cunoștiință următoarele precizări. O primă remarcă este că trebuie să acordăm atenție scrierii (folosirii cratimei) în situația înlănțuirii mai multor forme clitice pronominale (personale sau reflexive) conjucte, de tipul: scriidu-și-o, regăsindu-și-l, amintindu-și-l, uite-ți-o, uite-mi-o etc.

De asemenea este greșită utilizarea formelor: „ni”, „vi”, în loc de „ne”, „v(ă”), în contexte reflexive, de tipul „ni-am adus aminte”, „vi-ați adus aminte” etc. Formele „ni” și „vi” se folosesc corect în contexte de tipul „ni-l amintim”, „vi-l aducem”, în concurență cu forma clitică pentru cazul acuzativ.

Se mai aduce la cunoștiință că este pleonastică asocierea pronumelui personal sau reflexiv cu un adjectiv pronominal posesiv: „Ți-a mâncat prăjitura ta.” „Și-a călcat cămașa sa nouă”, excepție de la această regulă fiind structurile care s-au fixat în limbă, de tipul: „Își vede de treaba sa.”, „Își vede de viața sa.” (GBLR 2010: 115).

Pronumele (adjectivul pronominal) de întărire

La ora actuală pronumele de întărire este utilizat, în limba literară, doar ca adjectiv pronominal; el însoțește un substantiv sau un substitut al acestuia cu scopul de a preciza obiectul determinat. Pronumele de întărire sunt formate din vechile pronume personale îns(u), însă, cărora li s-au alipit formele de dativ ale pronumelor personale ori reflexive neaccentuate: „mi”, „ți”, „și”, „ne”, „vă”, „și, „le”. Pronumele (adjectivul pronominal) de întărire se acordă în persoană, gen, număr și caz cu substantivele sau pronumele pe care le determină.

Forme ale pronumelui de întărire:

Pronumele de întarire are douăsprezece forme în funcție de persoană, gen și număr: însumi, insămi, însuți, însăți, însuși, înăși, înșine, însene, înșivă, însevă, înșiși, înseși (sau însele) (GLR 1966: 154).

Potrivit GLR, în vorbirea neîngrijită, paradigma complexă a adjectivului însuși, cu forme diferite și cu flexiune internă, este înlocuită de o formă unică, invariabilă (mai ales însăși sau însuși). Întrucât această greșeală este deseori corectată la școală și de cei din jur, vorbitorii actuali tind să evite utilizarea adejectivului pronominal de întărire, înlocuindu-l cu maca focalizatoare chiar. (GBLR 2010: 121).

În propoziția „Mihai însăși a scris tema la limba română.” însăși este utilizat greșit de către vorbitor, deoarece însăși este foma de persoana a III-a, genul feminin. Forma corectă este: „Mihai însuși a scris tema la limba română.”

Așadar, pronumele (adjectivul pronominal) de întărire ne poate crea diferite capcana ceea ce duce la utilizarea acestuia cu formele sale nepotrivite. Pentru a nu greși trebuie să ținem cont că acest adjectiv are gen și persoană. Utilizarea formelor de masculin pentru feminin și invers din cauza necunoașterii și neatenției ne-ar face să părem ridicoli în fața speciaștilor și a celor care cunosc reguluile și normele literare ale limbii române.

Pronumele (adjectivul pronominal) posesiv

În structurile cu adjectiv posesiv clitic de persoana a III-a poate apărea, pleonastic, un adjectiv pronominal sau substantival (mă-sa lui, tac-su băiatului). Adjectivul pronominal posesiv apare, de asemenea, în structuri cu dativ posesiv (cu posesor dublu marcat): „Mi-am luat cărțile mele.” Aceste structuri nu sunt recomandate.

În ceea ce privește scrierea acestor tipuri de pronume (adjective pronominale), trebuie să aducem la cunoștiință următoarele reguli:

a) Formele de genul masculin (persoanele I și a II-a plural) se scriu întodeauna cu un singur i final (noștri, voștri), nu cu doi i (noștrii, voștrii). În lucrarea Greșeala atotputernică, exegetul Victor Iancu afirmă următoarele:

„Din cauza prezenței grupului consonantic muta cum liquida în finalul rădăcinii, pronumele și adjectivele pronominale posesive de persoana I și a II-a plural, masculin, sunt scrise de către mulți cu doi i: ai noștri, ai voștri (băieții noștrii)/ (băieții) voștrii. […] greșeala aceasta se repetă și la substantivele care au la finalul rădăcinii marcat de grupul muta cum liquida, scriindu-se cu doi i formele nearticulate ale substantivelor de tipul codrii, cuscrii, în contextul „trec prin codrii și nu mă rătăcesc”, „ai niște cuscrii foarte prevenitori”. Spre deosebire însă de substantivele și adjectivele cu radicalul în muta cum liquida, unde, în funcție de context scriem (corect) atât cu un i (plural neaticulat), cât și cu doi (plural articulat), pronumele și adjectivele pronominale posesive de persoana I și a II-a, masculin, nu se scriu niciodată cu doi i. Deci numai ai noștri/ ai voștri, respectiv (părinții) noștri/ (părinții) voștri.” (Iancu: 2008: 56)

Posesivele clitice se leagă grafic obligatoriu prin cratimă de suportul lor (mă-ta, frate-su, soră-ta, mă-sa, bunică-ta). Scrierea fără cratimă ori alipirea lor de substantiv sunt greșite ( ex: frate su, fratesu; soră ta, sorăta; mă sa, măsa; bunică ta, bunicăta).

Formele cu posesiv clitic de genitiv-dativ soră-tii, noră-mii, mă-sii se scriu cu doi i. (GBLR 2010: 126)

Pronumele (adjectivul pronominal) demonstrativ

Cele mai frecvente erori privind pronumele (adjectivul pronominal demonstrativ) sunt următoarele:

a) Confuzii de pronunțare și de grafie (explicabile prin pronunțarea asemănătoare sau indetică): celălalnt, cealantă (corect: celălalt, cealalată), aceeași copii (corect aceiași copii), opinia mea este aceiași (corect: opinia mea este aceeași);

b) Construcții anacolutice: „Celor care/ celora care le-a căzut în mână… unul din numerele trecute ale ziarului „Vremea” cunosc faptul că…” (Corect: „Cei cărora/aceia cărora le-a căzut în mână… unul dintre numerele trecute ale ziarului „Vremea” cunosc faptul că…”);

c) Dezacorduri în caz: „băiatului ăsta/ acesta” (corect: „băiatului ăstuia/ acestuia”), „fetei asta/ aceasta” (corect: „fetei ăsteia/ acesteia”), „fetelor astea” (corect: „fetelor ăstora”). (GBLR 2010: 124)

d) „Scrierea pronumelor demonstative de identitate cu i final (particula „-și” din componența pronumelui/ adjectivului pronominal este invariabilă): „același băiat”, „aceiași băieți”, „aceiași fată” etc. ” (Mihuț, Miuța: 2009: 32).

Pronumele (adjectivele pronominale) interogative și relative

Pronumele „cine” cu funcția sintactică de subiect se întâlnește doar cu verbul la persoana a III-a singular, chiar dacă acesta substituie forme de plural ori alte persoane. Când îndeplinește funcția sintactică de nume predicativ poate apărea lângă in verb la plural, persoana a III-a. Cu funcția sintactică de subiect: „Cine a mâncat prăjitura?” „Ei/ ele” (nu este corectă forma: „Cine au mâncat prăjitura?”. Este corectă forma: „Știu cine sunt vinovații.” „Ei” (pronume cu funcție sintactică de nume predicativ).

Pronumele invariabil „ce” cu funcția sintactică de subiect se construiește numai cu singularul. „Ce se vede?” „Niște nori fioroși.”. Când are valoare morfologică de adjectiv pronominal „ce” poate să însoțească substantive la numărul plural „Ce nebunii sunt sunt și acelea?”, „N-am aflat ce probleme au avut copii tăi săptămâna trecută.”

Pronumele relativ „care” când este folosit în cazul genitiv (situat între două substantive) face așa-numitul acord „încrucișat” în gen și număr: obligatoriu articolul posesiv se acordă cu substativul din propoziția subordonată atributivă (adică ultimul), iar pronumele se acordă cu subtantivul din regentă: munți ale căror minereuri („ale” se acordă în gen și număr cu „zăcăminte”, iar „cărora” se acordă cu „munții”); „femeia ai cărei copii” , „munca ale cărei rezultate” etc.

Când pronumele relativ care îndeplinește funcția sintactică de complemet direct, este însoțit obligatoriu de prepoziția simplă „pe” : „Băieți pe care i-am îngrijit” nu „Băieți care i-am îngrijit”; „Oameni pe care i-am respectat.”, nu „Oameni care i-am respectat.” „Fetelor pe care le-am văzut” nu „Fetelor care le-am văzut.” (Mihuț, Miuța:2009:32)

Pronumele (adjectivul pronominal) nehotărât

La pronumele (adjectivele pronominale) nehotărâte compuse regula generală este că acestea se scriu într-un singur cuvânt, fără a se utiliza cratima. („oricare”, „oricât”, „vreunul”, „careva”, „cineva”, „oricine”, „orice”, „vreuna”, „orșicare”, „niscava”, „oareșicare”, „orșicare”, „ceva” etc.) (nu: „ori care”, „ori cât”, „vre unul”, „care va”, „cine va”, „ori cine”, „ori ce”, „vre una” etc).

Pronumele negativ și grafierea acestuia

O problemă relativ nouă sesizată în DOOM 2 este scrierea pronumelui (adjectivului pronominal) negativ compus din adverbul „nici” și adjectivul pronominal nehotărât „unul”, „una” etc. Actualmente se grafiază „niciunul”, „niciuna”, „niciunii”, „niciunele”, „niciun”, „nicio” sau formele de genitiv-dativ „niciunuia”, „niciunora”. O obiecție de principiu împotriva acestei noi norme nu se poate formula. Chiar și în alte limbi romanice moderne pronumele și adejectivul pronominal nehotărât apare scris într-un singur cuvânt: it. „nessuno”, „nessuna”, sp. „ninguno”, „ninguna”. (Iancu 2008: 60-61)

Singura dificultate apare în limba noastră, atunci când respectivul compus este pronume negativ ori numeral cardinal precedat de adverbul „nici”. În ultimul caz suntem nevoiți să scriem în două cuvinte: „La locul incidentului nu erau nici doi, nici trei, nici un martor să ofere date anchetatorilor.” Profesorul Victor Iancu în lucrarea Greșeala atotputernică afirmă că „Din acest motiv, poate că nu era necesar să trecem la scrierea nici a pronumelui într-un cuvânt unic.” (Iancu 2008: 61).

NUMERALUL

Numeralul cardinal propriu-zis

Numeralul cardinal unu se scrie fără -l final (scrierea cu -l este hipercorectă), spre deosebire de pronumele nehotărât: „N-au fost aleși doi reprezentanți, ci numai unu.; Doi băieți au scris tema, unu a dictat. (numerale); „Unul s-a calificat la olimpiadă, celălalt a rămas acasă.” (pronume nehotărât)

Numeralul cardinal „12” și cel ordinal și cel ordinal corespunzător trebuie utilizate la forma de feminin atunci când se referă la substantive: ora douăsprăzece, douăsprăzece mii de lei. Conform DOOM 2010 se acceptă utilizarea formelor de masculin în indicarea datei: doi/ doisprezece/ douăzeci și doi mai.

„Norma a acceptat formele paisprezece, șaisprezece, șaizeci (în loc de patrusprezece, șasesprezece, șasezeci, care nu mai sunt admise, fiind pedante) și pronunțările în tempo rapid [činsprezece] și [činzeci] pentru numeralele compuse cu cinci, precum și în numeralele ordinale corespunzătoare. Numeralele „17” și „18” se pronunță (și se scriu în litere) în conformitate cu numeralele simple de la care sunt compuse, fără (altă) vocală de sprijin (i, â, u) în interior: șaptesprezece, optsprezece.” (DOOM 2010: XCII).

Nu sunt admise de normă forme ca unșpe, unsprece, șaispce; unșpce; douășunu; pașopt (deși este acceptat derivatul pașoptist); douăjde mii; o mie și unu; două mii (milioane etc.) și o sută.

Pentru indicarea primei zile a fiecărei luni trebuie folosit numeralul ordinal și nu cel cardinal: Întâi Decembrie, Întâi Mai, nu Unu Decembrie, Unu Mai.

Aproximația în interiorul unor limite numerice se redă fie prin construcții cu prepoziții (S-au prezentat între douăzeci și treizeci de persoane. Temperaturile minime se vor situa între 2 și 4 grade, Deschis între 10 și 18/de la 10 la 18, Am concediu de la 1 (până) la 31 august), fie, în scris, prin alăturarea numeralelor, despărțite prin linie de pauză (S-au prezentat douăzeci-treizeci de persoane, Temperaturile minime vor fi de 2-4 grade, Deschis 10-18, Concediu 1-31 august), dar nu prin combinarea celor două procedee (nu: Deschis între 10-18).

În texte, numeralele se scriu rar „în litere” (cu excepția unor documente comercial-administrative, de exemplu în formulare, pentru securizarea sumelor de bani înscrise) și mai frecvent cu cifre, cu excepția numeralelor sub zece, care se scriu în general în text în cuvinte (Alfabetul limbii române are 31 de litere, dintre care nouă sunt litere-vocale).

Exprimările la sută și procent(e) fiind echivalente, nu trebuie folosite împreună: 2%/doi la sută/două procente (nu două procente la sută).

Valoarea de genitiv se exprimă cu ajutorul prepoziției a, iar cea de dativ – cu prepoziția la, ambele + acuzativul (votul a doi senatori; a dat note la doi elevi).” (DOOM 2010: XCII-XCIII).

Numeralele de la „douăzeci” în sus au valoare substantivală și cand sunt urmate de un substantiv, iar substantivul respectiv este legat de numeral prin prepoziția de, cu functie sintactica de atribut prepozițional: „Maria a cumpărat douăzeci și trei de caiete.” Este greșit să spunem „Maria a cumpărat douăzeci și trei caiete.”

Numeralele nu au forme cauzale, exceptânt un(u), zece, sută, mie, milion, miliard:

Pentru cazurile genitiv și dativ apar construcții analitice cu acuzativul. Pentru cazul genintiv apare prepoziția simplă „a” (aceasta nu trebuie să fie confundată cu articolul posesiv-genitival): „mamă a patru fete”, „tată a cinci băieți”, „niște exponenți a treizeci de formațiuni”. Pentru cazul dativ se utilizează prepoziția „la”: „Cornurile s-au distribuit la șase elevi.” De remarcat este că în anumite contexte, după prepoziții care cer cazul dativ, se adimite construcția cu prepoziția „a”: „datorită a doi amici”.

Numeralul ordinal

Conform Gramaticii de bază a limbii române numeralele ordinale cu valoare pronominală și cele cu valoare adjectivală antepuse substantivului regent se scriu cu litere, dar cele postpuse regentului se pot scrie atât cu litere (categoria a doua), cât și utilizând cifrele romane (categoria a II-a).

În limba română contemporană, numeralul ordinal postpus substantivului regent, care se apropie, în unele construcții de semnificația „valoare numerică”, este relativ frecvent întâlnit numeralul cardinal cu valoare substantivală, cu aceeși semnificație: secolul 12 (în loc de secolul al XII-lea), etajul/rândul 4 (în loc de rândul sau etajul al IV-lea) etc.

Numeralele ordinale care au ca bază de derivare numeralele cardinale „zece” și „o sută” se scriu și se pronunță corect al zecelea și al o sutălea (nu al zecilea și al o sutelea), după cum cele formate de la douăzeci și două sute au forma corectă al douăzecilea (dar a douăzecea) și nu al două sutelea (dar a două suta). Este corect, al o mielea (format de la o mie), dar al două miilea (format din două mii); forma feminină corectă este a două mia (nu miia).

Numeralele ordinale „al o sutălea”, „a o suta” și „al o mielea”, „a o mia” se utilizează, în limba vorbită, și cu formele prescurtate „al sutălea”, „a suta” și „al mielea”, „a mia”, tolerate de normă. Și în cazul numeralului ordinal masculin corespunzător lui „un milion” sunt acceptate ambele forme: „al un milionulea”/ „al milionulea”; însă al feminin este corectă doar forma contrasă „a miliona” (nu și „a una miliona”). Structurile cu numerale ordinale feminine care au ca regent un substativ articulat, circulă în limba vorbită, cu norme contrasem de tipul „clasa doua”; forma corectă, în grafiere fiind însă „clasa a doua”. (GLR 1966: 210)

Numeralul fracționar

Exprimări de tipul „un procent de trei la sută”, „cincizeci de procente la sută” sunt incorecte (pleonasme)”.

De foarte multe ori acordul în gen și număr pune mari probleme.

a) Când numeralele ce îndeplinesc funcție sintactică de subiect, acordul cu predicatul se face gramatical, sau prin atracție (acord formal: făcut direct cu numeralele; acord prin atracție / după înțeles: cu atributul lor): „o treime din voturi a fost anulată” și „o treime din voturi au fost anulate” „cincizeci de procente din recoltă au fost compromise” și „patruzeci de procente din recoltă a fost compromisă”.

