Aparitia Articolului In Limba Romana Originile Latine ale Celor Patru Tipuri de Articol

CUPRINS ARGUMENT………………………………………………………………. 4

Capitolul I. Originea latină a limbii române…………………………….. 5

Capitolul II. Apariția articolului în limba română……………………… 8

II.1. Definiții ale conceptului de „articol”……………………………. 8

II.2. Clasificarea articolului…………………………………………. 13

II.3. Apariția articolului în limba latină……………………………… 15

II.4. Cauzele apariției articolului ca parte de vorbire……………….. 17

Capitolul III. Evoluția și constituirea articolului substantival definit 19

III.1. Definiții ale conceptului de „articol definit”…………………… 19

III.2. Evoluția articolului hotărât în limba română…………………… 19

III.3. Articolul definit – parte de vorbire……………………………… 20

III.4. Articolul definit – morfem al categoriei gramaticale a determinării 21

III.5. Postpunerea articolului……………………………………….. 22

III.6. .Articolul și flexiunea nominală……………………………… 26

Capitolul IV. Evoluția și constituirea articolului substantival nehotărât… 28

IV.1. Definiții ale conceptului de „articol nehotărât”……………….. 28

IV.2. Articolul nehotărât în limba latină…………………………….. 29

IV.3. Apariția și evoluția articolul nehotărât în limba română……….. 31

IV.4. Funcțiile morfologice ale articolului nehotărât………………… 33

Capitolul V. Apariția și evoluția articolului posesiv……………………. 35

V.1. Definiții ale conceptului de „articol posesiv”…………………. 35

V.2. Articolul posesiv genitival

V.3. Articolul posesiv pronominal

Capitolul VI. Apariția și evoluția articolului demonstrativ

CONCLUZII

BIBLIOGRAFIE

ARGUMENT

Dacă pe întreaga perioadă a epocii medievale conștiința supremă era cea religioasă, manifestată prin apartenența la ansamblul de valori spirituale ce țineau de domeniul sacrului, începând cu sec. al XVI-lea, ia naștere un alt gen de conștiință, și anume, conștiința istorică. Aceasta reprezintă înțelegerea identității trecutului, dar și a tradiției istorice. Conștiința istorică s-a impus pentru că omul trebuie să-și cunoască existenta, lumea în care trăiește, să-și construiască într-un univers al său, o ierarhie valorică. Cu alte cuvinte, omul devine cosmogonul propriului univers și, în consecință, își va putea domina existența prin cunoaștere și prin știință. Conștiința istorică ia naștere din încercarea de a construi identitatea poporului și a națiunii sale. Odată cu apariția conștiinței istorice și a sentimentului național, se pune și problema originii românilor.

Cunoașterea temeinică a apariției și evoluției poporului și limbii noastre constituie punctul de plecare în studierea istoriei și literaturii. Baza oricărei literaturi naționale este viața spirituală a poporului, iar organul de exprimare este limba. Născută pentru a servi ca mijloc de comunicare, limba n-a putut să nu atragă atenția asupra sa. Conceptele de latinitate și dacism sunt temelia limbii și a poporului român. Reprezentantă a latinității răsăritene, limba română a fost de-a lungul timpului, cântată și slăvită de mulți scriitori români, conștienți de sorgintea nobilă a acestei limbi.

Formarea intelectuală presupune cunoașterea profundă a limbii materne, a limbii române. Exprimarea logică și coerentă a ideilor, în vorbire și mai ales în scris, este bazată pe însușirea structurilor sintactice gramaticale specifice, care sunt tocmai cele moștenite și mai cu seamă preluate pe cale didactică din latină. Fondul latin este hotărâtor pentru limba română. Gramatica este legenda hărții care explică lumea de la începuturi și până în prezent. Antichității îi datorăm ceea ce suntem noi astăzi.. Umanitatea contemporanilor lui Cicero este aceeași cu cea a noastră și de la ei trebuie să învățăm moderația, dreptatea și moralitatea. Fără latină n-am fi existat ca români. Latina și româna sunt expresia aceluiași ideal al omului, calea spre ceilalți și totodată calea spre el însuși.

Însă, mai presus de toate, latina este domeniul artei. Adevăratele principii ale esteticii sunt recunoscute în eleganța gramaticii, în expresivitatea vocabularului eclectic, în moderație, cumpătare și virtute. Tot ceea ce reprezintă civilizația romană se înfățișează cu un rafinament uimitor, artistic, prin asocierea antitetică dintre subtilitate și vehemență. Latina reprezintă aria artistică, filozofică și istorică atât de vastă, încât simpla enumerare de caracteristici nu poate oferi nici măcar o privire de ansamblu. Trebuie să atingem un nivel de cunoaștere mult mai profund al limbii latine pentru a cunoaște originile profunde ale poporului român, a civilizațiilor care stau la baza creșterii civilizației noastre. Limba latina este instrumentul necesar elucidării vestigiilor arheologice, numismatice și epigrafice, descoperite pe teritoriul țării noastre, dovezi care pot susține identitatea noastră națională și latinitatea poporului român. Pe de altă parte, trebuie avut în vedere că limba latină este baza de pornire pentru limbile romanice, din care face parte și limba română, și trebuie înțeles că studiul limbii române nu poate fi complet fără cunoașterea și însușirea temeinică de cunoștințe considerabile de limbă latină.

Doar cunoașterea originii și evoluției limbii române, accesul la valorile culturii și civilizației europene moderne axate pe valorile spirituale și morale ale antichității ne ajută să înțelegem importanța latinității în identificarea etnică și culturală a poporului român.

Capitolul I. Originea latină a limbii române

Genealogic, „limba română este limba latină vorbită în mod neîntrerupt în partea orientală a Imperiului Roman, cuprinzând provinciile dunărene romanizate (Dacia, Panonia de Sud, Dardania, Moesia Superioară și Inferioară), din momentul pătrunderii limbii latine în aceste provincii și până în zilele noastre. Cei care ne-au transmis limba latină din tată în fiu, în aceste părți dunărene, au avut întotdeauna conștiința că vorbesc aceeași limbă (latina), spre deosebire de cei care vorbeau alte limbi” (Al. Rosetti).

Procesul de romanizare a populației a avut loc odată cu procesul de romanizare lingvistică și culturală. Romanizarea lingvistică este procesul lent de învățare a limbii latine de către băștinași și uitarea treptată a limbii autohtone. Formarea limbii române s-a făcut cu ajutorul limbii vulgare (populare), definită ca fiind totalitatea tendințelor limbii vorbite, care, în timp și spațiu după împrejurări ea apare ca o limbă omogenă. Limba română constituie ipostaza istorică a limbii latine, care a fost vorbită neîntrerupt în teritoriul etnogenezei românilor. Este unica reprezentantă a latinității orientale și singura limbă neolatină izolată de surorile romanice de către vecinii neromanici (slavi și maghiari).

Limba latină a suferit multe schimbări în decursul veacurilor, datorită evoluțiilor firești la care este supusă fiecare limbă în dezvoltarea sa. Chiar dacă s-a multiplicat în oglinzile istoriei, ea a rămas peste tot și pentru totdeauna aceeași, cu întreaga sa structură genetică și făptură interioară, repetată în spații geografice diverse.

Structura gramaticală a limbii române este preponderent latină și nucleul fundamental al vocabularului este moștenit din limba latină. Evidențierea acesteia între limbile romanice se face prin câteva aspecte conservatoare (trei clase de declinare, corespunzătoare primelor declinări latine) și prin alte câteva inovatoare (vocale și diftongi specifici, dezvoltarea claselor de articol posesiv și adjectival, impunerea construcției verb + verb la conjunctiv și componența lexicală nelatină care are surse traco-dacice, slave, maghiare, turce, care nu există în celelalte idiomuri romanice).

Romanizarea populației din Dacia, are drept cauză transformarea limbii latine în limba română, în condițiile bilingvismului daco-roman și ale sintezei celor două elemente, în incidență cu asimilarea migratorilor succesivi de pe teritoriile etnogenezei românești. Generalizarea latinei și eliminarea treptată a traco-dacei a fost un proces îndelungat. Limba traco-dacilor a fost asimilată treptat de latină, dar a lăsat câteva urme în limba română, constituind substratul acesteia, fiind vorba în special de elementele de vocabular. Adoptarea limbii latine a fost realizată prin parcurgerea perioadei de bilingvism, în timpul căreia limba a fost restrânsă la uzul familial. Edictul de la Caracalla din 212, prin care locuitorii liberi ai Daciei sunt considerați cetățeni romani, reprezintă, probabil, și recunoașterea romanizării lingvistice. De altfel, ultimele consemnări în legătură cu folosirea limbii autohtone nu depășesc secolul al VI-lea.

Limba română continuă varianta populară a latinei, așa-numita latină vulgară, perioadă relativ unitară, dar diferențierea dialectală s-a realizat îndeosebi după scindarea Imperiului Roman. Ramura orientală a acesteia, latina dunăreană, devine treptat limba română. Diferențele dintre română și latină sunt, în mare parte, tendințe existente în latina dunăreană și continuate în română ca legi evolutive. Limba română s-a format mai devreme decât celelalte limbi romanice occidentale întrucât, fiind izolată de centrele culturale ale Imperiului, tendințele populare nu au putut fi stânjenite de prestigiul literar al latinei clasice. Trecerea limbii latine târzii la limba comună s-a încheiat în jurul secolului al VII-lea, pătrunderea masivă a elementelor slave nu au afectat structura de bază a acesteia.

Româna primitivă comună, denumită și străromâna sau protoromâna, este considerată faza limbii române cuprinsă între secolele VII și XI-XII, anterior separării celor patru dialecte: daco-româna, aromâna, istroromâna și meglenoromâna.

Limba româna este limbă romanică deoarece elementele sale constitutive, sistemul fonetic, structura gramaticală, cea mai mare parte a fondului lexical principal și a vocabularului activ sunt de origine latină. În româna primitivă au loc cele mai importante transformări fonetice, regăsibile în toate dialectele, care-i conferă limbii noastre individualitatea, între celelalte limbi romanice;

– apariția sunetelor ă, č, ğ, ț, dz, ș, ń, ľ, a diftongilor oa, ie, ea.

– închiderea în poziție nazală a vocalelor e și o .

– dispariția consoanelor intervocalice b și v, a grupului ll urmat de a neaccentuat, a grupurilor qu și gu, urmate de a, în p și b, a grupurilor cs, ct în ps, pt, a grupului gn în mn, a grupurilor sc, st în șt.

Schimbări importante sunt și în structura gramaticală din această perioadă:

– genul neutru este organizat diferit față de latină, cele cinci declinări reducându-se la trei, prin dispariția declinărilor a IV-a și a V-a.

– reducerea numărului cazurilor la trei (nominativ-acuzativ, dativ-genitiv, vocativ).

– apariția articolului hotărât, în poziție enclitică.

– modelele actuale ale numeralelor cardinale de la 11 la 19, ale celor care exprimă zecile, ale celor compuse și ale celor ordinale.

– seria accentuat-neaccentuat a pronumelui posesiv la dativ și acuzativ, demonstrativul ille devine pronume personal de persoana a III-a.

– cele două serii ale pronumelui demonstrativ simple și compuse.

– cea mai mare parte din flexiunea actuală.

– omonimiile.

– apariția condiționalului din imperfectul și perfectul conjunctiv latin.

– imperativul, infinitivul lung, gerunziul și participiul.

Transformarea latinei populare daco-moesică în limba română este un proces care nu a putut fi datat cu precizie. Formarea limbii române până în secolul al VIII-lea, este susținută de majoritatea lingviștilor. Există dovezi că limba română s-a format mai devreme decât celelalte limbi romanice (franceza, italiana, spaniola, portugheza), datorită condițiilor speciale de dezvoltare.

Cronicarul Nicolaus Olahus (1493-1568) a fost primul cărturar care a afirmat, în lucrarea Hungaria, unitatea de neam, de origine și de limbă a românilor. Limba latină a românilor era explicată prin faptul că românii din Moldova, Țara Românească și Transilvania sunt descendenții coloniștilor romani.

Primul document scris în limba română este Scrisoarea lui Neacșu de la Câmpulung din 1521. Clară, concisă, cursivă, expresivitatea limbii române în Scrisoarea boierului Neacșu este datorată și elementelor latine. Fondul latin al acestui document reprezintă 92,31 %. Acesta reprezintă actul de naștere al limbii române scrise. Textele românești din secolul al XVI-lea dovedesc că noțiunile de bază referitoare la scris și citit, sunt exprimate atât prin cuvinte de origine latină, cât și de origine slavă.

În sec XVII-XVIII apare istoriografia în limba română odată cu marii cronicari Grigore Ureche , Miron Costin și Dimitrie Cantemir, printre primii care relatează despre originea latină a limbii române. În lucrarea Letopisețul Țării Moldovei, Grigore Ureche remarcă asemănarea dintre cuvintele române și cele latine, concluzia fiind originea latină comună a românilor din Moldova, Transilvania și Țara Românească. Miron Costin afirmă în lucrarea De neamul moldovenilor că istoria românilor începea cu cea a dacilor antici, cuceriți și supuși de romanii conduși de Traian, și că romanitatea românilor era dovedită de latinitatea limbii acestora, din care reproducea o impresionantă listă de cuvinte, dar și de urmele lăsate de romani în fosta Dacie. Dimitrie Cantemir în lucrarea Hronicul romano-moldo-vlahilor, lucrare dedicată exclusiv problemei romanității românilor, cu 343 de foi în manuscris în varianta românească, determină și fixează locul românilor în istoria universală. În lucrările lui Samuil Micu, Gheorghe Șincai și Petru Maior se subliniază faptul că limba română este derivată din latină și a păstrat cu fidelitate vechiul său fond latin.

Capitolul II. Articolul

II.1. Definiții ale conceptului de „articol”

Crearea articolului în limbile romanice, în general, și în limba română, în special, a atras atenția a numeroși cercetători, fapt dovedit atât prin numărul mare de studii consacrate acestuia, cât și prin interpretările variate exprimate până acum. Multitudinea de analize consacrate conceptului de articol explică încercările lingviștilor de a clarifica statutul și comportamentul funcțional al acestuia. Literatura românească de specialitate reține mai multe accepții ale acestuia: parte de vorbire, morfem (afix) gramatical, instrument gramatical, cuvânt ajutător, determinant al numelui, actualizator, element formativ în structura anumitor cuvinte.

Termenul „articol”, provenit din latinescul articulus, calc al grecescului árthron (= articulație), reprezintă unitatea sau segmentul ce unește două sau mai multe elemente al unui enunț.

Majoritatea studiilor de gramatică definesc articolul ca parte de vorbire. Urmărind evoluția diacronică a definiției articolului, constatăm că prima gramatică românească, Elementa linguae daco-romane sive valachiae 1780, nu oferă o definiție al acestuia, ci doar o clasificare, distingând articolul definit, pentru lucruri determinate, și articolul nedefinit, pentru lucruri nondeterminate: „Est autem Articulus in Daco-Romana Lingua duplex: alter definitus, qui rem determinat, indefinitus alter, qui rem nondeterminat”

Ienache Văcărescu definește articolul sau „încheierea” ca fiind: „una din părțile cuvântului ce să înduplecă și adăugându-se sau unindu-se la nume și la pronume are putere a hotărî și a face să să înțăleagă lucrul ce s-au arătat mai înainte”; sau „Articolul sau încheetura iaste una din părțile cuvântului ce să înduplecă, care adăugându-se și unindu-se la nume și la pronume are puteare a hotărî și a face să să înțeleagă lucrul ce s-au zis mai înainte.”. Examinând definiția lui Ienache Văcărescu, putem constata acesta cuprinde sub denumirea de articol doar articolul hotărât propriu-zis de astăzi, afirmând că: „Mai avem două chipuri dă articoli, unul arătătoriu și săvîrșitoriu, cum cel, cea, cel, cei, altul nesăvîrșitoriu un, o. Însă nu să zic articoli, căci sînt pronume ci să numesc articoli dă pronume și să vor vedea la pronume” sau „pronume de câtățime nesăvârșită”. Autorul face o precizare cu privire la locul articolului: „Articolii cu toate că la alcătuirea lor ar trebui dă apururea să să pue înaintea numelui și pronumelui. Dar la limba noastră nu să urmează așa, ci au rămas idiotizmă sau însușire a limbii, dă a să pune unii înaintea numelui și pronumelui, iar alții în urmă după căderi […].”.

Radu Tempea definește articolul astfel: „cuvânt care în limba românească însemnează încheetură, pentru că să închee cu numele, și arată în ce cădeare este numele”, fiind de două feluri: „hotărâtoriu” și „nehotărâtoriu”.

Paul Iorgovici, comparând limba română cu franceza și italiana, apreciază că articolul este afix flexionar: „în limba noastră ca și în cea franțuzasche și talieneasche articulu numai se declină (subl. n.), prin care ne depărtăm o țiră de limba latinească, ca de o limbă mortă”.

Pentru Constantin Diaconovici Loga, articolul este „acea parte a grăirii carea se apleacă și punându-se după nume hotărăște aplecarea lui la numeri și în cazuri: că în limba românească numele nu se apleacă, fără numai articulul cu care se închee”.

I. Eliade Rădulescu susține că articolul este „o mică zicere care se pune în urma și înaintea substantivelor și adjectivelor ca să se defineze”. Prin urmare, „Când zic maică arăt după cum zicerăm o ființă, dar nu hotărăsc care maică; când însă zic maica înțeleg pe aceea care o știm. Așadar vedem că alta este a zice maică și alta maica și aci este pus ca să hotărască au să defineze… Pentru aceasta dare pe acest fel de ziceri deși sînt și ele un fel de adjective căci arăt o cualitate de a hotărî, dar spre deosebire le numim ziceri de definiție au de hotărîre; și iar fiindcă ele nici o dată nu pot sta singure, ci totdeauna trebue să fie puse sau lângă un substantiv sau lângă un alt adjectiv, a rămas obiceiul de a le numi articole, căci ca când s-ar încheia cu dânsele.”. Pe lângă acest articol, Heliade Rădulescu apreciază că mai există și alte articole, care „se pun înaintea adjectivelor și sunt celu și ălu, cea și a; cum, omulu celu înțeleptu, femeea cea înțeleaptă, care sunt adjective demonstrative mai mult”.

Pentru Petru M. Câmpeanu, „semnele prin care se pot determina numele se numesc articuli; ei sunt câte de două feluri în fiecare gen; adecă nedeplin și deplin determinativu. A determina un nume însemnează a-l lua din sfera genului și a-l pune în aceea a individului, sau a-i schimba caracterul generic în acel individual”.

În ciuda faptului că există cărturari care acordă articolului statutul de „parte a cuvântării”, Timotei Cipariu apreciază că articolul aparține la „clasea pronumeloru” , reducând astfel părțile cuvântării la opt.

B. P. Hasdeu consideră articolul „pronume tocit, micșurat, deslipit de elementul său material”. Pe lângă articolele definite și nedefinite, lingvistul afirmă că „limba română are un articol pre-pozitiv adjectival, diferențiat în două forme primare: cel și al”, care, după cum indică și numele, „există numai pentru adjectiv, nici o dată pentru substantiv”.

Gramatica limbii române notează aceste argumente, însă autorii ezită a încadra articolul între părțile de vorbire, afirmând că „e greu de identificat articolul ca parte de vorbire, deci cuvânt aparte” și consideră că acesta ar trebui abordat în relație cu flexiunea. Pentru aceiași autori, articolul „exprimă gradul în care vorbitorii individualizează obiectele despre care se vorbește.” . La această idee, aderă și Al. Graur, pentru care articolul este cuvânt ajutător ce poate marca „gradul în care un obiect este cunoscut de mai înainte vorbitorilor”.

Paula Diaconescu consideră că articolul nu este parte de vorbire propriu-zisă, ci „ instrument gramatical”. În concepția autoarei, articolul exprimă trei valori: (a) determinat – definit, când substantivul este articulat definit, (b) determinat – nedefinit, când substantivul este articulat nedefinit și (c) nedeterminat, când substantivul este nearticulat. Prin urmare, în funcție de aceste valori, la substantive, există următoarele trei opoziții:

„(1) substantiv nearticulat / substantiv cu articol indefinit

(2) substantiv nearticulat / substantiv cu articol definit

(3) substantiv cu articol indefinit / substantiv cu articol definit”.

Autoarea conchide că determinarea este categorie gramaticală, iar sistemul gramatical al substantivului românesc „este format din gen (cu valorile: masculin, feminin, neutru), număr (cu valorile: singular, plural), caz (cu valorile: nominativ, genitiv, dativ, acuzativ, vocativ), determinare (cu valorile: determinat definit, determinat nedefinit, nedeterminat)”.

Ideea de a acorda articolului statutul de morfem al categoriei determinării este susținută și de către Valeria Guțu-Romalo, care notează că trăsăturile existente „par a justifica considerarea articolelor nu ca <parte de vorbire>, ci ca <unealtă gramaticală> pur și simplu, deci morfem gramatical, morfem dependent de același tip cu desinențele care exprimă cazul și numărul, de exemplu, și anume morfem al categoriei determinării”. Neluând în considerare articolul posesiv–genitival și articolul demonstrativ-adjectival, întrucât acestea ridică cele mai mari probleme, precum și situațiile în care nici articolul hotărât și nici cel nehotărât nu reprezintă morfeme ale categoriei determinării, Valeria Guțu-Romalo crede referitor la categoria gramaticală a determinării, că aceasta cuprinde trei termeni: articol hotărât, articol nehotărât și articol Ø, ce realizează următoarele opoziții:

„1. nedeterminat – determinat nehotărât

2. nedeterminat – determinat hotărât

3. determinat nehotărât – determinat hotărât”.

Acordarea statutului de morfem (afix) al determinării articolului este susținută și de către Iorgu Iordan, Valeria Guțu-Romalo și Alexandru Niculescu. Aceștia consideră că articolul poate fi interpretat ca morfem al categoriei determinării numai dacă realizează opoziția proprie acestei categorii „în cursul întregii paradigme a cuvântului”, iar „Faptul că poate fi cerut de un anumit element prezent în comunicare constituie de asemenea un argument în afirmarea caracterului gramatical al categoriei determinării în limba română și justifică considerarea articolului, care reprezintă mijlocul de exprimare a acestei categorii, nu ca <parte de vorbire> ci ca morfem, și anume morfem dependent, de același tip cu desinențele care exprimă numărul, cazul etc”.

Prin urmare, autorii susțin și adoptă soluția propusă de gramatica structurală și funcțională: „articolul nu poate fi considerat parte de vorbire. Dar nici în celelalte situații, când apare cu rolul de element formativ al unor cuvinte, sau ca indice al cazului, considerarea articolului ca parte de vorbire n-ar fi justificată”. Definițiile conceptului de articol sunt impropriu utilizate, creând situații ambigue. Sugestia autorilor în depășirea situației de ambiguitate e de a păstra termenul de articol atunci când are rolul de element formativ, respectiv, pe cel de morfem, când este marcă a categoriei determinării.

În Limba română contemporană, autorii demonstrează integrarea și apartenența articolului la seria afixelor flexionare, argumentând astfel:

„- Articolele participând la opozițiile de determinare sunt numai două: – (u) l și un. O ˂ parte de vorbire>, cu un număr așa de restrâns de membri e ceva cu totul excepțional.

– Articolele cu valoare individualizatoare sunt strict limitate distribuțional: nu apar decât în prezența unui substantiv, în apropierea directă a acestuia, fuzionând eventual cu finala substantivului (o casă, casa, o floare, floarea)”.

Aceeași părere este împărtășită și de către Iorgu Iordan și Vladimir Robu, care nu includ articolul în sistemul claselor gramaticale de cuvinte. considerându-l „o clasă de morfeme gramaticale”, deoarece este un mijloc de flexiune a numelui. Aceștia introduc conceptul de determinare minimală, precizând că acesta e diferit de cel de determinare liberă, în sensul „relației dintre o unitate subordonată și regenta ei, constând în dependența unilaterală a unității subordonate sau determinante față de unitatea regentă sau determinată”.

Ion Coja este unul dintre cei care încearcă să ofere soluții la întrebările pe care conceptul de articol le ridică. În lucrarea Preliminarii la gramatica rațională a limbii române. I Gramatica articolului (1983), cercetătorul pornește, în analiza sa, de la opoziția cunoscut / necunoscut (definit / nedefinit), după ce face delimitarea precisă a noțiunilor valoare / formă. Dihotomia cunoscut / necunoscut reprezintă valori ce dau „sens articolului”. Analizând interpretările articolului privit ca parte de vorbire, dar și ca morfem al categoriei gramaticale a determinării, Coja caută să surprindă raționamentele care au determinat lingviștii să opteze doar pentru o singură interpretare, acestea ajutându-l în argumentarea propriei opțiuni. I. Coja este de părere că articolul este morfem al determinării „… menirea articolului hotărât, morfem al determinării, [este] de a marca valoarea de nume individual definit, deci de a individualiza și de a identifica reprezentarea unui obiect cunoscut deopotrivă emițătorului și receptorului” și, prin urmare, determinarea este categorie morfologică. În final, autorul apreciază că studierea articolului „sugerează posibilitatea și, uneori, necesitatea de a elabora două gramatici: una a emițătorului și alta a receptorului”, deci o gramatică a enunțării.

Corneliu Dimitriu pledează pentru interpretarea articolului ca parte de vorbire și păstrează clasificarea tradițională a articolului. Consideră că articolul nehotărât, articolul posesiv-genitival și articolul adjectival (demonstrativ) apar întotdeauna ca niște cuvinte și sunt părți de vorbire-flective. Referitor la articolul hotărât, care apare rar ca un cuvânt, este parte de vorbire-flectiv, apreciază că „astăzi […] este flectiv propriu-zis”. C. Dimitriu respinge ideea categoriei gramaticale a determinării, subliniind că „există numai un conținut al determinării și numai la o parte din substantive, care conținut, însă nu se exprimă printr-un sistem unitar de mărci, astfel încât vorbitorii nu au conștiința unei categorii gramaticale”.

În concluzie, reținem că elementele ce compun clasa articolului constituie acea „clasă închisă de forme care apar obligatoriu în vecinătatea unui substantiv și a căror funcție este de actualizare a acestuia în comunicare și de individualizare (sau determinare), adică de restrângere a nedeterminării numelui, prin specificarea unui obiect sau a unor obiecte identificabil(e) de către vorbitori; aparține clasei mai largi a determinanților”

II.2. Clasificarea articolului

De-a lungul timpului, identificarea și clasificarea articolului în gramaticile românești a fost făcută după mai multe criterii care nu pot fi aplicate global la toate tipurile de articol. Cele mai importante criterii avute în vedere de specialiști sunt: partea de vorbire din care provine articolul, gradul de individualizare din care provine articolul, partea de vorbire care este însoțită de articol, forma articolelor etc. Dintre acestea, singurul criteriu care apare în majoritatea gramaticilor este gradul de individualizare exprimat de articol, celelalte fiind folosite separat pentru fiecare tip de articol.

Din primele gramatici românești, Constantin Diaconovici Loga, I. Eliade Rădulescu, G. Pleșoianul consideră că putem înțelege prin articol numai articolul hotărât, în timp ce Ioan Germaniu Codru notează că „articul se cheamă pronumele demonstrativ ălu (alu, elu, lu*). Despre existența a două articole vorbesc S. Micu Klein (în termenii definit / indefinit), Radu Tempea (hotărâtoriu sau articulus definitus / nehotărâtoriu sau articulus indefinitus), Ioan Alexi (hotărât / nehotărât), J. Cetățianu (articol proprii sau articol hotărât / articol improprii de tipul cel, cea, cei, cele, al, a, ai, ale). Despre existența a patru articole vorbește Ienache Văcărescu; un articol hotărât, un articol arătătoriu și săvârșitoriu (cel, cea, cei, cele) și un articol nesăvârșitoriu (un, o).

Începând cu a doua jumătate a secolului al XIX-lea și continuând până în a doua jumătate a secolului XX, tratatele și manualele de gramatică a limbii române disting patru articole: nehotărât (un, o, niște, unei, unui, unor), hotărât (-l, -a, -i, -le, -lui, -ei, -lor, lui), demonstrativ-adjectival (cel, cea, cei, cele, celui, celei, celor) și posesiv-genitival (al, a, ai, ale, alor).

Cu a doua jumătate a secolului XX, clasificarea articolului în cele patru subclase a fost regândită, descrisă și analizată la noi de către Valeria Guțu-Romalo, Paula Diaconescu, Maria Manoliu Manea, D.D. Drașoveanu, G.G. Neamțu ș.a., deoarece au fost constatate diferențe funcționale importante. Articolul definit este opus celui nedefinit prin semnificație, pentru că primul însoțește, introduce substantivul în discurs și îl prezintă ca pe un obiect individualizat, definit precis, în timp ce articolul nehotărât are rolul de a introduce în discurs și de a indica obiectul necunoscut denumit de substantiv ca individualizat, însă, fără să-l definească precis, prezentându-l ca unul, ca oricare altul, dintr-o clasă sau dintr-o specie. În schimb, articolul posesiv are mai puțin rolul de a individualiza, iar despre articolul demonstrativ putem afirma că deține și proprietatea de a individualiza, de a preciza; „Articolul demonstrativ se apropie, însă, de adjectivul demonstrativ, cu care se și află în relație de comutare limitată, adică poate fi înlocuit de adjectivul pronominal demonstrativ în orice context, în timp ce îl poate înlocui pe acesta numai în contextele demonstrativ + adjectiv (profesorul cel bun = profesorul acela bun). În privința articolului posesival, nu se respectă o condiție esențială a elementelor componente ale unui sistem gramatical categorial, aceea de a se afla în relație de comutare, cu precizarea că, pe planul expresiei, acest principiu se aplică la mărcile de același tip, mărcile aparținând unor tipuri diferite putându-se asocia. Prezența articolului posesival, însă, nu exclude determinarea simultană a substantivului prin articol nehotărât: un prieten al unui coleg sau prin articol hotărât: cartea este a colegului, când numele posesorului și cel al posedatului nu sunt alăturate.”

Autorii mai sus menționați resping clasificarea articolului în cele patru subclase, și nu mai admit funcționarea unităților al (a, ai, ale) și cel (cea, cei, cele) ca articole, întrucât atât distribuția, cât și valorile articolului le sunt improprii. În consecință, s-a propus interpretarea acestora ca pronume (adjective pronominale) semiindependente, deoarece, din punct de vedere sintactic, ele pot să apară ca centru al grupului nominal având determinanții proprii acestuia (adjectivali, prepoziționali, propoziții relative); deci, formele al, cel se comportă ca pronume și se manifestă ca substitute ale substantivului, neputând să apară singure, neînsoțite, fără determinanți. Așa-zisul articol genitival, deși cunoaște flexiunea, apare de obicei în structură alături de substantiv sau pronume (adjectiv pronominal). În această situație, are rolul de a anticipa sau de a relua conținutul regentului, marcând relația în cadrul sintagmei. Datorită conținutului și distribuției sale, acesta se apropie mai mult de statutul de pronume. În ceea ce privește articolul demonstrativ, el se apropie mai mult de pronumele (adjectivul pronominal) demonstrativ, lucru datorat originii sale, conținutului său și particularităților sale distributive. În consecință, articolul (hotărât și nehotărât), denumit de direcția structuralistă morfem al determinării, determinare văzută ca a patra categorie gramaticală a numelui, este, din acest punct de vedere, un cuvânt, respectiv un segment, gramaticalizat.

În general, s-a considerat că articolul în sine nu se referă nici la modul, nici la forma realității și nici nu menționează vreo anume realitate, deci nu are semnificație. Altfel spus, însoțind sau nu substantivul, chiar dacă variază de la modul său de referință la obiect (la semnificație), articolul prin el însuși nu se referă la o realitate anume. Articolul nu este decât elementul formal fără conținut, aglutinantul formal, care aduce o informație numai în prezența substantivului.

Dacă luăm în considerare teoria conform căreia orice semn gramatical sau lexical are substanță semantică, remarcăm că, în cazul clasei articolului, distingem articolul cu substanță semantică (articolul nehotărât) și articolul fără substanță semantică (articolul hotărât).

Articolele definit, nedefinit și zero, reprezintă membrii paradigmei determinării, fiind flective cu dublu rol: de a suplini insuficiențele inventarului de desinențe cazuale și de a exprima categoria gramaticală a determinării. Apartenența articolului la un inventar limitat oferă acestuia un caracter de generalitate și de abstractizare. De asemenea, a vorbi de articol înseamnă a vorbi de construcția sensului unui enunț. Categoria numărului, cazului și a determinării văzute la nivelul articolului afectează în aceeași măsură ansamblul unei predicații.

II.3. Apariția articolului în limba latină

În limba latină, categoria gramaticală a determinării a fost concepută drept actualizare a semnificantului ca definit sau non definit, fiind legată de clasa numelui. Articolul, ca morfem al determinării, conferă individualitate limbilor romanice în raport cu fondul latin.

În limba latină nu exista acest tip de determinare și nici opoziția articulat-nearticulat. Individualizarea numelui în diferite grade este întâlnit doar în limbile romanice. Articolul hotărât s-a dezvoltat din demonstrativul de depărtare ille. Acest proces de transformare a lui ille din parte de vorbire independentă lexical în determinant semi-independent este de lungă durată. De la început, ille servea ca marcă stilistică deoarece avea valoare emfatică, dar ulterior, a devenit mijloc morfologic care marca declinarea, fiind strâns legat de numele determinat. În fiecare limbă romanică, acest proces de transformare a demonstrativului în morfem, a fost independent.

Momentul apariției articolului este foarte controversat. Conform celor două teorii emise, „teoria semantică” și „teoria morfo-sintactică”, apariția articolului a avut loc în momentul în care ille și-a pierdut conținutul semantic de pronume demonstrativ sau atunci când ille devine articol doar când apare opoziția articulat – nearticulat. Majoritatea lingviștilor sunt de acord că articolul nehotărât apare în limbile romanice mult mai târziu decât cel definit, așa cum susțin Iordan și Manoliu: „Articolul nedefinit s-a ivit încă din latină, dar mai târziu decât articolul definit”.

Însă, există și cercetători care afirmă că articolul nedefinit apare cu mult înaintea celui definit. H. Mihăescu este susținătorul acestei teorii, care apreciază că evoluția articolului nehotărât poate fi urmărită încă din secolul al III-lea î.e.n. Müller afirmă că articolul ar fi existat cu cca. 200 de ani î.e.n., și se regăsește la Plautus, la Petronius sau în Scrisorile lui Cicero, în construcții în care demonstrativul ille sau ipse avea valoare de articol când era așezat lângă substantiv.

W. V. Wartburg, consideră că folosirea cu valoare de articol nehotărât a numeralului unus a devenit aproape generală începând cu secolul al IV-lea. Acesta își argumentează ideea pe faptul că quidam a dispărut chiar în aceeași epocă. În plus, în opera lui Iordanes și în inscripțiile din provinciile dunărene, datate ca fiind din anul 551, este atestată întrebuințarea lui unus, -a, -um ca articol nehotărât. În concluzie, putem vorbi despre existența articolului nehotărât abia după momentul romanic al gramaticalizării pronumelor ille sau ipse ca articole hotărâte.

Apariția demonstrativului în limba latină este oarecum asemănătoare cu apariția articolului demonstrativ în limba română. Sunt cercetători care susțin că data apariției articolului este sec. al VIII-lea, al IX-lea. Spre sfârșitul perioadei imperiale, epoca în care conștiința umană cunoaște dezvoltarea individuală, omul a simțit nevoia trecerii de la reprezentarea obiectivă a lumii la o reprezentare subiectivă, în aspectul colocvial al limbii latine. Utilizarea pronumelor personale ego, tu, pe lângă verbe și a demonstrativului cu valoare de articol, reflectă această nouă formă ce pune în valoare individualitatea, știind că articolul are rolul de a individualiza. Acesta este și motivul pentru care Muller susține că articolul pune în valoare omul. G. Guillaume afirmă că articolul are funcția de a reduce generalul la particular, trecând de la reprezentarea obiectivă la cea subiectivă asupra lumii. Aceasta este reflectată în relația: non definit (ființă) –individualizat(ființa).

În perioada târzie a latinei populare apare procesul de transformare a pronumelui în articol, care s-a dezvoltat în secolul al VIII-lea („per valle illa” – prin acea vale). În structura limbilor romanice apar două elemente inedite odată cu dispariția flexiunii (ce coincide cu apariția articolului): eliminarea formelor cazuale și crearea noii clase morfologice..

În perioada de formare a limbii române (secolele I – VI d. Hr.), s-au constituit diferite tipuri de articol. Demonstrativul iile și numeralul unus care se refereau la un substantiv, au dat naștere articolului substantival (bărbătuș iile, unus bărbătuș).

La originea articolul hotărât stă demonstrativul ille, illa, illud, neaccentuat în frază și are gradul cel mai înalt de gramaticalizare. Trăsătura etimonului de a fi flexibil, s-a conservat în structura morfologică a articolului limbii române Din punctul de vedere al funcționalității, articolul determină, individualizează substantivul și exprimă măsură în care este cunoscut vorbitorului.

Articolul substantival nehotărât provine din numeralul cardinal latinesc uni, unae, una, unus, folosit întotdeauna în procliza substantivului și desemnează obiecte neindividualizate.

Articolul genitival a evoluat din demonstrativul iile în poziție apozitivă față de substantiv și plasat în prepoziția altui substantiv în genitiv (una casa, illa parentillorum – o casă a părinților).

Demonstrativul iile, care, însoțit de particula de accentuare ecce (anume) preceda un adjectiv, a evoluat în articol demonstrativ (homo ecce iile bonus – omul cel bun, mullier ecce illa formosa – femeia cea frumoasă).

De aici provine clasificarea contemporană a articolului în limba română: substantival (definit și nehotărât), posesiv (genitival, pronominal) și demonstrativ (adjectival).

II.4. Cauzele apariției articolului ca parte de vorbire

Articolul este o formație comună pentru toate limbile romanice, constituit pe bază de material latin. Cauzele apariției articolului trebuie căutate, în primul rând, în faptul că în latina populară, odată cu reducerea fonemelor finale, flexiile ce desemnau funcțiile gramaticale pentru fiecare caz la nume se pierdeau. În al doilea rând, s-a făcut simțită necesitatea logico-stilistică de a reda opoziția dintre numele determinat și cel nedeterminat. Ca rezultat, în locul consoanelor finale, ce aveau această funcție în latina clasică, au apărut în latina târzie alte mijloace gramaticale apte să realizeze opoziția nedeterminat/semideterminat și să marcheze explicit valorile gramaticale ale numelui. În latina vulgară, folosită ca mijloc de comunicare în toate provinciile romanizate ale Imperiului Roman, exprimarea raporturilor dintre cuvinte a început să se facă prin intermediul prepozițiilor sau cu ajutorul actualelor forme de articole.

Articolul a putut să apară în rezultatul desemantizării a două părți de vorbire existente în latină. E vorba, în primul rând, de pronumele demonstrativ de depărtare de tipul iile, care, comparativ cu alte tipuri de pronume și-a păstrat mai bine flexiile cazuale și, în al doilea rând, de numeralul cardinal de tipul unus. Fiind folosite frecvent pe lângă nume, aceste două părți de vorbire si-au pierdut valorile semantice inițiale demonstrative și cantitative.

Atât demonstrativul iile, cât și numeralul unus, aveau menirea de a preciza mai bine numele, evidențiindu-l din clasa de obiecte omogene. Bunăoară, din sintagma homo iile bonus reiese că acest om ne este cunoscut și ne mai referim la el încă o dată. În sintagma unus homo despectus numeralul unus evidențiază același substantiv homo din clasa de obiecte omogene homo sapiens, arătând, în același timp că este unul singur. Astfel, în urma analizei celor două sintagme, poate fi făcută opoziția dintre noțiunea de ordin general – homo, numele individualizat din clasa de obiecte omogene – unus homo și același nume bine cunoscut – homo iile.

La început, demonstrativul iile și numeralul unus aveau valoare determinativ-expresivă. Din cauza folosirii frecvente pe lângă nume, caracterul expresiv al acestor determinanți a fost anihilat, și au început să fie întrebuințați în sistem gramatical. Procesul de trecere de la pronumele demonstrativ sau de la numeralul cardinal la articol a fost lent și îndelungat. Abia cu începere din sec. al VI-lea putem vorbi de constituirea în limbile romanice a articolului propriu-zis. Aceasta este data când articolul are o fizionomie clară, bine determinată în texte. Din acest moment, capătă funcție de determinant al numelui, indicând gradul de determinare a acestuia. Concomitent cu această funcție, articolul și-a asumat și funcția morfologică de a marca categoriile gramaticale de gen, număr și caz ale numelui.

În perioada de dezvoltare a limbii române de mai târziu, articolul a început să fie folosit chiar și pe lângă numele proprii, deși, acestea, unice în felul lor, nu au nevoie de opoziția determinat/nedeterminat. În perioada de formare a limbii române, s-au format diferite tipuri de articol, în dependență de prezența acestuia față de nume și în funcție de natura morfologică a numelui.

Capitolul III. Evoluția și constituirea articolului substantival definit

III.1. Definiții ale conceptului de „articol definit”

Încă din antichitate articolul hotărât figurează ca parte de vorbire (partes orationes), fiind definit ca „un cuvânt lipsit de semnificat care indică începutul, sfârșitul sau împărțirea frazei” .

Indiferent de denumirile sub care a fost înregistrat , articolul definit a fost considerat, de-a lungul timpului, pe rând, parte de vorbire, morfem gramatical sau instrument gramatical, actualizator, convertor gramatical, morfem formativ gramatical, amplificator etc.

Articolul definit apare în gramaticile românești sub următoarele denumiri: încheere (Macarie, I. Văcărescu), încheetură (Iordachi Golescu), arșicul sau încheetură (G. Săulescu), hotărâtor (Radu Tempea, Budai Deleanu, T. Blaževiciu), hotărât (A. Iszer, N. Bălășescu, R. G. Radoveanu), definit (I. Vaillant), definitiv (V. Ivanoviciu), definitor (I. Circa), definit simplu (Raoul de Pontbriant), definitiv sau hotărâtor (C. Platon), propriu (I. C. Massim, I. Manliu, F. Crasan, S. Călinescu), scurtat sau propriu (M. Străjan), prescurtat (A. Pumnul), nominal (G. Hill), primar (A. Lambrior), substantival sau enclitic (I. Manliu), substantival (A. Philippide, G. Ghibănescu), enclitic (H. Tiktin, Ov. Densusianu, I.-A. Candrea), postpositiv (P. V. Haneș, G. Adamescu) .

Toate aceste încercări de a-i atribui o funcție sau alta, pot fi reduse la trei, anume: parte de vorbire, morfem al determinării și determinant .

III.2. Evoluția articolului definit în limba română

Cu toate că limba latină nu a avut articol, limba română a dezvoltat un articol definit din pronumele demonstrativ ille, ce își găsește corespondența în formele grecești ale articolului (ό, ή, τό).

Formele articolului definit românesc sunt:

În procesul de trecere dinspre pronume spre articol, ille, illa, illum au cunoscut următoarele transformări:

1) Prin dispariția silabei inițiale, provocată de lipsa accentului, lu devine l (afonizarea lui -u), respectiv -le în cazul substantivelor cu e final, sub influența asimilatoare a acestei vocale (u este asimilat la e).

2) Căderea silabei inițiale il-.

3) Din cauza poziției proclitice, silaba de la început il- își pierde accentul și dispare; datorită prezenței lui i semivocalic, l’ este palatalizat până la înmuiere l’i și redus la i.

4) Căderea consoanei finale –m, căderea silabei inițiale il- și afonizarea lui u.

5) ă devine a prin pierderea sunetelor inițiale din cauza lipsei de accent.

6) Căderea silabei inițiale.

7) Pierderea silabei inițiale.

Sintetizând:

putem afirma că articolul hotărât are inventarul limitat (numără opt elemente) și stabilește relații de opoziție cu flective de același tip, și anume: opoziție de număr (singular / plural: -l / -i; -a / -le), opoziție de gen (masculin vs. feminin: -l / -a, -i / -le)), opoziție de caz (N.Ac. / D.G.: -l / -lui). Deci prezența articolului definit în componența substantivului apare ca o marcă ce exprimă toate categoriile substantivului.

Articolul substantival definit la masculin are două forme: le și l. Forma le a evoluat de la latinescul iile în felul următor: în latina populară, demonstrativul iile devine elle. Dat fiind faptul că acest elle apărea deseori ca morfem și deci era neaccentuat, și-a pierdut silaba inițială și a devenit le. Acesta se adaugă la substantivele masculine terminate în e după dispariția consoanei finale: frater + le > fratele; leporem + le > iepurele.

Forma l, descendentă tot din iile, a urmat altă cale de evoluție. La D. demonstrativul illle avea forma illum, la Ac. și Abl. forma illo. În urma unificării acestor trei forme, a apărut o formă comună pentru toate aceste trei cazuri – illo. După cum am mai menționat, în latina populară, demonstrativul iile devine elle (are loc deschiderea vocalei inițiale), în felul acesta, iile > ello > ellu (o final aton > u). Pierzând, ca și elle, prima silabă, ellu devine lu. După dispariția lui u final, ca și substantivele masculine și neutre de tipul lupu, bărbatu, măru, lu >l: lupul, bărbatul, mărul.

La feminin singular, articolul definit își ia începutul din forma pronominală illa. În latina populară orientală, i inițial se deschide în e. Deci illa > ella. Mai târziu, la începutul formării limbilor balcano-romanice, e inițial s-a transformat în a. Această modificare are la bază legitatea fonetică de trecere a lui e inițial neaccentuat în a atât în cuvintele semnificative de tipul erama > aramă; erici > arici, cât și în cadrul particulelor; eccum modo > acmo > acmu > acum; eccum hicce > aci > aici. Deci forma ella devine alia.

Având la bază o altă legitate fonetică (dispariția lui ll intervocalic urmat de a: stella > stea; vitella > vițea), alia > aa > a. Sintagma substantivului cu fostul demonstrativ trebuia să aibă, pentru început, aspectul capra alia > capră a > capra; vulpem alia > vulpe a > vulpea.

La G.- D. demonstrativul latinesc masculin avea forma illius. Prin analogie cu pronumele interogativ quid, care avea la D. forma cuis, pentru G.- D. s-a format illuis, iar pentru feminin – illaei.

I inițial, ca și în cadrul formelor de N. Ac, devine e: illui > ellui; illaei > ellaei. Ambele forme de gen, din cauza utilizării frecvente și din motivul economiei în vorbire, din cauza pierderii accentului în cadrul comunicării, pierd (procesul haplologiei) prima silabă, devenind respectiv: ellui > lui; ellaei > lei > ei > i. Forma lui s-a atașat la substantivele masculine și neutre, după dispariția consoanei finale a acestora: frater + lui > fratelui; lupus + lui > lupului; melum + lui > mărului; cognatus + lui > cumnatului.

Forma de feminin a suferit o evoluție mai complicată. De exemplu: caprae + lei > caprele > capreei > caprei; vulpi + lei > vulpilei > vulpiei > vulpii.

La masculin plural articolul provine de la forma de N. Ac. illi. În epoca romanică târzie, illi capătă aspectul elli, care mai târziu pierde prima silabă, devenind li. Ulterior, în ramificația dacoromână, conform legității fonetice l+e , l dispare (libertare > a ierta). De exemplu: cani + li > cânili > câinii; homini + li > ominili > oamenii; lupi + li > lupili > lupii.

La genul feminin plural, articolul își ia începutul de la latinescul illae, care, în latina populară, devine ellae. În primele faze ale dezvoltării balcano- românei, prima silabă dispare, iar ultima se statornicește ca articol, care se sufixează la substantiv: caprae + lae > caprele; vulpi + lae > vulpile; parti + lae > părțile.

La G. D. plural, forma articolului era aceeași pentru ambele genuri: illorum, care devine în latina populară ellorum. Haplologia primei silabe și dispariția consoanei finale au dus la forma loru, care mai apoi îl pierde pe u final și devine lor. De exemplu: lupi + lor > lupilor; caprae + lor > caprelor.

Textele vechi ne oferă tabloul dublu al poziției articolului față de substantivul determinat. Cazuri de plasare a articolului definit în prepoziția substantivului sunt atestate doar la forma de G. În aceste situații, substantivul mai are un determinativ, care, de obicei, este atribut acordat, plasat în prepoziția substantivului determinat: a lor săi bărbați; a ei noastră credință (Codicele Voronețean).

În textele vechi din secolele XVI-XVI întâlnim utilizarea articolului în postpoziția substantivelor proprii-nume de familie: Lăpușneanului, Mavrocordatului sau în prepoziția substantivelor-nume de persoană: lu voievodu.

Desigur, în latina populară articolul definit era întrebuințat cu mult mai rar decât în româna veche și, cu atât mai mult, în limba română contemporană. Astăzi în română, ca și în celelalte limbi romanice, articolul și-a extins sfera de utilizare. După cum afirmă cercetătorul limbii noastre Meyer- Lübke, substantivele ce desemnează lucruri unice în univers nu au nevoie de

determinare, adică de articol definit. Este cazul substantivului soare din cuvintele compuse

soare-răsare, soare-apune, ce denumesc punctele cardinale răsărit" și „asfințit". Tot Meyer-Lübke constata că în limba română veche nu erau articulate cu articol definit substantivele abstracte, pe când în româna contemporană acestea se articulează.

III.3. Articolul definit – parte de vorbire

În toate lucrările de specialitate, articolul definit propriu-zis este prezentat ca subspecie a clasei articolului. Cele mai multe gramatici consideră articolul o parte de vorbire. Aceasta înseamnă că toate subclasele articolului au acest statut, deci implicit și articolul definit.

Pentru autorii Gramaticii, articolul hotărât (propriu-zis) „are rolul de a arăta că obiectul desemnat pe lângă al cărui nume stă este cunoscut vorbitorilor.”

După Mioara Avram, articolul hotărât (propriu-zis) este „partea de vorbire flexibilă […] care prezintă obiectul denumit drept puternic individualizat, cunoscut de vorbitori, fie pentru că a fost în prealabil introdus, direct (fie lingvistic, prin același cuvânt sau un sinonim al lui în forma nearticulată ori însoțită de articolul nehotărât, fie situațional) sau indirect (prin cuvinte care îl fac de presupus), în comunicare, fie pentru că este, din capul locului, cunoscut în cercul respectiv de vorbitori sau are chiar notorietate generală.”.

C. Dimitriu apreciază referitor la articolul hotărât că nu poate avea „o definiție unică” , sub denumirea aceasta grupându-se două realități: „rarisim, când apare ca un cuvânt, este parte de vorbire-flectiv, de obicei, când – astăzi – apare ca un segment (parte) de cuvânt, fiind flectiv propriu-zis” .

Articolul definit, totuși, nu respectă condiția minimă pentru a fi parte de vorbire. Neavând comportamentul specific semnului lingvistic, articolul hotărât nu este cuvânt. Deși are realizare în planul expresiei, totuși, nu are conținut, nu are sens lexical. Este segment dependent, deoarece, spre deosebire de alți determinanți, nu apare niciodată singur, ci doar împreună cu substantivul; luat independent de substantivul pe care îl însoțește, nu are semnificație lexicală. Rolul său e de a ajuta la definirea mai precisă a conținutului noțional al substantivului. Articolul hotărât este segmentul care nu poate fi combinat cu mijloace suprasegmentale (accentul și intonația), întrucât nu poate să apară ca elementul central al enunțului.

III.4. Articolul definit – morfem al categoriei gramaticale a determinării

Gramatica structurală și funcțională promovează o altă direcție de interpretare a articolului, atribuindu-i definit statutul de morfem al categoriei gramaticale a determinării: „Articolul hotărât este un morfem prin care se exprimă determinarea numelui” .

În calitate de morfem al categoriei determinării, categorie manifestată întotdeauna numai la substantiv, trăsătura definit a articolului reprezintă, pentru o mare parte dintre lingviști, capacitatea acestuia de a actualiza substantivul: „Prin categoria determinării se exprimă actualizarea semnificantului substantival ca definit sau nondefinit, actualizare realizată prin morfeme specifice.” , sau „[articolele hotărâte] intrând în opoziție cu cele nehotărâte, realizează actualizarea substantivului în enunț, iar, semantic, determinarea (sau individualizarea), restrângând domeniul de referință al substantivului la un obiect / la anumite obiecte cunoscute de vorbitori”. Astfel, articolul definit devine actualizatorul numelui.

După autorii S.M.L.R.C.-ului, articolul definit are rolul de morfem al determinării „numai în situațiile în care este posibilă măcar una dintre opozițiile proprii categoriei determinării, și anume dacă această opoziție apare în cursul întregii paradigme a cuvântului.”. Această părere este susținută și de Valeria Guțu-Romalo pentru care articolul reprezintă „gradul de individualizare a numelui în mod abstract” , funcționând ca determinant numai în cadrul sistemului clar de opoziții.

Dacă articolul definit nu realizează nici o opoziție înseamnă că nu este morfem al determinării, ci are cu totul alte funcții: element formativ în structura cuvintelor, morfem cazual, convertor gramatical, amplificativ pronominal postpus, anticipant pentru categoriile de gen, număr, caz, determinare atunci când formal însoțește adjectivul calificativ.

Ca morfem al determinării, articolul definit însoțește întotdeauna substantivul, este morfemul aflat în relație de dependență față de substantiv, manifestând comportamentul similar morfemelor de gen, număr și caz. Altfel spus, articolul hotărât este ceva ce ține de substanța substantivului, de interiorul acestuia.

III.5. Postpunerea articolului

Postpunerea articolului, fenomen ce individualizează limba română între limbile romanice, a suscitat atenția a numeroși cercetători români și străini.

În secolul al XIX-lea și mai târziu, cercetătorii care au studiat problema postpunerii au explicat-o prin influența substratului autohton traco-daco-ilir. Aceștia se bazau în ipotezele și teoriile lor pe trăsătura comună limbii române, bulgare și albaneze: encliza articolului.

T. Capidan oferă o sinteză a opiniilor exprimate în legătură cu postpunerea articolului, în care, se îndoiește de credibilitatea explicării acestui fenomen prin substrat, însă conchide totuși: „ […] dacă ținem seamă de celelalte particularități care unesc limbile balcanice, originea comună a articolului postpus la albanezi, români și bulgari pare mult mai verosimilă” .

Alți lingviști au invocat, în încercarea de a explica fenomenul postpunerii articolului, un stadiu mai vechi al limbilor indo-europene. Astfel, Hasdeu a explicat postpunerea articolului în limbile balcanice prin relațiile unor popoare scandinave cu cele din Peninsula Balcanică, drept rezultatul unui „amestec între un trib germanic și oarecari elemente balcanice” .

Dar, cu toate că au considerat encliza articolului românesc ca fiind element de substrat balcanic, cercetătorii au sesizat anumite diferențe între română, bulgară și albaneză. Printre aceștia se află și Ovid Densusianu. Acesta manifestă rezerve serioase în a susține rolul substratului în postpunerea articolului românesc, afirmând că „postpunerea articolului apare deci ca un fapt care s-a accentuat cu timpul și, în parte, în epoca istorică, astfel că e greu să vedem aici rezultatul unei imixtiuni alogene (traco-ilirice) în morfologia limbii române”.

Al. Rosetti este de părere că „postpunerea articolului a fost provocată de locul ocupat de adjectivul care determină substantivul” .

Al. Graur a emis o nouă ipoteză în problema enclizei articolului. Acesta încearcă să explice acest fenomen prin sintaxa latinei populare de la baza limbii române și prin structura internă a grupului nominal din limba română. Cercetătorul își argumentează ideea conform căreia postpunerea este fenomenul ce ține de dezvoltarea internă a unei limbi și o explică în același fel în limba română, în albaneză și în limbile scandinave. Al. Graur e de părere că encliza s-a dezvoltat în limba română din cauză că adjectivul din grupul de cuvinte substantiv + adjectiv este așezat în română de obicei după substantiv. Din acest motiv, cercetătorul opinează că, în prima etapă, ille aparținea adjectivului, iar, mai târziu, printr-o nouă segmentare sintactică, ille proclitic al adjectivului s-a grupat cu substantivul, devenind enclitic pe lângă acesta. Graur e îndreptățit să afirme că procliza e punctul de plecare al enclizei.

În concluzie, lingvistul apreciază că în trecerea de la limba latină la limba română, encliza a apărut datorită structurii nominale caracteristice limbii noastre, fiind rezultatul unei legi de topică, după care adjectivul urmează substantivului determinat, fapt ce produce transformarea articolului proclitic al adjectivului în articol enclitic al substantivului, iar pentru determinarea adjectivului să fie creat un articol nou: cel, cea, cei, cele.

Sextil Pușcariu explică encliza prin latina populară. Acesta opinează că din cauze de ordin fonetic, morfologic și sintactic, articolul a fost postpus de la început în latina populară de la baza limbii române. Preferința limbii române pentru sintagma homo + ille e explicată printr-o particularitate de ordin sintactic, anume tonul frazei care decide poziția articolului. Lingvistul explică fenomenul prin particularitatea sintactică a limbii române: „fraza nu putea începe cu un cuvânt neaccentuat” , deoarece limba noastră plasează centrul nominal (substantivul) la începutul propoziției și „masează energia de rostire asupra începutului cuvântului și strânge elementele esențiale ale frazei la locul dintâi”.

Teoria explicării enclizei articolului prin legile interne ale limbii române a fost susținută și de D. Găzdaru, Radu Paul, Iorgu Iordan, G. Ivănescu ș. a.

Ion Coteanu a consacrat o lucrare pe această problemă. Pentru lingvist, „articolul român proclitic este o inovație a dacoromânei”, apărută din nevoia de a crea un sistem simetric de articulare a numelor proprii, un paralelism între articularea masculinelor și a femininelor. Cercetătorul afirmă că „encliza s-ar fi dezvoltat din procliză, dar în româna veche nu în faza latină a limbii române”. „Elementul decisiv în procesul de trecere a lui ille de la situația de pronume la cea de articol a fost, după cum se vede din modul în care a fost utilizat ille în declinare, apariția unei opoziții constante între numele articulat și numele nearticulat. Dat fiind că această opoziție se manifestă în plan morfologic prin reorganizarea declinării și deci, în limba română, prin crearea unui genitiv-dativ determinat deosebit atât de nominativul-acuzativul determinat cât și de celelate forme cazuale fără determinare, se poate considera că demonstrativul devine efectiv articol de îndată ce cazurile gramaticale sunt angrenate în noile condiții ale determinării. Prin urmare, ille este în mod cert articol numai atunci când devine necesar pentru exprimarea noului sistem de flexiune a numelui”.

Atât Ion Coteanu, cât și Al. Rosetti consideră că articolul hotărât „corespunde nevoii de expresivitate și apariția lui coincide cu dispariția flexiunii” , că „în română păstrarea cazului oblic este prima și cea mai importantă cauză a postpunerii articolului, iar construcția de tipul domn țării ar putea fi socotită cea mai veche construcție articulată în românește” .

Encliza articolului este fenomenul specific limbii române, care nu poate fi explicat prin substrat, ci este rezultatul tendinței limbii române de a respecta ordinea termen regent-termen subordonat.

III.6. Articolul și flexiunea nominală

În limba latină, flexiunea nominală dispunea de putere funcțională deplină. Era de ajuns ca substantivul să aibă o desinență ca să fie introdus în propoziție ca o parte a ei: „Petrus vicinorum filio amicus est”. Dacă era cunoscut sau necunoscut vorbitorilor, acest lucru reieșea din mai mulți factori: prezența în propoziție a atributelor lexicale ori sintactice ale substantivului, legături semantice între cuvinte, contextul mai larg, cunoașterea situației etc. Determinarea substantivului era contextuală (semantică) .

Apariția articolului a schimbat situația radical. Dublarea la nivel semantic și gramatical a substantivului desemnat după criteriul „cunoscut – necunoscut”, era cerută imperativ în limba latină, deoarece vorbitorii nu s-ar fi înțeles altfel. În propoziția „Petrus vicinorum filio amicus est”, semantica substantivelor arată că se vorbește despre niște obiecte cunoscute (prieten, fiu, vecini).

În propoziția „Pierre est l’ami du (= de + le) fils des (= de + les) voisins”, rom. „Petru este prietenul fiului vecinilor”. Aici, cunoașterea obiectului desemnat trebuie să fie confirmată și prin articol (în limbile romanice apusene, în combinație cu prepoziții, în limba română, prin forma cazuală). Toate acestea demonstrează că, în limbile romanice, a apărut o categorie gramaticală nouă, necunoscută limbii latine, cea a determinării.

Flexiunea nu exprima această categorie gramaticală și nu avea forță funcțională deplină. Cea din urmă a trecut la articol, lăsând flexiunii substantivului desemnarea a două categorii gramaticale – a celor de gen și de număr, pe care, concomitent, le redă și articolul. Articolul în limba română, spre deosebire de limbile romanice apusene, și-a însușit și funcția mărcii cazuale, transformându-se (la forma postpusă) într-un fel de articol-flexiune.

Din fostele desinențe cazuale, limba română a moștenit doar două:

– flos; lat. floris (G) > rom. flori.

lat. floris (D) > rom. flori.

– casa; lat. casae (G-D)> rom. case.

Acestea sunt doar relicve ale desinențelor cazuale latinești și intră în sistemul de declinare doar însoțite de articol sau de determinativ (unei flori, acestei flori, fiecărei flori, etc). Acestea desemnează pluralul substantivelor respective, fiind neutre la caz.

Trecerea articolului de la un grup de cuvinte la sintagmă reprezintă o altă transfotmare. Substantivul împreună cu atributele adjectivale, formau în limba latină, grupul de cuvinte din care fiecare component prezenta o unitate de sine stătătoare (homo honestus et nobilis). În limba română sintagma nominală este cimentată printr-un centru gramatical unic („Îi apărea în față figura blândă și bună a bătrânului servitor” – Eugen Cornea). Acest proces a fost mai complicat în limba română decât în limbile romanice apusene. În epoca de trecere de la latina târzie la româna veche apar texte în care, asemenea flexiunii din grupul atributiv latin, articolul în formă cauzală este reprodus la fiecare component al grupului de cuvinte („Care mir s-au făcut cu toată chieltuiala sfinții-sale părintelui, patriarhului mai susnumitului ierusalimneanului”) .

În final, asemenea celorlalte limbi romanice, limba română a ajuns la o unitate sintactică cu un singur indice gramatical, care se referă la întreaga sintagmă (casei mari și frumoase), după un proces îndelungat.

În istoria limbilor romanice doar limba română și limba franceză au moștenit declinarea substantivelor. Acest proces a avut loc în adâncul latinei vorbite din secolele al III-lea – al VIII-lea, când sistemul latin clasic a suferit numeroase transformări în toate domeniile limbii. Atunci au fost create și premisele formării articolului, ca instrument gramatical prin folosirea pronumelor demonstrative pe lângă substantiv, în special a pronumelui ille.

Conform ipotezei înaintată de Alexandru Graur, în îmbinările de cuvinte de tipul „homo ille bonus”, determinativul ille atașat la adjectiv (homo/ille bonus) , a evoluat (la forma homo ille/bonus), detașându-se de adjectiv ca să se apropie de substantiv. De aici apare și articolul postpus al limbii române (omul bun).

În dezvoltarea istorică a declinării românești, apariția articolului a avut drept consecințe pierderea de către flexiunea nominală latină a capacității de a asigura substantivului posibilitatea funcționării ca o parte a propoziției și trecerea de la îmbinarea liberă de cuvinte în limba latină la sintagma romanică reprezentând o unitate sintactică cu un singur centru gramatical. Rolul articolului este de sprijinire semantică a substantivului ca parte a propoziției printr-un instrument gramatical. Articolul hotărât și nehotărât, care au funcția de a exprima categoria gramaticală a determinării, exprimă celelalte caracteristici gramaticale ale substantivului, în limba română, inclusiv cazul.

În limba română, encliza articolului definit a suplinit pierderea desinențelor cazuale latine și a consolidat tiparul latin, caracterizat prin postpunerea mărcilor de caz. Dubla articulare a grupului nominal, la nume și la adjectivul antepus, este corelat cu funcția articolului enclitic de marcă a cazurilor genitiv-dativ: ci(n)stitului dereg(ă)toriului.

IV. Evoluția și constituirea articolului substantival nehotărât

IV.1. Definiții ale conceptului de „articol nehotărât”

Interpretate fie ca parte de vorbire aparte, fie ca morfem al categoriei gramaticale a determinării, fie având valori morfologice diferite, formele o, un au fost înregistrate, în decursul anilor, de gramaticile românești și în subclasa articolului nehotărât cu mai multe definiții și denumiri:

– articol indefinit: S. Klein, Ioan Alexi.

– articol nehotărâtoriu sau articulus indefinitus: Radu Tempea; „articolul nehotărâtoriu (articulus indefinitus) este acela care numai preste tot arată lucru, dar nu-l hotăreaște” .

– articol nedeplin-deteterminativu: P.M. Câmpeanu; „articolul nedeplin-deteterminativu pentru genul masculin este un, iar pentru cel feminin, o = ună, ei stau totdeauna înaintea numelui și nu se aplică la înmulțit, d.e. un om, o casă ș.a.” .

– articol nedeterminatu: Timotei Cipariu; „articlulu ce se numesce nedeterminatu unu intru insemnarea numerale au ore-care, nu e adeveratu articlu, ci numai cuventu ca si altele”.

– articol nesăvârșitoriu: Ienache Văcărescu.

– nedeterminatoriu: N. I. Miheltianu; „Articlulu nedeterminatoriu e: unu, o (ua, una). Unu în sine e pronume definitivu, l’am luatu aici ca articulu caci se afla mai in tóte gramaticele ca astfeliu”.).

Cu sfârșitul secolului al XIX-lea și începutul secolului XX, denumirile sub care aceste forme figurează sunt două, ambele având aceeași semnificație: sau articol nehotărât, sau articol nedefinit.

Tratat de majoritatea lingviștilor ca parte de vorbire, articolului nehotărât a fost definit în mod diferit în diverse gramatici ale limbii.

Pentru autorii Gramaticii, articolul nehotărât „are rolul de a prezenta obiectul desemnat de substantivul pe lângă care stă ca fiind separat, individualizat în raport cu specia lui, dar ca nedefinit mai precis pentru vorbitori” .

Iorgu Iordan și Vl. Robu apreciază că articolul nehotărât este „un determinant al individualizării în raport cu specia sau categoria din care face parte obiectul desemnat de substantiv” .

După Mioara Avram, articolul nedefinit este „articolul ce însoțește un substantiv (sau altă parte de vorbire substantivizată) prezentând obiectul denumit de acesta ca individualizat în raport cu specia lui, dar fără a-l defini mai precis” .

C Dimitriu definește articolul nehotărât ca „partea de vorbire-flectiv ce însoțește întotdeauna substantivul, la care indică de obicei un grad redus de individualizare, iar uneori generalizarea și, în calitate de flectiv de același tip cu prepoziția, verbul auxiliar, adverbul-flectiv etc., marchează – alături de desinență, alternanța fonetică etc. – categoriile gramaticale de gen, număr și caz la substantivul însoțit” .

Definiția dată de autorii Dicționar-ului este cea conform căreia articolul nehotărât denumește „o clasă de articole a căror funcție, în opoziție cu cele hotărâte, este să exprime de la un context la altul fie un grad mai mic de individualizare/determinare […], fie chiar nedeterminarea […]” .

Deși tratat la capitolul Morfologie, articolul nehotărât sau nedefinit este descris, în majoritatea studiilor, din perspectivă semantică (și nicidecum gramaticală). Din acest punct de vedere, articolul nehotărât este elementul care are funcția de a scoate dintr-un gen un individ (fie lucru, fie persoană) necunoscut pentru receptor, însă cunoscut de către emițător. Raportându-ne axei cunoscut – necunoscut, putem afirma că articolul nehotărât se comportă ca un element ce vine să marcheze, morfosintactic și semantic, un substantiv. În acest sens, un dobândește statutul de articol-flectiv, de marcă a categoriei gramaticale a determinării. În consecință, având statutul unei categorii gramaticale, articolul nehotărât nu ar mai fi o parte de vorbire, ci o unitate ce și-a pierdut autonomia lexico-gramaticală.

IV.2. Articolul nehotărât în limba latină

În limba latină nu putem vorbi de existența articolului nehotărât. În latină, pentru a introduce în comunicare un obiect care nu era cunoscut era utilizat lat. quidam, cu sensul de „un oarecare, cineva”. În latina vulgară, quidam îl concura pe certus (de exemplu, insolentia certorum hominum, Cicero pro Marcus 16) . Mai târziu, în cele mai multe din textele antice, pe lângă quidam era folosit cu același sens și numeralul cardinal unus, care la origine are sensul de „unul singur”: de ex., Plaut: unam vidi mulierem audacissumam, Est huic unus servus violentissimus („are un sclav foarte brutal”; Truc. 243), Cicero: Sicut unus pater familias his de rebus loquor (De Orat. I, 29), Terențiu: inter mulieres unam aspicio adulescentulam, Vulgata: accessit ad eum una ancilla („s-a apropiat de el o sclavă”).

