Antipoezia In Opera Bacoveniana

INTRODUCERE

CAPITOLUL I. GEORGE BACOVIA. VIAȚA ȘI OPERA

1.1. Începutul vieții și descifrarea pseudonimului
1.2. Studiile și drumul spre poezie
1.3. Perioada de maturitate 
1.4. Prezentarea generală a operei
1.5. Teme și motive în poezia bacoviana

CAPITOLUL II. MINIMALISMUL ÎN OPERA BACOVIANĂ

2.1. Curentul minimalist în literatură și poezie
2.2. Relația simbolismului cu modernitatea
2.3. Elemente minimaliste în opera lui Bacovia

CAPITOLUL III. ANTIPOEZIA ÎN OPERA BACOVIANĂ

3.1. Conceptul de antipoezie
3.2. Antipoezia la Bacovia. Parodia clișeelor curentului

CONCLUZII

Motto:

El, Bacovia, e modern fiindcă șochează: ochiul, urechea, imaginația, arta.

N. Manolescu

INTRODUCERE

După Mihai Eminescu, George Bacovia este unul dintre cei mai reprezentativi poeți români de o originalitate incontestabilă.

George Bacovia este creatorul unei poezii de atmosferă. Făcând referire la aceasta, Eugen Lovinescu observă că este o atmosferă dezolantă cea care predomină: “de toamne reci, cu ploi putrede, cu arbori cangrenați, limitat în peisajul de mahala de oraș provincial” plasat între cimitir și abator. Pretutindeni, în versurile bacoviene plutesc tristețea, spaima de neant care devine obsedantă.

Volumele de poezii (printre care, Plumb, Stanțe burgheze. Cu voi, Comedii în fond, Scântei galbene) poartă în chip vădit pecetea influenței lui Edgar Poe și mai ales a unor simboliști francezi de renume: Rollinat, Laforgue, Baudelaire și Verlaine.

Influențele simboliste se concretizează la Bacovia prin: existența gustului pentru satanic, prezența unei atmosfere de nevroză, ideea morții iminente, cromatica și nu în ultimul rând prin predilecția pentru muzică. Impresiile sunt sugerate prin corespondențe muzicale, prin culoare, ele fiind tributare unor pictori impresioniști ca Renoir sau Degas.

George Bacovia se definește ca fiind poetul toamnelor reci, al iernilor care induc impresia de sfârșit de lume, al căldurilor toride, când cadavrele se află în descompunere sau al primăverilor iritante, nevrotice (Cuptor, Decembrie, Lacustră, Nervi de primăvară). Cadrul de manifestare îl constituie orașul de provincie în care totul este cenușiu, în parcurile solitare cântă o fanfară militară: cafenelele sunt marcate de sărăcie.

Pe acest fundal terifiant, împreună cu copiii, cu fecioarele tuberculoase, cu muncitoarea palidă și cu poetul însuși, aflat într-o continuă peregrinare, se mai proiectează: toamna, primăvara, vara,-frigul, golul, somnul, răceala, umezeala, nevroza, descompunerea, plânsul, ploaia, tristețea. într-o asemenea ambianță poetul rămâne un ina-dapta't, de unde nevoia sa de a evada din această lume.

In legătură cu arta poetică, Tudor Vianu afirmă că “sensibilitatea fuzionează cu tema lirică”, devenind un act esențial. Bacovia nu comunică sugestii apelând la modalități specifice impresioniștilor; culorile sale nu numai că nu au nuanțe, dar ele sunt foarte concentrate, trans-formându-se în adevărate strigăte ale unui suflet împovărat de tristețe și însingurare.

Sentimentul singurătății, acela al pustietății interioare este realizat prin corespondență între sentiment și muzică, între sentiment și culoare. Gama de culori, care este foarte restrânsă, se bazează pe o serie de motive tipic-simboliste – urâtul, plictisul, tristețea, vagabondajul și monotonia, acestea având corespondențe în universul instrumentelor muzicale. Melancolia gravă este sugerată prin vioară și clavir, iar nevroza este exprimată prin culorile verde crud, albastru și roz în plan cromatic, iar în cel muzical de violină și flaut.

Nicolae Manolescu vorbește despre o oarecare obsesie a culorii la G. Bacovia: “Violetul, negrul, albul, rozul invadează lucrurile ca niște prezențe fizice, erodează personajele sau le pătează. Poetul pare a aplica vopselele pe pânză direct din tub sau cu latul cuțitului. Și aceste vopsele sunt câteodată halucinante prin intensitate”.

Vladimir Streinu explică faptul că “Albul devine principiul vieții – Iubirea, iar negrul principiu negativ – Moartea”.

CAPITOLUL I. GEORGE BACOVIA. VIAȚA ȘI OPERA

1.1. Începutul vieții și descifrarea pseudonimului

La data de 04.09.1881 s-a născut la Bacău, într-o zi de vineri, Gheorghe Vasiliu, cel ce avea să devină peste ani viitorul poet George Bacovia. Gheorghe Vasiliu era fiul lui Dimitrie (un comerciant din Bacău) și al Zoiței Vasiliu (o casnică ce provenea dintr-o familie burgheză ).

În primii ani ai copilăriei, Gheorghe Vasiliu (căruia în familie i se mai spunea și Iorgu) crește sub supravegherea mamei sale în casa din Str. Bacău – Piatra, locul unde Dimitrie Vasiliu avea un “ magazin cu coloniale si bauturi spirtoase”.

Târziu, amintindu-și de acele clipe, poetul declara:“ M-am născut în orașul Bacău, unde, excepâand anii de studii universitare am trăit mai tot timpul … De acest oraș, de această casă, îmi sunt legate toate copilăriile mele și amintirile, ca și din viața adultă “.

În anul 1887, Gheorghe Vasiliu  este trimis la grădinița de copii a soților Schmidt, având astfel prilejul să ia și lecții de limba germană. Din cauza inundațiilor din vara anului 1887, dar și din cauza malariei, Gheorghe Vasiliu se îmbolnăvește grav de friguri, nemaiputând merge la școală la vârsta de 7 ani. Este însă înscris la un pension din Bacău fără însă a putea promova examenele de stat.

În perioada 1889-1894 urmează primele clase primare la Școala de băieți din Bacău. Aici îl are coleg pe George Tăbăcaru, viitorul său prieten și coautor în cadrul unor reviste la care vor colabora ulterior în orașul natal.

În anul 1898 începe să dea dovezi ale talentului său artistic,  punându-și pe note câteva poezii creație proprie, dar și altele scrise de Mihai Eminescu și Petica.

Prin intermediul unui prieten al familiei, Ioan Jiuga, în anul 1899, Gheorghe Vasiliu ia contact cu revista Literatorul, a lui Macedonski. Trimite la redacția acestei reviste poezia “Și toate”.

Din acest moment, Gheorghe Vasiliu se va semna cu V.George marcând totodată debutul literar al viitorului George Bacovia.

În anul 1900  se înscrie la Școala militară din Iași, dar se retrage în al doilea semestru, neputându-se adapta, după câte se pare, disciplinei din armată.

Pseudonimul utilizat, Bacovia, are, potrivit specialiștilor, o dublă semnificație- pe de o parte, acesta ar putea proveni de la zeul Bachus, iar pe de altă parte, acesta ar face referire strict la orașul natal al poetului, Bacău.

Din interviul acordat lui Vasile Netea (publicat în „Vremea”, 1943), reținem că poetul s-a considerat un homo viator stăpânit de Bacchus și de prestigiul viticol al zonei. Mai semnificativă este însă organizarea în expresie a relației interne eu empiric – scriitor („numele meu, mai exact pseudonimul ce stă deasupra poeziei bacoviene…”) și care atestă reciproca posedare dintre „om” și „operă”, dar și că existența operei a fost posibilă numai sub autoritatea demiurgică a figurii paratopice.

Pseudonimul ales de George Vasiliu privilegiază conexiunile mitologice și se prezintă ca o paratopie culturală, neîncetând să fie, în același timp, un pact autobiografic. Din analiza celor două variante ale unei postume datate 1948, intitulate Stanță la Bacovia și, respectiv, Stanță de locuri, aflată în directă legătură cu emblema paratopică a numelui literar, se degajă mitologemul lui Baco-Bacchus-Dionysos și cel al lui Orfeu, a căror coprezență reflectă schizoidia artistului, tentat simultan de instinctualitate și de sublim, de „vârsta de aur” orfică și „limburile” baudelairiene. Orfeu asimilat de Bacchus alegorizează dorința de integrare a principiului organizator, care e puterea demiurgică a Verbului, de către un individ predispus la risipire.

Asimilarea paratopică a lui Dionysos de către poetul român este sincronă cu fenomenul extins în toată cultura europeană de la sfârșitul sec. al XIX-lea și începutul secolului al XX-lea (prezentat de Gilbert Durand în Figuri mitice și chipuri ale operei – de la mitocritică la mitanaliză): resurgența figurii lui Dionysos, cu toate simbolurile asociate (menade, bachante, nimfe, satiri, dar mai cu seamă Hermafroditul) și cu imageria alcoolismului. Ea exprimă inițial dezabuzarea modernului care speră să se întoarcă la sufletul său primitiv, speranță care lasă apoi loc sentimentului de autoiluzionare și alienării irezolvabile.

Așadar, „modestul” Bacovia ni se revelează într-o fantasmă de grandoare, iar dezindividualizarea prin pseudonim corespund dorinței mistice de a fi transfigurat. El devine scriitor printr-un ritual automitologizant.

1.2. Studiile și drumul spre poezie

Același an, 1900, se distinge prin începutul creației sale literare, când   așterne pe hârtie poezia Plumb, pe care o va publica abia peste 11 ani. Un caiet de versuri al poetului datând din acest an poartă pe copertă titlul Plumb.

În anul 1902   scrie poezia Lacustră, de a cărei formă finală va fi mulțumit de abia în 1906, după foarte multe modificari, iar în anul 1903 scrie poezia Liceu ca un răspuns adus chestionarului ce fusese adresat de minister absolvenților din acel an, în vederea implementării reformei învățământului inițiată de Spiru Haret.

Tot în anul 1903  susține examenul de bacalaureat, la care obține media 6.63, și se înscrie după aceea la Facultatea de Drept a Universității din București, însă nu prea cochetează cu ideea de a deveni viitor magistrat.

În 1903 citește într-una din ședintele desfășurate de salonul literar al lui Macedonski poezia Plumb, care reășește să producă o puternică impresie tuturor celor prezenți. Va cunoaște prin intermediul lui Macedonski multe dintre personalitățile literare ale momentului: Arghezi, Ion Minulescu. Al. Stamatiad, sau D.Karnabat .

În anul 1904 colaborează la revista Arta de la Iași, Mărgăritarul, și  lecturează la cenaclul lui Macedonski Nervi de toamnă, repurtând același succes de la cei prezenți acolo. Din cauza restanțelor accumulate este exmatriculat de la Facultatea de Drept din București.

În anul 1905 publică în Românul literar noi versuri: “Balet si Ecou de Serenada”, iar în anul următor  revine la Bacău refugiindu-se in singuratate. În această perioadă scrie poezia Serenada muncitorului. Începe să redacteze o serie de poeme în proză, primul care Cubul negru, și tot în această perioadă îi apar poeziile : Rar, Cuptor, Vals de toamnă.

În anul 1908  îi apare o singura poezie –Amurg, și este prezentată sub titlul Strigoii, găzduită tot de Românul literar.

În anul 1910, sub titlul Un cântăreț al toamnei, I.M.Rascu publică primele notații referitoare la poezia bacoviană. Articolul este publicat în ziarul ieșean Opinia și este semnat Evandru, iar în anul următor îl va cunoaste personal pe I.M.Rascu . Urmează o colaborare la revista acestuia, Versuri, având patru poezii pe care le semnează cu pseudonimul George Andoni, și anume: Finis, Plumb, Tu ai murit, și Gri.

Din anul 1912 începe colaborarea  la Românul literar al lui Caion. De asemenea, devine   colaborator la revistele Insula a lui Minulescu, la Flacăra și la Românul literar, fiind   prezent și în noua versiune a revistei Românul literar cu poezia Poema în oglindă, și în Flacăra lui C. Banu cu Nervi de toamnă și Amurg antic. La redacția acestei reviste îi va cunoaște pe A. Maniu, I.Pillat si N. Davidescu. Tot acum îi apare poemul Nervi de Toamnă în cuprinsul revistei Insula , a lui Ion Minulescu.

Anul 1913 îl găsește pe postul de ajutor de contabil la cancelaria Prefecturii Bacău, iar  I. Ludo îi consacră articolul " Un poet al toamnei" , în revista ieșeana Absolutio. Tot în același an   se îmbolnăvește și demisionează din funcția de contabil din cadrul Prefecturii Bacău.

Tot în 1913 este internat la un Sanatoriu de boli nervoase din București, în urma unei grave crize de nervi. În toamna aceluiași an se reîntoarce la Bacău unde este vizitat de Alexandru Macedonski. Deși se externează destul de repede, poetul va traversa o stare de convalescență continuă în care rarele stări de bine vor alterna cu crizele depresive. Tot acum trimite la tipar volumul Plumb.

    Îi sunt publicate în această perioadă poeziile Decor, Amurg, Note de toamnă, Interior trist, și la scurtă distanță, apar poeziile Dormitând, Note de primăvară, Note de toamnă, dar și prozele : Amăgire, Pe gânduri, Undeva, și, în același timp, primul volum de poezii intitulat Plumb, în care este inclusă și poezia cu același nume.

Anul 1918 îl găsește pe Bacovia publicând la aceleași reviste: Literatorul, Cronica Moldovei, Flacăra, Curentul literar, Ideia europeană, Gândirea (Cluj). Tot acum, Bacovia va publica poezia Nocturnă și poema în versuri În zadar.

În anul 1921,  în Cuvântul Liber îi sunt publicate poezia Amurg și proza Valuri, iar în anul 1922 apar poeziile Plumb de iarnă și Frig.

În 1923,  Bacovia revine la București, unde i se publică în revista Cugetul Românesc o serie de șase poeme în proză, iar în ziarul Gândirea apare o serie de poezii însoțite de studiul realizat de Cezar Petrescu și intitulat George Bacovia , poet al deznadejdii provinciale .

În anul 1923,  în Cugetul românesc îi sunt publicate trei poezii: Dimineața , Gol, Nerv de toamnă și trei proze : În Cafeu, Ninsoare, Târziu.

1.3. Perioada de maturitate 

Bacovia este cunoscut ca și creatorul unei poezii de atmosferă. Făcând referire tocmai la aceasta, Eugen Lovinescu observă că este o atmosferă dezolantă predominantă: "de toamne reci, pline de ploi putrede, cu arbori cangrenați, limitat în peisajul de mahala de oraș provincial" plasat între cimitir și abator. Pretutindeni, în versurile bacoviene plutesc tristețea, spaima de neant care devine obsedantă.

Volumele de poezii (printre care, Plumb, Stanțe burgheze. Cu voi, Comedii în fond, Scântei galbene) poartă în chip vădit pecetea influenței lui Edgar Poe și mai ales a unor simboliști francezi de renume: Rollinat, Laforgue, Baudelaire și Verlaine.

Impresiile sunt sugerate prin utilizarea unor corespondențe muzicale, prin culoare, acestea fiind tributare unor pictori impresioniști ca Renoir sau Degas.

George Bacovia se definește ca poetul toamnelor reci și ude, al iernilor care creează o impresie de sfârșit de lume, al căldurilor toride, când cadavrele se află în descompunere sau al primăverilor iritante, nevrotice (Cuptor, Decembrie, Lacustră, Nervi de primăvară). Cadrul de manifestare îl constituie orașul de provincie în care totul este cenușiu, în parcurile solitare cântă o fanfară militară: cafenelele sunt marcate de sărăcie.