– subiectul „jumătate” + atribut (substantiv la plural) exprimat sau subînțeles , se comportă diferit;

– „jumătate” (singur): acord după înțeles la plural: „jumătate (dintre băieți) au lipsit;

– „o jumătate” (deci cu numeralul „o”) admite ambele acorduri: E corect să zicem „Jumătate dintre ei a venit.”/ „Jumătate dintre ei au venit.”

Când este utilizată valoarea substantivală a numeralului acordul formal este singurul corect: „Două pătrimi dintre întrebări sunt dificile, cealaltă pătrime este de dinsctat.” (nu „sunt”) . „O jumătate dintr ei a/ au votat pentru, cealaltă jumătate s-a abținut.” (nu: „s-au abținut”).

Similar cu acordul numeralelor fracționare „jumătate”, „sfert”, „doime”, se face/ este recomandat acordul predicatului la plural (după înțeles) cu un singur subiect la singular, exprimat prin unele substantive care indică partea dintr-un întreg („majoritate”, „parte” „rest”) și prin câteva substantive colective „mulțime” „grămadă”, „serie”, „seamă”). Substantivele „majoritate” „parte” „rest” în construcții ca: subiect + atribut substantival/ pronominal/ prepozițional sau atribut substantival/ pronominal/ genitival ( cu subiect la plural ) au sensul de „mulți”, „multe”, „câțiva”, „câteva”, „unii”, „unele” (deci substantivele „majoritate”, „rest”, „parte” tind spre nonsubstantive, se desubstantivizează):

exemple: corect: „În încăpere erau femei și bărbați; majoritatea erau triști.”/ greșit: „În încăpere erau femei și bărbați; majoritatea era tristă.” corect: „O parte dintre ei erau educați. Restul erau needucați.” greșit: „O parte dintre ei era educată. Restul era needucat.”; corect: „O parte a excursioniștilor erau adormiți. Restul drumeților făceau sport./ Restul au rămas în cabană.” greșit: „O parte a excursioniștilor a rămas adormită. Restul drumeților făcea sport. Restul a rămas în cabană.”

Trebuie să aducem precizarea că se face acordul formal, cu verbul la singular când „majoritate” apare în antinomie cu „minoritate” și/sau când „majoritate” e urmat de un substantiv colectiv la singular: „Majoritatea s-a impus în fașa minorității.” „Majoritatea tineretului, studențimii, bisericii e animată de idei revoluționare.”

În construcții ca: „O mulțime de sportivi au defilat veseli la deschiderea olimpiadei”, „O mulțime de neajunsuri s-au abătut asupra lor.”, „O grămadă de elevi au adunat cutiile din râu,” „O seamă de semnificații am putut desprinde din textul dat la examen.”, „O groază de boabe au căzut din sacii rupți.”, „O serie de necazuri îmi făceau capul calendar.” „O sumedenie de griji au pus stăpânire pe viața noastră.” se recomandă acordul verbului la plural.

Trebuie să aducem la cunoștiință că este recomnadat acordul formal, cu verbul la singular, atunci când aceste substantive colective au indiciile valorii substantivale: atribute adjectivale, opozițiile „o”/ „două”, „una”/„alta”, „aceasta”/ „cealaltă” sau când contextul lingvistic nu acceptă acordul la plural. exemple: „O grămadă de mere s-a stricat, celelate grămezi sunt încă bune de mâncat.”/ „Prima serie de utilaje a fost bună, al doilea nu a corespuns.”

Există o serie de substantive care nu sunt atestate cu valoare nonsubstativală, deci nu acceptă decât acordul formal (subiect + predicat la singular): „echipă”, „grupă”, „batalion”, „companie”, „stol”, „turmă”, „cireadă”, „herghelie”, „haită”.

exemple: corect: „Echipa de doctori a operat un pacinet în stare critică.” greșit: „Echipa de doctori au operat un pacinet în stare critică.” corect: „Turma de oi paște liniștită la marginea satului.” greșit: „Turma de mioare pasc liniștite.” (Mihuț, Miuța 2009: 34-35).

VERBUL

Hotărârea Academiei Române din 17 februarie 1993 privind revenirea la „â” în scrierea limbii române are consecințe și în grafierea unor verbe precum:

1. a) verbele de conjugarea a IV-a terminate la infinitiv în „î” („a coborî”, „a hotărî”, „a izvorî”, „a ocărî”, pârî”) se scriu: la sfârșit cu -î, și anume la infinitiv prezent (și la modurile și timpurile compuse cu acesta – viitor I și condițional-optativ, timpul prezent), la indicativ perfectul simplu persoana a III-a singular (el, ea coborî, le hotărî, ) și la imperativ negativ persoana a II-a singular (nu coborî);

b) în interior cu â: indicativ prezent persoanele I și a II-a plural („coborâm”, „coborâți”, „hotărâm”, „hotărâți”, „ocărâm”, „ocărâți”, „pârâm”, „pârâți”), perfect simplu persoanele I și a II-a singular și toate persoanele la plural („coborâi”, „hotărâi”, „ocărâi”, „pârâi”, etc.), mai-mult-ca-perfect toate persoanele („coborâsem”, „hotărâsem”, „ocărâsem”, „pârăsem” etc.), conjunctiv prezent persoanele I și a II-a plural („să coborâm”, „să coborâți”, „să hotărâm”, „să hotărâți”, „să ocărâm”, „să ocărâți”, „să pârâm”, „să pârâți”), imperativ persoana a II-a plural („coborâți”), gerunziu („coborând”, „hotărând”, „ocărând”, „pârând”) participiu și supin („coborât”, „hotărât”, „ocărât”, „omorât” „pârât”), (și modurile și timpurile compuse cu acestea – prezumtiv prezent, respectiv infinitiv perfect, perfect compus, viitor anterior, conjunctiv, condițional-optativ și prezumtiv perfect);

c) gerunziul verbelor de conjugările I, a II-a și a III-a formate cu sufixul „-ând” se scrie cu „â”: „cântând”, „având”, „arzând”, „tăcând”, „făcând”, „mergând”, „pierzând”, „vibrând”, „rămânând”, „aflând”, „cântând”, „urmând”, „plângând”, „urlând”, etc.

d) la verbele care încep cu „î-” („a încăpea”, „a începe”, „a învinge”, „încinge”, „încercui”, „a înconjura”), acesta se păstrează și în interiorul cuvântului, la modurile la care forma negativă se realizează cu prefixul „ne-” (și adverbele „mai”, „prea”): „neîncepând”, „nemaiîncepând”, „neînceput”, „neînvingând”, „nemaiînvingând”, „neînvins”)

2. Cealaltă prevedere a Hotărârii Academiei Române din anul 1993 privește modificarea scrierii formelor de indicativ prezent persoanele I singular și plural și a II-a plural ale verbului a fi, revenindu-se la scrierea lor anterioară, cu u: sunt, suntem, sunteți (pronunțate [suntem], [sunteți], și nu [sîntem], [sînteți]).

3.Formele fără „-ră-” la indicativ mai-mult-ca-perfect plural sunt învechite/populare.

4. Imperativul negativ se formează de la infinitiv, de aceea la verbe ca „a duce”, „a face”, „a fi”, „a zice” diferă de cel pozitiv: „du”/„nu duce”, „fă”/„nu face”, „fii”/„nu fi”, „zi”/„nu zice” etc.

Conjugările :

a) Conjugarea I

Verbe de conjugarea I precum „a agrea”, „a crea”, „a procrea”, „a recrea”, „a suplea”(„a suplini”) păstrează vocala „e” din rădăcină înaintea sufixului de prezent: „agreez”, „agreezi”, „agreează”, „creez”, „creezi”, „creează”, „procreez”, „procreezi”, „procreează”, „recreez”, „recreezi”, „recreează”, „supleez”, „supleezi”, „supleează” .

De asemenea, verbul „a continua” are conform normei actuale, la indicativ și conjunctiv prezent, persoana I, numărul singular, forma „(eu) (să) continui” („nu continuu”).

Verbul „a da” are imperfectul „dădea”, însă verbul „a reda”( „a descrie”) are imperfectul – „reda”. Verbul a decerna trebuie conjugat cu „-ez” (eu) (să) decernez (nu eu să decern)

b) Conjugarea a II-a

Verbul „a avea” are la conjunctiv prezent, persoana a III-a singular și plural, forma „(să) aibă” (nu „să aibe”, „să aivă”).

Sunt de conjugarea a II-a, cu infinitivul (și toate formele compuse cu el) în „-ea” (și nu de conjugarea a III-a, cu infinitivul în -e), verbe ca „a cădea”; „a părea” precum și derivatele lui; „a plăcea”; „a prevedea”

Verbele „a cădea”; „a părea”, „a plăcea”, „a prevedea”, „a scădea”, „a tăcea” au la indicativ și conjunctiv prezent, persoanele I și a II-a plural, accentul pe desinență: „(să) cădem”, „(să) cădeți”, (nu (să) cadeți)”, „să părem”, „să păreți”, „să prevedem”, „să prevedeți”, „să tăcem”, „să tăceți” etc.

c) Conjugarea a III-a

Verbe de conjugarea a III-a „a bate”, „a duce”, „a face”, „a merge” au la indicativul și conjunctivul prezent, persoanele I și a II-a plural, accentul pe temă: „(să) batem”, „(să) bateți” „(nu (să) bătem)”, „să ducem”, „să duceți”, „să facem”, „să faceți”, „să mergem”, „să mergeți”;

Verbul „a scrie” păstrează vocala „e” la indicativ și conjunctiv prezent, persoanele I și a II-a plural, și la imperativ, persoana a II-a plural: „(să) scriem”, „(să) scrieți”; „scrieți” „(nu: scrim, scriți)”.

d) Conjugarea a IV-a

Se scriu la infinitiv prezent (și formele compuse cu acesta), precum și la perfectul simplu, persoana a III-a singular, cu un singur -i: „a veni”, „(el) veni”, dar la persoana I a aceluiași timp – cu „-ii”: „(eu) venii”.

Verbul a absolvi, inclusiv pentru sensul „a termina un an/o formă de învățământ”, trebuie conjugat fără „-esc”: „(eu) (să) absolv”, „(nu (eu) (să) absolvesc)”.

Verbul a mirosi are la indicativ prezent, persoana a III-a plural, forma (ei) miros („nu (ei) miroase”).

De asemenea, verbul „a trebui” are la indicativ prezent, persoana a III-a, forma „trebuie”, dar la conjunctiv prezent „(să) trebuiască”. Sunt considerate la fel de corecte formele verbelor „a voi” („voiesc”, „voiam”, „voisem”) și „a vrea” („vreau”, „vream”, „vrusesem”), nu însă și cele rezultate prin contaminarea lor (imperfect „vroiam” etc.) (DOOM: 2010 XCVI-XCVIII).

O serie de verbe au infinitivul în „-ii” bisilabic: „a înmii”, „a prii”, „a pustii”, „a sfii”. La infinitiv viitor aceste verbe vor avea următoarele forme: „îmi va prii”, „eu voi înmii”, „se vor sfii”; la conunctiv prezent: „aș înmii”, „aș pustii”, „ți-ar prii”, „v-ați sfii”; la imperativ negativ, persoana a II-a singular: „nu te sfii!”, „nu pustii”; la indicativ, timpul perfect simplu, persoana I: „eu mă sfiii”, „eu pustiii”, persoana a III-a singular: „el pustii”, „se pustii”. (Miuț, Miuța: 2009: 48).

Dificultăți ale unor verbe

1) Verbul „a vrea” este supus unei duble contaminări formale:

a) Cu paradaigma unui verb sinonim „a voi” așa cum se poate observa în prezentarea paralelă de mai jos:

a vrea: „vreau”, „vrei”, „vrea”, „vrem”, „vreți”, „vreau”.

a voi: „voiesc”, „voiești”, „voiește”, „voim”, „voiți”, „voiesc”

a vroi: „vroiesc”, „vroiești”, „vroiește”, „vroim”, „vroiți”, „vroiesc” (formă hibridă).

„Limba literară a respins paradigma hibridă a vroi, cu excepția formelor de imperfect, care prin marea lor frecvență, au primit statut de variante tolerate. Prin urmare, „vroiam”, „vroiai”, „vroia”, „vroiam”, „vroiați”, „vroiau” pot să apară în variație liberă cu „vream”, „vreai”, „vrea”, „vream”, „vreați”, „vreau” sau „voiam”, „voiai”, „voia”, „voiam”, „voiați”, „voiau”. ”(Gruiță: 44).

b) Cu paradigma auxiliarului morfologic pentru timpul viitor:

Aici este vorba doar de forma de persoana a III-a plural (modul indicativ, timpul prezent), dar operațiunea limbii literare este mai tranșantă: a adoptat paradigma nouă, combinată, cea cu „vor”.

G. Gruiță afirmă că „între a vrea și a voi, s-a stabilit un fel de complementaritate în distibuție” (Gruiță 2008: 44). La unele timpuri/ moduri este preferat verbul „a vrea”. De exemplu, la indicativ prezent, „eu vreau”, „tu vrei”, „el vrea”, „noi vrem”, „voi vreți”, „ei vreau” domină distribuțional în raport cu „eu voiesc”, „tu voiești”. La modul indicativ, timpul imperfect „a voi” are întâietate: „voiam”, „voiai”, „voia”, „voiau”, „voiați”, „voiau”. La modul imperativ se folosește doar verbul „a voi” („voiește tu!”, „voiți voi”). Uneori, în interiorul aceluiași timp, apar diferențe de utilizare, de la o persoană la alta. De exemplu perfectul simplu: „vrui”, „vruși” sunt prioritare; vru/voi – egale; „voirăm”, „voirăți”, „voiră” – prioritare). S-ar putea alcătui o paradigmă mixtă, care să arate în felul următor: „vrui”, „vruși”, „vru”/„voi”, „voirăm”, „voirăți”, „voiră”. Este posibil ca această alternanță funcțională a favorizat treptat contaminarea formală și apariția variantelor hibride.

Noile reglementări scot în afara uzului literar varianta hibridă „a vroi”. Această preciazare este valabilă și pentru imperfect, ceea ce înseamnă că formele „vroiam”, „vroiai”, „vroia”, „vroiam”, „vroiați”, „vroiau” trebuie evitate în exprimarea îngrijită. (Gruiță 2008:44,45)

2) „Ei o să meargă” sau „Ei or să meargă”?

Evident că varianta corectă este prima: „Ei o să meargă.” Vorbitorii, de cele mai multe ori, utilizează forma greșită „Ei or să meargă”, acești oameni fiind preocupați de corectitudinea exprimării lor, dar care au o cunoaștere limitată a normelor gramaticale. Această incertitudine, combinată cu frecvența de a nu greși, duce uneori la excese. În acest exemplu, probabil, din frica unui dezacord, a fost operată o diferențiere singular/ plural (El o să meargă. Ei or să meargă), inexistentă în paradigmă. Remarcăm că acest tip de viitor are următoarea structură: auxiliarul o + conjunctivul prezent al verbului de conjugat: „o să merg”, „o să mergi”, „o să meargă”, „o să mergem”, „o să mergeți” „o să meargă”.

„În legătură cu diferitele modalități de exprimare a viitorului în limba română, se constată o percepție ușor deformată a statutului lor în raport cu limba literară. Se pare că școala nu este străină de această optică. Utilizând frecvent sintagma „viitorul popular” pentru formele compuse cu conjunctivul („o să merg”, „am să merg”), a creat falsa impresie că „viitorul literar” este reprezentat numai de cel constituit cu auxiliarul „a vrea” și infinitivul verbului de conjugat („voi merge”, „vei merge”). De aici și un abuz al elevilor în utilizarea ultimei variante, ori de câte ori se consideră că se impune o exprimare literară, corectă. Mulți păstrează această obișnuință și mai târziu, imprimând o notă de livresc și artificial comunicării lor.”(Gruiță 2008:45, 46)

3) Câteva verbe de conjugarea a III-a și a IV-a se scriu cu doi „-ii” la persoana a II-a singular (afirmativ și negativ), la modul indicativ și la conjunctiv, timpul prezent: „a scrie”, „a descrie”, „a înscrie”, „a prescrie”, „a proscrie”, „a rescrie”, „a subscrie”, „a transcrie”, „a ști”, „a ține”, „a deține”, „a reține”, a susține”, „a veni”, „a deveni”, „a reveni”. La acestea se adaugă verbul neregulat „a fi” (numai la modul conjunctiv prezent). (Mihuț, Miuța:2009:48)

a scrie: „tu scrii”, „tu nu scrii”, „tu să scrii”, „tu să nu scrii”;

a veni: „tu vii”, „tu nu vii”, „tu să vii”, „tu să nu vii”;

a ști: „tu știi”, „tu nu știi”, „tu să știi”, „tu să nu știi”.

a fi: „tu să fii”, „tu să nu fii”

4) Verbele de conjugarea I, cu infinitivul în „-ia” bisilabic și cu infintivul în „-chia”, „ghia” au gerunziul în „-iind”; „a apropia” („apropiind”), „a apropria” („apropriind”), „ a copia” („copiind”), „a plia” („pliind”), „trunchia” („trunchiind”), „a înjunghia” („înjunghiind”), însă verbele terminate la infinitiv în „-chea”, „ghea” au gerunziul în „-ind”: „a îngenuchea” („îngenuchind”), „a veghea” („veghind”).

Unele verbe de conjugarea a III-a fac gerunziul în „-iind”: a scrie (scriind).

De asemenea, unele verbe de conjugarea a IV-a (între care toate cu infinitivul în „-ii”) fac gerunziul în „-iind” („știind”, „priind”, „înmiind”, „sfiind”, „pustiind”), precum și verbul neregulat „a fi” („fiind”). (ibidem)

5) Verbe conjugate cu sau fără pronume reflexive

Sunt frecvente variantele reflexive și nereflexive cu aceleași sensuri, însă norma admite puține situații cu ambele ipostaze admise: „a (se) interfera, a (se) mucegăi

Sunt nereflexive verbele „a exista”, „a merita”, „a renta”, „a paraliza”, „a răci” (a contacta o răceală), „a râde”, „a petrece” (a se distra), „a uita” (cu pronume în dativ). Sunt folosite greșite verbele în exemple ca: „Nu se există.”, „Se merită/ se rentează să vizităm aceast muzeu.”, „Mi-am petrecut bine la petrecerea ta.”, „M-am râs de tine.” etc. (ibidem)

Sunt reflexive: „a se cicatriza”, „a se coagula”, „a se descuraja”, „a se repercuta” etc. 6) Expresia „în ceea ce privește”, întâlnindu-se cu variantele „în ce privește” și „cât privește” este în frază o propoziție secundară de relație și are o structură fixă; adică verbul „privește” se acordă cu pronumele relative dinaintea sa, nu cu substantivul care urmează: (corect) „În ceea ce privește rezultatele, mărturisesc că nu am fost surprins.”, „Nu putem decide în ceea ce privește copiii care au uitat să-și pregătească tema.” (incorect) „În ceea ce privesc examenele, eu cred că voi reuși.”, „În ce privesc lucrările, nu mă pot pronunța.” (ibidem, 52)

7)Prezența/ omiterea auxiliarului în coordonare

Nu se adminte omiterea verbelor auxiliare din formele verbale compuse într-o înșiruire de verbe coordonate:

greșit: „Am mâncat și băut până ce m-am îmbolnăvit.” (indicativ, perfect compus), „Va citi, conspecta și scrie tot ceea ce intră pentru examen.”, „Eu voi începe să-mi redactez lucrarea de licență, după ce voi fi citit, conspectat și înțeles toate conceptele de morfologie.” (indicativ, viitor anterior) „Aș bea sau mânca orice ar fi pe masă.” (condițional-optativ, prezent), „L-am ajutat și îndemnat ori de câte ori a fost necesar.” (condițional-optativ, perfect), „S-a dus înainte de a fi explicat și prezentat proiectul.” (infinitiv, perfect)

corect: „Am mâncat și am băut până ce m-am îmbolnăvit.” (indicativ, perfect compus), „Va citi, voi conspecta și voi scrie tot ceea ce intră pentru examen.”, „Eu voi începe să-mi redactez lucrarea de licență, după ce voi fi citit, voi fi conspectat și voi fi înțeles toate conceptele de morfologie.” (indicativ, viitor anterior) „Aș bea sau aș mânca orice ar fi pe masă.” (condițional-optativ, prezent), „L-am ajutat și l-am îndemnat ori de câte ori a fost necesar.” (condițional-optativ, perfect), „S-a dus înainte de a fi explicat și de a fi prezentat proiectul.” (infinitiv, perfect) (ibidem: 53)

Conform GALR II, norma gramaticală impune, in anumite situații, acordul la singular al verbului-predicat cu subiectul multiplu, astfel:

a) Dacă elementele subiectului multiplu sunt la singular, coordonate negativ prin conjucția copulativă „nici”, acordul gramatical, la plural, este admins alături de acordul prin atracție, la singular, cu ultimul termen. „Nici Ana, Nici Mihaela n-au sosit/ n-a sosit la în clasă.” Însă, dacă ultimul termen este la plural, atunci acordul este obligatoriu să se facă la plural: „Nici Ana, nici colegele sale n-au reușit să ajungă la școală.”

b) „Dacă elementele subiectului multiplu, la singular, se exclud (disjuncție realizată prin conjuncțiile „ori”, „sau”), acordul se face la singular; dacă elementul selectat la plural, acordul se face obligatoriu la plural (Stan 2011: 142).

„Elena sau Mihaela va fi ajutată la temă.”

„Sau Mihaela, sau Ana va fi ajutată la temă.”

„Carla sau colegii săi sunt vinovați că au spart geamul de la bucătărie.”

„Carla sau colegele sale sunt vinovate că au spart geamul de la bucătărie.”

Elementele subiectului multiplu nu apar coordonalte adversativ; ca atare, atunci când apare o coordonare adversativă „se presupune o structură bipropozițională”, iar „acordul gramatical se face „cu subiectul simplu în propoziția cu predicatul exprimat” (GALR: 367)

„Nu colegul/ colegii, ci Carla a fost certată fiindcă a spart geamul de la bucătărie.”

„Nu colegul/ colegii (a fost certat/ au fost certați), ci Silvia a fost certată fiindcă a spart geamul de la bucătărie.”

c) Dacă subiectul multiplu este postpus, „este toletat acordul prin atracție cu primul termen al subiectului: „Mă doare capul, stomacul, nasul și ficatul.”, „Drag mi-e cântecul și jocul.” ”(GALR: 365).

d) Dacă „elementele subiectului simplu, la singular, sunt substantive (defective de plural sau nume abstracte) nearticulate, se adminte acordul la singular.”(GALR: 365)

„Ploaie și vânt a mai fost și până acum.”

„Carne și brânză se gătește în bucătărie.”

„Era și pânie, și slănină.”

e) Dacă „elementele subiectului multiplu se comportă ca un bloc semantic, cu un compus, predicatul se acordă la singular.” (GALR: 365)

„Aceste fapte s-au întâmplat de când e lumea și pământul.”

„Punctul și virgula desparte fraza.”

„Limba și literatura română aparține ariei curiculare „Limbă și comunicare.”

f) Dacă subiectul multiplu este format din elemente la singular, iar unul dintre acesta „este reliefat prin expresii: „mai ales”, „mai cu seamă”, „în special”, „mai întâi”, „în primul rând”, „îndeosebi” etc. i se acordă proiritate în acord acestui element.” (GALR: 366).

„Mihaela și mai ales Ionel este preferatul bunicii mele.”

g) Dacă predicatul este impersonal, rămâne cu formă de singular, indiferent de structura subiectului: „Este greu de înțeles și de suportat cât de vulgari por fi unii oamnei.”

h) „În cazul particular în care subiectul nu este exprimat, dar în enunț apare un adjectiv substantivizat, determinat de un pronume personal cu prepozție, acordul cu verbul-predicat este dicatat de persoana pronumelui.” (Stan 2010: 144).

„Deșteptul de mine am sperat că voi câștiga la loto premiul cel mare.”

„Deșteptul de tine ai crezut că tot ce ți-am spus e adevărat.”

„Drăguța de ea pentru ce oare se mai agită?”

„Bieții de voi cât ați suferit!”

ADVERBUL

Scrierea adverbelor

Conform DOOM 2010 adverbele compuse (dintre care unele sunt și adjective sau conjuncții) se scriu într-un cuvânt ori cu cratimă.

Se scriu într-un cuvânt adverbele sudate (unele devenite neanalizabile pentru vorbitori) compuse din:

a) adjectiv (calificativ sau pronominal) + substantiv: „altădată” („odinioară”), altfel („în alt mod, în caz contrar”), „astăzi”, „astfel”, „bunăoară”, „deseori”, „rareori”, „uneori”;

b) adverb (± prepoziție) + adverb (uneori provenit din participiu) sau numeral: „bineînțeles” („desigur”); „câteodată” („uneori”), „nicicând”, („niciodată”), „nici(de)cum” („deloc”), „niciodată” („în niciun moment”), „numai” („doar”), „numaidecât” („imediat”), „totodată” („în același timp”), „totuna” („la fel”);

c) adverb + conjuncție: „așadar”;

d) adverb + elementul final -va: „cândva”, „undeva”, „cumva”

e) adverb + elementul final -și: „câtuși”, „iarăși”, „totuși”;

f) adverb (și adjectiv) provenit din participiu la forma negativă compus cu adverbul mai intercalat între ne- și participiu: „nemaipomenit”, „nemaicunoscut”; „nemaipomenit”, „nemaiîntâlnit”, „nemaivăzut”;

g) articol/numeral + substantiv: „odată” („cândva, imediat, în sfârșit”);

h) conjuncție + pronume: „dar(ă)mite”;

i) elementul inițial „fie(și)-”, „oare(și)-”, „ori(și)-” + adverb: „fiecum” (înv.), „oare(și)cum” („cumva”), „oricând”, „oricum”, „oriîncotro”, „ori(și)cât”;

j) prepoziție (± prepoziție) + adverb: „adesea”, „arar”, „deasupra”, „decât” („numai”), „degeaba”, „demult” („odinioară”), „deplin” (și adjectiv), „desigur” („în mod cert”), „dinadins”, „dinăuntru”, „împotrivă”, „înadins”, „îndeaproape”, „îndelung”, „întocmai”, „(mai) prejos”, „(mai) presus”;

k) prepoziție (± prepoziție) + numeral: „deodată”, „împreună”, „întruna” („mereu”);

l) prepoziție + prepoziție + prepoziție: „dedesubt”;

m) prepoziție + pronume: „laolaltă”;

n) prepoziție (± prepoziție) + substantiv: „acasă”, „anume”, „aseară”, „defel” („deloc”), „degrabă” („repede”), „deloc” („nicidecum”), „deodată”, „departe”, „devale” („în jos”), „devreme” („din timp”), „dimpotrivă”, „diseară”/„deseară”, „împrejur”, „încontinuu” („mereu”);

o) verb + conjuncție: „parcă”, „cică” (pop.), „mătincă” (pop.);

p) tipuri izolate: „alaltăieri”, „pretutindeni”, „(în)totdeauna”, „vasăzică” „adică”.

Se scriu cu cratimă adverbele compuse:

a) (parțial) analizabile (incluzând uneori adverbe provenite din substantive): „alaltăieri-dimineață”, „azi-mâine”, „azi-noapte”, „mâine-dimineață”, „mâine-poimâine”, „mâine-seară”;

b) rimate sau/și ritmate, formate din elemente care nu există independent: „ceac-pac”, „harcea-parcea”, „(ni)tam-nisam”;

c) provenite prin schimbarea categoriei gramaticale din substantive compuse scrise cu cratimă: „după-amiaza”, „după-amiază”, „după-masa”, „după-masă” („în a doua parte a zilei”);

d) în care cratima notează eliziunea: „dintr-adins”, „dintr-odată”, „într-adins”. (DOOM: 2010:LXVI-LXVII) (exemple preluate DOOM)

Topica adverbelor

Conform Gramaticii de bază a limbii române „atunci când adverbele „mai” și „tot” se intercalează în structura formelor verbale compuse, ele apar în imediata vecinătate a verbului lexical: „Mi-aș mai face un ceai cu lămâie.”, „Am tot evitat să iau antibiotice.”; când verbul este însoțit de un clitic pronominal, semiadverbul se poziționează între cliticul pronominal și verb (deci tot în imediata vecinătate a verbului): „Îl tot zăresc la geam.”, „O mai aștept să vină.”.

Sunt corecte numai construcțiile: „A mai venit o dată.”, „O mai aștept cinci minute.”, „De mi-ar mai da o șansă!”, dar trebuie condamnată așezarea semiadverbului în antepunerea față de auxiliar sau față de cliticul pronominal: „Mai a venit o dată.”, „Mai aștept cinci minute.”, „De mai mi-ar da o șansă!” ” (GBLR 2010: 313).

„Acordul” adverbului

În construcții cu semnificație de gradare precum: „dinți strălucitori de albi”, „copii teribili de frumoși”, adverbele de gradare „strălucitor (de)”, „teribil (de)” se utilizează, în mod greșit, acordate, deoarece se realizează un acord prin atracție cu forma apropiată de masculin.

Aceeași tendință de realizare a acorudului apare și în oricare tipar structural unde adverbul, adjunt al unui adjectiv, se intercalează între un substantiv cu formă de plural și adjectivul lui acordat. Forme ca „copii noi-născuți”, „liberi-cugetători” „tineri proaspeți căsătoriți”, „sindicaliști continui nemulțumiți” sunt incorecte. Sunt corecte doar formele: „copii nou-născuți”, „liber-cugetători” „tineri proaspăt căsătoriți”, „sindicaliști continuu nemulțumiți”. (GBLR 2010:314)

Adverbul „ca”

Adverbul „ca” (cu statut apropiat de al prepoziției) este prezent în construcția atributului, a diverselor complemente și a elementului predicativ suplimentar.

Asocierea lui „ca” cu adverbul „și” ori cu alte adverbe constituie abatere de la normele limbii literare.

1. Este incorectă alăturarea „ca și”:

a) în gradul comparativ de inegalitate, cu înlocuirea adverbului „decât” cu adverbul „ca”. Este greșită utilizarea lui „ca și” în propoziții ca: „Ești mai cuminte ca și mine.”, „Mănâncă mai multe alune ca și alte veverițe.” Sunt corecte propozițiile: „Ești mai cuminte ca mine.”, „Mănâncă mai multe alune ca alte veverițe.” (Mihuț, Miuța 2009: 54).

b) în construcțiile în care „ca” este sinonim cu „drept”, „în calitate de”, „în ce privește”. Sunt greșite următoarele propoziții: „Ca și student nu-mi permit să lipsesc de la cursuri.”, „Ca și răsplată i s-a acordat un premiu considerabil în bani.” Sunt corecte â propozițiile: „Ca student nu-mi permit să lipsesc de la cursuri.”, „Ca răsplată i s-a acordat un premiu considerabil în bani.”

c) în construcția unor elemente predicative suplimentare, alăturarea „ca și” este greșită, iar unii specialiști nu sunt de acord nici cu prezența lui „ca” (singur) .

greșit: „A fost ales ca și director la căminul cultural.”

corect/ greșit: „A fost ales ca director la căminul cultural.”

greșit: „A fost ales director la căminul cultural.”

2. Evitarea cacofoniei nu justifică asocierea „ca și”:

greșit: „Ca și copil am fost destul de cumite.”, A fost distins ca și colaborator.”, „Ca și culoare îmi place verdele.”

corect: Pentru a formula propoziții valide din punct de vedere gramatical trebuie să se înlocuiască „ca” (+ cuvintele următoare cu alte formulări): „În copilărie am fost cuminte.”, „A fost dinstins în calitate de colaborator.”, „În privința culorilor îmi place verdele.”

3. Sunt respinse de normă, alăturările pleonastice „ca drept”, „decât ca”, iar alăturările „ca de pildă”, „ca de exemplu” sunt considerate ușor pleonastice. Sunt greșite din punct de vedere gramatical propozițiile: „Ca drept răsplată ai primit o nouă mașină roșie.”, „Matei a acționat mai bine decât ca alții.”

4. Situații în care alăturarea „ca” + „și” este acceptată/ justificată:

a) Este admis grupul „ca și” de unii specialiști, dar repinși de alții, în construcția comparativului de egalitate: „Ești tor atât de inteligentă ca și fratele tău.” „Mănâncă la fel de puțin ca și sora lui.”

b) „Ca și” poate însemna „precum și”, „cât și” în coordonare: „Au fost acolo foarte mulți invitați: elevi, directori, studenți ca și părinții lor.”

c) Alăturarea lui „ca și” poate să apară prin disocierea conjuncției compuse „ca… să”: „Ca și ei să poată veni la petrecere s-a modificat orarul.”, „Problema ar fi ca și părinții elevilor să fie de acord cu petrecerea de sfârșit de an.” (ibidem, 55)

PREPOZIȚIA

Conform DOOM 2010 prepozițiile compuse se scriu într-un cuvânt sau în cuvinte separate. Se scriu într-un cuvânt prepozițiile compuse sudate (unele devenite neanalizabile pentru vorbitori): „deasupra”, „decât”, „dedesubtul”, „despre”, „dimprejurul”, „dinaintea”, „dinapoia”, „dindărătul”, „dinspre”, „dintre”, „dintru”, „împotriva”, „împrejurul”, „înaintea”, „înapoia”, „înăuntrul”, „îndărătul”, „înde”, „înspre”, „printre”, „printru”; (exemple prelualte din DOOM, p.LXVIII)

Se scriu în cuvinte separate prepozițiile compuse din două sau trei elemente nesudate: „a la”, „de către”, „de dedesubtul”, „de după”, „de la”, „de pe”, „de pe lângă”, „de sub”, „fără de”, „în afara”, „în contra”, „până după”, „până în”, „până la”, „până pe după”, „până pe la”, „până pe sub”, „pe la”, „pe lângă”. (ibidem)

„Din motive fonetice, prepoziția compusă de-a din locuțiuni ca de-a berbeleacul, de-a baba-oarba, de-a latul se scrie totdeauna cu cratimă, în timp ce prepozițiile de + a + verbe la infinitiv se scriu separat sau cu cratimă, în funcție de tempo (de a/de-a scrie). Primul component din prepozițiile compuse fără de, până la se scrie cu apostrof în cazul căderii, la pronunțarea în tempo rapid, a vocalei sale finale: făr' de milă, pân' la tine.” (DOOM 2010: LXVIII, op.cit.)

„Funcție de” și „în funcție de”

Limba literară respinge categoric folosirea locuțiunii „funcție de” în locul locuțiunii preopoziționale „în funcție de”. Varianta „funcție de” este adminsă doar în limbajul matematic. „Problemele se vor rezolva funcție de posibilități.” (greșit) „Problemele se vor rezolva în funcție de posibilități.” (corect)

Locuțiunea prepozițională „vizavi de” (relativ recentă în limba română, se bucură de o mai largă folosire în ultimele decenii a cunoscut sensibile variații de frecvență, momentele de vogă, de uz și abuz excesiv fiind reprezentate de anii `80 și `90. Dacă în momentul de favoare 1980 preferința pentru „vizavi de”, manifestată mai ales în comunicarea orală, era asociată cu semnificația abstractă al lui „față de”. („Ce observații critice aveți vizavi de noul program?”, „Cinstea omului față de societate”, „Conștienți de răspunderea ce o purtăm vis-à-vis de realizările și nerealizările colegilor noștri.”, creșterea de frecvență a locuțiunii la sfârșitul deceniului al IX-lea, regăsită atât în vorbire, cât și în scris, este însoțită de o excesivă diversificare semantică.

Această locuțiune a continuat să fie utilizată cu sensul „față de” („Opoziția noastră vizavi de această lege.”, locuțiunea apare și în numeroase situații în care asemenea echivare nu se pate face. Abundă contextele în care „vizavi” se servește la exprimarea unui raport mai complicat de relație (ceea ce presupune transferul în seria semantică a unor grupuir prepoziționale de tipul: referitor la, în ce privește, în legătură cu, despre), ca în exemplele următoare preluate din mass-media: „Care este percepția vizavi de România?”, „Vizavi de problema agrară solicităm…”, „Are sau nu dreptate vizavi de starea de lucruri de la Conservatorul ieșean?”, „Un vicepreședinte al CPUN să prezinte un raport vizavi de evenimentele de la Târgu-Mureș.”, „O sumbră resemnare vizavi de evenimentele din Golf.” În următorul context: „Să-și strângă rândurile vizavi de poliția laburistă.”, un asemenea raport de echivalare dificil de făcut, iar în exemplele: „Nu ne apărăm prin asta vizavi de neajunsuri.” și „Încearcă să sperie și pe ceilalți vizavi de aceste reforme.”, locuțiunea este utilizată abuziv și nejustificat în locul normatului „de”.

Lipsa de discernământ în utilizarea locuțiunii are ca rezultat formulări distorionate ca „Apropo de atmosfera din parlamentul românesc vizavi de cel englezesc lucrurile nu stau chiar așa.”

Așadar utilizarea excesivă și abuzivă a acestei locuțiuni prepoziționale „vizavi de”, care prin exageranta creștere de frecvență capătă la un moment dat aspect de „modă”, are – cum reiese din exemplele de mai sus – efecte nedorite asupra comunicării: aceasta devine nu numai supărătoare prin monotonie, dar și, ceea ce este mai grav, mai puțin nuanțată, mai puțin clară și adeseori, incorectă. (Guțu Romalo:2002:65-66)

DOOM 2010 recomandă grafierea „vizavi”, în locul grafierii din limba de proveniență „vis-à-vis”.

CONJUNCȚIA

Conform DOOM 2010 conjuncțiile compuse se scriu într-un cuvânt sau în cuvinte separate.

Se scriu într-un cuvânt conjuncțiile compuse la origine, dar sudate (unele devenite neanalizabile pentru vorbitori): „deoarece”, „deși”, „fiindcă”, „încât” (Îl durea atât de tare, încât nu putea vorbi), „întrucât” „deoarece” (A lipsit întrucât era bolnav), „precum”, „vasăzică” (și adv.) „prin urmare, deci”.

Ele se disting astfel de locuțiunile și de grupurile de cuvinte cu o componență asemănătoare, scrise în cuvinte separate: „dat fiind că”, „în cât” (În cât [„în ce dată”] suntem astăzi?, În cât timp ai scris?), „întru cât” „în ce măsură” (Nu văd întru cât ideea ta ar fi mai bună), „va să zică” „înseamnă” („o soțietate fără prințipuri, va să zică că nu le are.” Caragiale).

Se scriu în cuvinte separate conjuncțiile analizabile formate din două elemente conjuncționale: „ca să”, „cum că”, „cum și”, „de să”, „încât să”, „precum că”. (DOOM 2010: LXVII)

Conjuncțiile și locuțiunile coordonatoare

a) Conjuncțiile și locuțiunile coordonatoare copulative leagă elemente de același fel sau situate pe același plan veloric ori sintactic: „și”, „nici”, „cât și”, „cum și”, „precum și”, „ca și”. Înaintea acestor conjuncții ne se utilizează virgula, decât atunci când se folosesc în pereche:

„Maria și Ionela vorbesc/ și nu sunt atente./” (coordonare prin joncțiune, „și” copulativ)

„Și citesc,/ și scriu.” (dublu raport de coordonare: prin joncțiune („și…, și..”.= corelativ gramatical provenit din și copulativ) și prin juxtapunere (virgula =„ și” copulativ)

b) Conjuncțiile și locuțiunile conjuncționale coordonatoare adversative leagă doar elemente ce se opun ca sens, dar care nu se exclud reciproc: „dar”, „iar”, „însă”, „ci”, „ba”, „or”, („or” = „da”, „iar”, „însă” – adversativ; „ori” = „sau”, „fie” – disjunctiv); „doar că”, „numai cât”, „numai că”. Principalele probleme de ortografie și de punctuație privesc următoarele aspecte:

înaintea lor se pune, obligatoriu, virgulă: „L-am văzut, dar nu l-am întrebat nimic”;

conjuncția „însă” are virgulă înaintea sa numai când se află în fața propoziției pe care o introduce („Maria l-a chemat, însă nu a venit la petrecere.”; (Stan 2011: 149).

conjuncția neologică „or” poate fi precedată sau chiar urmată de virgulă;

când conjuncția „însă” este situată în interiorul sau la finalul propoziției introduse (ba chiar intercalată într-o subordonată anterioară sau ulterioară acesteia), înaintea ei nu se pune virgulă; virgula apare doar la sfârșitul propoziției în care conjucția adversativă însă ar trebui să stea: „Cumpără de la piață legume [,]/ pe care însă/ nu le mănâncă./”; Însă cumără legume [,]/ pe care nu ele mănâncă./”

Conjuncția „și” are valoare adversativă când e sinonimă cu „dar”, „iar”, „însă”, „ci”, „ba”, „or”: „L-am certat mereu, și tot nu l-am putut potoli.”

c) Conjuncțiile și locuțiunile conjuncționale coordonatoare disjunctive leagă elemente care se exclud reciproc, după principiul alternanței: „ori”, „sau”, „fie”, „sau că”, „fie că”, „ori că”. Înaintea acestora nu se pune virgulă decât dacă se folosesc ca perchi, drept corelative gramaticale:

„Mănânci/ sau stai?/ ”(raport de coordonare prin joncțiune, „sau” disjunctiv)

„Sau citești,/ sau scrii./” (dublu raport de coordonare: prin joncțiune, corelative gramaticale proveninte din „sau” disjunctiv) și prin juxtapunere (virgula = și copulativ/ „sau” disjunctiv).

d) Drept conjuncții și locuțiuni coordonatoare conclusive (cel de-al doilea termen reprezintă o concluzie a primului) se utilizează după următoarele cuvinte: „deci”, „așadar”, „și” conclusiv („și” = „deci”, „așadar”); prin urmare, în concluzie, în consecință, așa că, ca atare, vasăzică, carevasăzică. Aceste grupuri cuvinte sau grupuri de cuvinte implică următoarele norme ortografice și de punctuație:

înaintea lor se pune, obligatoriu, virgulă („Tu vei sta la masă, iar voi veți sta afară”); (idem:150)

„așadar” și „prin urmare” se izolează între virgule, când se situează în interiorul propoziției („Vom spune, așadar,/ că totul e bine./”) ;

înaintea lui și conclusiv se pune obligatoriu virgulă: (și = deci, așadar: „Am învățat atât, și cred că voi lua cea mai mare notă.” ;

„deci” și „așadar” se comportă, în frază, precum conjuncția adversativă „însă” („S-a confruntat cu multe probleme,/ pe care, deci le-a trecut cu bine./”)

conjuncțiile „deci”, însă și adverbul „totuși” nu se despart prin virgulă când sunt așezate în interiorul unei propoziții („A venit însă mai târziu/, deși am renunțat să-l mai aștept./”)

Conjuncțiile și locuțiunile subordonatoare

a) Conjuncțiile subordonatoare pot avea întrebuințare universală, introducând o diversitate de propoziții subordonate: „să”, „că”, „ca să” (conjuncție subordonatoare compusă), dacă, de, (de = să, dacă, chiar dacă, încât…):

„De vrei,/ vino pe la tine./” (de = dacă; subordonată condițională);

„Du-te/ de-mi ia o carte de la librărie./” (de = să, ca să; subordonată finală);

„De vrei,/ de nu vrei,/ tot vei da examanul azi./” (de = chiar dacă; subordonate concesive)

„Atât de tare l-a bătut,/ de l-a omorât./” (de = încât; subordonată consecutivă

b) Anumite conjuncții și locuțiuni conjuncționale subordonatoare pot fi specializate, introducând numai anumite tipuri de subordonatoare:

temporale: „până să”, „până ca… să”, „(mai) înainte ca să”, „(de) îndată ce”, „imediat ce”, „odată ce”, „pe dată ce”, „de cum”, „în timp ce”, „cât timp”, „câtă vreme” etc..

„În timp ce ai făcut pizza, eu am citit.”

modale: „fără să”, „fără ca… să”, „cu cât”, „pe cât”, „pe măsură ce”, „față de cum”, „față de cât”, „față de când”, „față de unde”, „ca și cum”, „ca și gând”, „ca și unde”, „ca și cât”, „de cât să” etc. (ibidem:151)

„A plecat fără să spună nicun cuvânt.”

cauzale – conjuncții subordonatoare: „căci”, „fiindcă”, „deoarece”, „întrucât”, „că” (=fiindcă deoarece); locuțiuni conjuncționale subordoantoare: „pentru că”, „din cauză că”, „din pricină că”, „de vreme ce”, „din moment ce”, „odată ce” .

„Deoarece nu a mai fost găsită, a fost declarată moartă.”

de scop/ finale: „pentru ca… să”

„S-a înscris pe lista noastră, pentru ca și el să participe cu noi la acel concurs.”

concesive – conjuncția subordonatoare: „deși”; locuțiuni conjuncționale subordonatoare: „măcar să”, „măcar că”, „măcar dacă”, „măcar de”, „chiar dacă”, „chiar de”, „chiar să”, „chit că”, „chit să”, „chit dacă”, „chit de”, „fără să”, „fără ca să”.

„Chiar de mor, tot ajung în rai.” (ibidem:152)

consecutive – conjuncții subordonatoare: „încât”, „încât să”; locuțiuni conjuncționale subordonatoare: „așa încât”, „astfel încât”, „așa încât să”, „astfel încât să”, „de să”, „cât să”

„A cumpărat atât de multă mâncare, cât să-i ajungă o lună.”

Înlocuirea unei conjuncții cu alta

Vom evidenția două sitații în care conjuncțiile nu sunt folosite corect, fie din cauza extinderii sinonimiei din anumite contexte (ca să în loc de să, în propoziții circumstanțiale), fie din cauza asemănării formale cu altă conjuncție (ori în loc de or).

Izabela Nedelcu în lucrarea 101 greșeli gramaticale dă următorul exemplu: „Am vrut ca să fim obiectivi.” (OTV, 26.09.2010) Pentru ca acest exemplu să fie corect, este obligatoriu să eliminăm cuvânntul „ca”. Gruparea „ca să” nu trebuia să apară nici în următoarele enunțuri, în care introduce propoziții necircumstațiale de diverse tipuri: „Probabil se gândea ca să vină cu mine.”, „Istoria ne-a învățat ca să nu mai credem în nimien și în nimic.”, „Era mai bine ca să știm și noi ce votăm”, „Gândul meu era ca să intru la o facultate.”, „Mereu m-a făcut ca să mă simt înjosită.”, „Ideea ca să facem mullte cămine de bătrâni e bună.”. În toate aceste exemple preluate de autoare de pe diferite site-uri, erau de ajuns folosirea conjuncției „să”.

În schimb, sunt acceptate atât conjucția subordonatoare compusă „ca să”, cât și conjuncția „să” (care este și marcă a conjunctivului) pentru a introduce o propoziție circumstanțială de scop sau finală: „Merge în Spania (ca) să muncească.”, și mai rar o propoziție consecutivă: „Nu era atât de bun (ca) să îi îndeplinească orice dorință.” Conjuncția subordonatoare compusă „ca să” este corect utilizată când poate fi înlocuită, în propoziția circumstanțială de scop, cu locuțiunea „cu scopul să” („Merge în Spania cu scopul să își petreacă vacanța.”), iar în propoziția circumstațială, cu grupul „încât să”: „Nu era atât de bun încât să îi îndeplinească orice dorință.”

Apariția greșită a lui „ca să” în propoziții necircumstanțiale, cum sunt cele de mai sus, se explică prin extinderea sinonimiei dintre „ca să” și „să”, care introduc propozițiile circumstanțiale de scop și consecutive. La această explicație se adaugă faptul că „să” care este și marcă a modului conjunctiv, e resimțit de vorbitor ca insuficient pentru a stabili o relație sintactică, și atunci îi adaugă și elementul „ca”. Dar faptul că greșeala (ridiculizată de I. L. Caragiale, de ale cărui personaje întâlnim chiar „pentru ca să”, în loc de „să”) are justificare nu înseamnă că este și scuzabilă.

Concluzia ce se desprinde este că gruparea „ca să” este corect utilizată numai când introduce propoziții circumstanțiale de scop sau consecutive, nu și când introduce alte propoziții.” (Nedelcu 2012: 132)

Izabela Nedelcu aduce precizarea că: „Dacă norma actuală nu acceptă folosirea lui „că să” pentru a introduce propoziții necircumstanțiale, în schimb, în secolul al XIX-lea, „ca să” era folosit frecvent în asemenea situații: „Mă grăbii dară de a-l ascunde cu mare pază până va veni prilejul ca să-l socoatem teafăr peste hotare.” (B.P. Hasdeu, Ursita), „Ursul va veni așa de repede, încât nu-i mai dete timpul ca să descarc carabina.”, (D. Bolintineanu, Manoil) „Safto, zi unui fecior ca să poftească aici pe șantierul Săbiuță.” (V. Alecsandri, Iașii în carnaval) (exemple preluate Nedelcu 2012: 133).

„Or” și „ori”

Confuzia dintre „or” și „ori” este cauzată, pe de o parte, de asemănarea lor formală și, pe de altă parte, de faptul că „ori” este pronunțat popular (adică incorect), adică „or”: „Nu știu cine a plecat la munte: Mirela or Ștefan.”, în loc de „„Nu știu cine a plecat la munte: Mirela ori Ștefan.”

Greșeala este destul de frecventă, însă, dacă se are în vedere rolul sintactico-semantic diferit al conectorilor „or” și „ori”, ea poate fi evitată. Testul cel mai simplu pentru a distinge cele două conjuncții.

„Greșeala e destul de frecventă, însă, dacă se are în vedere rolul sintactico-semantic diferit al conectorilor „or” și „ori”, ea poate fi evitată. Testul cel mai simplu pentru a distinge cele două conjuncții este posibilitatea de înlocuire cu un sinonim. Astfel, „or” poate fi înlocuit cu o conjuncție adversativă („dar”, „iar”, „însă”), pe când „ori” poate fi înlocuit cu „sau”. Dacă „ori” stabilește, prototipic, relații la nivelul propoziției sau al frazei (între propoziții), „or”, în schimb, e specializat în stabilirea de relații discrusive, pragmatice, la nivel transfrasic și, de aceea, apare frecvent la începutul celui de al doilea enunț. Însă, chiar dacă se află în interiorul frazei, „or” (care conectează numai propoziții, nu și componente ale propoziției) are un rol pragmatic evident, marcând opoziția față de cele anunțate anterior.

Conectorul „or” trebuie urmat de virgulă, indifernt dacă apare în interiorul enunțului sau dacă „deschide” un alt enunț (ca în titlu). De asemenea, „or” trebuie precedat de virgulă (după regula tuturor conjuncțiilor adversative) sau de punct și virgulă: „Ne plângem că nu ne merge bine, or, noi nu facem nimic.” sau „Ne plângem că nu ne merge bine; or, noi nu facem nimic.” ” (ibidem 133-134).

INTERJECȚIA

Conform Gramaticii de bază a limbii române interjecțiile compuse se scriu cu cratimă: „cioc-boc!”, „hodoronc-tronc!”, „tic-tac!”, „trosc-pleosc!”, „treanca-fleanca!”, „tura-vura!”, „cioc-cioc!” . (GBLR 2010: 319)

„Se scriu într-un singur cuvânt unele intejecții formate din mulți termeni simțiți ca o unitate: „iacătă!”, „heirup!”, „tralala!”. ” (Mihuț, Miuța: 2009: 59).

În general, interjecțiile și locuțiunile interjecționale se despart prin virgulă sau prin semnul exlamării de restu frazei. Dacă interjecțiile sunt urmate de substantive în vocatic, se pune virgulă după întreaga structură (GBLR 2010: 319).

„Ei, să te văd cum îți faci tema acum fără mine!”

„Ei! să vedem acum cine o să te ajute la examenul de licență!”

„Măi Vasile, cum o cheamă sora lui Ovidiu?”

„Bre Marine, când ne vine alocația?”

Trebuie să precizăm că unele interjecții se pot confunda cu termeni din clase lexico-gramaticale de la care provin.

„Mamă, vino să mă vezi că am făcut mâncarea!”(substantiv în cazul vocativ)

„E un ger, mamă-mamă! (interjecție)

„Mamă, ce frig e!” (exemplu preluat din GBLR:2010:319) (cuvântul mamă este ambiguu: nu ne putem da seama dacă este substantiv în cazul vocativ ori interjecție)

Formulele de salut și de urare („Bună ziua!”, „Bună seara!”, „Noapte bună!” „La mulți ani!”, „La revedere!,” „Poftă bună!”) se apropie de interjecțiile secundare, dar parțial desemantizate, dar se deosebesc de acestea prin caracterul analizabil și convenționalizat.

Interjecțiile onomatopeice constituie frecvent baze pentru verbe formate cu sufixele lexicale „-âi”, „-ăi”, „-(ă)ni”: „a behăi”, „a piui”, „behăi”, „a ciocăni”, „a fâlfâi”, a „lipăi”, „a țăcăni”, „a țârăi”, „a vâjâi” (exemple preluat din GBLR:2010:319). Existența acestor verbe perminte interjecețiilor corespunzătoare să-și atragă complemente și circumstanțiale, deci să aibă o grilă sintactică asemănătoare verbelor:

„Pisica mieuna toată ziua la fereastră!”

„Pisica miau-miau toată ziua la fereastră!”

Există o serie de interjecții propriu-zise care au trecut definitiv prin conversiune în clasa substantivului: (ibidem)

„Hop și eu! la fereastră să văd ce se întâmplă.” (interjecție)

„Am avut de trecut cel mai mare hop al vieții mele. ” (substantiv)

„Of! Ce mult mai am de scris la licență!” (interjecție)

„Bătrânul mai avea un singur of și putea muri liniștit.” (substantiv)

ARTICOLUL

Articolul hotărât sau enclitic la cazurile nominativ și acuzativ, genurile masculin și neutru, numărul singular „-l” este obligatoriu în scris, precum și în vorbirea solemnă, oficială, chiar dacă în vorbirea curentă actuală și colocvială se manifestă tendința de a nu-l mai pronunța (la numele proprii de locuri, situația este încă neclarificată).

Unele substantive care denumesc nume de plante sau animale sunt numai formal articulate, admițând la această formă și articol nehotărât sau proclitic: „o floarea-soarelui” „o nu-mă-uita”.

De asemenea, numele unor dansuri populare, cunoscute în general sub forma articulată hotărât („hațegana”), pot fi folosite și nearticulat: „La hațegană, la noi în sat, toți sătenii s-au distrat.” Câteodată este folosit și cu formă de plural: „Sătenii acestui sat arhaic au jucat două hațegane.”

La unele substantivele provenite din abrevieri există în prezent tendința de a le folosi nearticulat, ca nume proprii: „O.N.U.”/„ONU” a decis … (nu: „O.N.U.-ul…”). Norma literară nu admite folosirea articolul hotărât proclitic lui la genitiv-dativul singular al substantivelor comune feminine: „mamei”, „mătușii”, „bunicii”, („nu lui mama”, „lui mătușa”, „lui bunica”).

La substantivele și adjectivele care au la finală grupuri consonantice terminate în „l” sau „r”, la plural trebuie făcută distincție în scris între formele nearticulate de tipul „acești/doi/niște/noii membri”, „acești/doi/niște/noii miniștri”; adjective „ochii ei albaștri”, și formele articulate de tipul „toți membrii”, „albaștrii ei ochi”.

Genitiv-dativul plural articulat al substantivului „ou” este „ouălor” (nu „ouălelor”, cum majoritatea ultilizează această formă).

Articolul posesiv la feminin singular este a și înaintea genitiv-dativului adjectivului posesiv postpus: (al) unei prietene a mele (nu ale).

Unele nume proprii, mai ales de locuri, pot primi, formal, articol: „Aachenul”, „Bucureștiul”, „Cicârlăul”, „Dragomireștiul”, „Piteștiul”, „Ploieștiul”, „Zalăul este un oraș foarte curat”.

Articolul hotărât enclitic (atât la singular și plural) se leagă cu cratimă:

a) în împrumuturile a căror finală prezintă deosebiri între scriere și pronunțare: „acquis-ul” [achiul], „bleu-ul” [blöul], „show-ul” [șoul];

în împrumuturile care au finale grafice neobișnuite la cuvintele vechi din limba română: „dandy-ul” (nu dandiul), „dandy-i”; „hippy-ul”, „hippy-i”; „party-ul”; „playboy-ul”, „playboy-i”; „story-ul” (exemple DOOM)

b) la cuvintele greu flexionabile: „pH-ul”, „RATB-ul”; „x-ul”; „10-le”, „11-le”( exemple DOOM);

c) în numele de locuri a căror finală prezintă deosebiri între scriere și pronunțare: „Bruxelles-ul”[brüselul].

Se recomandă atașarea fără cratimă a articolului la împrumuturile – chiar neadaptate sub alte aspecte – care se termină în litere din alfabetul limbii române pronunțate ca în limba română: „boardul” [bordul], „clickul” [clicul], „gadgetul” [gheğetul], „itemul” [itemul], „trendul” [trendul], „week-endul” [uikendul]. (DOOM:2010:XCI,XCII)

Articolul hotărât proclitic „lui”

Articolul hotărât proclitic „lui”este folosit corect numai în situațiile indicate de normă pentru substantivele proprii masculine, nume de persoane (lui Marian, lui Pavel, lui Popescu). Acest tip de articol mai este utilizat și la substantivele de genul feminin ce denumesc nume de persoane, însă cu formă nespecifică femininelor („lui Carmen”, „lui Mimi”, „lui Ildico”), numele lunilor („zilele lui mai”, „zilele lui septembrie”, „zilele lui octombrie”), anumite substantive comune masculine, nume de persoane („lui nenea”, „lui tata/ tatei”, „lui badea/badei”).

Nu sunt corecte exprimări ca: „I-am oferit lui colegul meu/ lui ăla mare/ lui aia mai frumoasă/ lui dumnealui/ lui cutare/ lui Angela.” (Mihuț, Miuța:2009:24) De asemenea nu este corectă înlocuirea articolului „lui” cu prepoziția „la” în exprimări ca: „I-am dat la Marin bomboane și fructe.”, I-am oferit la bunicu o țigară din America.”, „I-am dat la copil tot ce am avut”.

Sunt corecte formele: „I-am oferit colegului o minge.”, „I-am oferit Angelei toată dragostea frățească.”, „I-am dat lui Marin bomboane și fructe.”, „I-am dat bunicului o țigară din America.”, „I-am dar copilului tot ce am avut.”

AL și frații săi (a, al, ale, alor)

Una dintre problemele de stăpânirii limbii române este acordul corect al acestui cuvânt scurt „al”, a cărei morfologie depinde întodeauna de alți termeni situați în proximitate. Indiferent de valoarea sa morfologică (substitut, dublant, morfem cauzal), acesta se subordonează formal unui alt component al enunțului, care de foarte multe ori, este dificil de identificat, din cauza distanței ori a complexității unor structuri implicate. La acestea se mai adaugă, bineînțeles, factori de natură individuală cum ar fi absența unei bune competențe lingvistice sau deprinderea, formată pe baza graiului local, da e folosi un a invariabil, pentru toate formele. Aproape două treimi dintre români (ardeleni, moldoveni) au în româna de acasă această obșinuință, pe care școala o modifică destul de greu și nu întodeauna cu un deplin succes. Aceasta explică, în primul rând, abundența greșelilor cu al etc. și, în al doilea rând, relativa toleranță a unui potențial receptor, inculsiv a corectorului, din păcate. (Gruiță 2011:45)

Antecedentul, termen-reper pentru al, a, ai, ale, face parte dintr-o sintagmă cu structura substantiv + de + substantiv (gradul de cunoaștere, modul de întrbuințare, echipa de experți). Când ambele substative sunt de același gen și au același număr, acordul lui al este relativ ușor de făcut: corpul de control al prim-ministrului, garda de protecție a mediului. De asemenea, când structura amintită este aproape lexicalizată, adică este percepută ca un fel de substantiv compus vorbitorii se descurcă bine: buchetul de flori al soției. De foarte multe ori, multe sintagme substantivale cu de solicită „pauze de gândire” înainte de acordul lui al, pentru că o alegere „neinspirată”, pe lângă gramaticalitatea îndoilenică a exprimării, poate crea confuzie și uneori deturnează senul enunțului:

ex: „Acești doi oamenei, Vlad Russo și Vlad Zografi, erau fideli pentru a alcătui echipa de traducători a lui Ionescu.” (Revista „22”, 2003, nr. 721, 12/1).

Cei doi oamnei nu formau echipa lui Eugen Ionescu, ci erau traducătorii acestuia, fapt care ar fi clarificat prin al doilea substantiv: ai.

ex: „Au fost egalați până la urmă, plătind astfel stupid încercările de ridiculizare ale adeversarilor.” (Adev. Cj. 2003, nr. 3876, 1/1).

Intenția era de a condamna pentru superficialitate „echipa noastră”, dar uitarea lui „ale” (în loc de „a”) inversează sensul acuzațiilor.

„S-a discutat în legătură cu momentul și cu dificultățile de ampalsare ale acestuia.” (Timpul-7, 2003, nr. 43 (644), 14/1).

Fiind vorba de amplasarea momentului, nu de dificultățile acestuia, alegerea lui a era cea potrivită.

„Trece termenul de restituire al banilor și își pierede casa în valoarea celui care a luat împrumutul.” (Cr. Rom., 2003, nr. 3235, 5/7).

Asocierea logică este restituirea banilor (dar nu termenul banilor), de aceea forma corectă era a: termenul de restituire a banilor.

Trebuie a se remarca faptul că antecedentul lui al etc. face parte dintr-o structură coordonată. Omiterea acestui antecedent, prezent doar la primul component al coordonării, determină apariția lui a invartiabil, numit de către noi „de acasă.”

„Cu sprijinul Inspectoratului Școlar și a unor organizații de tineret din aceste județe…” (Adev. Cj., 2003, nr. 4801, 51/1);

„În România se poartă mitul candidatului etern, a președintelui etern, a partidului etern.” (Naț., 2003, nr. 2035, 1/4);

„O lume care prin intermediul reclamelor și a propagandei ne solicită în permanență adeziunea.” (Cotid. 2004, nr. 259 (4034), 17/2). (idem: 47-48)

Doar o aparentă ciudățenie este existența în asemena structuri coordonatem a unei prepoziții ca reper pentru al și celelate forme ale acestuia. Este vorba despre prepozițiile și locuțiuniile prepoziționale care cer cazul genitiv: (în fața, în spatele, în stânga, în drepata, de-a lungul, de-a latul, în spatele, în fața etc.). Insolitul acordului cu prepoziția este doar parțial, având în vedere că destul de multe prepoziții și locuțiuni au în structura lor un fost substantiv (în fața, în urma, în+potriva, în dreptul), iar celelalte (contra etc.) îl dirijează pe „al” prin analogie (ca și al meu, tău, său etc.). Greșeala omiterii reperului prepozițional se produce fe cele mai multe ori când (prin articolul încorporat) are formă de masculin/ neutru:

„În jurul acestui dosar și a cadrelor care l-au instrumentat au fost mobilizate adevărate scenarii”. (Adev. Cj., 2005, nr. 4325, 4/3;

„Atleta s-a oprit în dreptul tribunei oficiale și a locului unde era plasată mica noastră galerie.” (Gaz. Sport., 2003, nr. 4152, 8/2);

„E regretabil că o instituție de prestigiul ADL din SUA se bazează pe indivizi a căror calități umane și intelectuale sunt atât de dubioase.” (România literară, 2003, nr. 51/52, 21/4);

„…o serie de declarații a căror autori rămân necunoscuți.” (Ev. zilei, 2003, nr. 3591, 8/4);

„medicul al cărui pasiune este limpede determinată de studiul constantr și experiența dobândită (Adev. Cj. 2004, nr. 3999, 14/3).

Potrivit GLR al/ a/ ai/ale se acordă în gen și număr cu regentul. Pentru un acord corect, se impune stabilirea exactă a regentului. Sunt corecte construcțiile: Insttutul de Lingvistică al Academiei, Camera de Comerț a municipiului București, deoarece centrul de grup care funcționează ca regent al genitivului este institutul, respectiv camera. De asemenea este corectă construcția: în jurul Crăciunului și al datei comunicate ieri, iar incorectă construcția: în juruș Crăciunului și a darei comunicate ieri, fiindcă regentul substantivului îl constituie locuțiunea prepozițională în jurul (în cre comportamentul substantival are o formă de neutru).

Trebuie să precizăm faptul că al/ a/ ai/ ale este invariabilă sub aspectul cazului, deci nu-și modifică forma după cazul regentului. Este corectă construcția: Trimit cărți acestei studente a facultății, dar incorectă construcția: Trimit cărți acestei studente ale/ alei facultății.

Tot în GLR se aduce la cunoștiință că marca al/ a/ ai/ ale trebuie să apară ori de câte ori genitivul nu are în imediata sa proximitate (la stânga) un articol definit; ca atare, apare obligatoriu în coordonarea a două genitive. Sunt corecte construcțiile: contra studenților și a profesorilor, plecarea profesorilor și a stundenților, unde, din fața celui de-al doilea genitiv, lipsește marca a. Este corectă construcția: „grație studenților și profesorilor”, dar sunt incorectă construcția „grație studenților și a profesorilor, căci prepoziția grație cere cazul dativ, iar marca al/ a/ ai/ ale este incompatibilă cu dativul (GBLR 2010: 63).

În limbajul academic (sau standard), în comunicarea oficială apare un tip de structură din două substantive, care sunt legate prin intermediul a două componente articolul posesiv al, a, ai, ale și pronumele relativ care, cărui, căror (pentru masculin) și care, cărei, căror (pentru feminin), de exemplu, poeți ale căror opere, minister ai cărui angajați etc. În asemenea situații, acordul este unul „încrucișat”, căci nu se face între elementele alăturate, ci peste un cuvânt. Prin urmare, într-o sintagmă de tipul „băiat ale cărui flori” substantivul băiat (masculin, singular) se acordă cu pronumele cărui (masculin, singular), iar articolul ale (feminin, plural) se acordă cu substantivul flori (feminin, plural). Regula poate fi răstălmăcită și altfel: al, a, ai, ale se acordă cu obiectul (nota sau opere, angajați etc.), iar cărui, cărei, căror se acordă cu posesorul (elevul sau scriitori, ministerul etc.).

Acest tip de acord nu este prea simplu și, în special în exprimarea orală, acesta cere destul de multă atenție și abilitatea de a anticipa în gând logica construcției. Iar când lucrurile scapă de sub control, ne pomenim cu exprimări de tipul „A fost creată o comisie a cărui președinte trebuia să convoace ședința”. Cel care a ticluit enunțul s-a gândit că dacă-i „comisie”, atunci este „a” și dacă-i „președinte”, atunci este „cărui”, numai că aceste acorduri sunt corecte doar când articolul sau pronumele sunt singure, și nu combinate (o comisie a primăriei; cărui președinte nu-i convine?). Iar dacă alăturăm articolul și pronumele, acordul trebuie făcut în conformitate cu regulile de mai sus, deci sintagma în care este vorba de comisie și președinte va căpăta următorul aspect: „comisie al cărei președinte”. Respectiv, s-ar putea vorbi de comisie a cărei decizie, comisie ai cărei membri, comisie ale cărei ședințe. Variante ale acestei construcții sunt tot atâtea, câte forme are articolul posesiv: al, a, ai ale, care se acordă cu al doilea substantiv (președinte al, decizie a, membri ai, ședințe ale).

Acest tip de construcție apare mai mult în scris, astfel că la elaborarea textelor regulile „cordului încrucișat” trebuie respectate cu strictețe. (http://www.timpul.md/articol/eti-cool-i-daca-vorbeti-corect-acordul-ale-caruireguli-trebuie-respectate-25569.html)

ex: „elevul a cărui radieră”/ „eleva a cărei radieră”/ „elevul ale cărui radiere”/ „eleva ale cărei radiere”/ „elevii a căror radieră”/ „elevele a căror radieră”/ „elevii ale căror radiere” / „elevele ale căror radiere”.

CAPITOLUL II

Anacolut. Cacofonie. Pleonasm

Anacolutul

Conform Dicționarului explicativ al limbii române anacolutul este definit ca o „greșeală de stil constând în întreruperea construcției gramaticale începute și continuarea frazei cu altă construcție” (DEX 2012: 37).

G. Gruiță definește anacolutul în felul următor „Anacolutul este o eroare de exprimare care trădează, de multe ori, pe lângă o precară educație lingvistică, un deficit de logică, o gândire superficială sau nu, în cel mai nefericit caz, un stil neglijent. Concret el se manifestă ca o ruptură în linia firească a enunțului, care începe după o anumită schemă logico-gramaticală, dar continuă alt model.” (Gruiță 2011: 217).

exemple: „Mama, când am plecat, i-a părut foarte rău.”

Izabela Nedelciu definește anacolutul ca fiind „o greșeală mai ales în vorbire, reprezintă alegerea incorectă a cazului unui substantiv sau al unui pronume și este cauzat de întreruperea care se produce în organizarea sintactică a enunțului: emițătorul începe enunțul având în minte o anumită structură sintcatică, pe care o abandonează și continuă cu o altă structură.” (Nedelciu 2012: 165)

Întreruperea construcției sintactice se produce, de cele mai multe ori, prin intercalarea, între componentele unui enunț, a unuia sau a mai multor componente. Componentele intercalate pot avea structuri diferite, reprezentând:

a) un grup sintactic (în cadrul unei propoziții): „Harap-Alb, vazându-le așa, i se face mila de dânsele.”(I. Creangă, Povestea lui Harap-Alb);

b) mai multe grupuri sintactice (în cadrul unei propoziții): „Atunci împaratul, vazând asa mare obraznicie, pe de-o parte i-a venit a râde, iar pe de alta se tulbura grozav”. (I. Creangă, Povestea lui Harap-Alb);

c) o propoziție (în cadrul unei fraze): „Moșneagul, când a văzut-o, i s-au umplut ochii de lacrimi și inima de bucurie.” (I. Creangă, Fata babei și fata moșneagului);

d) mai multe propoziții (în cadrul unei fraze): „Împaratul a dat de știre prin crainicii săi în toata lumea ca oricine s-a afla să-i facă, de la casa aceluia și până la curțile împărătesti, un pod de aur pardosit cu pietre scumpe și fel de fel de copaci, pe de o parte si pe de alta, și în copaci să cânte tot felul de păsări, care nu se mai afla pe lumea asta, aceluia îi dă fata.” (I. Creangă, Povestea porcului).

e) o constructie incidentală, care nu apartine structurii enunțului: „Bărbatul, ce să-ți mai spun, nu-i ardea de nuntă.” (M. Sadoveanu, Județ al sărmanilor).

Literatura noastră satirică abundă în asemenea „producții” pe linia Caragiale-Mușatescu, cu prelungire în actualitate. În ciuda acestor campanii, rezultatele nu sunt întru totul mulțumitoare fiindcă și în limba literară de azi anacolutul pronumelui relativ care se simte bine. El se manifestă sub forma mai evoluată, dar totuși rămâne rușinos faptul că anacolutul apare și în exprimarea scrisă a unor persoane avizate (instruite) și este folosit cu o frecvență de-a dreptul revoltătoare.

G. Gruiță ia ca exemplu o frază în care se găsește un anacolut: „Bulgaria este una din țările care a exportat armament în Irak.” Autoarea precizează că fraza este o combinare nefericită a două variante sinonimice:

A „Una din țările care au explorat armament în Irak este Bulgaria.”;

B. „Bulgaria este o țară care a explorat armamentul în Irak.” Exegeta explică mecanismul anacolutului din fraza amintită mai sus.

„Ideea, în esență, este aceeași („Bulgaria a exportat în Irak”), dar în a se exprimă prin includerea Bulgariei într-o pluritate de subiecte similare, în timp ce în timp ce în B se procedează direct, fără alte referiri. Luate separat, ambele formulări sunt corecte: și logic, și gramatical. Amestecarea lor a dat un hibrid inacceptabil: începe după modelul A (încadrare în pluritate) și continuă după schema B (singularitate). Relativul care are un antecedet la plural (țările), dar predicatul lui este la singular (a exportat). Acest dezacord produs prin anacolut scapă, din păcate, multora, pentru că sunt furați de pregnanța singularului din regentă, subliniat de două ori: prin subiectul acesteia (Bulgaria) și prin numele predicativ al unicității (una). Mecanismul erorii poate explica producerea acestei rușinoase construcții (țările care a explorat), dar nu o poate scuza, pentru că, așa cum s-a văzut, ea sfidează și logica, și gramatica.” (Gruiță 2011: 218)

Pleonasmul

Una dintre cele mai întâlnite greșeli de exprimare din limba română este pleonasmul. Această greșeală se bucură, impropriu spus, de o circulație neîngrădită și se strecoară cu o uimitoare viclenie chiar și în operele unor scriitori valoroși și cu pretenție.

„Prin pleonasm majoritatea vorbitorilor înțelege alăturarea unui cuvânt sau a mai multor cuvinte care se repetă inutil sensul exprimat de altă vocabulă, plasată anterior în șirul vorbirii.” (Uritescu 2006: 11).

La originea cuvântului stă cuvântul pleon, care în limba greacă înseamnă mai mult. De la pleon s-a format verbul pleonazein („a fi superfluu”, „a fi în plus”). Mai târziu a apărut și substantivul care exprima acțiunea concretizată de un verb și rezultatul ei: pleonasmos (acest substantiv regăsindu-se și în limba latină cu forma pleonasmus). Ca atare, pleonasm (fr.pléonasme) înseamnă „superabundență”. Mioara Avram este de părere că pleonasmul exprimă: „utilizarea unui număr mai mare de elemente de expresie decât ar fi strict necesar pentru redarea unui anumit conținut, alăturarea unor elemente care au un înțeles identic ori asemănător sau dintre care unul se cuprinde în altul.” (Avram 1996: 3)

În capitolul introductiv al Dicționarului de pleonasme Doina Dascălu precizează că acestea au mai multe cauze:

a) Persuadarea: Vorbitorul recurge adeseori la un pleonasm din dorința de a fi mai convingător. Astfel, în loc să se spună despre o anumită persoană pur și simplu că este „onestă”, unele persoane vor simți nevoia să întărească această caracterizare, zicând că este „onestă”, „corectă” și „cinstită”.

b) Intensificarea sensului: intervine îndeosebi în cazul cuvintelor încărcate de afectivitate, care par să nu poată să transmite singure o încărcătură semantică atât de mare, astfel încât, în loc să se spună abjecție pentru a califica o faptă reprobabilă, se va adăuga numaidecât „infamie”, „josnicie” sau „mârșăvie”.

c) Explicarea sensului: vizează cuvintele care par a fi ori chiar sunt mai greu de înțeles și trebuie apreciată ca o atitudine grijulie a vorbitorului față de interlocutor. Ea privește cel mai adesea cuvintele neologice. De exemplu, considerând că un cuvânt cum este „prezumțios” are un sens obscur pentru interlocutor, emițătorul în va însoți de un echivalent mai clar: „prezumțios” și „arogant” ori, dacă și acesta din urmă este dificil de înțeles, se va recurge probabil la sintagma „prezumțios” și „fudul”. Dacă dorința de a explicita este legitimă și demnă de apreciat, în schimb recurgerea în acest scop la pleonasm nu este justificată, de vreme ce avem la dispoziție un alt mijloc definițioanl și anume echivalarea cu ajutorul unor operatori specifici (sau, cu alte cuvinte, adică etc.); înlocuindu-se conjucția „și” cu unul dintre acești operatori, pleonasmul va înceta să mai existe: „prezumțios, adică arogant.” (Dascălu1997: 7).

d) Cauze involuntare:

1) „Neatenția permite generarea pleonasmelor într-o proporție considerabilă și cea mai bună dovadă în această privință o constituie faptul că, prin cei care recurg la pleonasme, sunt persoane care, în mod obișnuit s-ar repudia.”

2) „Slăbirea controlului: În general suntem mai puțin exigenți cu noi înșine decât cu ceilalți, inclusiv în domeniul vorbirii, astel încât avem deprinderea de a sesiza pleonasmele din exprimarea altora, dar nu suntem conștienți de cele proprii.”

3) „Ignoranța joacă un rol îndeosebi în așa-numitelor pleonasme neologice, adică atunci când sensul orginar al cuvintelor este necunoscut de vorbitor . De exemplu, nu toată lumea știe că prefixoidul „calo” provinde din grecescul „kallos”, însemnând „frumos”, astfel încât se poate să auzi spunându-se „caligrafie frumoasă”; ori la fel, cine spune lacul Tekirghiol uită sau nu știe că în limba turcă „ghiol” înseamnă tocmai „lac”. (ibidem: 7-8)

Pleonasmele sunt graduale.

Caracterul gradual al pleonasmelor decurge din natura relațiilor dintre termenii care le alcătuiesc. Aceste relații sunt: de identitate, de similaritate și de includere. De exemplu, sensul „ezitare” este identic cu acela al lui „codeală”, „nehotărâre” și „șovăială”, astfel încât „ezitare, nehotărâre sau ezitare șovăielnică” sunt pleonasem totale adică perfecte. În schimb, „a ivi” însemnând a apărea dintr-o dată, pe neașteptate”, intră în relație pleonastică parțială cu „dintr-o dată”, „ex abrupto” sau „pe neașteptate”, expresii ale călor sensuri costituie doar note ale sale. Este clar că pleonasmele sunt mai puțin acceptabile cu cât gradul de echivalență a componentelor este mai mare. (ibidem: 8)

Pleonasmele cu grade diferite de probabilitate

Probabilitatea pleonasmelor este determinată, pe de o parte, de frecvența cuvintelor care le alcătuiesc și, de altă parte, de gradul de echivalență a sensurilor acestr cuvinte. În general se poate considera că există două tipuri de pleonasme: probabile și improbabile. Din prima grupare fac parte cele mai multe dintre pleonasmele care pot fi înregistrate în orice dicționar de pleonasme: „a alimeta cu cu bucate”, „a fugi repede”, „a înălța în sus”, „manuscris de mână”, „menaj gospodăresc”, „mister enigmatic”, „omletă de ouă”. În rândul celorlalte trebuie incluse pleonasmele de mică previzibilitate, dintre care unele de-a dreptul de necrezut, dar care pot fi totuși auzite nu numai în vorbirea obișnuită, ci și în mass-media, precum în următoarele exemple: „a avea posesia balonului”, „bătălie de luptă”, „a face o activitate”, „insecticid mortal”. (ibidem: 8-9)

Pleonasmele au grade diferite de frecvență. Pe lângă pleonasmele stabile, reprezentând sintagme intrate în ca atare în limbă („chiu și vai”, „foc și pară”, „întuneric beznă” etc) trebuie să fie luate în evidență și pleonasmele foarte frecvente și din această pricină, de cele mai multe ori sunt trecute cu vederea („a ieși afară”, „a urca sus”, „a vedea cu ochii”, „a coborî în jos”, „babă bătrână”), pleonsmele uzuale (cele mai numeroase) și cele sporadice. În momentul de față putem afirma că există pleonasme „la modă” cum ar fi: „aversă de ploaie”, „consens unanim”, „a conlucra împreună”, „deplină unanimitate”, „mijloace mass-media”, „proiecte de viitor”, „mit fabulos”, „crucificare pe cruce”, „a structura sistematic” „a persista continuu”, „oranjadă de portocale”, „represalii drastice”, „a survola deasupra apelor” etc.

Pleonasemele au o structură gramaticală diversă

Din punct de vedere gramatical, pleonasemele se pot clasifica în izomorfe și heteromorfe. Cele izomorfe sunt alcătuite sunt alcătuite din cuvinte aceleiași clase morfologice, unite printr-un raport de coordonare (prin juxtapunere ori joncțiune): darnic și generos, extermina și masacra (cu observația că joncțiunea face pleonasmul mai evident decât juxtapunerea.) Pleonasmele heteromorfe sunt alcătuite din cuvinte de aparțin unor clase morfologice diferite, unite fiind printr-un raport de subordonare: „irascibilitate nerovasă”, „orbecăi pe bâjbâite”, „paloare galbenă”, „rest rămas”, „schelet osos”, „schimb reciproc”, „a schița sumar”, „sudalmă ofensatoare”, „a sufoca prin asfixiere”, „a strangula de gât”, „sufernință chinuitoare”, „a urma în continuare”, „utopie fantezistă” etc. (ibidem: 9).

Pleonasmele superlativelor

Este vorba despre adjective și adverbe al căror sens este superlativ și care, nu mai trebuie însoțite de superlativ relativ „cel mai” sau de cel de superlativ absolut „foarte” și echivalentele acestuia „deosebit de”, „excepțional de”, „extrem de”, „extraordinar de”, „grozav de”, „teribil de”, „prea” și „tare”.

Prefixe superlative

Limba română actuală cunoaște un relativ mare număr de prefixe cu sens superlativ: arhi- („arhicunoscut”, „arhiplin”), extra- („extrafin”, „extraordinar”, „extrasensibil”), hiper- („hipercorect”, „hipercaloric”, „hipersensibil”), prea- („preabun”, „preacinstit”, „preacurat”, „preafrumos”, „preaiubit”, „preaputernic”, „preasfințit”, „preaputernic”), super- („superfin”, „superlong”), supra- („supraabundent”, „supraaglomerat”, „supradotat”, „suprapopulat”, „suprasaturat”), ultra- („ultracentral”, „ultraconfortabil”, „ultrafin”, „ultramodern”, „ultrasecret”, „ultrasunet”). Prin urmare, trebuie considerate pleonaseme structuri precum: „cel mai ultracentral”, „foarte preacurat”, „extraordinar de hipercaloric”, „foarte supraaglomerat” (ibidem: 10).

Un sufix superlativ

Aceeași precauție trebuie luată și în cauzul derivatelor cu -isim (de origine latină: -issimus, issima, isssimum), sufix cu care se formează superlativul în limba de origine și care își păstrează această funcție și în limba noastră: „doctisim”, „elegantisim”, „ilustrisim”, „importantisim”, „rarisim”, „simplisim” etc. Sunt de asemenea pleonaseme exprimări ca: „foarte rarisim”, „extrem de simplisim”, „deosebit de elegantisim”. (ibidem: 10-11)

Superlative etimologice

Cuvinte ca „extrem”, „infim”, „maxim”, „minim”, „optim”, „proxim”, „suprem”, „ultim” sunt de origine latină având deja forme de superlativ. Unii vorbitori nu cunosc acest lucru și le utilizează greșit. A spune „cel mai extrem”, „cel mai optim”, „deosebit de proxim”, „foarte infim” înseamă a recurge la expreii pleonastice.

De asemenea există o serie de adjective utilizate cu sens absolut, dar având formă de pozitiv. În această categorie se încadrează adjective precum: „admirabil”, „excelent”, „culminat”, „extraordinar”, „splendid”, „sublim” la care se mai adaugă „deosebit”, „excepțional”, „extrem”, „extraordinar”, „grozav”, „teribil” și care intră în relație pleonastică cu morfemul de superlativ absolut „foarte”: „foarte adimirabil”, „foarte splendid”, „foarte excelent”, „foarte grozav”, „foarte excepțional”, „foarte teribil” (ibidem: 11).

Pleonasmele comparativelor

Unele neologisme împrumutate din latină sunt, la origine, comparative ale altor cuvinte, astfel încât a le adăuga morfemele românești „mai”, „mai puțin”, „tot atât” înseamnă a produce expresii pleonastice: „anterior”, „exterior”, „interior”, „major”, „minor”, „posterior”, „superior”, „ulterior”. Structuri ca „mai interior”, „mai exterior”, „mai puțin exterior”, „tot atât de ulterior” etc. sunt pleonasme. „Atragem atenția asupra faptului că alăturarea morfemelor de superlativ la aceste cuvinte cu sens comparativ nu constituie pleonasme, ci incompatibilități („cel mai inferior”, „foarte minor”, „foarte major”, „foarte ulterior”), căci unul și același adjectiv (sau adverb) nu poate sta în același timp la două grade de comparație diferite.