S-a considerat că apariția articolului nedefinit romanic a fost favorizată de utilizarea numeralului cardinal unus, una, cu valoare cantitativă slabă și de slăbirea valorii adjectivului unus, cu funcție și flexiune pronominală.

Numeralul cardinal latinesc unus, uni, una, unae era folosit totdeauna în procliza substantivului, ca orice numeral cardinal. Din cauza utilizării frecvente, fostul numeral și-a pierdut nuanța de indice al cantității și imprimă substantivului o semnificație nedefinită, dar îl determină parțial, în comparație cu substantivul fără unus: homo „orice om"/ unus homo „un om oarecare".

Formațiile cu numeralul unus + substantiv erau destul de frecvente în limba latină: Dicitur unus ymnus (se cântă un imn); Appropiet ad illum una mullier pulhra (se apropie de el o muiere frumoasă).

În latina târzie însă, determinativul unus, folosit pe lângă substantiv, nu avea încă funcție de articol, deoarece nu erau create încă opozițiile necesare, adică lipsea categoria logică determinat/nedeterminat. Unus și-a asumat funcția de articol abia după ce iile a devenit marcă a determinării totale a substantivului.

Nu poate fi cunoscut cu exactitate momentul în care s-a realizat schimbarea semantică a lui unus, adică trecerea de la sensul de “unul singur” > “unul oarecare” la funcția de articol. Cu toate acestea, majoritatea lingviștilor sunt de acord că articolul nehotărât apare în limbile romanice mult mai târziu decât cel definit.

Însă, există și cercetători care afirmă că articolul nedefinit apare cu mult înaintea celui definit. Este cazul lui H. Mihăescu, care apreciază că evoluția articolului nehotărât poate fi urmărită încă din secolul al III-lea î.e.n., și al lui W. v. Wartburg, care consideră că folosirea cu valoare de articol nehotărât a lui unus a devenit aproape generală începând cu secolul al IV-lea. Acesta își argumentează ideea pe faptul că quidam a dispărut chiar în aceeași epocă. În plus, în inscripțiile din provinciile dunărene, datate ca fiind din anul 551, în opera lui Iordanis este atestată întrebuințarea lui unus, -a, -um ca articol nehotărât.

În concluzie, putem vorbi despre existența articolului nehotărât abia după momentul romanic al gramaticalizării pronumelor ille sau ipse ca articole hotărâte.

IV.3. Apariția și evoluția articolul nehotărât în limba română

La fel ca în toate limbile romanice, și în limba română numeralul latin unum, unam dezvoltă forme ce vor reprezenta, pe lângă alte valori morfologice, așa-numitele articole nehotărâte.

Formele articolului nehotărât contemporan, așa cum apar în flexiune, sunt:

Analiza acestor forme arată că articolul nehotărât a cunoscut în evoluția sa istorică, în trecerea de la latină spre română, următoarele transformări:

1) Căderea consoanei finale –m, afonizarea lui –u.

2) Căderea consoanei finale –m, -a se închide la ă, n dispare printr-un fenomen cu caracter sporadic, ca în situația lui lat. frenum > rom. frâu, lat. granum > rom. grâu, vocalele în hiat în latina clasică (u-ă) se diftonghează în latina populară (ųă), ă se închide la o și apoi asimilarea lui u la o: uă (hiat) > uă (diftong) > uo > oo (asimilare). În ce privește forma de feminin singular, este clar că aceasta este o inovație a dacoromânei, întrucât în dialectele sud-dunărene este atestată forma ună, în care consoana finală dispare și a neaccentuat se închide la ă.

3) Căderea consoanei finale –m, afonizarea lui –u pentru lat. unum; căderea silabei inițiale il- pentru illum.

4) Căderea consoanei finale –m, afonizarea lui –u pentru lat. unum; pierderea silabei inițiale pentru illei.

5) lat. ne scio > rom. niște: alterarea grupului consonantic sc > șt, o în poziție finală se închide la e.

6) Căderea consoanei finale –m, afonizarea lui –u pentru lat. unum; căderea consoanei finale –m, căderea silabei inițiale il- și afonizarea lui u pentru illorum.

Prima încercare de prezentare a flexiunii articolului nedefinit, dată de Samuele Klein în prima gramatică românească:

Între sistemul flexionar al articolului nehotărât propus de S. Klein și cel actual există următoarele diferențe: în primul rând, încercarea lui Klein de a copia modelul romanic și de a-i găsi corespondențe în limba română; apoi, reducerea sistemului cazual prin eliminarea ablativului din sistemul cazual românesc actual; formele de Ac. singular și plural, masculin și feminin apar însoțite de pe; formele de plural masculin și feminin N.-Ac. diferă de forma actuală, reprezentată prin niște; în final, G singular și plural, masculin și feminin se construiește cu așa-zisul articol posesiv a.

Evoluția articolului nehotărât cunoaște două etape:

– în prima etapă, el evoluează exact ca un adjectiv simplu. Se creează forme pentru ambele forme și genuri: – masculin sg.: unus > unu; masculin pl.: uni;

– feminin sg.: una > ună; feminin pl.: unae > une;

– in cea de-a doua etapă, are loc atașarea formelor articolului substantival definit:

– N.-Ac. uni + li > unili > unii;

unae + lae > une + le > unele;

– G.- D. unae + laei > une + ei > unei.

În procesul evoluției, unus, una, în calitate de articole, au suferit mai multe schimbări de ordin fonetic și formal.

La masculin singular N.-Ac, unus, după dispariția lui u final, este înregistrat de textele vechi cu forma unu: unu ucenicu, unu bărbatu. Odată cu dispariția lui u final de la substantivele masculine și neutre, acesta dispare și din cadrul articolului un. În textele vechi, articolul un este înregistrat uneori ca un u simplu. Acest u trebuie interpretat, probabil, ca un u nazal: [u].

Schimbări fonetice însemnate a suferit forma de feminin singular una. Astfel, a final, ca orice a neaccentuat din finala substantivelor feminine, devine ă: capra > capră; lana > lână, una > ună.

Consoana n în poziție intervocalică dispare: ună > uă. Apoi vocala ă > o uo >. La statornicirea acestui proces au mai contribuit câteva substantive de origine slavă, care au intrat în fondul activ al limbii române, a căror finală o > ă. Forma uo este înregistrată în primele texte vechi:„ uo dzi ca uo mie de ani ”(Codicele Voronețean). La o anumită fază de dezvoltare a limbii române, trebuie să admitem oo, apoi o. Astfel: una capra > ună capră > uă capră > oo capră > o capră.

Formele de G.- D. masculin și feminin ale articolului nehotărât unui, unei au apărut mai târziu, după constituirea articolului definit, care s-a sufixat la tipul unic masculin unu+ i > unui și la feminin: unae + laei > une + lei > uneei > unei.

Formele de N.-Ac. plural trebuiau să aibă la origine aspectul uni bărbați, unae caprae. La numeralul cardinal cu funcție adjectivală s-a adăugat articolul substantival definit respectiv: uni + li bărbați > unii bărbați; unae + lae caprae > unele capre.

Forma de plural pentru G.- D. provine de la forma unică pentru ambele genuri, existentă în latină, unorum, care, după dispariția consoanei finale m și a lui u final, devine unor.

IV.4. Funcțiile morfologice ale articolului nehotărât

În planul expresiei, așa-zisele articole nehotărâte apar ca forme independente, ca unități lingvistice. Deci putem afirma că un, o, niște sunt cuvinte accentuate (tonice). În planul conținutului, articolele nehotărâte sunt purtătoare ale propriei semnificații.

Din punct de vedere morfologic, inventarul de forme cuprinse sub denumirea articol nehotărât, au caracter eterogen. Această eterogenitate poate fi explicată prin faptul că formelor de singular masculin și feminin (un, o) le corespunde la plural forma niște (ce are o etimologie diferită), iar nicidecum unii, unele, așa cum ar trebui să fie în flexiune.

Așa cum deja am menționat, formele românești un, o provin din numeralul latinesc unum, unam. Majoritatea lucrărilor de gramatică acordă acestor forme un triplu statut: numeral cardinal (un), adjectiv nehotărât (un) și articol nehotărât (un).

Delimitările între cele trei valori se manifestă doar la nivel funcțional și corespund unui anumit context și unei anumite situații. În lipsa unui context sau a unei situații este dificil să se facă încadrarea acestora la una sau la alta din cele trei valori, întrucât nici forma și nici semnificația nu indică care este valoarea proprie a acestora.

Spre deosebire de gramaticile actuale care consideră pe niște drept plural al articolului nehotărât un, o, toate gramaticile românești, de la începuturi și până în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, fie înregistrează ca forme de plural pe uni(i), une(le), fie înregistrează absența formelor. În opinia autorilor acestor gramatici, niște și alte forme, „cuvinte de număr nehotărâtoriu”, care ar putea înlocui pe unii, unele, fac parte din clasa pronumelor (adjectivelor pronominale).

După comportamentul manifestat și după raporturile pe care le stabilește cu alte cuvinte în cadrul sintagmei, respectiv al enunțului, majoritatea cercetătorilor încadrează termenul niște la două clase de cuvinte: clasa adjectivului și cea a articolului.

Niște– articol nehotărât indică:

(a) în planul expresiei, că nu este pluralul lui un, o, originea lui găsindu-se în lat. nescio quid “nu știu care”;

(b) în planul conținutului, arată o cantitate nedefinită și selectează substantive numărabile la plural indiferent de gen: „Au venit niște prieteni”, „A cumpărat niște flori” etc.

Articolul nedefinit poate marca trecerea de la clasa substantivelor proprii la clasa celor comune: „Am cumpărat un Aman”.

V. Apariția și evoluția articolului posesiv

V.1. Definiții ale conceptului de „articol posesiv”