Aspecte Existentialiste In Opera Lui Albert Camus

CUPRINS

ADNOTARE…………………………………………………………………………………..…

INTRODUCERE…………………………………………………………………………………………………………..

1 PREMISE ALE EXISTENȚIALISMULUI ÎN GÎNDIREA FILOSOFICĂ

1.1. Din istoria existențialismului……………………………………………………………………………………..

1.2. Aspecte filosofice ale curentului existențialist……..…….……………………………..…

1.3. Temele majore ale existențialismului……………………………….……………………….

2. ALBERT CAMUS-FILOSOF AL EXISTENȚIALISMULUI…………..…….…

2.1. Albert Camus-teoretician al existențialismului……………………………………………………………..

2.2. Absurditatea vieții ca adevăr în Mitul lui Sisif …………………………………………………………

2.3. Omul revoltat sau faptele imorale ale unui om moral

3 VALENȚE EXISTENȚIALISTE ÎN ROMANUL STRĂINUL DE ALBERT CAMUS

3.1. Problema înstrăinării în romanul camusian

3.2 Meursault – personaj sisific

3.3 Revolta ca atitudine a personajului absurd

CONCLUZII ȘI RECOMANDĂRI…………………………………………………………………………….

BIBLIOGRAFIE…………………………………………………………………………………………………………..

ADNOTARE

Numele și prenumele autorului: Ivanțoc Tatiana

Denumirea tezei: „ Aspecte existențialiste în opera lui Albert Camus”

Structura tezei: Teza este scrisă în limba română și constă din adnotare, introducere, trei capitole, concluzii generale și bibliografie.

Cuvinte cheie: existențialism, nihilism, postmodernism, autenticitate, anxietate, libertate, confuzie, moarte, alienare, absurd, alienare, sinucidere.

Domeniul de studiu: Literatura universală.

Scopul lucrării: În această lucrare voi explica conceptul de existențialism și aspectul filosofic al curentului. Scopul lucrării este de a descrie aspectele existențialiste în opera lui Albert Camus și de a valorifica contribuția autorului în literatura universală.

Obiectivele lucrării:

– să definesc conceptul de existențialism și aspectele sale teoretice;

-să prezint aspectul filozofic al existențialismului;

– să determin temele majore ale filosofiei existențiale și trăsăturile omului existențialist;

-să demonstrez că Albert Camus este un teoretician al existențialismului;

– să demonstrez că absurditatea vieții este un adevăr în Mitul lui Sisif;

-să determin și să descriu faptele imorale ale unui om moral;

-să descriu conceptul de alienare și să identific problema înstrăinării în romanul Străinul;

– să demonstrez că Mersault este un personaj sisific absurd;

– să definesc conceptul de revoltă și să argumentez că este o atitudine a personajului absurd;

– să argumentez importanța curentului existențialist în literatură și pe mapamond.

Importanța teoretică și practică a rezultatelor obținute: Argumentele propuse vin să accentueze importanța existențialismului cacurent literar în cadrul literaturii universale și să valorifice opera autorului Albert Camus. În această teză, am încercat să abordez teme și concepte deja cunoscute și analizate dintr-un punct nou de vedere, dintr-o perspectivă nouă. Din cauza dimensiunii lucrării, nu a fost posibilă desfășurarea pe larg a multor aspecte ale curentului literar și ale operei autorului.

Rezultatele tezei de pot constitui baza unui studiu mai amplu în acest domeniu (teză de master). Tematica și problematica abordată necesită o cercetare mai profundă, ceea ce ar extinde complexitatea informațiilor expuse și importanța lucrării.

INTRODUCERE

Existențialismul este un curent literar în care s-a pus accentul pe începuturile gândirii, deși au existat diferențe de opinie. Conform ideologiei existențialiste, gândirea filosofică pornește de la subiectul uman și nu de la subiectul gândirii, individul uman fiind astfel implicat în tot ceea ce înseamnă trăire, sentiment și acțiune. În cadrul existențialismului, punctul inițial al individului este atitudinea existențială, cunoscută și ca simțul dezorientării individului în fața unei lumi absurde pe care nu o poate înțelege. Existențialismul este un curent caracterizat de subiectivitate, care își manifestă revolta față de tradiție în diferite moduri. De altfel, o doctrină comună care să subscrie toți existențialiștii, nu există.

Astăzi, existențialismul este relevant în domeniul psihologiei, în cultura populară, dar și în viața cotidiană, pentru că abordează teme care au legătură directă cu trăirile, sentimentele, gândirea și destinul uman.

,,Prin tradiție, gândirea filosofică s-a îndreptat spre ideile abstracte (idei matematice, ideea frumosului). Din contra, existențialismul se interesează de situațiile concrete (cele ale omului în viața sa cotidiană) și de experiențele afective imediate (singurătatea, disperarea omului aruncat în lume, angoasa).” [ 11, p.39]

Când ne referim la conceptul de existențialism, numele lui Albert Camus nu este primul care ne vine în minte. Reprezentanții de frunte ai curentului sunt considerați autori ca Jean-Paul Sartre și fondatorii curentului: Martin Heidegger și Soren Kierkegaard, textele cărora au fost studiate în aprofunzime de mulți specialiști în domeniu. Dar anume opera lui Albert Camus a influențat activitatea literară a acestor scriitori de renume și nu numai. Existențialiștii francezi sunt cei mai cunoscuți, dar sunt mulți alți autori în literatura universală care au contribuit la dezvoltarea curentului existențialist.

Albert Camus este un autor de referință al literaturii universale, iar temele abordate în operele sale sunt mereu actuale pentru că se referă la om și la destinul uman. În acest sens el tratează teme cum ar fi absurdul(găsirea unei soluții în viața lipsită de sens), revolta(schimbarea unor aspecte esențiale din viața noastră și posibilitatea împotrivirii și revoltării atunci cînd simți că nu merge, depășirea momentelor neplăcute, înfruntarea impedimentelor ce survin în calea destinului), setea de viață și de frumos, abolirea sentimentului de ură și frică, alienarea etc. Opera autorului francez conține observații subtile despre condiția umană, reflecții asupra absurdului și revoltei, metode de soluționare a problemelor existențiale ale umanității. Deși destinele oamenilor și drumurile parcurse de către aceștia sunt unice, ele se desfășoară în același fel și fiecare este nevoit să se confrunte cu absurdul, să simtă frica, solidaritatea și să se comporte precum un personaj sisific să accepte condiția sa și totodată să conștiintizeze că este absurdă, dar în același timp să se bucure de viață și să-și închipuie că este fericit.

Opera acestui autor îndeamnă cititorul la reflecții asupra vieții, a atitudinilor interpersonale și la încercarea de a găsi răspunsuri la diferite întrebări existențialiste, în special de a găsi un sens vieții pentru ca aceasta să fie una autentică. Faima autorului se datorează în special originalității, unicității operei sale

Scopul acestei lucrării este de a explica conceptul de existențialism, aspectul filosofic al curentului, de a prezenta temele și principiile existențialiste de bază, de a descrie valențele existențialiste în opera lui Albert Camus și de a valorifica contribuția autorului în literatura universală. În această teză, voi încerca să abordez teme și concepte deja cunoscute dintr-o nouă perspectivă.

Existențialismul rămîne unul dintre cele mai meditative, angrenate curente filosofice în preocupările reale, în pasiunile noastre, în deciziile care exprimă, nu sfaturi, ci faptul că suntem responsabil pentru propriile acțiuni. Aceste aspecte nu reprezintă o slăbiciune, ci, mai degrabă, îi marchează un punct forte, relevă forță extraordinară a acestei filosofii.

1 Premise ale existențialismului în gîndirea filosofică

1.1 Din istoria existențialismului

,,Existențialismul este o doctrină filosofică având drept obiect existența omului luată în realitatea ei concretă și la nivelul individului integrat în societate. Acest “unghi de vedere” este deci diametral opus aceluia al filosofiei carteziene și, în general, al tuturor sistemelor raționaliste, este o reacție a filosofiei omului contra filosofiilor rațiunii și ideilor.” [1, I. Petraș, p. 44]. Deși unii specialiști în domeniu consideră că existențialismul apare mai mult ca un mod de filosofare decît ca o doctrină unitară și prezintă tot atîtea concepții filosofice cîți gînditori îl reprezintă. Noțiunea de existențialism vine de la existență, în germană Dasein este termenul cheie al teoriei lui Heidegger, care înseamnă ,,a fi acolo”(Sartre l-a tradus ca ,,realitate umană”). Jean Paul Sartre a adus existențialismul și fenomenologia germană în Franța, răspîndirea acestei filosofii a fost foarte populară între 1945 și 1955.

Doctrina filosofică a apărut după primul război mondial pentru prima dată în Germania. Friedrich Nietzsche și Soren Kierkegaard au fost filosofii care au pus bazele întregului curent existențialist începînd cu secolul XIX. Cu toate că ei sînt numiți primii existențialiști, aceștia au existat înaintea nașterii oficiale a acestui curent. În secolul XX, Martin Heidegger a influențat prin ideologia sa, existențialiști precum Simone de Beauvoir, Jean-Paul Sartre și Albert Camus. Franz Kafka și Feodor Dostoevski au abordat numeroase teme existențialiste în operele lor literare. Deși există asemănări evidente între gânditorii existențialisti, întâlnim diferențe majore între ideile acestora. Existențialismul se deosebește de majoritatea curentelor literare pentru că nu poate fi încadrat într-o școală unificată de idei, tradiții și tendințe literare.

,,Existențialismul este calificat drept fără o idee care să-l autorizeze în afara situației comune a existenței.”[2, Ștefan Bolea, p.30]. Din cauza acestei lipse de unitate termenul de existențialism are caracter general care se referă la un curent ideologic în care pot fi incluși atât autori, filosofi, artiști, cât și cineaști.