Există incompatibilități semantice ce se nasc și în cazul adjectivelor care nu au grade de comparație: „absolut”, „asemenea”, „complet”, „definitiv”, „desăvârșit”, „final”, „finit”, „general”, „incompatibil”, „inițial”, „întreg”, „mort”, „oral”, „perfect”, „principal”, „total”, „unic”, „veșnic” etc. A însoți asemenea adjective de morfemele de comparativ ori superlativ nu constituie pleonasem (deoarece adejectivele acestea nu includ sensul comparativ sau pe cel de superlativ), ci incompatibilități: „cel mai complet”, „mai puțin finit”, „foarte întreg”, „foarte incompatibil”, „mai puțin perfect”, „mai puțin desăvâtșit”, „foarte absolut” etc. (ibidem: 11-12)

Pleonasmele reflexivului reciproc

Reflexivul reciproc arată că acțiunea exprimată de un verb e făcută în același timp de două ori mai multe persoane și fiecare dintre ele suferă consecințele acțiunii realizate de celălalt sau de celelalte. Pleonasmul apare când verbe precum: „a se bate”, „a se certa”, „a se condiționa”, „a se contrazice”, „a se iubi”, „a se saluta”, „a-și zice” etc. sunt însoțite de: „împreună”, „reciproc”, „unul pe altul”, „unul pe celătlalt”. (ibidem: 12)

Pleonasmele diminutivelor

Diminutivele obiective exprimă ipostaze reduse ale realității exprimate de radicalele lor, de la care se obțin prin adăugarea unor sufixe specifice cum ar fi: -aș („copilaș”, „scăunaș”, „cuțitaș”), -el,-ea („cojocel”, „copăcel”, „mielușea”, „scăunel”, „purcel”), -ic(ă) („bericică”, „bucățică”, „cărticică”, „lopețică”, „măturică” „pietricică”, „plimbărică”), -ior, -iară („bălărioară”, „căscioară”, „felioară”, „oscior”, „pantofior”) -iță („cheiță”, „linguriță”, „perniță”), -ui(e) („cărăruie”, „cetățuie”), -uleț („gărduleț”, „geruleț”, „steguleț”), -uș(ă) („cățeluș(ă)”, „vițeluș(ă)”, -uț(ă) („bănuț”, „căluț”, „hăinuță”, „slăbuță”). Asemenea cuvinte nu pot accepta determinarea prin mic ori prin variantele acestuia: „mărunt”, „minuscul”, „mititel”, „pitic”, „restrâns”, „scurt” și nici nu pot intra în compunere cu „micro-” ori „mini-” decât instituind asemenea pleonasme ca în următoarele exemple: „ușiță mică”, „purcel mititel”, „minicărticică”, „vițeluș slăbuț”, „bericică mititică”, „microsteguleț” (ibidem: 13).

Pleonasmele augmetativelor

Augmentativele exprimă ipostaze amplificate ale realităților exprimate cu ajutorul radicalelor lor, de la care se obțin prin atșarea unor sufixe specifice: -an („băietan”, „lungan”, „puștan”) -andru („băiețandru”, „cățelandru”, „feciorandru”, „puiandru”), -oi („băiețoi”, „căsoi”, „măturoi”, „pietroi”). Este de la sine înțeles că asemenea derivate intră în relație plonastică cu ajutorul adjectivului „mare” („copilandru mare”, „pietroi mare”) ori anumite elemente de compunere savantă, având același sens, cum sunt „macro-” și „maxi-” (care produc de cele mai multe ori conotații ironice: „macrolunan”, „maxicăsoi” etc. (ibidem: 13)

Pleonasmele unor derivate și compuse

Avem în vedere un număr relativ mare de cuvinte compuse cu ajutorul unor elemente de compunere savantă de origine greco-latină, care intră în relație pleonastică cu echivalentele acestor elemente în limba română. Vom exemplifica o serie dintre cele mai întâlnite din viața de zi cu zi: „ante-” – „anterior, înainte” („a antepune înainte”, „antecedent anterior”); „auto-” – „de sine, se, însuși” („autoportret propriu”, „automulțumire de sine”; „co-”, „com-”, „con-”„împreună” („a coexista laolaltă”); „contra-” „împotrivă” („a contraveni împotrivă”); „cvasi-” „aproape”, „aproximativ” („aproape cvasiunanim”); „hipo-” „mic” („hipotensiune joasă”), „hiper-”„mare” („hipertensiune crescută”, „hiperaciditate crescută”); „inter-” „între”, „dintre” („a se interpune între”); „neo-” „nou” („noul neomodernism”); „paleo-” „vechi” („paleoslava veche”); „post-”„ulterior”, „după” („a postpune după”); „pre-” „anterior”, „îninte”, „preliminar” („prefață introductivă”); „supra-” „excesiv”, în exces” („aglomerație excesivă”). Evitarea unor asemenea pleonasme se poate face prin renunțarea la determinant, fie la compunerea cu elementul respectiv („hipontensiune” sau „tensiune mică”, „micro interviu” sau „interviu scurt”, „preambala” sau „a ambala dinainte”). (ibidem: 14-15)

Pleonasmele cu „re-”

„Re-” este un prefix cu sens iterativ. Sensul iterativ al acestor derivate intră în relație pleonastică cu „iar” („readuce iar”); „iarăși” („reafima iarăși”); „înapoi” („restitui înapoi”); „îndărăt” („a reda înainte”); încă o dată („realege încă o dată”), „din nou” („readmite din nou”) etc.

Exemple de pleonasme uzuale: „abis adânc”, „a anticipa dinainte”, „asocia împreună”, „bărbăție virilă”, „bestialitate feroce”, „bravură eroică”, „bunăoară de exemplu”, „cadență ritmică”, „câștig profitabil”, „chior de un ochi”, „a clănțăni din dinți”, „clar și limpede”, „culpă din greșeală”, „cult religios”, „cumpătare moderată”, „dezrobirea sclavilor”, „dogoare încinsă”, „dună de nisip”, „epilog final”, „evoluție diacronică”, „a explica lămuritor”, „faună animală”, „ferocitate bestială”, „gamă diversificată”, „geneză originară”, „grijă atentă”, „hemograma sângelui”, „hebdomedar săptămânal”, „insultă jignitoare”, „aîngeța de frig”, „jubileu sărbătoresc”, „limonadă de lămâie”, „laitmotiv repetat”, „necropolă funerară”, „a nota în scris”, „omniprezent pretutindeni”, „omletă de ouă”, „pacient bolnav”, „primejdie amenințătoare”, „procent la sută”, „prolog introductiv”, „remiză egală”, „râșniță de măcinat”, „rechizite de scris”, „a se rostogoli de-a dura”, „a se roti în cerc”, „a survola peste”, „tumult zgomotos”, „ură dușmănoasă”, „vacarm asurzitor”, „vecernie de seară”, „venin otrăvitor”, „vedetă celebră”, „zbor aerian”, „zeflemea ironică” etc.

Tautologia

Tautologia este un fenomen sintactic și stilistic ce constă într-o construcție sau figură de stil care se realizează prin repetarea unui cuvânt sau a unui grup de cuvinte cu funcții gramaticale diferite și cu intonație diferită.

Exemple: „Casa-i casă, masa-i masă.”, „Legea-i lege și trebuie să o respecți”, „Copilul tot copil.”, „De băut bea, de mâncat mănâncă.”, „Când petrece, petrece, iar când plânge, plânge., „Există oameni și oameni.”, „Vara ca vara, dar iarna e mai greu.”, „Ce-a fost a fost important e ceea ce urmează.”, „Femeia, tot femeie, zise Lapușneanul zâmbind.” (C. Negruzzi), „Dealu-i deal si valea-i vale/ Mândra-i mandră până moare.”

Construcții tautologice de mare expresivitate care se întâlnesc în limba română actuală sunt cele utilizate ca mijloc de evidențiere a originalității, a sensului propriu al unui cuvânt. Există mai multe tipuri de construcții tautologice:

a) Tipul substantival: „cafea-cafea”, care înseamă „cafea adevărată”, în opoziție cu cea contrafăcută, fie cu sensul „cafea bună, suficient de tare” în opoziție cu o cafea mult prea slabă.

b) Tipul adjectival: „mort-mort” (însemnând „mort” în adevăratul sens al cuvântului)

c) Tipul adverbial: „Locuiește departe-departe.” (însemnând că persoana x locuiește „realmente departe”).

Există o serie de tautologii fixate în expresii idiomatice: „Aci-i aci!”, „Acu-i acu!”, „Asta-i asta!”, „Frate, frate, dar brânza-i pe bani.!” (coord. Moț 2012: 305-306)

Cacofonia

Cacofonia este un efect acustic neplăcut care se produce prin repetarea sau combinarea unor sunete sau silabe în cuvânt sau în frază. (Moț 2012: 51)

Exemple:

„Poți să-mi scrii dacă carte ți-a plăcut.”

„Așa se explică că el a întârziat la examen.”

„Să sărim ca calul pe perne.”

„Destule corăbii au eșuat pe țărm sau s-au scufundat în marea adâmcă.”

Cacofonia este un rezultat al exprimării neîngrijite, neatente, de aceea poate fi întâmplătoare în limbă. Uneori cacofonia este utilizată intenționat doar cu efect parodic. Cele mai frecvente cacofonii din limba română sunt: „la/la”; „sa/sa”; „ca/ca”; „ca/ce(ci”); „că/ca”; „cu/co”; „că/co”; „că/cu”; „că/când”; „pul/a”.

În limba română există o serie de cacofonii imposibil de evitat. Acestea sunt următoarele: „Banca Comercială”, „biserica catolică”, „epoca capitalistă”, „Ion Luca Caragiale”, „muzică corală”, „tactica cavalerească”.

Exemple de situații când se poate evita cacofonia cu ușurință:

greșit: „Mi-a zis că când să vin la muncă.” corect: „Mi-a zis când să vin la muncă.”

greșit: „Locuința lui este la fel ca casa mea de la țară.” corect: „Locuința lui este asemenea casei mele de la țară.”

greșit: „A fost desemnat ca candidat la Senat.” corect: „A fost desemnat drept candidat la Senat.”

greșit: „Trebuie ca cineva să răspundă la matematică.” corect: „Trebuie să răspundă cineva la matematică.”

greșit: „Am venit cu rugămintea de a-mi motiva absențele.” corect: „Vă rog să-mi motivați absențele. Am rugămintea să-mi motivați absențele.”

Îmi cer scuze SAU Vă cer scuze?

Expresia „a cere scuze” precum și „a cere iertare” sau „a cere voie”, poate fi folosită și în această formă, cu verbul la diateza activă neînsoțit de nicio complinire pronominală. Când spunem „Cer scuze pentru derenaj.”, „Vinovații cereau iertare.”, „A cerut voie să plece.” nu se precizează persoana față de care se formulează cererea (rugămintea) în cauză și nici nu se evidențiază implicarea persoanei care o formunează.

De cele mai multe ori este simțită nevoia de a se exprima persoana căreia îi este adresată cererea, ceea ce se realizează fie prin construcția cu dativ: „a(-i) cere scuze (iertare sau voie) cuiva”, fie fie printr-o construcție prepozițională: „a cere scuze(iertare sau voie) de la cineva. De exemplu: „Vă cer scuze pentru că v-am mâncat plăcinta.”, „Vinovații își cereau iertare cu lacrimi în ochi.”, „Mi-a cerut voie să poată merge la mare.”, „A cerut scuze propriului său părinte.”, „A cerut scuze de la bunici.”

Pe de altă parte, se poate simți nevoia de a exprima implicarea persoanei care este interesată de satisfacerea cererii respective, așadar nevoia de a sublinia faptul că subiectul participă intens la acțiunea al cărei obiect îl privește de aproape, se referă la el ori îi aparține. Aceasta se realizează prin construcția reflexivă, cu pronumele folosit în cazul dativ, a verbului din expresiile în discuție: „a-și cere scuze, iertare sau voie.” Deci „Îmi cer scuze pentru deranj.” „Criminalii își cereau ierare de la părinți.”, „Și-a cerut voie să plece acasă la bunica sa.”

Utilizarea expresiilor „a cere scuze, iertare sau voie” în forma reflexivă, cu pronumele reflexiv în dativ, nu mai perimte adăugarea unui alt dativ pronominal care să indice pe destinatarul cererii; acesta poate fi indicat numai prin construcții prepoziționale, precum în următoarele exemple: „Și-a cerut iertare (voie) de la Maria.”, „Îmi cer scuze de la (față de) tine.” Se înțelege că nici construcția cu un dativ pronominal al destinatarului nu permite folosirea expresiei în forma reflexivă, astfel încât vorbitorul aflat în prezența acestei restricții are de ales între un dativ al destinatarului sau un dativ (reflexiv) al emițătorului.

Sunt corecte toate construcțiile pe care le-am amintit anterior. În funcție de ceea ce vrea sau nu să sublinieze vorbitorul în legătură cu destinatarul cererii sau cu implicarea emițătorului ei, se poate spune „vă cer scuze (voie, iertare)”, precum și „îmi cer scuze (voie, iertare). Astfel, pentru întârzierea la o ședință se folosește de regulă construcții cu destinatarul neexprimat – fie formula împersonală: „Cer scuze pentru întârziere.”, fie cea participativă „Îmi cer scuze… – , însă pentru întârzierea la o întâlnire în doi, unde ești așteptat, este exclusă forma impersonală și se preferă construcția cu adesare directă: „Vă cer/ îmi cer scuze că am întârziat.” (Avram 1987: 267) Între construcțiile menționate există un raport de sinonimie, dar această sinonimie este relativă sau aproximativă, constucțiile având numai în linii mari același sens. Ceea ce poate părea surprinzător în alternativa vă/îți cer scuze, îmi cer scuze este aparenta sinonimie între pronumele personal de persoana a doua (singular sau plural) și pronumele reflexiv persoana întâi.

Obiecțiile care se aduc uneia sau alteia dintre construcțiile „îmi cer scuze” și „vă cer scuze” au în vedere riscul unor omonimii sau polisemii, rezultate în primul rând din diversele valori ale pronumelui în dativ, fie că e reflexiv, fie că e personal. În cazul „îmi cer iertare”, „îmi cer voie” sau la verbe ca „îmi închipui”, în speță de posibilitatea teoretică de a interpreta această construcție și drept „îmi cer scuze (iertare, voie) mie”; confuzia privește deci aici pe destinatarul scuzelor. În cazul „îmi cer scuze”, cele două interpretări posibile diferă în ceea ce privește autorul scuzelor, întrucât construcția poate însemna, pe de o parte, „vă cer să primiți scuzele mele”, „vă adresez cererea mea de a fi iertat”, „vă prezint scuzele mele”, iar pe de altă parte, „vă cer să-mi prezentați dumneavoastră scuze”, „pretind scuze din partea dumneavoastră”; bineînțeles, la aceste înțelesuri diferite contribuie polisemia verbului „a cere” („a adresa o rugăminte” și „a pretinde”) și a substantivului „scuză” (abstract „disculpare”, „iertare” și concret „expresie de regret”). Dublele valori discutate și ambiguitățile antrenante sunt însă numai ipotetice, contextul făcând limpede, de obieci, înțelesul dat de vorbitor.

De aceea criticile la adresa uneia dintre cele două construcții, îmi cer scuze și vă cer scuze, pot fi încadrate în categoria criticilor pedante, care mimează uneori înțelegerea confuză, ca în situația omonimelor lexicale sau a mult discutatelor construcțiilor prepoziționale „un pahar de/ cu apă” sau „a pune pălăria în/ pe cap”. Incorectitudinea este aici o falsă problemă, care însă are ma mare circulație decât unele probleme reale de cultivare a limbii, poate datorită și intervenției ideii de exprimare politicoasă (mai exact, a temerii ca un anumit enunț să nu fie înțeles ca nepoliticos).

În mod special, condamnarea justificată a construcției a-și cere scuze este atât de întâlnită, încât se găsesc și înregistrări literare ale acestei atitudini, precum în fragmentul tradus din următoarea traducere: „Să mă ierți însă pentru pedanterie, dar a spune „îmi cer scuze” este o exprimare nu tocmai decentă. În felul ăsta pare că-ți ceri scuze dumitale însuți. Corect este să spui „vă crei scuze”. (Evghei Evtușenko, Dulce ținut al poamelor… de Mircea Aurel Buiciuc, București, 1983, p. 152); de observat echivalența dntre decent (politicos) și corect. De fapt, în măsura în care se poate vorbi de o superioritate în ce privește politețea a construcției „vă sau îți cer scuze” față de „îmi cer scuze”, ea provine numai din prezența adresării directe, explicite, care se opune unei adresări neexprimate, dar nu susceptibile de a fi interpretată ca având alt destinatar.

Construcția cu adresare directă „vă” sau „îți cer scuze este considerată însă și ea echivocă – și susceptibilă de a fi nepoliticoasă în una dintre interpretări – de alți vorbitori, dintre cei mai sensibili la faptele de limbă. (idem, 268) Pentru Romulus Vulpescu „a cere scuze” constituie o greșeală atât de supărătoare încât a socotit necesat să repete protestul public împotriva ei: „Substituind fără a reflecta la sens, unui termen autohton, iertare, un neologism, scuze, o veche formulă la bună-cuviință se transformă în contrariul ei; astfel, după modelul a cere iertare a apărut mai „elegantul” a cere scuze. Numai că scuzele, când te-ai făcut vinovat de ceva, le prezinți celui care i se cuvin. El, insultatul, jignitul, are dreptul să ceară, să pretindă celui care l-a supărat (să-i prezinte) scuze. Îți cer scuze înseamnă, de fapt, îți cer (să-mi preziți) scuze!”

