Antim Ivireanul Mic Studiu Monografic
LUCRARE DE LICENȚĂ
ANTIM IVIRENUL – MIC STUDIU MONOGRAFIC
CUPRINS
I. INTRODUCERE
II. OPERA
2.1. Ivireanul – Traducător
2.1.1. Primele traduceri ale carților sfinte
2.1.2. Primele traduceri ale cărților de slujbă
III. Opera literară a lui Ivireanul
3.1 Prefețe și postfețe
3.2. Didahii
3.3. Oratoria în Didahii
3.4Autenticitatea predicilor lui Antim Ivireanul
IV. Cartea românească de învățătură sau Cazania
V. CONCLUZII
BIBLIOGRAFIE
ANEXE
Argument
Lucrarea cu titlul Antim Ivireanul- mic studiu monografic s-a născut ca o obligație morală în calitate de creștin ortodox care nu poate lăsa să se așternă praful peste două mari lucrări ale umanității, și anume Cartea românească de învățătură a mitropolitului Moldovei Varlaam și Didahiile mitropolitului Țării Românești Antim Ivireanul. Acești doi titani ai literaturii române vechi s-au constituit, în tradiția diaconului Coresi, ca două etape fundamentale în dezvoltarea genului oratoric la noi, contribuind totodată la păstrarea și la aprofundarea credinței noastre strămoșești pe întreg perimetru stăpânit de români.
Apărute în perioade istorice zbuciumate pentru poporul român cauzate de exploatarea otomană și austriacă, de propaganda protestanților și mai apoi a catolicilor, de permanentele lupte pentru domnie, cele două lucrări aparținând genului oratoric și-au îndeplinit misiunea de apărare a ortodoxiei și chiar de perpetuare a tradițiilor bisericești printre credeincioși. De la amvonul lăcașilor de cult unde au slujit, mitropolitii Varlaam și Antim Ivireanul au propagat credința transmisă de , luminându-i pe credincioși asupra învățăturilor Sfintei Evanghelii cu finalitatea unui câștig cert pentru ortodoxism.
Semnul de maturitate al genului oratoric l-a constiuit cartea de predici a mitropolitului Țării Românești, Antim Ivireanul. Este lucrarea datorită căreia cărturarul muntean poate primi titulatura de autor al naționalizării, al autotohtonizării oratoriei religioase la noi.
Structura lucrării este alcătuită din patru capitole. Deși elaborate cu doar un secol în urmă Cărții românești de învățătură a mitropolitului Varlaam, Didahiile cărturarului muntean se deosebesc de aceasta prin renunțarea la cazania tipică și prin rostirea direct în limba română, fără traducerea în prealabil, a unor predici construite după toate regulile omileticii clasice. Alcătuirea după structura tipică, cu introducere, cuprins și încheiere, omiliile lui Antim se remarcă în peisajul autohton printr-o ținută impecabilă a formei și a expresiei care i-au determinat pe unii cercetători să-l considere ,,primul mare orator bisericesc în limba română” (Gabriel Ștrempel).
O altă particularitate a predicilor lui Antim este aceea că ele sunt puternic ancorate în realitățile vremii, având destinația poporului român aflat în veacul al XVIII-lea. Obiectiv și implicat profund în problemele sociale și politice ale vremii, Antim se raportează la ele, astfel încât putem afirma că aceste predici au fost elaborate pentru poporul român și în beneficiul acestuia. Limba presărată de vorbe populare, pe înțelesul majorității maselor, atestă o aplecare atentă a cărturarului spre nevoile neamnului care l-a adoptat și din care s-a simțit ca făcând parte integrantă.
Depășind stadiul cazaniei, Antim Ivireanul optează pentru studiul în avans și pentru rostirea în fața credincioșilor a unor predici raportate permanent la realitățile vremii. Necesitatea conceperii unei predici cu o înaltă ținută și în acelasi timp respectând toate regulile omileticii îl determină pe Antim să se documenteze, să aprofundeze învățăturile Sfintei Evanghelii, ale Sfinților Părinți, dar și ale unor domenii de interes precum filozofia sau istoria din care relatează cu multă facilitate. Antim este asstfel un cărturar complex care poate reprezenta, pe drept cuvânt, un model demn de urmat pentru predicatorii de astăzi. Chiar și cuvântările sale din volumul apărut postum pot constitui sursă de inspirație pentru activitatea predicatorială curentă.
Numeroasele acțiuni întreprinse de cărturari precum Varlaam și Antim Ivireanul în scopul luminăriii neamului din care făceau parte au fost dublate de misionarismul acestora, acțiunea practică încă din vechime pe teritoriul nostru. În acest sens, oratoria religioasă poate fi considerată pe drept cuvânt o mană cerească pentru Biserică, dar și pentru literatură care și-a tras seva din aceste scrieri.
Capitolul I: Introducere
Antim Ivireanul este una dintre personalitățile cu o apariție fulminantă, care răsar în mod neașteptat și copleșesc prin strălucirea lor, care își seduc contemporanii, prin lecția de viață și de spiritualitate greu de egalat, pe care o servesc celor ce doresc să înțeleagă și să învețe. În spirit, el este urmașul lui Neagoe Basarab, lui Varlaam sau Dosoftei, un spirit ascetic și contemplativ, pe de o parte, energic și chiar vulcanic, pe de alta, și, în același timp, blând și auster, poetic și dogmatic. Deși nu este atât de cunoscut ca înaintașii lui, iar, în istoria literaturii române, nu are faima lui Cantemir, Antim Ivireanul face parte din categoria celor unici, neputând să stârneasca decât uimire și admirație pentru eforturile depuse în slujba Bisericii și a culturii române.
Între 1691 și 1716, Antim Ivireanul ,,a făcut istorie" și și-a pus definitiv amprenta asupra epocii sale, în ciuda faptului că a apărut brusc în Țara Românească, fiind un simplu ieromonah tipograf, un străin originar tocmai din Iviria (Georgia), dar care ,,a urcat", prin virtuți rar întâlnite, până la cea mai înaltă treaptă în ierarhia bisericească, ajungând mitropolit al Ungrovlahiei. În tot acest timp a fost tipograf, calcograf, miniaturist, caligraf, pictor, sculptor, brodeur, arhitect, restaurator, scriitor interesat atât de literatura teologică, cât și de cea profană, precum și de istoria neamului românesc, cărturar de mare clasă, orator și teolog fin, cu o inimă de poet, cu o sensibilitate remarcabilă la frumos, dar și la durerea și suferința pe care o vedea în jurul său.
Pentru literatura română, Antim Ivireanul rămâne un miracol – parafrazând aprecierea lui G. Călinescu, dupa cum observă Iorga, o performanță unică și greu de egalat, realizată de cineva care, la un moment dat, a trebuit să învețe limba română și care a avut o viață atât de zbuciumată și de greu încercată, încât harurile sale cu totul deosebite și puterea sa de muncă imensă sunt obiectul uimirii noastre permanente.
Deși Ivireanul a fost un maestru al tiparului, care a dat la lumină un număr impresionant de cărți într-o perioadă de timp foarte scurtă, lucrând adeseori în condiții vitrege, opera sa de căpătâi, Didahiile, nu a văzut lumina tiparului în epocă.
Începând cu finele secolului al XIX-lea (Didahiile lui Antim Ivireanul fiind tipărite abia în 1886), s-au făcut eforturi remarcabile pentru ca această figură exemplară a istoriei noastre culturale să iasă la lumină. Mai întâi, primii editori ai operei sale, apoi primii monografi și exergeți, la care s-a adăugat efortul Bisericii în a-l comemora și a face demersurile necesare pentru ridicarea nedreptei anateme aruncate asupra sa de Patriarhia Constantinopolului, precum și pentru canonizarea sa, și, în sfârșit, mai aproape de noi, Gabriel Ștrempel, în domeniul monografiei, Eugen Negrici și Dan Horia Mazilu, în cel literar, au făcut să strălucească chipul lui Antim în cultura și în literatura română. Meritul major al celor din urmă este acela de a fi înfruntat, în domeniul criticii literare, absența totală a unor studii premergătoare ample activității și, mai ales, a operei marelui ierarh și de a-l fi înfățișat de la bun început pe Antim ca pe un mare scriitor și orator al literaturii noastre.
Lucrarea de față se vrea a fi, în consecință, o verigă dintr-un lanț: concluziile numeroaselor studii nu pot fi decât complementare. Antim Ivireanul este un mare scriitor. „Da, despre Antim – ca despre oricare mare scriitor – pot fi scrise foarte multe cărți. Și chiar trebuie să fie scrise multe cărți. Opera sa are strălucirea nobilă și inconfundabilă a valorii, iar valoarea îngăduie felurile interpretări”
Antim Ivireanul este un homo universalis, care, deși teolog de profesie și înalt ierarh al Bisericii Ortodoxe, a găsit timp să se desvârșească în varii domenii ale științei profane: de la medicină până la astronomie, de la istorie și filozofie veche până la ultimele descoperiri științifice sau speculații filosofice.
Ivireanul a fost și un mare artist, care a desenat mult, care a făcut miniaturi și ilustrați superbe pentru cărțile tipărite de el. A sculptat în lemn și piatră până în pragul morții, a schițat planurile unei mănăstiri care astăzi îi poartă numele și – lucrul cel mai important pentru literatura noastră – având și darul poliglosiei, ne-a învățat limba atât de bine încât a fost un neîntrecut orator.
În consecință, am legat opera lui Antim de activitatea sa, pentru a avea o perspectivă mai amplă asupra inițiativelor sale culturale și literare. Din acest motiv, vom expune personaliatea marelui autor, în două mari lucrării, care se preocupă de activitatea și opera lui.
În secțiunea care tratează activitatea lui Antim Ivireanul, vom urmări aspectele cele mai importante, în special cele de traductologie, privitoare la cărțile de slujbă, fapt ce a avut ca urmare definitivarea procesului de naționalizare a cultului prin introducerea limbii române în Biserică în locul limbilor slavonă și greacă.
Capitolul II: Opera
2.1. Ivireanul – Traducător
Efortul lui Antim de introducere a serviciului divin în limba română în biserica noastră reprezintă o încununare a unei obiectiv ambițios, inițiat mai timpuriu de Coresi și continuat de mitropolitul Dosoftei al Moldovei. Am considerat că activitatea de traducător a lui Ivireanul trebuie încadrată în lungul proces de creare a limbii române literare, care se întinde pe mai bine de trei veacuri. Acest demers ne permite stabilirea cu obiectivitate a loculului și a rolului lui Antim Ivireanul în acest proces dificil.
În istoria Bisericii Ortodoxe Române, procesul de naționalizare a cultului a fost unul îndelungat, întinzându-se pe durata mai multor secole.
Avem în vedere numai al doilea mileniu al erei creștine, deoarece, pentru primul mileniu, datele cu privire la limba slujirii în Bisericile românești lipsesc cu desăvârșire – ca de altfel, orice atestare istorică privitoare la populația dunăreană romanizată. Astfel, nu putem ști în ce limbă (greacă / latină / slavonă / o limbă romanică vernaculară?!) s-a citit Sfânta Scriptură și s-a slujit Sfânta Liturghie până în secolul X, când apar primele însemnări slavone în grafie chirilică în spațiul carpato-danubiano-pontic.
Sunt întrebări la care istoria și filologia nu oferă deocamdată răspunsuri documentate; suntem astfel într-un spațiu al ipotezelor, mai mult sau mai puțin plauzibile, bazate pe fapte uneori insuficient documentate. De pildă, înțelepți din trecut precum A. Lambrior, A. D. Xenopol și Al. Rosetti au considerat că românii au scris întotdeauna în limba lor.
„Socotim foarte probabil că «poporul român a cântat în limba sa în biserică în mod neîntrerupt în continuarea unei tradiții pe care o avem atestată încă din secolul al V-lea». Rânduiala cântării psalmilor și a răspunsurilor își are rădăcina în statornicirile Sfinților Apostoli, iar în părțile noastre, Episcopul dac Sfântul Nicetas de Remesiana i-a dat un puternic avânt, potrivit mărturiei prietenului său, Episcopul Paulin de Nola, din Italia, care arată că el «folosea cântul liturgic pentru convertirea barbarilor »,(…) și un alt martir, preotul Montanus din Sigidunum, daco-român, în clipa sfârșitului său, 304, se ruga astfel: «Doamne Isuse Hristoase, care ai pătimit pentru mântuirea lumii, primește sufletele solilor Tăi Montaîn statornicirile Sfinților Apostoli, iar în părțile noastre, Episcopul dac Sfântul Nicetas de Remesiana i-a dat un puternic avânt, potrivit mărturiei prietenului său, Episcopul Paulin de Nola, din Italia, care arată că el «folosea cântul liturgic pentru convertirea barbarilor »,(…) și un alt martir, preotul Montanus din Sigidunum, daco-român, în clipa sfârșitului său, 304, se ruga astfel: «Doamne Isuse Hristoase, care ai pătimit pentru mântuirea lumii, primește sufletele solilor Tăi Montanus și Maxima (soția lui), care pătimesc pentru numele Tău. Crește, Doamne, și apără turma cea credincioasă a Bisericii Tale din Singidunum și prin toate văile Dunării. Cu ochii minții văd, Doamne, cum în această lature de pământ se ridică un popor nou, care în limba română slăvește iubirea numelui Tău cel sfânt.»
Întorcându-ne la perioada istorică pentru care avem date, trebuie să precizăm că procesul de naționalizare a cultului a presupus două aspecte esențiale: pe de o parte, traducerea acelor texte sau cărți din Sfânta Scriptură folosite în timpul slujbelor (Evanghelia, Psaltirea, Apostolul), și pe de altă parte, traducerea în românește a cărților de slujbă propriu-zise, după care slujește preotul, ajutat de diacon (Liturghierul și Molitvelnicul), la care se adaugă cele necesare stranei. Traducerea cărților de slujbă propriu-zisă a fost precedată de transpunerea în limba română a celorlalte cărți fundamentale ale Bisericii și anume Evanghelia (parte din Noul Testament), Psaltirea, adesea însoțită de alte texte din Vechiul Testament și Apostolul (din Faptele Apostolilor și din Epistole).
De asemenea, în ce privește al doilea aspect, transpunerea în românește a Liturghierului, a Molitvelnicului și a celorlalte cărți necesare stranei, aceasta cunoaște trei repere importante, și anume: momentul imprimării primelor cărți de acest fel de către Coresi, traducerile și tipăriturile lui Dosoftei și traducerile lui Antim Ivireanul.
2.1.1. Primele traduceri ale carților sfinte
Cele mai vechi texte în românește sunt considerate de unii cercetători a fi textele rotacizante: Psaltirea Scheiană, Psaltirea Voronețeană, Codicele Voronoțean și Psaltirea Hurmuzaki (datată de Al. Mareș prin metoda filigranului la sfârșitul secolului al XV-lea – începutul secolului al XVI-lea, deci înaintea Scrisorii lui Neacșu Lupu din Câmpulung), adică tocmai Psaltirea și Apostolul. Nu numai cele mai vechi texte în românește, ci și cele mai vechi manuscrise slavonești, descoperite în bisericile și mânăstirile noastre, și care datează din secolele XIII-XIV, sunt un Apostol (sec. XIII), un Octoih copiat în Moldova, un fragment de Evanghelie descoperit în Biserica din Râșnov, un fragment din Noul Testament și un Minei de la Mânastirea Neamț, adică tot cărțile folosite în slujbă. Este evident că acestea erau esențiale pentru Biserică și de aceea este normal să ne gândim că ele au fost primele care au făcut obiectul unor traduceri în românește, generate de necesitatea existenței lor pentru credincioși.
În afară de textele rotacizante, mai există și alte manuscrise vechi din secolul al XVI-lea, cuprinzând textul Apostolului, și anume Codicele Bratul și Apostolul Iorga. Este certă existența în Moldova în prima jumătate a secolului al XVI-lea a unor traduceri romănești ale Evangheliei si Apostolului, nedescoperite, dar despre care avem informații printr-un document scris, și anume o scrisoare a învățatului german Nicolas Pfluger, datată 11 martie 1532, în care se afirmă că: „un oarecare doctor din Moldova, om în vârstă, care nu vorbește nemțește, ci latină și polonă, a venit , ca să-l vadă și să-l asculte pe Martin Luther, vrând să îngrijească de tipărirea celor patru Evanghelii și a lui Pavel, în limba română, polonă si germană”. Ceea ce înseamnă că există deja în Moldova, la acea dată, traducerea acestor cărți, oricând gata de tipar.
În afară de aceste manuscrise și de aceste tipărituri, despre care știm numai din indicii din alte documente, avem un Apostol tipărit de Coresi sub numele de Lucrul apostolesc (Praxiul) în 1563. În secolul al XVI-lea a existat un adevărat curent de traduceri ale cărților necesare Bisericii în limba română.
După N. Iorga, manuscrisele rotacizante sunt anterioare tipăriturilor coresiene și sunt databile în secolul al XV-lea, impulsul acestor traduceri constituindu-l influența mișcării hușite în Transilvania. O. Densușianu și Al. Rosetti (și, mai recent, Al. Niculescu) au emis părerea că aceste traduceri sunt contemporane cu tipăriturile lui Coresi și că nu pot avea alt imbold decât ideile Reformei. Această opinie este în general acceptată, astfel încă se consideră că avem șapte versiuni ale Psaltirii în românește, din secolul al XVI-lea, între care trei sunt rotacizante (Psaltirea Scheiană, Psaltirea Voronețeană și Psalirea Hurmuzaki), trei sunt tipărituri coresiene (din 1570, 1577 și 1588-1589, cea din urmă fiind tipărită de Șerban Coresi), iar ultima se află în ms. rom. B.A.R. nr.3465 .
După Ion Gheție, ,,originalul traducerii psalmilor (atât al versiunii conservate în Psaltirea Hurmuzaki, cât și al celei ce se găsește în celelalte versiuni) provine din sfertul sud-vestic al Dacoromaniei, adică în Banat-Hunedoara și teritoriile învecinate. Copierea psaltirilor rotacizante, aflate astăzi în posesia noastră s-a făcut, după toate probabilitățile, în Moldova”.
În ce privește Evanghelia în românește, cel mai vechi exemplar păstrat este o tipăritură slavo-română a Tetraevangheliarului, apărut cel mai probabil și conservat fragmentar între 1552-1553, al cărei tipograf ar fi fost Philippus Pictor.
Tetraevangheliarul lui Coresi a fost tipărit , sub patronajul lui Johannes Benkner (judele Brașovului), iar traducerea s-a făcut după un original slavon. Se pare că acest Tetraevangheliar, tipărit de Coresi , a avut o circulație răspândită și a fost copiat de Radu Grămăticul sau Radu de , lângă Rușii-de-Vede în 1574. Tetraevanghelul lui Coresi reprezintă, după P. P. Panaitescu, „difuzarea unui text tradus anterior în românește și care a circulat mai întâi în manuscris în diferite părți ale țării”.
Putem aprecia că, după modelul Apostolului și al Psaltirii, și Evanghelia a cunoscut traduceri în românește timpurii, chiar dacă nu s-au păstrat, pentru că cel mai logic este să considerăm, că atât cei care au tipărit-o, cât și cei care intenționau să o tipărească, chiar dacă aveau convingeri protestante și urmau să o destineze unor scopuri străine de Ortodoxie, s-au folosit totuși de traduceri mai vechi și au păstrat, într-o mai mare sau mai mică măsură, dogmatica ortodoxă a acestora.
În acest punct, avem o privire de asamblu asupra primelor traduceri și tipărituri ale textelor necesare cultului, altele decât textul slujbei propriu-zis. Ele coincid oarecum cu infiltrarea ideologiei reformate în Transilvania, dar nu credem că sunt, în mod exclusiv, un rezultat al influenței acestei doctrine. Având în vedere atitudinea total negativă a Bisericii Ortodoxe față de reformă, aceste traduceri nu s-ar fi făcut niciodată – cel puțin nu de către români ortodocși –, dacă însăși Biserica, prin reprezentanții săi, clerici sau mireni, nu ar fi avut, în parte, inițiativă, dacă nu ar fi resimțit aceasta ca pe o necesitate internă, cauzată de faptul că limbile slavonă și greacă aveau foarte puțini cunoscători, chiar în rândurile preoților.
La data la care Coresi tipărea Lucrul apostolesc (1563) și Psaltirea (1570 și 1577, ultima fiind o variantă slavo-română), existau deci, traduceri ale acestor cărți în limba română. N. Cartojan era de părere că aceste tipărituri coresiene „reproduc o copie de pe vechile traduceri maramureșene” și poate și Tetraevangheliarului (1561) este retipărirea unei traduceri anterioare, după cum mărturisește Coresi în introducerea (1559): «nește creștini buni socotiră și scoaseră cartea den limbă sârbească pre limba românească». Celelalte sunt traduceri făcute în vremea lui Coresi.
Cât despre impulsul care a determinat primele traduceri româmești, cercetătorii nu s-au pus nici încă de acord, unii considerând că acesta ar fi fost învățătura bogomilică –Sbierea, tipărind Codicele Voronețean, afirma că originalul trebuie plasat în secolul al XIII-lea, la sudul Dunării. N. Iorga și I. A. Candrea sunt adepții teoriei husite, care situează traducerea originală a textelor rotacizante în Maramureșul secolului al XV-lea. O. Densușianu și Al. Rosetti sunt de acord cu teoria luterană, prezentată inițial de Iorga, care stabilește datarea textelor rotacizante la începutul secolului al XVI-lea.
Dacă primele noastre traduceri ar fi avut la bază numai un impuls trăin, atunci limba română a acestor texte ar fi fost și ea cu totul străină de duhul textelor ortodoxe. Or, în ciuda existenței, uneori, a unor accente catolice sau reformatoare, aceste texte au o bază lingvistică și dogmatică esențial românească și ortodoxă, ceea ce înseamnă că limba română cunoștea încercări literare anterioare (chiar dacă ele erau numai traduceri) și că Biserica Ortodoxă avusese loc acest fenomen de transpunere a unor cărți importante pentru propovăduirea credinței în românește. La data când Coresi începe își activitatea tipografică, el avea un material lingvistic românesc cât de cât „experimentat”, cu care putea să realizeze noi traduceri sau să revizuiască altele mai vechi.
2.1.2. Primele traduceri ale cărților de slujbă
Coresi este de altfel, un pionier în ceea ce privește traducerea Lirurghierului și a Molitvenicului – dacă nu cumva a avut, și pentru aceste cărți, modele de inspirație, adică traduceri anterioare (chiar și fragmentare) ale acestor cărți, pe care apoi le-a revizuit, prin traducătorii solicitați de el și prin propria sa diortosire. Cu aceste cărți intrăm însă în dezbaterea celei de-a doua etape a naționalizării cultului, cea referitoare la textele ce conțin slujba propriu-zisă, a căror traducere a durat mulți ani și a fost mai greu acceptată decât a celorlalte cărți, amintite mai sus.
În opinia noastră, preoții români ortodocși s-au lovit întotdeauna de necesitatea de a explica credincioșilor nu numai textele din Scriptură, ci și anumite părți din Sf. Liturghie, precum și din celelalte slujbe, cu adânci reverberații în viața creștinilor: Botezul, Cununia, Înmormântarea etc. Pentru acest lucru, nu numai în cazul în care nu cunoșteau bine deloc limba slavonă, dar și în cazul în care o cunoșteau foarte bine, trebuie să fi avut traduceri la îndemână. Chiar dacă nu în mod programatic, este plauzibil să considerăm că s-au făcut totuși traduceri, fragmentare, ale cărților de slujbă.
Din 1570 avem o copie a unui Octoih românesc, adică a uneia dintre cărțile necesare stranei, efectuată de Oprea diacul de la biserica din Șcheii Brașovului, după un original mai vechi, „de preizvodul ce iaste în biserica Șcheailor, de lângă cetatea Brașovului, de l-au scos den limba sârbească pre limba rumânească sfinții, părinți, cine au fost mainte întru acestu loc”. Dacă această copie este din 1570, iar copistul, Oprea diacul, nu știa cine au fost înaintașii, acei „sfinți părinți” care au făcut inițial traducerea – dar știa că ei erau tot de din Șchei – putem să bănuim că originalul traducerii este cu mult mai veche.
Textul, care nu este într-o română cursivă pentru cititorul modern, nu este încă nici departe de ceea ce cunoaștem azi din cântările Bisericii, după cum putem remarca din următorul fragment: „Viniți să ne bucurăm Domnului, că au zdrobit ținerea morției și au luminatu rodurile ominești. Cu îngerii să strigăm: Lucrătoriul și înspăsitoriul nostru, slava Ta. Răstignare răbdași ispășitoare și îngropare dereptu noi. Cu moartea-Ți ca Domnul pre moarte omorâși. Dereptu acea, închinămu-ne Învierii Tale de a treea dzi, Doamne slava Ta. Apostolii văzdură Învierea Lucrătoriului, mira-se și cânta laudă îngerești, aceasta e slava Besearecii”. Această traducere, în privința vechimii căreia avem unele certitudini, nu pare a fi însă opera unui începător, ceea ce dovedeste că scrisul românesc avea o tradiție.
De remarcat că acest text românesc este în mod clar anti-catolic și anti-reformat, ceea ce denotă că inițiativa traducerilor în românește nu a aparținut numai unor curente din afară. Și tot aceste texte mai demonstrează și faptul că slujbele puteau să fi cunocut traduceri anterioare celor coresiene, chiar dacă fragmentar, dictate de necesități.
P. P. Panaitescu vorbește și de un manuscris al unui Molitvenic slavon aflat , în biblioteca Institutului Teologic (atașat unu exemplar din Liturghierul lui Coresi din 1570), și care are două pagini și jumătate în românește.
Gestul lui Coresi de a tipări Molitvenicul și Liturghierul rămâne însă unul revoluționar în istoria Bisericii și a culturii noastre. Chiar dacă acest gest a fost oarecum forțat și de presiuni exterioare Bisericii Ortodoxe, textul tipărit al Liturghierului nu a suferit niciun fel de imixtiuni protestante, ci a respectat întrutotul originalul slavon ortodox.
Nu însă același lucru se poate spune și despre Molitvenic. Acesta a fost tipărit în 1567, împreună cu Tâlcul Evangheliilor (Cazania I), amândouă cărțile având influențe reformate, fiind de altfel publicate cu ajutorul nobilului ungur Forro Miklos de Haporton (la acea dată, ungurii îmbrățișaseră protestantismul, devenind calvini, iar sașii luterani)
Nerva Hodoș și apoi E.Dăianu au demonstrat cu argumente că acest Molitvenic este tributar celui tipărit de Gaspar Heltai sub numele de Agendă sau actele bisericești pe care le săvârșesc de obiceiu miniștrii și pastorii sufletești creștini, autorul fiind „preotul reformaților de Cluj pe acele vremuri și proprietarul unei tipografii”.
În 1570, Coresi tipărește O asemenea acțiune pare să fi fost determinată, în primul rând, de interese reformate, deoarece unul dintre dezideratele calvinilor era atragerea populației românești ortodoxe la calvinism, prin introducerea limbii naționale în Biserică.
Nu este însă greu de observat că, dacă în 1567, Molitvenicul suferă abateri grave de la dogma ortodoxă; în 1570, Liturghierul nu mai pune astfel de probleme, textul fiind – cum am mai spus deja – o traducere ce respectă cu strictețe originalul slavon ortodox.
P. P. Panaitescu afirmă că traducerea Liturghierului coresian a fost imediat anterioară tipăririi lui și că nu a folosit alte traduceri, nici ale Psaltirii, nici ale Evangheliei. Ar fi vorba deci, despre o traducere efectuată la comandă și ca urmare a unui deziderat spontan, ceea ce ar îndreptăți teoria reformată (deși Panaitescu nu este adeptul ei).
Trebuie să recunoaștem că transpunerea în limba română și tiparirea Liturghierului din 1570 de către Coresi, nu s-a făcut din inițiativă ortodoxă, ci reformată, chiar dacă traducătorul a folosit texte ortodoxe (în slavă și în română) și chiar dacă și în sânul Bisericii Ortodoxe există dorința de a avea slujbe în limba română, pentru a o putea înțelege, dorința ilustrată de cele câteva fragmente descoperite în românește și care arată că acest fapt era o necesitate internă.
Lucian Blaga admiră puterea de selecție a românilor, în privința lucrurilor care se insinuau ca influențe străine, amintind de „încercările insistente și fără de noroc din secolul al XVI-lea ale Reformei din Ardeal de a cuceri preoțimea și țărănimea românească. Poporului românesc i-au surâs desigur diverse avantaje sociale și eonomice, totuși românii ortodocși s-au împotrivit chemării. Singurul lucru încuviințat primitor, ca rezultat al invitațiilor pre-reformatoare si reformatoare, a fost introducerea, ca la un obștesc semnal, a limbi românești în Biserica Ortodoxă, în locul slavonei sacre (…).Ce uimitoare putere de selectie organică, față de valvârtejul ideilor inovatoare din acel tulburător veac al istoriei ardelene!”.
Vom vedea la timpul potrivit că atât Dosoftei, cât și Antim Ivireanul au tradus cărțile de slujbă nu pentru a se integra mișcării de ,,contra-reformă,,, iscată – ca răspuns la protestante- în cadrul Bisericii Ortodoxe, ci mai degrabă datorită conștiinței lor, îndurerate de starea în care se afla poporul creștin și chiar preoții, adânciți în neștință și neavând cărți în limba lor, pentru ușurarea învățăturii, Dosoftei – preluat apoi de Antim Ivireanul – aducea,, ca motiv al treducerii Liturghierului , faptul că armenii și sirienii au slujba în limba lor.
Astfel, „precedentul Coresi” nu este decât un ajutor binevenit (deși a rezultat din ceva ce se dorea a fi un afront ortodoxiei, și care în cele din urmă a susținut mai degrabă ortodoxia, exceptând cărțile care au fost modificate dogmatic), pentru traducătorii de mai târziu. Aceștia nu au acționat însă numai datorită împrejurimilor nefavorabile – iscate din exterior –, sau a unor necesități de emancipare, care i-ar fi silit la acest gest, ci mai mult din cauza motivelor arătate mai sus, în speță, a neînțelegerii și necunoașterii cărților sfinte, necunoaștere datorată, în parte, și lipsei unor traduceri în românește a textelor respective.
Acesta este contextul istoric și cultural în care se dezvoltă Antim Ivireanul. Ne putem astfel ocupa în cele ce urmează de Ivireanul, ținând cont de coordonatele epocii sale.
III. Opera literară a lui Ivireanul
Antim Ivireanul a scris cărți închinate oamenilor, contemporanilor săi. Dintre cărțile concepute de el, trei sunt dedicate preoților și clerului, dar și mirenilor, spre educarea și consolidarea învățăturii lor (Învățătură pentru Taina pocăinții, Învățătură bisericească și Capete de poruncă), două sunt special alcătuite și dăruite domnitorilor Constantin Brâncoveanu (Chipurile Vechiului și Noului Testament) și, respectiv, Ștefan Cantacuzino (Sfătuiri creștine-politice), una este destinată bunei chivernisiri a Mănăstirii ctitorite de el (Așezământul Mănăstirii Tuturor Sfinților), cu reglementări speciale privitoare la învățătura celor tineri sau la tipografie, precum și la alte opere caritabile, din fondurile acestei mănăstiri, iar Didahiile sunt dedicate, putem spune, tuturor.
Capodopera scrisului său rămân însă predicile sale, Didahiile. Ceea ce este însă cel mai incitant pentru un cercetător, este tocmai faptul că, pe măsură ce vom parcurge opera lui, ni se vor revela ipostaze noi a lui Antim și noi fețe ale personalității sale complexe, dezvăluindu-ni-se un artist complet și un caracter exigent, minuțios, care și-a pus toată tenacitatea, imaginația și înțelepciunea în slujba Bisericii și a culturii, într-un efort magnific, de a înălța nivelul moral, cultural și spiritual al societății sale. În acest sens, mitropolitul Antim nu s-a rezumat numai la a tipări și a traduce cărți, ci s-a considerat dator să participe, printr-un efort creativ personal, la susținerea acestui angrenaj pus în mișcare, prin meritul domnitorului iubitor de cultură, Brâncoveanu, pentru progresul spiritual al românilor din Ungrovlahia și nu numai.
3.1. Prefețe și postfețe
Prima text de acest fel este postfața Evangheliei greco-române, imprimate în 1693 aici o concluzie: acest text, deși foarte scurt, este în sine o infirmare a posibilității ca Antim să fi venit pe la 1690 , întrucât acuratețea limbii românești instrumentate de un simplu ieromonah tipograf, recent poposit pe meleagurile noastre, nu poate să susțină prea bine această teorie a sosirii recente. Competența aproape nativă a lui Invireanul în limba română a fost vreme îndelungată un aspect misterios privitor la acest învățat din vechime și a făcut ca mulți exegeți să fie tentați să ia în considerație o descendență românească a lui Antim, chiar dacă cest fapt nu poate fi argumentat documentar.
Această postfață mai lasă însă să se întrevadă unele urme de nesiguranță, în cursivitatea și claritatea limbii cu care vom fi obișnuit , însă dedicația și versurile la stemă din Psaltirea anului imediat următor, schimbă radical lucrurile, ceea ce ne face să ne punem întrebarea: să fie talentul, darul natural a lui Antim și munca asiduă răspunsul „misterului” de care vorbim?
Postfața acestei Evanghelii bilingve este menită să „popularizeze” ideea că limba română are drepturi egale cu limba greacă. Numește Evanghelia „teologie cu patru strune” și alcătuirea ca „un glas dulce de alăută”, întrucât e scrisă de patru evangheliști și este o cântare pentru auzul duhovnicesc, fiind ,,vestea cea bună” a Dumnezeului treimic.
Termeni ca „dumnezeiască” sau „puțînă” sunt moldovenisme pe care le vom regăsi în predici. Expresia lingvistică în care este îmbrăcat acest text pare, de asemenea, mai puțin conturată, față de ceea ce vom descoperi relativ puțin mai târziu (un singur an mai târziu). Însă tendința către utilizarea figurilor de stil și aplecarea către o abordare teologică profundă „ex abrupto” ni-l arată pe adevăratul Antim, ascuns sub haina umilă a unui veșmânt literar mai puțin somptuos, față de ceea ce ne vor arăta curând textele antimiene, nu însă și față de contemporanii săi sau față de antecesor, cu exceptia marilor scriitori, contemporani sau înaintași pe care îi egalase în mânuirea condeiului, la acea dată.
Dedicația către Constantin Brâncoveanu din Psaltirea românească de la 1694, mult mai elegantă din punctul de vedere al limbii literare față de textul anterior, ne dă impresia că Antim și-a găsit adevăratul veșmânt care să îi pună în evidență noblețea caracterului. De aici înainte nu vom mai sesiza schimbări majore ale expresiei lingvistice a lui Antim, ceea ce este un lucru cel puțin surprinzător, întrucât denotă că el a făcut un efort uriaș de însușire a limbii române, dar și de construire a unui limbaj de o înaltă fidelitate, care să fie apt de exprimarea unor adâncimi teologico-spirituale.
Tema acestei dedicații este conceperea de roduri, plecând de la un foarte vechi motiv scripturistic și patristic, prin care oamenii sunt percepuți simbolic, ca o grădină duhovnicească, ca niște pomi care trebuie să aducă roduri.
Antim subliniază natura duală, materială și spirituală, a omului; astfel, omul trebuie să aducă o „rodie” multiplă, atât din punct de vedere material, cât și spiritual duhovnicesc.
Pentru a aduce roduri materiale, omul are „florile” tuturor lucrurilor care există, ca model și inspirație, are toată frumusețea lumii de la care poate să învețe, să se autoeduce spre supraviețuire, spre a viețui în armonie și frumosețe. Însă pentru roduri spirituale, are însăși „icoana Ziditorului” pentru că rodirea sa duhovnicească este numai spre asemănarea cu Creatorul său, spre transfigurarea lui, pentru a deveni Dumnezeu după har.
Aceste pasaje ni-l arată pe Antim teologul, a cărui profunzime și erudiție erau remarcabile încă de la acea dată. Nu știm dacă autorul acestor rânduri a avut în intenție această conexiune, însă însăși Psaltirea, în care el introduce această dedicație către domnitor, conține această idee în chiar primul psalm, anume că cel fericit și sfânt „va fi ca un pom răsădit lângă izvoarele apelor, care rodul său va da la vremea sa și frunza lui nu va cădea, și toate câte va face vor spori” [Ps. 1.3].
Simbolistica aleasă de Antim ieromonarhul și tipograful, nu este în niciun caz simplă sau întâmplătoare. Se poate comenta mult asupra acestui aspect, în vom mai reveni în paginile următorare, când vom vorbi despre omiliile antimiene, unde reapar aceste simboluri duhovnicești.
Următorul text pe care îl vom avea în vedere este tot o dedicație, la cartea lui Ion Cariofil. Dezbateri aprinse au avut loc pe seama ,,ortodoxiei” acestuia, la fel ca și sprijinul pe care l-a primit în Țara Românească, din partea domnitorului și a lui Antim Ivireanul – Manual despre câteva nedumeriri, imprimată , ăn 1697, după moartea lui Cariofil. Cartea era scrisă în greacă și dedicația lui Antim către Brâncoveanu este scrisă tot în greacă.
În opinia lui Dan Horia Mazilu, „presupunerea că, în alcătuire prefaței ediției snagovene, din 1697, Antim Ivireanul s-ar fi folosit de predoslovia lui Smotrițki, ipoteză de circulație în cărțile exegeților romîni, trebuie cu desăvârșire părăsită. Din precuvântarea ucrainianului (adresată profesorilor: Ucitelemu skolnym….), scurtă disertație asupra «foloaselor gramaticii», Antim n-a împrumutat decât o idee și câteva vorbe – despre zisul «folos» –,aranjându-le în chip propriu”.
Și tot în același an, tipărind Evanghelierul românesc, Antim adaugă la sfârșit câteva versuri care vor ajunge celebre pentru frumusețea lor, fiind preluate atât de ucenicul lui Antim, Mihai Ștefanovici, atunci când acesta va ajunge în Georgia, cât și de o mulțime de copiști din veacul al XVIII-lea.
Întorcându-se , Antim imprimă, în 1703, Noul Testament românesc, în care semnează, de asemenea, dedicația către domnitor. Virtuțile teologice și literare ale acestui text sunt de necontestat. Voind să dovedească faptul că învățăturile cuprinse în cele patru Evanghelii sunt „matca” spirituală la care se întorc, precum niște ape, puterile sufletului creștinesc, însetat de adevărul cuvânt al vieții, Antim purcede la comparația acestei „legi” duhovnicești cu legile fizice care guvernează acest pământ, precum magnetismul, gravitația, refluxul etc.
Versurile la stemă din această ediție a Noului Testament au fost atribuite tot lui Antim și adâncimea cugetării teologice, precum și perfecțiunea prozodică, fac din ele unele dintre cele mai frumoase de acest gen:
Patru sunt râuri den Raiu ce cură
Precum grăiaște Sfânta Scriptură
Patru Evanghelii den ceriu ne tună
Și la credință pre toți ne adună
Patru sunt semne tot îndoite
Și ale țăriifoarte slăvite,
Cu care semne să-ncoronează
Domnul Constandin, tot omul <să> crează,
Că se numește Basarabă;
De-ai Domnul viață multă să aibă.
Versurile se întemeiază pe o hermenautică ce are la bază, la rândul ei, nu semnificația vizuală a simbolurilor în sine, ci interpretarea numărului lor, Antim construind întregul „scenariu” hermeneutic pe semnificația cifrei patru, care este numărul celor patru râuri originare ce izvorau din Eden, ca și al celor patru Evanghelii, care vin de , din „ceriu” cu putere, tunând și adăpând pământul. Tot patru sunt și simbolurile din stema țării, semnificând – poate – pronia lui Dumnezeu și puterea pe care El i-a hărăzit-o domnitorului. Aceste versuri sunt „cea mai reușită gnomă numerică (…) din câte ne-a fost dat cu putință a izola în versurile românești scrise întru glorificare emblemelor voievodale sau mitropolitane”.
Un an mai târziu, Antim scotea din tiparnițele sale Viețile paralele ale lui Plutarh, în grecește, prefațate tot de el. Această lucrare celebră a Antichității a fost tradusă din greaca veche în greaca nouă de beizadeaua Constantin, fiul lui Constantin Brâncoveanu.
În fine, ultima prefață a lui Antim dintr-o carte tipărită este cea din Ceaslovul tradus de el și imprimat în 1715. Ea se adresează, desigur, lui Ștefan Cantacuzino și în ea este elogiat – poate peste măsură – domnitorul, dar trebuie să ținem seama că Antim Ivireanul vedea mai mult ceea ce dorea să fie acest domn decât ceea ce domnul era cu adevărat. De altfel, istoria îl blamează pe acesta pentru amestecul său în nefericirea familiei lui Constantin Brâncoveanu și această pată acoperă cu totul personalitatea lui, cu atât mai mult cu cât nu a apucat să domnească mai mult de doi ani, urmând apoi drumul Istanbulului, ca și Brâncoveanu, și având soarta celui împotriva căruia se pare că a uneltit. Antim nu pare să fi fost atent la posibila rumoare care l-ar fi acuzat pe Ștefan Cantacuzino de această cumplită faptă, poate și din cauza faptului că fusese nemulțumit cu politica de neutralitate dusă de Brâncoveanu și era absorbit de aspirațiile sale de eliberare, îndreptându-și toate speranțele către acest descendent din familia Cantacuzinilor, care se afișase de multe ori ca inamică a turcilor. Fără îndoială, gestul lui Ștefan Cantacuzino, pe care l-a făcut la începutul domniei sale, de a elibera pe membrii clerului de plata taxelor obișnuite către stat, l-a înduioșat profund pe mitropolit și l-a făcut și mai iubitor față de acest domn. Când, în ajuns vestea că acesta a fost spânzurat în beciurile închisorii din Istanbul, Antim a blestemat stăpânirea turcească.
Abilitățile literare ale lui Antim, mai ales, dovedesc un cititor asiduu și un foarte fin și profund cunoscător atât al literaturii patristice, cât și al celei profane, Antim nu a eșuat în niciuna din inițiativele sale literare și că nu există carte a sa despre care să nu spunem că nu este un succes literar și un document prețios literaturii noastere vechi.
3.2. Didahii
Eugen Negrici scria că „literatura veche, pentru a fi înțeleasă, trebuie mai întâi iubită. Considerațiile stilistice sumare – făcute de pe mal – sunt semnul dragostei sumare”. Prin acest demers ne propunem să îl determinăm pe cititorul interesat să se îndrăgostească de Antim Ivireanul, cu cuvintele lui radiind lumină, de profunzimea conotațiilor și a sensurilor din omiliile sale.
Vom urmări să demonstrăm îndeaproape complexitatea didahiilor lui Antim, eliminând, implicit orice susceptibilitate în privința originalității, prin însăși punerea în lumină a vastei sale competențe teologico-literare și a elaborărilor erudite și minuțioase ale omiliilor sale, care dovedesc adânca sa personalitate, neostoia cugetare – reflectată atât în originalitate hermeneutică, cât și în preocupările pentru înnoirea perpetuă a veșmântului literar în care trebuiau îmbrăcate didahiile –, și conștiința profundă a necesității și importanței demersului său omiletic, într-un context cultural și ecleziastic în care limba greacă era predominantă.
Autorul nostru nu numai că operează asupra textului biblic, oferind interpretări și soluții hermeneutice dintre cele mai complexe – și aici este de multe ori original în raport cu literatura patristică vastă, la care apelează, după cum era și firesc, în situatii enunțate ca atare sau nu –, dar înseși predicile sale sunt, aproape în întregime, o invitație la o hermeneutică abisală.
În multe situații, exprimarea metaforică a autorului ascunde și un „cifru” hermeneutic, pe lângă semnificația ei alegorică imediată, într-o anumită măsură recognoscibilă, și pe lângă efectul stilistic covârșitor.
Opera lui Antim este o capodoperă a limbii și literaturii române și a teologiei românești, într-un secol ce se caracteriza prin abundență oratorică, dar, paradoxal, prin ariditatea reprezentării sale, în mod semnificativ, în limba română.
Orizonturile de așteptare, nu doar ale contemporanilor lui Antim, ci și ale intelectualității noastre din perioada modernă, cu privire la acea epocă, erau mai modeste, și poate fi unul din motivele pentru care chiar și primii editori și comentatori ai operei antimiene și-au reținut entuziasmul, sub rezerva suspiciunii.
Tot mai mult, critica literară a descoperit virtutile oratorice, lingvistice și literare ale operei sale și calitățile neîndoielnice scriitoricești ale ierarhului artist, punând punctul pe „i” și susținând bogăția semantică, complexitatea și originalitatea ei, originalitate și frumusețe care vin să îmbogățească un patrimoniu omiletic de tradiție bizantină deosebit de amplu și complex.
Acest patrimoniu a presupus, la început, traducerea, începând cu primele secole ale mileniului al doilea, în slavonă bisericească de circulație la noi în țară – iar mai târziu și în română – a numeroase manuscrise (omiliare sau sbornice) conținând scrierile unor mari oratori bisericești: Sf. Dionisie Areopagitul, Sf. Vasile cel Mare, Sf. Grigorie de Nazianz, Sf. Grigorie de Nyssa, Sf. Ioan Gură de Aur („Zlatoust” în slavonă – manuscrisele cuprinzând textele sale fiind numite chiar „Zlatoust” sau „Zlatostrui” –, și care „prezidează banchetul oratoriei religioase din manuscrise” ), Sf. Atanasie cel Mare, Sf. Efrem Sirul, Sf. Chiril al Ierusalimului, Sf. Climent Alexandrinul, Sf. Chiril al Alexandriei, Sf. Proclu al Constantinopolului, Leontie de Bizanț, Sf. Andrei Criteanul, Sf. Teodor Studitul, Sf. Ioan Damaschinul, Sf. Simeon Noul Teolog, Sf. Epifanie de Salamina, Sf. Nil Teolog, Sf. Fotie cel Mare, Sf. Grigorie Palama, etc.
În această tradiție s-a întemeiat dezvoltarea ulterioară a oratoriei religioase la noi în țară, în limba slavonă la început, iar apoi în limba română. În studierea acestor texte, trebuie să avem în vedere că „vechiul învățământ românesc excludea simplitatea. Scrierile patristice (…), textele teologice și dogmatice, care au circulat frecvent în epoca veche, erau scrieri complicate…” a căror cunoaștere nu era o întreprindere facilă și nu este nici astăzi.
În 1581, Coresi tipărea Evanghelia cu învățătură, o colecție de omilii bizantine, ce reprezintă începutul Cazaniilor românești și care constituie o adunare de texte din omiliile patriarhilor Ioan din Calcedon, Ioan Caleca, Filotei și Calist – după ce, pe la 1567, tipărise Tâlcul Evangheliilor, tot o culegere de predici, având însă evidente influențe reformate.
Dacă în cazul transpunerii în românește a cărților de cult, Antim desăvârșea un proces de formare a limbii cultice, la care adusese contribuția Coresi și, într-o foarte mare măsură, Dosoftei, de data aceasta, același Antim desăvârșeste un alt proces – inițiat de Coresi și Varlaam – esențial sub aspect religios, cultural și lingvistic, cel al naționalitării predicii (al transformării omiliei într-un gen „național” într-o epocă în care marii predicatori prefereau greaca, ca limbă de expresie, după ce, secole de-a rândul, predominase slavona) și al punerii în lumină a virtuților literare masive ale limbii române, urmând „scriitorului Varlaam”.
Personalitate multiculturală înzestrată cu nenumărate calități și talente, Antim Ivireanul s–a dovedit a fi și un foarte bun orator, neegalat multă vreme. S-a remarcat în peisajul autohton prin predicile sale rostite sau Târgoviște pe vremea când era mitropolit al Țării Românești, adică între anii 1708-1714 (nu se știe dacă a rostit predici și în vremea domnitorilor Ștefan Cantacuzino și Nicolae Mavrocordat). Rostite cu mult patos în fața poporului și a domnitorului, predicile incluse ulterior în volumul intitulat Didahii (denumirea grecească a predicii) au văzut lumina tiparului abia la 170 de ani de la moartea alcătuitorului lor. Deși s-au descoperit trei copii manuscrise ale Didahiilor , niciunul nu prezintă autograful predicilor lui Antim. Autor și editor al atâtor lucrări tipărite, Antim nu a reușit să-și publice propria lucrare, lucru pe care nu l-a făcut niciunul din ucenicii săi. Cele trei manuscrise au avut rolul lor în propagarea învățăturilor teologice în mediile unde au circulat.
Adunate sub denumirea grecească a predicii, Didahii , cartea cuprinde douăzeci și opt de cuvântări (unele poartă chiar denumirea de cazanie, ceea ce demonstrează faptul că legătura cu tradiționalele cărți de predici nu se pierduse, acestea fiind în continuare de mare ajutor în biserici) la sărbători împărătești, la cele ale sfinților, la ale Maicii Domnului, în cinstea îngerilor și la dumunicile de peste an. La aceasta se adaugă șapte predici ocazionale și cele două scrisori trimise de Antim lui Brâncoveanu pentru a se apăra de acuza de atitudine antiotomană în războiul dintre ruși și turci din anul 1710.
Se remarcă astfel existența a paisprezece cuvântări la sărbătorile împărătești, după cum urmează: Cazanie , Cuvânt de învățătură nostru Iisus Hristos, Cuvânt de învățătură , Cuvânt de învățătură nostru Iisus Hristos, Cuvânt de învățătură ,Cuvânt de învățătură , Cuvânt de învățătură nostru Iisus Hristos, Cuvânt de învățătură lui Hristos, Predoslovie la cuvântul de învățătură în Dumineca Floriilor, Cuvânt de învățătură și de umilință în Dumineca Floriilor, Cuvânt de învățătură și de umilință în Dumineca Floriilor, Cuvânt de învățătură nostru Iisus Hristos,, Cuvânt de învățătură în lunii dechemvrie, la nașterea Domnului nostru Iisus Hristos, Cuvânt de învățătură Așa cum lesne se poate observa există multe predici închinate aceleași sărbători, și anume trei cuvântări la Față, două și șase
Cuvântările la sărbătorile sfinților sunt următoarele: Cazania , Cazania la sfinții apostoli Petru și Pavel, Cuvânt de învățătură la sfinții și întocmai cu apostolii împărați Constandin și Elena, Învățătură la sfântul părintele nostru Nicolae, Cuvânt de învățătură la octomvrie 26, în ziua sfântului și marelui mucenic Dimitrie, izvorâtoriul de mir asupra cutremurului, Cuvânt de învățătură în lunii octombvrie, asupra cutremurului și a marelui mucenic Dimitrie izvorâtoriului de mir. Se observă și aici predici duble rostite pentru aceeași sărbătoare prilejuite de Sfinții Constantin și Elena, Sfântul Nicolae și Sfântul Dumitru.
Predicile la sărbătorile Maicii Domnului sunt trei la număr: Cazanie preasfintei Născătoarei de Dumnezeu, Cazanie și din nou, Cuvânt de învățătură presfintei stăpânei noastre Născătoarei de Dumnezeu și pururi Fecioarei Maria.
În cinstea sfinților îngeri, există doar o predică, și anume Învățătură la noemvrie 8, în ziua Săborului sfinților îngeri ( Sfinții Arhangheli Mihail și Gavril – 8 noiembrie).
La cele 28 de predici enumerate mai sus, se alătură șapte cuvântări ocazionale, după cum urmează: Aceasta o am zis când m-am făcut mitropolit, Cuvânt de învățătură asupra omului mort, Învățătură când să face parastas, Învățătură asupra pocăinții, Cuvânt de învățătură la pogrebaniia omului preslăvit, Cuvânt de învățătură iar la prestevirea omului și Începătură și învățătură pentru ispovedanie.
Predicile din Didahiile vizează, în primul rând, transmiterea de către autorul lor a unor informații de dogmă teologică pe înțelesul auditorului. Cunoscând îndeaproape situația culturală precară a fețelor bisericești, dar și a oamenilor obișnuiți din vreme lui, Antim le vine în ajutor prin aceste cuvântări în care învățăturile uneori greoaie de teologie sunt transpuse într-un limbaj accesibil și ascultătorului cu o cultură teologică medie. În epoca în care erau încă la modă cazaniile, Antim are curajul de a alcătui o predică vie pe care o adresează nu unor debutanți în ale religiei creștine, dar nici unor specialiști, ci unor creștini dornici să aprofundeze învățăturile din Biblie, din Sfinții Părinți, amestecate uneori cu idei filozofice care dau o anumită prestanță textului.
Cuvântările lui Antim sunt pline de învățăminte din Sfânta Scriptură, obiectivul lui fiind acela de a-i face conștienți pe ascultători de necesitatea cunoașterii și respectării acestor legi în vederea mântuirii și a obținerii vieții veșnice. Pentru a pătrunde în sufletul ascultătorilor săi, Antim le aduce acestora noțiunile de teologie cât mai aproape de percepția lor de înțelegere și de adaptare la cerințele Bisericii. În acest scop, Antim numește Biserica „maică dulce și iubitoare de fii” , iar pe Dumnezeu, „tată de obște al tuturor”.
În plus, pe lângă Sfânta Scriptură din care citează adesea cu multă lejeritate, Antim recurge și pe care mărturisește că i-a citat cu simț de răspundere și la ale căror meditații face apel pentru a-și susține propriile idei: „și cercetând cu denadinsul, ca să înțeleg pricina, am cunoscut din Sfânta Scriptură și din cea veche și din vea noao și de la dumnezeeștii dascăli”.
Pe lângă solidele cunoștințe teologice de care dă dovadă, Antim recurge și la gîndirea profundă a diferiților filozofi, al căror nume apare uneori, iar alteori este doar redată opinia câteunui filozof pe care autorul nu-l mai numește. Așa sunt citate nume precum Anaxagora, Aristotel, Democrit, Anaximandru ș.a.
Particularitatea predicilor din Didahii constă în faptul că evenimentele biblice expuse sunt întrețesute de fapte petrecute în contemporaneitatea autorului, Antim făcând foarte des referiri la societatea în care trăia, de aici răzbătând de fapt realismul despre care s-a mai vorbit cu referire la el. Antim este un moralist incurabil care evidențiază și critică defectele societății în care trăiește, dovedindu-se obiectiv în redarea cât mai fidelă a realității.
„Om mic fiind și smerit, păstor mic, la mică turmă”, așa cum se autointitulează, Antim este părtaș la suferințele și nevoile oamenilor simpli pe care-i pomenește în nenumărate rânduri în Didahii și cărora le trimite încurajări, fiind conștient de faptul că și „eu am fost mai mic și mai netrebnic decât toți, precum au fost și David mai mic între frați la tătâne-său, dară Dumnezeu n-au căutat la micșorarea și netrebniciia mea, nu s-au uitat la sărăciia mea și streinătatea mea, n-au socotit prostiia și neștiința mea, ci au căutat la bogăția și noianul bunătății sale și au acoperit de cătră oameni toate spurcăciunile și fărădelegile mele, carele sânt mai multe decât perii capului mieu și decât năsipul mării și m-au înălțat, nevrednic fiind, la această stepă și mare vrednicie a arhieriei. Și m-au trimis la dumneavoastră să vă fiiu păstor, părinte sufletesc, rugător cătră Dumnezeu pentru buna sănătate și spăseniia dumneavoastră(…) și dimpreună cu dumneavoastră să pătimesc la toate câte va aduce ceasul și vremia, pentru care lucru am datorie să priveghez cu osândie și făr de lene, zioa și noaptea și în tot ceasul, pentru folosul și spăseniia tuturor de obște, învățându-vă și îndreptându-vă, cu frica lui Dumnezeu, pre calea cea dreaptă”. Confesiunea pe care o face cu referire la propria persoană îl aproprie pe Antim de credincioșii care stau în fața lui și-l ascultă cu ocazia ridicării lui la treapta ierarhică de mitropolit al Țării Românești, prilej cu care va rosti predica cu care va debuta volumul de Didahii, intitulată „Aceasta o am zis când m-am făcut mitropolit”. Ideea pe care Antim vrea să o transmită celor prezenți este aceea că nu averea materială produce aceea stare de înălțare, ci cea spirituală. De aceea își îndeamnă „frații” să facă fapte bune, să fie altruiști, omenoși, într-un cuvânt să aibă grijă de suflet.
În nenumărate rânduri pe parcursul Didahiilor sale, Antim se autointitulează „nevrednicul și mult păcătosul”, tocmai pentru a nuanța nevoia continuă a omului de perfecționare în drumul lui de devenire spre adevăratul creștin.
În cuvântările din Didahii, Antim critică dur societatea și obiceiurile ei cotidiene. Predicile sale au particularitatea de a fi presărate cu fapte din realitatea contemporană autorului, care nu pierde nici un moment pentru a fi dojenitor cu cei care nu respectă învățăturile de Sfânta Scriptură. Cuvintele lui Antim sunt savuroase când, adâncit în meditația provocată de ideile înalte din predică, auditorul se trezește brusc vizat de vorbele predicatorului.
Parcurgând firul Didahiilor, se poate remarca cu ușurință că autorul predicilor nu rămâne niciodată dator cu explicații. Chiar dacă avem impresia uneori că adresează prea multe întrebări celor prezenți, acest fapt nu-l împiedică să dea de fiecare dată și explicațiile de rigoare pentru ca ascultătorul să nu plece nelămurit de la adunare. Antim se dovedește astfel un pedagog desăvârșit care reușește pe parcursul unei cuvântări să-și dozeze informația și, în același timp, să fie și explicit. Cu siguranță că, fiind un cunoscător desăvârșit al dogmelor teologice creștine și, în plus, având și o vastă cultură enciclopedică, ideile îi veneau de-a valma. Dar secretul unei predici reușite era asimilarea exactă de către credincioși a unor informații nu neapărat numeroase, ci mai ales utile și esențiale pentru aplicabilitatea lor ulterioară.
O altă categorie vizată de săgețile aprige ale autorului Didahiilor sunt șefii de stat pe care-i mustră în Cuvânt de învățătură la sfinții și întocmai cu apostolii împărați Costandin și Elena pentru că nu procedează precum marele Constantin cel Mare care, pe lângă titulatura de șef de stat, a dobândit-o și pe aceea de „împărat întâi al creștinilor”. În legătură cu cei din vremea lui Antim, aceasta îi îndeamnă „să nu socotească împărații și stăpânitorii pământului cum că i-au pus Dumnezeu să șază pre scaun frumos numai spre vedere înaintea ochilor omenești, împodobiți cu veșminte scumpe, cu cununa în cap și cu schiptrul cel de aur în mână…” căci menirea lor este „să le facă dreptate și alta, ca să rădice strâmbătățile de la mijloc”.
Pe lângă această critică acidă împotriva diferitelor categorii sociale, cu precădere a celor cu funcții înalte, autorul predicilor din Didahii nu uită să se adâncească și mai mult în observarea realității, aducând uneori în discuție evenimente care se petreceau sub ochii lui sau din auzite și pe care le dezaprobă cu îndârjire.
Arătânde-se permanent de partea celor mici din a căror pătură se consideră ca făcând parte, Antim consideră că împărăția cerului se deschide mai ales pentru aceștia. El devine astfel pansamentul spiritual al celor săraci pe care-i încurajează cu vorbe de suflet.
Provenind din pătura de mijloc a societății, Antim s-a contopit cu poporul din care făcea parte, înțelegându-i suferințele și fiind permanent de partea celor nevoiași. În afara faptului că, în predică, „cei mici” nu sunt scoși niciodată din ecuație, ci, dimpotrivă, sunt în mod constant în vizorul predicatorului, atașamentul lui Antim fașă de această pătură a societății răzbate din limba utilizată.
Analizând cuvântările din Didahii, se poate vorbi despre o lucrare unică prin varietatea tematică, prin realism, prin limba literară cu reflexe populare, prin expresivitate și vitalitate. Despre alcătuitorul lor nu se poate vorbi decât la superlativ, caracterizându-se prin talent oratoric, printr-o vastă cultură teologică, istorică,filozofică și prin implicarea sa în viața comunității, arătându-se de partea celor simpli pe care-i încurajează permanent și criticând dur racilele sociale mai ales ale celor avuți.
3.3. Oratoria în Didahii
Personalitete complexă cu numeroase calități și talente, Antim Ivireanul este autorul predicilor din Didahii, cuvântări concepute și rostite în limba română. Simțind nevoia impetuoasă a românilor de a auzi predici de calitate rostite de oamenii bisericii, Antim a renunțat la cazania tradițională și a compus cuvântări cu o înaltă clasă pe care le-a rostit înaintea credincioșilor veniți la adunări, în București și Târgoviște.
Retorica discursului său dovedește o excelentă stăpânire a regulilor omiletice, fapt care face din aceste cuvântări un eveniment unic în peisajul autohton din secolul al XVIII-lea. În vremurile când preoții încă mai utilizau cazaniile, fiind deseori incapabili să elaboreze un discurs oral satisfăcător, Antim Ivireanul inovează prin conceperea unor predici de o impecabilă ținută, cu un conținut bogat și variat, cu o limbă literară ajunsă la cel mai înalt grad de evoluție de până atunci și cu o mlădiere a frazei obținută prin utilizarea numeroaselor imagini artistice care dau expresivitate textului. Fraza lui este distilată de slavonismele de multe ori greu de transpus în limba română, cuvântările având avantajul de a fi fost compuse și rostite direct în limba română.
Succesul lui Antim s-a datorat faptului că nu și-a privit audiența ca pe o masă amorfă de oameni care doar auzeau ceea ce se predica , ci s-a așezat în locul lor, simțindu-le slăbiciunile și nevoile. A fost emițătorul, dar și receptorul propriilor predici pe care le-a conceput pentru a veni în ajutorul credincioșilor. El nu și-a imaginat auditoriul, ci chiar a intrat în contact cu el și cu toate frământările lui. A luat în calcul toate eventualele nelămuriri pe care le-a nuanțat prin structurile erotetice prezente la tot pasul în Didahii și la care răspunde cu promptitudine și în așa manieră încât audiența să fie satisfăcută.
Cuvântările lui Antim au avut încă de la început scopul de a fi rostite de la înălțimea amvonului, fapt care se remarcă pe tot cuprinsul cărții. Oralitatea predicilor este conferită de interogații, exclamații, adresare directă, prezente la tot pasul (“iubiții miei ascultători”,“iubiții miei”, “iubiții miei întru Hristos frați și blagosloviți creștini”, „blagosloviți creștini”, “fraților”, „feții miei”, “feții miei iubiți”), repetițiile și enumerațiile, inflexiunile folclorice, tonul degajat al relatării, stilul natural și direct. La toate acestea se adaugă și tonalitatea vocii mitropolului care trebuie să fi impresionat audiența cu glasul său uneori cald și liniștitor, alteori punitiv și amenințător.
Interesat de aspectul întregului, Antim Ivireanul își repartizează predica conform tiparului cunoscut compus din exordium (introducerea), naratio (expunerea sau tratarea) și conclusio (concluzia sau încheierea).
Introducerea este primul moment al cuvântărilor în care emițătorul își pregătește terenul pentru ceea ce intenționeazăsă trateze în ziua respectivă. Alcătuită de multe ori dintr-un pasaj preluat din Sfânta Scriptură, exordium-ul are rolul de a capta atenția auditoriului și de a facilita pătrunderea în subiectul propus discuției. Exemplele de acest fel sunt numeroase: “Veniți după mine și voiu face pre voi păscari de oameni” sau “Luat-au Iisus pre Petru și pre Iacov și pre Ioann, fratele lui și s-au suit pre dânșii într-un înalt munte deosebi și s-au schimbat fața înaintea lor”.
Întotdeauna cu un ton blând și pacifist, care nu prevestește nicidecum furtuna de vorbe care urmează uneori, Antim se arată binevoitor cu audiența, scopul spuselor sale fiind acela de a atrage atenția celor prezenți asupra învățăturilor din cuvântare.
Naratio se constituie ca cel de-al doilea moment al predicii, fiind de o mai mare amploare decât celelalte două. Intenția lui Antim este aceea de a-i lămuri pe ascultători asupra problemelor teologice, sprijinindu-se permanent pe citate din Biblie, din Sfinții Părinți, pe evenimente petrecute în istorie sau pe meditații filozofice. Indiferent de strategia de comunicare pe care o adoptă, Antim impresionează de fiecare dată prin cultura lui vastă, prin cunoașterea desăvârșită a Sfintei Scripturi și prin dragostea cu care reușește să penetreze sufletele celor prezenți.
În ideea de a fi bine înțeles și, în același timp, de a oferi un grad mai înalt de accesibilitate conținutului predicii, Antim recurge uneori în predică la tot soiul de clasificări cu ajutorul cărora auditorul ar trebui să rețină mai ușor informațiile prezentate sub formă de schemă dezvoltată. Enumerate la început, iar apoi dezvoltate pe rând, ideile importante din predică îi dau prilejul predicatorului de a-și lăsa liberă imaginația creativă, dar în același timp de a diseca pe puncte informațiile.
Deși cultura lui bogată i-ar fi permis să problematizeze la un nivel mult superior, intenția clară a lui Antim este aceea de a se face înțeles de credinciosul de rând.
Tot în naratio se remarcă adesea secvențe încărcate de mustrari, uneori foarte caustice. Ca un pedagog într-o clasă de elevi, Antim îi dojenește permanent pe ascultătorii care eludează învățăturile Sfintei Scripturi, alegând de multe ori calea mai ușoară spre mântuire: “Unii să ispoveduesc de frica vreunor întâmplări, alții pentru un obiceaiu, alții de rușinea omenească, alții de frica stăpânilor;alții iară au câte doi duhovnici, unul la țară și altul la oraș; la cel de la țară, ca la un om prost, spune păcatele cele ce socotește el că sânt mai mici, neguțătorind și meșteșugind taina ispovedaniei”.
Conclusio vine să restabilească starea inițială a lucrurilor, ea fiind scurtă și împăciuitoare. După unele momente încărcate de emoții datorate acuzelor și mustrărilor predicatorului, situația se detensionează.
În Didahiile lui Antim Ivireanul se pot distinge toate genurile omiletice specifice istoriei predicii creștine, și anume: omilia exegetică (analitică sau mică), cea tematică (sintetică sau mare), panegiricul, dar și pareneza (un gen neîntâlnit în Cazania mitropolitul Varlaam al Moldovei). Un exemplu de predică analitică ar putea fi cea închinată La duminica vameșului, cuvânt de învățătură sau Cazania , deoarece în ele se dau explicații textelor din Sfânta Evanghelie; o omilie sintetică este, spre pildă, Cuvânt de învățătură nostru Iisus Hristos, întrucât în ea se tratează o singură temă. Panegiricul este al treilea gen omilitic întâlnit în Didahii și se explică prin existența unor cuvântări ținute la sărbători de sfinți, în care se dau amănunte și despre viața sfântului respectiv. În această categorie se regăsesc predici precum Cazania sau Cazanie apostolo Petru și Pavel.
1. Cuvântul de învățătură la duminica vameșului
Cea dintâi predică supusă analizei este Cuvântul de învățătură la duminica vameșului, cuvântare încadrată în categoria omilie analitică. Cuprinde șapte pagini și abundă în imagini artistice cu care predicatorul își dojenește auditoriul. Debutează cu aceeași ,,falsă smerenie,, specifică multor predici din carte, prin care își arată ,, nevrednicia ,, vis-a-vis de misiunea pe care o are de îndeplinit, și anume aceea de a predica în fața mulțimii care-i soarbe fiecare cuvânt. Fiind conștient de faptul că prin predica lui poate duce multă alinare sufletelor mulțimii adunate, Antim îi îndeamnă pe toți să-i dea ascultare și, deci, să ia aminte asupra celor spuse: ,, Pohta cea mare și dragostea cea curată, iar mai vârtos să zic, datoria cea părințească ce am cătră dragostea voastră m-au îndemnat astăzi de a veni aici, pentru ca să vă cercetăm sufletește, de vreme ce m-au rânduit Dumnezeu ca pre un nevrednic să vă fiu păstor și părinte sufletesc șiînvățătoriu la lucrurile cele ce ar fi spre folosul mântuinții sufletelor voastre. Pentru care lucru aveți datoria cu toții, de la mic până la mare, să mă ascultați la cele ce vă învăț de bine și de folos, că acea ascultare nu o faceți mie, ci lui Hristos, după cum zicela 10 capete ale Lucăi:<< Cel ce ascultă pre voi, pre mine ascultă și cel ce să leapădă de voi, de mine să leapădă>>…" Introducerea nu este lungă, dar totuși cuprinde două citate din Sfânta Scriptură la care predicatorul face apel pentru a le capta atenția celor prezenți la adunare (procedeul retoric captatio benevolentiae) și pentru a-și facilita trecerea la naratio.
Naratio începe cu o comparație care are rolul de a înlesni înțelegerea de către auditoriu a învățăturilor pe care urmează să le analizeze în predică. În cazul de față, strădania Sfinților Părinți de a diseca învățăturile din Biblie pentru a veni în ajutorul credincioșilor este comparată cu munca migăloasă a omului care, înainte să semene grâu pe terenul propriu, întreprinde acțiuni care duc la obținerea celor mai bune semințe pentru un rezultat optim: „Precum un om sărac, vrând ca să samene grâu curat în holba lui, pune multă nevoință de-l cerne și-l curăță de neghină și de altele, așa și sfinții părinții noștri au pus multă nevoință de au cernut cu ciurul chibzuelii toată Sfânta Scriptură și au ales ca niște grâu curat din toate bunătățile câte ar putea fi aceste trei bunătăți mari: credința, nădejdea și dragostea și le-au sămânat în holda sfintei biserici, adică în adunarea și în inima celor credincioși”.
Clasificarea aceasta pe puncte a predicii are ca finalitate problematizarea, extinderea atât cât este nevoie asupra temei în discuție. Prima componentă din cele trei supusă discuției este nădejdea căreia predicatorul îi dă o definiție, care cuprinde și o antiteză, figură adesea întâlnită în cuvântările din Didahii: ,,Nădejdea iaste o îndrazneală adevărată cătră Dumnezeu, dată în inima omului, din dumnezeiasca strălucire, ca să nu să deznădeăjduiască niciodată de darul lui Dumnezeu, ci să fie încredințat cum că va lua, prin pocăință, ertăciune păcatelor și verice altă cerere, sau trecătoare, sau vecinică,,.
Pentru a avea mai multă susținere asupra celor afirmate, Antim recurge la citate din Sfânta Scriptură, redând spusele lui David în două rânduri și pe cele ale lui Solomon. În mod asemănător procedează și cu dragostea sau credința.
După această parte axată asupra explicării pe înțelesul tuturor a învățăturilor promovate de Biblie, predicatorul Antim se orientează spre latura morală a celor care consideră că împlinesc cererile Domnului. Biciul său aspru se îndreaptă împotriva creștinilor, din a căror categorie face parte și emițătorul, dovadă fiind utilizarea persoanei I plural inclusive. Liantul dintre latura teoretică și cea morală se face printr-o interogație: ,, Dară noi, acum că ne numim creștini, de pe ce fapte bune socotiți că ne vom putea arăta creștinătatea și blagocestiia ce avem și să fim aleși și despărțiți de neamurile ce zicem noi că sânt păgâni?"
Predicatorul Antim pune în antiteză învățăturile Sfântei Scripturi cu cele întreprinse de oamenii care se consideră creștini: “Iar noi, în loc de a-l iubi și a-i păzi cuvintele, îl înjurăm și-i ținem cuvintele de râs și de batjocoră, ca și cândar fi niște basne”. Cunoscându-și foarte bine audiența, Antim știe deja care sunt frământarile oamenilor și, fără a mai aștepta întrebarea, oferă explicații pe înțelesul celor prezenți la altă întrebare despre care preconizează că se află pe buzele unora dintre cei prezenți: “Iar de mă veți întreba, în ce chip îl înjurăm, să vă spuiu: când înjurăm de lege pre cineva, pre Dumnezeu înjurăm”.
La fel procedează și în ceea ce privește nădejdea și dragostea: ,, Dacă vom zice de pe nădiajde, că sântem aleși din păgâni, nici aceasta nu o avem, căci că de am avea credință, poate doară că am avea și nădiajde, că v-am spus mai sus că întâi iaste să crează neștine în Dumnezeu, apoi să nădăjduiască. De vom zice de pe dragoste, că sântem aleși din păgâni, nici aceia nu o avem, că zice Ioann: << De va zice cineva că iubește pre Dumnezeu și pre fratele lui îl urăște, mincinos iaste, că de vreme ce nu iubește pre fratele lui, că-l vede, dar pre Dumnezeu, că nu-l vede, cumu-l va putea iubi?>>".
Tot în ideea de a pune în opoziție fărădelegile oamenilor cu învățăturile Sfintei Scripturi, Antim continuă cu mustrările la adresa creștinilor: “Dacă noi, deaca auzim pre cineva că înjură în jurăminte de cele ce am zis, în loc de a-l certa și a-l înfrunta, ca pre un om făr de socoteală, noao ne prea bine și râdem”.
Biciul său devine tot mai aprig și lovește fără milă în societatea care s-a depărtat de la dogmele ortodoxe și a uitat de existența lui Dumnezeu. Ca dintr-o răsuflare, predicatorul enumeră numeroase răutăți pe care le fac oamenii care se consideră creștini, punînd acțiunile lor în antiteză cu adevăratele cereri ala Bisericii: “Încăș, pe lângă acestia toate, mai adaogem cu răutatea că pre părinții noștri îi ocărâm și-i batem; pre bătrâni îi necinstim, pre domni și pre boieri îi blestemăm, pre arhierei nu-i ținem într-o nimic, pre călugări îi clevetim, pe preoți îi ocărâm, besericile le ținem ca niște grajduri și când mergem la dânsele, în loc de a asculta slujbele și a ne ruga lui Dumnezeu, să ne iarte păcatele, iar noi vorbim și râdem și facem cu ochiul, unul altuia, mai rău decât pe la cârciume”.
Sinceritatea lui Antim, care-și pune sufletul pe masă și își afișează cu atâta facilitate sentimentele, trebuie să fi impresionat audiența care cu siguranță că a reacționat la cuvintele pline de sensibilitate ale mitropolitului. Și expunerea continuă cu o altă exclamație: ,, Și încă stăm de ne mirăm căci nu ne face Dumnezeu pe voia noastră pentru căci ne numim creștini! Ba încă bine că nu ne prăpădește ca pe sadomiteni, că vedem depărtarea lui Dumnezeu cu ochii noștri și cunoaștem că din răutățile noastre ne vin atâtea feliuri de boale și atâtea feliuri de morți și alte nevoi și scârbe și nicidecum nu ne venim în fire, ca să ne părăsim de răutățile noastre".
Așa cum se poate remarca în toate cuvântările lui Antim, formula de adresare apare de obicei pe la mijlocul sau spre finalul predicii. La fel se întâmplă și aici, unde predicatorul se adresează celor prezenți cu “iubiții mei”, formulă care are rolul de a-i convinge pe toți să-și îndrepte privirea către învățăturile promovate de Biserică. El îi sfătuiește, “ca un părinte sufletesc și păstoriu ce vă sânt”, să se căiască și să se îndrepte pentru a primi mântuirea și pentru a ajunge în împărăția lui Dumnezeu.
Pregătit deja să preîntâmpine criticile apărute din parte auditorului, oratorul Antim nu ezită să mărturisească gândurile care consideră el că străbat mințile celor prezenți, spulberându-le: “Și nimeni să nu socotească, din voi, și să zică în imina lui: dară ce treabă are vlădica ci noi, nu-și caută vlădiciia lui, ci să amestecă întru ale noastre?”(prolepsa). Iar răspunsul care survine imediat arată siguranța de sine a mitropolitului care are alura unui pedagog într-o clasă de învățăcei dornici să asculte și să ia aminte la învățăturile dascălului: ,, De n-ați știut până acum și de n-au fost nimeni să vă învețe, iată că acum veți ști că am treabă cu toți oamenii câți sânt în Țara Rumânească, de la mic până la mare și până la un copil de țâță afată din păgâni și din ceia ce nu sânt de o lege cu noi;căci în seama mea v-au dat stăpânul Hristos să vă pasc sufletește, ca pre niște oi cuvântătoare și de gâtul mieu spânzură sufletele voastre și de la mine va să vă ceară pre toși, iar nu de la alții, până când vă voiu fi păstoriu,,.
Considerând poate că nu a răspuns la toate incertitudinile celor prezenți, Antim găsește de cuviință să preîntâmpine o altă nelămurire, utilizând aceeași figură retorică numită prolepsă: “Încăș poate să zică fieștecine din voi, în gândul său: dacă noi avem nevoi grele asupra noastră și nu putem să facem aceste ce zici: ci eu încă zic că iaste așa și crez. Numai la greul acela sânt și eu părtaș și într-acel jug ce trageș voi, trag și eu; dacă n-am putere să zic nici să gândesc așa, căci că precum cere împăratul dăjdi de la noi, așa ne cere și Dumnezeu credință și fapte bune”.
Finalul predicii este împăciuitor, Antim reușind, după atâtea mustrări caustice, să revină la tonul calm de la început. El dă sfaturi credincioșilor pentru o viață trăită în slujba lui Dumnezeu și se roagă pentru milostivirea lor. Cuvântarea se încheie cu formula specifică “Amin”.
2. Cuvânt de învățătură nostru Iisus Hristos
O a doua cuvântare pe care o supunem analizei este Cuvânt de învățătură nostru Iisus Hristos. Este o omilie sintetică sau tematică întrucât în ea se tratează o singură temă. Este vorba despre ducerea de către Fecioara Maria a pruncului Iisus la patruzeci de zile de la nașterea sa. Deși născând fără stricăciune pe Fiul Domnului, Fecioara Maria s-a supus legii lui Moise care preciza ca nicio femeie să nu intre în Biserică înainte de cele patruzeci de zile. Ducând jertfă Domnului, după obiceiul timpului, mama și pruncul au fost întâmpinați în locaș de părintele Simeon căruia i se prorocise că nu va muri până nu-l va vedea pe Mesia.
Introducerea predicii este de dimensiuni reduse, în ea predicatorul păstrându-și obiceiul de a se lamenta pentru “nevrednicia” lui și pentru teama care-l încearcă datorită faptului că nu va putea duce la îndeplinire această misiune. Antifraza este o figură retorică întâlnită adesea în Didahii: ,, A povesti lucruri minunate, iaste dată oamenilio celor învățați. A îndulci cu vorba auzurile ascultătorilor, iaste dată ritorilor. A descoperi taini mari și preste fire, iaste dotă celo ce sânt desăvârșit întru bunătăți. Iar în mine, neaflându-se nici unele de acestia, nu va putea nimeni să auză nimic de folos. Drept aceia, cu multă jălanie îmi ticăloșesc nevredniciia și-mi caut și făr`de voia mea a tăcea, iar apoi cunoscându-mi datoria ce am și temându-mă ca să nu caz în osânda slugii cei viclene, cu cuviință iaste, după putință, să povestesc de-a pururi lucrurile Domnului, căruia mă și rog, cu multa umilință, să-mi dezlege gângăviia limbii și să-mi lumineze mintea, ca să poci zice puține cuvinte întru slava lui cea negrăită. Ci vă pohtesc de ascultare".
Expunerea începe cu tot atâta sfială din partea predicatorului care afirmă că fecioria a fost intens lăudată de înțelepți, iar el nu se consideră capabil de o așa responsabilitate. Și totuși îndrăznește să ofere câteva informații despre acest subiect. Pentru a pune în valoare sărbătoarea pe care o prăznuiește Biserica în acea zi, predicatorului nuanțează aceasta prin repetarea adverbului de timp “astăzi”: „Astăzi se deșchide sfatul prorocilor celor dumnezeiești și semnele cele închipuite ale preaslîvitei zile aceștiia, împreună cu sfârșitul lor, să propoveduesc adunării cei besericești. Astăzi, bucuriia cea cerească, pre care toate neamurile cu dragoste o așteapta, sfântul praznic de astăzi o dă neamului omenesc”.
Oratorul caută să evidențieze valoarea fundamentală a acestui praznic arătând că pruncul Hristos este descoperit lumii fiind totuși supus legii celei vechi. Chiar dacă sunt mai presus de lege, El însuși reprezentând legea, atât Hristos cât și Fecioara Maria nu sfidează „porunca cea tare a legii” care “de acum nu mai stăpânește”.
Observăm că pe parcursul întregii predici, vorbitorul accentuează distincția dinte legea veche și cea nouă, fundamentându-și spusele prin cuvintele fericitului Pavel: ,,<< Cele vechi au trecut, iată s-au făcut toate noao>>”. Realizarea acestui demers se face prin utilizarea cu talent a următoarelor imagini artistice: ,, Întru ale sale au venit Domnul, nu prin umbră, ci chiar și înfățișat să aduce, ca pre un jărtăvnic pre pământ…” (antiteză și comparațiea), ,, Acest sicriiu pre nimeni nu uraște, pre nimeni nu gonește, de nimeni nu să scârbește, nici să ferește a aduce cele mântuitoare și pre nimeni nu face părtaș stricăciunii, că iubitoriul de oameni, Dumnezeu, să odihnește într-însa” (repetiția)
După ce-și mărturisește încă o dată “nevrednicia și neputința” considerând că “nu poci să mă întinez unde nu ajung, nu poci să vorbesccele ce nu știu”, oratorul de amvon revine mai amănunțit asupra comportamentului plin de smerenie al persoanelor sfinte care nu sfidează legile omenești. Spunând acestea, intenția acestei insistențe este aceea de a-i determina pe credincioși să urmeze exemplul de smerenie propăvăduit de Sfânta Evanghelie. Dacă ,, se supune poruncii acela ce numai cu porunca au făcut toate cele văzute și nevăzute. Să smerește acela de carele să cutremură toată zidirea. Primește ca un milostiv, de să pune în brațele dreptului Simeon, acela ce iaste numai însuși drept. Duce plocon la beserică acela ce sânt toate ale lui…” și ,, cel adevăratcarele iaste legia și făcătoriul legii, s-au supus legii, ca să ne arate noao că iaste cu cale și cu dreptate să ne supunem legii” atunci ,, drept ce, să nu ascultăm, ci stăm împotriva legii și lui Dumnezeu, ca și când ne-ar fi vrăjmaș de moarte”( antiteză).
Pentru a întări cele spuse și a fi cât mai convingător că trebuie să ne supunem legilor, mitropolitul aduce în fața credincioșilor comportamentul Fecioarei care, conștientă de măreția pruncului îl supune totuși ritualului tradițional.
Confirmarea dumnezeirii pruncului și implicit a smereniei lui vine și din partea bătrânului Simeon care, fiind pornit de Duhul Sfânt, zice:”Cu adevărat, tu ești stăpânul a toată făptura, tu ești mântuitorul lumii, tu ești Dumnezeul nostru, pre tine cu mare pohtă te așteptăm, de tine doriam, de tine însetoșam pre tine adăst de atâta vreme”. Așadar se adresează lui ca unui stăpân și Dumnezeu. Toate acestea duc la concluzia că “astăzi s-au împlinit toate ale legii celei vechi și să încep cele noao” și că Dumnezeu “pe toți chiemând la sine frica nu poate să zăticnească” fiindcă strigă “veniși după mine toți cei osteniți și însărcinați”.
În finalul predicii, oratorul arată că, deși Hristos s-a supus legii, oamenilor le este greu să–i urmeze exemplul. Drept dovadă, el enumeră cele zece porunci, arătând cum este încălcată fiecare dintre ele de către credincioși. Așadar, noul trebuie să înlocuiască vechiul, iar deprinderile rele trebuie îndreptate.
După ce conchide cu regret că niciuna din cele zece porunci nu este respectată de către oameni, vorbitorul nu se abține de a preîntâmpina o nedumerire pe care el o simte pe buzele multora dintre credincioși: “Iar de va socoti cineva din noi cum că vorbele acestia nu sânt adevărate, îi las în seama cugetului său și de nu-l bate cugetul în sine, atunce poate că acel om va fi au prea sfânt și drept înainte lui Dumnezeu, au iaste neșimțitoriu”.
Finalul predicii evidențiază calitatea lui Antim de cunoscător al sufletelor oamenilor care, conștient că schimbarea nu se datorează numai voinței omului, ci și voii lui Dumnezeu, încheie cu o rugăciune în care se cere întărirea firii celei slabe și luminarea minților și a inimilor spre împlinirea legii și a poruncilor. Formula “Amin” încheie și această predică.
Stilul întâlnit în Didahii respectă cerințele de corectitudine, claritate, proprietate, precizie și puritate, putându-se vorbi de cea mai evoluată formă a limbii române literare de până atunci. Vocabularul se caracterizează prin bogăție și varietate, fiind uneori prezente și inflexiuni floclorice care dau savoare textului și care-l fac inteligibil chiar și astăzi.
Așa cum s-a precizat deja, volumul lui Antim Ivireanul cuprinde, pe lângă predici analitice și tematice, și genuri omiletice precum panegiricul și pareneza. Ele sunt reprezentate prin câteva cuvântări care întregesc clasificarea impusă de istoriei predicii creștine.
3. Cazania închinată Sfântului Nicolae
Un exemplu concret este Cazania închinată Sfântului Nicolae care se regăsește atât în cartea de predici a mitropolitului Varlaam, cât și în cea a lui Antim Ivireanul. Legătura cu sfântul prăznuit în acea zi se face cu o dexteritate uimitoare, predicatorul găsind cu ușurință apropierea dintre cele patru bunătăți descrise pe parcursul a trei pagini și pomenirea Sfântului Nicolae: “dintru care înțelepți și sfinți și drepți iaste unul și acest fericit și de-a pururi pomenit, marele Nicolae, arhierul Mirelor Lichiei, făcătoriul de minuni, a căruia pomenire săvârșim astăzi, întru acest sfânt lăcaș; carele stă deasupra muntelui besericii ca o cetate păzită de Dumnezeu și întărită de toate patru părțile cu 4 tunuri duhovnicești: cu credință, cu nădejdia, cu dragostia și cu smerenia”.
După lauda adusă acestui sfânt, oratorul Antim vorbește mulțimii despre minunea pe care o săvârșește Nicolae în momentul când un tată voia să profite de cele trei fete ale lui pentru bani. Parcă intrând în pielea sfântului, predicatorul își imaginează gândurile și zicerile Sfântului Nicolae: ,, 3 fecioare, carele să văd ca 3 bunătăți ale raiului, vor să se prefacă spre 3 răutăți ale iadului și pentru puțin câștig vor să piarză o avuție care iaste mai cinstită decât toate avuțiile ce sânt ascunse supt munți, sau decât toate câte ocolește toată lumea” (hiperbolă).
Elementul care trimite clar și la o valență beletristică a operei lui Antim, pe lângă cea oratorică, este monologul interior al sfântului: “ba diavole, nu voiu lăsa să se lipească ceriul de stele frumoase ca acestia, nu voiu să câștige iadul suflete atât de curate și flori așa de frumoase. Eu, o, dragoste mincinoasă, voiu să-și sfărâm săgețile, care fără de rană omor; eu, Luceafărule, voiu să-ți sparg toate mrejele și-ți voiu piiarde tot vicleșugul”.
Descrierea cu atâta talent a atmosferei nocturne în care a avut loc minunea săvârșită de sfânt este un fragment de literatură adevărată pe care cu greu ni-l putem imagina ca aparținând începutului de secolul XVIII: ,, Așa au vorbit sfântul, apoi, pe urmă, după ce au ascuns soarele toate razele lui și s-au atins de tot lumina zilei între întunericulnopții și când ceriul, de osteneală, au fost închis spre somn toți ochii, atâta cât nici luna nu priveghiia, nici una din stelele cele mai mici avea deșchise tâmplele lor cele de argint, atunce ca când ar fi fost nu făcător de bine, ci ca un hoț, alergă cu mare grabă la acea săracă de casă și aruncând în lăuntru, nu zic odată, sau de doaao ori, ci de trei ori, mulți galbeni, au gonit cu aceasta sărăciia și tot răul și tot cugetul necuvios și au mântuit fecioria acelor 3 fecioare din cursele diavolului”.
După relatarea acestui episod, de fapt singura secvență din viața sfântului, predicatorul reîmprospătează contactul cu auditorul prin câteva interogații care au rolul de a-l duce pe altă pistă pe oratorul nostru. Intenția nemarturisită, dar depistată apoi, este aceea de a atinge latura morală a credincioșilor și, uneori, de a fi aspru ce cei care sunt puși pe fapte rele, iar nu pe fapte bune precum cea a sfântului nostru.
De acum înainte, oratorul de amvon își mustră ascultătorii pentru că se abat de la normele promovate de Sfânta Scriptură și de Sfânta Tradiție: ,, Iar noi acum, de facem vreodată cuiva vreun bine sau vreo îndeamnă, cât de pușin, o facem mai mult cu fățărnicie, pentru ca să ne laude oamenii și de nu să va supune întru toate, după pohta noastră, vom să-i scoatem binele acela pe nas, împutându-i totdeauna și blestemându-l, îi zicem să-l osândească bine ce i-am făcut și ne lăudăm cătră unii și cătră alții”.
4. Colecția de omilii a lui Antim Ivireanul este completă și datorită faptului că se poate regăsi în ea și un alt gen omiletic nemaiîntâlnit de noi, și anume pareneza. Dintre cuvântările ocazionale apărute în Didahii, Aceasta o am zis când m-am făcut mitropolit este omilia rostită, așa cum precizează și titlul, la instalarea în calitate de mitropolit al Țării Românești a lui Antim Ivireanul. Cu siguranță că la această sărbătoare a participat mulțime mare de oameni, la fel ca și domnitorul țării Constantin Brâncoveanu căruia oratorul nu se sfiește de a-i aduce laude în finalul predicii.
Plecând de la moto-ul: “Veniți după mine și voiu face pre păscari de oameni” vorbitorul de amvon îi are în permanență în prim plan pe oamenii simpli cărora le dă curaj prin confesiunile expuse în această cuvântare de înălțare într-o treaptă bisericească superioară. El le mărturisește că și prorocii pe care i-a desemnat Dumnezeu să provăduiască cuvântul Domnului au fost ,, oameni proști și mai vârtos păstori de oi”, dar, în ciuda micimii lor, ei au realizat o operă grandioasă de răspândire a învățăturilor Sfintei Scripturi la toate neamurile. Indentificându-se cu poporul din a cărui pătură provenea, predicatorul este conștient pe deplin de misiunea pentru care l-a trimis Dumnezeu în fața mulțimii de credincioși. Oratorul își înduioșează audiența cu sinceritatea lui atunci când afirmă că Dumnezeu, când l-a ales, nu s-a uitat la “micșorarea și netrebniciia mea, nu s-au uitat la sărăciia mea și streinătatea mea, n-au socotit prostiia și neștiința mea, ci au căutat la bogățiia și noianul bunătății sale…”.
Această cuvântare ocazională, la fel ca și celelalte predici din carte, abundă în imagini artistice menite să dea expresivitate și lirism textului. Iată câteva dintre ele: ,, ci au trimis oameni proști și mai vârtos păstori de oi, ca pre Moisi, ca pre David, ca pre Samuil și toată mulțimea prorocilor, prin mijlocul a cărora au sămânat buna-credință, nu la toată lumea, ci nimai la un neam, la jidovi, carii lăcuoa într-o parte a pământului , Iudeoa” (antiteze), ,, Și ce face? (interogație), ,, ci ca niște oameni blânzi și făr`de răutate au mers după dânsul, ca hierul după piatra magnitului și ca părul după chihribariul cel curat” ( antiteză și comparații), ,, oameni făr ` de arme și nedechisiți de ale oștirii, săraci de avușie, proști de învățătură, slabi de post, blânzi pentru nerăutate…”( enumerație) etc.
Analiza omiliilor din Didahiile lui Antim Ivireanul a relevat respectarea de către autorul lor a tiparului clasic de împărățire în introducere, expunere și concluzie. Cele trei momente se disting cu ușurință în predică, fapt care demonstrează grija deosebită a predicatorului pentru ținuta compoziției. Pentru înfrumusețare, textul este presărat cu imagini artistice cu mare efect expresiv și o limbă literară în forma ei cea mai evoluată de până atunci. Calitățile generale ale stilului respectate cu multă exigență fac din această lucrare o operă accesibilă chiar și în activitatea predicatorială curentă.
3.4. Autenticitatea predicilor lui Antim Ivireanul
În ciuda faptului că nu au fost tipărite nici de către autorul lor, nici de vreunul dintre ucenicii săi, Didahiile au fost pentru prima dată trecute în manuscris de către Efrem Grămăticul, între 1722-1725, adică la numai câțiva ani de la moartea lui Antim. Acest manuscris a constituit și originalul după care, în 1986, Gabriel Ștrempel a alcătuit și publicat cartea în forma pe care o cunoațtem astăzi. În Biblioteca Academiei Române s-au mai descoperit încă două copii manuscrise, dar niciuna nu reprezintă autograful lui Antim Ivireanul.
Publicarea la o dată atât de târzie a predicilor din Didahii a produs o surpriză plăcută cercetătorilor, care au început goana după detalii legate de viața și activitatea literară a mitrpolitului Țării Românești. Una dintre acestea a fost aceea referitoare la autenticitatea predicilor lui Antim Ivireanul. Așa cum se cunoaște deja, până în secolul al XVII-lea, copierea din sursele aflate la dispoziția autorului era o practică absolut firească, nefiind, ca în zilele noastre, o chestiune de plagiat. În condițiile în care viața religioasă și politică a poporului român era supusă unor mari frământări datorate influențelor străine, iar slavona era idiomul în care se țineau slujbele bisericești, efortul susținut al unor cărturari ai vremii de a traduce cărți în limba română, inspirându-se mai mult sau mai puțin din lucrări străine, era un fapt absolut obișnuit și chiar lăudabil pentru această perioadă.
Presupunerea că predicile din Didahii au fost inspirate de lucrarea lui Ilie Miniat a fost cea care a amăgit mulți cercetători, ca de exemplu, Nicolae Iorga: (,,Acești predicatori, ca și Antim, aceasta ca și cel ce-l urmărea în amvoanele bisericilor domnești din București și Iași aveau ca model înaintea ochilor pe acel Demostene cu anteriu al grecității de cadelniță, care a fost Ilie Miniat predicatorul comunității grecești din Veneția” ), G. Călinescu („Cazaniile lui pot fi compilații și în unele puncte chiar traduceri, modelul de căpetenie fiind Ilie Miniat…”) sau N. Dobrescu („Cu toată puterea lor de imitație – căci în multe locuri se resimte în predicile lui Antim influența lui Ilie Meniat, renumit predicator grecesc pe atunci – și cu toată partea de traducere, care se întâlnește mai ales în cel de-al doilea volum,<<didahiile>> ne înfățișează pe Antim ca pe un predicator bisericesc de frunte…”).
Despre Ilie Miniat, predicatorul de care a fost apropiat de Antim Ivireanul, se cunoaște faptul că a fost contemporan cu cărturarul român, născându-se în Chefalonia, în anul 1669. Este considerat cel mai mare predicator din vremea sa, desfășurându-și activitatea misionară și Constantinopol. Pe teritoriul nostru, întâia imprimare a omiliilor lui Ilie Miniat s-a făcut în 1742, sub mitropolitul Neofit Criteanu, fiind cu această ocazie traduse pentru prima oară din grecește în românește. Atenția de care s-au bucurat predicile lui Ilie Miniat nu s-a oprit aici, ele cunosnd și alte traduceri ulterioare realizate la noi. Desigur că există varianta ca Antim să fi intrat în posesia unor manuscrise ale lui Ilie Miniat , dar cum dovezi nu s-au descoperit încă, aceasta rămâne doar sub formă de ipoteză.
În ciuda acestor aprecieri logice, cuvântările lui Antim Ivireanul se diferenșiază clar de cele ale lui Ilie Miniat, în primul rând prin faptul că sunt inspirate din realitățile religioase, istorice și politice din Țara Românească de la începutul veacului al XVIII-lea.
În al doilea rând, predicile lui Antim au fost elaborate și apoi rostite direct în limba română, fără existența unui intermediar din care să se facă traducerea. Acest lucru se poate observa fără dificultate prin lipsa grecismelor sau a slavonismelor în exces, aproape inevitabile în cazul unei traduceri. Textul lui Antim curge lin, în expunerea sa, predicatorul utilizând limba populară, acel grai viu și presărat cu imagini curate, redate prin expresii și locuțiuni întrebuințate de vulg.
Lectura predicilor lui Ilie Miniat a condus la concluzia că nu se poate vorbi despre o asemănare între ele și cele ale predicatorului român. Diferențele țin de dimensiunea mult mai extinsă a predicilor oratorului străin, care sunt de multe ori divizate în două. Dacă orațiile lui Miniat par generalinzate, ale lui Antim sunt mult mai umane, autorul lor fiind parte integrantă din comunitatea pentru care predica și pe care încerca cu orice mijloc să o îndrepte pe calea lui Dumnezeu. Predicile lui Ilie Miniat pot fi rostite în față oricărui public, indiferent de naționalitate, pe când cele ale lui Antim Ivireanul își găsesc utilitatea și aplicabilitatea doar la poporul român care le simte prin toți porii ca fiindu-le adresate.
În concluzie, Didahiile lui Antim cuprind cuvântări de o înaltă șinută pe care, în plus, le-a elaborat și predicat oral în fața mulțimii adunate o performanță care s-a datorat lui Antim Ivireanul, dar la care nu s-ar fi ajuns fără munca susținută a celorlalți predicatori de la începuturi și până secolul al XVIII-lea, cei care, de altfel, au contribuit la constituirea genului oratoric la noi. Valoarea predicilor lui Antim Ivireanul a fost exprimată și de Nicolae Cartojan care a afirmat: „Mitropolitul Antim este, după cât știm până acum, primul care, rupând cu tradiția, se urcă în amvonul Mitropoliei, în zilele marilor sărbători, ca să grăiască poporului său drept de la suflet. Mitropolitul Antim a înțeles acest mare adevăr și, de pe înălțimea amvonului, el a știut să găsească cuvinte mișcătoare de mângâiere, care răsunau adânc în suflete, alinând necazurile unui neam întreg, ca de pildă acele aluzii la lăcomia nesățioasă a turcilor, care nu mai conteneau cu biruri și angarale(…). Desigur că în cuvântările mitropolitului Antim se găsesc imagini….ce pot veni dela Sf. Ioan Damasceanul. Vor mai fi desigur și altele,- poate chiar dela contemporanul său Ilie Miniat-, dar valoarea didahiilor lui Antim Ivireanul stă în claritatea planului, în precizia ideii și a formei, și în vioiciunea stilului, -și mai ales în legătura lor cu societatea timpului. Este o predică vie pentru contemporanii săi”.
IV. Cartea românească de învățătură sau Cazania
Genul oratoric a constituit în literatura româmă veche unul dintre cele mai prolifice segmente. Dintre toate subspeciile care intră în componența lui, cu siguranță cea mai căutată pentru conținutul său abordabil a fost Evanghelia cu învățătură. Apărută în Bizanț, ea a fost răspândită la noi prin mediator slav, utilitatea ei fiind aceea de a explica (tîlcui) pe înțelesul tuturor pasajelor din Evanghelie. Aceste colecții au circulat intens în întreg spațiul sud-est-european fiind utilizate de preoți în Biserică pentru lecturarea predicilor de amvon.
Utilitarea lor practică a făcut ca aceste Evanghelii învățătoare să fie foarte căutate de către slujitorii Bisericii și nu numai. Din secolul al XVI-lea s-au scris la noi, în limba română, astfel de colecții. Diaconul Coresi a debutat cu tipărirea a două Cazanii: Tîlcul Evangheliilor (1567) și Evanghelia cu învățătură (1587), ultima dintre ele cunoscând o retipărire în 1640-1641 întreprinsă de către popa Dobre, în tipografia de – Iulia.
În secolul al XVII-lea, munca începută de diaconul Coresi a fost continuată prin scrierea și tipărirea unor alte astfel de culegeri. Este vorba despre Evanghelia învățătoare , tipărită , în anul 1642, și despre Evanghelia învățătoare de din anul 1644. Dintre toate acestea, momentul de vârf al oratoriei secolului al XVII-lea l-a constituit apariția, în anul Cărții românești de învățătură a mitropolitului Varlaam.
Poate pentru a da o replică muntenilor care se bucurau deja de o tipăritură în limba română ( este vorba despre Evanghelia învățătoare de din 1642), Varlaam – învățatul mitropolit care avea cunoștință despre producțiile literare apărute în țară și în afara granițelor ei – , va înnoi și el genul oratoric cu o altă colecție de omilii superioară celor apărute până atunci la noi. Este vorba despre Cartea românească de învățătură, aparută , în 1643. Lucrarea era ,,gata de tipar" încă din 1673, când se știe că Varlaam cerea ajutor pentru tipărirea țarului Rusiei, Mihail Feodorovici. Pregătirea pentru tipar a început însă mult mai târziu, după aducerea tipografiei de prin efortul mitropolitului Petru Movilă.
Petru Movilă, el însuși român din familia Movileștilor, născut în anul 1596 și călugărit prin anul ocupat scaunul metropolitan între anii 1633-1646. Neuitându-și originea, viitorul mitropolit va sprijini activitatea culturală din Țara Românească și Moldova prin expedierea unor tipografii , Govora, Mânăstirea Dealu și unde se vor tipări primele cărți în limba română, prin trimiterea unor meșteri tipografi și a unor profesori renumiți.
Preluând modelul românului Petru Movilă, ajuns mitropolit , Vasile Lupu și mitropolitul Varlaam își vor uni forțele pntru a realiza un centru de învățământ similar celui din Ucraina. Astfel, cu sprijinul lui Petru Movilă, se va înfiinșa Ierarhi din Iași o instituție de cultura similară cele din Ucraina, cu o organizare asemănătoare.
Om luminat (știa slavonește și grecește) și un excelent diplomat, Varlaam a fost desemnat în fruntea unei solii de către domnitorul Miron Barnovschi pentru o misiune în Rusia, cu oprire
În incinta de Ierarhi și-a tipărit Varlaam lucrările sale, răspunzând în acest fel reacțiilor violente ale protestanților. Lucrările sale, începând cu Leastvița, continuând apoi cu Cazania și cu Șapte Taine ale Bisericii, au la bază opere în Ucraina ceea ce demonstrează influența, în secolul al XVII-lea, a literaturii ucrainiene asupra cele române.
Prima lucrare tipărită din Moldova în tipografia de Ierarhi, în care dogma teologiei ortodoxe era nepângărită de idei calvine și care s-a constituit pentru multă vreme ca o carte de căpătâi pentru credincioșii ortodocși mai ales din Transilvania, a fost Cartea românească de învățătură sau Cazania mitropolitului Varlaam, cu titlul complet Cartea românească de învățătură dumemecele preste an și la paznicele împărătești și la svânți mari, cu dzisa și cu toată cheltuiala lui Vasiliie, Voievodul și Domnul Țărâi Moldovei, din multe scripturi tălmăcită din limba sloveniască pre limba româniască de Varlaam, Mitropolitul de Țara Moldovei. În tipariul domnesc, în Mănăstirea a Trei Svatiteli, în Iași, de 1643 .
Lucrarea cărturarului moldovean este întâi de toate reușită din punct de vedere tipografic, fiind tipărită în două culori (roșu și negru), iar bogăția, diversitatea și farmecul vignetelor, a frontispiciilor, a ilustraților, a gravurilor au contribuit cu siguranță la circulația și popularitatea cărții. Aceste condiții grafice deosebite ale cărții i-au atras întâi pe doritori pentru ca mai apoi conținutul ei să-i farmece în mod decisiv. S-a afirmat, pe bună dreptate, că: ,,Toate aceste podoabe grafice, iconografice, cu mai multe caractere de litere, au făcut ca această Cazanie să fie una dintre cele mai frumoase, mai artistice opere ale secolului al XVII-lea, în țările noastre"
Din pagina de titlu a Cazaniei aflăm că este o carte românească de învățătură la duminicile de peste an, la praznicele împărătești și la sfinții mari, cu cheltuiala domnitorului Țării Moldovei, tradusă (tălmăcită) din mai multe scripturi din limba slavonă de mitropolitul Moldovei, VarTrei Ierarhi, , 1643.
Pe versoul paginii de titlu se află stema politică a Moldovei și câteva versuri închinate acestei steme a Moldovei și a domnitorului ei: ,, Deși vezi cândva sămnu groaznicu,/ să nu te miri cănd se arată putearnicu./ Că putearnicul puteria-l închipuiaște,/ și slăvitul podoaba-l schizmeaște./ Cap de buâr și ,/ ca puteria aceii hieri să o născocești./ De unde mari domni spre laudă și-au făcut cale,/ de-acolo și Vasile Voievod, au început lucrurile sale./ Cu învățături ce în țara sa temeliuiaște,/ nemuritoriu nume pre lume șie zidește".
Cazania mitropolitului Varlaam se deschide cu două predoslovii. Debutează cu un Cuvînt împreună cătră toată semențiia romenească, scris probabil tot de Varlaam dar în numele domnitorului Vasile Lupu, care se adresează ,,a toată semenția românească pretutindenea" spunând că aduce acest ;;dar limbii românești, carte pre limba românească"
Varlaam nu omite să-i amintească în prefață nici pe Sfinții Părinți Răsăriteni despre care recunoaște că au constituit izvorul cunoașterii și interpretării Evangheliei: ,, Pentr-acea dintru întâiu ce-au fost bărbați purtători de Duhul Svînt unii după alși și până acmu toși au ustenit scriind și tălcuind sventele scripturi de-au învășat ș-au arătat omului în toate chipurile calea carea duce acolo, cum să nu greșască hieștecine marginea și săvârșitul acela spre care-i făcut".
Compozițional, Cazania cuprinde predici pentru toate duminicile din an și pentru sărbătorile mai însemnate ale Bisericii și, timp de multe decenii, s-a constituit ca o carte de căpătâi în activitatea predicatorială. Lucrarea se divizează în două părți, iar, ca o linie de democrație între ele, Varlaam a așezat câteva versuri închinate lui Dumnezeu: ,, Laudă ție, Doamne, cu îngerii dau/ cînd svîeșitul acesta Dumenecilor amu./ Trei parți ce sînt într-această carte/ un Dumnedzău în trei feațe Svînta Troiță poartă./ Dumenecile cu a triodului sărbători,/ lunile cu a praznicelor învățături./ Priimeaște, Doamne, ca la un păcătos/ să slujesc șie în ceastă lume pîn` voiu hi sănătos./ Să hie de pururea cinstit și lăudat numele tău,/ iară eu de la inimă te mărturisesc cu condeiul mieu".
Prima parte a lucrării conține fragmente extrase din Sfânta Evanghelie și comentariul lor potrivit pentru treizeci și două de duminici. Predicile se întind pe toată perioada anului bisericesc. Șirul lor ăncepe cu peroiada Triodului (Dumeneca fariseului și a vamașului) și se termină cu perioada Octoihului (Dumeneca a treidzeci și doao, după Rusalii), autorul căutând să acopere durata cea mai lungă a unui an liturgic.
Cele 54 de ,,învățături" din prima parte a Cazaniei sunt alcătuite, de regulă, din pericopa evanghelică și explicarea acesteia, pe înțelesul tuturor ( Înțelesul aceștiia evanghelii acesta iaste" este formula utilizată de obicei). Sursele la care autorul apelează frecvent sunt Sfânta Evanghelie și Sfinții Părinți ai Bisericii Răsăritene: Ioan Hrisostom ( ,,Pentr-acea Ioan Zlatoust au dzis că păcatul iaste mai rău decît dracul" sau ,,Nu te lasă pentru rușinea să nu te ispoveduiești, că svântul Zlatoust dzice, că Dumnedzău cătră păcat au pus rușine, iară cătră ispovedanie au pus îndrăznire"), Efrem Sirul (,,Efrem Sirim răspunde cu pildă și spune așea…"), Vasile cel Mare ș.a. Se fac, de asemenea, referiri și Vechiul Testament cu scopul de a aduce cât mai multe argumente în susținerea lucrări.
Începând cu Învățătura la duminica întâia a svîntului post celui mare și continuând, după o întrerupere care presupune toate celelalte cuvântări rostite la perioada Triodului și Penticostarului (în total 22), cu Dumeneca a doa- Evangheliea de în noaa capete, predicile sunt formate, la rândul lor, din două părți care se constituie în structuri compacte, de exemplu: Pentru chemarea apostolilor și pentru ascultarea lor- Întâia parte și Pentru vînarea peștilor celor cuvîntători ce-i vînară apostolii cu nevodul Evangheliei din marea aceștii lumi- A doua parte, ambele cu referire la pasajul din Evanghelie pentru duminica respectivă.
Pe lângă omiliile construite după model ucrainean, în Cartea românească de învățătură, se găsesc de asemenea omilii din care pericopa evanghelică lipsește, ele conținând doar predica propri-zisă pentru ziua respectivă. Așa sunt, de exemplu, Învățătură la sîmbăta lui Lazăr pentru învierea lui și pentru putearea cea dumnedzăiască a lui Hristos, Învățătură la joi-mari noaptea spre vineri pentru muncile Domnului nostrum Isus Hristos cum să cade noaă a jelui și ne scîrbi pre păcatele noastre, că pentru dînse au răbdat munci Domnul Hristos, La sîmbăta mare-Învățătură la îngroparea dumnedzăiescului trup a Domnului nostrum lui Isus Hristos și iarăș pentru plînsul și tînguiala Preacistei Maicei lui Dumnedzău și pentru pogorîrea lui Hristos la iad, La slăvita și luminata dzi a învierei Domnului nostrum Isus Hristos-Învățătură pentru bucuriia dzilei și de cîte ori s-au arătat într-aceaea dzi ucenicilor săi, deac-au învins din morți Domnul Hristos ș.a.
A doua parte a lucrării cuprinde predici la praznicele Maicii Domnului ( Nașterea Maicii Domnului- 8 septembrie, Intrarea Maicii Domnului în Biserică- 21 noiembrie, Bunavestire- 25 martie și Adormirea Maicii Domnului- 15 august), la sfinți mari (cu excepții: Sfântul Apostol Andrei, Sfântul Arhidiacon Ștefan, Sfântul Vasile, Sfinții Trei Ierarhi ș.a.), Îngeri (Sfinșii Arhangheli Mihail și Gavril) și In afară de hagiografii, partea a doua a Cazaniei cuprinde și predici la praznicele împărătești: Nașterea Domnului (25 decembrie), Tăierea împrejur (1 ianuarie), Botezul Domnului (6 ianuarie), Întâmpinarea Domnului (2 februarie), Schimbarea la față (6 august).
La sfârșitul Cazaniei, mitropolitul Varlaam așează alte versuri în care laudă puterea lui Dumnezeu: ,, Valuri multe rădică furtuna pre mare,/ mai vîrtos gîndul omului întru lucru ce are./ Nu atîta grigea și frica începutului,/ cît grigea și primejdea svărșitului./ Hiece început de folos nevoința-arată,/ iar svîrșitul a tot lucrul ia plată./ Laudă să hie a lui Dumnedzău puterea,/ care după început au dat și svîrșire". În final, apare scris un text în slavonă care tradus în românește înseamnă: ,, Cu învoiala Tatălui și cu ajutorul Fiului și cu împlinirea Sfântului Duh, din porunca piosului nostru domn Io Vasile Voevod, din mila lui Dumnezeu domnul țării Moldovei, s-a tipărit această carte numită Evanghelie cu învățătură, în tipografia sa domnească a Trei Ierarhi, în anul da la facerea lumii 7157, iar de la întruparea Domnului Dumnezeu și mântuitorul nostru iisus Hristos 1643 ".
Fiind o culegere de omilii destinate amvonului, Cazania are rolul de a-i lumina pe preoți în primul rând și, prin intermediul lor, pe oamenii de rând care au nevoie să cunoască adevărata credință ortodoxă. De exemplu, în predica lăsatului brîndzei, autorul precizează: ,, Numai sînguri calvinii și liuteranii eretici din vremea de-acmu, legătura lucrărilor celor bune nu o vor". La fel se întâmplă și în predica din Dumeneca a treia săptămînă în post unde Varlaam combate învățătura protestantă despre Sfânta Cruce și clarifică acum stau lucrurile în religia ortodoxă: ,, Pentr-acea să ne închinăm crucei, să cinstim găvoazdele, să preoslovim pre Hristos, acela ce s-au răstignit pri însa Să-l mărturisim Dumnedzău adevărat. Pre eretici să-i proclețim, pre jidovi să-i ocărîm, pre păgâni să-i batgiocurim, ce ne rîd pre noi, că ne închinăm lemnului și aurului, și argintului. Căci că noi acelora lucruri nu ne închinăm, ce chipul crucei cinstim, gîndund întru Hristos cel răstignit. Că de aflăm lemn sau aur, sau argint să hie într-alt chip nu ne închinăm. Iară cîndu-i făcut chipul crucei, numai atunce ne închinăm ".
Cazania oferă învățături și îndeamnă la o viață morală a creștinilor. Întocmai ca în omiliile Sfântului Ioan Gură de Aur cu precădere, dar și în învățăturile celorlalți Sfinți Părinți Răsăriteni, Varlaam condamnă lăcomia, egoismul, desfătarea, într-un cuvânt păcatul, și laudă virtuți precum bunătatea, dragostea de Dumnezeu, bogăția sufletească, accentuând ideea că totul este trecător și că omul trebuie să investească în suflet, iar nu în lucrurile materiale: ,, Cumu-s vînturile ceale mari de gonesc și răsipăsc nuării și umbra lor nu să poate prinde de mîn de om, așea și lucrurile a tot binele lumiei-bunătatea și avuțiia- toate în fugă fug și trec de la noi de la unul la altul; avuțiia de la noi și noi de la dînsă. Iară moartea iaste la mijloc de împarte una de-alaltă. Domnul știind că nice un folos nu ne iaste de avușie aicea pre lume, pentr-acea ne învață să o mutăm în ceriu și acolo să o ascundem, cum audzim mai ales din Svînta Evanghelie".
Exemplarele de vieți de sfinți din partea a doua sunt relevante pentru orice creștin care înțelege astfel că viața morală avată pe ascultarea față de cuvântul lui Dumnezeu poate fi trăită.
3.1 Discursul de amvon în Cartea românească de învățătură a mitropolitului Varlaam
Genul oratoric, unul dintre cele mai prolifice segmente din literatura română veche, se identifică poate cel mai bine în Cartea românească de învățătură a mitropolitului Varlaam. Sfinți Părinți ai epocii de aur i-au inspirat în scrierea de predici pe diaconul Coresi, în Tîlcul Evangheliilor (1567) și în Evanghelia cu învățătură (1581), pe mitropolitul Varlaam, în Cartea românească de învățătură (1643) sau Antim Ivireanul, în Didahii (elaborate între anii 1708-1714).
Om al Bisericii, mitropolitul Varlaam a scris predicile din Cartea românească de învățătură cu finalitatea de a fi rostite de amvon, adresânde-se unui auditor virtual căruia îi anticipează incertitudinile și criticile. El pare a fi devenit pentru o clipă receptorul propriului său discurs, preconizând efectul pe care acesta l-ar produce, ca și reacțiile auditoriului.
Provenind din pătura de mijloc a societății, Varlaam a deprins limba populară încă din copilărie, iar-mai-târziu-, ajuns mitropolit, a reușit să transpună noțiunile dificile din teologie într-un limbaj accesibil. Pentru atragerea atenției credincioșilor și în ideea accesibilității textului, autorul a transformat învățăturile din Sfânta Evanghelie în niște ,,povești”, spre delectarea auditoriului. Un exemplu elocvent este incipitul din Învățătură la nașterea Preasventei și preablagoslovitei despuitoarei noastre preacuratei Fecioare Mariei, care sună astfel: ,, În Palestina era un om de-l chema Ioachim. Și muiarea lui o chema Anna. Amândoi era blagosloviți de Dumnedzău pentru milistenii și pentru alte bunătăți ce făcea. Era bunătăcioși și de rudă împărătească și feciori ei n-avea”.
Un alt exemplu din Învățătură de mucenia svîntului și slăvitului mare mucenic Dimitrie, care debutează așa: ,, După nașterea cea trupească a Domnului nostru lui Isus Hristos, în șease sute de ai, era un împărat ce-l chema Maxinian, iară porecla lui era Erculie. Aceasta împărat atât era de rău și fără de leage, cît nu iubiia nice puținel să audză de numele lui Hristos. Și de să afla undeva vrun creștin, el nevoia să-l omoară. Căci că avea și un ginere de-l chema Dioclitiian, Ș-acela împărat necredincios și fără de lege ca și sine…”.
Un exemplu semnificativ în acest sens îl constituie relatarea despre persecuțiile iconoclaste și despre importanța sinoadelor ecumenice în introducerea la Învățătură la dumeneca întâia a svîntului post celui mare care debutează cu o foarte mare comparație cu elemente din natură, așa cum adesea întâlnim adesea în paginile Cazaniei: ,,Cumu-s iarna viscole și vînturi răci și vremi geroase, de carile să îngreuiadză oamenii și sîmtu supărați în vreamea iernei, iar deaca vine primăvara ei să iușureadză de acealea de toate și să veselesc, căce c-au trecut iarna cu gerul și s-au ivit primăvara cu caldul și cu seninul, așea și în vreamea de demult au fost viscole și vînturi de scîrbe și de dosădzi pre oameni, ca și într-o vreame de iarnă. În care vreame împărații cei necredincioși, carii strică sventele icoane și le leapăda din besearică, în multe chipuri dosădiia și munciia pre creștini pentru să nu se închine sventelor icoane. Ce iară străluci dulce primăvară și liniște mare într-acestă dzi de astădzi, întru care ne-am adunat și noi să prăznuim și să dăm laudă lui Dumnedzău, căci c-au pierdut ereticii și mucitelii ș-au înmulțit sventele săboară, de-au întărit închinăciunea sventelor icoane. Pent-aceea și noi, o, iubiții miei creștini, să imblăm și noi după dzisa sventelor săboară și învățăturilr a șeapte săboară să le priimim și într-înimile noastre ca întru visteariu în veci să le ferim. Că denafară de tocmala ce-au tocmit sventele săboară, nime nu să va spăși, nice întru împărăția ceriului va întra, că porunca a șeapte săboară de Domnul Hristos iaste așea: cum Măriia Sa Hristos iaste Dumnedzău adevărat, unul cu părintele și iaste împărat și despietoriu îngerilor și știe inimile și gîndurile oamenilor, cum au știut gîndurile lui Natanail, cînd ședea supt smochin, cum audzim mai chiar din Sventa Evanghelie de astădzi.
Din grija de a explica adevărurile religioase pe înțelesul tuturor, autorul Cazaniei utilizează la tot pasul figuri de stil, cu precădere comparația, care are rolul de a plasticiza imaginile, de a le face accesibile ascultătorului cu o cultură teologică medie. Figurile de stil se întâlnesc la tot pasul în Cazanie, oferind discursului oratoric o notă aparte, înfrumusețîndu-l simțitor. Pentru poporul român, mitropolitul Varlaam a fost acest prețios intermediar, fără de care nu ne putem imagina avântul teologic, literar și lingvistic din prima jumîtate a secolului al XVII-lea.
În Cartea românească de învățătură a mitropolitului Varlaam se regăsesc genuri omilitice cunoscute în istoria predicii creștine. O astfel de formă a predicii apare frecvent în Cazania mitropolitului Varlaam: Dumeneca fariseului și a vamîșului, Dumeneca feciorului celui curvariu, Dumeneca lăsatului carnei, Dumeneca lăsatului brîndzei, Dumeneca a doa în post ș.a.
Un alt gen întâlnit în Cazania este omilia tematică (sintetică sau mare), care are ca finalitate tratarea unei singure teme din pericopa evanghelică pentru ziua respectivă. Un exemplu elocvent este Învățătura pentru închinăciunea sventei și cinstitei cruci.
Întrucît partea a doua a Cazaniei cuprinde și hagiografii, al treilea gen omilitic întâlnit este panegiricul. Viețile de sfinți sunt elogiate, fiind considerate modele demne de urmat de către credincioși.
Dumeneca Feciorului celui curvariu este a doua predică din Cartea românească de învățătură a mitropolitului Varlaam. Conform clasificării pe genuri omiletice, această predică este una exegetică întrucât predicatorul are ca scop explicarea pe înțelesul auditoriului a textului din Evanghelie, făra a se hazarda în emiterea unor opinii personale care să-l influențeze pe ascultător.
Din punct de vedere compozițional, se remarcă lipsa introducerii, predica debutând cu textu din Sfânta Evanghelie pentru ziua respectivă, urmat de tratarea propriu-zisă pentru a ajunge la concluzie. Din Biblie se citește, de fapt, Evanghelia din Luca în șeaptedzeci și noaă de capete, în care este vorba despre doi feciori, dintre care cel mic cere de la tatăl său partea sa de avere pentru a pleca în lume și a-și găsi un rost. Răspunsul afirmativ al tatălui și primirea averii cuvenite il vor duce departe pe fiu, acesta petrecând și risipind toți banii. Ajuns pe ultima treaptă socială, revine la părintele său, căruia îi cere iertare și-l roagă să-l primească acasă. În semn de bucurie pentru întoarcerea fiului, tatăl sacrifică ,,vițelul cel gras" și dă o petrecere. Nemulțumirii fiului cel mare, părintele îi răspunde: ,,<<Fiiule, tu pururea ești cu mene și a meale toate ale tale sîmt, iară să cade o să veseli și a să bucura, că fratele tău acest mort era ș-au învins și era pierdut și s-au aflat >>".
Predica propriu-zisă (tratarea) are titlul Învățătură pentru îndelungă răbdarea lui Dumnedzău cum priimeaște de cu milă păcătosul, deaca să întoarce, care are funcția unui rezumat al textului.
Figură retorică de gândire, antiteza are rolul său bine delimitat în text. Nelăsând loc pentru o poziție de mijloc, predicatorul îi îndeamnă pe ascultători să aleagă alternativa care li se potrivește. Cele două tabere sunt descrise prin acțiunile lor raportate la atitudinea față de Divinitate. La nivel structural, opoziția este marcată prin prezența adversativului ,,iară": ,, Că feciorul cel mai mare, ce sîmt direpții, aceia pururea aproape de Dumnezdău stau și nice dănăoară di îns nu să depărteadză și întru învățăturile lui să nevoiesc, și pre voia lui îmblă, și avuțiia Domnu-său grijesc să o adaogă, să nu o împuțineadze. Iară feciorul cel mai mic, adecă păcătosul, cela ce iubeaște păcatele, pentru păcate grozave și scîrnave să depărteadză de părintele cel milostiv, de Dumnedzău. Și de fratele cel mai mare, de ceata direpților și de îngerii cei luminați să depărteadză. Și deaciia să duce din lumină în întunearec și din viiață în moarte, în laturea cea departe unde lăcuiesc dracii, unde adaog fărădelegile, unde să înmulțăsc păcatele".. Se remarcă în textul citat și antiteze tipice domeniului religiei: lumină-întuneric, viață-moarte.
Predica continuă cu o enumerație gradată a calităților pe care omul le-a primit de și apoi a defectelor pe care le dobândește prin îndepărtarea de Divinitate: ,, În curvii și în scîrnăvii cheltuiaște darul sufletului său- curățiia, smereniia, îndrăznirea, ce-au avut cătră Dumnedzău și în locul acestora dobîneaște, necurății, săltări drăcești, nesațiu de păcate, pohte spurcate".
A doua predică din Cartea românească de învățătură a mitropolitului Varlaam pe care o supunem analizei este a treia săptămînă în post. Este o omilie tematică, întrucât în ea se tratează o singură temă, și anume semnificația Sfintei Cruci în viața credincioșilor ortodocși.
La fel ca în predica analizată anterior, se remarcă lipsa introducerii, această omilie debutând cu pericopa evanghelică pentru acest eveniment bisericesc. Textul aparține Evangheliei din Marco în treidzeci și șeapte de capete. Observăm că predicatorul își clădește discursul pe baza versetului care vorbește despre Sfânta Cruce, în care Hristos îi îndeamnă pe creștini să-și ia crucea și să-l urmeze.
Comentariul propriu-zis pe care îl face predicatorul pentru ziua repectivă poartă titlul ,,Învățătură pentru închinăciunea sventei și cinstitei cruci". Chiar de la început, vorbitorul de amvon evidențiază importanța Sfintei Cruci pe calea mântuirii sufletului. Pe de altă parte, predicatorul afirmă că ziua în discuție are rolul de a anticipa sau de a aminti că întregul efort spiritual își va găsi apogeul în momentul în care Hristos va fi răstignit pe cruce: ,, Nu în zadar și fără de tocmeală, ce pentru mare folos și pentru mare dobîndă sufletelor noastre s-au tocmit aceasta".
Prin folosirea a două comparații, urmate de o enumerație, oratorul teolog arată cât de necesară este credința în puterea nemăsurată a crucii, aceasta fiind alinare tuturor celor care cred în ea: ,, Cumu-i un împărat de cumpără arme bune și dă vonicilor săi, așea și Dumnedzău această cruce ne dă armă" sau ,, Că cumu-i un călătoriu ce îmblă și călătoreaște cale multă și-l arde soarele, și-l păleaște zăduvul, și iaste trudit și ustenit de cale, cîndu-i la miklocul calei, află un copaci frumos și cu umbră deasă și șeade supt dîns de să odihneaște și să răcoreaște în umbra lui. Într-acela chip și noi într-această dzi de astădzi fiind supărați și și usteniți de truda postului, aflăm svînta și cinstita cruce la mijlocul svîntului post și prăznuim praznic dumnedzăiesc și sufletec pentru puțină odihnă, pentru că ne iușurăm și să ne întărim cătră alaltă cale a svîntului post. Căci că svînta cruce iaste ajutoriu credincioșilor, puteare slabilor, izbăvire celora ce sîmt în primejde, soție celor sîndurați, adăposteală celor vivorîți de furtuni, liniște celor învăluiți, tărie călugărilor, apărare mireanilor, laudă mucenicilor, veselie săhastrilor, mărturie propocilor, pildă de învățătură apostolilor, armă tare împăraților, învățătură dacălilor și tuturor svenților chip bun".
Interogația ,, Că ce cruce iaste aceaea cîndu-și pune mîna într-un umăr, tînd într-alt, tînd în frunte, tînd în piept?” oferă oratorului prilejul să explice semnificația gestului de a face Sfânta Cruce, întărind totodată ideea că ne e important din ce material este realizată crucea ( ,,săvai că iaste și de lemn svînt cruce, sau de aur, sau de argint, sau și de altă de ceva”), ci înseamnă este puterea ei nemăsurată.
Ca de obicei la finalul predicii, predicatorul Varlaam preîntâmpină eventualele obiecții ale auditorului, utilizând figura retorică numită prolepsă: ,,Nice să dzică neștine << că sîmt boiarini sau episcopi, sau giudeț>>, că toți într-un chip murim, toți într-un pământ meargem, toți un lut ne facem, săvai bogat, săvai sărac. Toți cineși după faptele sale va lua giudeț, toți goli și smeriți vom sta acolo. Nime nemărui nu va agiuta acolo. Nice fratea frate va folosi. Nice părinte a feciori. Nice bogat a sărac. Nice o puteare aceștii lumi nu va folosi”. Punând accentul pe negație, oratorul, prin apelul repetat , susține ideea că toți oamenii sunt muritori și importantă pentru credincios este bogăția spirituală, iar nu cea materială.
Către finalul predicii, vorbitorul susține ideea trecerii ireversibile a timpului și a vieții perisabile prin utilizarea unor comparații sugestive: ,, lumea trece ca o umbră și binele ei să stinge ca un fum”. La sfârșit, predicatorul, folosind prietenește formula de adresare ,,iubiților”, îi sfătuiește pe cei prezenți să lase de-o parte lucrurile materiale și să pună accent în această viață pe bogăția spirituală. Formula specifică ,, Amin” este nelipsită, desigur.
Stilul bisericesc folosit, caracterizat prin naturalețe, claritate și proprietate, fraza îngrijită, vocabularul aproape lipsit de slavonisme, numeroasele figuri retorice, toate aceste calități vădesc un orator desăvârșit care a aspirat să fie înțeles de tot poporul. În predicile din Cazanie, se remarcă o acuratețe și o expresivitate a frazei pe care nu o găsim în secolul al XVI-lea. Contribuția mitropolitului Varlaam la dezvoltarea limbii literare este majoră în acest context.
Învățatul cărturar moldovean Varlaam captează atenția auditorului povestind, în prima predică din Cazania sa, despre supunerea și credința în Dumnezeu a Sfântului Simion Stâlpnicul care de mic a fost atras de Biserică și care, petrecând toată viața în post și rugăciune, a ajuns spre finalul ei să facă minuni, tămăduind oameni bolnavi.
Viața Sfântului Mare Mucenic Dimitrie apare într-un alt panegiric din Cazania mitropolitului Varlaam intitulat Învățătură de mucenia svîntului și slăvitului mare mucenic Dimitrie , sărbătorit în luna octovrie în doaădzeci și șease de dzile. Povestea lui debutează în vremea persecuțiilor împotriva creștinilor, când împărat era Maximian. Sfântul Dumitru s-a născut într-o familie bogată și respectată, dar el a profitat de aceste bunuri și de protecția împăratului pentru a semăna în taină credința ortodoxă în sufletele oamenilor.
Ca în orice final de predică, vorbitorul de amvon îi îndeamnă pe credincioși: ,,Pentr-acea, iubiților, să ne ferim de faptele ceale reale și să facem lucruri sufletești și dumnedzăiești, ca să se veselească Dumnedzău întru lucrurile noastre și svenții să se bucure întru prăznuirea noastră. Și noi să ne spodobim împărăției ceriului, carea noi toți să o dobîndim pentru Hristos, Dumnedzăul nostru, a căruia iaste slava întru veaci netrecuți”. Similar predicilor din prima parte a Cărții românești de învățătură, omiliile din a doua parte se încheie cu aceeași formula specifică ,,Amin!”.
Într-o altă hagiografie din Cazanie intitulată Învățătură de viața svîntului Nicolae făcătoriu de cidese, mitropolitul Varlaam relatează viața Sfântului Nicolae, prăznuit în luna dechevrie în șease dzile. Născut în cetatea Patara din părinți creștini, Sfântul Nicolae ,,de mitiutel arătă cum va hi și deaca va creaște”, întrucât ,,miercurea și vinerea nu lua țîța în gură”. Înclinat din copilărie spre post și rugăciune și ajuns mai târziu în tagma bisericească, el va continua să facă nenumărate minuni.
Având ca punct de reper cele trei hagiografii discutate mai sus, se remarcă același ton blând și povățuitor al relatării. Amenințarea nu-și gsește locul în predicile cărturarului moldovean, intenția lui fiind aceea de a-i povățui pe ascultători să se încreadă în învățăturil Sfintei Evanghelii, iar exemplul personal de adeziuneconstituie un beneficiu.
Din analiza omiliilor din Cartea românească de învățătură, s-a putut remarca modul în care Varlaam își structurează predicile, utilizând modelul ucrainean (cu introducere, anunțarea temei, tratarea propri-zisă și concluzia), înfrumusețându-le prin inserarea figurilor retorice, prelucrându-le într-un limbaj neaoș, remarcabil prin calitățile proprii stilului, precum naturalețea și claritatea. Toate acestea, la care se adaugă un talent de povestitor înnăscut și un sentiment de plăcere debordantă la spunerea predicilor, fac din lucrarea cărturarului moldovean un instrument didactic de prim rang, utilizat pe bună dreptate câteva secole după apariție de preoți în amvon.
CONCLUZII
Activitatea și opera lui Antim ne-au oferit un material de studiu extrem de bogat. Iradierea harului său, din cuvântările sale care ni s-au păstrat, a însemnat un izvor de viață și frumusețe, proteic pentru studiul nostru.
A venit ca străin în țara noastră și numele lui a fost, ca mirean, Andrei, iar ca monarh, Antim, care înseamnă „cel înflorit, înfloritor” și cu adevărat a înflorit în pământul românesc, cu daruri nenumărate. Sau putem înțelege, prin „Antim Ivireanul”: „cel care a înflorit în Ivir” , dar a rodit la noi.
Antim Ivireanul ne-a copleșit prin vastitatea preocupărilor sale artistice, prin personalitatea sa și activitatea sa prodigioasă și prolifică. Către Antim privim precum el privea într-un excepțional tablou al mării zbuciumate de valuri: pornind de la un plan îndepărtat, de la un portret care ni-l înfățișează în cadrul specific al epocii sale, cu locul său în peisajul vieții religioase, sociale și politice a țării. Accentele atât de diferite ale personalității sale – în același timp complementare însă – fac din acest portret al mitropolitului, pe care am încercat să-l înfățișăm, mai degrabă unul în mozaic, a cărui asamblare este dificilă și minuțioasă.
A muncit enorm și nu de puține ori a făcut lucruri care nouă ni s-ar părea anoste sau umilitoare, pentru a suplini dezinteresul sau neputința altora. A tipărit șaizeci și patru de cărți în douăzeci și cinci de ani, s-a îngrijit de refacerea și restaurarea lăcașurilor de cult, atât , cât și ca episcop de Râmnic, și apoi, ca mitropolit. Și-a dovedit din plin minunatele înzestrări practice și artistice arătându-și măiestria în arta tipografică, dar și ca desenator (miniaturist), arhitect, pictor, sculptor ( în lemn și în piatră), etc.
A construit el însuși utilajul tipografic necesar funcționării unei tiparnițe arabe, realizând literele necesare prin calcografie după vechi manuscrise antiohiene, și este posibil să fi repetat același lucru și pentru conaționalii săi georgieni.
Activitatea lui Antim a presupus și o foarte istovitoare muncă de păstorire a credincioșilor săi, un efort continuu de înălțare morală și spirituală a conștiinței monarhilor, a preoților și a mirenilor, pentru ca fiecare treaptă să înțeleagă datoria sa.
Activitatea sa tipografică – ce străbate ca un fir roșu biografia sa, atât cât cunoaștem din ea – este legată și de proiectul naționalizării cultului, act care a condus la făurirea limbii române literare. Antim se înscrie astfel, într-o tradiție românească veche, din care fac parte diaconul Coresi și Dosoftei, mitropolitul Moldovei – pe care, dacă într-adevăr Antim a venit mai întâi în Moldova, așa cum credem, atunci l-a cunoscut personal – și este prima dintre cele două coordonate majore prin care Antim prinde rădăcini în istoria culturală românească. Cea de-a doua coordonată îl așază în tradiția aceluiași Coresi și a lui Varlaam, ca ctitor al oratoriei sacre și autor al naționalizării și modernizării predicii românești.
În amândouă situațiile, limba română a avut de câștigat, primind mlădierea și frumusețea expresiei sale naturale, lirism și suav, precum și calitatea de a susține un excurs teologic deosebit de complex și profund.
Ca să putem înțelege impactul major al desăvârșirii traducerii slujbei în limba română, trebuie să avem în vedere rolul covârșitor pe care l-a avut Biserica în formula culturală, limba și literatura română, un rol pe care l-am putea numi unic pe scena istoriei, până în secolul al XIX-lea. „Cultura românească, în tot ce are ea specific și major este o cultură creștină, întemeiată pe Evanghelia înțeleasă ca Scriptură sacră și mesaj” .
Limba română s-a format în primele secole creștine, în focul frământărilor interioare care au determinat vechea lume păgână a geto-dacilor, poporul închinător , a primi Revelația dumnezeiască transmisă oamenilor de însuși Fiul lui Dumnezeu.
Faptul că Antim Ivireanul scria într-o limbă română de cea mai autentică frumusețe ar părea, la prima impresie, că nu are o importanță capitală, din perspectiva literaturii și a culturii moderne, care privește în urmă cu satisfacția de a fi depășit acest impas.
Limba română nu trebuia creată, ci doar „pusă în folosință” prin discurs sau scriere. Era limba unui popor care o vorbea de mai bine de un mileniu. De unde atunci dorința unor cărturari din vechime sau din vremuri mai recente, de a scrie intr-o limbă aparte, de a o configura altfel decât era curgerea în matca ei firească?
Începând cu Grigore Ureche, care trăiește obsesiv handicapul absenței unor cronici naționale ample și continuând cu Miron Costin, cu Dosoftei sau cu Dimitrie Cantemir, marii noștri scriitori – care au fost și mari conștiințe creștine și românești – au trait nu numai într-un ritm infernal al istoriei, dar și într-un ritm al competiției, pe care și-au asumat-o singuri, simțindu-se datori sa creeze o limbă românească în stare să se măsoare, de pe poziții cât mai favorabile, cu matricea literară clasică a limbii latine și a celei slavone și în același timp, să ofere dovada latinității, a vechimii și a permanenței civilizației românești.
Problema nu este însă numai a limbii și literaturii române vechi. Această situație s-a propagat și are ecouri ample până în literatura modernă, până la Școala Ardeleană, și la alți scriitori care au, ca și el, convingerea că trebuie să fie cititori de limba română și care – mai ales Heliade – unifică un dialect care să se păstreaze într-un raport direct proporțional cu setea noastră de claritate.
Antim Ivireanul este însă nu numai un artist complex și prolific, dar și un scriitor complex și prolific. În răstimpul scurt care i-a rămas pentru a scrie, el ne uimește prin diversitatea stilurilor abordate.
Așadar, în persoana lui Antim se armonizează și se manifestă complementar, prin pana sa de scriitor, cugetarea adâncă și acribia dogmatică, exuberanța lirică și poetică, verticalitatea morală, subtilitatea teologică, filosofică și psihologică, rafinamentul poetic, soluția hermeneutică, abundența stilistică, eleganța discursului, rigoarea istoriografică, concizia naratologică, cursivitatea cronicărească, excursul propedeutic, exprimarea sapiențială specifică parenezei, stilul legiferant etc. , pentru a enumera numai câteva dintre elementele penru care este apreciat ca scriitor.
Cel mai mult, însă, atrage atenția asupra lui Antim cartea sa de predici, Didahiile. Am acordat, prin urmare, în această lucrare, un spațiu semnificativ pentru a face observații și a trage concluzii de pe marginea acestei opere, esențiale în contextul evoluției limbii și literaturii române, deși ni se pare că nici celelalte nu sunt mai puțin importante și că lăsarea lor în umbră provoacă sterilitate în acest domeniu, în care nu trebuie să ne pemitem să pierdem nimic. Prin urmare, am căutat să demonstrăm că didahiile sale nu sunt nici pe departe epuizate din punctul de vedere al unei analize literare și stilistice, și nici nu sunt prea accesibile, după cum au atras atenția mari exegeți ai operei sale. Substanța lirică a didahiilor și poezia limbii sale, în care de multe ori a încifrat dogme teologice, sunt o constanță remarcabilă, de asemenea, în această operă.
Indiferent dacă predicile sale ar fi fost inspirate, mai mult sau mai puțin, din alți autori, opțiunea literară în care Antim a ales să-și exprime predicile îl înfățișează, fără cea mai mică îndoială, ca pe un mare creator de limbă românească și ca pe autorul unor sublime pagini de literatură, nemaiadăugând aici valoarea discursului său din punct de vedere teologic, eclesiastic. Înalta sa conștiință pastorală a slujit la elaborarea unei opere predicatoriale superbe din punct de vedere literar și invers, bogatele sale aptitudini artistice l-au ajutat enorm la îndeplinirea vocației sale pastorale, într-o minunată îmbinare a darurilor practice și a harului dumnezeiesc în ființa sa.
Antim Ivireanul a scris precum a trăit: purtat pe aripile înaltelor sale concepții despre adevărata valoare umană, recuperată în icoana luminii divine, și ale credinței sale în frumos, în dreptate și în adevăr. Nu s-a dezis niciodată de idealurile sale și a murit pentru ele, iar noi îi suntem recunoscători pentru jertfa sa, cu care ne-a dovedit că a crezut în ce a spus, și pentru identificarea cu neamul nostru, căruia el i-a dăruit un atât de mare tezaur literar și spiritual. Prezența și activitatea lui Antim Ivireanul în țara noastră ne-au îmbogățit enorm, și de aceea am crezut binevenit infimul efort de a pune încă puțin mai mult în lumină personalitatea sa, care, nimbată de sfințenie, în niciun caz nu are nevoie de iluminare de la noi.
Cuvant Domnului. Insemnare privind copierea Didahiilor de catre Efrem Gramaticul in anul 1724.
Semnatura ierarhului Antim Ivireanul , scrisa cu cerneala de aur
Cazania lui Varlaam
Liturghierul lui Macarie 1508
Tiparnita secolului XVI
Sf Ierarh Antim Ivireanul
BIBLIOGRAFIE
1. Antim Ivireanul, Opere, Ediție critică și studiu introductiv de Gabriel Ștrempel, Ed. Minerva, București, 1972.
2. Blaga, Lucian, Trilogia culturii II. Spațiul mioritic, Ed. Humanitas, București, 1994.
3. Cartojan, N., Istoria literaturii române vechi, prefață de Dan Horia Mazilu, ediție îngrijită de Rodica Rotaru și Andrei Rusu, Ed. Fundației Culturale Române, București, 1996.
4. Cartojan, N., Istoria literaturii romane vechi, vol.III, Ed. Fundația Regelui Mihai I, București, 1945,
5. Călinescu, G., Istoria literaturii române. De la origini până în prezent, ediție nouă revăzută de autor, text stabilit de Al. Piru, Ed. Vlad & Vlad, , 1993.
6. Dobre, N., Viața și faptele lui Antim Ivireanul, mitropolitul Ungroslahiei,Ed. Institutul de Arte Grafice C. Sfetea, București, 1910,
7. Dobrescu N., Viața și faptele lui Antim Ivireanul, mitropolitul Ungrovlahiei, Ed. Institutul de Arte Grafice C. Sfetea, București, 1910,
8. Dudaș Florian, Cazania lui Varlaam în Transilvania, Editura Lumina, Oradea, 2005,
9. *** Dumnezăiască Liturghie (1679), ed. critică de N. A. Ursu, , 1980.
10. Negrici Eugen, Antim. Logos și personalitate, Editura Minerva, București, 1971
11. Gheție, Ion, Cele mai vechi texte românești, editată de Universitatea din București, Institutul de Lingvistică, București, 1982.
12. Gheție, Ion, Începuturile scrisului în limba română, Ed. Academiei Republicii Socialiste România, București, 1974.
13. Iorga, N., Istoria literaturii române în secolul al XVIII – lea, vol. I, Ed. Didactică și Pedagogică, București, 1969.
14. Mazilu, Dan Horia, Introducere în opera lui Antim Ivireanul, Ed. Minerva, București, 1999.
15. Mazilu, Dan Horia Literatura română barocă în context european, Ed. Minerva, București, 1996.
16. Mazilu, Dan Horia, Proza oratorică în literatura română veche, vol. I, Ed. Minerva, București, 1986.
17. Mazilu, Dan Horia Recitind literatura română veche, vol. II, Ed. Universității din București, 1998.
18. Mazilu, Dan Horia, Recitind literatura română veche, vol. III, Ed. Universității din București, 2000.
19. Negrici, Eugen, Antim Ivireanul. Logos și personalitate, ediția a II-a, Ed. Du Style, București, 1997.
20. Panaitescu, P. P., Începuturile și biruința scrisului în limba română, Ed. Academiei RSR, București, 1965.
21. Ștrempel, Gabriel, Antim Ivireanul, Ed. Academiei Române, București, 1997.
22.Varlaam, Cazania 1643, Editura pentru literatură și artă, București, 1943,
23.Varlaam, Opere, Editura Hyperion, Chișinău, 1996,
Periodice
1. Pop Anastasia, Care este contribuția lui Varlaam sa din 1643, în M.M.S., an XLVIII, 1972, nr. 3-4,
Website
1.Acad. Cândea Virgil, Evanghelia în cultura românească, http://www,creștinismortodox.ro/Evanghelia_in_cultura_romaneasca-160-11121.html
BIBLIOGRAFIE
1. Antim Ivireanul, Opere, Ediție critică și studiu introductiv de Gabriel Ștrempel, Ed. Minerva, București, 1972.
2. Blaga, Lucian, Trilogia culturii II. Spațiul mioritic, Ed. Humanitas, București, 1994.
3. Cartojan, N., Istoria literaturii române vechi, prefață de Dan Horia Mazilu, ediție îngrijită de Rodica Rotaru și Andrei Rusu, Ed. Fundației Culturale Române, București, 1996.
4. Cartojan, N., Istoria literaturii romane vechi, vol.III, Ed. Fundația Regelui Mihai I, București, 1945,
5. Călinescu, G., Istoria literaturii române. De la origini până în prezent, ediție nouă revăzută de autor, text stabilit de Al. Piru, Ed. Vlad & Vlad, , 1993.
6. Dobre, N., Viața și faptele lui Antim Ivireanul, mitropolitul Ungroslahiei,Ed. Institutul de Arte Grafice C. Sfetea, București, 1910,
7. Dobrescu N., Viața și faptele lui Antim Ivireanul, mitropolitul Ungrovlahiei, Ed. Institutul de Arte Grafice C. Sfetea, București, 1910,
8. Dudaș Florian, Cazania lui Varlaam în Transilvania, Editura Lumina, Oradea, 2005,
9. *** Dumnezăiască Liturghie (1679), ed. critică de N. A. Ursu, , 1980.
10. Negrici Eugen, Antim. Logos și personalitate, Editura Minerva, București, 1971
11. