Argumentul Ontologic la Anselm din Cantebury

ARGUMENTUL ONTOLOGIC LA ANSELM DIN CANTERBURY

Rezumat: În vederea susținerii licenței am elaborat o lucrare cu titlul “Argumentul ontologic la Anselm de Canterbury”. Argumentele pentru existența lui Dumnezeu sunt cele mai cunoscute încercări care au stat mărturie în istoria gândirii, drept o punte deschisă între filosofie și teologie. Cei mai cunoscuți giganți ai spiritului, printre care se pot enumera: Toma din Aquino, Occam, Decartes, Kant, Leibniz, Hegel, Augustin, Anselm și mulți alții, au formulat diverse argumente în acest sens, prin care le-au atestat validitatea, fie le-au contestat vehement. Argumentul ontologic este un argument deductiv în care se încearcă să se arate că premisele duc la o concluzie logică care nu poate fi pusă la îndoială. Aceste argumente însă au la bază fie experiențe religioase, fie temeiuri de natură religioasă. De aceea, am dorit ca prin intermediul cunoștințelor dobândite în facultate, și cu ajutorul teoriilor marilor filosofi, să redau nepreferențial și obiectiv aspecte și elemente mai puțin cunoscute din realitatea acestui subiect.

Cuvinte cheie: argument ontologic, existența lui Dumnezeu, rațiune, adevăr absolut, trăire religioasă.

INTRODUCERE

De la primele licăriri ale filosofiei, gânditorii au fost preocupați să rezolve problema relației dintre credință și rațiune. Asemeni acestora, Anselm a căutat să dovedească anumite adevăruri ale credinței, atribuindu-le acestora rațiuni necesare. Demersul lui s-a petrecut într-o epocă în care se menținea o neclintire a Bisericii, ca adversară față de orice gândire care ar fi încercat să iasă din canoanele sale. Dominația religioasă se extindea în secolul al XI-lea peste tot ce ținea de cultură, astfel că nimic din ce aparținea culturii, de la natură până la instrumente, nu scăpa de intervenția bisericii.

Operele lui Anselm și în special renumitul său argument ontologic a rămas ca piatră de temelie pentru mulți filosofi care au urmat, nu doar pentru faptul că Anselm a fost un priceput om de conducere, apreciat arhiepiscop, stimat atât de călugări, de popor, cât și de curtea regală, dar a fost și un maestru desăvârșit cu deschidere universală.

În ciuda tulburărilor pe care le-a avut pe parcursul vieții sale: relația conflictuală cu tatăl său, rătăcirea de după moartea mamei, neînțelegerile cu alți abați și episcopi, exilul, Anselm a reușit să strângă destule argumente pentru titulatura pe care a primit-o mai târziu, drept părinte al scolasticii. În esența sa, această abordare filosofică a fost specifică epocii medievale, scolastica îmbinând dogma religioasă și învățătura Părinților Bisericii cu lucrările de filosofie și de logică, printre care cele mai relevante au fost cele ale lui Platon și Aristotel.

În perioada medievală, scolastica se practica în cadrul școlilor Bisericii, și de aici îi revine și denumirea, a cărei dezvoltare s-a petrecut însă în cadrul Bisericii creștine. Pe scurt, ca și concept, scolastica avea drept subiect disputat, raportul dintre credință și rațiune, și se căuta realizarea unui mecanism rațional al credinței.

În acest sens, și pe accepțiunea gândirii Sfântului Augustin, Anselm și-a propus să lămurească raportul rațiunii cu credința, afirmând că pentru a cuprinde adevărul, cele două atribute ale omului nu sunt suficiente dacă se consideră separat, ci ele trebuie combinate.

Ulterior, argumentele furnizate de Anselm au avut o preocupare deosebită în rândul celor mai cunoscuți gânditori. Filosofi precum Kant și Toma de Aquino au respins vehement argumentele oferite de Anselm, spunând că până și o insulă neasemuită, dacă îi atribuim acesteia perfecțiunea, îi atribuim atunci și implicit existența.

Au fost însă și alți gânditori, ca Decartes, Spinoza, Hegel sau Leibniz, care au acceptat argumentația lui Anselm și chiar au readus-o la viață în operele lor.

Cercetările efectuate de Anselm au avut o mare importanță nu pentru validitatea lor, ci în special pentru faptul că problema divinității este frământarea oricărui om care se află în căutarea lui Dumnezeu. De aici reiese și scopul alegerii acestei teme.

Bineînțeles că trebuie ținut cont de caracteristicile teologice, filosofice și sociale ale fiecărui secol în care un filosof sau altul a trăit, și să analizăm ca atare dreptatea și adevărul ideilor sale.

Lucrarea de față este structurată pe trei capitole după cum urmează.

Primul capitol, intitulat “Anselm de Canterbury” debutează cu câteva aspecte generale legate de viața acestuia. Sunt prezentate copilăria și adolescența sa, primele înclinații spre mediul monastic, greutățile întâmpinate pe drumul spre titulatura de arhiepiscop de Canterbury și cele mai importante evenimente la care a participat sau chiar le-a provocat, și prin intermediul cărora a rămas în istorie drept un deschizător de drumuri.

În continuarea acestui capitol este prezentată opera lui Anselm, lucrările sale, scrisorile și principalele epistole, care au avut norocol de a fi păstrate de călugării tineri pe care i-a format, și transmise generațiilor ce au urmat.

Ultima parte a acestui capitol este dedicată filosofiei lui Anselm, în care sunt evidențiate principalele teme existențiale la care acesta a căutat răspunsuri și demonstrații raționale până la sfârșitul vieții sale. Aici se face referire la filosofia cu privire la existența lui Dumnezeu, filosofia legată de Sfânta Treime, filosofia cu privire la adevărul absolut și la noțiunea de bine și rău.

CAPITOLUL I. ANSELM DE CANTERBURY

Scurtă prezentare

Sf. Anselm de Canterbury

(Sursa: http://lumea.catholica.ro/2010/04/sfantul-anselm-de-canterbury/)

Anselm de Canterbury este cel mai renumit arhiepiscop de Canterbury, gânditor, scriitor, teolog, filosof neoplatonist, ieromonah și sfânt în Biserica Anglicană și în Biserica Catolică. În filosofie este cunoscut drept întemeietorul argumentului ontologic, iar în teologie este renumit drept fondatorul soteriologiei.

Deși este numit uneori “de Canterbury”, Anselm își are de fapt originile în cetatea Aosta, din Italia, în Regatul Burgundiei, unde s-a născut în anul 1033, purtând numele de Anselmus Candiae Genavae. Aosta se situează în Alpii Italieni, în regiunea Valea Aosta, unde se regăsește în prezent actuala frontieră a Italiei cu Elveția și Franța.

Anselm provenea dintr-o familie nobilă, care era deținătoare de moșii. Tată lui Anselm, pe nume Gundulf, a fost lombard, și cunoscut pentru firea sa foarte violentă. În schimb, mama sa, Erenberga, a fost o femeie pioasă, iar izvoarele istorice spun că Anselm îi datorează acesteia educația lui creștină. Erenberga, cu permisiunea soțului, l-a trimis de la o vârstă fragedă pe Anselm la școala de pe lângă Prioratul Benedictin al locului. La această școală Anselm, care avea doar 15 ani, a cerut să îmbrace straiele călugărești, în ciuda împotrivirilor vehmente ale tatălui, care nu dorea absolut deloc să audă că primul lui născut va dispărea în anonimatul unei mănăstiri, când ar putea mai bine să ducă mai departe gloria familiei sale.

Se cunosc puține din copilăria timpurie sau din educație, dar având în vedere moștenirea, se presupune că educația lui timpurie a fost formidabilă. Aparent, Anselm a căutat o viață monahală încă din adolescență, dar această dorință i-a fost inhibată de către tatăl său.

După pierderea mamei sale Anselm trece printr-o perioadă de rătăcire. Inițial Gundulf, tatăl său, s-a bucurat, dar în scurt timp și-a dat seama că relația cu fiul lui devenise tot mai dificilă. Anselm abandonează studiile la vârsta de 23 de ani, și într-o zi, dispare de acasă, părăsind Aosta. Traversează Moncenisio și vreme de trei ani colindă prin Franța în căutare de aventuri, ajungând până în Normandia.

Dintr-un aventurier, călugăr

Anselm ajunge în Normandia în anul 1059, probabil cu scopul de a se întâlni cu

Lanfranco di Pavia, care de asemenea era originar din Burgundia, și acum cu Abatia benedictină din Bec și privit drept un teolog proeminent și dialectician.

La școala lui Lanfranco, superiorul mănăstirii din Bec, Anselm își reia studiile și se reaprinde în el chemarea călugărească. Se gândește totuși îndelung până se decide, iar apoi, la vârsta de 26 de ani, îmbracă straiele monastice, iar mai târziu este hirotonit preot. Se pare că mănăstirea era locul în care Anselm se simțea în largul lui, deoarece sudiul îi deschidea noi orizonturi, fapt care îl ajuta în mare măsură să-și regăsească familiaritatea cu Dumnezeu, pe care o avusese de la o vârstă fragedă. După cum singur spunea, pentru el Dumnezeu era: „iubirea, bucuria și satisfacția”. Datorită vocației sale, în scut timp a fost desemnat maestru și formator al călugărilor tineri, care obișnuiau să-l asculte cu mare interes, și care îl rugau să-și scrie toate lecțiile.

Dar moștenirea religioasă primită de la mama sa nu a fost singur lucru care i-a influențat abordarea monastică. Din pricina experienței dificile avute cu tatăl său, Anselm a refuzat categoric adoptarea unor metode autoritare și foarte imperative, care în vremea respectivă erau des folosite în mănăstiri. Anselm însuși era convins că persoanele care înfăptuiesc lucrurile de frică, devin cu timpul lipsite de sinceritate. Iar în acest sens Anselm făcea des o comparație între plantele care trăiesc sănătos și puternic în câmp deschis, comparativ cu cele de seră.

Între timp, mai mulți călugări au fost chemați la Canterbury, pentru a transmite și fraților de dincolo de Canalul Mânecii, reformele ce se nășteau pe continent, iar realizările lor au fost bine primite încât în anul 1070, deoarece era nevoie să fie ales un nou arhiepiscop, poporul și regele l-au ales pe Lanfranco. Maestrul vechi și iubit al lui Anselm a acceptat funcția dar a acerut și ajutorul discipolului său pentru a-i pregăti pe călugării tinerii, a-i instrui și a le da sfaturi utile în problemele mai dificile.

În momentul în care Lanfranco di Piavia ajunge abate la Caen, bătrân și bolnav, Anselm s-a regăsit în postura de prior care trebuie să poarte singur povara conducerii unei abații ajunse deja celebră. A reușit să facă acest lucru, chiar fără să abandoneze învățătura, iar în anul 1078, la moartea lui Lanfranco, călugării supun la vot, și este ales în unanimitate Anselm ca succesor. Momentul respectiv a coincis cu o perioadă de profundă reînnoire a întregii Biserici, și Anselm este cunoscut și pentru faptul că a făcut parte din acest șir de reformatori, fiind exigent cu el însuși dar și cu cei din jur, în ceea ce privește disciplina monastică. Totuși, maniera în care proceda, trezea entuziasm și convingere în spiritul oamenilor, și în special în rândul tinerilor.

Arhiepiscop de Canterbury

În perioada petrecută pe insulă, Anselm a fost apreciat și cunoscut nu doar de către

călugări, ci și chiar de curtea regală a renumitului rege Wilhelm Cuceritorul. În această vreme, Anselm a avut norocul de a-l cunoaște pe călugărul Eadmero, care a devenit în scurt timp fidelul său însoțitor. Deși câștigase afectul și simpatia călugărilor și în special stima și respectul regelui și a arhiepiscopiei, Anselm nu-și dorea să trăiească la curtea regală sau în arhiepiscopie, ci la mănăstire, așa cum trăise încă din adolescență, în disciplină. Dar la moartea lui Lanfranco, în anul 1089, regele a cerut să fie adus Anselm pentru a-l face arhiepiscop, și după multe insistențe acesta a trebuit să se supună voinței episcopilor englezi.

Deși avea de partea sa călugării, poporul și pe ceilalți episcopi, la Canterbury nu i-a fost ușor lui Anselm din pricina conflictelor între Papă și curtea regală. Cu toate că nu era flexibil în principiile sale, Anselm era destul de maleabil în rest. Ca atare, în momentul în care regele Wilhelm a fost în pericol de excomunicare din partea Papei, Anselm a fost cel care a plecat la Roma, pentru a-l opri. Un alt moment dificil a fost acela de după moartea lui Wilhelm Cuceritorul, când tronul a fost ocupat de către Henric, fiul său viclean, care dorind să atragă stima poporului și a episcopilor, a cerut aducerea lui Anselm. Entuziasmul acestuia față de onorurile cu care a fost primit a pierit repede, deoarece noul rege viclean, i-a pretins exercitarea jurisdicției de arhiepiscop la curtea regală. Deși a fost un moment dificil, Anselm a reușit să depășească povara cu mult tact, fiind de partea regelui când era posibil, dar fără să afecteze cu ceva Biserica.

Exilul, întoarcerea și ultimii ani

În anul 1103 regele Henric, recurge din nou la un șiretlic și-l trimite pe Anselm la Roma

pentru a discuta față în față cu Papa, legat de problema supremației din Biserica engleză. În acest sens se punea problema dacă această supremație aparține curții regale sau arhiepiscopului. Vicleanul rege a știut de la bun început că dacă suveranul de la Roma i-ar fi dat dreptate regelui Henric, conflictul ar fi fost înclinat în favoarea suveranului, iar pe de altă parte, dacă Papa i-ar fi dat dreptate arhiepiscopului, regele mai avea un as în mânecă, și anume îl putea împiedica pe Anselm să se întoarcă, alegând un alt arhiepiscop, pe placul său.

Urmarea acestei vizite a fost că Papa i-a dat dreptate lui Anselm, și ca atare regele Henric l-a expulzat din Anglia.

Anselm a petrecut trei ani de exil în Franța, până în anul 1106, când regele Henric a considerat oportun să-l reprimească cu mare festivitate.

Conștient că nu mai are are mulți ani de trăit, Anselm a reafirmat independența Bisericii față de puterea politică printr-un Conciliu la Londra, iar ultimii ani i-a petrecut în vederea formării clerului.

Anselm moare la data de 21 aprilie 1109, iar unul dintre succesorii lui, pe nume Thomas Becket, cere ulterior canonizarea, iar regele urmaș la tron, Iacob al III-lea cere Papei să fie proclamat drept învățător al Bisericii. Teoriile sale au dăinuit peste veacuri, în special datorită elevului său, Eadmer, care a scris o bibliografie amplă a lui Anselm, păstrată și în zilele noastre.

Tab. 1.1. Tabel cronologic al vieții lui Anselm de Canterbury