După cum se poate observa, poetul citat anterior critică însăși apariția verbului „a cere” în expresia discutată, care i se pare normală numai cu verbul „a prezenta”. În limba română, alături de expresia a-și cere scuze se înregistrează sinonimele mai rare: „a prezenta”, „a înfățișa”, „a exprima”, în trecut existând și forma „a face”+ scuze. Explicarea etimologică a îmbinării „a cere scuze” nu este însă neaparat înlocuirea pe teren românesc a lui „iertare” prin „scuză”, ci și calchierea unui model din limba franceză unde se recomandă tot „présenter des excuses” sau faire des excuses, dar se opune și demander excuse cu același sens (opus lui exiger des excuses). Deși asocierea lui escuse cu demander este considerată o greșeală îl limba franceză, ea a putut fi luată ca model de limba română tocmai datorită existenței expresiei vechi „a cere iertare”. Cele două modele explică succesul îmbinării „a cere scuze”, care, oricât ar fi de anormală ar fi, este consacrată de uz de mai bine de un secol, întâlnindu-se la diverși autori ca: I. L. Caragiale, I.-Al. Brătescu-Voinești, V. Voiculescu, M. Ralea etc. și fiind consemnată fără nicio mențiune corectivă în dicționare. De altfel, e semnificativ faptul că ezitările curente vizează regimul acestei expresii (în speță determinările lui a cere), și nu structura ei, în care verbul a cere este acceptat ca atare.

Astfel, la întrebarea din titlu, răspunsul referitor la corectitudinea lingvistică nu este selectiv-exclusivist, ci cumulativ (nu una sau alta dintre cele două construcții, ci atât una, cât și celalată).

Bineînțeles că fiecare vorbitor are dreptul să aleagă și să prefere una dintre diversele construcții relativ sinonime, fără a neglija nunațele specifice fiecăreia; respingerea altora nu trebuie făcută însă cu argumete lingvistice care nu se susțin. Cât despre sinonime, nu trebuie să se uite că există mai multe formule de prezentare a scuzelor și vorbitorii atenți la aspectele exprimării politicoase se pot orienta și sper construcții similare cu substantivul „iertare” („Cer iertare”, „Vă cer iertare”, „Îmi cer iertare”), și spre verbele a scuza/ a ierta („Vă rog să mă scuzați”, „Vă rog să mă iertați”), ca și spre formula mai dezvoltată și mai protocolară: „Vă rog să primiți scuzele mele.”(ibidem: 269).

CAPITOLUL III

PRONUNȚAREA UNOR SUNETE SAU A UNOR GRUPURI DE SUNETE

Regulile ortoepice diferențiază variantele corecte de pronunțare de variantele considerate incorecte, apărute din neglijarea unor aspecte care țin de etimologia cuvintelor sau de contextul fonetic (Nedelciu 2012: 26).

Norma ortoepică nu acceptă pronunțarea [ie] a lui e de la începutul unor neologisme sau la începutul unor silabe care fac parte din asemenea cuvinte. Rostiri precum: [ieuro], [ieuropa], [ieducație], [ideie], [ieră], [ielefant], [ietnie], [iepocă], [aleie], [poiezie], [iemanuel] sunt total nerecomandate și neacceptate.

Este posibil ca această greșeală de pronunțare să apară din pricina că vorbitorii cunosc o altă regulă, conform căreua [e] se pronuță [ie], dar această regulă se aplică doar la cuvintele din fondul vechi, nu și neologismelor.

Trebuie să remarcăm că [e] de la începutul pronumelui personal trebuie rostit [ie]. Rostirea cu diftongul [ie] este corectă doar în unele cuvinte aparținând fondului vechi, prin tradiție. Se rostesc cu [ie] la inițială formele pronumelui personal: eu [ieu], el [iel], ei [iei], ele [iele] și formele verbului a fi: ești [iești], este [ieste], e [ie], eram [ieram], erai [ierai], era [iera], erați [ierați], erau [ierați]. Greșeala care apare în pronunțarea cu [ie] a acestor forme se explică prin influența grafiei (se rostește cum se grafiază) sau prin hipercorectitudine.

Nici în forma pronumelui presonal ea sau în cea a demonstrativelor aceea, aceeași, e de la început de cuvânt sau de silabă nu se rostește corect [e], ci [i] ([i] semivocalic): ea [ia], aceea [ačeia], aceeași [ačeiași](Nedelcu 2012: 27).

Litera x nu se pronunță întodeauna [ks]. În funcție de contextul fonetic, adică vecinătatea altor sunete, aceasta corespunde fie grupului de sunete [ks], fie grupului [gz]. Uneori însă, deși contextul fonetic e similar, litera x se pronunță diferit de la cuvânt la altul, norma stabilită de DOOM 2 stabilind pronunțarea corectă a fiecărui cuvânt. Ca regulă generală, x se pronunță [ks] atunci când ultima literă a cuvântului ori când este urmat de o consoană: „xilofon” [ksilofon], „xenofob” [ksenofob], „xenocentrism” [ksenocentrism], „xerox” [kseroks], „pix” [piks], „excursie” [ekscursie], „export” [eksport].

În exemplul următor: „Spune exact [eksact] ceea ce ați spus dumneavoastră, x a fost pronunțat incorect [ks] în loc de [gz]. Cuvinte ca „a exista”, „examen”, „exemplu”, „exil” se pronunță cu [gz]: [egzista], [egzamen], [egzemplu], [egzil]. Totuși, destul de frecvent, x între vocale se pronunță [ks] precum în exemplele următoare: „aproximativ” [aproksimativ] , „axă” [aksă], „bauxită” [bauksită], „fixare” [fiksare], „lexic” [leksic], „luxemburghez” [luksemburg'ez],„ maxim” [mksim], „refelxiv” [refleksiv].

Modul de pronunțare a lui [x] ca grupul de sunete [ks] sau [gz] poate avea și alte explicații decât influența contextului fonetic. Pronunțarea ca în limbile din care provin cuvintele conținând litera x, faptul că unele împrumuturi au intrat în limba română pe cale scrisă sau tradiția poate justifica redarea lui x într-un fel sau altul. De exemplu x se pronunță [ks] în unele cuvinte, deși etimoanele lor franceze se pronunță cu [gz] precum cuvintele din exemplele următoare preluate din 101 greșeli gramaticale, pagina 38: „execrabil” [eksecrabil], „exegeză” [eksegeză], „exigență” [eksiğență]. (idem: 28)

Pronunțarea literei x ridică și alte probeleme, cu consecințe în plan grafic:

a) Pronunțarea [ks] a lui x generează confuzia acestora cu grupul de litere la fel, [cs]. Cuvintele următoare, de exemplu, se grafiază cu cs nu cu x: „îmbâcseală”, „rucsac”, „sconcs”, „a ticsi”. Pe de altă parte, trebuie dinstinse în pronunțare și în scriere cuvintele care încep cu ex [ks], de tipul „a excava”, „excrescență”, de cuvintele pronunțate și scrise cu es: „escroc”, „escadrilă”, „a escalada”, „a escamonta”.

b) Când un cuvânt terminat în x sau într-un grup consonantic format cu x își atașează desinența de plural -i, se produce alternanța fonetică x/cș ori x/șt, prin urmare, la plural, cuvântul nu conține litera x: sg. „complex”, pl. „complecși”; sg. „convex”, pl. „convecși”; sg. „fix”, pl „ficși”; sg. „linx”, pl. „lincși”; sg. „sfinx”, pl. „sfincși”; sg. „mixt”, pl. „micști”, sg. „ortodox”, pl. „ortodocși”. De la această regulă fac excepție unele cuvinte savante, cum este de exemplu cuvântul ambidextru: sg. „ambidextru”, pl. „ambidextri”.

c) Pronunțarea literei x ca [s] este neliterară în cuvinte precum „expansiv”, „explicație”, „a exploata” (corect: [ekspansiv], [eksplicație], [eksploata]).

d) În cazul unor nume proprii străine sau al altor cuvinte străine x corespunde unui singur sunet cum este [s] (fr.Bruxelles [brüsel], chin. Xiamen [xiamăn], ori nu se pronunță fr. bordeaux [bordo] „vin din regiunea bordeaux”, „roșu-închis”, dar Aix [eks]) (ibidem: 29).

Pronunțarea cu -e la final, în loc de -ă, în cuvinte ca următoarele: cenușe, mătușe, păpușe, ușe, grije, loje, vraje este neliterară și incorectă. O asemenea pronunțare este o particularitate muntenească și este cauzată de influența consoanelor ș sau j care sunt rostite în zona prepalală, anterioară a cavității bucale) asupra lui ă (care este înlocuit cu -e, pentru că această vocală are același loc de articulare.

Forme precum „broșe”, „plaje”, „tije” sunt incorecte cu această pronunțare (uneori, ele apar grafiate așa) la singular; dar utilizate la plural sunt utilizate corect: sg. „broșă”, pl. „broșe”, sg. „plajă”, pl. „plaje”, sg. „tijă”, pl. „tije”. (ibidem)

„Conform normei, în cazul unor verbe ca „a așeza”, „a deșerta”, „a înșela”, cu -ș- în interiorul radicalului, -e- care îi urmează nu alternează cu -ea-, ci cu -a-. Astfel, sunt corecte formele de persoana a III-a singular și plural pronunțate și grafiate: așază, deșartă, înșală (nu așează, deșeartă, înșeală).

În schimb, alternața e/ea se realizează în structura sufixului verbel -ez- atunci când este atașat unui radical terminat în -ș- sau -j-: „(eu) detașez” – „(ei/ele) detașează”, „(eu) înfățișez” – „(el/ei) înfățișează”, „(eu) angajez” – „(el/ei) angajează”, „(eu) aranjez” – „(ei/ele) aranjează” (ca și celelalte verbe cu infinitivul în -a, fără -ș- sau -j- la finala radicalului: „(eu) crecetez” – „(el/ei) cercetează”, „(eu) lucrez” – „(el/ei) lucrează)”. Uneori, verbe cu radicalul terminat în -j-, ca „a erija”, „a șantaja”, care se conjugă cu sufixul -ez-/-ează, se pronunță și se scriu greșit în exemplele preluate de pe diferite site-uri: „Se erijază în patron și ne tratează cu indiferență.”, „Aceștia șarjază și, în doar șapte minute, dau peste cap bateriile.” Corecte sunt formele următoare: „se erijează”, „șarjează”.” (ibidem: 30).

Și în cazult altor cuvinte, după -ș- de la finala radicalului apare -ea-, dacă acest grup de suntete (care formează un diftong) face parte dintr-un sufix lexical: -eală („greșeală” < a greși < + -eală; „oblojeală” < a obloji < -eală; -ean („maramureșean” < Maramureș + -ean, clujean < Cluj + -ean); -eață („roșeață” < roșu + -eață); -esc/-ească („ostășească” < oastaș + ească, „vitejească” < viteaz + ească. Formele cu -a-, în loc de -ea precum cele le vom oferi ca exemple mai jos, se explică prin hipercorectitudine: „Ce de facem dacă din greșală am cumprăat un automobil furat?” (forum.4tuning.ro, 5.04.2005), „Un gorjan a cerut să fie eutanasiat.” (www.curentul.ro, 23.03.2011) (ibidem).

CONCLUZIE

În lucrarea de față am încercat să zugrăvesc importanța respectării normelor și regulilor impuse de Academia Română și Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan -Al. Rosetti. Având la bază o bibliografie utilă am reușit să remarc și să explic cele mai evidente greșeli în care fiecare dintre noi putem cădea chiar fără să știm.

Lucrarea Aspecte normative în limba romană contemporană poate fi considerată o sinteză a celor mai frecvente greșeli din limba română. O bună parte a acestei lucrări a fost dedicată erorilor ce au implicații la nivelul categoriilor morfologice. Prima parte de vorbire pe care am dezbătut-o a fost substantivul, unde am prezentat scrierea substantivelor compuse și abreviate. Scrierea substantivelor compuse este o problemă care afectează diferiți vorbitori indiferent de gradul de școlarizare, acest fapt datorându-se în mare parte de modificările făcute de Dicționarul Ortografic și Morfologic al limbii române dar și din lipsă de dezinteres față de propria limbă.

La fel s-a procedat și cu adjectivul, însă am insistat și pe utilizarea corectă a adjectivelor invariabile. Aceste adjective cum ar fi: gri”, „maro”, „indigo”, „bej”, „vernil”, „oliv”, „kaki”, „grena”, „lila”„roz” „violet”, ecru”, „leoarcă”, „propice” rămân neschimbate indiferent de gen și număr. Tot aici am explicat scrierea adjectivelor care au i în rădăcină: „zglobiu”, „doi copii zglobii”, „zglobiii copii”.

La capitolul despre pronume am evidențiat pronunția corectă a pronumelor personale, scrierea și utilizarea corectă a pronumelor de întărire, scrierea pronumelui și adjectivului pronominal posesiv (vostru, voștri, nostru, noștri). De asemenea, am remarcat și scrierea pronumelui negativ (niciunul, niciuna) care suferit modificări în ultima perioadă. Numeralul nu a fost nici el omis datorită faptului că mulți dintre vorbitori utilizează forme neîngrijite, chiar și în spațiul public. Am expus în câteva pagini normele impuse de DOOM, precum și scrierea numeralelor compuse.

O bună parte a lucrării o ocupă în studiul nostru verbul. Am remarcat câteva aspecte normative ale acestei categorii gramaticale, printre care amintim: scrierea verbelor de conjugarea a IV-a terminate la infinitiv în „î”, verbe de conjugarea I precum „a agrea”, „a crea”, „a procrea”, „a recrea”, „a suplea”, conjugarea verbului „a avea” la conjunctiv, scrierea verbelor de conjugarea a IV-a la perfect simplu (eu venii), verbul „a vrea”/„a voi”, scrierea gerunziilor etc.

A urmat prezentarea părților de vorbire neflexibile: adverb, prepoziție, conjuncție și interjecție, expunându-se aici: scrierea adverbelor compuse, utilizarea unor prepoziții și conjuncții inadecvate în diferite situații de comunicare, scrierea interjecțiilor etc. În câteva pagini am vrut în mod obligatoriu să dezbatem problema acordării substantivului cu articolul pronominal posesiv a/ al/ ai/ ale/ alor (+cărui etc.).

Nu ma putut trece cu vederea nici pronunțarea unor sunete sau grupuri de sunete, datorită faptului că rostirea unor cuvinte mai dificile pune în evidență adevărata noastră cultură gramaticală cu care ne putem mândri ori nu. Spre finalul lucrării a rămas să prezentăm anacolutul, binecunoscutul pleonasm, tautologia și supărătoarea cacofonie.

Așadar, lucrarea de față Aspecte normative în limba romană contemporană nu trebuie să fie considerată una stufoasă și pretențioasă, ci un îndreptar care m-a ajutat pe mine în primul rând, ca studentă la Facultatea de Litere, să nu mai fac atâtea greșeli de exprimare și gramaticale, să gândesc gramatical înainte de a vorbi în fața unui public numeros și să fiu mai atentă cum utilizez cuvintele în viața de zi cu zi. Consider că prin realizarea acestei lucrări de licență am dobândit diverse noțiuni folositoare în dezvoltarea mea ca viitor descăl.

Mulțumesc din nou, doamnei Daiana Felecan care a avut răbdarea necesară să-mi coordoneze această lucrare și să mă sfătuiască.

BIBLIOGRAFIE GENERALĂ

Avram, Mioara 1987: Probleme ale exprimării corecte, București: Editura Academiei Republicii Socialiste România;

Avram, Mioara 2001:Gramatica pentru toți, București:Editura Humanitas Educational;

Coteanu, Ion, Ion Dănilă, Nicoleta Tiugan (coord.) 2012: Dicționarul explicativ al limbii române, București: Editura Univers Enciclopedic Gold;

Dascălu, Doina 1997: Dicționar de pleonasme, București: Editura VOX;

Graur, Al, Avram, Mioara, Vasiliu, Laura (coord.) 1966: Gramatica limbii române (vol I), București:Editura Academiei Republicii Socialiste România;

Gruiță, Gligor 2008: Gramatiă normativă. 77 de întrebări/ 77 de răspunsuri, Pitești: Editura Paralela 45;

Gruiță, Gligor 2011: Moda lingivstivă actuală. Norma, uzul și abuzul, Pitești: Editura Paralela;

Guțu Romalo, Valeria 2002: Corectitudine și greșeală. Limba română de azi, București: Editura Humaitas Educational;

Iancu, Victor 2008: Greșeala atotputernică, Cluj-Napoca: Editura Dacia Educațional;

Mihuț, Lizica, Miuța, Bianca 2009: Limba română și noul DOOM. Norme și grile, București: Editura Palimprest;

Moț, Mircea, Chiriță, Cornelia, Presnea Suciu, Steluța 2012: Gramatica de la A la Z, Pitești: Paralela 45;

Nedelciu, Isabela 2012: 101 greșeli gramaticale, București: Editura Humaitas;

Pană Dindelegan, Gabriela (coord.) 2010: Gramatica de bază a Academiei Române, București: Editura Univers Enciclopedic Gold;

Stan, Mihail 2011: Ghid ortografic, ortoepic și de punctuație, București: Editura Grup Editorial Art;

Uritescu, N. 2006: Pleonasmul în limba română, București: Editura ALL;

Vintilă-Rădulescu, Ioana (coord.) 2010: Dicționarul ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, București: Editura Enciclopedic Gold;

Surse bibliografice electronice:

http://www.timpul.md/articol/eti-cool-i-daca-vorbeti-corect-acordul-ale-caruireguli-trebuie-respectate-25569.html

http://dexonline.ro/