Aspecte Metodice ale Predarii Operei Lui Ion Creanga la Ciclul Primar
CUPRINS
MOTIVAREA ALEGERII TEMEI
INTRODUCERE
CAPITOLUL 1
Opera lui Creangă. Teme dominante
CAPITOLUL 2
Reprezentări ale copilăriei în Amintiri
CAPITOLUL 3
’’Poveștile și povestirile’’. Relevanța acestor forme epice
CAPITOLUL 4
Proiectarea și desfășurarea cercetării
4.1 Ipoteza cercetării
4.2 Obiectivele cercetării
4.3 Etapele cercetării cercetare
4.4Metodologia cercetării
4.5. Prezentarea, analiza și interpretarea rezultatelor
CONCLUZII
BIBLIOGRAFIE
ANEXE
MOTIVAȚIA ALEGERII TEMEI
În păstrarea și cultivarea limbii române rolul cel mai important îi revine școlii, în toate etapele procesului de învățământ, cadrele didactice au datoria de a găsi cele mai adecvate metode și procedee care pot facilita însușirea limbii române literare de către tinerele generații. La nivelul claselor primare lectura este unul dintre obiectele de bază, având rolul de a-i înarma pe copii cu noțiuni temeinice, de a le forma deprinderea de a analiza și înțelege ceea ce citesc, precum și de a contribui la dezvoltarea judecății, a gândirii, a atenției.
Bogăția oricărei limbi constă în bogăția și în varietatea vocabularului și este datoria unui dascăl să dezvolte elevilor capacitatea de a se exprima cu ușurință, de a mânui acest instrument. Asemenea capacități și competențe presupun cunoașterea și stăpânirea unor tehnici de învățare, a unor instrumente ale activității intelectuale, care să permită autoinstruirea, pentru a putea fi mereu la curent cu noutățile care apar în toate domeniile vieții, pentru a se adapta la cerințele ce vor apărea. Toate acestea se formează și se cultivă, în cea mai mare măsură, prin studiul limbii și literaturii române.Fără însușirea corespunzătoare a limbii nu poate exista evoluția intelectuală viitoare a copiilor și pregătirea lor pentru activitatea socială. Omul va trebui să învețe toată viața, mai mult decât înaintașii săi, iar obligația școlii constă în a forma omul, mai mult decât în a-l instrui.
Învățătorul este acela care dă viață metodelor, de calitatea pregătirii lui depinde ritmul și calitatea înnoirii întregului învățământ. Cadrul didactic va da dovadă de flexibilitate în selectarea și planificarea conținuturilor învățării și în adaptarea acestora la nivelul de vârstă al copiilor, la nevoile și interesele lor.
Tema care preocupă toți dascălii sau ar trebui să fie o preocupare, aflarea celor mai adecvate metode pentru a descoperi mesajul creațiilor lui Creangă, modul cum ajung la elevi sentimentele transmise de scriitor și modul cum percep școlarii din ciclul primar lecturile sale. Operele lui Creangă sunt cele mai îndrăgite de copii, poveștile rămân un mijloc de cultură și educație și pot fi socotite adevărate bijuterii educative , cu o compoziție simplă și o profundă învățătură morală. Copiii pot fi deprinși de mici cu tehnica textului narativ și cu adoptarea unei atitudini morale față de faptele personajelor. De-a lungul anilor, experiențele trăite cu elevii la fiecare generație, m-au ajutat să organizez lecțiile de citire în corelații cu celelalte materii, ceea ce a avut un efect deosebit asupra însușirii cunostințelor, dar și asupra aplicării celor învățate la situații practice.
Fiind un cunoscător al copiilor și al metodelor de educație, unui om care își iubește profesia îi revine misiunea de a pune bazele și de a dezvolta capacități intelectuale cum ar fi: imaginația creatoare, gândirea creatoare și să conducă la învățarea prin descoperire, prin efort intelectual. Scopul studierii limbii române în perioada școlaritații obligatorii este acela de a forma progresiv elevi cu o cultură comunicațională și literară de baza, capabili să înțeleagă lumea din jur și să interacționeze cu oamenii, să se integreze în mediul școlar și profesional , să poată utiliza in mod eficient capacitățile proprii de rezolvare a unor situații concrete, sensibili la frumusețile naturale și la cele create de om.
În scopul eliminării greșelilor de exprimare ale elevilor și pentru ca aceștia să utilizeze cu mai multă abilitate bogata și nuanțata noastră limbă românească se pot utiliza ca metode de activizare a elevilor: unele jocuri de vocabular, restricționarea folosirii unor termeni și expresii regionale, explicarea cuvintelor noi la fiecare lectură, la fiecare nivel de vârstă.
Acțiunea de dezvoltare a exprimării corecte a copiilor este o acțiune complexă, desfășurată în sfera întregului proces de învățământ, la toate disciplinele școlare, dar și în cadrul activității extradidactice. În primele clase ale școlii generale, în lecțiile de citire elevii sunt familiarizați cu operele marilor scriitori. Copiii cunosc poveștile lui Creangă de la grădiniță, iar din clasa I autorul este prezent în fiecare manual, ele având un caracter realist, fantasticul este puternic individualizat și umanizat și tocmai de aceea copiii asculta cu plăcere “Capra cu trei iezi, Punguța cu doi bani, Ursul pâcâlit de vulpe, Fata babei și fata moșneagului”.
În cadrul orelor de Limba și literatura română trebuie parcurse intensiv aceste texte și, utilizând metode și procedee corespunzătoare nivelului de clasă, vom reuși să dezvoltăm capacitatea de exprimare orală și scrisă , cultivând în acelaș timp gustul pentru frumos și estetic.
La finalul unei cercetări pedagogice nu putem decât să aflăm modalitați originale de inovare a practicilor instructiv-educative, aplicând metode și procedee corespunzătoare. Știut fiind faptul că pe școlarul mic îl atrage mai mult jocul decât activitatea de învățare, în munca didactică m-a preocupat modul cum participă elevii la lecții și am încercat să organizez conținutul învățării cu elemente de originalitate. Pentru a-i antrena pe elevi la lecții, am căutat să schimb climatul obișnuit cu un element care să corespundă psihicului copilului la această vârstă, dominată de jocuri. O solicitare de mare rezonanță pentru procesul educativ desprinsă din caracteristicile societății contemporane o constituie cultivarea la elevi a spiritului creator. Procesul comunicării în sine are implicații de natură creativă, toate obiectivele- cadru ale studiului limbii presupun eforturi creatoare, putem spune că aportul acestei discipline la cultivarea creativității este hotărâtor, pe toate treptele de școlaritate.
Nu există o lume mai frumoasă și mai fascinantă ca lumea poveștilor, mai ales când acestea sunt cele scrise de Ion Creangă, scriitorul care prin opera lui a reușit să încânte generații și generații de copii.
Copilul învață să comunice în familie, în mediul social, dar rolul învățătorului este semnificativ, asigurând eficiența învățării. Vârsta școlară este perioada ideală pentru a obișnui copilul cu cărțile. Ceea ce remarcă și rețin copiii la această vârstă este decisiv pentru evoluția lor viitoare. Succesul într-o activitate intelectuală este asigurat dacă de la început se formează corect bazele învățării. Odată deschis apetitul pentru cărți, se stimulează și dezvoltă imaginația, vocabularul, gândirea, spontaneitatea, creativitatea.
În poveștile lui Creangă, fantasticul este puternic individualizat și umanizat, au un caracter realist acesta fiind motivul pentru care copiii ascultă cu plăcere Capra cu trei iezi, Punguța cu doi bani, Ursul păcălit de vulpe, Fata babei și fata moșneagului .
Adevăratele comori ale sufletului, poveștile mențin o adeziune afectivă față de tot ce e mai frumos, mai curat, mirific și inedit din aceasta lume a copilăriei. Fantezia cunoașterii resimțită încă de la fragede vârste, se contureaza treptat, pe masura ce copilul dobândește noi și noi experiențe de învățare , le transfigurează în comportamente de înaltă ținută morală și estetica.
La această vârstă se cultivă gustul pentru frumos, pentru estetic printr-un amplu proces de inserție în lumea fabulosului .
Modul fantastic al poveștii este modul în care copilul descoperă lumea, modul accesibil mentalității lui. Copilul începe să privească lumea cu ochii omului primitiv, pentru care explicația fantastică a fenomenelor naturii, vieții, și societății e cea mai accesibilă. Copilul mostenește setea de fantastic a primilor oameni, iar povestea îi oferă încorporate, primele elemente cu ajutorul cărora își va face o imagine a ceea ce se cheamă lumea oamenilor.
Ascultând poveștile lui Creangă, copilul se transpune în acea lume frumoasă și fabuloasă, traiește la maxim fiecare moment identificându-se cu personajul. Pe de-o parte, copilul ramâne în universul său liliputan, pe de altă parte, datorită miraculosului din basm, se vede mare și învingător într-un timp condensat care nu mai ține de timpul diurn în care viețuiește.
Chiar dacă în curând copilul va depăși faza în care credea că povestea îi înfățisa adevărul, ea va ramâne mereu ca parte integrantă a copilăriei. Copilul ramâne fidel poveștilor îndrăgite, iar, când credința în miraculosul lor se destramă , se desparte de ele cu nostalgie.
Sigur că ne punem întrebarea dacă într-o epocă în care cuceririle știintei depășesc cu mult visurile milenare ale omenirii mai are rost să li se povestească basme copiilor. Mai poate avea efect „covorul fermecat” asupra imaginației copilului care cunoaște deja aparatul de zbor? Ce dimensiuni va mai atinge mirarea lui , urmărindu-l pe erou în peregrinările sale pe fundul mărilor, când copilul a aflat de existența submarinului? Ce efect ar mai avea asupra lui oglinda fermecată, când cunoaște televizorul?
Chiar dacă tehnologiea modernă ne-a invadat, povestea rămâne în inimile celor mici. Înșiși marii povestitori și-au dat seama de potențele educative ale acesteia. Charles Perrault afirmă în prefața volumului său de basme (1695) că cei aflați la o vârsta fragedă nu au limpezite noțiunile de bine și rău, de aceea este nevoie în copilărie de haina plină de vrajă și de mister a poveștii și a basmului. Ele stârnesc dorința copiilor de a se asemui cu cei buni și totodată teama de nenorocirile în care cad cei răi, datorită răutății lor .
Pentru toate aceste motive, și pentru a le insufla copiilor plăcerea de a asculta povești, mi-am ales tema „ ÎN LUMEA POVEȘTILOR LUI CREANGĂ”.
IMPORTANȚA ȘI ACTUALITATEA TEMEI METODICA
Studiul limbii și literaturii române are o deosebită importanță în ciclul primar, deoarece în această perioada activitatea didactică are drept scop cultivarea limbajului oral și scris al elevilor, cunoașterea și folosirea corectă alimbii române, deprinderea unor tehnici de bază ale activității intelectuale, cititul, scrisul, exprimarea corectă fluentă și logică. Limba și literatura română, ca materie școlară, cuprinde în ciclul primar discipline specifice: citirea, scrierea, lectura, comunicarea, gramatica și compunerea. Fără însușirea corespunzătoare a limbii române nu sunt posibile nici pregătirea, în mod temeinic, a elevilor la toate obiectele de învățământ și nici dobândirea cunoștințelor impuse de profesiunile viitoare. Limba română ocupă un loc însemnat în planul de învățământ al ciclului primar și al celui gimnazial, școlii revenindu-i cele mai mari obligații în formarea și dezvoltarea deprinderilor de exprimare corectă, orală și scrisă, în limba actuală. Ea trebuie să-i pregătească pe elevi în așa fel încât aceștia să fie în măsură să-și exprime gândurile, ideile și sentimentele corect, logic, coerent, concis și cu ușurință. Rolul școlii este hotărâtor în cultivarea vorbirii îngrijite, în scrierea corectă și evitarea construcțiilor greșite. Ea trebuie să dezvolte interesul elevilor pentru cunoșterea limbii române, pentru stăpânirea limbii literare actuale, pentru îmbogățirea și dezvoltarea vocabularului, cât și deprinderea unor tehnici de lucru, de muncă intelectuală, moderne. Un fapt pozitiv este acela că, atât programa cât și manualele școlare, se înscriu, prin conținutul lor, pe linia și în sensul tendințelor noi, în organizarea și desfășurarea procesului instructiv-educativ.
Factorul principal în dezvoltarea personalității copilului școlar îl reprezintă cadrul didactic, care poate dezvolta încă de la vârstă preșcolară dragostea lui pentru literatură. Poveștile lui Ion Creangă contribuie cu precădere la dezvoltarea limbajului și a comunicării orale, precum și la modelarea personalității.
Valoarea instructiv-educativă a basmelor și poveștilor sale este deosebită. Ele aduc o prețioasă contribuție la dezvoltarea trăsăturilor de voință și caracter și, în general, la formarea personalității copiilor preșcolari. Desigur că pentru a dezvolta personalitatea copiilor școlari trebuie alese cu precădere operele prin care se realizează educația morală, intelectuală și estetică, dar cele care, prin exemplele oferite, sunt accesibile vârstei și îl pot sensibiliza pe copil. Deși în aparență lecturile, poveștile și povestirile par a fi monotone din cauza caracterului lor static, acestea implică un grad mare de participare din partea copiilor. În atmosfera lor preșcolarul nu participă motric, ci intelectual și afectiv. Copiii ascultă cu plăcere basmele pentru că ele răspund nevoii lor de a cunoaște și de a înțelege. Ei participă afectiv-imaginativ la acțiune, identificându-se adesea cu personajul preferat. În călătoriile provocate de imaginarul din basme și povești, copiii se simt fericiți, participă afectiv și sunt alături de eroii pe care îi însoțesc și la bine și la rău, imitându-i apoi in jocurile lor.
Poveștile au atât de multe roluri și valențe : rol educativ, transmit valori, bunătate, cinste, omenie, onoare, vindecă experiențe triste, transmit afectivitate, învățături, oferă modele pozitive ori negative, oferă soluții de rezolvare a problemelor, transmit o stare de bine. Ion Creangă este
unul dintre scriitorii care s-au oprit asupra aspectului copilăriei și a încercat să oglindească în opera sa bucuria vârstei de aur, prezentând figuri de eroi creați de ei sau povestindu-și propria copilărie.
Poveștile dezvoltă limbajul copilului, imaginația, creativitatea. De exemplu, basmele clasice abundă în arhaisme, regionalisme. Din ele, copiii pot afla informații despre cum trăiau, cum gândeau, cum se îmbrăcau oamenii odinioară. Cu o poveste poți face o lecție de matematică atractivă, de exemplu despre cifra 3 („Povestea celor trei purceluși”), o lecție de cunoștințe despre natură sau de etnografie bineînțeles adaptate la nivelul de înțelegere al unui copil.
Și ca să reduc la esența lor, poveștile sunt lecții de viață pentru cei mici dar și pentru cei mari.
Școala preocupându-se de formarea aptitudinilor intelectuale ale elevilor, se înțelege că accentul trebuie să treacă de la expunerea și explicarea învățătorului, la organizarea activității elevilor, la diversificarea modalităților de lucru cu elevii, pentru că aceștia să descopere necunoscutul, la învățarea problematizată, învățarea prin descoperire, prin jocuri de rol, pe grupe și individualizată, aceste noi modalități de activizare a muncii elevului în cadrul lectiei și ca forme ce aduc contribuții esențiale la perfecționarea și eficientizarea procesului de învățământ. În sensul acestei optici, se impune schimbarea relației învățător-elev, acordând primului rolul de organizator și îndrumător al activității elevului, astfel ca acesta din urmă să ajungă la cunoaștere prin efort propriu, iar din punct de vedere al metodologiei care să stea la baza reorientării învățământului, trebuie să se folosească în mai mare măsură, metoda sau metodele care dezvoltăgândirea elevilor, trezesc curiozitatea și interesul pentru probleme întrebări, care îi obișnuiesc tot mai mult să gândească și să muncească independent.
În aceste condiții, obiectivul unei lecții moderne este acela de a angaja elevul în mod activ în predarea cunoștințelor, că o lecție este modernă dacă transmite un conținut științific cu ajutorul unei tehnici noi, care se subordonează modalităților de perfecționare în condițiile modernizării procesului de învățământ. Se impune să renunțăm la acea concepție după care învățătorul predă cunoștințe, iar elevul le memorează și să promovăm o alta, după care învățătorul are rolul de a crea pentru elevi un mediu al instruirii și a colabora cu ei pentru ca acești să-l poată folosi, optimal, din punct de vedere formativ, să înlocuim procesul tradițional de predare-învățare, concretizat prin explicarea și înregistrarea cunoștințelor, printr-unul după care cunoștințele se învață și se fixează de către elevi lucrând cu ele, să subordonăm nemijlocit activitatea didactică obiectivelor educației. Atât rolul învățătorului, căci și cel al elevului și, implicit, relația învățător elev se schimbă fundamental: învățătorul, din principală sursă de informație, devine un creator al mediului instruirii în cadrul căruia elevul, îndrumat de învățător, achiziționează în mod activ cunoștințe și abilități practice.
Tot ceea ce-și propune școala să realizeze prin studiul limbii române folosind tehnologia didactică modernă, este să-i învețe pe elevi să vorbescă și să scrie corect în limba în care sau născut și au crescut. Școlii, cadrelor didactice, în primul rând, le revin cele mai mari obligații în această privință, rolul lor fiind hotărâtor în păstrarea limbii, în exprimarea scrisă clară și corectă.
CAPITOLUL I
Opera lui Creangă. Teme dominante
Născut la Humulești, în ținutul Neamțului la 10 iunie 1839 și intrat în eternitate la 31 decembrie 1889, Ion Creangă reprezintă între marii noștri clasici geniul povestirii. Creangă a fost prietenul cel mai apropiat al lui Eminescu, care I-a descoperit talentul și l-a introdus la “Junimea”. Pentru forța și vigoarea talentului său înnăscut de povestitor în “Viața lui Ion Creangă” (1938) G. Călinescu îl numea pe Creangă, printr-o metaforă de o rară plasticitate și expresivitate “un bivol de geniu”.
Creangă a fost preot și institutor. Din cauza încălcării canoanelor bisericești Creangă a fost exclus din răndul clerului, apoi și din învățământ, unde a fost reprimit la intervenția lui Titu Maiorescu, pe atunci Ministrul Cultelor și Instrucțiunii. Datorită nonconformismului specific omului de geniu și autoproiectându-se în personalitatea humuleșteanului, G. Călinescu afirma la un moment dat în “Viața lui Ion Creangă” : “geniul este admirabil și incomod”, dându-ne o definiție succintă și aforistică a geniului.
Creangă este autorul unor excelente manuale școlare, foarte apreciate la vremea lor: “Metodă nouă de scriere și cetire” și “ Învățătoriul copiilor”, ilustrate cu unele fabule și istorioare din care se desprinde un tâlc moral ca: “Acul și barosul”, “Inul și cămașa”, “Ursul păcălit de vulpe”, “Poveste” și “Povestea unui om leneș”.
Creangă a publicat nuvele ca “Moș Nichifor Coțcariul”, nuvelă de tip boccacian, de un umor meridional, “capodoperă de gasconerie fină” cum o numea Călinescu și “Popa Duhu”, dedicată dascălului său Isaiia Theodorescu, tip de intelectual nonconformist și metafizic, precum și povestiri de inspirație istorică despre Unire, ca “Moș Ion Roată” și “Ion Roată și Vodă Cuza”.
Ion Creangă înfruntă prin unicitate timpul, dialogând, ca scriitor, cu eternitatea. Opera sa l-a fixat nu numai în limitele unui timp sau ale unor formule estetice, ci în însăși eternitatea românească, întrucât poate fi numită, cu spusele lui Garabet Ibrăileanu, drept “epopeea poporului român”, autorul Amintirilor putând fi considerat, în deplină obiectivitate, ca “Homer al nostru”.
Cu un statut consacrat de timp și validat de istoria literară, proza lui Creangă, unică și inimitabilă se definește în rotunda-i originalitate, ca un text oarecum inedit pentru lectura unor generații succesive sau a unor cititori cu profesii, gusturi și nivele culturale diferite. Deși opera lui Creangă e cartea cea mai originală a experienței înțelepciunii și rostirii românești în expresia ei tipică de depozitar sacru al unei spiritualități, putem accepta și ideea că aproape fiecare lector are un Creangă al său. Mihai Sadoveanu se referea la asta când afirma: “Amintirile și poveștile lui Creangă sunt însăși limba vie a poporului ridicată la un înalt potențial artistic. Cu cât pregătirea lectorului e mai bună cu atât muzica ei e mai înțeleasă și sentimentul ei mai pătrunzător. Creangă e unic în sine, însă divers în cetitori. Fiecare găsește în Amintiri și Povești noutăți și rezonanțe în legătură cu propriul său suflet. Acesta e de altfel privilegiul artei adevărate.”
Asupra lui Creangă au existat două puncte de vedere complet diferite. După Valeriu Streinu în monografia sa “Ion Creangă” (1971), Creangă este un scriitor arhaic, de o vârstă prehomerică și reprezintă “”mentalitatea arhaică a omului din părțile noastre, conform genial…”.
După Călinescu, dimpotrivă, Creangă este un scriitor modern, care a apărut prea devreme în literatura noastră și ar fi fost mai firesc să apară peste câteva veacuri, într-o epocă de umanism românesc. Pentru perfecțiunea formală Călinescu îl numește: “Flaubert al Humuleștiului”. Pe această linie a lui Călinescu mergând mai departe eseistul și poetul Benjamin Funduleanu îl compară pe Creangă pentru puritatea stilistică cu Mallarmé, într-un studiu cu un titlu de-a dreptul șocant “De la Nică a lui Ștefan a Petrei la Mallamé” (“Zburătorul”, 1923). Ambele puncte de vedere nu se exclud, ci se completează reciproc. Creangă este de-o potrivă un scriitor arhaic și modern, care se situează între tradiție și inovație, acolo unde se află marea artă dintotdeauna, are darul de a te face să te integrezi în spectacolului pe care îl realizează. „E de crezut așadar că acest țăran din Humulești, învățătorul Creangă, a avut ochiul cel mai ager din câți români au scris în țara noastră, a avut puterea de penetrație a unui fenomen de adâncime încă necântărită, încă neestimată cum trebuie”.
Creangă este un artist individual, cu toate că fiecare dintre noi se regăsește în opera sa. Scrisul său este personal și nu poate fi confundat niciodată, chiar dacă ne-am rezuma la câteva fraze. Creangă nu a imitat și nu are imitatori. Textul operei sale e definitiv și e numai al lui. Cu privire la arta narațiunii, la limba și stilul operei, putem sublinia originalitatea, simplitatea și noutatea scrisului lui Creangă. Ion Creangă nu este un poet al naturii. Natura îi e indiferenta povestitorului. Pe el îl interesează oamenii și reactiile lor în fața vieții. Creangă nu e un poet, ci un moralist și un psiholog.
Arta sa stă sub semnul povestirii, rezultată din procedeele narațiunii, umorul fiind și el o componentă a acesteia. Interpretarea orală și scenic a vieții duce la o a doua trăsătură importantă a artei sale, caracterul dramatic. Prin acest procedeu dă viață unei scheme folclorice, unui fragment epic disparat și caracterizează memorabil personajele. Toată opera sa e constituită pe o temă dată: viața țărănească înțeleasă ca spectacol. Stilul lui Creangă este marcat de oralitate. Geniul lui vine din plăcerea de a povesti, înfățișându-se ca un povestitor-actor. E un regizor care urmărește nu numai jocul celorlalți, ci și pe al său, opera fiind “o întocmire dramatică cu un singur actor”. Jocul gesturilor și expresiilor tipice, gratuitatea lui cu răsturnări de planuri, neglijând rațiunea epică a textului, compun un mod unic al expunerii lui Creangă. George Călinescu afirma că în Amintiri și Povești nu există proză. Creangă scrie pentru a putea fi ascultat, opera sa putând fi caracterizată ca o veritabilă comedie de caractere. Opera are un caracter “dialogic” nuanțat. Desfășurarea dramatică a acțiunii relevă însușirile de comediograf ale lui Creangă, care nu urmărește analiza sau descripția, ci “modalitatea spunerii’’. Creangă se exprimă pe sine, dar exprimă și personajele în numele cărora vorbește, rezultând umorul exprimat lingvistic.
Limba lui Creangă e autentică, personajele caracterizându-se prin limbaj. Ion Creangă “a ridicat la expresie de artă limba țăranilor din ținutul Neamțului”, creând atmosfera și caracterizând personajele care trăiesc prin ce și cum spun. La Creangă limba operei e a unui singur personaj: autorul. Limba nu trebuie apreciată ca o valoare în sine, chiar dacă autorul are o putere extraordinară de a sugera, prin sunete, forme, cuvinte și expresii.
„Limba populară este pentru Creangă un izvor și un mijloc al narațiunii.’’ În opera sa fiecare cuvânt se află la locul lui, fixat odată pentru totdeauna. Limba lui este chintesența limbii populare din veacul trecut. „Amintirile și Poveștile lui Creangă sunt însăși limba vie a poporului ridicată la un înalt nivel potențial artistic. Cu cât pregătirea lectorului e ami bună cu atât muzica ei e mai înțeleasă și sentimentul ei mai pătrunzător.” Meritul său cel mai important este că a folosit o vorbire autentic populară, dând strălucire stilului vorbit al limbii noastre, a cărui trăsătură distinctă rămâne oralitatea.
Prin toate acestea, contribuția sa la dezvoltarea limbii române literare este deosebit de importantă, “Creangă este o expresie monumentală a naturii umane în ipostaza istorică ce se numește poporul român”. În lumea noastră literară rândurile curate pe care le-a scris Creangă sunt un adevărat fenomen. Creația lui mărturisește încă odată adevărul că, în artă, pentru a ajunge sus și departe, e necesar să pornești de realitățile epocii tale de aici, din adâncuri. Numai astfel Ion a lui Ștefan a Petrii din Humulești a ajuns un stâlp al literaturii române.
Chiar si când are idei generale, un chip al său de a judeca un lucru, starea țăranului de pildă, e cu desăvârșire imposibil să ne spuie aceste păreri ale sale de ordine mai înaltă decât aceea a faptelor, în limba rece a generalităților, cu care nu-i deprins și între care n-a trăit.
La opera lui Creangă se admiră numaidecât “limba” lui și se subînțelege că dacă s-ar înlătura lexicul dialectal, totul ar rămâne uscat. Mai mult decât varietate lexicală, este in opera lui Creangă un accent. Chiar la citirea mută urechea este mângâiată de moliciunea sunetelor, iar acesta este efectul reprezentării clare a vieții tărănești din Moldova. O bună parte din vraja lui Creangă stă, fără îndoială, în faptul că scrisul lui dovedește deopotrivă o artă desăvârșită, a povestirii și o lipsă aproape totală de literaturizare. Creangă povestește cu o simplititate de pasăre care cântă, de pasăre măiastră însă. Meșteșugul lui, care e neîntrecut, e firesc și limpede și izvorăște dintr-o adâncă nevoie de a povesti și de a-și povesti mai întâi lui însuși. De aceea scrisul lui este atât de personal și atât de inimitabil, tonul lui, care te face să nu-i mai lași cartea din mână când ai început, penru a câta oară, să citești Amintirile și Poveștile. Le poți începe de oriunde și sigur nu vei conteni până nu vei ajunge la sfârșit, pentru ca apoi să începi din nou cu prima pagina și să citești totul încă odată. Creangă este exemplarul cel mai viu al talentului de povestitor, dar din naștere, adânc și sigur ca un instinct. Creangă scria greu, ștergea și corecta mereu, se îngrijea de fiecare cuvânt și își îndrepta și modifica textul. Proza lui nu trădează nici cea mai mică urmă de sforțare. Vorbele sunt fixate într-o armonie coborâtă parcă din fund de veacuri, orânduită așa de la începutul începuturilor și nestrămutată.
Oralitatea stilului lui Creangă își găseste ,,resursele” în cultivarea ineditului acțiunii prin reliefarea umorului, a ironiei și autoironiei, a jovialității prin fondul paremiologic cu temelii folclorice, dar ridicat la limbaj artistic admirabil, îndepărtându-se de sursa populară anonimă. ,,Zicerile” lui Creangă conturează un univers spectaculos, constituindu-se într-un experiment lingvistic, prin rostirea frazeologismului de către personaj.
Opera lui Creangă a izvorât dintr-un mare talent de povestitor, la care s-au adăugat cunoașterea și trăirea unei vieți în ce are ea mai specific românesc pe plan spiritual. Cel puțin în ochii noștri, opera lui nu e într-atât un document pentru viața materială, pentru civilizație și nici chiar pentru felul cum se reflectă această civilizație în spiritul popular. Opera lui nu e, pentru noi, nici etnografie și nici folclor. Pornind din folclor și din anume realități geografice, sociale și psihologice, opera lui Creangă depășește folclorul, realizând o structură a spiritualității românești. Stilul autorului Poveștilor și Amintirilor este oglinda în care se reflectă imaginea autentică a configurației noastre spirituale. Opera lui este cea dintâi expresie intuitivă pe calea artei, a conștiinței unui popor, manifestată în mediul ei cosmic și epic. În opera sa, Creangă a surprins și realizat pe țăranul român moldovean în manifestările cele mai caracteristice ale sufletului lui, căci autorul însuși a trăit aceste manifestări. Țăranul lui Creangă, înainte de a fi mistic, este hâtru, este spiritual, atribute ale facultății dominante din psihicul lui: inteligența, istețimea. De aici și acea expresie de realism a Amintirilor și a Poveștilor, căci și în Povești, eroii sunt tot niște țărani “ hâtri și buni de glume”. Opera lui Creangă oglindește stilul de viață al poporului nostru, relevând ceea ce-l diferențiază de alte popoare, dar, și integrându-l, totodată, ca o notă al cărei sunet clar afirmă o individualitate și definește un popor. Personajul basmelor, al nuvelelor, al anecdotelor se povestește pe el însuși în Amintiri, operă atât de puțin populară în intenția ei. Ideea de a se povesti pe sine însuși, de a prezenta etapele unei formații, înceata însumare a impresiilor vieții, apoi sentimentul timpului, al scurgerii lui ireversibile al regretului pentru tot ce s-a pierdut în consumarea lui, al farmecului retrăit în amintire sunt tot atâtea gânduri, afecte și atitudini proprii omului modern de cultură. Ca și în povești și povestiri, Creangă execută trecerea de la nivelul popular al literaturii la nivelul ei cult pe o cale spontană prin dezvoltarea unei înzestrări exercitate în întregul trecut al unei vechi culturi rurale, ajunsă acum să se depășească pe sine. Poporul întreg a devenit artist individual la Creangă. Creația lui nu este de altfel naivă, neștiutoare de sine. Scriitorul își citește cu grai viu compunerile, probându-le în ritmul și sonoritățile lor.
Toată opera aceasta multiplă și vie e scăldată într-o atmosferă de humor, ce se ivește pretutindeni, pe foile deseori înduioșate ale Amintirilor, ca și în caraghioasele foi în care porcul vine să-și spuie povestea, pe care, la rândul lui autorul o împărtășește cetitorilor.
Cineva poate fi înzestrat cu darul acesta din firea lui sau să-l adopte ca mijloc estetic în operele sale. În cazul din urmă avem acel râs silit, crud și amar, ce se întâlnește în operele umoriștilor englezi. În Creangă, râsul nu e introdus cu conștiință în operă, ci vine din inimă; e râsul sănătos și puternic, care trebuie să trezească tot râs în mintea celui ce citește. Humorist născut, el a văzut totdeauna lucrurile prin partea lor comică, le-a privit prin unghiul ridiculului, și temperamentul lui propriu se reflectă în operă.
Arta lui Creangă nu imită și nici nu transfigurează fenomenele lumii, ci nu mai le acceptă prelungindu-le valabilitatea din efemerul cotidian spre eternul artistic. Farmecul ei indestructibil și specificul strict și unic nu poate fi comparat. Izbutind o originalitate care e sugerată de chiar legile realității, Creangă saltă cu fermitate spre universal.
Arta povestirii la Creangă este extrem de complexă și greu de definit, întrucât conține un mare coeficient de inefabil.Cu toate acestea, Călinescu stabilește câteva coordonate sigure. Arta lui creangă este aproape de teatru și oratorie și presupune existența unui auditoriu în fața căruia povestitorul interpretează pe rând toate rolurile. Așa cum spunea Călinescu “Creangă este un histrion genial”și tot secretul artei sale stă în “într-o înaltă bufonerie”.
Arta povestirii la Creangă se caractarizează și prin amestecul de real și fabulos. Așa cum observa Călinescu “Creangă tratează realistic basmul”. Între lumea basmului și povestirii și lumea “Amintirilor” se produce un permanent transfer semantic. Basmele și poveștile capătă ceva din caracterul realist al “Amintirilor”, iar “Amintirile” capătă ceva din caracterul fantastic al basmelor și poveștilor. Împăratul vorbește ca un moșneag sfătos din sat, Trăsnea, Mogorogea și Oșlobanu se ceartă în gazdă la Pavel Ciubotariul ca și însoțitorii năzdrăvani la curtea Împăratului Roș.
Creangă utilizează pe scară largă o tehnică specială a citatului. După expresia stereotipă “vorba ceea”urmează o adevărată ploaie de citate, de maxime, aforisme și reflecții împrumutate din înțelepciunea populară:”fiecare pentru sine, croitor de pâne”,”golătatea înconjură, iară foamea da de-a dreptul”, “lac de-ar fi, broaște sunt destule”, “apără-mă de câni, că de găini mă feresc eu”, “ce-și face omul cu mâna lui, nu i-o face nici dracul”, “șede hârbu-n cale și râde de oale”, “fuge dracul de porumbe negre, și pe sine nu se vede”.
Umorul lui Creangă este înrudit cu ironia socratică, și constă în disimulare, în arta de a face pe prostul: “cred în prostia mea”, “eu, în prostia mea”, “de, prost oi fi, dar inimă mare am”, “așa suntem noi proștii, numai de pozne ne ținem”.
Creangă este unul dintre cei mai mari creatori de limbă din literatura noastră. Pute4m vorbi despre o limbă crengiană, așa cum putem vorbi despre o limbă eminesciană, argheziană și sadoveniană. Creangă are geniul limbii. Capacitatea de invenție lingvistică a lui Creangă este într-adevăr extraordinară și merge până la inovații lexicale proprii.
Opera lui Creangă a fost tradusă pe aproape toate meridianele lumii. Creangă este un scriitor de valoare universală, unul dintre marii povestitori ai lumii, alături de Geoffrey Chaucer din literatura engleză și Giovanni Boccaccio din literatura italiană.
Așa cum îl caracteriza magistral Călinescu “Creangă este o expresie monumentală a naturii umane, în ipostaza ei istorică ce se numește poporul român, sau, mai simplu, este poporul român însuși surprins într-un moment de genială expansiune”.
A citi operele lui Creangă este ca și cum te-ai adăpa la un izvor stilistic nesecat, mereu proaspăt și limpede. Limba poprului dobândește cu Creangă și prin el tonul tonul și autoritatea limbii literare, bogate, flexibile, pătrunzătoare în cele mai intime ascunzișuri ale gândirii populare, răsunând, ca un ecou îndepărtat, stilul marilor cronicari ai Moldovei. “Creangă nu avea ascunzători în suflet”, atunci când pornea să descrie personajele sale sau să retrăiască amintirile din copilărie. El n-a corectat graiul strămoșesc, din care cu grija unui îndrăgostit și a unui culegător de giuvaieruri a cules din el cele mai strălucitoere perle, le-a înșiruit apoi într-o ghirlandă și a făurit astfel o limbă expresivă, savuroasă și parfumată de aromele puternice ale pământului natal.
În dorința de a îmbrăca în veșminte literare graiul poporului, întreaga sa operă avea să fie artistic cizelată, asemeni unui giuvaier. Creangă a țâșnit în literatura română ca un adevărat jet într-o neșteptată fulgerare stilistică: în acest proces munca sa pasionată și desăvârșită pe plan literar a făcut să apară atât de perfectă forma bijuteriilor sale populare. În acestă muncă rezidă măreția unei opere pe care Creangă ne-a oferit-o anume mai curând decât ne-a lăsat-o!
Creangă se impune ca primul scriitor care aduce în literatură problematica țărănescă autentică a epocii. Eroul lui țăran e un erou de dramă. Aceasta se rezolvă însă optimist, prin mutarea acțiunilor în planul fantastic unde, în ciuda condițiilor vitrege, pot interveni rezolvări favorabile. Tipul esențial al basmelor sale este omul din popor, drept, cinstit, care utilizează, și o anumită șiretenie, mai degrabă o înțelepciune, rezultată din amare și numeroase experiențe. E un râs care nu țintește gustul romantic al actelor ieșite din comun, dimpotrivă, e doritor de viață așezată, preferințele sale mergând către valorile statornice, întemeiate pe o veche civilizație rurală.
Creangă este primul scriitor din litertura noastră care înfățișează un erou în lupta pentru dreptatea sa, biruitor și pedepsitor pe calea menționată, în sfera fantasticului. Sensul realist, departe de a se pierde, e concentrat, autorul se relevă ca una din marile figuri ale realismului românesc, un deschizător de drumuri și autor de opere nemuritoare pe aceste drumuri defrișate de el.
Ion Creangă este fiul unui popor, format de-a lungul veacurilor, cu frumoase calități, inteligent, harnic și înțelegător, daruri care i-au permis întotdeuna să treacă peste multe obstacole în lunga sa viață.
Arta lui Creangă este prin excelență orală, artă de povestire, nu de compoziție. Povestitorul care se adresează totdeuna unui auditoriu, nu se oprește la descrieri, nu taie firul epic pentru a zugrăvi eroul, care, dacă are trăsături puternice de caracter, le va demonstra în acțiune. Toată opera lui se bazează pe această oralitate, pe darul de a expune eroi ce joacă rolurile sub ochii noștri în regia autorului. Când eroii dispar, rămâne să monologheze autorul, nepierzând nici o clipă legătura cu publicul. Concluzionând asupra limbajului lui Creanga, este cel care îl individualizează cel mai bine,conferindu-i originalitate, plecând de la cuvintele lui Vianu: ,,Zicerile tipice sunt în Creangă mijloacele unui artist individual”. Creangă nu inventează ceva esențial în poveștile sale, dar retrăiește cu ingeniozitate întâmplările povestite. Fiorul autenticității sale rezidă în special în alchimia verbală a cuvintelor, în forța lor dramatică, în hazul de necaz, în forța creatoare a epicii.
Toate crâmpeiele de viață trăite care se ivesc în opere cereau să fie retrăite pentru a intra în cadrul unei compoziții bine echilibrate și calculate, în mod imperceptibil, până în cele mai mici amănunte. Impresiile și amintirile, în loc să-și piardă spontaneitatea din cauza acestui proces de sublimare, au ieșit din alambicurile geniului mai vii, mai fermecătoare și, poate, mai autentice, decât orice palidă descriere, pur și simplu realistă.
Structura arhietipală care organizează creația lui Creangă, stabilind semne și semnificații, face din autorul poveștii lui Harap Alb un creator de excepție, unic. Ion Creangă nu este cap de serie, cum credea P.Constantinescu, fiindcă nimeni nu a putut repeta actul săvârșit de el, iar opera sa cenzurează prin modalitatea de configurare a universului artistic posibilitatea unei continuări. Realismul popular și realismul psihologic al operei sale, umorul și degajarea narațiunii, sensibilitatea, plăcerea și profunzimea povestitorului, caracterul creației sale de imagine și expresie a spiritualității entice, prezența debordantă a proverbelor și a lexicului popular însumează tot ce se spune despre Creangă. Tudor Vianu descifra arta scriitorului: “Creangă lucrează în forme și cu mijloace prestabilite, păzite de tradiții, încât originalitatea lui se introduce pe o cale pe care numai cunoscătorul o surprinde cu toată limpezimea și ajunge s-o deguste ca pe o savoare discretă”.
În legătură cu izvoarele folclorice ale operei lui Creangă au fost invocate mai multe aspecte. Unul dintre ele se referă la structura poveștilor, cu specificul ce le transformă în capodopere ale literaturii române culte. Ca și alți povestitori români, a păstrat fondul folcloric și unele elemente formale, dar, așa cum afirmă Boutiere, numai Creangă a avut talentul “să introducă în poveștile populare un element esențial ce le lipsea: viața, și aici se află profunda lui originalitate.” La aceeași concluzie ajunsese și Garabet Ibrăileanu: “autorul profund al operei lui Creangă e poporul, al lui Creangă e numai talentul, pe care-l are din naștere”. Creangă nu este nici țăran, nici citadin. Ca scriitor, el nu e nici rapsod, nici folclorist. E artistul Creangă, a cărui operă e compusă pe “coordonate folclorice”. Ibrăilenu susține idea că esența operei lui Creangă este viața autentică a poporului român: “în Creangă trăiesc credințele, eresurile, datinile, obiceiurile, limba, poezia, morala, filozofia poporului, cum s-au format în mii de ani de adaptare la împrejurările pământului dacic”. Creangă nu a lucrat ca un folclorist, ci ca un scriitor. A împrumutat unele teme din fondul popular, le-a dezvoltat cu totul original și le-a rescris în maniera Creangă. Povești care la origine aparțineau unui fond tradițional național sau universal primesc prin măiestria artistului o nouă identitate: opere ale lui Ion Creangă. De aceea poveștile, deși foarte asemănătoare cu ale celorlalți povestitori români prin intrigă și anumite elemente formale, au o înfățișare originală și o valoare superioară. Creangă conferă fantasticului trăsăturile realității rurale pe care o cunoștea foarte bine și căreia i-a aparținut: “în sanctuarul sufletului său nemuritorul humuleștean rămăsese țăran.” George Călinescu a demonstrat că “fantasticul e tratat realistic, cu multă culoare locală țărănească”, realizând un amestec original între miraculos și rural, împletit cu scene de un realism evident. Autorul poveștilor nu culege, nu popularizează sau prelucrează basmele transmise oral din generație în generație, accentuând o notă morală, una umoristică sau înfrumusețând limba lor. Ibrăileanu a observat că lumea poveștilor nu se deosebește de cea a amintirilor sau povestirilor, deoarece substanța și limbajul artistic sunt aceleași, indiferent dacă anecdota lucrării este folclorică sau autobiografică. Creangă transferă fabulosul din poveștile populare în lumea reală a satului românesc, încât eroii și situațiile din Povești își află corespondent în lumea satelor de munte. Poveștile lui sunt adevărate nuvele din viața țărănescă, realismul domină în majoritatea acestora, unora le lipsește miraculosul, iar fantasticul este interpretat într-o viziune țărănească. Alternanța planului real și a celui fantastic și varietatea procedeelor artistice legate de ea dovedesc evident că poveștile nu aparțin folclorului, ci sunt opere ale lui Creangă: nuvele țărănești realiste, structurate potrivit fabulosului folcloric.
Trăsătura dominantă a artei, a creației sale, o constituie talentul narativ, povestirea definindu-se preponderent epic, iar tipologia, etic. Umorul operei izvorăște din viață și o exprimă plenar. Prin opera sa, se înscrie în rândul marilor scriitori ai lumii. Dimensiunea universală este unanim pusă în valoare de J.Boutiere, Angel o de Gubematis, Mitte Kxerrmitz, G. Weigand, Constancia Mayzlowna, Lucy Byng, Agnesrna Siilvestri-Giorgi, Luigi Salvini ca și de alți cercetători, iar la noi – între alții – de către G. Călinescu, Zoe Dumitrescu-Bușulenga, Valeriu Cristea.
Povestitorul nu inventeaza, ci mai degrabă combină. Combină o serie de unități narative pentru a
scoate la iveală o structură unitară. Modalitatea în care a combinat, însă, Ion Creangă aceste unități a fost una particulară, purtând însemnele unei individualități creatoare remarcabile. ,,Invenția”, în măsura în care ea exista, se realizează fără nici o îndoială, la nivelul limbajului. Analiza semantică a intervenit și acolo unde se impunea evidențierea schemelor narative, subliniindu-le funcționalitatea în cadrul unității basmului.
Opera lui Ion Creangă este relativ restrânsă. Creangă este autorul unor excelente manuale școlare: Metodă nouă de scriere și cetire (1867), Invățătorul copiilor, carte de cetit în clasele primare, cu litere slave și buchii cuprinzând învățături morale și instructive (1871), în care sunt incluse câteva scurte povestiri cu tâlc moral: Inul și cămeșa, Acul și barosul, povestea Ursul păcălit de vulpe, precum și povestiri de inspirație istorică: Moș Ion Roată și Vodă Cuza și Moș IonRoată și Unirea. Partea cea mai întinsă a operei lui Creangă o formează basmele și poveștile.
Creangă nu are înclinații cărturărești speciale. Mintea iute de țăran isteț nu suferă „polologhia și sugitura limbii” și, cu rare excepții, atitudinea lui față de erudiți, în care vede un posibil Măcărescu, e de rezervă. In astfel de situații simulează prostia lui de țăran, vestita prostie în care, zice Călinescu, Creangă nu credea nici o clipă. Căzut pe panta erudiției, Creangă ar fi devenit, spune biograful său, un „Cațavencu moldav”, într-atât amănuntele arată la absolventul școlii preparandale „o aplecare la patetic și ușoară mistificație''. Bunul simț îl împiedică însă să întindă prea mult coarda și dascălul rămâne ceea ce structura lui îi permitea, un „umanist al științelor sătești”.
Concepția despre viață a lui Creangă e aceea a poporului, a grupului social din care face parte. Categoria, grupul pe care-l reprezintă Creangă e acela al răzeșilor moldoveni, țărani liberi, care au luptat secole întregi pentru a-și păstra și apăra libertatea împotriva domnilor, boierilor sau mănăstirilor. Râsul lui Creangă izbucnește enorm din această nemărginită încredere în viață și în valorile ei. De aici marea dragoste de viață, marea bucurie a ei mereu dezlănțuită. Așa se explică și ostilitatea cu care sunt priviți dracii și moartea, dușmanii de temut ai omului într-o veche mentalitate populară.
Concepția laică, nesuperstițioasă a lui Creangă despre lume e cu atât mai interesantă și semnificativă cu cât a trecut prin anii de seminar și de preoție și constituie încă o dovadă că anii formației lui au fost exclusiv cei petrecuți în mijlocul lumii satului și că fondul lui prim n-a putut fi niciodată alterat. Înconjurat de oameni harnici și activi, Creangă s-a văzut crescând într-o adevărată religie a muncii, care consacra viața ca valoare activă. Viața este înțeleasă ca o activitate utilă care singură înregistrează pe om în grup și conferă acestuia valoare în cadrul grupului.
Creangă nu este un simplu povestitor popular, ci un creator de artă originală. Personalitatea lui artistică a fost, în primul rând, atât de puternică, încât a dat naștere unui stil cu o pecete neîndoielnică a originalității și unicității. Stilul lui Creangă este unic, izbitor, particular, alcătuind un univers întreg, închis, inimitabil al operei scriitorului. Nu numai prin lexic, topică și specificități morfologice și sintactice se afirmă stilul acesta, un timbru stilistic nou, neobișnuit, nerepetabil, dă într-adevăr măsura apariției unui mare scriitor, dar acest timbru nu se datorește numai stilului gramatical, nu se realizează numai la nivelul elementelor de limbă.
Această eroare, formalistă în temeiurile ei, este comisă uneori de cercetătorii care nu fac o legătură organică între elementele fondului și ale formei, între concepție, viziune, atitudine oglindită în idei și stările afective care colorează faptele, pe de o parte, și expresia verbală a acestora pe de alta, constituind o unitate indestructibilă, forma nefăcând altceva decât să comunice, într-un mod particular. Prima trăsătură constitutivă a realismului lui Creangă stă în înrudirea viziunii despre lume a scriitorului cu cea populară, care afirmă cu putere existența materială a lumii și crede în ea cum crede în forța vitală și în bucuriile simțurilor care o exteriorizează. O altă componentă a realismului său este aceea satirică. Talent satiric prin excelență, Creangă vede cusururile acestei lumi în care trăiește, cusururi ale societății și ale oamenilor, și le proiectează pe fundalul operei sale, cu dimensiuni mărite delectându-se în exagerarea conștientă, învățată la școala povestitorului popular, obișnuit să se încadreze cu ușurință în mitic și fabulos. Calitatea râsului lui Creangă dă tonalitatea operei sale, deschisă, jovială, plină de spirit jucăuș. Scriitorul nostru e un hâtru și un vorbăreț neobosit, cel dintâi al operei sale. De aceea formula lui artistică e atât de subiectivă, el fiind pretutindeni prezent în povestire. Oralitatea stilului său învățată de la povestitorul popular i se potrivește ca o mănușă. Neinformat cum e cu privire la arta cultă, dar plin de resursele infinite ale folclorului, Creangă aduce un stil puternic, făcut, în sensul unificării lui prin subordonarea varietății mijloacelor de expresie, câteva dominante. Realismul său se împlinește prin integrarea viziunii critic satirice în formele cele mai caracteristice artei comice.
Și auditiv, stilul oral realist a lui Creangă fixează, reproduce lumea lui, a satului moldovenesc, cu inflexiunile multiple ale mirării, oțărârii, glumei, echivocului, ambiguității, certurilor, a vorbei multe și hazlii, totul realizat cu păstrarea particularității lexicale și fonetice ale regiunii, dar numai în aparență, fiindcă transcrierea exactă a graiului moldovenesc, fără geniul selectării realiste în slujba necesităților ideii centrale, ar fi dus la o simplă copie de limbaj, naturalistă.
Intenția satirică a operei dusă până la capăt, până la comicul fonetic, face să se întregească imaginea artistică, să se desăvârșească fuziunea fondului operei cu forma ei rară, unică. De aceea, un text oarecare de literatură populară, povestit chiar de cel mai înzestrat narator, nu va cunoaște strălucirea și perfecțiunea tratării realiste a unui fragment din opera lui Creangă, nu va sugera cu atâta plenitudine viața.
Fie că dezvoltă creator în opera de artă cultă temele folclorice, fie că povestește episoade cu puternică intuiție satirică, sau de critică socială, fie că evocăclipele trecutei lui copilării petrecute în mijlocul satului, Creangă se mișcă în același univers propriu: țărani și țărance, flăcăi și copii, preoți, învățători, moșnegi, șugubeți, babe hapsâne, boieri meschini populează acest univers, căpătând contur, dar mai ales mișcându-se și vorbind. Universul acesta al operei reproduce lumea în care scriitorul și-a desfășurat existența, lumea satului pe care a iubit-o și a cunoscut-o în adâncime. De lumea aceasta a fost legat Creangă prin bucuria tuturor simțurilor, care străbate cea mai bună parte a operei sale.
Obiectele lumii înconjurătoare sunt resimțite aproape tactil, ca în tablourile olandezilor și germanilor de la sfârșitul evului mediu. Enumerările care țin loc de descrieri denotă plăcerea primitivului de a stăpânii nemijlocit lumea materială prin cunoaștere în scopul utilizării. Descrierea presupune planuri de perspectivă, relații între obiecte, în care unele neapărat trebuie să treacă în umbră ca numai câteva să concentreze atenția contemplatorului. De aceea, Creangă nu descrie, ci enumeră.
El cunoaște mai întâi limbajul tehnic al tuturor activităților exercitate în satul lui în vremea în care trăiește: culinare, meșteșugărești, de industrie casnică, de neguțătorie. Știe numele bucatelor de post și de praznic și tehnica pregătirii lor, de la „bob fiert, găluște și turtă cu juflă și vărzare”, mâncate în ajunul Bobotezii, până la mâncărurile de la ospețe și praznice: „sarmale … plachie … alivenci … papă cu smântână și cu ouă” și preparatele din porcul tăiat la Crăciun: „costiță de porc afumate, chiște și bufet umplut, trandafiri usturoiați și slănină din cea subțire, făcute de casă, tăiate la un loc, fripte bine și cu mămăligă caldă…”. Și toate astea sunt spuse cu o poftă de mâncare care se comunică. Apropierea de Homer, apare prin aplecarea asupra meșteșugurilor omenești, asupra ocupațiilor consătenilor. Creangă cunoștea ceea ce se făcea în satul lui, munca câmpului și treburile casnice, moșitul și medicamentele aplicate de medicii empirici ai satului. Tot cu plăcerea cunoașterii exacte a obiectelor necesare meșteșugului îl pune pe Dănilă să umble prin pădure după copacii trebuitori pentru duratul unei mănăstiri și să-i aleagă pronunțând termenii tehnici respectivi cu vădită satisfacție, care le dă prin vederile afective exprimate o înfățișare pitorească: „Ista-i bun de amânare, cela de tâlpi, ista de grinzi, ista de tumurugi, cela de costoroabe, ista de toacă”.
Despre Creangă se poate spune că este o expresie monumentală a naturii umane sau, mai simplu, e poporul român însuși, surprins într-un moment de genială expansiune. Ion Creangă este, de fapt, un anonim.
Putem observa înrudirea artei lui Creangă cu cea a lui Caragiale, cei doi caracterizează dialogic și pun în gura eroilor vocabulare autentice unul țărănesc, altul urban semidoct. Vorbirea descrie mișcările interioare. Creangă, așa cum procedează și Caragiale, alternează dialogul cu părți ale sale, nu simple comunicări de fapte, ci un monolog al autorului, care se bizuie pe același umor al cuvântului tipic. Iar această parte, lipsită de obiectivitate, în care autorul-actor comentează dialogul, trebuie nu citită, ci reprezentată scenic.
Marele merit al lui Creangă a fost că el a scris poveștile întocmai sau aproape întocmai cum sunt ele spuse la țară. Când și-a publicat Creangă primele povestiri, nimeni din România nu se gândea să publice culegeri reproducând cu exactitate riguroasă povestirile culese din sat. Oare Creangă a intenționat să editeze, în calitate de folclorist, anumite povestiri populare, cărora le-a respectat fondul și forma luându-și libertatea de a modifica redactarea anumitor pasaje, sau , inspirându-se liber din fomdul popular, n-a făcut decât să împrumute teme pe care le-a dezvoltat după fantezia sa.
În opera lui Creangă – provenind tocmai din caracterul ei profund național și popular – există resursele unei universalități fără tăgadă, pe care timpul și evoluția tot mai vrednică a poporului nostru pe drumurile viitorului le rescriu într-o realitate tot mai solidă, într-un bun al umanității întregi. Creangă n-a fost un folclorist meritoriu sau un prelucrător harnic de povești populare, ca Petre Ispirescu, ci un creator în sensul cel mai înalt al cuvântului, în simplitatea aflându-se, de fapt, o imensă știință a vieții, intuită în raporturile ei fundamentale. El știe totul despre mersul anotimpurilor și despre treburile gospodărești ale omului de la țară, cunoaște uneltele meșteșugarului și le numește cu inepuizabilă plăcere, știe unde s-ascunde ursul, dar și unde se tupilează, ghemuită după lună, fata împăratului din poveste, prefăcută în pasăre nevăzută. Și știe, mai cu seamă, să ne descopere tainițele sufletului popular.
Creangă e un scriitor cult, înzestrat cu puterea geniului, experiența milenară a celor mulți, cristalizată în proverbe, în zicători, în vorbe cu tâlc, nu rămâne în creația lui o prezență impersonală, ci capătă o puternică notă de originalitate. Formulele tipice, împrumutate de Creangă din vorbirea populară, oralitatea și spontaneitatea stilului său dau culoare și autenticitate scenelor din viață descrise. Uneori „zicătoarea” în opera lui Creangă devine densă, de o excepțională plasticitate. O simplă formulă consacrată, un proverb fixează un portret, un episod sau un caracter de neuitat. Comparația care spune despre un om că-i „plin de noroc ca broasca de păr”, se transformă într-o metaforă intensă, și ce ironie revoltătoare conține expresia care afirmă despre cineva că are știință „până la genunchii broaștei”. Pe un fond folcloric, Ion Creangă s-a înălțat ca un artist desăvârșit, pătruns de un scrupul neîntrecut al cuvântului. Percepând opera lui Creangă drept o ,,enigmă”, încercăm să găsim o modalitate de interpretare. Aceasta întrucât ,,în lectura operei sale se poate adopta orice formulă, orice metodă de interpretare oricât de noua. Textul le suporta admirabil”,așa cum afirmă C. Moraru.
Viața eroilor lui Creangă se desfășoară în spiritul autentic al firii poporului nostru. El reflectă virtuțile spirituale și fizice pe care le respectă omul din popor: curajul, hărnicia, prietenia, spiritul rațional și întreprinzător, sentimentul dreptății sociale, optimismul viguros, modestia, mărinimia, franchețea în opinii și atitudini, într-un cuvânt propriu limbii noastre, omenia cu o formă complexă și esențială a umanismului popular. În numele acestor principii, Creangă dezaprobă printr-un râs enorm, sănătos, prin întreaga sa operă, tot ceea ce degradează omul: lenea, ipocrizia, trădarea, pizma, exploatarea. Trebuie precizat, însă, că opera lui depășește sensibil basmul popular, cu simbolurile lui tradiționale, ridicându-se la o semnificație filozofică mai cuprinzătoare. Om al unui veac raționalist, Creangă, deși împrejurările vieții făcuseră dintr-însul un
diacon original, irevențios și turbulent, privește cu ironie tot ceea ce este ostil omului: moartea și diavolii, forțele supranaturale ale omului.
Clasicismul lui Creangă nu e un academism însă, ci o răzvrătire sui-generis, o sfidare a gustului consacrat și o reacție populară față de livrescul păturii culte tocmai pentru că aduce, cu întreaga erudiție necesară unui umanist, cartea originală a înțelepciunii și expresiei populare, împotriva imitațiilor trase după ea. Dar acest Creangă, clasicul, trăiește abia azi. Posterioritatea e adevărata lui viață.
Tipul lui Creangă este al clasicului, care, pătruns de stabilitatea celor omenești, în ciuda aparențelor schimbătoare, nu se simte ispitit să reia experiențe de mii de ori consumate spre a ajunge la adevăruri vechi asupra omului. Poveștile , Amintirile, nu sunt ca scrierile lui Slavici, ca ale realiștilor critici, operă de observație, nu, ci, se știe, ele demonstrează, ilustrează „observațiuni morale milenare” (G. Călinescu).
Fără sarcasmul milenar al lui Caragiale, Creangă ascundea sub hazul și țărăniile lui un sentiment al „urâtului”; el, ca Ivan Turbincă, e un uitat de moarte, a trăit prea mult, veselia nu-i decât o mască: „Gulea peste gulea, Ivane, căci altfel înnebunești de urât”. În fond, Creangă e un sceptic și „filozofia” lui e acea a ecleziastului, iar această „filozofie” se observă, de altfel, în tot ce face. Ni-l amintim la Junimea spunând anecdote și primind să treacă drept măscărici, unde Poveștile sunt ascultate cu enormă veselie, pentru limba pitorească, dar nu pricepute cu adevărat.
Priviți în perspectiva marilor linii de direcție ale literaturii noastre, nici Delavrancea, nici Vlahuță, nici Iosif, nici Cerna, nici Goga, nici chiar Sadoveanu nu apar atât în succesiunea lui Creangă, cât în aceea lui Eminescu. Gesturile tipice ale creației tuturor acelora sunt nostalgia, întoarcerea, protestul, revendicarea, aspirația către o lume pe care au părăsit-o, dar către care se doresc înapoi, pe care o resimt mai curată și mai bună. La Creangă nu întâlnim asemenea sentimente, povestitorul este adânc înfipt în lumea lui, așa el încât o poate descrie fără duioșii retrospective, fără sentimentalisme, cu realism robust și umor împăcat.
Țăranul Creangă nu este însă deloc un „talent necioplit” cum credea Negruzzi și nici un „autor poporal” cum l-a numit Maiorescu. El este un talent rafinat, un mare artist.
După analiza materiei de motive folclorice și chiar primele mijloace ale expresiei populare în poveștile sale, așa cum a arătat Jean Boutiere, în prețioasa monografie franceză consacrată povestitorului,’’La vie et l'oeuvre de Ion Creangă’’, Paris, 1930, toate scrierile, în afară de „Stan Pățitul”, a cărui origine populară, incontestabilă, n-a putut fi identificată, reiau vechile motive prezentate în întreaga arie a folclorului european și, în afară de Dănilă Prepeleac, Povestea porcului, Harap Alb și Ivan Turbincă, în care modificările sunt destul de mici, fără combinații noi, în contaminări de motive cum pot fi semnalate în operele altor autori de inspirație populară, ci în exacta lor înlănțuire din prototipul folcloric. Nici un episod nu este înlăturat sau împrumutat de aiurea atunci când Creangă reproduce o poveste populară în Soacra cu trei nurori, Capra cu trei iezi, Fata babei și fata moșneagului, Făt – Frumos, fiul iepei sau Prostia omenească. Memoria lui este aici dintre cele mai fidele și imaginația lui este cu totul stăpânită în latura invenției epice. Pentru el, basmul popular pare a fi un lucru bine stabilit, o structură obiectivă și constrângătoare, pe care se ferește de cele mai multe ori a o modifica.
Ideea de „scriitor popular”, pierzându-și pentru câțiva critici semnificația întreagă de viziune homerică, fără de care nu există, a ajuns să indice exclusiv pe scriitorii rudimentari, de nivel țărănesc. Așa că nevoia de a despărți pe Ion Creangă de un Rădulescu – Codin, legitimă până la un punct, a creat cealaltă formulă a lui Creangă „scriitor cult”. Și degradării celei dintâi i-a răspuns lipsa de măsură a celei de a doua: în contra declarării de „scriitor popular”, adică un Rădulescu – Codin, oarecare, povestitorul nostru devine „autor cărturăresc”, un erudit în viața și știința satelor „ca Rabelais în linia lui, ca Sterne și Anatole France”.
Nic'a lui Ștefan din Humulești, ca țăran ce a fost în toată conștiința lui,în lupta de cuvinte, aproape că dispare, G. Călinescu spune : „După unii, Creangă ar fi un țăran. Țăran și nu prea decât la fire. Cât despre intelect, corespondența, polemicile lui dezvăluie un mânuitor sigur de idei într-o limbă tehnică fără nici o pată”. Creangă e un foarte puternic talent și cu totul original în literatura noastră și stă, alături de Odobescu, în fruntea stiliștilor români – deși între amândoi există o mare deosebire. El e adevăratul tip al românului cu calitățile lui mari și cu defectele lui. Mai presus de toate, inteligența, caracterul sentimental și entuziast, având totdeauna la îndemână un fond nesecat din înțeleapta filozofie a poporului român și posedând în cel mai înalt grad puterea de surprinde, el are același defect ca și țăranul nostru: guraliv, adesea se pierde în amănuntele descrierii slăbind firul logic Creangă e o vastă sinteză a poporului roman, făcând parte din categoria de scriitori senzaționali.
Râsul elocvent, robustețea internă a frazei se încorporau fondului permanent al literaturii naționale, scânteierea observației,îi dau totodată o nouă dimensiune universală. Legat prin toate fibrele de sufletul popular, Creangă convine și momentelor de flux și clipei de tristețe. Vitalitatea, jovialitatea, linia simplă sunt ale tuturor timpurilor. Creangă nu are vârstă.
„Este în poveștile lui Creangă atâta jovialitate, atât umor al contrastelor, încât compunerile sunt menite să nu fie gustate cum trebuie decât de intelectuali. Și de fapt, oricât de paradoxal s-ar părea la întâia vedere, Creangă este un autor cărturăresc, ca Rabelais. El are plăcerea cuvintelor și a zicerilor și mai ales acea voluptate de a le experimenta punându-le în gura altora. În câmpul lui mărginit, Creangă este un erudit, un estet al filologiei. Eroii lui nu trăiesc din mișcare, ci din cuvânt, și observația nu este psihologică, ci etnografică”. (G. Călinescu, op. cit.)
Opera lui Creangă nu este vastă, doar câteva sute de pagini, dintre care amintirile ocupă câteva zeci,însă nu volumul, ci calitatea artei îi asigură monumentalitatea. Nici Rabelais, cu care a fost asemănat, n-a lăsat o operă mult mai amplă. În paginile lui Creangă sunt trase esențele, principiile esteticii savante sunt ignorate cu dezinvoltură, expresivitatea incomparabilă fiind o sinteză a mijloacelor orale; pulsează însă ritmul vorbirii moldovenești din epocă. Definit succint, Creangă e un scriitor țăran, dar un țăran ce nu poate fi confundat. Toți țăranii de lângă Munții Neamțului folosesc aceleași cuvinte, aceleași expresii consacrate; nici unul nu-l egalează. În scrisul lui de aspect nescriptic se vede meșterul cu un infailibil simț al măsurii, știind să exprime unui gest mișcarea unică unei exclamații, ceva ce-i aparține în exclusivitate. Deși lucrat cu grijă, scrisul lui pare spontan, natural ca însăși viața. Liniștea lucidă a clasicilor mai vechi îi lipsește, însă cadența lui se bazează pe simetric, verva modelându-se, luând o respirație geometrică. Interesul frazei ține de utilizarea formelor cotidiene, însă în elementaritate aparență valorile umile se organizează într-o orchestrație seducătoare. Un artist cum a fost Creangă, expresie a geniului popular,era necesar să apară. Proza românească nu poate fi imaginată fără opera sa. Din cele trei dimensiuni ale timpului, Creangă s-a oprit cu insistență asupra trecutului, propria biografie devenind sursă pentru literatură. Se poate spune că și poveștile se înregistrează într-o măsură aceleiași biografii personale, legându-se intim de ambianța copilăriei și întregind conturul fanteziei țărănești. L-a interesat, firește, și prezentul, pe care l-a văzut cu inteligență critică. Nu i-a fost indiferent orașul; trăind totuși la Iași, a rămas pentru totdeauna la modul de a gândi al rurarilor. Participând activ la viața literară ieșeană, nu și-a compus o fizionomie de scriitor, creația, ca obiect al artei, nu l-a posedat. Aspirațiile lui nu erau să-și depășească prin scris, cel puțin moral, condiția de modest slujbaș al școlii. Față de propria literatură a avut o atitudine lipsită de sentimentul proprietății, comparabilă cu aceea a producătorilor de folclor.
Mijloacele pe care le întrebuințează humoristul sunt nenumărate: grămădire de amănunțimi fără capăt, vorbe nepotrivite cu ceea ce înseamnă, făgăduieli pe care altfel le îndeplinește. Toate astea sunt întrebuințate de Creangă: când, ca în Amintiri, îl vedem zugrăvindu-se singur ca unul, care, zice el ’’prin somn nu ceream de mâncare, dacă mă sculam, nu mai așteptam să-mi deie altul, și când era de făcut ceva, o cam răream de- acasă. Și apoi mai aveam și alte bunuri : când mă lua cineva cu răul, puțină treabă făcea cu mine, când mă lua cu binișorul, nici atâta, iar când mă lăsa de capul meu, făceam câte o drăguță de trebușoară ca aceea, de nici sfânta Nastasia, izbăvitoarea de otravă, nu era în stare a o desface, cu tot meșteșugul ei ’’, când în Moș Nichifor coțcariul, ne lămurește chipul cum acesta găsise mijlocul să cumuleze meseria de harabagiu cu aceea de geambaș, când, în sfârșit, răspândește cu prisosință gluma în Amintiri, în care toți pare că râd, de la Smărăndița, fata popei, până la dânsul, care se pricepe totdeauna să facă o blăstămăție. Pretutindeni tonul povestirii e însă cel serios: scriitorul întrebuințează toată puterea de concepție, de care dispune, pentru a stârni râs Homeric, fără ca pentru aceasta tonul așezat, ce domnește în toate scrierile lui, să înceteze. Silința pentru a fi umoristic nu se simte nicăieri, și Creangă debitează cele mai mari enormități cu un aer de convingere netulburată. La fiecare poveste, nu uită să ne spuie că omul trăiește încă, dacă n-a fi murit, ca Ivan Turbincă, și că ospățul ține încă, de nu s-a fi mântuit, și naivitatea povestitorului e minunată, când descrie ’’cinătuirii’’ femeii lui Stan Pățitul, prin care cinătuire el și cu dracul Chirică o ușurează de-o coastă, singura de drac, care-I mai rămăsese. Atunci când se ostenește să zugrăvească tipuri, mai ales în povești, arată o imaginație uriaș de humoristică: dovadă descrierea lui Gerilă, care, când suflă cu ’’buzoaiele lui groase și dăbălăzate’’, una i se dă peste cap, pe când cealaltă îi ajunge la pântece.
Creangă a dat viață ascuțită poveștilor lui, situându-le în timp și spațiu, creând tipuri care se mișcă și vorbesc, întrebuințând nu numai mijloace simple și elegante de exprimare, ci și folosindu-se de comoara seculară a neamului, de o mare bogăție și o intensă frumusețe poetică. El a lăsat o operă literară și studiul vieții lămurește opera însăși.
Prin toate aceste caracterizări, deși în fond un scriitor „cult”, Creangă rămâne popular într-un sens înalt. Creația lui e lipsită de personalitate morală. Asta se întâmplă numai creatorilor excepționali. El este o expresie monumentală a naturii umane în ipostaza ei istorică ce se numește poporul român, sau, mai simplu, e poporul român însuși, surprins într-un moment de genială expansiune. Ion Creangă este, de fapt, un anonim. Atunci când s-a încumetat să aștearnă pe hârtie ceea ce povestea, el a lăsat cititorului următoarea prefață, ca un cifru al umorului său:
„Iubite cititoriu,
Multe prostii ai fi cetit, de când ești
Citește, rogu-te și ceste și unde-i vede că nu-ți vin la socoteală, ie pana în mână și dă și tu altceva mai bun la iveală căci eu atâta m-am priceput și atâta am făcut”.
Ion Creangă a fost un clasic al literaturii române, el exprimând prin „țărăniile” lui înțelepciunile „prostimii din care n-a vrut să iasă cu totul nici după ce a intrat în alt mediu social, păstrându-și masca pentru a observa ceea ce „nu se cade” într-o lume ce vrea să pară altfel de cum este, făcându-se și el că nu pricepe ceea ce alții mai învățați se silesc să-i lămurească, deși altceva este de priceput.
Privit între umoriștii lumii, Ion Creangă este un adevărat umorist prin ceea ce, de-a lungul istoriei, s-a constituit în arta umorului: observația realității se face mai mult din inimă decât din cuget, deși cugetarea nu devine ca de obicei în artă, o formă a sentimentului, ci contrariul său; la aceasta se adaugă îngăduința și chiar simpatia pentru cei surprinși și contradicția între aparență și realitate, cu motivarea că în viață nimic nu este grav, decât e privit fără prejudecată, fără ca astfel să se îngăduie omului mai mult decât trece de „omenia lui”. Dar în comparație cu formele caracteristice ale umorului la diferiți scriitori din literatura universală în dezvoltarea ei istorică, cum ar fi la Cervantes umorul tragic, la Boccaccio unul corosiv, indecent la Rabelais, jovial la Chaucer, trist la Mark Twain, un umor țărănesc, păstrând în el urmele originii lui folclorice, asemănător cu cel al scriitorilor din începuturile epocii moderne, în a căror operă se recunoaște mai bine viziunea folclorică asupra lumii.
În acest genial scriitor popular trăiește conștiința unei mari culturi, la care participă și la care se întoarce cu admirație și încredere vrednice de un umanist european. Puțini dintre humoriștii moderni au avut ca dânsul darul înnăscut de a lega la un loc, într-o capodoperă de humor limba cea mai comică pocibilă, în care un singur cuvânt pus bine e de ajuns să producă impresia dorită, cu schimonosirea ce trebuie adusă realității, pentru ca aceasta să devină ridicolă. El poseda toate însușirile umoristului, și, pus în alte împrejurări, dacă ar fi pierdut nemăsurat ca originalitate, cine știe ce față ar fi luat verva lui nesfârșită, totdeauna sănătoasă și vioaie.
Nici un alt scriitor roman, cu siguranță, n-a atins cu opera lui puncte etnice mai exterioare. Fiind socotit scriitor de o etnicitate particulară față de aceea ce se înțelegea prin „literatura universală”, succesul lui de audiență la alte popoare poate fi socotit ca imposibil. Și totuși adevărul este altul și chiar contrar. Căci, deși scriitor român, și putem adăuga în chip semnificativ, spre a i se vedea mai bine orientarea, scriitor moldovean, nemțean, humuleștean, deci scriitor local, aproape izolator, Creangă e citit azi pretutindeni, după cum se afirmă, cu cea mai spontană participare. Dacă i-ar fi putut trece cândva prin minte aceasta situație, sigur i s-ar fi părut glumeață. El socotea Iașii secolului trecut ca o „nemție” curată, un fel de străinătate socială suficientă ca să se gândească la contactul cu străinătăți de alte limbi. Cultivând un localism ca și absolut, prin care totuși a ajuns să se înscrie în universal, Ion Creangă se înscrie în tipologia scriitorilor opuși acelora care speră o glorie mai largă prin adoptarea unei limbi de circulație internațională.
Lăsând la o parte importanța particularităților de ordinul pitorescului etnologic, în succesul literaturii sale au fost decisive particularitățile lui lingvistice. În orice colecție de folclor se găsesc materiale etnologice, interesante ca atare; ceea ce cititorul de oriunde găsește numai în Creangă, este o identitate de scriitor formată mai cu seamă din valori stilistice.
Nimeni nu a reușit, ca el, să stilizeze oralitatea completă de tip rapsodic, a poveștilor populare; în stilul nici unui alt scriitor, poate doar la Caragiale, aplicat însă altui fond omenesc, nu există dublu plan, scriptic și în același timp vocal, care de cele mai multe ori, prin divergență dusă până la contrastul antifrazei, creează un fel de metaforă a umorului, specifică lui Creangă. Scriitor și actor totodată, fraza lui e bineînțeles scrisă, dar este mai ales jucată vocal pe un registru de intonații, în cuprinsul căruia cuvintele pot căpăta chiar sensuri contrare.
Analișii străinii afirmă că literatura română deține prin el pe unul dintre cei mai buni povestitori populari din Europa. S-a zis despre Creangă că seamănă cu Gogol. Sigur că țăranul moldovean seamănă așa de bine cu cel rutean. Dar Creangă are și mai multe asemănări cu La Fontaine. Aceeași nepăsare față de cele sfinte, aceeași irevențiozitate față de autorități, de „măriri”, de ierarhii, același scepticism, același epicureism liniștit. Creangă nu este nici moralist, precum canonicul Schmid, nici poet sau filozof, ca Andersen; fără să vrea, el este, precum frații Grimm, un folclorist. Creangă e înainte de orice un artist ca Ch. Perrault. Găsim în opera celor doi povestitori, aceeași reproducere fidelă a vechilor ficțiuni și a limbajului simplu, popular, aceeași viață, aceeași evocare a lumii de rând dintr-o anumită epocă, același spirit de bună calitate. Creangă nu se deosebește de predecesorul său decât printr-un realism uneori puțin mai accentuat și, mai ales, prin bogata colecție de expresii, de dictoane, colecție care nu are echivalent la nici un alt povestitor european.
Nu e puțină glorie pentru Creangă să poată fi pus în paralelă cu Ch.Perrault, a cărui culegere atât de apropiată de perfecțiune, face și astăzi deliciul celor mai fini cititori.
Creangă este un reprezentant perfect al sufletului românesc între popoare; al sufletului moldovenesc între români; al sufletului țărănesc între moldoveni; al sufletului omului de munte între țăranii moldoveni.
Creangă este – și va rămâne – unic, pentru că împrejurările care l-au produs, care i-au permis să fie ceea ce a fost, s-au dus pentru totdeauna. Creangă aduce prospețimea sufletului artistic popular, a cântecului și zicalei, străin de influențele de imitație ale timpului și într-o perioadă când poporul își păstra încă aria orală, valorificându-le și păstrându-le pentru epocile când cartea și gazeta scad spontaneitatea și ofilesc memoria poetului anonim. Astfel putem păstra viu în literatura noastră cultă sufletul din veac al acestui popor.
Dacă țăranii noștrii nu vorbesc între ei ca în proza lui Creangă, recunoaștem atât în Povești cât și în Amintiri esența cea mai subtilă a graiului nostru popular, ca și cum geniul limbii noastre s-ar fi întrupat în această limbă în care cântă suferință și bucurii ale generațiilor și strălucesc metaforele acumulate de secole ca într-un tezaur. Creangă a dat la lumină un bun suprem al acestui neam, însușirile de delicateță, sentiment și umor.
„Ion Creangă e un mare prozator și numai cititorul de mare rafinament artistic îl poate gusta cum trebuie.” Și atunci când prezintă Feți-Frumoși, zâne, personaje fabuloase precum Setilă, Gerilă, Ochilă, Flămânzilă, portretul lor fizic și moral, vorbele și gesturile acestora aparțin, fără îndoială universului rural. Ele sunt aduse să gesticuleze și să vorbească întocmai ca în Humuleștii Neamțului. Nurorile din Soacra cu trei nurori, slujitorii și craii, Împăratul Verde, chiar și dracii lui Dănilă Prepeleac se comportă în toate împrejurările ca eroi din Amintiri. Fiecare poveste în parte, într-o înșiruire de secvențe unite intr-un cadru dat, reflectă “adevăratul spirit al poporului.” Ca psihologie și mentalitate, monștrii din Harap Alb, capra, iezii, vulpea și calul se comport ca niște oameni reali, manifestându-se întocmai ca niște țărani nemțenii pe care scriitorul i-a cunoscut încă din copilărie. Descrierea interioarelor, a obiectelor, vieții casnice de la țară și urmărirea acțiunilor unor personaje din basme amintește la tot pasul de coordonatele vieții țărănești. Creangă nu depășește datele unui cadru dat, satul, simbolizând vechimea și stabilitatea; nu-și poate imagina un palat sau lumea de dincolo decât prin prisma unei stereotipii descriptive și verbale de sorginte țărănească. Poveștile sale sunt proiectarea fantasticului în realul care le-a generat “călăuza și inspiratorul său unic” este, indubitabil poporul, care însă este reprezentat genial în Creangă printr-un artist de excepție. Dacă creatorii altor capodopere ale literaturii populare (Miorița, Toma Alimoș, Meșterul Manole) au rămas anonimi, opera unui popor întreg, putrată în gânduri, în cuvinte și zicale de milenii, și-a căpătat într-un moment istoric un nume – Ion Creangă. “În Ion Creangă poporul a devenit artist suveran”, el nu e un simplu rapsod popular, ci “unul din cei mai desăvârșiți artiști literari români.” “Cu toate acestea, cine ar vedea în paginile lui Creangă o simplă culegere folclorică sau mediu întâmplător, prin care se rostește fantazia lingvistică a poporului, ar comite una din cele mai grave erori ale judecății literare”, ne avertizează Tudor Vianu. Călinescu a demonstrat că basmele lui Creangă sunt scrieri literare, nu piese ale folclorului românesc. În basme întâlnim o schemă preexistentă, care circulă și la alte popoare. Creangă nu adaugă nimic acestei tematici a basmului, schema e una dată de tradiție, dar interpretarea e personală, tipurile, culoarea locală, observația realistă și limba aparțin lui Creangă.
Urmând desfășurarea faptelor, basmul lui Creangă nu cuprinde nimic inedit, “spunerea” lui îi dă culoare, îl individualizează încât textul nu mai poate fi ajustat sau prelucrat. Acesta este esența artei de scriitor a lui Creangă, datorită căreia “basmul a ieșit din circuitul folcloric și a devenit opera lui Creangă.” Prin povestitor vorbesc din pulberea vremii, milioane de țărani români, fiindcă, deși schema poveștilor e una universal, viziunea lui Creangă e cea românescă, scrutând un fond etnologic, delimitat în timp și spațiu. Și Amintirile sunt legate de folclor, chiar dacă la prima vedere lucrul nu pare evident. Nu doar descrierea unor tradiții sau obiceiuri, ci și aceiași viziune asupra vieții românești în totalitatea ei, aceleași mijloace artistice specifice, care dau viață și culoare unui cuvânt sau unei expresii, acelși mod de a privi și judeca viața, sub semnul unei înțelepciuni deplin verificate și al unor adevăruri incontestabile. Creangă sucește vorbele, mereu are ceva de spus – cel mai limbut dintre scriitori – și râde sănătos de lume și de sine. În Amintiri și în Povești opera lui Creangă se revendică din ilustrarea “unor observații morale milenare.” Are o capacitate rară de a crea viața, fiind considerat autorul unei “comedii umane tot așa de profundă și de universală în tipicitatea ei precum aceea a lui Sadoveanu.”
Atât în Amintiri, cât și în Povești predomină epicul, “adevărate nuvele de tip vechi, narațiuni fabuloase”, humuleșteanul nu e un descriptiv și nici un portretist. Scriitorul nu e un pictural, “tăria lui Creangă ca scriitor, stă aproape exclusiv în narațiune, descripția fiind ca și inexistentă.” Creangă nu este un poet al naturii. Natura îi e indiferentă, pe el îl interesează oamenii și reacțiile lor în fața vieții, deci, nu e un poet, ci un moralist și un psiholog.
Compararea lui Creangă cu povestitorii populari ar putea trezi în cititor teama că scriitorul humuleștean se va revela mult sub nimbul creat până acum de critica și istoria literară. Faptele arată în chip neîndoielnic că faima scriitorului nu este cu nimic prejudiciată. El nu pierde în astfel de comparații, dimpotrivă, soclul lui devine mai puternic. Creangă se arată a fi mult mai apropiat de povestitorii populari. Mijloacele de expresie le sunt commune, însă Creangă le abordează cu metoda de realizare a literaturii scrise, fiind pe alocuri tributar și limbii literare scrise. Genul proxim al operei lui este povestea popular românească în haina ei moldovenescă și cercetarea literară trebuie să pornescă de aici. Creangă este fratele genial al povestitorilor populari, având același patrimoniu prin moștenire, aceleași mijloace de realizare, dar scânteia geniului a dat roade cuvenite numai la el.
Poveștile lui Creangă, așa cum au fost scrise, sunt mult mai apropiate de autenticul folcloric decât colecțiile celor care afirmă că au făcut operă folclorică. Poveștile lui, puse alături de cele autentice, culese cu mijloace tehnice, nu trădează nici un adaos de-al scriitorului.
Încep să se releve calitățile extraordinare ale operei lui Creangă, polarizate în jurul unei bivalențe care-i conferă o fizionomie cu totul aparte în cadrul literaturii noastre. Cazul Creangă este unic în literatura nostră, se pare și în cea universală, căci se disting la el aspect contradictorii care dezic postulatele teoriei literare curente. Creangă e scriitorul cel mai lipsit de originalitate în ceea ce privește fabulația propriu-zisă, nu a scris decât ceea ce a auzit – în Povești, sau a văzut – în Amintiri , încât intervenția lui în fabulație e puțină și discutabilă. Opera lui ilustrează adevărul că poți să fi cât se poate de original, fără să fi original sub aspectul temei tratate. Pe cât e de folclorică opera lui, pe atât e și de originală, de individuală, simplă, accesibilă și copiilor, dar prozatorul se dovedește a fi cel mai dificil și tot odată un mijloc de verificare a cunoașterii limbii române. “Creangă e mai mult citat și lăudat decât cetit și gustat: e țăran – și apoi e și prea fin!” Această finețe îl gace greu accesibil majorității cetitorilor încât “ numai intelectualii adevărați l-au priceput cum trebuie pe Creangă”.
Antinomia organică a operei lui Creangă o face accesibilă într-un fel și micilor cititori, dar ea păstrează sensuri care pot fi descifrate numai de bunii cunoscători ale literaturii. Opera lui este încărcată cu două valențe puternice, ceea ce explică tainele farmecului povestitorului, având două moduri de percepere: unul evident, care se oferă de la prima lectură, altul mai ascuns mai profund. Cel dintâi e umorul, comicul întâmplărilor, Creangă cel accesibil oricui de la prima vedere și care îi încântă pe copii în primele lor lecturi. Cititorii se amuză de șotiile personajului Nică și ale celorlalte personaje, de efectele umoristice ale stilului, fiind un autor care descrețește frunțile, preferatul prin excelență al micilor cititori.
În dosul năzbâtiilor și comicăriilor se ascunde alt înțeles al operei lui Creangă: dorul după lumea copilăriei. Creangă a scris literatură pentru a se elibera de această obsesie, râzând și plângând, după cum mărturisea singur ceea ce relevă din capătul locului valența ambigenă a operei sale. Acestui imperative îi sunt subordoante nu numai Amintirile cu cele două portrete – Moș Nichifor Coscariul și Popa Duhul, ci și poveștile căci acestea nu sunt decât tot niște amintiri, dar indirect obiectivate. Scriidu-le, și pe acestea le-a asociat cu lumea copilăriei; repovestirea lor îi rechema scenele din copilărie, cu figurile povestitorilor pe care-i ascultase serile. El a strecurat în ele frânturi din copilăria lui, Amintirile au dovedit că, în episodul cu tovarății năzdrăvani din Harap Alb, Creangă a introdus hârjoanele dascălilor de la școala din Fălticeni. Și atunci când a scris Dănila Prepeleac, Stan Pățitul, Capra cu trei iezi a împrumutat din felul de a fi al unor oameni din partea locului care i-au servit de model portretistic.
Din toată opera răzbate căldura nestăvilită cu care e învăluită această lume apusă și fără putință de întoarcere. Creangă a trăit puternic părerea de rău după satul care se golește de ființele cunoscute și dragi.
Opera lui e răbufnirea părerii de rău după lumea dispărută, a sentimentului înstrăinării într-o altă lume atât de diferită de cea a copilăriei. La Creangă nu se observă o nostalgie propriu-zisă după cele din Humulești, adică o părere de rău însoțită de dorința vie de a se întoarce acolo, privește lucrurile de la o anumită înălțime, înțelepțește, ca unul care înțelege firul neîntors al vieții și nu se revoltă. Acesta este un sentiment caracteristic folclorului nostru, încât e socotit notă definitorie a specificului național. Opera lui Creangă e străbătută de la un capăt la altul de acest sentiment – dorul și poate fi considerată cea mai izbutită întruchipare a acestuia din literatura noastră.
Acest dor este ascuns de Creangă în spatele acelui umor atât de caracteristic. Abia în unele pasaje dorul răzbate din ascunzișuri – amintirea mamei și câteva figuri îi scapă câteva accente de duioșie, mici scânteieri printre scenele suculente, pline de umor și duioșie. Se înduioșează glumind și cineva ar fi ispitit să-l socotească un plângăreț camuflat în mască de comic, dacă cele două aspecte n-ar fi atât de profunde și caracteristice operei lui.
Voioșia lui Creangă înveșmântează dorul după trecutul copilăriei, o voioșie de amurg, orientată înapoi, către ce a fost odinioară. Aceasta este haina care ascunde la prima vedere adevărata stare sufletească a autorului, chinuit de opoziția dintre lumea copilăriei și întreg cortegiul lui de suferință.
Opera lui Creangă se poate defini ca o simbioză a dorului cu umorul.
În acest genial scriitor popular trăiește conștiința unei mari culturi, la care participă și la care se întoarce cu admirație și încredere vrednice de orice umanist European. Creangă crede cu tărie în superioritatea indiscutabilă a înțelepciunii și culturii populare. De aici mândria apartenenței la lumea satului răzășesc, la acea lume pe care o socotea fără pereche și care i-a dat posibilitatea cunoașterii celei mai cuprinzătoare a vieții. De aici optimismul structural al scriitorului. Ca atitudine, ca gândire și viziune, Creangă reeditează, pe de o parte, trăsături specific ale străvechii culturi folclorice, păstrate în comunitatea din care făcea parte, iar pe de alta, reface gesturi tipice umaniste, de încredere în rațiunea omenească. Amestecând tradiția povetitorului popular, tehnica narației, cu propriile selectări și dozări dictate de conștiința sa artistic genială, Creangă a izbutit să creeze o operă izbitor de nouă și de originală, una dintre cele mai de preț în istoria literaturii noastre clasice.
Datorită oralității folosite în crearea scrierii, opera lui Ion Creangă reprezintă un izvor nesecătuit de elemente populare, proverbe, interjecții, dar și de ilustrări ale mediului rural cu tot ceea ce implică el – tradiții, obiceiuri, viața la sat. Astfel, umorul se află în strânsă legătură cu tot ceea ce înseamnă exprimarea oralității. Prin intermediul umorului, Creangă încearcă să transforme și să elimine monotonia din lumea satului. El oferă personajelor sale, nume care mai de care mai haioase ( moș Chiorpec, Popa Buliga sau Ciucalau), dar și o caracterizare menită să le scoată defectele în evidență ( Moș Vasile care era „cărpănos și un pui de zgârie – brânză”, sau fata Irinucăi care era „balcâză și lălâie de-ți era frică să înnoptezi cu dânsa în casă”).
Ca origine, accesibilitate și difuziune, scrierile marelui povestitor au, fără îndoială, un pronunțat caracter popular. Aparenta simplitate, autenticitatea vorbirii personajelor, oralitatea stilului contribuie la considerarea lui Creangă drept autor popular. Poveștile lui nu sunt destinate a fi ascultate, ci citite, dar ele necesită o lectură specială, slovele lor adresându-se atât văzului cât și auzului. Autorul, deși atent în elaborarea scrierilor sale, nu poate înlătura șabloanele înrădăcinate ale stilului oral care-i aparține.
Identificarea lui Creangă cu povestitorul popular, oricât de talentat, nu poate fi susținută, pentru că cei doi creatori aparțin la două tipuri culturale distincte. Creangă avea știință de tipul de artă pe care îl practica și se situa el însuși pe o altă platformă decât povestitorul popular.
Dar Creangă nu este un povestitor popular, ci un scriitor, iar arta lui care se sprijină pe un incontestabil fond folcloric, asimilat în spiritul lui cel mai profund, nu este arta unui povestitor popular, ci a unui adevărat scriitor. Apropiindu-se de modelul autentic folcloric, se distanțează de acesta printr-un spor de originalitate și de individualitate care interzic cu desăvârșire parodia. Ion Creangă exprimă un stadiu de sensibilitate mai apropiat de structura fixă a omului rustic și a satului, ca mediu social; îi anticipează încă viziunea de basm al lui Harap- Alb și chiar în aureola ce învăluie unele tipuri cu forțe suprafirești, din Amintiri, ca acel năzdrăvan Oșlobanu. Posteritatea lui Creangă este un proces continuu, închis și redeschis o dată cu fiecare interpretare pertinentă, în sensul în care complexitatea creației lui Creangă trimite spre o multitudine de perspective de interpretare.
CAPITOLUL 2
Reprezentări ale copilăriei în Amintiri din copilărie
Ion Creangă face parte din cea mai importanta generație de scriitori a literaturii române, generația marilor clasici, alături de Titu Maiorescu, mentorul ei, Mihai Eminescu, Ion Luca Caragiale și Ioan Slavici.
“Copilăria este șuvoiul de apă care izvorăște limpede și curat din adâncurile ființei și la care omenirea aleargă fără încetare să-și potolească setea idealurilor sale de dragoste, de bunătate, de frumusețe, de perfecțiune.”
„Copilul, scria Călinescu, se naște curios de lume și nerăbdător de a se orienta în ea. Literatura care îi satisface această pornire, îl încântă (…)”.
Amintiri din copilărie, este o capodopera memorialistică. Alcătuită în etape, apare antum doar fragmentar. Partea I, datată „București, 1880, septembre”, e publicată în „Convorbiri literare”, 1 ianuarie 1881; Partea a II-a, în „Convorbiri literare” 1 aprilie 1881; Partea a III-a, datată „București, 1881, septembre”, în „Convorbiri literare” 1 martie 1882; Partea a IV-a, publicată postum în Scrierile lui Ioan Creangă, vol. II, Iași, 1892. Opera „Amintiri din copilărie” a fost scrisă între anii 1881 – 1888 de către Ion Creangă. Aceasta este o operă de tip memorialistic, în care autorul povestește, într-un mod cât se poate de realist, propria copilărie, amintindu-și cu melancolie de acea perioadă și de frumusețea ei. Deasemenea, trebuie menționat faptul că, acestă operă, compusă din patru capitole, este una dintre cele mai importante pentru literatura română. Importanța creației nu provine numai din tema prezentată în operă (copilăria în mediul rural), ci și din particularitățile de construcție folosite de autor pentru crearea unui text umoristic, dar în același timp real. Iorgu Iordan spunea în cartea „ Studii despre Ion Creangă” că opera lui Creangă „ înfățișează un adevărat univers – universul vieții rurale românești de acum un secol – tot așa limba folosită de autorul lor reprezintă chintesența vorbirii noastre populare în aceeași epocă.” Astfel, stilul lui Creangă se remarcă prin umor, vorbire populară și aici nu ne referim la limba folosită ( limba poporului ), ci la modul în care acesta este folosită (regionalisme, forme specifice zonei, etc.), folosirea proverbelor și a zicătorilor, dar și oralitatea.
Amintiri din copilărie, ale lui Ion Creangă, reprezintă o amplă povestire cu caracter memorialistic, creată pe ideea că reîntoarcerea cu gândul în universul copilăriei stimulează elanul existențial. Opera este structurată în patru capitole care urmăresc personajul principal (Nică) în relație cu părinții și strămoșii, cu lumea Humuleștiului, cu școala de la Fălticeni și cu dureroasa despărțire de origini. Fiecare capitol se deschide cu un fragment retoric, prin care autorul introduce rememorarea.
Discursul autodiegetic acoperă perioada primilor 16 ani din viața scriitorului (1839-1855), fără să se refere la fiecare din aceștia în parte. Sunt menționați ca atare doar 1848, cu „cinstita holeră”, 1852, sfințirea paraclisului spitalului din Târgul Neamțului, și 1855, sosirea finală în „cieriul” Socolei. Intervalul, din care „lipsesc” primii 2-3 ani, tară amintiri, se referă la anii de școală și peripețiile din spațiul copilăriei humuleștene. Prin structura tetradică, legată de simbolismul anotimpurilor, dar și al crucii, ca și prin marcajele temporale gravitând în jurul sărbătorilor ciclului pascal, Amintirile prefigurează, în abisul textului, patimile din existența ulterioară anului 1855.
O sintagmă a scriitorului – Vremuri și oameni – ar putea constitui subtitlul Părții întâi, unde, între două panouri dedicate prezentului școlar, în care învățătura e obiect de persuasiune, exercitată de „neobositul părinte” împreună cu bădița Vasile, sau dorință (a mamei), autorul intercalează un amplu monolog al lui David Creangă, prin intermediul căruia configurează arborele genealogic al stirpei crengiste, originară din Transilvania. Cuvintele bunicului mai cuprind o micronuvelă cu subiect „din vremea zaverei” și un patetic elogiu al cărții: „Eu, să nu fi știut a ceti, de mult aș fi înnebunit, câte am avut pe capul meu. Însă deschid Viețile Sfinților și văd atâtea și atâtea și zic: Doamne, multă răbdare ai dat aleșilor tăi! Ale noastre sunt flori la ureche pe lângă cele ce spune în cărți… Din cărți culegi multă înțelepciune…”.
Întemeierea școlii din Humulești – ca incipit prestigios al Amintirilor – e surprinsă în ambianța sonoră („vuia satul de vatale în toate părțile”) a unei lumi active, deschisă spre viitor, tot atunci și în concomitentă cu gesturile de perpetuare a memoriei strămoșilor („ce mai de pomi s-au pus în finterim”). Pomenirea hramului bisericii Sf. Nicolai introduce două din temele specifice rememorării scriitorului: timpul circular și lumea („dascăli și popi și vlădici și străini, și tot soiul de oameni din toate părțile”). Față de ipostazele curente ale copilului – „tigoare de băiet, cobăit și leneș, de n-are păreche”, „clămpănind” ceaslovul, examinat în „sâmbăta procitaniei”, când eroul-narator se desprinde din anonimatul școlarilor – una, stranie, atrage atenția în episodul holerei de la ’48. Flagelul e evocat sumar, în stil cronicăresc, ca prim contact cu moartea. Imaginea focalizată de scriitor îl înfățișează pe Nică, ieșit la pârleaz, „când treceau cu mortul”, „boscorodind cu cimilitura” textul unui descântec de reprezentare a morții și a spiritelor morților, dintr-un spațiu detașat de lumea terestră („valea socilor”), sau, poate, vorbele unui străvechi rit magic de îmblânzire a demonilor morții („budihacea”).
Memoria mai reține aici, în supraimpresiune; conturul copilului „încărcat de covrigi, mere turture, nuci poleite, roșcove și smochine din pomul mortului”. „Jocul” cu moartea revine în partea a II-a, la scăldat, unde Nică, „înmormântat cu năsip”, va fi „prohodit” de tovarășii lui de joacă. Biograful de mai târziu al scriitorului, Nicolae Țimiraș, autorul unei reconstituiri, după documente vechi, însemnări și mărturii inedite, va consemna în 1933, citind dintr-o scrisoare, următoarea impresionantă scenă: „Cum sta la masă, Creangă întinse mâna și luă o carte de pe polița de la plafon. O deschise, tresări și întoarse fila de la început. Ce să vezi? Era prohodul diaconilor… Și l-a citit cu glas tare, tot într-un plâns și suspin, până ce-a terminat de citit tot prohodul”.
Finalul primei părți a Amintirilor, plasat în preajma Paștilor, impune, prin duminica de Florii, – frumoasa zi de primăvară timpurie preschimbată intempestiv într-o vijelie cumplită, cu „ninsoare și pâclă până în pământ” – metafora scindării vieții scriitorului în două emisfere comunicante. Tot aici, torța bradului aprins în noaptea de pomină petrecută „într-o înfundătură de munți” instituie una din coordonatele de bază ale imaginarului Amintirilor – simbolismul focului. Acestuia îi va fi subordonată partea a II-a, aproape integral. Aici, vatra focului, slujită de „divinitatea” maternă, e centrul solar ce reunește toate ființele – „părinții și frații și surorile și copiii și copilele megieșilor”, toate jocurile și jucăriile pline de hazul și farmecul copilăriei”.
Un veritabil sediu al vieții care dăinuie și se perpetuează, reperul existențial mereu invocat la maturitate ca sursa unei inepuizabile plenitudini: „Toate îmi mergeau după plac, fără leac de supărare, de parcă era toată lumea a mea!”. O vară nesfârșită – cireșele, scăldatul, pupăza din tei, torsul la umbra nucului – de inegalabilă exuberanță vegetală – „prin luncile și dumbrăvile cele pline de mândrețe, după cules răchițică de făcut gălbenele, sovârv de umplut flori, dumbravnic și sulcină de pus printre straie” -, și prisos de roade, când „se scutură ovăsul cela pe jos”. Un anotimp luminos, ritmat de marile sărbători dedicate Soarelui și focului, grupate, potrivit calendarului pastoral, la miezul verii, acolo unde patronează, ca un adevărat Helios. Universul unei bunăstări imediat accesibile: „lemne la trunchiu sunt; slănină și făină în pod este de-a volna; brânză în putină, asemine; curechiu în poloboc, slavă Domnului!”.
Ograda copilăriei – ca incintă miraculoasă a unui altar „apolonian”: „Ieși, copile, cu părul bălan, afară și râde la soare, doar s-a îndrepta vremea și vremea se îndrepta după râsul meu. Știa, vezi bine, soarele cu cine are de-a face…”. Contrapunerea, pe aceeași pagină, a unor scurte reflecții auctoriale – „căci sprințar și înșelător este gândul omului”, „însă vai de omul care se ia pe gânduri! Uite cum te trage pe furiș apa la adânc, și din veselia cea mai mare cazi deodată în uricioasa întristare!” – cu efectul relativizării aduse de perspectiva unei alte vârste – are menirea de-a justifica întoarcerea obsesivă a gândului la „locul nașterii, la casa părintească din Humulești, la stâlpul hornului…”, la copilărie, „căci ea singură este veselă și nevinovată”, în tentativa recuperării unui paradis pierdut – „vârsta cea fericită”.
Pe de altă parte, în felul acesta, trecutul evocat se arată ca prefigurându-și viitorul. O replică fugitivă” a mamei pare chiar a prevesti pe scriitor din copilul care își privește țintă în ochi părinții, de parcă are de gând „să-i zugrăvească”. O concluzie mucalită – „zdruncen și cheltuială” – rezumă cuprinsul părții a III-a, închinată peripețiilor dintr-o perioadă imediat următoare, petrecută la școala catihetică din Fălticeni. Cadrul inițial de contrast e, și aici, satul natal, prezentat în liniamente topografice memorabile. Un vast panoramic rotit deasupra punctelor cardinale înscrie Humuleștii în tiparele unui imens amfiteatru natural, de unde ceea ce transpare „nu-i un sat lăturalnic, mocnit și lipsit de priveliștea lumii, ca alte sate”. „Treacăt” spre mănăstiri, locul e fixat pe axa unei vechimi istorice relative, potrivit reperelor onomastice ale textului (Sobietzki, Brâncoveanca etc.). Totodată, tranzit spre iarmaroace și hramuri faimoase, ce revin la datele fixe din calendarul Sfinților anotimpurilor, satul apare angrenat în caruselul unui alt fel de timp, al veșnicei reîntoarceri. Înrădăcinarea într-o atare curgere sezonieră a vremii reprezintă sursa echilibrului lumii statornicite pe malurile Ozanei „de atâtea veacuri”. În ordinea continuității ideale a existenței, o vechime la fel de autoritar proclamată e de regăsit, ulterior, în jurnalul lui Radu Petrescu, unde lumea, văzută de pe prispa țăranului transilvănean , se prezintă ca „locuință a tuturor”. Echivalată cu „trezirea” în satul deținător al „priveliștilor lumii”, copilăria e reînviată de eul subiect și obiect al Amintirilor într-un cadru unde, astfel, scriitorul încetează, temporar, de a mai fi la discreția timpului.
Cât de profund trăiește Creangă sentimentul infinitului o atestă, înaintea altor simboluri spațiale din opera sa, întruchiparea vestitei cetăți a Neamțului, surprinsă, dincolo de zarea peisajului moldovenesc accesibil sensibilității conștiente, ca uimitoare plăsmuire „îngrădită cu pustiu, acoperită cu fulger”, așa cum în poezia epocii doar la Alexandru Macedonski acea grădină-oază, „împrejur de care nimic, nimic decât pustie” – ar mai sugera ca locuire într-un orizont spațial specific ficțiunii. „Apetitul de cadru”, propriu spiritului tutelar al unei opere concepute în bojdeuca de „pe marginea nesfârșirii” (George Călinescu), va întâlni, însă, marile prilejuri de manifestare în teritoriile basmului, prin zborul fantastic „de-a curmezișul pământului, pe deasupra codrilor, peste vârful munților, peste apa mărilor, spre ostrovul zânelor”, ori în contrarianta viziune încercuită de „sitișca” lui Ochilă – perimetrul a cărui ultimă circumferință, trasată de Soare în rostogolirea după deal, desemnează marginile unui univers de coexistență a lumilor, cu văzutele și nevăzutele lor în continuă prefacere și neîncetată mișcare.
Prin alternarea frecventă a planurilor generale cu cele de detaliu, rememorarea restituie viziunea caleidoscopică a lumii în câteva secvențe memorabile: prim-planul lui Ghica-vodă rostindu-și discursul inaugural, prin care conferă școlii și bisericii prioritate între „izvoarăle mângăierii și ale fericirii sufletești”; viziunea scenografică a unor interioare (casa ciubotarului Pavel, odaia crâșmăriței din Rădășeni), repertoriile culinare de vacanță, pregnanța atâtor gesturi („clăcușoara” dascălilor). „Procopsirea de învățătură” la catiheți – „pune mâna pe afiștat mai răpede și vin acasă” – e sistematic ironizată prin etalarea „avantajelor” popiei (plata „dințăritului”) dar și a puținei râvne spre osteneală a candidaților. Zvonul desființării catiheților și răzlețirea flăcăilor tomnatici încheie, „aproape de Paște”, partea a, III-a. Prin plasarea evenimentului deschiderii școlii în fruntea Amintirilor se inaugura o cadență existențială mereu sesizabilă ulterior în clipe ce urmează să decidă soarta copilului. Dorință suverană a mamei, încrezătoare în steaua fiului său, convinsă că acesta „are să petreacă între oameni mari”, dar și imbold de permanent zeflemitoare testare paternă, pretext de solemnă alocuțiune domnească și chiar hazard, aducându-i față în față pe Mihai Eminescu, revizor școlar, și Creangă, institutorul apreciat pentru metodele sale progresiste, învățătura atot-prezentă presupune, prin revers, năduful tinereții construise de cărturărie la acel „umblet din școală în școală, mai mult, ia, așa, de frunza frăsinelului”. Tot ea va constitui motivul plecărilor repetate, mereu mai lungi și apoi definitive din copilăria humuleșteană. Aducerea aminte restabilește, din perspectiva „harului” confirmat, silueta unei individualități ce-și tatonează „vocația invizibilă”. Desăvârșirea acelei „tainice chemări” decide îndepărtarea de sat, toamna, când vine vremea plecării la Socola.
Traversarea poștelor lungi de până la Iași, cu privirea întoarsă „într-o căutătură jalnică” spre Munții Neamțului, denotă însă mai mult decât „căderea” din paradisul „vârstei de aur” în timpul profan. Panoramarea piscurilor montane „de unde purced izvoarăle” hiperbolizează debutul noii vieți, plasându-l în profunzimea acvatică a începuturilor grandios-hidrogonice. „Fântâna”, „vâlcica”, „dumbrava” au fost lăsate în urmă; spațiul ce se deschide plenar sub ochii copilului are anvergura țării împrejmuite de „Dunărea măreață”. Înstrăinarea – ca temă consolidată prin aportul aluziilor biblice (dimineața tăierii capului sfântului Ioan Botezătorul) și al orologiilor cosmice („Găinușa-i spre asfințit, rarițile de-asemine”) depășește cadrul de fapt biografic imediat („strămutarea” din „bârlogul” țăranului de munte la câmpie), dobândind proporții de „surgun” cosmic, proiectat pe fundalul „constelațiilor din Septentrion”.
Dacă „rarițele”, ca parte a „corăbiei de lumini” „a Orionului, reprezintă în astronomia populară Toiagul sau Cingătoarea craiului, putem spune că pribegia, dar și viitoarea celebritate (o vorbă preferată a lui Creangă era „îs împărat acu”) fuseseră scrise în stelele sub care copilul purcede în lume. Acelea despre care zodierii, „căutați” pentru Nică de ilustra sa mamă, dăduseră de știre mai demult, încă la începutul Amintirilor. Prin Creangă, în literatura noastră, plecarea din copilărie va coincide cu apusul Pleiadelor, iminentul răsărit al Luceafărului de ziuă, vestit în text de Zaharia, se cuvine interpretat ținând seama că luceferii, la români, sunt stelele mari ce deschid și închid porțile nopților. Ultima secvență a Amintirilor – nocturnă, din „cieriul” Socolei – reinserează protagonistul în mulțimea adunată la mas sub „plopul de judecată”.
Considerată, ca specie, roman autobiografic, amplă povestire, sau chiar un film memorialistic (Vladimir Streinu), Amintirile… lui Creangă reprezintă o operă de evocare a copilăriei . Amintirea devine, din perspectiva lui Creangă, o ipostază de confirmare a maturității; ființa care se întoarce cu gândul în universul copilăriei își recapătă vitalitatea, se renovează emoțional și săvârșește un act de înregistrare istorică a evenimentelor.
Povestitorul își motivează evocarea în fragmentele introductive ale primelor trei dintre cele patru capitole, menționând că imersiunea în trecutul fericit este rodul contemplației: „Stau câteodată și îmi aduc aminte…”. Pe măsură ce se reclădesc vremurile de altădată, naratorul coboară în spațiul copilăriei retrăind emoția: „…când mă gândesc… îmi saltă și acum inima de bucurie!”. Apoi, amintirea capătă motivație (locurile sunt vrednice de amintire) și de aceea autorul sfârșește prin a se identifica personajului, adică intră în timpul propriu-zis al povestirii, căci ultimul capitol începe direct, cu relatarea întâmplărilor din toamna anului 1855.
Amintirile se încheie cu plecarea lui Nică din Humulești, pentru a-și desăvârși învățătura la Socola. Autorul insistă pe atmosfera și gândurile sale de dinaintea plecării.
Stilul operei lui Ion Creangă se remarcă în primul rând, prin originalitate și abia mai apoi prin iscusința îmbinării cât mai elaborată a tuturor elementelor menite să transforme creația în ceva inedit și chiar prețios, am putea spune, pentru literatura română. În „Amintiri din copilărie” se reflectă munca autorului de a folosi elemente particulare, specifice mai ales limbii vorbite. Acestea sunt transpuse în manieră proprie, marcând oralitatea și complexitatea textului. Creangă nu încearcă să-și transforme personajele, ba dimpotrivă, le lasă să povestească în modul specific naturii lor și a culturii pe care o au. Astfel, personajelor sale le este mult mai ușor să folosească zicale, proverbe, versuri din cântece populare, care nu fac altceva decât să ofere un aer umoristic textului.
“Amintiri din copilarie” reprezintă opera de maturitate artistică a lui Creangă, dovedind un scriitor pe deplin format, cu un stil rafinat și cu o excepțională capacitate de fixare a unui univers uman necunoscut până atunci în literatura română.
Cartea este un “roman” al vârstei inocente și al formării, al modelării umane. Proiectată în spațiul unui sat moldovenesc de munte de la mijlocul secolului trecut, copilăria nu reflectă numai dominantele vârstei, ci și specificul mediului ambiant. De aceea, “Amintiri din copilarie” este și o evocare a satului tradițional, un tablou fidel al unei lumi trăind în spiritul obiceiurilor fixate printr-o existență multimilenară.
Principala grijă a autorului este însă evocarea vârstei de aur pentru că, dacă prin amănunte Nică este propria sa ipostază, așa cum i-o păstrează amintirea, tipologic vorbind, eroul său este “copilul universal” (G. Călinescu): “așa eram eu la vârsta cea fericită și așa cred că au fost toți copiii de când lumea asta și pământul”.
Izvoarele de inspirație sunt autobiografice, iar evocarea se face din perspectiva îndepartată a maturității, fiind dominată de un impuls afectiv greu de stăpânit: nostalgia.
Construcția textuală nu urmează rigorile compoziției clasice. În cele patru părți, scriitorul nu urmărește o ordine cronologică a desfășurării faptelor, ci selectarea acelor momente ce constituie puncte de referință în formarea eroului.
„Amintiri din copilărie” ale lui Ion Creangă reprezintă pentru toată lumea aceeași temă, copilăria, același personaj, Nică a lui Ștefan a Petrei Ciubotariul, un spațiu paradiziac, satul Humulești. Familia, școala, prietenii, șotiile reprezintă nu doar universul copilăriei lui Nică, ci al tuturor copiilor, despre care poate vorbi orice elev. Toți cei care au citit „Amintiri din copilărie” pot afirma cu siguranță, că lecturarea unei cărți se poate face de mai multe ori și din diferite motive: pentru că ne-a plăcut foarte mult ceea ce am citit, ori pentru că ne propunem să descoperim lucruri noi.
Principala temă întâlnite în „Amintiri” este aceea a copilărie, a jocului și joaca și semnificațiile ei. Această temă este evidențiată cel mai bine prin limbajul folosit de autor, prin tehnica narativă care-l face mereu pe cititor să-și continue opera, stârnindu-i curiozitatea și umorul in universul humuleștean care reprezintă familia, bucuriile, jocurile, fericirea, o existență într-o colectivitate prietenoasă, o viață sub semnul tradiției care presupune și sărbatoare, dar și muncă.
„Nu știu alții cum sunt, dar eu, când mă gandesc la locul nașterii mele, la casa părintească din Humulești, la stâlpul hornului unde lega mama o sfoară cu motocei la capăt, de crăpau mâtele jucându-se cu ei, la prichiciul vetrei cel humuit, de care mă țineam când începusem a merge copăcel, la cuptiorul pe care mă ascundeam, când ne jucam noi, băieții, de-a mijoarca, și la alte jocuri și jucării pline de hazul și farmecul copilăresc, parcă-mi salta și acum inima de bucurie ! și, Doamne, frumos era pe atunci, căci și părinții, și frații, și surorile îmi erau sănătoși, și casa ni era îndestulată, și copiii și copilele megieșilor erau de-a pururea în petrecere cu noi, și toate îmi mergeau după plac, fără leac de supărare, de parcă era toata lumea a mea !”
Capitolul al II-lea pornește de la acest citat care este cel mai reprezentativ fragment al lui Creangă din „Amintiri”, acesta ne prezintă pe scurt micul univers al său cu toți cei care făceau parte din el când toate erau frumoase și toți erau sănătoși, când era el copil și că la oricare copil viața este frumoasă în anii cei dintâi ai vieții.
Crengă își povestește în „Amintiri” propria copilărie prin personajul Nică. Nu este nimic individual, cu caracter de confesiune ori de jurnal, ci este simbolizat destinul oricărui copil de a face bucuria si supărarea părinților și de a o lua și el cu încetul pe același drum pe care l-au luat și-l vor lua toți. Așadar autorul prezintă copilăria copilului universal.
Nică, fiu al lui Ștefan a Petrei Ciubotariul și al Smarandei Creangă merge la școală de cu toamnă, începându-și învățarea de carte în 1846 având între opt și zece ani. Școala pe care o frecventa Nică era facută de părintele Ioan, era de fapt o chilie facută la poarta bisericii, destul de încăpătoare, știind că avea patruzeci de ucenici. Lui Nică nu-i prea plăcea școala. Oricât de hazliu ni se pare azi ca cineva să știe să citească și să nu poată scrie, acest lucru datorându-se dascălului , era atunci cu putință.
David Creangă, tatăl Smarandei Creangă și bunicul lui Nică citea „Viețile Sfinților” însă socotelile și le facea cu răbojul. Și Smaranda învățase să citească, dar de scris desigur că nu scria. Materiei fundamentale a cititului la trataji și ceaslov se adăugau câteva materii secundare, cântarea la strană, mersul cu Ajunul și cu Boboteaza. Orarul nu era unul strict și când părintele și bădița Vasile lipseau din clasă, și copiii intrau în cimitirul de lângă biserică, unde, cu ajutorul ceaslovului unsuros, striveau muște și bondari. Evaluarea elevilor se făcea prin procitanii. În fiecare zi a săptămânii se schimba o tablită pe băț, iar sâmbăta, un școlar mai mare, un monitor, îi procitea pe ceilalți, adică îi punea să spună lecția și însemna greșelile.
Ca mijloace de educație morală se foloseau „calul bălan”, „Sfântul Nicolai” și colacii. Când școlarii se purtau rău, părintele îi punea să încalece pe un fel de banca, poreclită „calul bălan”, și-i corecta cu „Sfântul Nicolai”, un bici de curele făcut de moș Fotea, cojocarul satului: colacii de la biserică slujeau drept premii și îndemn la silință. Fiindu-i rândul la procitanie și cum monitor era unul Nic-a lui Costache, băiat mare și înaintat la învățătură până la genunchiul broaștei, sfădiți din pricina Smărăndiței popii, Nică, ieși afară din clasă și fugi de-a dreptul acasă, unde notifică părinților hotărârea lui de a nu mai merge la școala. Firea lui Creangă se dezvăluie așadar încă din copilărie. Născut în zodia Peștilor, să ne exprimăm în termenii astrologici care plăceau atât lui Goethe, era plin de contradicții. Copilul așa de sfios, care, numai din ambiția de a nu călări pe calul bălan fuge de la școală, va arunca potcapul, furios la întâia observație a superiorilor. Creangă este încă din copilărie leneș și totuși doritor de a învăța carte, stăruind în ritmul lui, încet, în tihnă. Tată-său îl crede o „tigoare de băiat”, și Creangă însuși mărturisește că o cam rărea de pe acasă, atunci când era pus să facă vreo treabă. Părintele Ioan căuta să îmblânzească pe băiat cu făgaduieli de a-i da mai târziu pe Smărăndița, de a-l lăsa în locul lui la biserică. Fugarul mulțumit se întoarce în clasă. Acum Crengă începe să se dea și la scris și să ajute și pe preot în biserică, ținând isonul și cădelnițând.
Popa Ioan continuă să împărtășească ciracilor săi, în chip neoficial, specialitățile sale. Având nevoie de un adevărat dascăl și neputându-se găsi alt învățător decât bădița Vasile care e dus la oaste, parintele îl pune ca învățător, spre a nu se pierde anul, pe dascălul Iordache de la aceeași biserică, dar mai bătrân. Acesta avea obiceiul să mai bea și venea câteodată la ore duhnind a vin și în cazul în care elevii nu înțelegeau o slovă acesta îi ridica de urechi până în vârful nuielei și îi croia cu biciul de curele al lui moș Fotea. Deranjat atunci când i se impun reguli îl lua cu rău, Nică începe să rărească dusul la școală, până ce, venind vara și holera, cursul ciuntit al dascălului Iordache ia sfârșit. Ionică le cântă celor duși, pe pârleaz, cum știa el mai bine și cu un umor ascuns:
„Chitigaie, gaie, ce ai in tigaie ?
Papa puilor duc in valea socilor,
Ferice de gangur, ca șede într-un vârf de soc,
și se roagă rugului, și se-nchină cucului:
Nici pentru mine, nici pentru tine ;
Ci pentru budihacea de la groapă,
Să-i dai vacă de vacă și doi boi să tacă …”
Lacom la mâncare, vine încărcat cu covrigi și altele de pe la pomul morților.
Ca să-l fereasca de molipsire, părinții îl trimit la stâna în dumbrava Agapiei, unde aveau oile. Holera,sau cel puțin așa crede el, îl prinde însă chiar acolo peste noapte. O sete cumplita îl chinuie, și el se vaietă zadarnic, fiindcă ciobanii, adânci la somn, sforăie și se-ntorc în neștire. A doua zi este anunțat tatăl său care vine să-și ia odrasla cu caruța. Îl duce și-l lasă în îngrijirea lui moș Vasile Tandura și încă a altuia, doctorii empirici ai satului, care-l freacă cu oțet de leuștean și-l înfașă într-o pânzătură unsă cu seu cald amestecat cu ceară din fagure. Tratamentul are un efect negândit și a doua zi bolnavul se scoală teafăr și merge și la scăldat. Urmărind traseul scurt, dar bogat în peripeții, al lui Nică observăm că acest copil universal care ni se înfățișează, a trecut deja printr-o serie de încercări care mai de care, însă reușește să le depășească prin această atitudine pe care o are, adică atitudinea unui copil lipsit de griji pe care le suportă părinții acestuia, în timp ce lui îi arde de pozne și de glume pe seama morților.
Sunt de notorietate multe făptuiri ,,șugubețe’’pe care Creangă le-a descris cu mult umor în,, Amintiri din copilărie’’:-,,Smărăndița popii’’,-,,Calul Bălan’’ pe care părintele Ioan îi poftea pe obrăznicăturile de copii să se urce și îi trata cu curelele ,, Sfântului Nicolai’’cel luat din cui,
-opinia zeflemitoare a tatălui său, Ștefan a Petrei în legătură cu învățătura: ,,Logofete, brânză-n cui,
Lapte acru-n călimări
Chiu și vai prin buzunări!’’,-,,Povestea Irinucăi de la Broșteni’’, cea cu cocioaba veche din bârne pe care Nică a dărâmat-o prăvălind o stâncă de pe deal; femeie care avea ,,o fată balcâză și lălâie, de-ți era frică să înoptezi la dânsa’’,-,,râia căprească’’ tratată cu leșie de ciucălăi,-,,Pupeza din tei’’. Călinescu îl caracterizează pe copilul Creangă ca fiind: ,,Plin de contradicții. Sfios și violent, simțitor și nepăsător, încăpățânat, voind mai multe lucruri deodată, afemeiat încă din copilărie, întreprinzător, agresiv, leneș și totuși doritor de a învăța carte.’’
În acea vacanță de vară Ionică nu și-a prea putut desfășura activitățile sale de băiat neastâmpărat fiindcă trebuia sa participe și el la treburile casei mai precis la operațiile din industria casnică a lânei. În iarnă însă Smaranda izbutește să-l convingă pe Ștefan al ei să-l dea pe băiat la psaltul de la biserica Adormirea Maicii Domnului din Târgul Neamțului, la Simion Fosa. Așadar Nică împotriva dorinței sale merge la psalt, care era aproape, peste apă. Apoi spre culmea bucuriei lui ca a oricărui copil care nu-i place școala, nemaigăsindu-se învățător ori sorcoveți, întrerupe școala aproape trei ani.
Acum, băiatul între 13 si 15 ani, face cele mai multe din năzdravaniile de care vorbește partea a II-a a „Amintirilor din copilarie”. Fură cireșe din ograda mătușii Marioara, pupăza din scorbura teiului, ajută Smarandei la tors, din care pricină primește de la fete spre disperarea lui porecla de „Ion Torcalău”, și se furișează la scaldă în baltă.
Jocurile practicate de Nică sunt, o știe și el, o filă de carte din magistralul „roman” al copilăriei. Una fără alta nu ar exista și totul ar fi prea plictisitor în universul minunat al copilului Nică.
O alta preocupare a lui Nică erau fetele. Toate îi plăceau dar mai ales Smărăndița popii. Îi place să meargă pe la șezători și să-și vâre mâna-n sân fetelor, chip de a le scăpa de vreun șoarece, ori să privească în balta, unde ele spală pânza, picioarele lor subțiri, rasfrânte în apă. Deviza lui este: „Fă-mă Doamne, val de tei și m-aruncă-ntre femei !” Ionică umblă după catrința, nu se îmbolnăvește de tristeți neștiute altora, nu este rănit de nepăsarea vreunei fete. Smărăndița nu-i displace, deși îl atrage mai mult ideea că prin ea ar putea sa ajunga popă la Sf. Nicolai.
Diferitele caracteristici și atitudini ale lui Nică nu se regăsesc, în totalitate, în rândul celor din jurul său astfel copilăria aceasta narată este în mare parte o idealizare a copilului Nică și nu a celui contemporan de la sat și nu numai. Revenind la ideea că Nică e mâncău aflăm că el merge la biserică nu din cauza fiorului necunoscutului ci a colacilor mult îndrăgiți. El devora coliva și se îndoapa cu alivencile și plăcintele mamă-sii, pentru care nutrește o mare dragoste filială, susținută mai târziu de concepte cam inferioare, ca acela de legatură prin „carne” și „țâța cea dulce”.
Creangă mai trece prin multe școli, Smaranda fiind, parcă, obsedată de ideea
de al face popa pe Ionică al ei, îl urnește spre școala de catiheti de la Fălticeni. La această „fabrica de popi” cum ii spunea Nică se făcea un curs temporar „de mântuială”, cu scopul de a catehisi, adică de a da instrucțiuni pregătitoare celor ce aveau să se facă popi. Întâi învățau „Istoria Vechiului Testament”.
Istoria sfântă o mai buchisise Creangă la școala din Neamț. Elevii studiau apoi frumusețile și regulile limbii române după o „sucită” gramatică de Macarescu, conform afirmațiilor lui Creangă. Despre gramatica română a lui Nicolau G. Macarescu, Creangă vorbește cu mari sarcasme, slujindu-se de pilde scoase chiar din carte, care nu era nici mai bună, nici mai rea decât contemporanele ei. De aici Nică a plecat în ciuda voinței sale la Socola unde avea să-și continuie studiile. Crengă împreună cu Zaharia lui Gâtlan pleacă la Socola cu Luca Moșneagu cu o caruță trasa de doi „zmei” în ziua de Tăierea capului Sf. Ioan Botezatorul. „Zmeii” lui Luca, numiți și”căluții tatei”, deși erau slabi ca niște mâțe și umblau încet, dar fără poticnire. Ajunși la Iași cei doi tineri pentru că nu le mai putem spune pe deplin „copii” încep o noua viață care-i va duce spre drumul maturității după cum spuneam la început că „fiecare o ia cu încetul pe același drum pe care l-au luat și-l vor lua toți”, însă să nu lăsăm uitată o copilărie care oricât ar fi lipsită de griji este de fapt pista de plecare în viață a fiecăruia.
Ion Creangă și-a privit minunata perioadă a copilăriei nu numai cu ochii omului matur ci și cu ochii copilului universal. Universul mirific, fabulos al copilariei se incadreaza unui spațiu ocrotitor, lipsit de griji, în care mama și tata devin simbolurile statornice și inconfundabile ale acestei lumi. Observația a lui George Călinescu, după care Ion Creangă evocă în Amintiri „copilăria copilului universal”, își găsește sprijinul în cuvintele scriitorului de la începutul părții a doua: „Așa eram eu la vârsta cea fericită și așa cred că au fost toți copiii, de când îi lumea asta și pământul, măcar să zică cine ce-a zice.” „Vârsta cea fericită, copilăria „veselă și nevinovată” este definită de autor în opoziție cu vârsta matură, a părinților: „ce-i pasă copilului, când mama și tata se gândesc la neajunsurile vieții, la ce poate să le aducă ziua de mâine, sau că-i frământă alte gânduri pline de îngrijire.”
Copilăria înseamnă, așadar, absența grijilor. Copilul trăiește într-un univers aparte, unde totul se întâmplă după închipuirea sa: bățul pe care încalecă este un cal și, dacă se întâmplă să cadă, „crede că l-a trântit calul, și pe băț își descarcă mânia în toată puterea cuvântului… Din imaginația bogată a copilului se naște jocul. Copilul Ion Creangă, deși autorul mărturisește la maturitate că asemenea lui au fost toți copiii, manifestă o disponibilitate pentru joc, pentru distracția, mai mare decât a altora.
În începutul părții a doua a Amintirilor sunt prezentate câteva dintre jocurile și jucăriile pline de hazul și farmecul copilăresc”: „de-a mijoarca”, jocul cu mâțele”, apoi, în evocarea mamei, imitarea slujbei bisericești, avându-l drept „cap al răutăților” pe „stropșitul de Ion”, care, „cu talanga de la oi, cu cleștele și vătraiul, face o hodorogeală de-ți ie auzul. „ Un puternic sentiment de libertate se asociază cu jocul: „și câte nu ne venea în cap, și câte nu făceam cu vârf și îndesat…”. Această libertate de manifestare a pornirilor specifice vârstei ajungea să o obosească pe mamă, care găsea cu cale să-i mai pedepsească din când în când pe copii, să mai ia „nănașa din coardă”, să-i croiască, să le „meargă peticile”. Și acest aspect face parte din imaginea tradițională a copilăriei și, de asemenea, memoria „scurtă” a copiilor, care uitând de pedepse, o luau de la capăt, pentru că, după cum spunea tatăl, așa a fost rânduit: „Dacă-i copil, să se joace; dacă-i cal, să tragă; și dacă-i popă, să cetească.”
Copilăria este, pentru Creangă, paradisul pierdut. Durerea pe care o încearcă copilul în toamna anului 1855, când trebuie să plece la Socola, este determinată nu atât de despărțirea de sat, cât de o vagă conștiință a sfârșitului. Plecarea din Humulești înseamnă încheierea unei etape din viața autorului, „vârsta cea fericită” a copilăriei.
Lumea copilăriei este de fapt un tărâm, un imperiu al jocului. Copilul se manifestă prin joc, de la cea mai fragedă vârstă iar jocul cunoaște o diversitate de modalități de manifestare. De fapt, jocul copilului, al acestui „homo ludens” este nelimitat și permanent, este o stare continuă, determinată de lipsa de griji, trăit intens și firesc, desfășurându-se într-un anumit spațiu.
Tema jocului în copilărie este o temă eternă. Predispoziția pentru joc, este
specifică omului, chiar dacă modul de viață al oamenilor se schimbă, și, odată cu el, felul de a se juca al celor mici sau de a se distra al adulților. Din cele mai vechi timpuri, omul a încercat să găsească diferite modalități de petrecere a timpului liber. El a inventat astfel jocul ca unică manifestare a dorinței de a se simți bine in orice împrejurare. Marii scriitori ai lumii nu au rămas indiferenți față de joc ca formă de existență umană. F. Rabelais, Victor Hugo, Mark Twain, Ch. Dickens, Romain Rolland sunt doar câteva exemple.
Literatura română a dat posterității câteva nume de seamă care au evocat în operele lor universul mirific al copilăriei: Ion Creangă, Ionel Teodoreanu, Tudor Arghezi, Mihai Eminescu, Ovidiu Verdeș. Johan Huizinga considera că „jocul nu poate însemna mai mult decât prilejul unei recunoașteri sau regăsiri”. O astfel de definiție o putem da operei lui Creangă „Amintiri din copilărie”, carte unică și genială, un „bildungsroman” în care scriitorul evocă formarea unei personalități, procesul de maturizare a lui Nică. Scrise dupa apariția poveștilor și povestirilor, „Amintirile din copilărie” au fost publicate în anii 1881-1882 (primele trei părți) și în 1890 (ultima parte).
Reînviind cea mai fericită perioadă din viața omului, copilăria, Creangă îl transformă pe Nică într-un reprezentant al copilului universal, iar copilăria lui într-o vârsta mitică, de aur, fiindcă ea nu se reduce la o înțiruire de întâmplări, ci ea este o stare de veselie și fericire continuă. Așa cum susține G.Călinescu, în „Amintiri din copilărie” este simbolizat „destinul oricărui copil: de a face bucuria și supărarea părinților și de a o lua și el pe încetul pe același drum pe care l-au luat și-l vor lua toți. În Amintirile lui Creangă nu este nimic individual, cu caracter de confesiune ori de jurnal. Creangă povestește copilăria copilului universal.” Această zicere celebră a lui Călinescu elimină orice dubiu în ce privește judecarea Amintirilor, sintetizând emblematic opiniile celorlalți critici și istorici literari care au crezut că aceasta este o operă de ficțiune. Cu toate acestea G.Călinescu se sprijină pe textul Amintirilor…în descrierea vieții de copil a lui Creangă, deși recunoaște că “Amintirile nu-s o autobiografie”.
Nică este personajul principal din „Amintiri din copilărie”, un simbol al neastâmpărului baiețesc, al spontaneității și poznelor. Prin Nică, scriitorul prezintă istoria unei copilării din mediul țărănesc, mai bine spus, din Moldova sfăârșitului de secol XIX, de la primii ani de școala și până la despărțirea de satul natal. În mod deosebit, ne sunt înfățișate momentele când ființa crudă a eroului începe să ia cunoștință de sine, momente care îl maturizează și care îl determină să-și formeze o personalitate complexă. Autorul nu inventează peripeții nemaipomenite, fiindcă el încearcă să arate cum copilul se descoperă pe sine și, în același timp, descoperă lumea pe care vrea s-o ia în stăpânire. Creangă insistă asupra stării de inocență și nevinovăție a lui Nică, stare pe care o evoca de la începutul până la sfârșitul cărții: „ hai mai bine despre copilărie să vorbim, căci ea singură este veselă și nevinovată…”. Copilul nu conștientizează răul, el doar se joacă, glumește, este pus pe năzbâtii și pozne. Scriitorul se povestește pe sine, amuzându-se de acel copil îndepărtat, de cel căruia, lipsindu-i conștiința limitei, se afirmă deplin și voit „de parcă toată lumea era a mea”.
„Amintiri din copilarie” este o carte structurată în patru părți. Întâmplările prin care trece eroul sunt toate „evenimente de cunoaștere”. Nică trăiește într-o libertate ludică, iar năzbâtiile se țin lanț, singurul nor pe cerul pururea senin al copilăriei fiind obligația de a merge la școală. Pentru Creangă copilăria nu este doar o etapă a vieții, ci o calitate a ei, un mod de a fi. Amintirile lui Nica curg senine și lipsite de insinuări, netulburate de vanitate, însușirea caracteristică a lor fiind atmosfera de voie bună, de șagă și jovialitate, care îl întâmpină pe cititor de la prima pagină și se menține fără știrbire până în final.
„Amintirile” se înfățișează cititorului cu evocarea primului an de școală, căci „stau câteodată și-mi aduc aminte ce vremi și ce oameni mai erau în părțile noastre când începusem și eu, dragălița-Doamne, a mă ridica băiețaș la casa părinților mei”. Prima figura evocată este cea a părintelui Ioan „de sub deal”, care era „om vrednic și cu bunătate”. Dar pentru copilul Nică, imaginea părintelui rămâne pentru totdeauna asociată cu „instrumentele” lui „de tortură”: Calul Bălan și Sfântul Nicolai. Intenția lui Creangă este însă aceea de a apărea în fața lumii ca un humuleștean printre alții, de a configura itinerarul unei existențe anonime, care „ar putea fi și va fi fost a oricărui fecior de tăran din Moldova” (Paul Cornea). Nică este copilul Smarandei Creangă și al lui Ștefan a Petrii Ciubotariul, un copil ca toți ceilalți, a cărui unică preocupare este joaca. Scriitorul evocă apoi luarea la oaste a dascălului Vasile „un holtei zdravăn, frumos și voinic”, închiderea școlii, care rămăsese fără învățător, dar mai ales obiceiurile și tradițiile de Crăciun și Anul Nou , prilejuri de petrecere și sărbatoare continue.
Mama lui Nică își dorea foarte mult ca fiul ei să ajungă preot, motiv pentru care insistă ca Nică să continue școala. O ajută tatăl ei și bunicul lui Nică, David Creangă din Pipirig, care îl duce pe băiat la școala din Broșteni. Acolo, Nică și varul lui, Dumitru, stau în gazda la o femeie saracă, Irinuca, a cărei unică avere erau: „cocioaba de pe malul stâng al Bistriței, bărbatul, fata și boii din pădure, un țap și două capre slabe și râioase, ce dormeau pururea în tindă”. De la aceste capre, cei doi copii iau râie și nu mai sunt primiți la școală. Prin urmare, ei hotărăsc „să se răzbune” și pravălesc o stâncă peste casa, gardul și caprele Irinucăi. Văzând paguba, cei doi copii se sperie și fug cu pluta pe Bistrița până la Borca și apoi la bunici, în Pipirig. Bunica i-a vindecat de râie iar bunicul „fără vorbă, a mulțămit pe Irinuca cu patru galbeni”. Nica a ajuns acasă în Sâmbăta Paștilor iar „în ziua de Paști am tras un Ingerul a strigat, la biserică, de-au rămas toți cu gurile căscate la mine. Și mamei îi venea să mă înghită de bucurie. Și părintele Ioan m-a pus la masă cu dânsul, și Smărăndița a ciocnit o mulțime de ouă roșii cu mine. Și bucurie peste bucurie venea pe capul meu.”
Poziția înaintată a povestitorului față de învățătură o găsim aici, în Amintiri, unde autorul trebuie să scrie mai întâi despre necesitatea științei de carte, care abia începuse să se înfiripeze în capul oamenilor. Țăranul împovărat de nevoi, cum e tatăl lui Creangă, vede în carte un drum închis, el nacesitând cheltuială greu de suportat și timp ce se cerea folosit mai bine în gospodărie. Știința de carte era ea însăși un mijloc de depășire a condiției sociale, o aspirație spre mai mare cinstire, așa cum o înțelegea mama lui Nică. Scrisul și cititul erau apreciate ca o necesitate morală, care, pe lângă că te ajută să-ți ții cheltuielile gospodăriei, îți aduce și „oarecare mângâiere”, căci aflând necazurile altora, ale tale ți se par „floare la ureche”. Important este că „din cărți culegi multă înțelepciune” și mai ales „nu ești așa o vacă de muls pentru fiecare”. Acesta reprezintă un adevăr profund, izvorând dintr-o crudă realitate: cei fără carte erau lesne prostiți de cei cu o brumă de învățătură. Ca o meteahnă primitivă a învățăturii, memorizarea mecanică și aglomerată, însușirea fără înțelegere devine de-a dreptul tragică, valoarea vizată fiind intelectul uman, dar și comică. Degradarea fiziologică și degenerarea morală a ceea ce trebuie să fie omul dă naștere nu numai unor forme umane colosal ridicole, dar declanșează și caricaturizarea unor dăunătoare metode instrucționale. Ironia lui Creangă lasă drumurile mari și apucă pe cărări înguste, unde persiflarea blândă se învecinează cu gluma și aluzia comică, mai puțin usturătoare, însoțită de zâmbete înrămate în voie bună.
Partea a doua a „Amintirilor din copilărie” este cea mai bogată în năzdrăvănii, căci de bună seamă nu există pe lumea asta vreun copil care să nu fi făcut o singură năzbâtie în viața lui. Astfel, după ce constată că „nu știu alții cum sunt”, Creangă evocă cu multă dragoste figura mamei, „care era vestită pentru năzdrăvăniile sale”. Pentru copilul de altădată, mama pare o ființă desprinsă din povești, care face „multe și mari minunății”. Scriitorul se întreabă cu nostalgie: „Ce-i pasă copilului, când mama și tata se gândesc la neajunsurile vieții, la ce poate să aducă ziua de mâne, sau că-i framânta alte gânduri pline de îngrijire”? De aceea, amintirile lui Nică sunt pline de haz și de farmec. Totul este joc în existența lui. El și frații lui se joacă cu tatăl lor când acesta se întorcea ostenit de la muncă, căci vorba proverbului: „dacă-i copil, să se joace; dacă-i cal, să tragă; și dacă-i popa, să cetească…” Ei se joacă „ca băieții” luându-se la hârjoneala „până ce era nevoită biata mamă să ne deie câteva tapangele la spinare”. Și tot o joacă este pentru copii tăierea porcului sau colindatul sau urâtul de Anul Nou. Ce să mai vorbim despre smântănitul oalelor, furatul cireșelor și a pupăzei din tei sau scăldatul ? Cine a plătit paguba făcută în grădina mătușii Mărioara pentru pofta copilului de a mânca cireșe, dacă nu părinții? „Însă degeaba mai clămpănesc eu din gura: cine ce treabă are cu munca omului? Stricăciunea se făcuse, și vinovatul trebuia să plătească. Vorba ceea: Nu plătește bogatul, ci vinovatul ! Așa și tata, a dat gloaba pentru mine și pace bună. Și după ce-a venit el rușinat de la ispasă, mi-a tras o chelfăneală ca aceea, zicând:
– Na! satură-te de cireșe! De amu să știi că ți-ai mâncat lefteria de la mine, spânzuratule ! Oare multe stricăciuni am să mai plătesc eu de pe urma ta ?” Însă că orice copil, și Nică este cuprins de părere de rău: „mi se dusese buhul despre pozna ce făcusem, de n-aveai cap să scoți obrazul în lume de rușine”. Problema este însă că regretul a fost uitat repede, căci „îndată dupa cea cu cireșele, vine alta la rând”.
Povestea cu pupăza din tei este și ea plină de peripeții, în ciuda faptului că Nică nu dorea decât un singur lucru: că pupăza să nu-l mai trezească dimineața devreme. De data aceasta, copilul ia lucrurile în serios, dorind chiar să vândă pupăza, dar totul se termina cu bine, la intervenția unui moșneag care o eliberează. Deși scapă basma curată, Nică recunoaște în gândul său: „Când ați ști voi câte a pătimit, sireaca, din pricina mea, și eu din pricina ei, i-ați plânge de milă !”.
Ultima întâmplare evocată în partea a doua este legată de un obicei al copiilor de a-și petrece zilele călduroase de vară la gârlă. Astfel, Nică își lasă fratele mai mic în leagăn și pe mama lui necăjită de câte probleme avea și pleacă…la scăldat. El uită însă rugămintea mamei și își petrece toata ziulica jucându-se în apă „în starea în care mă aflam, fiind cuprins de fericire, uitasem că mai trăiesc pe lume!”. Pedeapsa pe care a primit-o l-a durut, fiindcă, așa gol cum ajunsese acasă se ruga de mama lui: „Mamă, bate-mă, ucide-mă, spânzură-mă, fă ce știi cu mine, numai dă-mi ceva de mâncare, că mor de foame !”
Partea a treia reia incursiunea în cugetul scriitorului: „dar așa, un bot cu ochi ce te găsești, o bucată de humă însuflețită din sat de la noi, și nu te lasă inima să taci; asurzești lumea cu țăraniile tale!” Creangă evoca ținuturile de lângă Humulești și rememorează întâmplările de la școala din Fălticeni, unde a fost admis după ce „două merte de orz și două de ovăz a dat tata cui i se cuvine”. Cele mai hazlii amintiri sunt cele legate de studiul gramaticii, ale carei reguli trebuiau învățate pe de rost, încât „unii dondăneau ca nebunii, până îi apuca amețeala”. Dintre figurile evocate trebuie amintite îndeosebi cele ale lui Trăsnea, Oslobanu sau Mogorogea (colegi de școala cu Nică) dar și figura aparte a lui moș Bodrângă care rămâne alături de ei până când se desființează școala și unii dintre ei sunt transferați la Socola.
Ultima parte a „Amintirilor din copilărie” ne prezintă călatoria lui Nică și a lui Zaharia de la Humulești la Iași, cu caruța lui Luca Moșneagu, căruțașul satului. Cea mai dureroasă constatare a lui Nică este aceea că a crescut, că nu mai este copil, „drăgălița Doamne, eram și eu acum holtei, din pacate!” Desparțirea de satul natal a copilului este una simbolică. Părăsindu-și satul, copiii își părăsesc în același timp copilăria, își iau adio pentru totdeauna de la libertatea ludică și de la tihna trăirii fără gânduri și fără probleme. Acest episod simbolizează pierderea paradisului copilăriei, la care nimeni nu se va mai întoarce vreodată și în același timp semnifică reintrarea brutală în timpul real și dureros.
Creangă și-ar fi scris Amintirile fără a urma un model popular, ca în povești, pentru că omul din popor n-ar avea regretul pentru lumea copilăriei și n-ar gusta farmecul amintirilor. Omul din popor povestește evenimente din trecutul său cu scopul de a minuna pe cei din preajmă cu întâmplări neobișnuite. Ideea de a se povesti pe sine însuși, de a prezenta etapele unei formații, sentimentul timpului, al scurgerii lui ireversibile, al regretului pentru ce s-a pierdut în consumarea lui, al farmecului retrăit în amintire, sunt gânduri afecte și atitudini proprii omului modern de cultură. Nici un model popular nu i-a plutit înainte lui Creangă scriindu-și Amintirile. Imboldul de a-și scrie amintirile i-a venit din dorul după Humuleștii copilăriei, din nevoia de a se elibera de obsesia acestei icoane din trecut, cât și din plăcerea de a și le depăna din minte. Această nevoie o simte și omul din popor, oricât ar părea constatarea de neașteptată. Povestirile culese până acum de la inșii din popor, atestă obișnuința și plăcerea omului simplu de scruta înapoi către vremea copilăriei. Obiceiul este larg răspândit în mediul rural și cine a avut prilejul să asiste la întâlnirile țăranilor vârstnici, nu a putut rămâne neimpresionat de frecvența obișnuinței de a povesti pățanii din trecut, mai cu seamă din vremea războiului, care a lăsat urme adânci în memoria populară.
Înrâurirea folclorică se observă la Creangă și în maniera de a-și selecta amintirile. La fel ca povestitorii populari, Creangă reține numai faptele cu caracter neobișnuit, care se detașează din banalul cenușiu al vieții cotidiene. Mai totdeauna aceste întrebări au un deznodământ, potrivit aplecării lui spre umor. Duioșia este înăbușită de tendința de a amuza pe cititorii auditori. Aceste episoade nu sunt cronologice, Amintirile nu au un plan riguros, căci fiecare capitol reia povestirea începând cu prezentarea satului – în capitolul IV cu dorul fierbinte după Humulești – iar în capitolul al II-lea, narează fapte anterioare celor din capitolul precedent. Chiar în interiorul capitolelor succesiunea episoadelor are la bază o asociere de natură afectivă al cărui mobil e greu de determinat. Ordinea lor se conduce după același criteriu în care bunicul, David Creangă, înnoadă crâmpeie din trecut. David Creangă începe cu lăudarea școlii din Broșteni și a folosului pe care-l aduce știința de carte, apoi vorbește despre Ciubuc clopotarul, făcând o încercare de genealogie familiară cu ostentativă mândrie pentru spița de obârșie ardeleană și încheie iar cu lauda școlilor și a științei de carte. Amintirile sunt un fel de digresiuni prilejuite de aceiași idee centrală, la care revine fiecare capitol: satul Humulești. Cele patru capitole pot fi considerate variante ale aceleiași teme centrale, dragostea de satul copilăriei, fiecare aducând detalii și întrebări noi.
Creangă nu este un poet, dar când începe să nareze întâmplările copilăriei sale sau faptele eroilor din basme, lucrurile se schimbă. Fie că vorbește el însuși, fie că reproduce vorbele eroilor, exprimarea esste atât de autentică, atât de vie, încât nu ai impresia că citești, ci că asiști la un spectacol și că auxi actorii pe scenă. În fiecare actor se află Creangă, nu e de mirare că toți împrumută stilul său, acea stimulare a ingenuității sau chiar a neroziei care se dovedește a fi o păcăleală.
George Munteanu consideră Amintirile drept o operă de ficțiune pură: „De vreo reconstituire cu pretenții de obiectivitate științifică și cu o anume destinație utilitară pentru mai târziu nu poate fi vorba, ci de pură artă. Chiar dacă, prin sine, majoritatea figurilor și întâmplărilor evocate sunt atestabile istoricește… Creangă nu procedează disociativ, ca un monograf, ci asociativ, ca un artist, ca un poet epic al evocării. Se ia pe sine, la vârsta copilăriei, drept subiect, dar cu mari libertăți de tratarea unui asemenea subiect. ”
Tendința de a exagera a autorului o regăsim în cuprinsul Amintirilor, dar figura proiectată la proporții homerice e mama povestitorului. Personalitatea mamei e încadrată în dimensiuni fantastice, atât de mare e venerarea ei: “și mama, care erea vestită pentru năzdrăvăniile sale, …care și ea cu adevărat că știa a face multe minuni: alunga norii cei negri de pe deasupra satului nostrum și abătea grindina în alte părți, înfigând toporul în pământ afară, dinaintea ușii, închega apa numai cu două picioare de vacă, de se încrucea lumea de mirare; bătea pământul sau păretele, sau vr’un lemn, de care mă păleam la cap, la mână sau la picior, zicând: na, na! și îndată îmi trecea durerea…” Amintirile sunt o epopee a satului și o atitudine a sensibilității, o acceptare a vieții, în ecourile ei, profund umane, cu filozofia ei resemnată. Umorul lui Creangă este însuși umorul vieții, al acestui fenomen organic, în care durerea și bucuria, răul și binele, prostia și inteligența, umbra și lumina se îmbrățișează alternativ, ca s-o exprime în toată realitatea. Oamenii lui Creangă sunt vii ca viața, schimbători ca ea, naturali ca rădăcinile ei, de care nu se pot desprinde. Creangă este autentic, fiindcă este firesc, este clasic, fiindcă este nuanțat în omenesc și este mereu proaspăt, fiindcă intuițile lui sunt însăși intuițile naturii omenești. Fantezia, curiozitatea, cruzimea, instinctual libertății, sentimental nostalgic pentru sat și părinți, sunt tot atâtea intuiții etice, tot atâtea caractere permanente ale sufletului infantil. Se conturează cu o mare forță plastică satul ca realitate social și sufletească, țăranul, fie matur sau copil. Creangă a intuit viața țăranului, fără s-o pună în teorii, trece peste curente și se integrează, ca un fenomen firesc, într-o categorie de sensibilitate autohtonă, într-o matcă organic.
Secretul popularității Amintirilor, între toate vârstele de cititori, este omenescul figurilor și sentimentelor evocate; este un fel de poezie a vieții, care se degajă dintre fapte și psihologii. Creangă exprimă acel echilibru clasic dintre aspirație și posibilitatea de realizare, pe care-l naște structura milenară a satului și orizontul lui moral precis conturat. Este caracteristic pentru sensibilitatea lui de scriitor că Amintirile se termină odată cu plecarea tânărului catihet la Iași, la Socola. Dincolo de sat și de lumea lui specifică începe târgul și mahalaua, în care Creangă, pășind peste copilăria și adolescența lui rurală, devine el însuși erou de roman și prilej de zeflemea pentru orășeni.
La începutul fiecărei Amintiri Creangă vrea să descrie satul, casa părintească, mediul. Descrierea este foarte săracă mai mult o definiție: „sat mare și vesel, biserică frumoasă”. Doar vuirea satului de vătale sugerează activitatea rurală. Nu e vorba nici de sat, nici de biserică, ci de eroul principal al acestei compuneri dramatice, care-și începe monologul, „nu știu alții cum sunt, dar eu ….”, „parcă-mi saltă și acum inima de bucurie, Doamne frumos era pe atunci”, formează stilul substanțial al personajului. Eroul-actor se caracterizează singur. Regretul după lumea copilăriei răzbate și în numeroase cântece populare, cum ar fi această strigătură cântată:
Rău îi pare codrului
După dragă frunza lui,
Dar mai rău îmi pare mie
Dup-a mea copilărie.
În Amintirile lui Creangă nu există proză, este un monolog care cuprinde puțină observație și mai mult judecăți despre lucruri și exclamații. Aceasta este însăși expresia autorului, și trebuie interpretată, spusă cu glas tare, ca orice compunere făcută să fie auzită. Creangă citea mereu tare frazele. Monologul lui Creangă este autentic cât timp exprimă prin stilul verbal pe eroul subiectiv. Creangă uită câteodată să-și joace monologul și-l preface în altceva.
În acest fel, „Amintiri din copilărie” este o carte care reconstituie mitul copilăriei ca stare permenenta de joc, sarbătoare, voie bună, candoare și exuberantă. Sau cum afirma Paul Cornea: „Creangă este pictorul incomparabil al unei umanități care nu și-a irosit copilăria”, fiindcă forța lui cosmică constă în capacitatea de a sugera farmecul inefabil al vârstei, „el neavând de spus despre copilărie mai mult decât alții, dar o spune mai altfel: chicotul lui este mai plin, sună ca o voce minunată distinsă dintr-o gloată” (G.Călinescu).
Capitolul ultim al Amintirilor din copilărie, de Ion Creangă, prezintă despărțirea dramatică de lumea ideal-mitică a casei părintești, a copilăriei. Nică vede în plecarea la Socola o tragedie, dincolo de ceea ce trăise anterior, căci „cine știe dacă nu era pentru totdeauna”.
Copilul încearcă să-și convingă mama să renunțe la hotărârea ei. motivând că el se poate îmbolnăvi „de dorul ei” și că „alți băieți rămân în sat și tot mănâncă pâine pe lângă părinții lor”. Fermă pe poziție, Smaranda Creangă vrea să-și vadă copilul popă, om cu carte și recurge la amenințări („Pare-se că nu știi tu moarea mea!”), iar tatăl susține ideea plecării, căci „vreodată să fie și el sprijin pentru iștialalți”. Nică se încăpățânează să nu părăsească „satul cu tot farmecul frumuseților lui”, „întemeiat în toată puterea cuvântului”, „cu priveliștea lumii”, „cu șezătorile, clăcile, horile și toate petrecerile din sat, la care luam parte cu cea mai mare însuflețire!”. Deși convins că „nu-i chip de stat împotriva părinților”, copilul – devenit „holtei” – hotărăște să ajungă numai un „popă prost, cu preoteasă și copii”.
Noaptea devine un adevărat calvar, iar momentul plecării este ales tocmai când „soarele răsare, vestind o zi frumoasă” de ziua „Tăierii capului Sfântului Ioan Botezătorul” și când „fetele și flăcăii, gătiți frumos, în zi de sărbătoare, foiau prin sat, cu bucuria zugrăvită pe fețe”. „Cu ochii înecați în lacrimi”, Nică, cu impresia că se duce „surgun dracului pomană”, urcă în căruța lui Moș Luca cu doi cai „ca niște zmei”, după spusele mamei, în realitate „vlăguiți din cale-afară, și slabi, și ogrijiți ca niște mâți de cei leșinați”. Copiii cer lui moș Luca „să mâne mai tare” pentru a estompa jalea după fiecare loc pe care îl lăsau în urmă. Ei își agățau privirile de orice loc cunoscut, drumul până la Timișești fiind un lung șir de suspinuri. Ei înțeleg că „înstrăinarea lor este hotărâtă” o dată cu ieșirea definitivă din ținuturile natale, de unde mai aruncară o „căutătură jalnică spre munții Neamțului”.
Popasul de la Blăjești „peste Siretiu” alină suferința prin hazul întâmplărilor, „vai de neasul nostru”… „puțin de nu era să rămânem chiori” din cauza fumului făcut spre a fi alungați țânțarii. Continuându-și drumul spre Iași „mai mult pe jos decât în căruță”, pentru că zmeii lui Moș Luca „se muiese de tot”, cei trei sunt ținta ironiei „țăranilor noștri glumeți” și apoi a unui „flăcăuan al dracului” care îl îndeamnă să țină bine „telegarii” „să nu ieie vânt, că lașul ista-i mare și, Doamne ferește, să nu faci vro primejdie!”. Acoperiți „peste tot c-un țol” asemeni unor „drobi de sare”, ajung la Socola, într-o lume nouă, la un „plop mare” unde personaje bizare, „cu niște târsoage de barbe cât badanalele de mari”, își mărturiseau „unul altuia păcatele”.
Substanța narativă a ultimului capitol reface rezumativ imaginea satului ca topos sacru în care se integrează casa părintească, iar atmosfera degajată de textul lui Creangă împletește regretul, nostalgia și neliniștea în fața unei noi etape. Adevărată odisee a înstrăinării, plecarea din sat echivalează cu moartea unei vârste și renașterea spre un alt univers, cu alte rigori și legi.
Opera lui Ion Creangă, depășește limitele prozei memorialistice, devenind un „roman” în care omul matur deapănă povestea propriei copilării mirifice, un univers al fericirii. Amintirile configurează scenariul unui joc miraculos, cu irizări mitice care țin de inefabilul armoniei universale a vârstei paradisiace a copilului.
Titlul, încărcat cu o deosebită capacitate de sugestie, pregătește cititorul pentru întâlnirea cu o realitate idilică, paradis pierdut, trecut fabulos, invitând lectorul să se privească cu ochii dinăuntru, trăind experiența recuperării unei lumi și a unui timp sacru.
Amintirile lui Creangă reprezintă mitul copilăriei în literatura română, evocând într-o poveste („stau câteodată și-mi aduc aminte…”) întâmplări prin care se refac nu numai anii copilăriei, ci copilăria însăși, „veselă și nevinovată”. Marele povestitor reînvie o epocă cu oameni și întâmplări verosimile, o lume a tradițiilor, un sat arhetipal cu o aureolă inconfundabilă, evocată de afectivitatea scriitorului. Opera păstrează nealterate impresiile luminoase ale locurilor și ale oamenilor primului său univers, pătruns de un farmec particular, model al „copilăriei copilului universal” (George Călinescu). Scriind, Ion Creangă se construiește pe sine și de la acest grad de identificare începe să se făurească, tipologic, un fundal complex (oameni, împrejurimi, viață spirituală) ce va da impresia vieții trăite în amploarea ei, un spectacol ce poartă pecetea autenticității. Document de existență, artistic întocmit, Amintiri din copilărie convertește trecutul, parcă fabulos, într-o realitate unică, statornicind imaginea fericirii depline cu un sentiment de profundă nostalgie față de locurile și oamenii Humuleștiului, leagănul copilăriei sale. Cu o artă desăvârșită, cititorul este purtat, cu fiecare poznă a lui Nică, prin hățișurile vieții, acumulând o experiență în măsură să-l influențeze ca personalitate.
Încă de la apariție Amintirile au atras atenția lui Ioan Nădejde, în care vede’’aduși înaintea noastră oamenii de altă generație și așa puternic ies din scrierea autorului încât ne pare că i-am văzut și cunoscut chiar noi.Toate aceste schițe așa de adevărate, aș ade artistice, ne amintesc de talentul lui Gogol…’’Mihai Dragomirescu, după ce-l consideră pe Creangă’’mai nainte de toate un poet epic, care numai din greșală a scris bucăți în proză ca Moș Roată sau Cinci pâni’’, crede despre Amintiri din copilărie că sunt ‘’un fel de autobiografie în care, însă, toate personajele, toate elementele de cadru și toate situațiile și faptele, deși par copiate după natură, sunt în realitate produsul celei mai pure creațiuni poetice. Amintirile reprezintă un gen istoric, ridicat la rangul de poezie. În aceste amintiri se oglindește copilăria văzută, ca o altă lume, ca o lume fermecată și în toată puritatea și psihologia ei este oricare copil din lume – eu, dumneata, dumnealui, – când am fost copii ori în ce împrejurări de viață am fi trăit,- în palat sau în bordei. Aceasta a făcut ca, traduse- deși sunt intraductibile- să aibă un success deosebit. Creangă e un clasic al amintirilor poetice.’’
Libertatea imaginației, implicată în termenul generic „amintiri”, stabilește o modernă relație între adevăr-verosimil-imaginar, autorul jucând în acest roman autobiografic și de ficțiune – gen bildungsroman – un rol complex de personaj-actor-regizor. Anii luminoși ai copilăriei (universul familial, peripețiile, iubirea pentru locuri, tradiții, obiceiuri, limbă), lumea lui plină de minunății sunt reînviate subiectiv, pe un fundal obiectiv al satului din secolul al XIX-lea. Povestirea dinamică, jovială, cu încărcătură lirică – așa cum anticipa titlul – stăpânește deplin o lume care parcă se naște sub ochii noștri, corelând perspectivele temporale cu o briză de etern, sub a cărei vrajă cititorul prinde să viseze, asigurând unitatea de viziune a celor patru părți.
Creangă și-ar fi scris Amintirile făra a fi călăuzit de astă dată de un model popular, ca în Povești, aceasta pentru că omul din popor n-ar avea regretul pentru lumea copilăriei și n-ar gusta farmecul amintirilor. Imboldul de a-și scrie amintirile i-a venit din dorul după Humuleștii copilăriei, din nevoia de a se elibera de obsesia acestei icoane din trecut,cât și din plăcerea de a și le depăna în minte.Această nevoie o simte și omul din popor, oricât ar părea de neașteptată constatarea. Povestirile culese până acum de la inși din popor, puține și mai cu seamă necunoscute cărturarilor, această obișnuință și plăcerea omului simplu de a scruta înapoi către vremea copilăriei. Unii dintre povestitorii populari au insistat să-și spună și povestea lor, adică o însăilare autobiografică a etapelor mai importante din trecut, îndeosebi cele care aduceau noutăți neobișnuite în felul lor de viață. Obiceiul este larg răspândit în mediul rural și cine a avut prilejul să asiste la întâlnirile țăranilor vârstnici, nu a putut rămâne neimpresionat de vrecvența obișnuinței de a povesti pățanii din trecut, mai ales din vremea războiului, care a lăsat urme adânci în memoria populară prin scenele lui uluitoare.
O operă ca aceea a lui Ion Creangă, intitulată sobru și neutru Amintiri din copilărie, este o mare șansă a epicii române, o pată de culoare în literatura noastră, o provocare în spiritul minunatei povești a lui Nică, unde – adânc sădită – arta de a râde mereu este propusă ca o soluție existențială.
CAPITOLUL III
Poveștile și povestirile. Relevanța acestor forme epice
Despre cel mai mare povestitor al românilor , Ion Creangă , care îi urmează lui Neculce, s-a spus că a intrat în literatura cu un substanțial fond sufletesc și intelectual de sorginte populară. „În Ion Creangă trăiesc deopotrivă credințele, crezurile, datinile, obiceiurile, limba, poezia, morala, filosofia poporului” – scria G. Ibraileanu. Creangă n-are metafore și această lipsă este caracteristică acestui scriitor prin excelență popular și prin excelență epic.
Plecând de la folclor , Creangă a reușit să ridice proza românească pe culmi nebănuite. Valorificând limba omului simplu, el o ridică la un nivel artistic neegalat, dovedindu-se un artist profund original. În realizarea poveștilor sale Ion Creangă pornește de la modele populare, reactualizând teme de circulație universală cu o vechime uneori mitică .
Originalitate a basmelor și poveștilor lui Creangă
Partea cea mai substanțială a operei lui Creangă o constituie basmele și poveștile, pe care istoricul literar francez Jean Boutiére, în teza sa de doctorat “Viața și opera lui Ion Creangă”, prima monografie dedicată marelui nostru povestitor, apărută la Paris în 1932, le clasifica în mai multe grupe: fabule animale: “Capra cu trei iezi”, “Punguța cu doi bani”; ciclul prostiei omenești: “Prostia omenească”, “Dănilă Prepeleac”; povești fantastice: “Harap-Alb”, “Soacra cu trei nurori”, “Fata babei și fata moșului”, “Făt-Frumos, fiul iepei”, “Povestea porcului”; povești religioase: “Poveastea lui Stan Pățitul”, “Ivan Turbinca”.
Deși lucrarea lui Jean Boutiére este foarte valoroasă în privința comparatismului folcloric, a cercetării sistematice a circulației motivelor, istoricul francez se menține, însă, din păcate, în prejudecata după care Creangă ar fi “scriitor popular”.
Asupra lui Creangă a existat multă vreme această prejudecată, în care căzuseră și junimiștii în frunte cu Titu Maiorescu, care-l considera pe Creangă un “scriitor poporan”, în realitate fiind excedați de refinamentul artei lui Creangă. Această prejudecată a fost înlăturată, pentru un moment, de Călinescu în “Viața lui Ion Creangă”, dar a revenit, din păcate, ceva mai târziu, la Vladimir Streinu, în volumul “Clasicii noștri” (1943). Creangă nu este un culegător de basme populare ca Petre Ispirescu, la noi sau ca frații Grimm în literatura germană, ci un creator de basme culte, ca Charles Perrault în literatura franceză și Hans Christian Andersen în literatura daneză.
Basmele sunt mituri desacralizate, care și-au pierdut în cea mai mare parte semnificațiile religioase, și sunt alcătuite dintr-o serie de scheme, clișee, șabloane și elemente prefabricate, care circulă de la un basm la altul. Din Acest motiv, în “Estetica basmului” (1965) Călinescu definea basmul, în stilul său șocant și paradoxal, ca un “plagiat sincer și total” și afirma că “tot geniul băsmuitorului stă în arta copiatului”. Creangă a preluat schema basmelor populare, umplând-o cu reflecții proprii despre viață și punându-și pecetea stilului său inconfundabil. Cu alte cuvinte, cum ar spune Călinescu, “Creangă scoate basmul din circuitul folcloric”.
Capodopera lui Creangă și a basmului cult românesc rămâne “Povestea lui Harap-Alb” (“Convorbiri literare”, 1876). Titlul basmului este oximoronic. Cuvântul “harap” este un arhaism cu sensul de “slugă”, deoarece în timpuri străvechi, slugile se recrutau, de regulă, din rândurile oamenilor de culoare. Or, feciorul de împărat este blond și, așa cum ne încredințează Zoe Dumitresu-Bușulenga în monografia sa din 1963, face parte din “rasa albinoșilor”.
Deci, sensul exact al titlului este acela de “Slugă-Albă”.
“Povestea lui Harap-Alb” este o odisee românească, un basm cult pe tema călătoriei inițiatice, în urma căreia eroul acumulează o bogată experiența de viață, devenind apt pentru conducerea împărăției. Împărăția Craiului se află la o margine a pământului, iar cea a Împăratului Verde la cealaltă margine a pământului. Eroul este, astfel, nevoit să străbată lumea, dar mai întâi, trebuie să treacă proba curajului și a milostiveniei, înfruntându-l pe tatăl său îmbrăcat în blana ursului și dând un ban de pomană, unei bătrâne cerșetoare, care se va dovedi că este Sfânta Duminică, și care-l sfătuiește să-și aleagă hainele și armele din tinerețe ale tatălui său și să-și aleagă calul năzdrăvan cu ajutorul tipsiei de jăratec. Calul nazdrăvan are aparența unei mârțoage.
Jean Boutierre , în 1930 , prin remarcabilul capitol „ Le Contes de Creanga” din monografia sa, iar apoi Ovidiu Bârlea prin excepționalul capitol „Fondul folcloric” din cartea „Poveștile lui Creanga”(1967), au arătat că materia de bază a Poveștilor este o vechime și o autenticitate folclorică multiplu verificabilă. Astfel, tema din Capra cu trei iezi seamănă cu fabula lui La Fontaine, Le loup, la chevre et le chevreau ; Soacra cu trei nurori seamănă cu un basm armean; Punguța cu doi bani există în Panchatantra și la Esop; Povestea lui Harap-Alb poate fi recunoscută în culegerea de povești grecești a lui Emile Legrand (Omul fără barbă), fără să fie însă vorba de o influență directă asupra lui Creangă , care nu avea să cunoască aceste scrieri.
În creația lui Creangă sunt și alte motive care apar în spații culturale foarte depărtate: motivul călătoriei , al încercării puterii , al animalelor recunoscătoare și al tovarășilor devotați.
Existența acestor teme și motive la Creangă a fost determinată de faptul că izvorul principal al poveștilor sale este folclorul românesc, unde ele circulă așa cum circulă în poveștile tuturor popoarelor. Creangă a cunoscut folclorul direct, încă din timpul copilăriei, încât a rămas înscris în inima sa : „…de la cinci ani , de când am început a întelege (…), am auzit de sute de ori poveștile pe care vi le povestesc și eu…”
Influența folclorică este mult mai largă și nu se reduce la prelucrarea nucleelor narative universale. Creangă valorifică și alte elemente, care conferă poveștilor un caracter specific popular românesc. Basmele populare se deosebesc de literatura cultă printr-un număr oarecare de particularități de limba și stil, toate acestea fiind păstrate de Ion Creangă, unele particularități sunt comune tuturor operelor sale cu caracter popular, altele, dimpotrivă, nu figurează decât în basme : fraze și dialoguri stereotipe; formule inițiale, mediane și finale; asonanțe.
Expresii gata făcute se regăsesc în număr considerabil în poveștile lui Creangă. Harap-Alb scoate aripa de furnică pe care vrea s-o aprindă pentru a chema în ajutor pe datornicile sale, „de unde-o avea strânsă”; Dumnezeu și Sfântul Petru se plimbau spunând „ei stiu ce„; Ivan își cumpără tot ce-i trebuie pentru a face un sicriu „el stie de unde” . Furnicile pătrund în palatul împăratului Roș „când e somnul mai dulce , de doarme și pământul sub om”. Fata moșneagului muncește „cât e ziulica de mare„ ,bucatele Sfintei Duminici nu trebuie să fie „nici reci, nici fierbinți, ci cum îs mai bune de mâncat”.
Expresiile metaforice apar menite să înlocuiasca abstracțiile, cărora limba populară le da o foarte rara întrebuințare. Pentru a sugera frumusețea fetei împăratului Roș, povestitorul spunea că „ la soare te puteai uita iar la dânsa ba”. Frazele stereotipe sunt destul de numeroase: unele povești conțin formule obișnuite prin care un împărat previne pe erou că va fi pedepsit cu moartea în caz de nereușita: „Are să-ți steie capul unde-ți stau tălpile”(Povestea porcului ).
Viețuitoarelor care îi cer ajutor, fata babei le răspunde: „Da cum nu ! că nu mi-oi feșteli eu mânuțele tatucuții și mamucuții.”
Dialoguri stereotipe apar în multe locuri în povești. Când Harap-Alb încăleca, calul îl întreaba: „- Cum să te duc , ca vântul ori ca gândul ?”, iar călăretul răspunde: „- De mi-i duce ca gândul , tu mi-i prăpădi ; iar de mi-i duce ca vântul, mi-i folosi”.
Formule inițiale, păstrate destul de bine de Creangă, sunt de genul formulei uzuale „ A fost odată”. De obicei, formula apare amplificată în basmele populare, însă Creangă a simplificat-o, în majoritatea poveștilor sale înlocuind-o cu: „era odată” ; „amu cica era odată”; „cică era odată” .
Formulele mediane sunt de cele mai multe ori în versuri, fac trecerea, în mod plăcut și accesibil cititorului către „ miezul poveștii”:
„Ar fi un mare păcat
Omul leneș de-ajutat .
Dacă lenea-l stăpânește ,
Singur este vinovat.” (Povestea unui om leneș)
„Mers-au ei zi și noapte , de nu se stie cât au mers.” „Și merg ei, și merg, cale lungă să le-ajungă , trecând peste nouă mări, peste nouă țări și peste nouă ape mari.”
Formule finale specifice poveștilor românesti sunt numeroase. În poveștile lui Creangă, acestea sunt de tipuri variate. La finalul poveștii Capra cu trei iezi ,sciitorul precizează ca a asistat la evenimentele relatate: „și eram și eu de față, și-ndată după aceea am încălecat pe o stea și-am venit și v-am spus povestea așa…”
Povestea porcului se încheie cu relatarea nunții omului- animal , care și-a regăsit pentru totdeauna forma dintâi: „și s-a adunat lume de pe lume la această mare și bogată nuntă , și a ținut veselia trei zile și trei nopți și mai ține și astăzi , dacă nu cumva s-o fi sfârșit.”
Primul exemplu caracteristic al unor astfel de fraze specifice basmelor românești ,îl întâlnim în Povestea porcului: „Moșnegii s-au ciondănit cât s-au ciondănit și cât erau ei de îgrijiți, despre ziuă au adormit”.
Un alt exemplu gasim în povestea Fata babei și fata moșneagului: „Paharele pe loc s-au scufundat ,apa din fântâna într-o clipă a secat și fata de sete s-a uscat!…”
Cele mai multe asonanțe se găsesc în Povestea lui Harap-Alb: „Harap-Alb ,care venea în pasul calului aducând cu sine pielea și capul cerbului , pe care le-au și dat pe mâna Spânului”, „Se vede că acesta-i vestitul Păsări-Lăți-Lungilă , fiul săgetătorului și nepotul arcașului ; brâul pământului și scara ceriului , ciuma zburătoarelor și spaima oamenilor”.
Influența folclorică, cum putem observa, este largă. Pe lângă prelucrarea nucleelor narative universale , Creangă valorifică și alte elemente folclorice ( teme și motive, personaje, elemente magice, fuziunea real-fabulos, limbajul, formule tipice, frecvența dialogului și a monologului, prezența interjecțiilor, exclamațiilor și onomatopeelor, care conferă poveștilor un caracter specific, popular –românesc.
Poveștile lui Creangă conțin folclorul sublimat cum fructul conține sucurile pământului și focul solar. Scriitorul n-a cunoscut folclorul, nu l-a valorificat. S-a născut cu creația anonimă în sânge și a dispus de ea, în deplină libertate, ca de o avere de la părinți, agonisită de mii de generații. Identificăm în creația autorului lui Harap Alb o aceeași vibrație fundamentală, un același tip de imaginație și sensibilitate, același mod de a concepe și trăi existența ca în literatura populară. Nu doar motive, personaje-material epic, mijloace de expresie au trecut, transfigurate, din folclor în opera lui Creangă. De natură folclorică e însăși atmosfera interioară, însuși duhul generator al operei întregi care exemplifică o viziune a lumii. Viziune de artist al cărui orizont sufletesc rezumă experiența de viață și de cunoaștere a unui popor. Creangă privește, ca scriitor, existența ca un fel de calmă, înțeleaptă detașare,cu un umor ușor sceptic, cu liniștea omului trecut prin multe și pregătit pentru orice. Epica lui Creangă comunică printr-o latură a ei cu lirica lui Eminescu și prietenia dintre cei doi scriitori, pe care în aparență totul îi despărțea, se va bizui pe afinități de înțelegere a vieții. Întruchiparea supremă, în epică, a geniului național, opera lui Creangă este și va rămâne, în veci, o mărturie a puterii de creație a poporului nostru, cartea măiastră a tinereții lui fără bătrânețe.
Creangă adoptă, în fond, atitudinea scriitorului, care știe multe despre eroii basmelor, le analizează mișcările, devine caracterolog prin excelență, imprimând un stil propriu, personal basmului.
Atât de cunoscută, lumea poveștilor lui nu e mai puțin fantastică, decât lumea oricărui mare creator de universuri din literatura mondială. E o lume în aparență foarte închisă, care lasă greu loc invenției și, deci, fanteziei. Dar Creangă are capacitatea, unică, de a încălca, cu măsură, legile categoriei, de a pune între basmele lui și modelul folcloric o distanță milimetrică calculată în așa fel încât acestea, inconfundabile în sine, sunt adesea confundate.
O prejudecată neașteptată e aceea a unui Creangă autor satiric. Creangă e jovial, are umor, adesea mușcător, malițios, însă fără răutate. Comicul, veselia nu sunt neapărat satiră. Satira profundă nu e veselă, ci amară, implică decepție și chiar dispreț. Satiricul e un spirit absolut, care n-are umor. Mentalitatea lui Creangă se intemeiază pe bun-simț. Ca și Ivan Turbincă, el e un hârșit cu necazurile, cu lumea, “i-s urechile roase de dânsa”; “o știu eu cât e de dulce și de amară,bat-o pustia s-o bată ! „ El nu se miră de nimic și nu critic. Singurele personaje negative din opera lui sunt acelea care contrazic natura, ca omul spân sau omul roș. „-Numai ține minte sfatul ce-ți dau, spune Craiul din Harap Alb feciorului celui mic, la plecarea în lunga aventură; în călătoria ta ai să ai trebuință și de răi și de buni, dar să te ferești de omul roș, iară mai ales de cel spân… „
Tipul lui Creangă este cel al clasicului, care, pătruns de stabilitatea celor omenești, nu se simte ispitit să reia experiențe de mii și mii de ori consumate spre a ajunge la adevăruri vechi asupra omului. Poveștile, Amintirile nu sunt ca ale realiștilor critici, operă de observație, ci, ele demonstrează, ilustrează “observațiuni morale milenare”. Legea e o rotire necontenită,
Căci acelorași mijloace
Se supun câte există,
Și de mii de ani încoace
Lumea-i veselă și tristă.
Statornicia este ea însăși o formă de adaptare social-istorică, însă dominată de tipare străvechi ce creează iluzia permanenței.
Umorul, jovialitatea limbută a lui Creangă provin din zona clasicismului structural și nu sunt optimism superficial, ci, nostalgie disimulată. Creangă ascundea sub hazul și țărăniile lui un sentiment al urâtului; el, Ivan Turbincă, e un uitat de moarte, a trăit prea mult, veselia nu-i decât o mască: “guleai peste guleai, Ivane, căci altfel înnebunești de urât.” Creangă e un sceptic și “filozofia” lui e aceea a ecleziastului.
Această “filozofie” se observă în tot ce face. Poveștile sunt ascultate cu enormă veselie, pentru limba pitorească, dar nu pricepute cu adevărat. Având conștiința valorii lui, Creangă nu se sinchisește și-și compune o mască. El știe nu numai că reprezintă o civilizație superioară prin vechime și tradiții, depusă în proverb, ca țăran ce este, disprețuiește lipsa de înțelegere a junimiștilor. Pricepând că țărăniile lui plac, începe să se ia în serios, scornește altele, cu o vervă inimitabilă. Dus de cuvinte, exagerează, colorează, schimbă raporturile normale să pară fantastice, coboară personaje fabuloase în Humulești și le pune să vorbească și să se poarte țărănește. Plăcerea vine din gratuitate, Creangă e un Ochilă genial: “Iaca, zice el cu gura acestuia: toate lucrurile mi se par găurite ca sitișca și străvezii ca apa cea limpede; deasupra capului meu văd o mulțime nenumărată de văzute și nevăzute ;văd iarba cum crește din pământ, văd cum se rostogolește soarele după deal, luna și stelele cufundate în mare, copacii cu vârful îm jos, vitele cu picioarele în sus și oamenii umblând cu capul între umere; văd, în sfârșit, ceea ce n-aș mai dori să vadă nimene, pentru a-și osteni vederea –văd niște guri căscate uitându-se la mine și nu-mi pot da seamă de ce vă mirați așa, mira-v-ați de …frumusețe-vă !!”
Însă arta spunerii nu e tot secretul geniului lui Creangă, povestitorul popular are, în mai mică măsură, plăcerea de a povesti. Creangă nu e nici narator, nici țăran, nici folclorist, culegător, basmele lui nu sunt rescrise, împodobite, alterate în structura lor. Fără a ieși din schemele basmului popular, fără a inventa nimic esențial, retrăiește cu ingenuitate faptele povestite. Geniul autorului constă în capacitatea de a-și lua în serios eroii, de a le retrăi aventurile, de a pune cu voluptate în fiecare propriile aspirații nerostite, slăbiciuni, vicii, tulburări și uimiri, adică de a crea viață. El e creatorul unei “comedii umane” tot așa de profundă și de universal în tipicitatea ei precum aceea a lui Sadoveanu. Povestitorul se amuză cu candoare de toate personajele – de Ivan Turbincă, de soacră, de spân, de Moarte, de fata moșului, de fata babei, de cucoșul care înghite o cireadă – fără să aibă repulsie față de vreunul. Spectacolul fără răutatea Spânului sau lăcomia lupului ar fi fad fiindcă nici virtuțile lui Harap Alb, nici ingeniozitatea caprei nu s-ar putea manifesta. Binele triumfă totdeauna asupra răului în povești, care ilustrează categoriile morale fără a satiriza. Nu putem crede că în Stan Pățitul satirizează femeia necredincioasă, nici în Povestea unui om leneș- lenea, aici replica esențială este aceea a leneșului, când cucoana dorește să-l salveze, dându-i posmagi: “- Dar muieți-s posmagii ?” Umorul rezultă din absurditatea situației, și leneșul care răspunde astfel e un leneș sublim. Ironia din final parodiază invizibil sfârșitul fericit al tuturor basmelor: “Și iaca așa a scăpat și leneșul acela de săteni, și sătenii aceia de dânsul. Mai poftească de-acum și alți leneși în satul acela dacă le dă mâna și-i ține cureaua”. La fel de ușor râde pe seama prostului, pe Trăsnea cel cu gramatica îl căineză ca pe un frate mai mic, când îl găsește dormind cu cartea sub nas. “Sărace, sărace! Nu ești de zama ouălor; decât așa, mai bine te făcea mă-ta un mânz și te mânca lupii”. Dănilă Prepeleac nu-i atât de prost ,cât Tândală și lasă-mă să te las. Dănilă schimbă boii pe car, carul pe capră și așa mai departe până ce se alege cu o pungă goală, nu fără a-și plânge el însuși de milă: “Na-ți-o frântă că ți-am dres-o! Dintr-o păreche de boi am rămas c-o pungă goală. Măi! măi, măi, măi!” Dănilă e mai adânc decât un prost oarecare, el așteaptă să vină totul de la Dumnezeu, să-i facă treburile: ploaie, soare, vânt. Autorul îi oferă o compensație neașteptată, scoțându-l isteț și victorios în întrecerea cu dracii.
Harap Alb este cel mai complex basm. În primele pagini nu se depășește cu nimic modelul folcloric. Feciorul cel mic al Craiului, un fel de Făt- Frumos juvenil și neexperimentat e mai mult ajutat de alții decât viteaz, cam slab de înger, ingenu, îi spune Spânului că ar fi bucuros să-l ia de ajutor, dar nu vrea să iasă din vorba tatălui, care l-a sfătuit să nu aibă de-a face cu omul spân. Spânul trăiește în replici, faptele lui sunt convenționale. Când pasărea intrată pe geam plânge soarta fetei Împăratului Roș, Spânul, prinzând un zâmbet ciudat al lui Harap-Alb, nu-și poate stăpâni ciuda și izbucnește: “-Așa …, slugă vicleană ce-mi ești!” Fabuloșii tovarăși de drum ai eroului și câteva scene, cum ar fi aceea din casa de aramă, sunt memorabile. Aflând că li se pregatește un cuptor încins, Gerilă intră primul și suflă ușor cu buzele lui mari.Văzând mai târziu că s-a sacrificat pentru ceilalți și începe să-i bodogănească: “-Numai din pricina voastră am răcit casa, căci petru mine era tocmai bună, cum era. Dar așa pățești, dacă te iei cu niște bicisnici. Las că v-a mai păli el berechetul acesta de altădată.” “- Ia tacă-ți gura, măi Gerilă! zic ceilalți și se pun să-l judece.” „-Ei, apoi! Vorba ceea, sare ars Gerilă: Fă bine și-ți auzi rău. Dacă nu v-am lăsat să intrați aici înaintea mea, așa mi se cade.” “Gerilă, văzând că toți îi stau împotrivă, se mânie și unde nu trântește o brumă pe pereți, de trei palme de groasă, de au început a clănțăni și ceilalți de frig, de sărea cămeșa de pe dânșii.” Personajele nu ies nici o clipă din tiparul lor, însă, retrăind în fiecare, Creangă umple schema de viață.
Pornind de la motivul relației dintre soacră și noră, în Soacra cu trei nurori, Creangă face o adevărată comedie de caractere. Personajele nu se pot reține ca individualitate, ci ca o categorie morală-soacra e rea de gură și de inimă, zgârcită, feciorii sunt “nalți ca niște brazi și tari de vârtute, dar slabi de minte”, nurorile sunt mari, harnice și proaste, cea mică “șugubață”. Ni se înfățișează o relație seculară, un spectacol. Disproporția dintre lentele procese mintale feciorilor și ale celor două nurori mai mari și vigoarea lor trupească, manifestată ca încrâncenare a muncii cu ritmuri aproape inhumane, creează o lume a lor în care bătrâna infernală prin răutate poate să guverneze. Spațiul acesta al lipsei de minte și de echitate elementară este ridicat la dimensiuni aproape fabuloase. Autorul satirizează soacra pentru zgârcenie și răutate prin nora cea tânără, care “nu suferă nedreptatea, neegalitatea de tratament a oamenilor”. Ne așteptăm să demonstreze că soacra le va pune pe nurori la treabă, interesant e felul convingător în care o va face: “- Acum deodată până te-i mai odihni, ie furca și până mâni dimineață să gătești fuioarele aceste de tors, penele de strujit și mălaiul de pisat. Eu mă las puțin, că mi-a trecut ciolan prin ciolan cu nunta voastră. Dar tu să știi că eu dorm iepurește; și pe lângă iști doi ochi, mai am unul la ceafă, care șede pururea deschis și cu care văd și noaptea și ziua tot ce se face prin casă. Ai înțeles ce ți-am spus?” Din aparenta perspectivă a unei asemenea prostii generalizate, izvorâte din șiretenia demențială a soacrei normalitatea existenței urzită din astfel de gesturi și comportamente pare să se constituie și chiar să funcționeze. Apariția elementului rațional, simbolizat prin nora cea mai tânără, ține de anormalitate. Spre deosebire de bărbatul din Poveste care pleacă în lume, lăsând neatinsă mirarea femeilor, nora cea mică e hotărâtă să facă altfel de dreptate. Ea e un Chirică venit în lumea oamenilor să le răzbune pe cele două nurori mai mari, pățite de îndelunga vigilență a soacrei lor. Nora creează un nou spațiu psihic, unul polarizator, vindicativ, în care fina hiperbolizare a istețimii și intoleranța etică sunt reliefate cu mijloace ale fantasticului.
Soacra e cotoroanța din poveste, care dă fetei treburi peste putință de înfăptuit într-o noapte și o veghează cu ochiul cel neadormit. Plăcerea cititorului nu vine din realismul întâmplărilor, ci din impresia de gratuitate, ca în basme, ca în Punguța cu doi bani, unde boierul, în loc să taie pur și simplu capul obraznicului cucoș, pune pe vizitiu să-l arunce în cireadă, doar l-o omorî vreun buhai, sau în beciul cu bani, doar i-o rămâne vreun galben în gât. Toată povestirea se desfășoară în stil voit hiperbolic, ospățul nurorilor, bătaia pe care o trag soacrei.
Ivan Turbincă este o altă poveste încântătoare. Deși în povești personajele supranaturale dăruiesc oamenilor ca răsplată obiecte fermecate, fără un motiv vizibil, Ivan cere lui Dumnezeusă-i blagoslovescă turbinca, după care, promițând vag că va merge să slujească la poarta raiului, nu știe cum să-și ia tălpășița: “- Cu toată bucuria, Doamne, am să viu numai decât, zise Ivan. Dar acum deodată mă duc să văd nu mi-a pica ceva la turbincă?” Vor intra dracii pe rând în turbinca blagoslovită, spre desfătarea lui Ivan, care răstoarnă legile lăsate de Dumnezeu, amuzându-se de puterea lui și scăpând și de moarte. Putem recunoaște bucuria lui Creangă de a crea un întreg univers, retrăind în o mie de suflete și luând mereu altă înfățișare.
Creangă are pe de-a-ntregul concepția de viață a poporului. Basmul, povestea, valorează cât valorează talentul celui care povestește. Creangă a avut un așa de mare talent, încât în toate poveștile sale oamenii trăiesc cu o individualitate și cu o putere de viață extraordinară.
Creangă a păstrat nu doar fondul temelor folclorice utilizate, ci și o bună parte din elementele caracteristice ale formei; din acest punct de vedere povestirile sale sunt apropiate de ale celorlalți povestitori români.
El a fost însă singurul care a avut talentul de a introduce în poveștile populare un element esențial care le lipsea – viața, în asta constă profunda lui originalitate.
Fără a transforma datele furnizate de tradiție, Creangă a știut să creeze schițe vii ale personajelor principale ale poveștilor sale, fizic și moral: să picteze cu mare artă scene în care figurează mai mulți actori; să localizeze cu precizie acțiunile poveștilor sale; să răspândescă spiritul și buna dispoziție; să-și dezvolte poveștile după un plan bine fixat.
’’A fost odată, când a fost, că dacă n-ar fi fost, nu s-ar povesti. Noi nu suntem de pe când poveștile, ci suntem mai dincoace cu vro duoă-trei zile, de pe când se potcoveapurecele cu nuoăzeci și nouă de ocă de fer la un picior și tot i se părea că-i ușor’’, așa începe’’Prostia omenească’’. Începutul poveștii e ca o invocare- deschidere, ca marcare categorică a intenționalității ficționale, constatând existența unor’’întâmplări’’ și plasarea acestora în timp. Timpul nu e cu precizie determinat, dar nu există nici o îndoială în privința veridicității lui și a faptelor ce urmează a fi relatate.Povestitorul creeză iluzia anulării primei sintagme prin cea de-a doua, ca urmare a pătrunderii timpului calitativ în cel cantitativ și a aprecierii celui din urmă prin cel dintâi. Înlocuirea negației directe prin negația metaforică indirectă e o dovadă că naratorul-autor e un meșter al vorbei desăvârșit. Însăși deschiderea povestirii concentrează arhetipal tehnica discursului narativ izvorând din ambiguitatea contrastivă a enunțurilor-ancoră într-un timp legat esențial de momentul rostirii, al povestirii. ’’A fost odată….că de n-ar fi fost, nu s-ar povesti’’ e o formulă magică, momentul povestirii este și el păstrat intact, în ciuda înșelătorului: ’’Noi nu suntem de pe când poveștile…’’,distanță iluzorie, anulată însă de fixarea într-un alt timp, acela al potcovirii purecelui. În acest timp al narațiunii pure, cică trăia un om însurat, la un loc cu socră-sa și avea și un copil. Armonia casei e păstrată până într-o zi în care tânăra nevastă, actorul principal, după ce se comportă ca o gospodină harnică -’’își scăldă copilul, îl însășă și îi dete țâță, îl puse în albie lângă sobă, căci era iarnă; apoi îl legănă și îl desmierdă, până ce-l adormi’’ , stătu puțin pe gînduri , și gândind ea ’’vede’’ o idee înspăimântătoare și începe a striga și ’’a se boci cât îi lua gura’’. Mama ei, și ea până acum femeie de treabă , torcea după horn, auzind țipătul,’’cuprinsă de spaimă, zvârli fusul din mână și furca din brâu cât colo și, sărind fără sine’’ – ieșirea din sine și intrarea în povestire – , o întreabă cu spaimă ce s-a întâmplat. Explicându-i cum și de ce, fata ei are o semnificativă și narativă reprezentare a unei ființe zoomorfe, pisic, neinclusă de autor în narațiune decât la podul potențial, sub formă condițional- catastrofică :’’- De s-a sui mâța, are să-l trântească – drobul de sare- drept în capul copilului și să mi-l omoare !’’
Acceptând probabilitatea întâmplării, baba și fata ei ’’cu ochii pironiți la drobul de sare de pe horn și cu mâinile încleștate –a rugă- , de parcă le legase cineva, începură a-l boci amândouă, ca niște smintite – comparația e folosită pentru a intensifica trăirile momentului, căci în povestire, eroii par deseori smintiți – de clocotea casa!’’. Tocmai în aceste momente’’numai iaca și tatăl copilului întră pe ușă, flămând și năcăjit ca vai de el ’’. Încă de la primele creații eroii lui Creangă manifestă o ciudată condiționare somatic a stărilor sufletești, în acest caz de tipul necaz- foame, condiționare ce va deveni motiv epic în povestirile de mai târziu și mai ales în Amintiri.
Secvența narativă ce urmează concentrează în ea însăși misterul, sursa povestirii: ’’Atunci ele, viindu-și puțin în fire – nu total, întrcât s-ar pierde tensiunea narativă, doar puțin, atât cât să poată comunica ceva unui om care în curând nu va mai fi nici el ca toți oamenii, – începură a-și șterge lacrămile și a povesti – nu este o comunicare obișnuită, ci o povestire – cu mare jale despre întâmplarea neîntâmplată. “Întîmplarea neîntâmplată” ar putea constitui definiția ideală a povestirii, a basmului, poveștii. Mirându-se omul hotărăște – la fel de brusc cum nevastă-sa a “regizat” posibila întâmplare – să se ducă în toată lumea – numai povestea o poate cuprinde pe toată- și dacă va mai găsi proaste ca ele , se va întoarce, dacă nu, ba. Zicând astfel, ‘oftă din greu, ieși din casă, fără să-și ieie ziua bună – ca o amânare, nu o încetare a comunicării – și plecă supărat și amărât ca vai de om!’ Și plecând el bezmeti – ilustrare sugestivă a intensității supărării, dar și rupere de realitate, pentru a se putea înfăptui intrarea în spațiul povestirii invocate de femeile sale -, fără să știe unde se duce, după o bucată de vreme, i se întâmplă să vadă iar ceea ce nu mai văzuse: un tont ce încerca să care cu un oboroc soarele într-un bordei! Surprinzător este gestul deoarece , ca anotimp, în povestire suntem în toiul iernii. Nătărăul erou îl întâlnește după o bucată de întâmplare – se face din nou referire la întâmplare – și-l învață, ceva existențial pentru el: să desfacă și să înjghebe la loc un car, în funcție de necesități și situații, deși omul era rotar. În acest spațiu narativ popular un astfel de om, care-și face iarna car – și probabil , vara sanie – , însumează însumează atributele normalității exemplare! Putem trage o concluzie, nu de prostie ar fi vorba în acest caz, ci de un scenariu menit să-l facă pe drumeț să se întoarcă acasă, așa cum , inițial, a fost vorba tot despre un scenariu care să provoace călătoria ca epic, o invitație la povestire, pentru că astfel, omul necăjit de prostia alor săi i-ar fi fost mult mai simplu să le învețe pe acestea. Nu de prostia absolută, ci de prostia omenească, de greșeala ce poate fi îndreptată, este vorba, toate personajele își recunosc greșelile și se îndreaptă cu ajutorul drumețului, personaj de referință narativă, gat să-și ofere sprijinul. Văzându-l pe celălalt năzdrăvan încercând să azvârle nucile în pod cu țăpoiul, drumețul are pentru prima dată revelația imensității și certitudinii prostiei omenești, care, ca și povestirea, nu are limite. Eroul povestirii, drumețul, sub numele căruia se ascunde naratorul- scriitor,este un mare artist. El își construiește drumul de inițiere, ca formă de cunoaștere și autocunoaștere, o opțiune epică în căutarea adevărului despre oameni și lucruri, despre tot ceea ce doar cu mintea omul poate cuprinde. Drumul său definește capacitatea imaginației narrative de a furniza cunoștințe de un fel deosebit asupra vieții reale, asupra netrăitului și neasumatului din ființa omenească. Intrarea în timpul epic înseamnă plăcerea de a produce narațiuni, realizarea povestirii în cazul acestei prime creații de mare artist a lui Creangă este egală cu durata psihologică a drumului de inițiere în care eroul – naratorul- se retrăiește pe sine drept izvor al povestirii sale. Impresia că eroii lui Creangă sunt primele personaje din literature română cultă care au capacitatea de a vedea ideile, cu mult înaintea eroilor lui Camil Petrescu reiese din toate aceste amănunte. Călătoria eroului din poveste este o inițiere , rezultatul ei echivalează cu o convingere de esență populară sub auspiciile căreia Ioan Slavici așază destinul eroilor din Moara cu noroc. “Omul să fie mulțumit cu sărăcia sa, căci, dacă e vorba, nu bogăția, ci liniștea colibei tale te face fericit.” La această liniște a colibei sale ajunge și drumețul la finalul povestirii lui Creangă, după o inițiere cât toată lumea. Bucuria reîntâlnirii se transformă în prilej ideal pentru un nou început. Prostia omenească valorifică estetic‘’profesarea minciunii‘’ ca sursă de epicitate, o practică de scriitor, pentru că numai în funcționalitate minciuna are picioare lungi, autorul pare să știe acest lucru. Și va mărturisi în opera sa capitală Amintiri din copilărie prin vocea lui Nică: “Și mama, creștină bună, crezându-le toate lăptoase, după răbuș, cum i le spusesem eu cu măgulele, m-a lăudat de vrednicia ce făcusem și mi-a dat și de mâncare. Iară eu, mâncând lupește, mă făceam smerit și numai râdeam în mine, mierându-mă tot atunci de ghibăcia minciunilor ce potrivisem, de-mi venea mai-mai să le cred și eu singur pe jumătate.” O lume interesantă din punct de vedere uman se constituie în această povestire, chiar dacă textul ca obiect al comunicării reale a autorului într-o situație istorică dată, nu demonstrează faptul că autorul era conștient de “intimitatea” procesuală a constituirii sale.
Opera literară propriu-zisă a lui Creangă valorifică genial destinul estetic al prolificelor structuri epice din Poveste – Prostia omenească, creație de o suprinzătoare valoare artistică ce dovedește indiscutabil că autorul ei, inspirându-se din experiența povestirii orale, construiește el însuși pe modelul etern. Autorul de manuale școlare care era atunci Creangă, descoperise tentația povestirii scrise. Patima didactică îi provocase gânduri, reflecții direct implicate în bucuria scrisului, descoperind că era tot atât de fatal să scrie, cum era imperios necesar pentru el să fie reprimit în învățământ. Scrisul devine pentru el o formă necesră de manifestare a libertății eului profund nemulțumit de îngrădirile sociale care i-au fost impuse.
Tema aceasta, polară în opera lui Creangă, mintoșenia în luptă cu prostia omenească, prezentată ca metaforă a prostiei, este reluată extrem de nuanțat în creațiile ulterioare “cu punerea în lumină a infinitelor sale pricini, prin mutarea accentului de la pura observație morală, de la etic spre psihologic, mod de a o arăta drept fața de umbră a inteligenței umane.” Batălia se va purta mai târziu între oameni de structuri morale antagonice – Harap Alb și Spânul, între tabere întregi – Harap Alb și ortacii săi, pe de o parte, Împăratul Roșu și toți cei din slujba lui pe de altă parte și, uneori, chiar înlăuntrul aceluiași om – Dănilă Prepeleac, Popa Duhu ori “sub pecetea circumstanței atenuate a vârstelor dintâi” – Nic’a lui Ștefan a Petrei.
Prostia omenească e un început în metafora drumului și a lumii ca spectacol la Creangă. Pe de altă parte e începutul de reliefare epică al spațiului memoriei la acest scriitor, căci drumul bărbatului izgonit de acasă de faptele femeilor condensează o memorie a lumii pe care singur gândul omului o poate cuprinde și doar inima lui o poate înțelege. Metafora-cheie a drumului la Creangă de aici pornește. Împlinirea e și ea un drum, după cum metafora lumii ca spectacol este la Creangă rezultatul acestui drum, dar și mijlocul ce duce spre un asemenea rezultat. Metafora drumului este omniprezentă în opera lui Creangă, reprezentând însuși principiul ei de structurare. Nu există erou în creația scriitorului humuleștean care să nu meargă de “undeva spre altundeva”. Drumul e totodată prilej de înzestrare cu simțul relativității lucrurilor și oamenilor, dar și o punte spre romanticele elanuri de absolut precum în Ivan Turbincă sau în Amintiri. După natura drumurilor pe care le aleg și după maniera în care le străbat se poate face o clasificare de profunzime a eroilor lui Creangă, putând distinge mai bine natura și filosofia lor, destinul lor.
Drumul e inițiere la lumina zilei – Povestea lui Harap Alb, Moș Nichifor Coțcariul, Dănilă Prepeleac, Amintiri, dar și “mai pe ascunselea” – episodul binecuvântării turbincii lui Ivan, “cărarea afurisită” dintre Secu și Agapia, în Amintiri, dar și sancționare – Fata babei și fata moșneagului, Punguța cu doi bani. E drum aievea și drum imaginar: “uite cum te trage pe furiș apa la adânc, și din veselia cea mai mare cazi deodată în uricioasa întristare”. Numai prin drumurile potrivite eroii lui Creangă se întorc acasă, petrecând cu ai lor până la adânci bătrâneți, ajung împărați vestiți – Povestea lui Harap Alb, devin bogați – Punguța cu doi bani, Fata babei și fata moșneagului, oameni în toată puterea cuvântului – Amintiri. Metafora drumului la Creangă e metafora operei și cheia spre sufletul tainic al personajelor sale celebre.
Creangă se implică în spectacol și face din propria-i existență subiect și, deopotrivă, obiect de literatură. Exercițiile, lecțiile de civilizație pe care le predă Creangă prin Inul și cămeșa, Acul și barosul, Ursul pâcâlit de vulpe, Cinci pâni se vor regăsi în creația sa de mai târziu, în povești și nuvele, dar și în Amintiri existând numeroase pasaje descriptive în acre slabiciunea pentru industrii, obiecte tehnice ori meșteșuguri de trădează negreșit. Poveștile la Creangă sunt un spectacol de materialitate etnografică, de industrie casnică românească. E un muzeu de cuvinte, căci scriitorul numește obiecte și operații azi aproape ieșite din uz, alcătuind adevărate expoziții.
Zoe Dumitrscu –Bușulenga subliniază faptul că autorul nu scapă nici un prilej de a face dovada atenției speciale pe care o acordă detaliului utilitarist. “De lumea aceasta a fost legat Creangă prin bucuria tuturor simțurilor. Obiectele lumii înconjurătoare sunt resimțite aproape tactil. Enumerările care țin loc de descrieri denotă plăcerea primitivului de a stăpâni nemijlocit lumea materială prin cunoaștere în scopul utilizării. Descrierea presupune planuri de perspectivă, relații între obiecte, în care unele neapărat trebuie să treacă în umbră, ca numai asupra câtorva să se concentreze atenția contemplatorului. De aceea, poate, Creangă nu descrie, ci enumeră. El cunoaște mai întâi limbajul tehnic al tuturor activităților exercitate în satul lui în vremea în care trăiește…”
Autorul nu face generalizări despre o viață care mustește în fiacare moment al narațiunii sale. Temele cele mai generale, mai abstracte își găsesc în proza sa mediul definit până în detalii semnificative, atmosferă specifică concretă, până la identificarea satului și cătunului românesc. Despre viața moșnegilor din Povestea porcului știm aproape totul, cu amănuntul. Ei trăiau într-un bordei ca vai de el, niște țoale rupte atârnau pe lăiți și atâta era tot. Ba de la o vreme urâtul îi mânca și mai tare, căci țipenie de om nu le mai deschidea ușa; parcă erau bolnavi de ciumă, sărmanii ! „ În schimb, despre împărat și curtea lui nu știm mare lucru, ca mai în fiecare basm.
Pe cât de aplecat este spre descrierea casei și ogrăzii țărănești, pe atât de indiferent este la ținuta nobiliară și la strălucirea curții împărătești. În povestea lui Harap Alb ne sunt înfățișate reședințe de crai luminați. Distingem fala trecută a unui stăpân, a cărui faimă se reduce la șiretenia cu care-și pune feciorii la încercare, pentru a descoperi pe cel mai vrednic de a prelua moștenirea unchiului lor. Acesta își chema la sine feciorii și-i mustra pentru lipsa lor de curaj, așa cum ar fi făcut orice părinte fără atâta amar de putere pe umerii lui. Cealaltă curte ne oferă imaginea unui stăpân prea blând, care stă cu fiicele sale în foișor și ia masa cu supușii. Lipsește solemnitatea, este ignorată eticheta curții, se uită strălucirea tacâmurilor și a bucatelor, varietatea și rânduiala lor.
Ion Creangă a înfățișat acest conținut de viață fără convenția protocolară și eticheta de la curte. Asemenea medii el preferă să le înfățișeze în atmosfera specifică a curților domnitorilor români de viață răzeșească, unde stăpânul nu era altceva decât un purtător de grijă al supușilor, ridicat dintre ei, socotindu-se egalul lor, blând și bun ca un Verde Împărat.
În povestirile moralistice din manual scrisul lui Creangă vădește însușirile de mai târziu, în partea lor cea mai substanțială și mai statornică. Realizând Ursul pâcâlit de vulpe și Prostia omenească, Ion Creangă e de acum stăpân pe mijloacele marii sale arte de povestitor. Efectul artistic din Prostia omenească e mai puternic, cu implicații moralistice și o ipostază a umorului care și azi împing la reflecție.
George Munteanu observă că în Ursul pâcâlit de vulpe e prezentă contaminarea a două proceduri narative, dar și sintetizarea lor, într-un fel propriu numai unui încercat meșter la vorbe, cu arta rafinată a celui ce știe să portretizeze memorabil din mers, invitându-l pe cititor la colaborare cu el, naratorul, nu prezentându-i portrete de-a gata, care apar ca niște serbede litografii. Munteanu observă că într-un spațiu epic restrâns, în nici o pagină, Creangă povestește întâmplări a căror relatare ar fi însemnat pentru alt scriitor pagini numeroase. Narațiunea pare istorisirea unei întâmplări din viața țărănescă obișnuită: un sătean se întoarce în zori spre casă cu un car de pește, vede în mijlocul drumului o vulpe ce părea moartă, se miră și se bucură totodată de norocul ce a dat peste el, aruncă vulpea în car, peste grămada de pește. Numai că, “de pe acum, marea artă de povestitor a lui Creangă într-asta constă: a ne avertiza de pe la primele fraze asupra imprevizibilului celor ce au să urmeze, a ne da în mână cheia dezlegării acestuia, însă a ne învăța cum s-o mânuim, obligându-ne la plăcuta răbdare de a aștepta să ne învețe el”, vulpea care era doar moartă de foame înțelege după miros de unde putea veni hrana. Intuițiile vulpii sunt exacte: țăranul o ridică de pe drum și o azvârle în carul cu pești. Începe acum un posibil drum spre fericita idee de a mânca și spre spectacolul pe care ideea amintită îl presupune. În scurt timp carul țăranului se golise considerabil, iar vulpea o luase la sănătoasa. Povestirea s-ar fi putut încheia aici, însă tocmai acum Creangă transformă povestirea într-o alegorie animalieră. Suntem în punctual culminant al alegoriei ce reliefează artistic tema fundamendală ’’a scrisului dintotdeauna la Creangă: istețimea în luptă cu prostia’’. E prostia iscată de hazard, ca prilej de haz, dar și ca învățătură de minte – țăranul poftitor de cațaveică, precum ursul de pești, fără a fi proști din născare, sunt pe dată sancționați de istețimea vulpii. Narațiunea sugerează un moment proslăvind nu șiretenia, ci istețimea vulpii și rapiditatea minții, a gândului, cel care, precum povestea, le poate cuprinde pe toate.
Poveștile lui Creangă au preluat din folclor tema cultivării virtuților, particularizând-o în viața personajelor: capra își învață iezii să asculte unul de altul și să nu deschidă străinului și nici să nu uite că ’’pereții au urechi fereștile ochi’’; moșneagul își sfătuiește fata alungată să fie ’’supusă și harnică’’, atrăgându-i atenția că nu va găsi aiurea ’’mila părintească’’. Craiul din Harap Alb își supune fii la proba bărbăției și a curajului. Netrecerea ei înseamnă lașitate și slăbiciune. Fermecatul prinț din Povestea porcului dă soției sale o usturătoare lecție despre discreție și răbdare. Din Povestea lui Stan Pățitul se desprinde necredința femeii, căreia, pentru mai multă siguranță, trebuie să i se scoată coasta de drac.Și alte virtuți sunt înscrise în rândurile sau printre rândurile operei lui Creangă. Se cer a fi respectate munca, dreptatea, modestia, demnitatea omenească, echitatea socială, toate alcătuind substanța morală și educativă a operei marelui artist român.
Originalitatea lui Ion Creangă pe plan național, afirmată prin unicitate, devine purtătoare de permanențe literare pe plan universal. Acestea se constituiesc prin asociații valorice, dar și prin vibrația acelorași instrumente de creație, culte și populare în proporție, măsură măsură și intensitate, susceptibile de comparație. Integrarea prozei sale poetice substanțialei forțe spirituale, care este sufletul românesc, impune pe Ion Creangă pe podiumul universalității, între marii povestitori ai lumii.
METODICĂ.Aspecte metodice ale predării operei lui Creangă la ciclul primar
Ciclul achizițiilor fundamentale are ca obiective majore acomodarea la cerințele sistemului școlar și alfabetizarea inițială. În acest ciclu se realizează o corelare puternică între limba și literatura română și alte discipline de învățământ, elevul percepând programul ca unitar, distincția dintre obiectele de studiu făcând-o învățătoarea prin pricepere și tact.
Unul dintre cele mai importante obiective ale învățământului din ciclul primar îl constituie dezvoltarea capacităților de exprimare a elevilor, realizarea lui având implicații favorabile asupra întregii formații a școlarilor, influențând atât procesele de cunoaștere prin conținutul informativ, cât și întregul lor comportament. Capacitatea de exprimare a elevilor se cultivă în toate împrejurările, atât în activități didactice, cât și extradidactice, în care ei sunt puși în situația de a exersa actul vorbirii și al scrierii.
În deprinderea exprimării corecte succesul depinde mai ales de modul în care elevii participă activ și efectiv la procesul respectiv al învățării. Exersarea comunicării libere, încă din clasa întâi, crează premisele depășirii unor dificultăți, stimulând încrederea în posibilitățile de a relata aspect din viața personal, impresiile și observațiile asupra realităților în care își desfășoară activitatea.
Însușirea cititului este un proces complex, care parcurge două etape: învățarea mecanismului propriu-zis al cititului și învățarea instrumentelor sau tehnicilor lucrului cu cartea.
În ciclul primar se dezvoltă competențele de comunicare orală și scrisă a elevilor și familiarizarea acestora cu texte literare și nonliterare, semnificative din punctul de vedere al vârstei școlare mici. Funcția instrumentală a citirii are ca principal obiectiv însușirea de către elevi a instrumentelor muncii cu cartea. Prin intermediul lecturii explicative, se poate forma capacitatea elevilor de a se orienta într-un text citit. Cele mai numeroase texte sunt accesibile elevilor mici,aparțin genului epic și nu sunt foarte dificile. Faptul că avem texte destul de variate nu înseamnă că trebuie să avem o metodă nouă pentru fiecare, este aceeași metodă:lectura explicativă, o îmbinare a lecturii cu explicațiile necesare pentru înțelegerea mesajului. Pentru a-i dezvălui copilului cărțile, a-i deschide apetitul pentru ele, a-i dezvolta imaginația, vocabularul,creativitatea, vârsta școlară este momentul propice, când modul fantastic al poveștii este modul în care copilul descoperă lumea.
Ascultând poveștile lui Creangă, oricine se transpune în acea lume fabuloasă, trăiește la maxim și se identifică cu personajele. Povestea rămâne parte integrantă a copilăriei noastre,chiar și după ce depășim faza în care credeam că poveștile spun adevărul.
Observând situația slabă la învățătură a unor elevi se poate concluziona că este cauzată de necultivarea atentă a intereselor elevilor în vederea achiziționării noilor cunoștințe. O măsură covârșitoare în progresul activității de învățământ este motivația din partea elevului, exprimată prin interesul său nemijlocit, față de problemele ce i se oferă, prin plăcerea de a cunoaște și explica necunoscutul, prin satisfacțiile pe care le are în urma eforturilor sale. Strategia didactică include preocuparea pentru captarea și menținerea în permanența a atenției și interesului elevului, prin organizarea științifică a activității instructiv-educative, prin îmbinarea armonioasă a activității instructive cu jocul pe baza teoriei științifice a jocului, a aplicării creatoare a recomandărilor metodice, a materialului auxiliar, aceasta dezvoltă o serie de deprinderi, stimulează inițiativă, creativitatea în vorbire, comunicarea, dialogul între copii, exercițiul. Capacitatile, aptitudinile și valorile vizate de profilul de formare au un caracter transdisciplinar și interdisciplinar, și definesc rezultatele învățării urmărite prin aplicarea noului curriculum.
Învățământul românesc are în vedere pregătirea unui om capabil să vină în întâmpinarea nevoii de schimbare, capabil să anticipeze, să o dorească, ba chiar să se pregătească pentru ea.
În acest scop se va pune accent pe folosirea metodelor activ-participative, pe tehnicile de învățare eficientă, pe folosirea unui stil didactic integrat, pe creșterea efortului de învățare al elevilor și pe formarea capacității de autoevaluare.
Noua generație se îndreaptă spre împlinire, parcurgând drumul “cu acul busolei îndreptat către obiectivele pe termen lung, pentru trasarea acelor coordonate care dau deschidere personalității umane, către angajare, cooperare, comunicare, încredere și spirit creator”.
Se cristalizează o nouă ierarhie a obiectivelor pedagogice, în cadrul căreia atitudinile și capacitățile spirituale sunt pe primul plan, urmate de priceperi, deprinderi, obișnuințe, aptitudini și apoi de cunoștințe. Ca limbă maternă, limba română se însușește spontan din primii ani de viață, în cadrul conviețuirii sociale, în relațiile dintre copii și adulți, practica reprezentând faza inițială a învățării limbii.
Ulterior, perfecționarea folosirii ei se realizează prin contribuții numeroase și variate, dintre care cea mai substanțială și mai eficientă este aceea a școlii.
Studiul limbii și literaturii române are o însemnătate cu totul deosebită în formarea multilaterală a tineretului școlar. Fără însușirea corespunzătoare a limbii române nu poate fi concepută evoluția intelectuală viitoare a școlarilor, pregătirea lor corespunzătoare la celelalte discipline de învățământ, precum și legătura pentru activitatea socială.
Abordarea funcțiilor și obiectivelor pe care le are limba și literatura română ca disciplină de învățământ în ciclul primar trebuie făcută în contextul mai larg al însăși funcțiilor și obiectivelor generale ale acestui ciclu de învățământ. Aceasta din cel puțin două motive.
În primul rând, în clasele I-IV, limba și literatura română ocupă o pondere cu totul deosebită în Planul-cadru de învățământ, fiindu-i afectate aproximativ 38% din numărul de ore stabilit la toate cele patru clase, ceea ce înseamnă că, în linii generale, funcțiile și obiectivele ciclului primar se confundă chiar cu cele ale limbii române ca obiect de învățământ. În al doilea rând, limba și literatura română la clasele mici asigură învățarea unora dintre instrumentele de bază ale activității intelectuale: cititul, scrisul, exprimarea corectă, care au implicații în întreaga evoluție viitoare a școlarilor.
Formulând funcțiile și obiectivele principale ale limbii și literaturii române, ca disciplină școlară în ciclul primar se cuvine să fie amintită, în primul rând, tocmai funcția sa instrumentală, care se realizează în toate compartimentele limbii române: citit-scris, citire, comunicare orală și scrisă, elemente de construcție a comunicării. Că aceasta este funcția cea mai importantă a limbii române o dovedește și faptul că, în scopul realizării ei, aproape jumătate din numărul total de ore din Planul-cadru de învățământ pentru clasa I este afectat învățării citirii, scrierii, comunicării. În clasele următoare ale ciclului primar, chiar dacă numărul de ore destinate studiului limbii și literaturii române este mai mic, el se menține la aproximativ o treime din totalul orelor cuprinse în Planul-cadru de învățământ al claselor I-IV, iar un obiectiv de seamă rămâne perfecționarea tehnicilor de muncă intelectuală.
În viziunea unitară a învățământului obligatoriu, ciclul achizițiilor fundamentale (grupa pregătitoare a grădiniței și clasele I-II) și ciclul de dezvoltare (clasele III-IV) ocupă un loc bine conturat, cu funcții și sarcini precise. Activitatea instructiv-educativă desfășurată în clasele mici se integrează organic în sistemul unitar de instruire și educare a tineretului școlar și vizează în perspectivă, formarea personalității elevului, înarmarea lui cu unele elemente de bază ale culturii, științei, tehnicii și artei contemporane.
Pentru clasele I-IV, însă, familiarizarea elevilor cu instrumentele muncii intelectuale, în primul rând cu cititul și scrisul, constituie conținutul esențial al întregii sale activități, funcția de bază. „Acesta este rolul specific al școlii primare – consideră un cunoscut pedagog contemporan – de a asigura o bază solidă însușirii diferitelor instrumente culturale, fără de care întreaga evoluție ulterioară ar fi condamnată.”
De fapt, a-l învăța pe micul școlar să citească și să scrie, în perspectiva evoluției lui viitoare, înseamnă a-l învăța cum să învețe.
A-l instrui pe elev cum să studieze înseamnă a-l învăța tehnici pe care le va aplica în mod autonom și datorită căroraa își va mări șansele de a reține ceea ce a văzut și auzit.
Cu toată amploarea pe care au luat-o mijloacele audio-vizuale în difuzarea culturii, cartea a rămas și va rămâne unul dintre cele mai fecvente mijloace de auto-instruire, de formare a omului societății moderne. Tocmai de aceea se consideră că cititul reprezintă unul dintre cele mai de preț instrumente ale activității intelectuale.
Învățarea cititului ca principal instrument al activității de învățare și de formare al elevilor constituie un obiectiv de prim ordin al școlii. Se poate afirma că întreaga evoluție a elevilor, atât în școală, cât și în viață, depinde de măsura în care ei și-au însușit instrumentele muncii intelectuale, în primul rând cititul, până la nivelul la care acestea vor constituimodalități de autoinstruire.formarea și dezvoltarea capacității elevului de a se orienta într-un text citit este o sarcină asențială a învățământului primar.
Învățătorului, care este un bun cunoscător al copiilor, al formelor și metodelor de educație, un om care își iubește profesia, dar îi iubește și pe copii, îi revine nobila misiune să pună bazele formării și dezvoltării mobilității și flexibilității capacităților intelectuale cum ar fi:
imaginația creatoare cu variantele ei; gândirea creatoare (flexibilitate, fluiditate); să îndrume spre învățarea prin cercetare, descoperire, prin efortul intelectual și de tip creativ.
Îi trebuie multă investigație intelectuală și în plan acțional pentru a aduce colectivul clasei la nivelul pretins de programă. Legea învățământului vizează instituționalizarea unei grupe pregătitoare între grădiniță și școală, care are ca scop facilitarea trecerii de la învățământul preșcolar la cel primar.
Învățătorul are în vedere ca planificarea, proiectarea, desfășurarea și evaluarea activității sale să fie în concordanță cu obiectivele propuse, să se bazeze pe cunoașterea programelor și manualelor școlare.
Pentru învățământul primar, esențial este dezvoltarea armonioasă a personalității fiecărui copil; deci să ofere copiilor o educație referitoare la mediul natural, cultural, social dar și să înarmeze acești copii cu elementele de bază ale lecturii, scrierii, calculului și poate chiar prelucrării informației.
Conținutul învățământului primar, cuprins în programele și manualele școlare, precum și în numeroase lecturi, pe care elevii le parcurg fie în orele speciale de lectură, fie ca o activitate particulară, în afara clasei și a școlii, oferă un bogat material informativ, cu mari resurse educative. Sentimentele se formează treptat prin exemple și exerciții, ele se trăiesc prin aportul educației și odată cu vârsta. Nu există o lume mai frumoasă și mai fascinantă ca lumea poveștilor, mai ales când acestea sunt cele scrise de Ion Creangă, scriitorul care prin opera lui a reușit să încânte generații și generații de copii.
Lectura explicativă, ca metodă specifică de predare a citirii, trebuie folosită în funcție de specificul fiecărui text. Ceea ce determină această adaptare a folosirii ei la particularitățile textului este atât înțelegerea mesajului informațional, cât, mai ales, valorificarea acestui mesaj sub raport educativ, îndeosebi în scopul dezvăluirii resurselor afective ale conținuturilor respective, generatoare de trăiri emoționale, de sentimente. Numai pe această cale se pot declanșa atitudini corespunzătoare, care în fond sunt cele mai simple forme de comportament. Pe o asemenea cale se poate realiza transformarea informațiilor în acte de conduită. In întregul proces de formare morală a elevilor un rol cu totul de excepție îl au sentimentele morale. Cultivarea sentimentelor morale nu este doar o problemă de conținut, ci și de ordin metodologic. Chiar dacă nu vorbim de folosirea unor metode specifice formării și cultivării sentimentelor facem precizarea că procesul formării sentimentelor este deosebit de cel al formării noțiunilor științifice. Trăirea unui sentiment nou se realizează prin crearea unei ambianțe specifice, bazată pe anumite cunoștințe care au în conținutul lor resurse educative și care au menirea de a dezvolta sentimentele corespunzătoare respectivei secvențe de conținut.
Desfășurarea procesului de prelucrare a subiecților intrați în fluxul educațional implică o riguroasă activitate de organizare și conducere științifică, folosirea unui complex de modalități de lucru care să-i angajeze efectiv în procesul învățării. Competențele și capacitățile, la formarea cărora studiul limbii și literaturii române în învățământul primar are un rol hotărâtor, presupun cunoașterea și luarea în considerare pe întreg parcursul didactic a unor cerințe ce se regăsesc în diferite formulări. Pedagogul american, John Dewey, spunea că „elevul trebuie pus în situația de a acționa ca și când ar descoperi pentru sine acele cunoștințe care au fost descoperite în procesul dezvoltării istorice a omenirii”. Promotorii școlii active au susținut această idee: „niciun progres sufletesc nu se poate realiza fără efort. Scopul metodei active nu este de a înlătura efortul elevilor, ci de a le provoca activitatea spontană care, în desfășurare, nu se oprește de îndată ce apar piedici.”
Lectura cărții și receptarea mesajului tipărit nu reprezintă o activitate obișnuită, ci un demers cu o încărcătură, cognitivă și afectivă, atât de mare, încât actul cititului trece, uneori, peste limitele unui fapt real, ajungând în domeniul metaforei. Extaziați de frumusețea unui tablou plastic, spunem nu doar că-l privim, ci că-l citim. Una dintre activitățile preferate ale școlarilor poartă denumirea de „lectură după imagini”, chiar dacă în desfășurarea ei nu este implicat actul cititului. Învățarea cititului și a scrisului la nivelul claselor primare deschide școlarului mic drumul cunoașterii realității prin forme noi ale comunicării, care permit trecerea de la faza comunicării situaționale la cea bazată pe concept, pe gândirea formală. Cu toată amploarea mijloacelor de comunicare în masă, scrisul va rămâne, pentru multă vreme, un instrument important al activității intelectuale. Un cititor, oricât de bun ar fi, rămâne totuși semianalfabet, fără să posede deprinderea scrierii.
METODE DE PREDARE
Ciorchinele
Deși este o variantă a brainstormingului, metoda ciorchinelui constă în exprimarea grafică a conexiunilor dintre idei, o modalitate de a realiza asociații noi de idei sau de a releva noi sensuri ale ideilor.
Realizarea unui ciorchine presupune parcurgerea câtorva pași:
Se scrie o noțiune sau o propoziție-nucleu în mijlocul tablei sau al paginii;
Se notează toate cuvintele sau sintagmele care ne vin în minte în legătură cu nucleul scris anterior;
Se leagă ideile sau propozițiile găsite ulterior de nucleul pe care l-am scris la început cu ajutorul unor linii care exprimă grafic conexiunile dintre idei (conexiuni despre care credem sau știm cu siguranță că există);
Se scriu toate ideile pe care le avem în legătură cu tema/problema propusă până la expirarea timpului alocat acestui exercițiu sau până când epuizăm toate ideile care se corelează cu tema propusă.
Există câteva reguli care trebuie respectate în utilizarea metodei ciorchinelui:
Scrieți tot ce vă trece prin minte referitor la tema pusă în discuție;
Nu evaluați ideile propuse ci, doar, notați-le;
Nu vă opriți până nu epuizați toate ideile care vă vin în minte;
Găsiți conexiuni cât mai multe și mai variate între noțiunile scrise;
Nu limitați nici numărul ideilor, nici pe cel al conexiunilor.
Comparativ cu brainstormingul, ciorchinele prezintă avantajul conexiunilor între idei.
Ciorchinele este o metodă de brainstorming neliniară, care se poate aplica în predarea unor noi cunoștințe, în consolidare/sistematizare și chiar în evaluare:
• se poate utiliza un ciorchine înaintea scrierii unei compuneri (planul);
• se pot verifica toate cunoștințele elevilor, bazându-ne pe experiența lor de viață sau pe alte surse de informații decât cele de la școală în legătură cu tema ce urmează a fi lucrată (evaluare anterioară);
• se pot verifica cunoștințele acumulate în cadrul altor ateliere și din experiența de viață personală;
• în verificare semnelor de punctuație și a ortogramelor etc.
• dezbaterea și scrierea unui ciorchine pentru a demonstra înțelegerea titlului unei lecții;
• când facem evaluarea unei unități de învățare, elevii pot trece într-un ciorchine toate informațiile, urmând apoi compararea și dezbaterea lor între grupe;
• o dată cu citirea textului, elevii pot trece informațiile într-un ciorchine (ce descoperă pe rând în text: loc, timp, personaje, informații, mesaje, idei etc.) despre care ar dori lămuriri sau ar vrea să discute etc.
• ideile principale din text;
• sistematizarea și sintetizarea cunoștințelor din lecție care vor deveni un suport mult mai ușor de reținut pentru lecție;
• consolidarea semnelor de punctuație, grupurilor de litere întâlnite în lecție;
• gruparea mesajelor, concluziilor, soluțiilor, convingerilor, părerilor.
Ciorchinele este o metodă de brainstorming neliniară care încurajează elevii la o gândire liberă, deschisă și îi ajută în organizarea ideilor, cunoștințelor. Este bine ca tema propusă să fie familiară elevilor, mai ales atunci când ciorchinele se utilizează individual. Poate fi folosit și pe perechi sau grupe. Am folosit cu succes această metodă mai ales în cadrul lecțiilor de recapitulare și sistematizare a cunoștințelor despre o anumită parte de vorbire: substantiv, pronume, verb, realizându-se sub forma jocului și, într-un mod plăcut, schemele recapitulative.
Metoda cubului.
Această metodă presupune explorarea unui subiect, a unei situații din mai multe perspective, permițând abordarea complexă și integratoare a unei teme. Sunt recomandate următoarele etape:
Realizarea unui cub pe ale cărui fețe sunt scrise cuvintele: descrie, compară, analizează, asociază, aplică, argumentează.
Anunțarea subiectului pus în discuție.
Împărțirea clasei în 6 grupe, fiecare dintre ele examinând tema din perspectiva cerinței de pe una din fețele cubului.
Descrie: culorile, formele, mărimile etc.
Compară: ce este asemănător? Ce este diferit?
Analizează: spune din ce este făcut, din ce se compune.
Asociază: la ce te îndeamnă să te gândești?
Aplică: ce poți face cu aceasta? La ce poate fi folosită?
Argumentează: pro sau contra și enumeră o serie de motive care vin în sprijinul afirmației tale.
Există mai multe modalități de stabilire a celor șase grupuri. Modul de distribuire a perspectivei este decis de profesor, în funcție de timpul pe care îl are la dispoziție, decât de bine cunoaște colectivul de elevi. Distribuirea perspectivelor se poate face aleator; fiecare grupă rostogolește cubul și primește ca sarcină de lucru perspectiva care pică cu fața în sus. Chiar profesorul poate atribui fiecărui grup o perspectivă.
Redactarea finală și împărtășirea ei celorlalte grupe.
Afișarea formei finale pe tablă sau pe pereții clasei pe foi albe A3.
Metoda este utilă în lecțiile de recapitulare și sistematizare a cunoștințelor și prezintă următoarele avantaje:
Determină participarea conștientă a elevilor prin implicarea maximă a acestora în rezolvarea sarcinilor;
Permite diferențierea sarcinilor de învățare;
Formează deprinderi de muncă intelectuală;
Stimulează gândirea logică a elevilor;
Crește responsabilitatea elevului față de propria învățare, dar și față de grup;
Sporește eficiența învățării – elevii învață unii de la alții;
Dezvoltă abilități de comunicare și cooperare.
Din păcate am sesizat și unele dezavantaje:
rezolvarea sarcinilor solicită resurse mari de timp;
se crează un zgomot oarecare;
facilitează erori în învățare;
nu există un control precis asupra cantității / calității cunoștințelor dobândite de fiecare elev.
CAPITOLUL III
III.1. IPOTEZA CERCETĂRII
Finalitățile studiului limbii și literaturii române în școala primară pot fi folosite în termeni mai largi, care să permită o privire globală asupra locului și rolului pe care-l are această disciplină în întregul curriculum al conținutului învățământului primar.
În întocmirea lucrării am pornit de la ipoteza că dificultățile de învățare sunt inerente procesului de învățământ. Cu toată amploarea pe care au luat-o mijloacele audio-video în difuzarea culturii, cartea va rămâne unul dintre cele mai frecvente mijloace de autoinstruire, de formare a omului societății moderne. Lectura cărții oferă celui care o parcurge, pe lângă satisfacțiile pe care le aduce orice fapt inedit, prilejuri de meditație, angajează valori formativ- educative , care își pun amprenta pe întreg comportamentul cititorului. Tocmai de aceea se consideră că cititul reprezintă unul dintre cele mai de preț instrumente ale activității intelectuale.
Pentru însușirea cunoștințelor necesare scrisului și cititului fiecare cadru didactic să anticipeze, să realizeze demersuri didactice în masură să le preîntâmpine, să le diminueze și în final să le înlăture pentru a asigura succesul la învățătură al tuturor elevilor.
Am avut mereu în vedere că lectura în ciclul primar constitue o bază solidă pentru mai târziu, cultivând interesul și pasiunea elevilor pentru înțelegerea mesajului unei creații literare, științifice sau de altă natură, înțelegere realizată pe baza analizei complete a textului.
În primele clase ale școlii generale, preocuparea pentru valorificarea operelor marilor scriitori ai literaturii române apare permanent în lecțiile citire, comunicare orală și scrisă și elemente de construcție a comunicării. Prin conținutul lor variat, lecțiile de citire lărgesc considerabil orizontul, cercul de cunoștințe al elevilor, le formează un număr mare și o varietate de reprezentări și noțiuni, elevii încep să cunoască numele scriitorilor români, primind de asemenea unele cunoștințe în legătură cu biografia acestora.Școlarii sunt familiarizați cu operele lui Ion Creangă încă de la grădiniță. Incepând cu clasa I, poveștile lui Creangă sunt prezente în fiecare manual, ele având un caracter realist, fantasticul fiind puternic individualizat și umanizat, tocmai de aceea copiii ascultă cu plăcere Capra cu trei iezi, Punguța cu doi bani, Ursul păcălit de vulpe, Fata babei și fata moșneagului.
Dacă în cadrul orelor de Limba și literatura română se vor parcurge intensiv aceste texte, utilizând în mod creator metode și procedee corespunzătoare nivelului de clasă, se va dezvolta capacitatea de exprimare orală și scrisă, urmărindu-se cultivarea gustului pentru frumos și pentru estetic.
Dacă elevilor li se vor prezenta texte narative, povești și povestiri, care au ca temă copilăria, dacă vor fi analizate într-o formă accesibilă lor, se va îmbunătății capacitatea de receptare activă a textului, se va dezvolta spiritului de sinteză și exprimarea capacității de analiză.
III.2. Obiectivele cercetării
Finalitatea unei cercetări cu caracter pedagogic nu poate fi alta decât
găsirea unor modalități originale de inovare a practicilor instructiv-educative, prin
aplicarea unor metode și procedee adecvate. În acest scop câteva dintre obiectivele stabilite ar fi:
– să creez, in cadrul lecțiilor, acele fenomene dialectice educative, situații care să mobilizeze toate posibilitățile psihice de cunoastere și creație ale elevului; fapt ce este posibil prin antrenarea efortului propriu;
– să organizez momente de adâncire a analizei textului, de interpretare a faptelor, de cunoaștere a personajelor prin acțiunile lor;
– să asigur varietatea de situții cărora elevii trebuie să le facă față, dezvoltând gândirea și formând deprinderi de muncă independentă;
– să ajut elevii să-și formeze o citire corectă, logică și expresivă, respectând semnele de punctuație;
– să-i ajut să redea prin cuvinte proprii conținutul unor fragmente citite sau unui mesaj audiat;
să incerc să descopăr noi mijloace de exprimare corectă și frumoasă.
– să descopăr noi procedee de valorificare a operelor literare recunoscând secvențele narative și dialogate dintr-un text scris de Ion Creangă;
Pentru realizarea acestor obiective am urmărit:
– evaluarea inițială a nivelului de cunoștințe, deprinderi, capacități ale elevilor la limba română, la începutul semestrului I;
– selectarea unor metode și procedee active de predare-învățare în concordanță cu specificul obiectului de învățământ, cu profilul psihologic de vârstă al elevilor și cerințele programei;
– aplicarea, în lecțiile de limba română, a metodelor și procedeelor active, în strânsă legătură cu mijloacele de învățământ și forma de grupare a elevilor;
– evaluarea finală a nivelului de cunoștințe, deprinderi, capacități ale elevilor la finalul experimentului psihopedagogic realizat.
Învățământul românesc are în vedere pregătirea unui om capabil să vină în întâmpinarea nevoii de schimbare, capabil să anticipeze, să o dorească, ba chiar să se pregătească pentru ea.
În acest scop se va pune accent pe folosirea metodelor activ-participative, pe tehnicile de învățare eficientă, pe folosirea unui stil didactic integrat, pe creșterea efortului de învățare al elevilor și pe formarea capacității de autoevaluare.
Noua generație se îndreaptă spre împlinire, parcurgând drumul “cu acul busolei îndreptat către obiectivele pe termen lung, pentru trasarea acelor coordonate care dau deschidere personalității umane, către angajare, cooperare, comunicare, încredere și spirit creator”.
Se cristalizează o nouă ierarhie a obiectivelor pedagogice, în cadrul căreia atitudinile și capacitățile spirituale sunt pe primul plan, urmate de priceperi, deprinderi, obișnuințe, aptitudini și apoi de cunoștințe.
III.4. EȘANTIONUL DE SUBIECȚI
– Clasa experimentală – clasa a-III a- 16 elevi
– Clasa de control – clasa aII-a – 14 elevi
Clasa a-III-a este formată din 16 elevi (8 băieți și 8 fete), având vârste cuprinse între 8 și 9 ani. Din punctul de vedere al provenienței socio-profesionale, toți provin din familii de muncitori, cu sau fără studii medii, șomeri, casnice, liber profesioniști. Trei elevi au unul din părinți plecat în străinătate, iar alții doi provin din familii dezorganizate. Ca spațiu experimental, mediul rural comportă două particularități. Pe de o parte este un teren mai puțin favorabil depriderii naturale a limbajului literar standard, ca urmare a expunerii acestora, în propriul habitat, la forme lingvistice regionale și populare (familie, cerc de prieteni și cunoștințe). Acest fapt poate fi înregistrat ca un dezavantaj din punctul de vedere al însușirii limbii literare corecte, standardizate, dar și ca un avantaj cu privire la deprinderile de utilizare a unui limbaj cu particularități plasticizante. Pe de altă parte mediul rural prezintă un avantaj din punctul de vedere al dezvoltării competențelor de receptare și utilizare a limbajului literar artistic ca urmare a contactului nemijlocit dintre copil și natura înconjurătoare, element esențial în transferarea de reprezentări, noțiuni, stări afective din mediul înconjurător în ansamblul unor compoziții școlare. Gradul de reprezentativitate al claselor alese este asigurat de similaritățile de vârstă, nivelul de școlarizare și de apartenență la aceeași cultură școlară.Eșantionarea este una stratificată, care îmbină atât principiul selecției cât și pe cel al grupării colectivității aflate în studiu după anumite caracteristici, ea fiind mai relevantă sub aspectul randamentului. Pentru o mai bună cunoaștere a colectivului de elevi s-au avut în vedere dimensiunea socială și dimensiunea psihologică.
Clasa a-II-a este formată din 14 elevi ( 9 băieți și 5 fete ), având vârste cuprinse între 7 și 9 ani. Din punct de vedere al provenienței sociale, majoritatea au părinți fără o calificare, agricultori, fără studii, mulți dintre ei semianalfabeți.
Kriekemans(1989) arăta că universul clasei nu constituie un domeniu static, ci un câmp dinamic în care se desfășoară jocul unor forțe multiple: atracție, respingere, afirmare de sine, ascensiune, retragere, suspiciune, pretenții, stimă. Clasa este un grup care are propria sa taină(28). Relațiile elevului cu grupul social căruia îi aparține (clasa de elevi) au o importanță deosebită asupra evoluției personalității sale, cât și asupra randamentului învățării. Dintre caracteristicile clasei de elevi s-au urmărit unele aspecte referitoare la: scopuri, roluri, coeziunea de grup. Pentru a verifica eficacitatea demersului metodic folosit în munca instructive- educativă cu scopul de a recepta optim textul la vârsta școlară mică s-a procedat la o comparație a rezultatelor obținute de eșantionul experimental cu cele obținute de eșantionul de control. Cele două colective sunt alcătuite din copii cu o dezvoltare intelectuală eterogenă.
III.5. LOCUL ȘI DURATA CERCETĂRII
Experimentul s-a desfășurat pe parcursul anului școlar 2013-2014, la Școala Gimnazială Dobrun, având ca subiecții elevii din clasa a-III-a și în anul școlar 2014-2015 la Școala Gimnazială Morunglav, având ca subiecți elevii din clasa a II-a. Atât clasa de control, cât și cea experimentală au fost eterogene, diferența de vârstă nu a fost mare, elevii având aproximativ același nivel de cunoștințe.
În urma testelor se observă o creștere a cunoștințelor, o mai bună însușire a textelor literare, ilustrate de ponderea mărită a notelor Suficient, Bine, Foarte bine la clasa experimentală.
Voi urmări prin aplicarea unor metode și procedee noi, ca majoritatea elevilor din clasă să devină elevi activi. Aș putea spune că un elev este activ atunci când depune un efort de reflexie personală, interioară și abstractă, care presupune o acțiune mintală de căutare, de cercetare, de elaborare a unor cunoștințe și nu atunci când acesta se menține la nivelul unor acțiuni concret-senzoriale, intuitive sau când elevul în mod prioritar receptează și reproduce cunoștințele. Îmbinarea metodelor moderne cu cele tradiționale contribuie la creșterea motivației învățării, la crearea unei atitudini pozitive la elevi față de studiul limbii și literaturii române.
Durata cercetării
III.6. ETAPELE CERCETĂRII
Etapa inițială, constatativă
Se știe din practica educațională că, de obicei, calificativele ce se regăsesc în catalog cuprind o doză de subiectivism, fiind influențate de exigența mai mică sau mai mare a învățătorului. Testele au fost aplicate celor două clase în aceeași etapă a perioadei de studiu, au cuprins probe gradate ca dificultate prin care s-au verificat cunoștințele și competențele elevilor în ceea ce privește receptarea cu succes a unui text și au fost evaluate după aceiași decsriptori de performanță. În aceată etapă am aplicat un test de evaluare inițială, elaborat în concordanță cu obiectivele de referință ale claselor I-IV, pentru a se stabili nivelul de pregătire al elevilor. Elevii au puși în aceleași condiții de lucru, li s-a acordat același timp pentru rezolvarea sarcinilor de lucru.
În etapa de constatare a nivelului de cunoștințe literare și aplicarea lor în situații practice, rezultatele au indicat nivele asemănătoare de pregătire, colectivele de elevi fiind omogene din acest punct de vedere, condiție esențială pentru dezvoltarea investigației propuse.
Din prelucrarea datelor obținute în urma aplicării testului inițial reiese faptul că doar un procent de 72,72% pentru clasa experimentală și 74,48 % pentru clasa de control demonstrau un nivel ridicat al cunoștințelor în ceea ce privește textul epic și receptarea lui corespunzător obiectivelor de referință pentru clasele I-IV .
Etapa formativ – ameliorativă
În această etapă, la clasa de control lecțiile ce aveau ca subiect un text epic s-au desfășurat în mod obișnuit, iar la clasa experimentală s-a lucrat intens textul epic, s-a folosit în mod creator lectura explicativă și alte metode activ-participative, jocuri didactice, metode moderne care să asigure o receptare eficientă și un progres real al nivelului cunoștințelor.
La lecțiile de literatură în care se studia un text epic, indiferent de specie, am aplicat
periodic teste de evaluare formativă, și la alte teste din afara manualului, din auxiliarul pentru ora de lectură, din cărțile de povești aduse de copii din colecția personală, folosind lectura explicativă, unde am propus elevilor itemi ce solicită foarte mult gândirea creatoare și capacitatea de a analiza textul.
Aceste teste și rezultatele lor mi-au permis cunoașterea imediată a erorilor, a dificultăților de receptare, îndreptarea și eliminarea lor din mers prin îmbunătățirea demersului metodic și a calității metodologiei aplicate. Ținând cont de limbajul, oralitatea și stilul poveștilor lui Creangă, elevii au folosit în permanență un dicționar și au avut nevoie de explicații suplimentare din partea învățătorului.
Etapa finală
În această etapă am propus același test de evaluare sumativă. Am înregistrat și prelucrat rezultatele obținute în vederea confirmării sau infirmării progresului prin raportarea la testul inițial și la obiectivele stabilite în desfășurarea cercetării.
În etapa de evaluare a nivelului de dezvoltare a capacităților elevilor de receptare a unui text, rezultatele au indicat o creștare semnificativă la clasa experimentală. Din prelucrarea rezultatelor obținute la testul final se evidențiază un procent de realizare a itemilor de 82,72 % pentru eșantionul experimental și respectiv, 80,00% pentru eșantionul de control.
Se constată că performanțele elevilor clasei experimentale sunt superioare celor ale elevilor clasei de control, care, inițial aveau aproximativ același nivel de pregătire în ceea ce privește receptarea textului epic. Acest fapt dovedește că aplicând în activitatea instructiv – educativă un demers metodic bazat pe folosirea în mod creator a lecturii explicative în ceea ce privește receptarea unui text în clasele primare, folosirea unor metode participative și interactive, se vor obține progrese reale în receptarea eficientă și corectă a mesajului unui text.
Orele de lectură constituie piatra de hotar dintre cele două lumi: copilăria și adolescența. Poveștile, povestirile, poeziile ajută în formarea și dezvoltarea unui vocabular elevat, modelează caractere și conturează trăsături morale ce pot fi urmate. Profesorul citește și știe să citească bine. Dacă vrea să-i facă pe elevi să iubească lectura este necesar să nu-și satisfacă gustul său, ci să se ostenească să caute cărți construite în jurul polilor de atracție ai acțiunii și imaginației; profesorul poate să decupeze stofa atâtor cărți costumul potrivit pentru elevul său, având mereu în minte că cele două dimensiuni ale aceluiași costum sunt imaginația și acțiunea. (nazareno padellaro)
III.7. METODOLOGIA CERCETĂRII
În efectuarea cercetărilor pedagogice se utilizează un număr însemnat de metode precum: metoda observării, metoda experimentării, metoda anchetelor biografice, metoda statistică, metoda corelației, metoda grupelor echivalente, metoda aprecierii.
Metoda „ansamblul operațiilor ce se constituie ca instrument al acțiunii umane în general, prin intermediul căruia subiectul cunoscător abordează dezvăluirea lumii obiective. Se constituie ca :
1. modalitate generală de abordare a realității;
2. strategie tehnică a investiției într-un anumit domeniu al realității; Sunt obișnuite distincțiile între metodă – care este calea generală de deosebire a adevărului și procedeu – care este detaliul de metode. (Metodele de cercetare, în pedagogie, sunt metode folosite pentru obținerea unor rezultate valabile la problemele ridicate de cercetarea pedagogică în sprijinul dezvoltării și perfecționării științei pedagogice și practicii educative.
Metodele de cercetare pot fi grupate în:
1. Metode de cercetare a datelor : observarea, experimentul, ancheta de chestionar, ancheta biografică, convorbirea, testele, fișele pedagogice. Acestei grupe îi sunt asociate și “metodele de cuantificare”, de măsurare a datelor cercetării, fiindcă fără măsurare, datele colectate nu sunt utile unei cercetări în sens științific.
2. Metode privind organizarea colectivelor de experimentare (de cercetare), pentru ca datele adunate și rezultatele cercetării să exprime cât mai corespunzător generalitatea întreagă (mărirea eșantionului, pe echivalente, rotația grupelor).
3. Metode prin prelucrarea matematică (statistică) a datelor procurate prin metodele de la punctul 1, în condițiile de valabilitate, stabilitate la punctul 2 și pentru exprimarea științifică a legilor aflate, în final ca o metodă integrală de cercetare, este metoda experimentală, deosebită de experiment.
“De fapt, metoda reprezintă un anumit model de a proceda, care tinde să plaseze elevul într-o situație de învățare mai mult sau mai puțin divizată, mergându-se la una similară aceleia de cercetare științifică, de urmărire și descoperire a adevărului și raportarea lui la aspecte practice ale vieții.”
Pentru obținerea rezultatelor așteptate am încercat să folosesc metode și tehnici adecvate vârstei și particularităților individuale ale școlarilor având ca scop însușirea în mod conștient a noțiunilor specifice orelor de limba și literatura română, cât și respectarea principiilor didactice, caracterului active și conștient al învățării.
Metodele didactice traditionale detin rolul de transmitere si asimilare a cunostintelor în maniera următoare: cadrul didactic – emițătorul, respectiv elevul – cel care depozitează informațiile transmise. Acestea dețin un rol important în cadrul procesului instructiv – educativ deoarece este nevoie și de conversație, care ia forma dialogului invățătoare-elevi, respectiv elevi-elevi, de exercițiu, în vederea formării unor deprinderi, de povestire, prin care elevii conștientizează greșelile de pronunție și limbaj, precum și de observare, în vederea formării unei păreri legate de tema luată în discuție, respectiv exprimarea acesteia oral sau in scris.
A gândi critic înseamnă a fi curios, a adresa intrebări, a căuta răspunsuri, a te implica in activitatea solicitată, a analiza logic, a căuta argumente pro și contra. Încă din ciclul primar, elevii trebuie formați să gândescă, nu doar să asimizeze mecanic cunoștințele. Trebuie eliminată monotonia din sistemul de invățământ tradițional, prin care elevul stă în bancă și doar notează informațiile in vederea asimilării ulterioare a acestora.
Metodele activ-partcipative, moderne constituie un proces activ, de lungă durată și complex, care il face pe elev să treacă cunoștințele prin filtrul gândirii proprii pentru a dobândi o cunoaștere autentică.
În acest experiment, consider că am folosit cele mai eficiente metode de cercetare pedagogică : observația pedagogică, experimentul pedagogic, convorbirea, metoda analizei produselor, metoda testelor.
Metoda observației constă în urmărirea sistematică a faptelor educaționale, așa cum se desfășoară ele în condiții obișnuite. Spre deosebire de experiment, care presupune intervenție din partea cercetătorului, observația constă în înregistrarea datelor și constatărilor, așa cum se prezintă, cercetătorul așteptând ca ele să se producă pentru a putea să le surprindă. Folosirea observației presupune respectarea unor cerințe cum ar fi:
– elaborarea prealabilă a unui plan de observație cu precizarea obiectivelor ce vor fi urmărite, a cadrului în care se desfășoară, a instrumentelor necesare pentru înregistrarea datelor;
– datele observației să fie consemnate imediat, fără ca cei observați să-și dea seama de acest lucru. În acest sens, se folosesc fișa sau foaia de observație pe baza cărora se întocmește protocolul observației; aparate tehnice pentru înregistrarea unor date și manifestări;
– crearea condițiilor pentru a nu altera desfășurarea naturală a fenomenelor observate, efectuarea acelorași observații în împrejurări variate de către un singur observator sau de către mai mulți observatori oferă posibilitatea confruntării datelor actuale.
„Observația presupune constatarea lucrurilor și fenomenelor așa cum le oferă natura în chip obișnuit. Profesorul, învățătorul sau educatorul trebuie să-l observe pe elev în timpul când acesta își trăiește viața de copil și de școlar, ori în afară de ea, între patru ochi sau în cercul colegilor, dar nelăsându-i niciodată bănuiala că este supus observației exprese destinate să-l califice”.
Metoda convorbirii este formată dintr-un dialog între un cercetător și subiecții supuși investigației în vederea acumulării unor date, opinii, în legătură cu anumite fenomene și manifestări. Convorbirea se desfășoară pe baza unui plan și a unor întrebări elaborate, ceea ce înseamnă că, pe parcursul ei, cercetătorul nu se poate abate de la întrebările fixate în funcție de situațiile neprevăzute ce pot apărea.
Dialogul trebuie să fie cât mai natural, cercetătorul să manifeste multă elasticitate, evitându-se întrebările care angajează în mod nemijlocit personalitatea interlocutorului, dar apelând la întrebări colaterale, menite a-l stimula pe acesta pentru a-și expune gândurile și opiniile.
Întrebările trebuie să fie clare și adecvate situației, să se refere la un aspect concret. Referitor la felurile întrebărilor putem deosebi întrebări închise, întrebări deschise și întrebări cu răspunsuri formulate dinainte. Întrebările închise sunt acelea care oferă două-trei posibilități de răspuns: da, nu ,nu știu. Întrebările deschise sunt acelea care oferă libertate deplină subiectului, pentru a formula răspunsul conform gândurilor și opiniilor sale. În cazul celei de-a treia categorii de întrebări, subiectul urmează să aleagă răspunsul din mai multe răspunsuri date. Prin această metodă se realizează o multitudine de sarcini ale procesului de învățământ datorită multiplelor sale calități informative. Convorbirea am realizat-o individual și colectiv. Am folosit această metodă pentru a identifica operele lui Creangă, pe care elevii le-au parcurs, pentru a verifica nivelul de cunoștințe dobândite și cum folosesc aceste cunoștințe în situații noi. Prin dialog permanent cu copiii am reușit să-i fac pe aceștia să gândească, să analizeze, să compare, să clasifice, să tragă concluzii, să se ridice la generalizare. Punând mereu în fața copiilor probleme spre rezolvare, am constatat că ei se străduiesc să găsească răspunsul.
În acest mod, am contribuit la dezvoltarea unitară a gândirii și limbajului, la creșterea capacității lor de cunoaștere, la lărgirea sferei de cunoaștere, la dezvoltarea vocabularului, la mărirea posibilităților de exprimare corectă. Prin această metodă am căutat ca discuția să se desfășoare într-o atmosferă de încredere, evitând situații artificiale care inhibă copiii.
Am constatat, verificând rezultatele obținute prin convorbire, că o parte din subiecți își schimbă comportamentul în cadrul activității desfășurate. Am descoperit copii timizi, liniștiți, greu integrabili în colectiv și zburdalnici, chiar colerici acasă. Din acest motiv și pentru a verifica datele obținute, am stat de vorbă cu familia, organizând ancheta pedagogică cu elemente ameliorative propuse de mine.
Metoda testelor
În literatura de specialitate întâlnim numeroase definiții date testelor, însă sintetizând, putem considera ca fiind un instrument constituit dintr-o probă sau o serie de probe elaborate în vederea elaborării prezenței sau absenței unui fenomen psihic, a unui comportament natural sau un stimul dat. Pentru ca aceste probe să răspundă cerințelor unui test trebuie standardizate sau etalonate. Prin standardizare înțelegem precizarea unor reguli și cerințe privitoare la administrarea testelor, înregistrarea și evaluarea rezultatelor lui, cum ar fi instructajul necesar înainte de administrare, stabilirea modalităților de răspuns și a felului de a face evaluarea rezultatelor. Etalonarea constă în elaborarea unei scări considerată ca etalon la care se face măsurarea și evaluarea acestora. Testul trebuie să îndeplinească anumite condiții cum ar fi: fidelitatea, validitatea și sensibilitatea. Testele oferă date despre persoana umană, unele dintre ele neputând fi obținute pe alte căi. Consecințele unei aprecieri pripite și inexacte asupra personalității copilului, pornind de la datele unui test, pot fi uneori grave. Răspunderea morală a cercetătorului este implicată nemijlocit în asemenea aprecieri. În practica pedagogică folosirea testului se numește testare și se comportă precum niște răspunsuri verbale, motorii, grafice, precum și ca o apreciere după criterii stabilite anterior. În vederea cunoașterii și tratării diferențiate a elevilor în procesul instructiv-educativ, am aplicat probe de lucru cu sarcini diferite: probă de analiză și sinteză, de comparare, de generalizare și de clasificare. Pe baza rezultatelor individuale obținute de fiecare copil la probele date, am putut să mă orientez mai bine în tratarea individuală și în stimularea adecvată a copiilor în raport cu particularitățile psiho-fizice ale acestora.
Am ținut seama ca problemele cuprinse în testele de cunoștințe să răspundă următoarelor cerințe:
– să fie accesibile tuturor copiilor;
– să fie formulate clar și precis;
– să cuprindă o singură problemă.
Metoda analizei produselor
Această metodă presupune analiza diferitelor produse ale activităților copiilor și a documentelor școlare cu scopul relevării unor trăsături ale personalității acestora, prin prisma obiectivării în produsele muncii: desene, obiecte confecționate, fișe de lectură. Metoda oferă indirect cercetătorului diferite date privitoare la acțiunea educațională, îndeosebi asupra rezultatelor ei.
Produsele activității ne permit să facem previziuni în legătură cu dezvoltarea personalității copiilor și să depistăm cauzele unor manifestări comportamentale ale lor. Prin această metodă am obținut date referitoare la priceperile și deprinderile copiilor, la reprezentările pe care le au, la atitudinea față de muncă, față de produsele muncii lor. Am aplicat diverse tipuri de fișe de recuperare, de dezvoltare, de creativitate și de evaluare. Instrumentul de lucru folosit în cadrul acestei metode a fost îndrumarea permanentă a colectivului de copii, observațiile zilnice și periodice cu privire la evoluția copiilor.
CAPITOLUL IV PREZENTAREA REZULTATELOR, PE ETAPE ALE CERCETĂRII
IV.1. Rezultatele din etapa constatativă
…………………….
IV.2. Etapa experimental- ameliorativă
În această etapă experimentală am organizat:
– jocuri pentru cunoașterea și stimularea creativității;
– jocuri pentru cunoașterea și stimularea originalității;
– joc pentru cunoașterea și stimularea capacității de sinteză;
– jocuri de îmbogățire a vocabularului.
La finalul fiecărei unități de învățare la care am aplicat metode active și interactive, la clasa experimentală a avut loc o recapitulare finală, însoțită de câte o evaluare formativă. Compararea rezultatelor obținute la pretest și la testele formative indică o ușoară creștere a rezultatelor obținute de elevi, ceea ce mă motivează în plus pentru a continua procesul experimental.
IV.2.1 Exemple de activități didactice formative desfășurate
Activitatea nr.1
Fata babei și fata moșneagului – scenariul lecțiilor
,,Cine este autorul ?”
,,Voi ați citit poveste în întregime? Ce moment din poveste este redat în imagine?
,,Câte alineate are textul?
,,Care sunt personajele povestirii?ʺ
ʺDe ce spunem că textul este o poveste?ʺ
Prezintă întâmplări imaginate de autor
Are personaje reale: fetele alături de părinții lor
Are personaje fantastice:cățelușa, părul, fântâna, cuptorul, Sf.Duminică
,,Cum era fata babei?
,,Dar fata moșneagului?”
Citirea model
Citirea fragmentelor și analiza acestora. Se explică cuvintele:
țâfnoasă = arțăgoasă, supărăcioasă
clacă = întâlnire în care cei ce se adună lucrează și spun glume
gâlceavă= ceartă, conflict, neînțelegere
slută= foarte urâtă
joc (aici)= horă
rumenite =coapte
voinică=puternică, sănătoasă
salbă de galbeni=șirag, colier făcut din monede de aur
Se vor formula propoziții oral cu cuvintele noi
Se explică expresiile:
,,se alinta cum s-alintă cioara-n laț’’ – se fălea fără motiv
” era fata mamei’’ – era răsfățata mamei
Citirea lecției în lanț
Citirea selectivă:
Sarcini de lucru:
Identificarea enunțurilor prin care sunt redate însușirile celor douã fete; Explicare virgula
Citirea fragmentului în care este prezentatã hotãrârea tatãlui; Ce semne de punctuație întâlnim în acest fragment? De ce s-au folosit două puncte? Dar linia de dialog? Identificați în acest fragment un verb pe care îl analizați.
Identificarea cuvintelor care denumesc recompensele primite de fata moșneagului
Fetei moșneagului Fetei babei
cuptorul i-a dat:…………………… ; cuptorul …………………………
fântâna i-a dat…………………..;; fântâna ………………………….
părul i-a dat …………………… ; părul ………………………. ……
cățelușa i-a dat …………………. ; cățelușa…………………………..
Sfânta Duminică i-a dat ……………… Sfânta Duminică…………………
Citiți cu atenție al cincilea alineat. Ce rol au în acest alineat, substantivele și verbele ? (Prezintă clar șirul de întâmplări din drumul fetei)
Adăugați, din text, câte un adjectiv substantivelor date :
fântâna………………………… părul………………………………..
plăcintele…………………….. perele………………………………
apa…………………………….. cățelușa……………………………
Găsește comparații pentru:
Pere dulci ca…………………..mierea
Pere galbene ca……………………ceara
Apa rece ca………………………….gheața
Apa limpede ca………………………….cristalul
Cer curat ca……………………………..lacrima
Barbat inalt ca………….bradul
Față roșie ca………………………focul
Completează comparațiile :
● fată frumoasă ca ……………… ● meliță
● fată harnică precum ………… ● viespe
● fată rea ca …………………… ● zână
● fată rea de gură ca ………….. ● albină
● om bun ca ………………….. ● pâinea caldă
Înlocuiește cuvintele subliniate cu altele asemãnãtoare ca înțeles:
„Fata babei era slutã, leneșã, țâfnoasã și rea la inimã, dar pentru ca era fata mamei se alinta cum s-alintã cioara-n laț, lãsând tot greul pe fata mosneagului.”
Alege proverbul potrivit textului citit :
1.După faptă și răsplată;
2.Bine faci, bine găsești;
3.Pomul se cunoaște după roade și omul după fapte;
4.Omul muncitor de pâine nu duce dor;
5.Nu lăsa pe mâine ce poți face azi;
6.Leneșul la toate zice că nu poate;
7.Fapta bună e pentru om cunună;
8.Lăcomia strică omenia;
La ce ne îndeamnă povestea?
● să fim buni
● să fim harnici
● să fim modești
● să fim zgârciți
● să facem bine fără a aștepta răsplata
● să nu muncim
Idei principale
1. Personajele poveștii
2. Hotărârea tatălui
3. Drumul fetei moșneagului
4. Răsplata faptelor
5. Întoarcerea acasă.
Povestirea textului se realizează prin povestirea pe rând a fiecărui fragment de către câțiva elevi.
Activitatea nr.2
Metoda cubului (text suport “Pupăza din tei”)
Descrie -infătișarea pupezei
Compară -sarcinile de lucru ale lui Nică cu sarcinile date ție de către părinții tăi
Asociază -pupăza cu ceasornicul satului
Aplică -cantec pupaza din tei
Argumentează -de ce a procedat greșit Nică
Analizează -comportamentul lui Nică în confruntarea cu moșneagul
Metoda pălăriilor gânditoare (text support ”La cireșe”)
Palăriă albă –citește /recită fragmentul în versuri
Palăriă roșie -impulsivă, furioasă, supărata, legitimează emoțiile și sentimentele
Pălăria neagră –avertisment ,apreciază negativ, punctează ce este rău, arată care sunt riscurile și pericolele, evidentiază elementele negative
Pălăria galbenă –gândește pozitiv și constructive, este optimistă, evidențiază aspectele pozitive, are în vedere beneficiile
Pălăria verde -simbolizează gândirea creativă, caută alternative noi, soluții
Pălăria albastră –controlează demersurile desfășurate, formulează ideile principale și concluziile
Metoda explozia stelară (text suport “La scaldat”)
Se pornește de la intrebările : Unde?
Cine?
Când?
De ce?
Ce?
Solicitându-se elevilor formarea altor întrebări pe baza textului studiat.
Activitatea nr.3
MESAJUL ZILEI
BUNĂ ZIUA, COPII POZNAȘI!
Astăzi vom porni într-o călătorie.
Nu-i o călătorie oarecare
Cu tren, tramvaie, mașini, autocare.
Nu. Astăzi vom merge iubiți copii
În lumea copilăriei.
Plecarea însă-i din realitate
Căci știți că este foarte adevărat
Precum c-a fost odată un băiat,
Ghiduș, isteț și tare năzdrăvan,
Care-a muncit din greu și an de an,
A învățat, și-a fost învățător,
Multe povești a dăruit copiilor
Știți cum îl cheamă?
Știe o lume întreagă.
Da. E povestitorul Ion Creangă.
Atenție, pornim, să dăm semnalul!
Semnalul nu-i din basme, nu-i fantezie,
Ci-i din ,,Amintiri din copilărie”.
Deci, să pornim
În lumea poveștilor lui Creangă
Localizați pe harta literară!
Precizați fragmentele!
Ghicitori:
– Vara-i cald de dogorește
Frățiorul l-am lăsat,
Și-am pornit-o ștrengărește
Spre o baltă ,,La scăldat”,
– Personajul cine este?
– Nică, sigur, e firește.
– Ce moțată, dragii mei
A prins Nică într-un tei ?
– ,,Pupăza din tei”!
În livadă fuge vara
La mătușa Mărioara,
Tot mănâncă ,,La cireșe”
Ba mai vâră și-n cămeșă.
– Cine-i hoțul fără frică ?
– Cine altul decât… Nică!
ACTIVITATEA PE GRUPE
OBIECTIVE OPERAȚIONALE:
CITIRE:
O1- să citească corect textul dat;
O2- să realizeze corect analiza gramaticală a părților de vorbire învățate precizând categoriile gramaticale ale acestora;
O3- să rezolve sarcinile fișelor de lucru;
SCRIERE:
O1- să citească corect textul dat;
O2- să utilizeze corect părțile de vorbire învățate în realizarea sarcinilor propuse;
O3- să rezolve sarcinile fișelor de lucru;
LECTURĂ:
O1- să citească corect textul dat;
O2- să răspundă întrebărilor referitoare la text ;
O3- să rezolve sarcinile fișelor de lucru;
ARTĂ :
O1- să citească cu atenție textul pentru a putea dramatiza;
O2- să coloreze planșa/ să precizeze scena de poveste;
O3- să interpreteze cântecul;
CITIRE
Sarcini de lucru
1. Citește cu atenție fragmentul ,,La cireșe” (anexa 1);
2. Completează ,,Ciorchinele” (anexa 2);
3. Completează Diagrama Wenn (anexa 3);
4. Rezolvă sarcinile de pe fișele de lucru (anexa 4);
5. Completează harta povestirii (anexa 10);
SCRIERE
Sarcini de lucru
1. Citește cu atenție fragmentul ,,Pupăza din tei” (anexa 5);
2. Completează fișa de lucru respectând cerințele date (anexa 6 și 7);
3. Completează harta povestirii (anexa 10);
LECTURĂ
Sarcini de lucru
1. Citește cu atenție fragmentul ,,La scăldat” (anexa 8);
2. Răspunde la întrebarea din fișa pălăriei gânditoare (anexa 9);
3. Completează harta povestirii (anexa 10);
ARTĂ
Sarcini de lucru
1.Citește cu atenție ,,Procesul literar – Judecarea lui Nică” pentru a putea dramatiza desfășurarea procesului (anexa 11);
2. Colorează o planșă și prezintă scena de poveste (anexa 12, 13, 14).
3. Interpretați cântecul dat;
SCAUNUL AUTORULUI
EVALUAREA ACTIVITĂȚILOR GRUPELOR
CITIRE:
Citirea corectă și expresivă a textului;
Completarea corectă a ciorchinelui;
Completarea corectă a diagramei Wenn;
Rezolvarea corectă a sarcinilor de pe fețele cubului;
Realizarea corectă a hărții povestirii;
SCRIERE:
Citirea corectă și expresivă a textului;
Rezolvarea corectă a cvintetelor;
Formularea corectă a întrebărilor cu ajutorul exploziei stelare;
Realizarea corectă a hărții povestirii;
LECTURĂ:
– Citirea corectă și expresivă a textului;
Exprimarea părerii cu ajutorul pălăriei gânditoare;
Realizarea corectă a hărții povestirii;
ARTĂ:
Colorarea spațiului plastic dat și prezentarea scenei de poveste;
Dramatizarea ,,Procesului literar”;
Interpretarea cântecului ,,Pupăza din tei”.
CLASA: a IV-a
DISCIPLINA: Limba și literatura română
TEST SUPORT: „Amintiri din copilărie”, de Ion Creangă
– Metoda cubului
Etapa experimentală – finală
………………………………………………………………..
Grupa 1
Test de evaluare
SUBSTANTIVUL ÎN LUMEA LUI CREANGĂ
Dați exemple de substantive comune și proprii folosite de Ion Creangă în opera sa.
Substantive comune: ………………………………………………………………………………………………. …………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………….
Substantive proprii: ………………………………………………………………………………………………. …………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………….
Selectați substantivele dintre cuvintele primite în plic și grupați-le în tabelul următor, după numărul și persoana lor:
Subliniați zece substantive din următorul fragment:
„Cucoșul însă mergea țantoș, iar paserile după dânsul. Și merge el cât merge, până ce ajunge acasă la moșneag, și de la poartă începe a cânta: cucurigu!!! cucurigu!
Moșneagul, cum aude glasul cucoșului, iese din casă cu bucurie, și când își aruncă ochii spre poartă, ce să vadă? Cucoșul său era ceva de spăriet: elefantul ți se părea purice pe lângă acest cucoș!”
(Ion Creangă- Punguța cu doi bani)
………………………………………………………………..
Grupa 2
Test de evaluare
SUBSTANTIVUL ÎN LUMEA LUI CREANGĂ
Dați exemple de substantive comune și proprii folosite de Ion Creangă în opera sa.
Substantive comune: ………………………………………………………………………………………………. …………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………….
Substantive proprii: ………………………………………………………………………………………………. …………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………….
Selectați substantivele dintre cuvintele primite în plic și grupați-le în tabelul următor, după numărul și persoana lor:
Subliniați zece substantive din următorul fragment:
„Face ea sarmale, face plachie, face alivenci, face pască cu smântână și cu ouă și fel de fel de bucate. Apoi umple groapa cu jăratic și cu lemne putregăioase, ca să ardă focul mocnit. După asta așază o leasă de nuiele numai înținată și niște frunzari peste dânsa; peste frunzari toarnă țărna și peste țărnă așterne o rogojină. Apoi face un scăuieș de ceară anume pentru lup. Pe urmă lasă bucatele la foc să fiarbă și se duce prin pădure să caute pe cumătru-său și să-l poftească la praznic.”
(Ion Creangă- Capra cu trei iezi)
………………………………………………………………..
Grupa 3
Test de evaluare
SUBSTANTIVUL ÎN LUMEA LUI CREANGĂ
Dați exemple de substantive comune și proprii folosite de Ion Creangă în opera sa.
Substantive comune: ………………………………………………………………………………………………. …………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………….
Substantive proprii: ………………………………………………………………………………………………. …………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………….
Selectați substantivele dintre cuvintele primite în plic și grupați-le în tabelul următor, după numărul și persoana lor:
Subliniați zece substantive din următorul fragment:
„În acea noapte începuse a bate un vânt rece, de îngheța limba-n gură și chiar cenușa de sub foc. Îngheță zdravăn și apa din băltoagă, și prinde coada ursului, ca într-un clește. De la o vreme, ursul ne mai putând de durerea cozii și de frig, smuncește odată din toată puterea. Și sărmanul urs în loc să scoată pește, rămâne făr' de coada!”
(Ion Creangă- Ursul păcălit de vulpe)
Data : 12 martie 2013
Clasa: a-IV-a
Profesor invatamant primar:CĂLINA LOREDANA
Scoala gimnaziala “DOBRUN, OLT
Aria curriculara: Limba si comunicare
Obiectul: Limba si literatura romana
Subiectul: „Amintiri din copilarie” de Ion Creangă
Tipul lecției: consolidare
Obiective de referinta:
2.5. să integreze adecvat, în exprimarea orală proprie, elementele de construcție a comunicării studiate
2.6. să manifeste independență în situațiile de comunicare
3.1 să sesizeze rolul ilustrațiilor ce însoțesc un text
3.4 să citească în mod conștient și corect un scurt text necunoscut
4.1 să aplice în mod conștient regulile de ortografie și de punctuație
Obiective operationale:
O1– să citească corect, coerent și conștient respectand semnele de punctuatie
O2– să -si exprime parerea in legatura cu situatia data
O3 – să argumenteze punctul de vedere sustinut
O4 – sa identifice aspecte asemanatoare si diferite din viata si opera scriitorului Creanga si a poetului Eminescu
O5– să analizeze comportamentul lui Nica in situatia data
O6-sa formuleze intrebari si raspunsuri pornind de la tema fixata
Strategii didactice:
Metode și procedee: observația, conversația, , metoda ciorchinelui, diagrama venn, metoda cubului,palariile ganditoare,explozia stelara
Material didactic: fișa de autor, imagini, cub, fișe de lucru, stimulente ,expunere video
Forme de organizare: frontal, individual,pe grupe
Durata: 45 minute.
Locul de desfășurare: sala de clasă.
Bibliografie:
Programa de limba și literatura română pentru clasa a IV-a
Ion Creangă- „Povești, povestiri, amintiri”, Ed. Cartex 2000
Carmen Iordăchescu- Să dezlegăm tainele textelor literare, clasa a IV-a, Ed. Carminis, 2006
www.didactic.ro
ANEXA 1
1.Completează asemănările și deosebirile dintre Ion Creangă și Mihai Eminescu.
2.Realizați un eseu de maxim cinci rânduri în care sa motivați părerile pro și contra cu privire la comportamentul lui Nică in unul din fragmentele studiate.
V.2. Concluzii desprinse în urma interpretărilor și comparațiilor
Rezultatele pe care le-au obținut elevii din clasele analizate aduc confirmarea faptului că orice copil aflat la vârsta școlară mică preferă poveștile și povestirile care au ca temă copilăria, dacă acestea le sunt prezentate și analizate într-o formă accesibilă lor.
Analiza și interpretarea rezultatelor obținute indică o tendință pozitivă de ameliorare a rezultatelor școlare ale elevilor, în favoare grupei experimentale, care nu poate fi pusă exclusiv pe seama dezvoltării psihice și fizice a elevilor, fapt ce îmi permite să afirm că ipoteza propusă de mine spre cercetare se confirmă.
Prin aplicarea sistematică a metodelor și tehnicilor interactive în cadrul lecțiilor de limba și literatura română am sesizat ameliorări în dezvoltarea exprimării orale și scrise a elevilor, în activizarea și nuanțarea vocabularului, s-a îmbunătățit relația învățător-elev într-una modernă și democratică, elevii bucurându-se de libertate, de o comunicare bazată pe cooperare, colaborare și ajutor reciproc.
A fost încurajată inițiativa elevilor la lecție, adresarea de întrebări, fiind înlăturată teama de a nu greși, iar pe parcurs elevii s-au familiarizat cu metodele și denumirile lor, au înțeles eficiența lor și pașii care trebuie urmați pentru realizarea acestora. Am constatat de asemenea o îmbunătățire a relațiilor dintre elevi, o mai bună colaborare și o responsabilizare în ceea ce privește spiritul de echipă, de asemenea am observat că elevii manifestă interes și deschidere pentru acele activități didactice în care ei se pot manifesta liber, fără constrângeri și fără teama de a fi criticați și ridiculizați.
Folosind metodele și tehnicile de stimulare a creativității, atât individual, frontal cât și pe grupe, am constat următoarele:
elevii își însușesc mai ușor noile cunoștințe;
crește încrederea că pot să decodifice și să înțeleagă conținuturile, atât pe cont propriu cât și în grup;
doresc să se implice în învățare și nu dau semne de oboseală pentru că se implică conștient, voit, învățând activ și logic;
elevii și-au îmbogățit și nuanțat vocabularul, datorită unor metode precum: jocul didactic, cvintetul, cadranele, ciorchinele;
a fost valorificată inteligența lingvistică, exprimarea retorică, poetică;
elevii au realizat un real progres în alcătuirea de texte, dialoguri,compuneri, dând dovadă de imaginație creatoare, originalitate, fluență, flexibilitate în exprimare.
Analiza și interpretarea datelor obținute indică o tendință pozitivă de ameliorare a rezultatelor școlare ale elevilor în favoarea clasei experimentale, o evoluție în exprimarea orală și scrisă, în activizarea și nuanțarea vocabularului, transformarea relației învățător – elev într-una modernă și democratică, elevii bucurându-se de o comunicare eficientă bazată pe colaborare, ajutor reciproc, libertate, inițiativă, datorită unor metode, precum: jocul didactic, ciorchinele, cvintetul, cadranele, rețeaua personajelor, cubul, etc.
După finalizarea cercetării în cadrul comisiilor metodice ale învățătorilor de la cele două școli am evidențiat dificultățile, obstacolele cu care s-au confruntat participanții, principalele rezultate obținute în urma procesului ameliorativ, recomandările date elevilor și învățătorilor, modalitățile de diseminare a rezultatelor pentru cei interesați, din școlile participante, precum și viitoarele direcții de acțiune.
Pot afirma că această cercetare a fost o provocare pentru mine, un prilej de a studia atât literatura de specialitate cât și literatura psiho-pedagogică, de a-mi aprofunda și îmbogăți cunoștințele despre creativitate ca fenomen complex, dar actual și vital pentru viitor.
CONCLUZIILE LUCRĂRII
În perioada școlarității, în activitatea copiilor jocul ocupă locul preferat. Jucându-se, copilul învață cu plăcere, se manifestă spontan, sincer, își desvăluie tendințele și interesele. Jocul didactic este unul dintre cele mai eficiente mijloace de dezvoltare a vorbirii, a gândirii logice, a capacității de comunicare și relaționare. Prin joc se cultivă atitudinea pozitivă față de muncă, spiritual de răspundere, spiritual critic și cel de cooperare, aptitudinea de a lua inițiativă și de a face față unor situații noi. Deoarece jocul imprimă activității didactice un caracter viu și atrăgător, induce o stare de bună dispoziție, de divertisment și destindere, trebuie introdus cât mai des în activitatea de predare- învățare. În urma cercetării efectuate, ținând cont de faptul că subiecții sunt la vârsta la care jocul le poate oferi o achiziție prețioasă toată viața, se poate spune că textele literare care au ca temă copilăria satisfac cerințele unui învățământ formativ. Textele studiate, care au ca temă copilăria se pot valorifica atât în activități curriculare, cât și în cele extrașcolare, cum ar fi șezătoarea, revista literară, vizionări de filme/piese de teatru, totul pornind de la jocul de rol.
Jocul stimulează creșterea capacității de a trăi din plin, cu pasiune, deoarece antrenează majoritatea elevilor pe parcursul lecțiilor, sporesc gradul de motivație a învățării prin satisfacțiile pe care elevii le obțin și prin rezultatele pozitive ale muncii lor.
Spiritul de sinteză și exprimare a capacității de analiză a elevilor se poate dezvolta cu ușurință în urma studierii unor texte care au ca temă universul copilăriei.
Vârsta școlară mică este cea mai propice pentru a obișnui copilul cu cărțile, a-i deschide apetitul pentru ele, a-i stimula și dezvolta imaginația, vocabularul, gândirea, spontaneitatea, creativitatea.
Poveștile lui Creangă au un caracter realist fantastic, fiind puternic individualizat și umanizat. Tocmai de aceea copiii ascultă cu plăcere ”Capra cu trei iezi”, “Punguța cu doi bani”, “Ursul păcălit de vulpe”, “Fata babei și fata moșneagului”.
Prin utilizarea eficientă a metodelor clasice și combinarea cu cele moderne , adoptând strategii didactice adecvate diferitelor situații de învățare se poate insufla elevilor dragostea pentru literatură. Acest mod de predare transformă elevul într-un actor, active în procesul învățării. În urma rezultatelor obținute și a concluziilor desprinse, putem afirma că scopul lucrării a fost atins, predarea-învățarea textelor literare care au ca temă copilăria având bogate valențe formative, constituindu-se ca o modalitate de a dezvolta în mod organizat
potențialul creativ al fiecarui copil. După cum am observat elevii testați dau dovadă de o pronunțată fluiditate verbală. Flexibilitatea și originalitatea sunt aspectele care trebuie îmbunătățite, prin diferite metode moderne pe care le voi folosi în munca la clasă. Fără să uităm faptul că diferența de calitate creativă trebuie să fie apreciată în mod pozitiv. Operațiile mintale ale elevilor diferă și fiecare trebuie apreciat pentru modul în care a pus în aplicare funcția creatoare a creierului uman. Promovând o relație de colaborare, reușim să creăm elevilor noștri o atitudine pozitivă care duce la prevenirea factorilor și înlăturarea factorilor de blocaj ai creativității printre care: conformismul, algoritmii învățati, obstacolele emotive, obstacolele datorate învățătorului și familiei elevului, acordarea unei încrederi absolute factorului rațional cu desconsiderarea funcțiilor imaginative, critica prematură a ideilor.
Folosirea metodelor și tehnicilor active-participative îi determinã pe elevi să caute, să exploreze, să gândească, le stimuleazã și cultivă creativitatea, ajungându-se la inițiativă proprie și muncă independentă, încredere în forțele proprii, reacție pozitivă la solicitările mediului.
Ca dascăli moderni, ne situăm în rândul acelora care cred că școala trebuie să devinã un ansamblu de ateliere de lucru diversificate și de tutorat sistematic, idee anticipatã de Mircea Eliade, care dorea ca școala să fie "templu și laborator".
BIBLIOGRAFIE
– Călinescu, George, Ion Creanga. Viața și opera, Editura Eminescu,1975
– Tohăneanu, G.I., Stilul artistic al lui Ion Creangă,Editura Științifică, București, 1969
– Dan , Ilie, Destinul uni clasic – Studii și articole despre Ion Creangă, Editura Albatros, București, 1990
– Bertea, Mircea, Creangă înainte de Creangă, Editura Dacia, Cluj- Napoca, 2001
– Apostolescu, Mihai, Ion Creangă între marii povestitori ai lumii, Editura Minerva, București, 1979
– Bârlea, Ovidiu, Poveștile lui Creangă, Editura pentru Literatură, București, 1967
– Ibrăileanu, Garabet, Studii literare, vol. I, Editura Minerva, București, 1979
– Parfene, Constantin, Literatura în școală, E.D.P., București, 1977
– Călinescu, George Istoria literaturii române de la origini până în prezent
Editura Semne, București, 2003
– Călinescu, George, Istoria literaturii române de la origini până în prezent, București, Fundația pentru Literatură și Artă , 1941
– Dumitrescu, Bușulenga, Zoe, Prefață la: Ion Creangă, Amintiri din copilărie, Povești și Povestiri, Editura Tineretului,1964
– Simion, Eugen, Originalitatea lui Creangă, ’’Gazeta literară’’, Decembrie, 1964
– Munteanu, George, Creangă și sinteza sa artistică, Editura pentru Literatură, București, 1966
– Crișan, Constantin, Creangă în critica literară străină, ’’Contemporanul’’,București, 1964
– Streinu, Vladimir, Ion Creangă, Editura Albatros, București, 1971
– Sadoveanu, Mihail, Despre marele povestitor Ion Creangă, Ediția a-II-a, Editura de Stat pentru Literatură și Artă, București, 1954
– Nădejde, Ion, Generozitatea d-lui Creangă, ’’Contemporanul’’, Iași, 1881
– Munteanu, George, Introducere în opera lui Ion Creangă, Editura Minerva, București, 1976
– Creangă, Ion, Amintiri din copilărie, SAGITTARIUS LIBRIS, Iași, 2001
– Șerdean, Ioan, Didactica limbii și litaraturii române, Editura Corint, București, 2007
– Cerghit, Ion, Metode de învățământ, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1980
– Ministerul Educației, Cercetării și Tineretului, Consiliul Național pentru Curriculum, Programe școlare revizuite, Limba și literatura română, clasele I-IV, București, 2003
– Joița, E. (coord). (2007). Profesorul și alternativa constructivistă a instruirii. Craiova: Editura Universitaria
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Aspecte Metodice ale Predarii Operei Lui Ion Creanga la Ciclul Primar (ID: 153898)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.