In legătură cu arta poetică, Tudor Vianu afirmă că "sensibilitatea fuzionează cu tema lirică", devenind un act esențial. Bacovia nu comunică sugestii apelând la modalități specifice impresioniștilor; culorile sale nu numai că nu au nuanțe, dar ele sunt foarte concentrate, trans-formându-se în adevărate strigăte ale unui suflet împovărat de tristețe și însingurare.

Nicolae Manolescu vorbește despre o oarecare obsesie a culorii la G. Bacovia: "Violetul, negrul, albul, rozul invadează lucrurile ca niște prezențe fizice, erodează personajele sau le pătează. Poetul pare a aplica vopselele pe pânză direct din tub sau cu latul cuțitului. Și aceste vopsele sunt câteodată halucinante prin intensitate".

Vladimir Streinu explică faptul că "Albul devine principiul vieții – Iubirea, iar negrul principiu negativ – Moartea" Volumul de debut al lui Bacovia, Plumb, aparut în anul 1916, în plină conflagrație mondială, nu a beneficiat de recunoașterea din partea criticii decât abia în anul 1923, când a fost premiat de Ministerul Artelor. Deși acesta este momentul care marchează trecerea concretă la perioada de maturitate poetică a lui Bacovia, în anul 1925 este Laureat al Premiului Societății Scriitorilor Români, iar în anul 1934 I se scordă, împreună cu Tudor Arghezi, Premiul Național pentru Poezie, acestea fiind momentele care au solidificat afirmarea maturității sale poetice.

După cel de- al doilea război mondial, asemenea altor mari creatori, Bacovia este marginalizat, ca mai apoi să fie complet înlăturat din zona de activitate a poeziei românesti. Următoarea perioadă, cea de tăcere, va dura până în anul1956, an din care opera sa, ca urmare a reeditării, ajunge din noula îndemâna cititorilor.

Ne aflăm însă, în acest moment, abia la începutul reconsiderării creației sale artistice, crețtie ce a avut o mare influență asupra întregii lirici moderne.

Desi Bacovia s-a format din punct de vedere spiritual în climatul mișcării simboliste de expresie franceză, se poate afirma cu certitudine că lirica sa originală depășește toate coordonatele simbolismului –fie el românesc sau european – afirmându-se printr-o voce distinct de celelalte, cu ample ecouri expresioniste, și prin reliefarea unui univers inconfundabil.

Laurentiu Ulici, un mare critic literar, îi marca tranșant apartenența clară la expresionism, firmând că „Bacovia este primul nostru expresionist. Mai mult decat Blaga, adica si mai adevarat si mai pur”, iar „atitudinea expresionista nu e nici o clipa la Bacovia o arta poetica; e numai explozia inocenta a unui suflet intru totul primar, care se refuza oricarei didactici, spunan-du-se pe sine, si nu gandindu-se”.

În această perioadă, Bacovia reușește să dezvolte un univers liric unic, centrat pe târgul de provincie sufocant, unde „moare poetul, cu ninsori si ploi interminabile, cu boli care contamineaza intreg peisajul, inclusiv oamenii” care sunt „ mai bolnavi, mai tristi, penduland intre parcul devastat cu chioscul in care fanfara nu poate canta, ca si iubita, decat un cantec trist,, funebru , si intre “mahalale sordide unde in cazarmi se aud dangate de arma” iar la abator „sange cald se scurge pe canal si corbii sunt prezenti sub un cer de plumb”.

Criticul literar Nicolae Manolescu afirma, referindu-se la Bacovia că, dintre poeții români, acesta este singurul care a reușit să coborare în Infern, de unde a scos la suprafata niște imagini terifiante, agonice chiar; o lume stranie a dezabuzării atât în planul conștiinței cât și în cel al existenței cotidiene..

Fiind considerată o voce distinctă în lirica contemporană, Bacovia își dovedește maturitatea și prin larga sa audiență și receptivitatea poeziilor sale. Analizând textele publicate de poet în această perioadă, criticul literar Gheorghe Craciun observa în special marea tranzitivitate a acestora, aceasta fiind o calitate ce aparține deopotrivă poeziei acestuia, cât si „poeziei care se scrie azi în lume, iar aceasta schimbă fundamental datele problemei.”

1.4. Prezentarea generală a operei

Poezia lui George Bacovia a impresionat de la început prin transpunerea în vers a tensiunilor interioare, ca și printr-o compoziție neobișnuită a poeziilor sale. Șerban Cioculescu afirma că: „Trebuie precizat că Bacovia e un poet elementar, dar cu menționarea puterii sale primitive de sugestie cu totul excepțională. Din demontarea mecanismului reacțiunilor sale reiese limpede un lucru. Deși nimic nu e deliberat logic în poezia sa, sentimentele au o impresionantă logică firească, internă, implicită.”

De o opinie contrară este George Călinescu, care vede în Bacovia triumful artificiului: „Poezia lui G. Bacovia a fost socotită în chip curios, ca lipsită de orice artificiu poetic, ca o poezie simplă fără meșteșug. Și tocmai artificiul te izbește și-i formează în definitiv valoarea.” Eugen Lovinescu a socotit poezia bacoviană ca o poezie simplă „lipsită de orice artificiu poetic.”

Ion Caraion acorda un rol important artificiului: „Limbajul său este limbajul unui simbolism intelectualizat, care se reclamă de la foarte multe artificii. Cuvântul trebuie prizat și urmărit în asociațiile, în complicațiile pe care le implică, altminteri ar părea că mormăie stupidități și impresia ar fi falsă, dezavantajând atât lectorul cât și poetul. Depinde cum citești, cum vrei să citești și cum știi să citești.” Un poet care prilejuiește atâtea opinii divergente este o personalitate artistică complexă, iar poezia sa ascunde o mare bogăție interioară.

Eugen Lovinescu vorbește despre poezia lui George Bacovia: „e expresia celei mai elementare stări sufletești, e poezia cinesteziei imobile, încropite, care nu se intelectualizează, nu se spiritualizează, nu se raționalizează; cinestezie profund animalică; secrețiune a unui organism bolnav, după cum igrasia e lacrima zidurilor umede; cinestezie diferențiată de natura putredă de toamnă, de ploi și de zăpadă, cu care se contopește.

O astfel de dispoziție sufletească e prin esență muzicală; i s-ar putea tăgădui interesul, nu i se poate tăgădui însă realitatea primară; în ea salutăm, poate, cea dintâi licărire de conștiință a materiei ce se însuflețește.”

Vianu scrie și el că poezia lui Bacovia „pare mai puțin o lucrare literară, cât un document psihologic, depoziția nefalsificată a unui suflet ulcerat, sucombânt sub greutatea de a exista.” Criticul consideră că „opera a absorbit în întregime pe poet”, omul fiind în întrgime în opera sa.

Pentru Lovinescu, poezia din Plumb ilustra „cea dintâi licărire de coștiință a materiei ce se însuflețește”.

Vladimir Streinu preia sugestia și o răstoarnă. El vede la Bacovia: <<Sentimentalitatea specific difuză îl coboară în zumzetul obscur al organelor și de aici îl împrăștie sub forma unui plumb universalizat în viața materiei. […] Bacovia se rupe, liberat, din robia analogiilor, prin abdicarea de la viața spiritului ce i se ia în schimbul vieții materiei și prin sensul gravitației, ca determinantă a materiei, pe care îl urmează ca o piatră. Unanimitatea gânditoare se anulează la acest poet în simple acte de adaptare, ca în ordinea vegetală, sau, cel mai adesea, în fenomene de geotropism ale universului inert. Drumul său lăuntric pleacă din conștiință și, trecând prin organic, pătrunde adânc în anorganic, a cărui viață dreaptă o trăiește. Direcția coborâtoare către primordialitate îl obligă să încalce limita extremă a prăbușirii sufletești. […] Dincolo de rutina sufletului și mai jos de fruntaria a ceea ce este silnic articulabil, începe jelania fiziologiei: foamea, frigul, umezeala, iar apoi inerția materiei primordiale. Iubire, instinct, afinitate: trepte care coboară pe Bacovia din sufletesc-uman în fiziologie animală, iar de aici, în traiul orb al materiei, al primordialității concrete. Iată pentru ce nu socotim că am putea saluta în Plumb „cea dintâi licărire de conștiință a materiei care se însuflețește”, după cum se exprimă Lovinescu. Mișcarea poeziei bacoviene nu se ridică din amorfism spre organizare, ci, dimpotrivă, se înscrie ca o cădere din uman în mineral.>>

Pompiliu Costantinescu a observat, într-o cronică pe marginea volumului de Opere din 1944, că în poezia bacoviană „materia în dezagregare are un fel de conștiință de sine, vizibilă în însuși propriul ei proces de dezatomizare (…) conștiința umană se prăbușește în reacții fiziologice, dizlocate”; Bacovia sugerează „golirea de orice conștiință umană, înregistrând numai conștiința fizică de sine.” Gheorghe Grigurcu afirma în monografia lui: „Bacovia înregistrează forțele obiective ale lumii cu o impasibilitate absolută. Netulburat la suprafață, adică anafectiv, poetul își rezervă o rezonanță în adâncuri, într-o ordine esențială (…) Incapabil pe de o parte de a se confesa, nepregătit pe de altă parte pentru deplina rezervă a tăcerii, autorul Plumbului a ales calea torturată a unei expresii impersonale (căci ironia, formă a respingerii, e străină de palpitantele miezuri lirice, e rece ca o crustă) (…) nu există la Bacovia o altă evocare a morții decât figurarea neutrală a dezagregării, sub sensul unui vid moral, a unei nespus de dureroase insensibilități (poezia fiind ea însăși un anestezic). Chiar dacă nu ne propunem, e dificil ca atunci când acționăm asupra unei materii să nu-i lăsăm o urmă de intenționalitate, cu alte cuvinte obiectul vizat adaugă la propriile sale calității pe aceea de a fi semnal al unui impuls, al unei măcar minime intenți. La Bacovia, thanatosul e prins printr-o totală inaderență afectivă, printr-o pură identitate cu lucrurile”; singurătatea e la autorul nostru „săracă, aproape biologică, închircită ca o frunză veștedă”.

George Bacovia își bazează opera pe arta poetică în care se descompune dimensiunea fundamentală a lirismului bazat pe simbol și sugestie, ca oricare alt poet simbolist. George Bacovia este un poet modern în adevăratul sens al cuvântului.

Caracterizările de poet simbolist, monocord, decadent, sunt juste dar restrictive. În faza de început a creației și apoi în celelalte etape, Bacovia a fost, eminescian, clasicizant, decadent, simbolist. O parte importantă a operei lui Bacovia scapă acestor calificative, termenul adecvat fiind cel de bacovianism.

Bacovia este poetul toamnelor nesfârșite, al iernilor ("Nevroza") ce dau sentimentul de sfârșit de lume, este poetul căldurilor toride ("Cuptor"), al primăverilor nevrotice și iritante.

Cadrul fizic al operelor bacoviene este orașul de provincie, agonic și angoasant, cu parcuri solitare, cu cafenele sărace, cu fanfare militare.

În lirica bacoviană, angoasa este generată de lipsa unor repere stabile, ordonatoare. Natura lui Bacovia este amenințătoare, imprevizibilă, stihinică. Starea sufletească a poetului, dominată de neliniște, se răsfrânge asupra cadrului fizic. Spațiile sunt ilimitate, zările devin lăcașul corbilor unde există o permanentă amenințare, prefigurată prin sunete sinistre.

Bacovia preferă spațiile vide , celor populate cu oameni și obiecte. Spațiile acestea sunt asaltate de vietăți sinistre ce sugerează moartea. Nelimitarea spațiilor produce groază.

Lumea de obiecte este apăsătoare, amenințătoare. Devin adevărate personaje: toamna, plânsul, ploaia, ninsoarea, frigul, vântul, primăvara, marea descompunere. Provincia bacoviană este mai mult decât o lume a tristeții și a uitării, este mai mult decât locul unde nu s-a întâmplat nimic, este locul unde se moare prin sufocare.

Groaza de pustiu este unul din elementele care individualizează decisiv vocea bacoviană. Eul liric se simte exilat în orașul de provincie. Solitudinea favorizează apariția tristeții sfâșietoare, a gândurilor sumbre. Nașterea pustiului este efectul pierderii reperelor capabile să dea liniște ființei umane.

Deși apelează la culori, acestea sunt concentrate devenind adevărate strigăte ale ființei umane. Motive precum urâtul, tristețea, monotonia, își găsesc corespondente în lumea instrumentelor muzicale.

Bacovia este un poet al toamnei, anotimpul acesta la el tulbură raporturile existente, universul are comportări absurde, iar omul are un singur țel, acela al autonimicirii. Poetul e un însingurat care trece printr-o lume aflată în proces de descompunere. Târziul și întunericul exprimă la cea mai înaltă tensiune un sentiment al ireversibilității și al aneantizării fără egal.

Nopțile la Bacovia sunt ipostaze ale înfrângerii. Universul exterior se prezintă în consecință ca un cadru alienant. În această situație, eul liric caută refugiul în camera proprie, dar și aceasta este ostilă pentru că urâtul de afară pătrunde în interiorul camerei, se amplifică, moartea părând a se cuibări prin toate cotloanele .

Muzicalitatea operei bacoviene este apropiată de muzica atonală în care frecvente sunt asonantele și stridentele. Elementele care compun această muzică atonală au darul de a "deschide" spațiile limitate, dar sugestia sonoră e îndreptată spre macabru .

Bacovia este creatorul unui stil unic, inconfundabil, neimitabil, generat de o experiență culturală și existențială proprie .

La Bacovia, universul exterior se prezintă ca un cadru alienant. În această situație, eul liric caută refugiul în camera proprie, dar și aceasta este ostilă, pentru că urâtul de afară pătrunde în interiorul camerei, se amplifică, moartea părând să se cuibărească în toate cotloanele.

Bacovia se definește ca o conștiință tragică a cărei particularitate constă în faptul că își are suportul în categoria neliniștii. Urâtul, monotonia, tristețea, vagabondajul, nevroza, comunică o experiență de viață specifică.

Provincia bacoviană este mult mai mult decât o lume a tristeții și a uitării, este mai mult decât “locul unde nu s-a întâmplat nimic”, este locul unde se moare încet prin sufocare. Groaza de pustiu este unul dintre elementele specifice ce individualizează vocea lirică bacoviană. Eul liric se simte un exilat într-un astfel de oraș de provincie. Solitudinea favorizează apariția tristeții sfâșietoare, a gândurilor sumbre.

1.5. Teme și motive în poezia bacoviană

Temele și motivele liricii bacoviene sunt tipic simboliste.

1.) Existența cotidiană- este la el un pustiu intrinsec, care anticipează sfârșitul. Încăperea în care trăiește poetul este una plină de fantasme, lucru care îl înspăimântă. Ca dovadă stau poeziile "Gri" și "Singur":

"și ninge-n miezul nopții glacial…

și tu iar tremuri, suflet singuratic,

Pe vatra-n para slabă, în jăratec,

încet cad lacrimi roze, de cristal."

2.) prezența infernului citadin. Orașul reprezintă pentru Bacovia un târg de provincie ce are ulițe desfundate, unde se plimbă care mărunte, pline de noroi, de dezolare:

"Prin mahalali mai neagră noaptea pare

șivoaie-n care triste inundară

și auzi tușind o rate-n sec, aramă

Prin ziduri vechi ce stau dărâmate."

("Sonet")

Acesta este un oraș cu cârciumi pline de oameni disperați-poezia "Seara tristă". La marginea acestui oraș bacovian este abatorul, un real câmp de execuție – poezia "Tablou de iarnă". Acest oraș are parcuri intrate în descompunere- poeziile "Decor", "În parc", iar în aceste parcuri cântă mereu fanfara militară- poezia "Fanfara". Acesta este un oraș al copiilor bolnavi- poezia "Moina" , și, în acest oraș bacovian, noaptea nu mai stârnește niciun fel emoții.

3.) Natura lui Bacovia este prezentă în toate anotimpurile preferate care sunt în acest caz toamna și iarna. Dintre toate fenomenele naturii, cele mai frecvente sunt ploaia, vântul sau zăpada. În acest sens, avem poeziile "Pastel", "Spre toamnă", "Nervi de toamnă", sau "Plouă":

"E toamnă, foșnete somn…

Copacii, pe stradă, oftează;

E tuse, e plânset, e gol…

și-i frig, și burează."

("Nervi de toamnă")

4.) prezența sentimentului morții. În orașul specific bacovian se înmulțesc tot mai tare decesele, iar poetul ajunge să se considere el însuși un cadavru, așa cum se întâmplă și în poezia "Renunțare":

"Se uită-n grădina noastră

Luna albă, moartă

Plumb, corpul meu căzu

Pe banca de piatră."

5.) și erosul este prezent în poezia lui Bacovia. În acest sens, casa iubitei reprezintă pentru poet un adevărat adăpost, la fel ca și în poezia "Decembrie".

Coloristica poeziei bacoviene

Fiind influențat într-o mare măsură de simboliștii francezi, Bacovia își exteriorizează toate impresiile prin intermediul unor corespondențe muzicale, folosind variate tonuri coloristice. Una din culorile preferate de Bacovia este negrul, prin care se realizează o adevărată atmosferă de infern.

În poezia "Negru" se regăsesc alăturate sicrie metalice, albe dar și negre, flori carbonizate, sau veșminte funerare. Nu doar lumea materială este simbolizată prin intermediul negrului, ci și lumea sentimentelor. Aici, învăluit în negru, tristul Amor apare cu penele carbonizate. Uneori negrul este prezentat în contrast cu albul, creând astfel un decor de doliu funerar, iar dovadă în acest sens stă poezia "Decor" în care:

"Copacii albi, copacii negri

Stau goi în parcul solitar

Decor de doliu funerar

Copacii albi, copacii negri."

Împreună cu negrul, Bacovia folosește des violetul. În amurgul toamnei cel violet, plopii îi apar poetului ca fiind niște "apostoli în odajdii violete". Chiar și frigul în imaginația sa apare în culoarea violetului în poezia "Plumb de iarnă". Pentru a transcrie sentimentul tristeții sfâșietoare, pe care o simte, poetul îi asociază violetului galbenul în toate nuanțele sale:

"în toamna violetă

Pe galbene alei

Poeții triști declamă

Lungi poeme."

Culoarea galben reprezintă la Bacovia culoarea bolii și a mizeriei:

"și noaptea se lasă

Murdară și goală

și galbeni trec bolnavi

Copiii de la școala."

("Moina")

Culoarea roșu, atunci când apare, doar incidental, în poezia bacoviană, reprezintă culoarea tuberculozei, și este figurat prin sângele acestor tuberculați, "al atacaților" de boală. Într-un amurg atât de bolnav, însângerat, toate frunzele curg de pe ramuri ca "lacrimile mari de sânge". Tot ca de sânge sunt descrise lacul și luna.

Peste acest peisaj colorat când în gri, când în fumuriul plumbului, când în galben, negru, sau violet, Bacovia așează viețile oamenilor.

Plumb

"Dormeau adânc sicriele de plumb

și flori de plumb și funerar vestmânt

Stam singur în cavou… și era vânt…

și scârțâiau coroanele de plumb.

Dormea întors amorul meu de plumb

Pe flori de plumb, și-am inceput să-l strig

Stam singur lângă mort… și era frig…

și-i atârnau aripile de plumb."

Poezia face parte din volumul "Plumb", apărut în anul 1916. Se pare că acesta are la bază și un element autobiografic al autorului: o vizită pe care Bacovia a făcut-o la Bacău la cavoul familiei Sturza. Acolo erau niște sicrie masive din plumb, peste care fuseseră depuse coroane de plumb.

Vederea acestui interior straniu l-a impresionat într-o mare măsură pe scriitor, și îl găsim prezent în poezia "Plumb", care reușește prin întregul ei să realizeze un univers și o artă poetică aparte.

Poezia este alcătuită compozițional din două catrene simetrice. Ni se prezintă un cadru format din cavou ce poate fi privit ca un simbol al cavoului ca și casa, orașul, sau lumea meschină ori propriul corp în care sălășluiește un suflet ca de plumb.

Poezia cuprinde și câteva motive principale, printre care și acela al morții sugerat prin concepte de moarte, cum sunt sicriele de plumb, funerar, vestmânt, mort și cavou. Moartea este de asemenea sugerată și prin concepte ce fac referire la somn, poetul arătând că "dormeau adânc sicriele de plumb", iar mai departe "dormea întors amorul meu de plumb".

Același motiv al morții este sugerat și prin conceptul de iarnă. În cavou era vânt, lângă mort era frig. Pe lângă motivul principal al morții apar și motive secundare, ca amorul, tristețea, însingurarea.

"Dormea întors amorul meu de plumb

Pe flori de plumb, și-am început să-l strig

Stam singur lângă mort… și era frig…

și-i atârnau aripile de plumb."

În ce privește limbajul poeziei, se poate urmări evoluția de la epitet la metaforă. Astfel, straniul are ca metaforă amorul de plumb. Apăsător are metafora aripile de plumb. Această metaforă amintește de albatrosul rănit al lui Charles Baudelaire.

Sărăcia are ca metaforă florile de plumb, sicriele de plumb. De la metaforă, Bacovia ajunge la simbol ca putere de sugestie. Întreaga atmosferă sugerează monotonia, plictisul, mediul meschin cu străluciri de o clipă, de aceea Bacovia folosește plumbul, care are o culoare cenușie, dar care zgâriat dobândește un luciu, care se oxidează repede.

Folosirea plumbului este o influență simbolistă, fiindcă simboliștii erau preocupați de magie. Și în această activitate, plumbul se topește, se aruncă în apă rece, și forma pe care o ia duce la diferite interpretări. Întreaga poezie reflectă de fapt soarta intelectualului într-un oraș provincie.

În cadrul poeziei se remarcă muzicalitatea versurilor, poezia în ansamblu seamănă cu tânguirea unui suflet apăsat. Muzicalitatea se realizează prin folosirea cuvântului plumb, cuvânt cu sonoritate închisă, în care o vocală este închisă între patru consoane.

Elementele morfo-sintactice au o simetrie aproape perfectă reflectă monotonia. Avem verbe la imperfect care accentuează atmosfera macabră. Apariția verbului "să strig" precedat de "am început", exprimă momentul de tensiune maximă, exasperarea poetului. Repetarea conjuncției "și" din versul 1 și 4 evidențiază cauza disperării poetului:

"Stam singur lângă mort… și era frig…

și-i atârnau aripile de plumb."

Ca și „nervii de primăvară”, „nervii de toamnă” exprimă aceeași lipsă de armonie a universului unei ființe care se izoleză de realitate. Toamna este asociată foșnetului, o ipoteză semnificativă a sunetelor care nu se mai armonizează , și somnul ca alterare treptată a conștiinței reflectând lumea. Sentimentul de tristețe este produs de „conștiința” că într-o lume ce se epuizează sub semnul târziului și al căderii, gesturile exemplare nu mai sunt posibile.

Pierderea sensului lumii este evidentă și la nivelul individului, în ambele situații alterarea ordinii (a naturii sau cea interioară) fiind vizibilă.

Bacovia insistă asupra atributelor acelui univers în care eul își consumă izolarea și în care trăiește sentimentul ruperii de întreg. La Bacovia, cuvântul sau sintagma care se repetă conține mesajul în sine și, dacă restul poeziei s-ar pierde, sensul ei esențial s-ar păstra pentru că logica poeziei lui Bacovia are o esență muzicală, ea transmite mesajul ei nu doar la nivelul lexicului, ci dincolo de el, prin sugestii „cinestezice” cum le numea Lovinescu.

În Plouă, refrenul „Oh, plânsul tălăngii când plouă” se verifică în fiecare dintre cele patru strofe ale poeziei:

„Da, plouă cum n-am mai văzut…

Și grele tălăngi adormite,

Cum sună sub șuri învechite!

Cum sună în sufletu-mi mut!”

Imaginea este îmbogățită costant, dar dominantă rămâne obsesia sunetului:

„Și ce enervare pe gând!

Ce zi primitivă de tină!

O bolnavă fată vecină

Răcnește la ploaie râzând…”

Același lucru se întâmplă și cu celelalte poezii în care refrenul propriu-zis, absent e înlocuit cu repetiția obsedantă a unui cuvânt sau a unei sintagme: plumbul, violetul, alternanța alb-negru („copacii albi, copacii negrii”, „cu pene albe, pene negre”, „Și frunze albe, frunze negre” – Decor). Este explicată în acest fel și impresia de monotonie pe care o lasă poezia sa la o primă lectură.

Ieșind dintr-o cârciumă unde ascultase o cântăreață cu o voce care-i „jignise auzul” Bacovia exclamă: „Barbar cănta femeia aceea”. Poezia Seară tristă se născuse de fapt în acest moment. Tot după mărturisirea soției, care cunoaște din familie numeroase episoade semnificative ale copilăriei poetului, la originea multora dintre aceste chei ale poeziei sale stau astfel de întâmplări reale. Cunoscuta poezie Vobiscum:

„…Dar vai, acei învinși, pe veci pierduți…

Ori în taverne, ori în mansarde;

Și acei nebuni, rătăcitori, tăcuți,

Gesticulând pe bulevarde…”

are la origine o întâmplare reală, Bacovia, copil, văzuse de multe ori pe străzile Bacăului un veteran de la 1877, înnebunit în urma unui șoc: „Un căpitan veteran din războiul de la 1877. Luase parte la asediul Griviței, cucerise o redută, căpătase trei decorații de brav comandant de batalioane. A luptat și a rezistat gloanțelor, până a fost și el împușcat. Aproape mort la dus ambulanța la un spital de răniți. După ce i s-au vindecat rănile doctorii au costatat că-și rătăcise mintea, iar când a ieșit din spital, reformat și trimis la vatră, gesticula, vorbea fără șir… Comanda oșteni nevăzuți…” Astfel de puncte de plecare sunt cunoscute și pentru Liceu și pentru altele.