Astfel, conceptul de existențialism este definit de către specialiști din două perspective. În sens larg, existențialismul este un curent literar care poate cuprinde parțial avangarda literară a secolului 20, teatrul absurd, nihilismul anilor 1950-1960. În sens îngust, moștenirea existențialistă în literatură poate fi rezumată la opera lui Martin Heidegger, Jean-Paul Sartre și Simone de Beauvoir, renegându-l pe Albert Camus, deși temele operelor lui îl recomandă ca unul dintre existențialiștii de frunte a secolului XX.

Petraș Irina susține în studiul ei că termenul de existențialism a fost creat de Martin Heidegger în 1927 în Ființă și timp și reluat de Jaspers în Filosofia existenței(1938).

Existențialismul se ocupă de studiul existenței și putem spune că este filosofia care face viața posibilă. Conform existențialiștilor, existența umană trebuie să fie una autentică. Multe filosofii au apărut ca soluții pentru unele probleme, ca răspuns anumitor întrebări. Potrivit curentului subiectul uman este obiectul gîndirii filosofice și nu subiectul gîndirii astfel fiind tratat conceptul uman al trăirii, sentimentului și acțiunii. Punctul de pornire al individului este atitudinea existențială înțeleasă și ca gustarea din confuzie și dezorientare cînd individul se găsește față în față cu o lume absurdă și neînțeleasă. Părintele curentului Kierkeegard susține că individul este singurul responsabil de a da un sens vieții proprii și pentru a trăi o viață sinceră și pasională în pofida tuturor impedimentelor ce ar veni în calea sa și a distracțiilor plictiselii, absurdității, alienării, angoasei și disperării.

Doctrina existențialistă ajută individul să identifice și să atribuie un sens lumii, în general și existenței sale, în particular. Individul caută să afle cine este cu adevărat, făcând alegeri bazate pe experiențe, credințe și concepții proprii. Astfel, scopul principal al existențialiștilor este găsirea sinelui și a sensului vieții, având libertatea alegerii și asumându-și responsabilitate pentru alegerea făcută.

Importante contribuții asupra existențialismului au avut-o diverși promotori și existențialiști din întreaga lume. Astfel printre ei se enumeră danezul Soren Kierkeegard, germanul Nietzche, Martin Heidegger, Karl Jaspers, francezii Albert Camus, Simone de Beauvoir, Gabriel Marcel, Jean Paul Sartre, rusul Dostoievski, Nicolai Berdiaev.etc. Existențialiștii destăinuie aceeași idee fundamentală cu referire la filosofia existențială, însă anumite aspecte ale ideii diferă de la un gînditor la altul.

În secolul XIX, Soren Kierkeegard(1813-1855) și-a elaborat concepțiile referitoare la lume și condiția umană. Opera sa centrată pe latura filosofică și teologică devine mai tîrziu fundamentul principal pentru mulți gînditori europeni. Filosoful consideră că existența și conceptul religios reprezintă un adevăr subiectiv care nu poate fi nici infirmat, nici confirmat de știință, în acest sens de cunoașterea obiectivă. Astfel el introduce noțiunea de ,,adevăr subiectiv”, respectiv acest adevăr ține de alegerea proprie a fiecărui individ. El consemnează că omul se realizează singur prin alegerile făcute de el, fără a respecta normele generale și corectitudinea unei astfel de alegeri se poate determina numai subiectiv. „Lucrările acestuia au drept obiectiv conceptul individualității, paradoxul, anxietatea, disperarea, neliniștea în fața necunoscutului, toate privirile dintr-un unghi de vedere teologic, moral, psihologic. Intuițiile acestuia sunt preluate și duse mai departe de fenomenologia lui Husserl, filosof raționalist pe linia Descartes, Kant.”[1 I.Petraș, p. 44]

Friedrich Nietzche(1844-1900) deasemenea s-a concetrat asupra experienței umane subiective și nici într-un caz asupra adevărurilor obiective . Fiindcă ambii susțin că adevărul obiectiv este foarte observațional și prin el nu putem înțelege incontestabila experiență umană. Totuși există diferențe între acești filosofi, ele se amplifică în momentul în care se manifestă un mare interes alegerii libere în ceea ce privește credința, valorile esențiale, schimbarea naturii și identitatea umană. Libertatea este conceptul de bază în operele acestor filosofi, la Kierkegaard cavalerul credinței, iar la Nietzche Supra-omul sunt oamenii care profită din plin de libertatea sa. Individul ideal al lui Nietzche își plăsmuiește valorile individuale, construind în același timp termenii în care avansează. În opoziție, Kierkegaard consideră că certitudinea obiectivă în unele adevăruri religioase este imposibilă, fiind axată pe paradoxuri logice.. Dacă Kierkegaard era un religios indiscutabil, Nietzsche în „Așa grăit-a Zaratustra” declară moartea atotputernicului, moment ce a marcat profund filozofia secolului XX.

Un alt mare filosof al existențialismului este Martin Heidegger(1889-1976), care definește fenomenologia existențială și influențează toată filosofia existențialistă atît germană cît și europeană ulterioară. Acesta a fost marcat de operele lui Nietzche, Kierkegaard, Dostoievski. Principala preocupare în filosofia sa este ontologia în centrul căreia stă ,,Daseinul” uman..

Heidegger optează pentru ideea că omul(Dasein) este aruncat în lume avînd certitudinea de a-și plăsmui singur viața, destinul, prin alegeri proprii libere. Totodată el precizează că ,,a-fi-în lume” nu înseamnă a fi singur, ci ,,a-fi-cu alții(,,Dasein it Mitsein”)[M. Heidegger, Sein und Zeit, Hale, 1941, p. 114-126]. Așadar în cartea de căpătîi ,,Ființă și timp” Heidegger a formulat așa întrebări cum ar fi: ce este existența, ce înseamnă a exista. El consideră că mai întîi trebuie să găsești răspuns la ce fel de existență are existența umană, doar astfel se poate răspunde. Acestui tip de existență filosoful îi dă numele de Dasein care semnifică existența/prezența sau de a fi aici/acolo. Esența dasein-ului constă în existența sa. A fi în lume potrivit Dasein-ului nu este o localizare spațială, ci a fi în poziția de a da un sens lumii. Daseinul este pentru el ceea ce face posibilă deschiderea, dezvăluirea existențialismului în lume. Tocmai această ontologie constituie scopul lui Heidegger și nu descrierea condiției umane.

,,În ontologia jasperiană întîlnim aceeași concepție dualistă cu privire la existență.” [filosofia educatiei]. Ca și Heidegger, Jaspers(1883-1969) susține că sunt două căi globale pe care le prezintă existența umană: o existență inautentică(,,Dasein) și una autentică(,,Existenz”). Eul existențial nu este un dat ci ceva în continuă devenire, care își realizează devenirea prin decizii libere chiar spontane. Potrivit filosofiei sale individul trebuie să aleagă, fie cade în disperare și resemnare, fie face un salt spre transcendență. În momentul saltului, omul se confruntă cu libertatea sa nelimitată numită de Jaspers existență și pînă la urmă are experiența existenței autentice. Transcendența în viziunea sa este ceea ce există dincolo de lumea spațio-temporală. În fond gîndirea lui Jaspers în integritatea ei este cea mai echilibrată, comparativ cu a celorlalți existențialiști.

Opera sa a avut un mare impact asupra literaturii, filosofiei și teologiei secolului al XX-lea. Fiodor Dostoievski(1821-1881) a reprezentat o influență colosală pentru scriitori și existențialiști ca F. Nietzche, Franz Kafka, Jean-Paul Sartre și Albert Camus. Dostoievski a etalat în creația filosofică reflecții asupra omului, libertate, sinucidere, existența lui Dumnezeu, consecințele etice ale nihilismului și ateismului și însăși esența vieții. O temă existențialistă centrală este libertatea, care la filosoful rus este incompatibilă cu fericirea. În romanul ,,Frații Karamazov” pentru a fi fericiți oamenii, menționează Dostoievski trebuie să se simtă liberi, însă în realitate ei trebuie să se supună canoanelor bisericești. Cu totul opusă libertatea este în ,,Însemnări din subterană” conform căreia omul din subterană, preamărește libertatea ca trăsătură esențială a umanității, libertatea fiind un privilegiu uman orientat spre rău și nenorocire, de a disprețui rațiunea. În fond opera sa rămîne cartea de căpătîi pentru generația ulterioară cît și pentru diverși existențialiști mondiali.

După al doilea război mondial existențialismul a fost popularizat de literatura franceză, în special de Jean Paul Sartre(1905-1980) și Albert Camus(1913-1960), ei au devenit cei mai cunoscuți scriitori ai momentului ei activînd și promovînd existențialismul prin toate mijloacele existente. La Sartre Ființa și Neantul, Libertatea, Critica Cugetării dialectice au constituit cele mai profunde teme existențialiste. ,,Gînditorul francez Sartre a fost un intelectual angajat și a militat pentru idei progresiste, pentru umanism și valoarea culturii.”[Constantin Lozovanu, p. 91] Camus deasemenea introduce în concepția sa absurdul, condamnarea la moarte, libertatea, Mitul lui Sisif, omul revoltat piese importante în existențialismul francez.

În viziunea sa existențialismul este doctrina care face viața posibilă, care proclamă că fiecare adevăr și fiecare acțiune implică un mediu și o subiectivitate umană. Filosofia sartriană se fundamentează pe o ontologie ce constă în aplicarea logică a principiilor ontologice omului și problemor sale. Aceasta afișează omul disperat, fără speranță, credință, fără relații cu semenii și fără scop în viață. Ca influență filosofică îi servește concepția lui Nietzche, Kierkeegard, Hegel și Husserl. Sistemul său ontologic este centrat pe ființă. Conform gîndirii sale ,,existența precede esența” Sarte susține că existența este în sine, acest concept denotă ceea ce este doar, nefiind nici negație, nici afirmație. Pe lîngă ,,în sine” Sartre spune că există și nonființă sau neant. Pentru el neantul nu există, el declară că doar ființa se poate neantiza. Filosofia lui Sartre declară că individul e responsabil de toate acțiunile și consecințele sale fie ele sunt prevăzute, fie nu. În acest sens Jean Paul Sarte era numit un nou Bergson al Franței, iar filosofia sa o adevărată ,,conștiință a epocii”[D. Ghișe]

Concluzie: Existențialismul este un curent literar care se manifestă din secolul al XIX-lea pînă în secolul al XX-lea. În cadrul acestuia s-a pus accent pe începuturile gîndirii deși au existat diferențe de opinie. Obiectul de studiu al existențialismului este existența ființei umane luată în realitatea sa concretă și la nivelul individului angajat în societate. Existențialismul se opune sistemelor raționale și intelectuale, acesta este catalogat de filosofi ca avînd formă subiectivă. Existențialiștii consideră că, prin existențialsm, aceștia ajung cel mai aproape de experiența umană autentică fiindcă celelalte filosofii sunt mult prea abstracte în formă și conținut pentru a dobîndi o experiență concretă. Părintele curentului se consideră danezul Soren Kierkegaard, care spune că individul este singurul resposabil pentru a da un sens vieții proprii și pentru a trăi o viață liniștită și fericită în pofida tuturor impedimentelor. Prin contribuția a diverși gînditori, existențialiști și filosofi existențialismul se consideră drept cel mai popular și promovat curent din timpul și după sfîrșirea războaielor mondiale.

1.2 Aspecte filosofice ale curentului existențialist

Existențialismul este un curent filosofic al cărui obiect de studiu este existența umană. Existența în filosofie este numită ontologie și este un aspect important pentru filosofi, existențialiști și cugetători. ,,Martin Heidegger, de exemplu promovează o ontologie-fundamentală, înțeleasă ca ontologie a ființării umane (ontologie într-un sens mai îngust)”[ 6 Berlinschi P.V, pag. 193 Curs de filosofie, Chișinău, 2000].

Tema centrală abordată în filosofia existențială este experiența unică a individului. Existențialismul merită studiat și ca o inițiere contemporană în filosofie, pentru că pune accentul pe acțiune, nu pe intenții: este un mod de a gândi care se îmbină cu modul de a fi. Scopul filosofiei existențiale constă în trezirea ființei umane la realitatea că viața pe care o posedă trebuie trăită, utilizată și valorificată din plin, pe măsura posibilităților. Conform filosofiei existențiale, o viață netrăită reprezintă un mod de a fi inautentic, prin care se exprimă negarea de sine. Un existențialist consideră că o persoană are datoria să nu evite responsabilități și să facă alegeri personale, fară ajutorul tradițiilor sau normelor sociale, pentru a fi considerată liberă. Potrivit curentului fiecare persoană ca ființă unică nu este stăpîn numai pe acțiunile și destinul ei, dar și pe valorile pe care le adoptă. Existențialismul cuprinde atât un sistem de idealuri, o morala cât și un sistem de acțiune. Conform existențialismului, oamenii au posibilitatea să-și fixeze propriile înțelesuri, sensuri și scopuri. Ei sunt definiți de modul în care acționează, nu de modul în care ar trebui sa acționeze. Existențialismul este o filosofie care ajută individul să continue să existe, să-și traiască viața într-o lume care este în mod intrinsec, amorală.

Conceptul de existențialism este discutat și analizat în legătură cu nihilismul și postmodernismul. Pe de o parte, pentru că existențialiștii recunosc nonsensul vieții pline de adevăruri teribile și inevitabile, ei sunt nihiliști. Pe de altă parte, ei neagă absurditatea vieții, pentru că recunosc că viața are totuși, sau cel puțin ar trebui să aibă un sens și anume sensul pe care fiecare om alege să îl dea existenței sale. Așadar, existențialismul pune accent pe creativitatea umană, care trebuie prin urmare să inventeze un sens, într-o lume unde predomină absurdul. Nonsensul și haosul lumii este descifrat, când individul găsește un sens personal și își creează ordine în existența sa. Principala diferență între aceste două curente constă în modul în care este văzut raportul dintre viață și moarte. Pentru nihiliști, viața este privită din perspectiva morții, adică finitudinea vieții reprezintă inutilitatea acesteia. Dacă moartea este inevitabilă, atunci viața nu are nici un rost, pentru că realizările din timpul vieții își vor pierde valoarea și vor fi nivelate de moarte. Iar pentru existențialiști, pentru că moartea este o parte a vieții și este astfel, privită din perspectiva vieții, anume finitudinea vieții este motivul esențial pentru a-ți realiza destinul. O viață fără construirea unui sens personal este una inautentică și constă într-un refuz al conștiinței de sine.

,,Omul nu e nicidecum o ființă dată ca atare și dotată cu rațiune, ci neant. Faptul însăși de a exista e golit de orice semnificație, e absurd. Pe scurt, omul există, înainte de a fi.” [ 1, p.37]

Gânditorii existențialiști se axează pe descoperirea aspectelor existenței umane concrete și pe condițiile existenței. Oamenii există într-o stare de distanțare față de lumea în care trăiesc. Tocmai această distanță le oferă posibilitatea de a da un înteles vieții. Acest înțeles probabil poate fi Principiul existenței care precede esența este esențial în existențialism: fiecare viață a fiecarui om este cea care determină esența sa, și nu invers. Astfel, oamenii, prin intermediul conștiinței lor, își creeaza propriile valori și determină sensul vieții proprii.

Un concept central în existențialism este libertatea. Libertatea existențialistă este privită și interpretată ca un liber arbitru, pentru care valorile sunt inconsecvente cu acțiunea. Dar dacă nu există valori în viața proprie, nu înseamnă că acestea nu există deloc. Valorile sunt cultivate, chiar daca oamenii nu le pot justifica. Valorile oferă o anumită libertate individului, acesta fiind capabil să judece și să aleagă ce este mai bine pentru el. În autenticitate, individul trebuie să acționeze în conformitate cu etica proprie și nu așa cum cere un factor extern. Actul autentic este cel care se află în concordanță cu libertatea individului. În literatura existențială libertatea a fost abordată ca temă de către marii gînditori Dostoievski și Jean Paul Sartre. În acest sens, Sartre consemnează că omul e condamnat să fie liber. ,,Condamnat fiindcă el nu s-a creat pe sine și totuși se găsește în libertate , și din momentul în care e aruncat în lume el e responsabil de tot ceea ce face.”[Constantin Lozovanu, p. 95 ] Altfel spus, omul este liber, în a alege și inventa. Irina Petraș afirmă următoarele: ,,natura mea este fructul totalei mele libertăți.” Din cele menționate e cert faptul că libertatea zămislește natura omului. Cu cît omul este mai predispus la libertate cu atît el este mai iresponsabil de acțiunile și alegerile sale. De aceea, în ,,Histoire de la literature” Jean-Claude Berton susține că după cum crede Sartre, existența precede esența(eu mă creez traversînd diferite situații, mă fac laș sau curajos, harnic ori leneș…). Sartre spune că din alegere se naște libertatea. Astfel, fiecare este făuritorul propriei existențe, fiecare individ decide cine să fie, ce să facă și cum să acționeze în situațiile și impedimentele create de viață.

În existențialism disperarea este asociată cu reacțiile de pe urma unei căderi nervoase. Așadar dacă individul se bazează pe calități ce nu sunt puternice acesta se va găsi mereu în disperare. În opinia lui Sartre sensul disperării este foarte simplu. ,,Ea înseamnă că existențialismul se limitează la o încredere în ceea ce stă în voința lui și că trebuie de acționat fără speranță.”[Lozovanu, p. 95].

Un alt aspect este angoasa care la existențialiști nu înseamnă un simplu sentiment subiectiv și care nu se confundă cu frica sau anxietatea. Angoasa denotă întotdeauna frica de neant și deasemenea frica cu privire la propria sa libertate. Aceasta se referă la experiența radicală a existenței umane. La Kierkegaard angoasa s-a născut din libertate. Pentru Heidegger, angoasa este esența ființei umane deoarece ea asigură furnizarea existenței fundamentale. La Sartre angoasa semnifică teama de libertate și de neant, dar el susține că angoasa nu este în nici un caz frică.

Iraționalismul este o altă trăsătură a filosofiei existențiale. Rațiunea nu îi este de ajuns omului pentru a-și lumina destinul. Lumea nu este rațională, din această cauză raționalitatea nu poate fi unica modalitate de înțelegere umană și a relației sale cu lumea. Respingerea sa a raționalității lumii și de asemenea a abilității gândirii raționale de a înțelege integral lumea, subminează știința și moralitatea. Existențialiștii realizează că această inevitabilitate a vieții poate reprezenta motivația de a se autodepăși și de a construi, de a crea ceva unic din viața sa, că efemeritatea vieții oferă acesteia sens, că moartea este fundamentul existenței omenești și acest adevăr care ar trebui să ne determine să apreciem viața așa cum e, finită și irepetabilă și nu să ne blocheze și să ne încurajeze să evităm să ne asumăm responsabilități.

Concluzie: Existențialismul fără doar și poate este un curent a cărei temelie este una filosofică întrucît își propune ca obiect de cercetare existența umană, care în filosofie ocupă un loc central. Ființa umană este cercetată în diferite ipostaze ale vieții, astfel existențialiștii identifică trăsăturile esențiale ale acesteia și purced conform aspectelor acestui curent la o viață mai bună și prosperă pentru aceasta ei consideră că omul este condamnat la libertate, că nu trebuie să respecte normele morale ale omenirii și să acționeze în conformitate cu etica proprie și nu așa cum cere un factor extern.

1.3.Temele majore ale existențialismului

,,Existențialismul devine un veritabil curent literar după 1940, principalele teme de meditație fiind alienarea omului într-o societate absurdă, imposibilitatea cunoașterii și a comunicării, condamnarea la singurătate într-o lume de străini, sentimentul neantului și nevoia angajării de acte prin care omul să devină răspunzător de propria existență.” [I. Petraș, p.44]

Operele autorilor existențialiști sunt foarte complexe și diferite. Ceea ce unește autorii existențialiști însă, sunt temele comune și aceleași concepte abordate în operele acestora. Temele care apar și reapar în literatura existențialistă sunt diverse, astfel în literatura de specialitate observăm mai mulți gînditori existențialiști care au stabilit propriile teme existențialiste comune tuturor filosofilor și autorilor existențialiști printre aceștia se enumeră filosoful polonez I. M. Bochenski, românul Andrei-Iustin Hossu, germanul G. Kneller, filosoful francez E. Mounier etc.

Tezele pe care le stabilește F G Kneller în existențialism sunt următoarele:

Experiența existențială, existențialistul spune că experiența se afirmă ca fiind o problemă de natură subiectivă, în acest context Sartre vine cu lucrarea ,,Experiența dezgustului”

Existența ca obiect de cercetare, Kneller consideră că omul nu posedă existență, dar că el este însăși existența sa, aceasta este un fel uman de a fi(lucrurile sînt, numai omul există)

Devenirea e la fel o teză cunoscută pentru toți existențialiștii, la ei existența este o permanentă devenire.

Subiectivitatea reprezintă alt concept existențial fundamental. În cadrul acestei doctrine omul e creat ca pură subiectivitate. El nu posedă libertate, dar e condamnat să fie liber, și trebuie să ducă o existență spontană, creatoare.

Concepul de situație este mai degrabă un motiv existențialist. Omul însăși prin natura sa este legat de lume, de alți oameni.

Polonezul Bochenski realizînd mai multe cercetări clasifică astfel temele existențiale:

Existența este obiectul de cercetare al curentului, prin acesta se înțelege modul propriu de a fi al omului. Astfel numai omul posedă existență.

Conceperea existenței într-o manieră actualistă. Existențialiștii afirmă că existența nu este niciodată, ci ea se creează pe sine însăși în libertate, ea devine. Înțelegînd existența ca pe o devenire, existențialiștii susțin că existența coincide cu temporalitatea

Experiența trăită fiind numită experiența existențială, aceasta diferă de la un gînditor la altul. La Jaspers ea constă într-o înțelegere a fragilității umane, la Heidegger în ,,experiența drumului spre moarte” , iar la Sartre în aceea a greței existențiale(la nausee). Astfel, filosofia existențială tinde spre a fi posesoarea unei experiențe personale.

Tuturor existențialiștilor le este comună o atitudine critic față de tendințele gîndirii clasice și modern, respingînd raționalismul și empirismul.

Existențialismul consideră omul ca subiectivitate pură. Subiectivitatea este înțeleasă într-un sens creator, adică, omul se creează în mod liber pe sine însuși, el este libertatea sa.

Din premisele subiectiviste ale filosofiei existențialiste, reprezentanții acestui curent consideră și se străduiesc să afirme, că omul nu este închis în el însuși. Dimpotrivă, realitate imperfectă și deschisă, el este foarte strîns legat de lume și în particular de ceilalți oameni. Acesta ar fi sensul ,,Mitsein-ului la Heidegger.

Existențialiștii sunt împotriva cunoașterii obiectuale și obiective a științei, considerînd-o drept o desfigurare a imaginii despre om. În acest sens, din perspectivă existențialistă, cunoașterea intelectuală este minimalizată, iar rațiunii îi sunt contestate atributele cognitive. Realitatea trebuie, înainte de toate-consideră existențialiștii probată. Această probare are loc în special prin angoasă, stare prin care omul sesizează finitudinea și fragilitatea poziției sale în lume, lume în care el este aruncat și destinat morții.

După filosoful francez E. Mounier, temele existențialiste sînt următoarele:

Contingența ființei umane, omul mai întîi există, ia cunoștință despre el, vine în lume și apoi se definește. Omul este pur și simplu.

Neputința rațiunii. Existențialiștii conchid că pentru a înțelege destinul uman rațiunea nu este tocmai suficientă.

Devenirea ființei umane сonstă în aceea că omul singur își făurește viața prin munca asiduă și este expus mereu unei treceri dintr-o stare în alta.

Fragilitatea ființei umane. Individul este mereu supus propriului său sfîrșit, distrugerii sale ca om, fiindcă omul nu există decît prin străduința și acțiunile sale.

Alienarea. În curentul existențialist aceasta este echivalentă cu înstrăinarea și atunci cînd ființa umană se află în perspective sfîrșitului este înstrăinată de ea însăși, nu mai are nici stăpînirea, nici posesiunea sinelui. Această temă o abordează Albert Camus în minunatul său roman Străinul. Conceptele filosofice existențialiste care desemnează alienarea sunt: ,,divertismentul,, la Pascal, viața estetică la Kierkeegard, viața inautentică la Heidegger, obiectivarea la Berdiaeff, înghițirea în în-sine a pentru-sinelui și atitudinea de rea-credință a Ticălosului la Sartre. Pentru existențialiști alienarea este o constantă a omului și a condiției umane.

Finitudinea și urgența morții. Conceptul de finitudine este introdus de Heidegger, Jaspers și Marcel semnificînd însușirea de finit. Potrivit filosofilor existențialiști individul ascunde adevărul esențial, că existența sa este finită și se îndreaptă către moarte.

Neantul în concepția lui Jean Paul Sartre denotă nonființă, iar existențialiștii atei atestă faptul că omul este o ființă a neantului, el se produce din neant și se îndreaptă către el.

Devenirea personală. Potrit existențialiștilor individul nu trebuie să trăiască viața în inconștiență față de destinul său ci trebuie să ajungă la o viață cu adevărat personală și conștientă.

Angajarea. Individul presupune libertate, pentru a-și făuri viața el trebuie să opteze, să aleagă mereu, să se angajeze în raport cu destinul său și cu al celorlalți.

Celălalt. Omul e creat pentru a coexista cu ceilalți, în realitate nu este singur, potrivit lui Heidegger ființa umană este ființa-împreună.

Viața expusă. Conform existențialismului ființa umană e supusă acțiunii și îndrăznelii respective el trebuie să acționeze, să îndrăznească să-și pună viața în joc sub inevitabila privire și judecată a celorlalți.

Сoncluzie: Temele majore ale existențialismului constituie principalele motive pentru gînditorii existențialiști care au scris opere de valoare, adevărate capodopere ale umanității de pe mapamond. Au fost elaborate multe clasificări a temelor, însă existențialiștii au ales acele teme care îi sunt aproape sufletului și cugetului plămădindu-le cu grijă în țesătura existențialistă a creației sale.

2 Albert Camus – filozof al existențialismului

2.1. Albert Camus – teoretician al existențialismului.

Indiferent dacă a fost Camus ori nu existențialist este o problemă pentru unii oameni. Unii oameni susțin că este în timp ce alții declară că este un filosof al absurdului. Camus ca multe alte personalități nu-i place să fie etichetat. Deși neagă că ar fi filosof și existențialist, el nu recunoaște acest fapt, ba din contra, el ignoră canoanele acestei filosofii. ”Nu, eu nu sunt existențialist…, – consemna Camus într-un interviu din 15 noiembrie 1945 [1, p.559]. În ce privește opinia lui Camus referitor la este ori nu ,,filosof”, el declară: ,,Nu sînt filosof și nu am avut niciodată pretenția de a fi.” În continuare adaugă: ,,Nu sînt un filozof, întradevăr, și nuștiu să vorbesc decît despre ceea ce am trăit” [Ion Vitner, ,,Albert Camus sau tragicul exilului”, p.75]

De fapt Camus a frapat întreaga gîndire europeană prin concepțiile sale asupra omului și absurdului, asupra teroarei și revoltei, exilului și asupra tragismului deaceea el este numit filosof al absurdului și al revoltei. El s-a bizuit mereu pe inexistență nu pe existență după cum au afirmat criticii săi, el însuși fiind omul revoltat care neagă existența și care află răspunsul absolut al vieții și filosofiei în sinucidere. Albert Camus nu poate fi încadrat totalmente în acest curent, luînd în considerare că el a ajutat la constituirea existențialismului, întrucît el a negat permanent viața, declarînd că ea este ceva absurd. El este filosoful care îi oferă o altă formă existenței opusă total acesteia. Marele filosof susține contradictoriu expresia că lumea este absurdă ,,Spuneam că lumea este absurdă dar mă grăbeam, ea nu este în ea însăși rațională.[p. 10] Potrivit concepției sale absurdul are loc între confruntarea dintre ilogic și dorința infinită de inteligibilitate a cărei chemare răsună în adîncul omului. Conexiunea dintre om și lume este absurdă întrucît absurdul ține de ambele părți.

Numele lui adesea figurează printre filosofii deja existențialiști cum ar fi Sartre și Merleau-Ponty. Spre deosebire de Sartre care consideră că subiectul trăiește doar prin acțiune la Camus nu acțiunea este cea care dă sens subiectului, ci subiectul dă sens acțiunii, sens ce constă în specificul gîndirii umane. Cînd oamenii se gîndesc la existențialism, ei rostesc numele lui Camus și vice versa. Opera sa împărtășește multe teme recunoscute și promovate de existențialiști. Într-un interviu cu Gabriel Aubarède, în Actualitatea literară, (1951) la întrebarea este el un filosof al absurdului Albert Camus afirmă: ,,Acest cuvînt ,,absurd” a avut o istorie nefericită și eu mărturisesc că acum mă enervează. Când am analizat sentimentul absurdului în Mitul lui Sisif, am fost în căutarea unei metode și nu a unei doctrine. Am practicat o metodă îndoielnică. Am încercat să creez o "tabula rasa", pe baza căreia ar fi posibil de construit ceva. Dacă presupunem că nimic nu are nici un sens, atunci trebuie să concluzionăm că lumea este absurdă. Niciodată n-am crezut că am putea rămâne la această problemă.“

Camus este obosit de a fi etichetat ca ,,filozof al absurdului" el pretinde că a scris Mitul lui Sisif ca o provocare pentru existențialiști. Este demn de remarcat faptul că, la sfârșitul interviului el este întrebat despre proiectele sale de viitor, el răspunde: "… Poate că ar trebui să mă hotărăsc în mintea mea să studiez existențialismul …”

David Cooper afirmă că există cel puțin un scriitor care, deși el este inclus nu aparține listei existențialiștilor–Albert Camus. Un motiv care l-ar exclude pe Camus este că spre deosebire de ceilalți scriitori, scopul său este de a reduce sau depăși sensul alienării sau al separării de lume. În postura lui Mersault străinul, găsim o plăcere sfidătoare luată în condițiile noastre alienate. Sisif ,,eroul absurd” simte o bucurie tăcută trăind într-o lume în care un om se simte înstrăinat, un străin…exilul lui…fără leac. Mai mult decît atît Camus a fost preocupat de concepția sa nu este interesat de subiectele filosofice influente de care s-au ocupat prietenii lui parizieni, Sartre și Merleau-Ponty- un fel de conștiință și percepție, relația minte-corp, problema ,,alte minți” și așa mai departe.

Personalitatea oricărui creator notoriu este profund interpătrunsă de anii copilăriei, de anturajul în care s-a dezvoltat, introducînd în opera sa potrivirile sau dezgustul primilor ani ai formării afective. În mod normal conceptul tată nu poate fi găsit în opera lui Camus, dat fiind faptul că nu și-a cunoscut niciodată tatăl. Pe cînd imaginea mamei apare într-o bună parte a operei sale. Astfel, observăm în Străinul relația dintre mamă și fiu(Mersault atestă o indiferență sentimentală totală față de mama sa), minunata figură a mamei a doctorului Rieux, care este scăldată de afecțiunea și grija fiului.

Ion Vitner consemnează în studiul său că din Albert ,,va izbucni, ca dintr-un strat geologic supus unor adînci și tulburătoare transformări, lava geniului, luminînd cu incandescența ei nu numai modestul clan al Camusilor, dar întreaga umanitate.” Este evident că fără îndîrjirea mamei, fără sacrificiul propriei sale existențe, destinul lui Albert ar fi luat altă cale. ,,Filosoful Camus s-a format sub influența lui Kierkegaard, Dostoievski și Husserl. Din creația acestora împrumută ideile și problematica de bază legată de om, de lumea sa spirituală, de creație și de tendința spre autocunoaștere și reflecție.” [Revistă]Astfel el preia de la marii existențialiști probleme primordiale și le transfigurează în filosofia sa.

În pofida avîntului zbuciumat, traseul său rămîne marcat mai mulți ani la rînd prin opere care sînt actuale și astăzi. Întreaga și diversa creație camusiană se bazează pe unitate. Opera sa împărtășește aceeași conștiință străpunsă de tendințe contrare, preferința pentru acțiune și în același timp pentru contemplare, detașarea și pasiunea, teama de a depăși măsura, setea de viață și obsesia morții, spiritualitate profundă, atracția pentru solitudine și solidaritate, absurdul și revolta, căutarea unor adevăruri limită etc. Camus primește Premiul Criticilor pentru romanul La Peste, iar mai tîrziu obține Premiul Nobel pentru literatură, avînd meritul de ,,a fi pus în lumină problemele ce se ridică în conștiința oamenilor din zilele noastre”[Ion Vitner, p. 79] Cu toate că celebru pentru început prin literatura pe care a scris-o, (romanele Străinul(1942), Ciuma(1946), Căderea(1956), piesele Caligula(1938), Neînțelegerea(1944), Starea de asediu(1948), Cei drepți(1949), gînditorul existențialist s-a remarcat și în sfera reflecției filosofice printr-o eseistică de primă valoare.

Filosofia pentru gînditorul existențialist Albert Camus, este un compartiment al abstracțiunii, depărtat de viață, iar conceptul trăire la el este direct filosofică”, Camus nu a pus bazele teoretice a curentului, dar a răspîndit filosofia existențială prin opera sa pe întreg continentul european, astfel influențînd filosofi europeni. Filosofia sa mizează pe ideea că existența este absurdă și fără sens. Unii existențialiști susțin că iraționalismul este o trăsătură a filosofiei existențiale. Camus însă consideră că raționalitatea nu este singurul mod de a înțelege omul și relația sa cu lumea, respectiv el susține că realitatea și lumea este irațională. Întreaga sa reflecție teoretică pivotează în jurul temei absurdului. Absurdul este deasemenea un concept fundamental în curentul existențialist întrucît acesta este abordat în lucrările multor filosofi și capătă nuanțe și înțelesuri diferite în funcție de filosof. Conform existențialismului lumea este absurdă pentru că este lipsită de sens. ,,Reprezentanții existențialismului(Kierkeegard, Jaspers, Heidegger, Camus, Sartre) considerau că trăirea absurdului ar fi autentica trăire a existenței. ”[Revista Gheorghe Bobînă, p. 7]

Ion Vitner în studiul său subliniază că Dostoievski este autorul care a eliberat efluviul creator al lui Camus, oferindui direcțiile de manifestare și nu odată chiar substanța însăși. În acest sens Mitul lui Sisif și Omul revoltat pornesc, în elaborarea lor meditativă, de la teme filozofice dostoievskiene. Ca și mulți alți filosofi Camus susține ideea nietzcheană că ,,Dumnezeu a murit”. Prin dispariția ideii de divinitate a dispărut și sprijinul iluzoriu al conștiinței umane într-un intermediar util între om și necunocut, între individ și destinul său, sau destinul umanității. Omul, este prin urmare, creatorul propriului destin și poartă întreaga povară, fără posibilitate de absoluțiune a faptelor și gîndurilor sale. Prin Kierkegaard, Camus ajunge la o înțelegere lucidă a disperării și a noțiunii de absurd, ca esență a tragicului.

Albert Camus este considerat un existențialist, remarcat fiind mai ales prin eseurile Mitul lui Sisif(1942) și Omul revoltat(1951). Mitul lui Sisif și Omul revoltat reprezintă expresia în care s-a încarnat o întreagă concepție filosofică despre om și condiția sa. Condiția omului este asemuită cu munca asiduuă de zi cu zi, prin aceasta el își atestă existența. Mitul lui Sisif este un eseu al aspirațiilor absurde ce plasează omul și existența sa în nonexistență. Prin conținutul acestui eseu Camus creează o judecată caracteristic absurdă, după cum el avea să susțină în prefața cărții sale: ,,Paginile care urmează vorbesc despre o sensibilitate absurdă ce poate fi întîlnită în acest secol”. Așadar Camus de la început preîntîmpină cititorul că tema acestui eseu este absurdul și că viața e lipsită de sens. Sisif reprezintă muncitorul de azi care îndeplinește în fiecare zi din viața lui aceeași muncă și destinul său nu-i mai puțin absurd. Astfel Sisif este eroul absurd ,,atît prin pasiunile sale cît și prin torturile sale, disprețul său față de zei, ura sa față de moarte, și pasiunea sa pentru viață i-au adus acea îngrozitoare pedeapsă în care întreaga sa ființă este muncită fără nici un rezultat”[Albert Camus, p 89]

Eroul absurd Sisif trebuie să plătească pentru atitudinea prielnică pentru oameni și față de viața pămîntească, pentru disprețul față de zei, pentru plăcerea de viață și ura față de moarte. Munca plictisitoare și lipsită de sens la care a fost condamnat Sisif îi amintește lui Camus munca muncitorului actual, destinul căruia este unul absurd asemeni ca al lui Sisif. ,,Atît timp cît nici unul, nici altul nu conștientizează realitatea situației sale, pentru ei nu există tragedie. Tragedia începe în momentul cînd ei înțeleg lipsa de sens a muncii lor și caracterul absurd al existenței. [revista, p. 11] Camus se întreabă cine e omul absurd și răspunde ferm: ,,Acela care fără a nega eternitatea, nu face nimic pentru ea”. Așa e, este absurd să percepi infinitatea și să nu faci nimic pentru asta. În concluzie, ,,Mitul lui Sisif” reprezintă mărturia unui om absurd, conceptul absurdității este atins atunci cînd Sisif se întoarce să-și care din nou piatra ce tocmai s-a răstogolit în prăpastia osîndei. În acest sens Mitul lui Sisif se confruntă cu acceptarea absurdității umane fapt care permite încadrarea în tematica filosofiei existențiale. Eseul se bazează pe un model ce servește drept temelie pentru operele literare ce aparțin aceluiași ciclu: Mitul lui Sisif pentru Străinul, Caligula și Neînțelegerea numit ciclul absurdului.

În ,,Omul revoltat” se atestă o formulă reactualizată a expresiei carteziene: ,,mă revolt, deci suntem”. Omul revoltat prezintă ostilitatea omului fața de absurdul existenței. În concepția lui Camus, revolta este singura modalitate de a învinge absurdul. Aceasta îl sustrage pe om din singurătate și anume revolta îl integrează pe Sisif în societate. Marele filosof susține că revolta se fundamentează pe evidența absurdului și că revolta este singura armă aptă să se împotrivească absurdului. ,,Prima și singura evidență care mi-a fost astfel dată în interiorul experienței absurde, este revolta”[A. Camus, L’Homme revolte, Gallimard, Paris, 1951, p. 21] Omul revoltat ia astfel locul omului absurd. Dacă omul trăiește în lumea nonsensului, trăind și acționînd, el face inevitabilă apariția unui sens. Revolta este tocmai acea experiență privilegiată care face să izbucnească sensul în lumea absurdă. Căci faptul că te revolți presupune atitudinea în fața inacceptabilului, atitudine de protest, convingerea că în această lume există o parte care merită să fie apărată, în numele căreia și țîșnește de altfel revolta. Ce este un om revoltat? ,,Un om care spune nu. Dar dacă el refuză-scrie Camus-el nu renunță: el este de asemenea un om care spune da de la prima mișcare”. [Camus, L’Homme revolte, p. 25]. Negația este privită, nu numai ca moment al distrugerii, ci și ca moment al depășirii. Revolta este privită, astfel, ca o dimensiune esențială a omului și totodată, ca o realitate istorică a noastră. Camus consideră că omul prin revoltă se depășește în altul.

Concluzie: Albert Camus personalitate complexă a culturii franceze se afirmă ca scriitor existențialist prin eseurile Omul revoltat și Mitul lui Sisif a căror tematică se încadrează în filosofia existențială. Conform altei considerații Camus totuși poate fi inclus în generația de scriitori existențialiști afirmată în Franța în timpul și după cel de al doilea război mondial, pentru diverse motive, dintre care cel mai important este: ca orice gînditor existențialist consideră că ,,cunoașterea este posibilă decît prin intermediul unei experiențe concret trăite, experiență individuală, foarte intimă și necomunicabilă în esența ei, foarte subiectivă, așadar(Camus admite că i se poate opune, în numele aceluiași principiu al cunoașterii posibile numai prin intermediul experienței trăite, o altă experiență, aflată la originea unei cunoașteri cu totul diferite) manifestată mai întîi ca efect sau senzație”.[Enescu Radu, Eseuri despre valoarea omului si umanismul valorilor, Timișoara, Ed. Facla, 1985, p. 119](După Camus, se poate ajunge la ideea absurdului numai prin mijlocirea sentimentului absurdului el însuși declanșat prin mecanisme senzoriale-, teză comună tuturor gînditorilor existențialiști).

Întâlnim și la Camus refuzul manifestat de toți filosofii existențialiști de a fi sistematici, refuz afirmat în mod peremptoriu într-un text antologic (la care am făcut deja o referire), în care scriitorul se declară a fi mai curând Moralist decât filosof, circumscriind printr-o fericită formulă locul primejdios și dificil de menținut unde se situează gândirea sa: „Nu sunt un filosof. Nu cred destul în rațiune pentru a crede într-un sistem. Vreau doar să știu cum trebuie să te comporți. Și, mai exact, cum trebuie să te comporți când nu crezi nici în Dumnezeu, nici în rațiune." Dar deși

pretenția „filosofică" este mai mică în cazul lui Camus decât în cel al lui Sartre, cei doi scriitori au în comun același mod de a concepe demersul literar ca demers complementar unei reflecții filosofice exprimate paralel prin eseuri de filosofie al căror text, prin felul cum este scris, participă el însuși la sfera literarului. Astfel, textul filosofic și opera literară vor iradia unul asupra celuilalt, într-o indestructibilă unitate, eseul funcționând și ca un fel de mode demploi pentru operele literare ce aparțin aceluiași ciclu: Mitul lui Sisif pentru Străinul, Caligula, Neînțelegerea(ciclul absurdului) iar Omul revoltat pentru Ciuma, Starea de asediu, Cei drepți (ciclul revoltei).

2.2 Absurditatea vieții ca adevăr în Mitul lui Sisif

Raționalismul(gândire abstractă) filosofiei clasice declară că sursa principală a cunoașterii autentice este rațiunea. Conform acesteia, rațiunea este unicul izvor de cunoaștere a adevărului, acesta se află doar prin rațiune și nu în lumea exterioară cum considera empirismul. Raționaliștii consideră că numai rațiunea poate oferi cunoștințe veritabile. ,,În concepția raționaliștilor se susținea că judecățile metafizice – principiile fundamentale ce constituie temelia cunoașterii – sunt cunoscute și justificate doar de intelect. Pe de altă parte, în concepția empiriștilor, mintea este o coală de hârtie goală ce așteaptă să-i fie întipărite datele experienței. “[Ștefan Nemecsek, p. 78] Genialitatea filosofului german Martin Heidegger, se recunoaște chiar în depistarea unei modalități de a sintetiza aceste concepții opuse, proiect generat din interogația asupra condițiilor necesare experienței.

Dacă explicația clasică a nașterii și existenței lumii se fundamenta timp de secole pe miturile homerice, pe acțiunea zeilor, gîndirea științifică punea la îndoială schema divină încremenită în „ordine”, incapabilă să împiedice războaiele, omorurile și numeroasele nedreptăți umane. O parte dintre greci, ispitiți de teamă și neliniște, s-au orientat atunci spre misterele de sorginte orientală sau spre zeități în speranța atingerii unui prag superior al fericirii, prin inițiere sau într-o „viață de apoi”. Ceilalți defapt erau în căutarea de răspunsuri raționale, încercînd să ajungă, prin abstractizarea gândirii(raționalism), la normele ce reglementau viața și moartea, existența lumii, destinul umanității. În acest sens filosofii clasici urmăreau următoarele scopuri:

Universalizarea tuturor ideilor filosofice premergătoare.

Fragmentarea existenței în lumea naturii și lumea omului.

Examinarea nu numai a istoriei umane, dar și a esenței omului. Fundamentala problemă este problema omului, trecerea de la omul abstract la oameni reali considerați în acțiunea lor istorică.

Accentuarea funcției filosofiei în rezolvarea problemei umanismului.

Perceperea filosofiei ca un sistem de discipline, categorii și idei.

Formularea dialecticii ca concepție integrală.

,,Filosofiile existențiale constituie, începînd cu Kierkegaard, părintele și profetul incontestabil al vastei mișcări ce se desfășoară în filosofia occidentală, o impresionantă răscoală împotriva gîndirii filosofice clasice( Descartes, Kant, Hegel).”[Vitner, p. 85] Motivul principal al acestei revolte îl constituie așa-zisul caracter abstract al filosofiilor clasice, constructoare de sisteme rigide, bazate pe acumulări de concepte abstracte. Kierkegaard a ridicat, primul, steagul acestei insurecții filosofice împotriva raționalismului sistematic riguros și abstract al gîndirii hegeliene, distrugînd însă în holocaustul creatorului Logicii și Fenomenologiei spiritului fermentul atît de viu și de incoruptibil al gîndirii dialectice a lui Hegel.

Înlăturînd rețeaua de o enormă complexitate și subtilitate a dialecticii, toți filozofii existențialiști s-au văzut plasați în fața faptului nud și izolat. Ei, sînt astfel, gînditorii obiectului concret, privit însă într-o perspectivă a singularității, lipsită de interrelații, de o dinamică a schimburilor, contradicțiilor sau unităților, existente în viața reală. De aici și imposibilitatea unor deducții ridicate la rangul de principiu fundamental. Metodă unică a filosofiei este descripția concretului, văzutului, trăitului, existentului. O lectură a ființei sau a lucrurilor după cum cere Heidegger.

Huserrl, care a dăruit existențialismului postkierkegaardian metoda fenomenologică de cercetare, stipulează o rigoare a cantonării în sfera imediatului: cercetarea numai a experienței directe și concrete, înregistrarea fenomenelor în virtutea prezentării lor în sfera trăitului și în ordinea acestei prezentări. Nu este permisă nici o deducție generalizatoare, nici o interpretare a faptelor, considerate ca izvoare ale abstracțiunilor. Filosofia trebuie să fie un studiu al imediatului, posibilul fiind exclus din sfera meditațiilor.

Camus este credincios acestei direcții empiriste în Mitul lui Sisif, de altfel însăși traducerea imaginii mitice în accepțiunea sa modernă trădează influențele adînci ale metodei fenomenologice, rezultatul fiind un Sisif împietrit în experiența sa tragică, indiferent față de destin, indiferent față de absurdul chinului la care este supus. Sisif, în concepția lui Camus, este individul mineralizat în contact cu stînca pe care o ridică fără încetare, în virtutea unei mecanici devenită esență și finalitate a făpturii indiferente. Camus după cum se va vedea, răstoarnă într-o imagine negativă sensul primar al mitologiei elenice, în care Sisif este o imagine a revoltei, iar destinul său un chin prometeic al revoltatului. Lipsa deducției din analiza fenomenului absurdului îl face pe Camus să inventeze un Sisif existențialist, iar nu grec, lucru surprinzător la acest mare iubitor al elenismului.

Albert Camus este un existențialist francez și orice francez este mai mult sau mai puțin cartezian. Autorul Mitului lui Sisif este partizanul unei explicații raționale a fenomenelor absurdului și în această privință înscrie pagini memorabile, prin finețea observației și profunzimea criticii exercitate. Dar, adept al rațiunii, Camus este ostil și el gîndirii sistematice sau elaborării de sisteme bazate pe concepte. Existențialiștii (cel puțin unii dintre ei) refuză, cum s-a putut vedea pînă și titulatura de filosofi.

Conceptul de absurd din punct de vedere existențialist este născut din efortul rațiunii de a explica lumea, adică absurdul nu poate apărea decît pe un fond rațional. Albert Camus oferă propria definiție absurdului, astfel el declară că absența efortului rațional echivalează cu imposibilitatea de apariție a absurdului. Se consideră că filosoful existențialist recunoaște implicit această neputință de apariție a absurdului în lipsa orientării raționale către lume atunci cînd recomandă ca metode de depășire a absurdului trăirea vieții cu limitarea efortului de înțelegere a ei, trăire ilustrată adesea prin baia în mare(ce are un puternic efect de sugerare a contopirii cu natura), dragostea pentru soare, pentru femei, pentru cinematografie. Eseistul francez nu afirmă explicit imposibilitatea prezenței absurdului la oamenii care trăiesc viața urmîndu-i cursul, fără să o interogheze, această ipoteză se consideră judecată de opera sa. Existența cotidiană, ne spune Camus, este și ea responsabilă de nașterea absurdului, în special ,,prin mecanica rigidă pe care o implică, prin oboseala față de gesturi cotidiene stereotipe: spre exemplu, un om care gesticulează într-o cabină telefonică ne prezintă o pantomimă fără sens, e de remarcat faptul că absurdul este vizibil aici pentru cel care observă rigiditatea gesturilor cotidiene.”[Viorel Rotilă, p. 340]

La momentul elaborării lucrării Mitul lui Sisif, Camus spunea: ,, Absurdul are astfel pentru mine trei consecințe: revolta, libertatea și pasiunea mea.” Pentru Albert Camus moartea și absurdul sunt principiile singurei libertăți raționale, întoarcerea către moarte, trezirea la conștiință reprezintă primele demersuri ale libertății absurde. Lipsa speranței înseamnă creșterea libertății. Inteligența va muri odată cu acest trup, dar libertatea ei constă în faptul că știe asta. Nu împrejurările sunt responsabile de înfrîngerile unui om, ci el însuși. singura certitudine a omului absurd este că nimic nu-i sigur, viața va fi cu atît mai bine trăită cu cît nu are nici un sens. În măsura în care ne orînduim existența ne punem bariere în viață, propunerea unui scop în viață ne face sclavii acestui scop.

Absurdul ne limitează posibilitatea de a ne orîndui existența și ne eliberează întrucîtva de sclavia scopurilor. Absurdul anulează scara valorilor, aceasta echivalează cu a înlocui calitatea experiențelor prin cantitatea lor, deci a trăi, cît mai mult în sensul cantității și varietății experiențelor acumulate. Potrivit gîndirii raționale absurdul anulează valorile, nu putem totuși afirma că filozoful francez se va menține pe această linie, așa cum se vede Camus postulează anumite valori care pot fi considerate ca schițînd o morală. Absurdul lasă o libertate deplină omului, face ca totul să fie îngăduit, însă ,,Totul e îngăduit nu înseamnă că nimic nu e oprit. Absurdul face numai ca toate consecințele actelor noastre să fie echivalente.

Omul absurd își este propriul scop, ne spune filosoful francez, ,,Sigur de libertatea sa mărginită în timp, de revolta sa fără viitor și de conștiința sa pieritoare, el își urmează aventura în timpul vieții sale”.[Viorel Rotilă, p. 344] Gînditorii existențialiști consideră că absurdul nu poate trăi în afara unei minți omenești. După ei, absurdul ca orice lucru piere odată cu moartea. Dar absurdul nu poate сoexista nici în afara acestei lumi. Și tocmai deaceea se spune că noțiunea de absurd este esențială și că ea poate să reprezinte primul din adevărurile noastre. Potrivit filosofiei existențialiste un om care a devenit conștient de existența absurdului este legat de el pentru totdeauna. Acesta nu recunoaște lupta, nu disprețuiește câtuși de puțin rațiunea și admite iraționalul.

Albert Camus construiește în Mitul lui Sisif imaginea unui om condamnat la un efort perpetuu, fără nici o speranță sau perspectivă, dar care nu renunță, care găsește în tragicul situației sale o încercare de înfrîngere a destinului său prin intermediul acceptării lui: ,,Disprețul față de zei, ura față de moarte și pasiunea pentru viață i-au adus acel chin al ființei care se străduiește în vederea a ceva ce nu va fi niciodată terminat. E prețul care trebuie plătit pentru pasiunile de pe acest pămînt”.[Viorel Rotilă, p. 346] Acest mit e tragic pentru că eroul e conștient, eroul este conștient de tragismul situației sale: ,,omul absurd, cînd își contemplă chinul, face să amuțească toți idolii.”

Viața trăită cu toate neajunsurile ei, cu toată indiferența ei față de încercările omului de a o înțelege, reprezintă una dintre căile recomandate de filosoful francez în înfruntarea cu absurdul. Sisif, condamnat la un efort perpetuu, fără speranță și fără viitor, găsește în tragicul situației sale o acomodare cu destinul, pe care-l învinge prin acceptare: ,,Prin muncile sle, aceeași idee este prezentă: ,,conștiința” eroului de absurditate îi va servi să smulgă sensul de la absurditatea însăși”.

Într-un articol intitulat: Is the absurd the problem or the solution? The Myth of Sisyphus Reconsidered, Avi Sagi încearcă să reconsidere înțelesul și rolul absurdului. Sagi consideră că:,,Apropierea de absurd care reiese din Mitul lui Sisif a lui Camus lasă cititorul adînc tulburat: începînd prin a pretinde că absurdul este o problemă cu care se luptă, Camus sugerează un răspuns care transformă tragedia și blestemul absurdului în ceva cu care compromisul nu este numai posibil, ci și deziderabil.”[J. Cruisckshank, Albert Camus and the literature of revolt, Oxford University Press, New York, 1960, p. 63] O neașteptată răsucire în argument schimbă absurdul într-o soluție , o regulă de viață, o cale de salvare. Autorul sugerează o perspectivă nouă asupra rolului absurdului în opera gînditorului francez, cu referire la înțelesul absurdului care reiese din Mitul lui Sisif, abordarea fiindu-i sugerată de J. Cruisckhank. Recunoașterea absurdului este asemănată de filosoful francez cu conștiința clară, ne spune Sagi, el continuînd analiza pe această variantă, în consecință, respingerea absurdului echivalează cu dorința omului de a se menține fără conștiință. În această accepțiune, absurdul trezește conștiința la viață și o pune pe o direcție, pe direcția în care se descoperă pe sine.

,,Adevărul este un concept gnoseologic și nu unul ontologic, cel puțin așa susțin teoriile epistemologice moderne. Deci universul asupra căruia poartă este cel al cunoașterii.”[Ștefan Nemecsek p. 96] În acest sens adevărul este o reflectare fidelă a realității obiective în conștiința omului. El este concordanța între cunoștințele noastre și realitatea obiectivă, ceea ce există sau s-a întîmplat în realitate.

Din punct de vedere existențialist viața este absurdă. Gînditorii existențialiști confirmă aceasta ca adevăr. Potrivit concepției existențialiste viața este sumbră, lipsită de sens, însă după Camus aceasta ia altă amploare, eroul sisific are o sete mare de viață, detestă moartea și se pretinde a fi fericit căci așa cum scrie Camus: ,,Trebuie să ni-l închipuim pe Sisif fericit.” Atît raționaliștii cît și adevărul se bazează pe rațiune, cunoaștere, iar ceea ce îi unește este că absurdul a apărut din efortul rațiunii de a crea lumea în sens că conceptul de absurd nu poate apărea decît pe fond rațional.

Concluzie: Marele gînditor existențialist Albert Camus recunoaște că viața nu are sens ceea ce înseamnă la el că îi recunoaște absurditatea. După ce elaborează o însemnată descriere fenomenologică a sentimentului absurdului și al cauzelor care îl pot stîrni și-l aduce în lumina conștiinței, Camus definește noțiunea de absurd pe planul inteligenței, această analiză a absurdului ca răsfrângere intelectuală sprijinindu-se pe rațiune, dar pe o rațiune considerată a avea puteri limitate. Absurdul este un divorț, el nu se stabilește nicidecum între elementele comparate. Pe planul inteligenței absurdul nu este în om, nici în lume, ci în prezența lor comună. Defapt la moment, el e singura legătură care-i unește. Pentru Camus, absurdul constă dintr-un raport: raport stabilit între lumea irațională(care se conformează rațiunii umane) și conștiința umană dornică de claritate. Deci omul s-ar afla, așadar, în incapacitatea de a înțelege lumea supunînd-o unei norme unice. Dacă rațiunea este responsabilă de apariția absurdului, atunci depășirea absurdului poate fi realizată prin renunțarea la rațiune, însă renunțarea la rațiune nar însemna o depășire a absurdului, ci o anulare a lui. Odată cu anularea rațiunii deci odată cu anularea absurdului, omul ar dispărea ca om.”[Victor Rotilă, p. 385]

,,A constata absurditatea vieții nu poate constitui un sfîrșit, ci numai un început. E vorba de un adevăr de la care au plecat aproape toate marile inteligențe. “[Ion Vitner, p. 77]

2.3. Omul revoltat sau faptele imorale ale unui om moral

,,Aparent negativă, pentru că nu rezolvă nimic, revolta e profund pozitivă pentru că relevă

întotdeauna ceea ce merită apărat în om.” Albert Camus

Eseul Omul revoltat(1951) reia, în incipit, conceptele de absurd și sinucidere, ca o urmare a dezbaterilor pe aceeași temă apărute în Mitul lui Sisif în contextul înfruntării și acomodării crimei și revoltei. Raționalizarea și urmărirea firului conștientizării noțiunilor de crimă și revoltă demască același sentiment al absurdului care, constată Camus, face crima posibilă tocmai prin indiferența pe care absurdul i-o atribuie, stare ce echilibrează conștiința: ,,asasinul nici nu păcătuiește, nici nu are dreptate. “[Camus, 1996, p. 213]

Finalitatea analizei absurde ajunge să repudieze procesul crimei și, implicit, actul sinuciderii, printr-un mecanism al ,,înfruntării disperate dintre interogația umană și tăcerea lumii. “ viața absurdă, dedusă dintr-o conștiință vie, rămîne cea care susține confruntarea dintre întrebările firești ce dezvăluie treptat absurdul și tăcerea provenită din comoditatea unei conștiințe aproape adormite. Indiferența față de viață, dezvăluită de actul sinuciderii, devine o marcă a nihilismului, întărită de existența unor epoci unde reversul indiferenței, adică patima pentru viață, finaliza în excese criminale, deosebite totuși prin lipsa monotoniei provenită din egalizare.

,,Omul revoltat are ca punct de plecare crima, într-o epocă în care suprimarea colectivă a vieților omenești a trecut de la fantezia simplă a tiranului întîmplător la legiferarea metodică pe plan statal.”[Ion Vitner, p. 113-115] O altă concepție care stă la temelia eseului este necesitatea înlăturării impasului rațional în care meditația asupra absurdului ajunsese, prin chiar faptul că noțiunea de absurd este o contradicție în termeni. Absurdul în el însuși, notează Camus, este o contradicție. El este contradictoriu în esența sa pentru că exclude judecățile de valoare, pretextînd o ridicare a vieții la rang de supremație absolută. Dar Ion Vitner susține că a trăi constituie în sine o judecată de valoare…Este fals a spune că viața este o alegere perpetuă. Dar, în același timp e adevărat că nu poate fi imaginată o viață lipsită de alegere. Din acest simplu punct de vedere poziția absurdă, ca activitate, este inimaginabilă.

Valențe existențialiste în romanul Străinul de Albert Camus

2.1 Problema înstrăinării în romanul camusian

Cea mai închegată descripție și încarnare literară a absurdului, Camus ne-a dat-o în romanul Străinul, carte a cărei apariție a arătat limpede că se născuse un mare scriitor.”[Dumitru Ghișe, p. 83] Ion Vitner afirmă în studiul său că Străinul este romanul prin care Camus își face simțită prezența în florilegiul literaturii.

Urmînd o indicație a lui Camus din Carnete: ,,Străinul descrie goliciunea omului în fața absurdului”, considerăm Străinul, romanul în care asistăm la nașterea problemei absurdului, la schițarea primelor trasee ale existenței la capătul cărora poate fi întîlnit absurdul. Mersault, eroul romanului, un funcționar mărunt, un personaj șters, lipsit de ambiții, un ,,om de pe stradă”, este omul absurd, omul care poartă în sine dorința de a găsi o justificare și o valoare a existenței, dar nu găsește ceea ce el dorește. Camus exteriorizează toate gîndurile și trăirile personajului accentuîndu-i astfel limitele, limite umane în definitiv. Pentru a evidenția lipsa de adîncime a personajului, puținătatea trăirilor interioare, autorul prezintă diverse amănunte cum ar fi faptul că nevoile fizice îi stinghereau sentimentele, se observă și o aluzie la societatea bazată pe satisfacerea nevoilor.

Lui Mersault îi este specifică indiferența față de propria viață, lipsa de ambiție consemnează Vitner I. Personajul este un ,,exilat”, un străin care hoinărește într-o lume străină și absurdă, opacă, lipsită de sens. Ca atmosferă generală, din prima parte a romanului străbate apatia unei vieți normale. Mersault este înștiințat că mama sa a murit, dar consideră că nimic nu se întîmplase, se comportă ca și cum nimic nu se întîmplase, nu putea să simtă mai mult decît simțea, chiar dacă moral cerea expresia suferinței la un astfel de eveniment. Personajul nu se gîndește la nimic, el doar trăiește sau se lasă trăit. ,,A nu te gîndi la nimic reprezintă pentru gînditorul Camus primul semn al absurdității, al ruperii lanțului gesturilor cotidiene.”[Rotilă V, p. 333] Plăcerea cea mai mare a personajului era baia în mare, tema băii în mare, ca refugiu și relaxare, ca intimitate cu natura și pierdere în sînul ei, este destul de des întîlnită în scrierile gînditorului francez, ea arătînd omul care se scaldă în mare și se lasă dus de apă, se lasă în voia apei, se lasă implicit și în voia vieții, se bucură că o trăiește fără a o raționaliza prea mult.

Totuși Mersault rămîne pasiv mereu, obosit, plictisit, insensibil la realitatea înconjurătoare. El nu este atins de emoția umană și nici nu are remușcări. Tratează iubirea cu indiferență fiind apatic în legăturile sale erotice. Indiferența sa generală îi uimește pe toți: ,,Era bătrînă? Am răspuns: ,,Așa și așa”, pentru că nu știam cifra exactă.”[Camus, p. 31] În cazul lui Mersault putem conchide că nu este vorba de un vid afectiv, ci de neputință, din cauza barierelor care există între sinele său și afectivitatea sa, de a exprima sentimentele, emoțiile.

Mersault este angajat într-un conflict cu care nu avea nici o legătură, împușcînd un arab, în mod ciudat din nervozitate. Se poate crede că acest gest deschide abordarea voinței și a vinovăției, legate de problema condamnării la moarte, o altă temă ce apare în mod frecvent în preocupările filosofului francez. Momentul crimei stă sub semnul soarelui intens care îl amețește pe Mersault. Un om care trăia fără prea multe gînduri și ambiții, va ajunge să descopere regulile societății și presiunea pe care acestea o exercită asupra individului, datorită unei crime comise într-un moment straniu, dînd curs unei stări interioare de nervozitate. După arestare Mersault descrie acțiunea ca și cum i s-ar întîmpla altcuiva ceea ce i s-a întîmplat lui. În discuțiile cu avocatul său invocă normalitatea sentimentelor sale: ,,Toți oamenii sănătoși doriseră mai mult sau mai puțin moartea celor pe care îi iubeau”[Camus, p. 60] Mersault dorea să asigure pe avocat, la fel ca pe toată lumea, că raportarea acțiunii sale era făcută la un model ideal, tace însă deoarece consideră că nu are mare lucru de spus. Se consideră că Mersault nu e înstrăinat doar de lume, ci și de situația care a creat-o, înstrăinarea față de crima care a comis-o, căci după arestare Mersault descrie procesul acțiunii ca și cînd nu i s-a întîmplat lui. Abia condamnarea la moarte îl trezește din această amorțire devastantă și îl face să vadă lumea așa cum e.

După crimă, indiferența pe care o atestă păstrează impenetrabilă o parte din el, făcîndu-l de neînțeles și nedumerindu-i pe cei din jur. Din cauza arșiții nu atestă seriozitate nici interogatoriului său, nici procesului în sine. Întrebat dacă regretă fapta comisă, spune că nu simte ,,atît regret veritabil, cît o oarecare plictiseală “ și crede că judecătorul nu-l înțelege. [Camus A.,Str, Cium,Căderea, Exilul și împărăția, București, Ed. RAO International Publishing Company, 1993, p. 79]

Experiența înstrăinării este caracteristică omului care trăiește într-o situație-limită. ,,Dar conștiința înstrăinării la Camus, încorporată în tipul străinului, nu se referă la căderea sufletului în materialitate, ci la însingurarea originală a omului. Străinul este cel care își descoperă alteritatea, cel care nu este sau nu se lasă asimilat într-un corp mai larg, într-o comunitate, este cel care prin condiția sa reprezintă un scandal. ”[Balotă N., Lupta cu absurdul, București, Ed. Univers, 1971, p. 291]

Străinul pe care vrea să-l prezinte Camus, susținea Sartre, ,,este tocmai unul din acei teribili inocenți, care fac scandalul unei societăți pentru că nu acceptă regulile jocului. “[Horodincă, Georgeta, Jean Paul Sartre, București, Ed. pentru Literatura Universală, în Explicație la ,,Străinul”, 1964, p. 161] Indiferența lui Mersault pare un refuz de a se potrivi la ipocrizia convențională. Prin desfășurarea sa, romanul susține tema ancorării în prezent. Cunoaștem puține lucruri despre trecutul lui Mersault însă aflăm direct că el trăiește clipa prezentă. Perioada studenției, o parte menționată din trecutul său, la care aflăm că renunță din motive materiale, este un timp al ambițiilor și speranțelor. Rutina și indiferența îl schimbă și se limitează doar la prezent: ,,Cînd într-o zi, paznicul mi-a zis că eram acolo de cinci luni, l-am crezut, dar nu l-am înțeles. Pentru mine, era mereu aceeași zi care se desfășura în celulă și același țel pe care îl urmăream. “[Camus A., p. 69] Structura interioară a lui Mersault este definită de imaginea inocentului, așa cum apare ea în Idiotul lui Dostoievski. ,,Mîșkin este și el un înstrăinat, azvîrlit de condițiile stranii ale existenței într-o lume în care totul îi este străin”[Vitner I, p. 171]

Personajul principal nu este un erou, nu are nici o adevărată poveste de dragoste, precum și exercitarea de bani si putere nu intră în poveste

.Străinul este un ateu cinstit, dispus să accepte viața așa cum se întâmplă

Meursault este arhetipul unui om din clasa de mijloc. El lucrează ca funcționar, inchiriaza un apartament, și atrage nici o atenție la el. El este, în cazul în care ceva, obișnuit. Meursault ar putea fi chiar plictisitoare. El nu are convingeri profunde și pasiune. Dacă el este înstrăinat de orice aspect al societății franceze, este religia – el nu crede în simbolurile și ritualurile de credință.

Este îndepărtat personajul principal? "Cela m'est EGAL." Viata vizualizări Meursault cum s-ar un film. Nu contează ce se întâmplă, "Totul e la fel pentru mine." El nu este un străin, ci mai degraba un observator fără o legătură emoțională cu lumea.

Împreună cu titlul, Camus a avut grijă în numirea personajul principal. Numele Meursault este un simbol al Mediteranei. Mer înseamnă "mare" si Soliel este franceză pentru "soare". Mare și soare se intalnesc la plajă, unde are loc actul fatidică Meursault lui.

Meursault este un anti-erou, potrivit unor cercetători. Singura lui calitate mântuitoare este onestitatea lui, indiferent cât de absurd. În termeni existențiale, el este "autentic" pentru sine. Meursault nu crede în Dumnezeu, dar el nu poate să mintă, pentru că este adevărat pentru el. Aceasta incapacitate de a falsifica empatie îl condamnă la moarte. În timp ce ar fi executat Meursault pentru uciderea unui arab, el este urât pentru că nu exprima emoție profundă, atunci când mama lui moare. Meursault are încredere în nimic în afară ceea ce el trăiește și simțuri. El nu este un filosof, teolog, sau un gânditor. Există Meursault ca el este, nu încearcă să fie ceva mai mult decât el.

Meursault, eroul romanului, a "străin" la sistemul de morala creștină, în măsura în care nu se poate înțelege, nu este cu siguranță un "outsider" nici constient ales să rămână în afara societății, nici fiind respins de aceasta. Dimpotrivă, Meursault este modelul perfect al unui tânăr, clasa de mijloc inferior pied-noir, cu o slujbă de birou obișnuit, și cu insider obișnuit gust simplu pentru vizionarea unui film banal, cu o băutură la barul local, va plajă, situată în soare. El este foarte mult în interiorul scena colonial francez algerian, care trăiesc cele mai obișnuite de vieți, nu la toate un socială respinge o în nici un fel un rebel … cel puțin nu încă.

– Introducerea Camus; Mairowitz, p. 43

De ce a cititori Camus "recunoaște Meursault ca un personaj plauzibil? După două războaie mondiale și a altor suferințe, mulți oameni au venit la (sau a încercat să) trăiesc viața cât nu Meursault. Ei au pierdut voința de a face mai mult decât există. Nu a fost nici o speranță și nici o dorință. Unicul gol pentru mulți oameni a fost supraviețuirea. Chiar și atunci, supraviețuirea părea gol. Noi învățăm cum gol existența Meursault este prin relațiile sale. El nu este aproape de mama sa; vom afla că nu plânge la înmormântarea ei. El nu pare aproape de amanta sa, Marie Cardona. De iubita lui, statele Meursault, "Pentru mine, ea a fost doar Marie." Nu există nici pasiune în cuvintele lui Meursault.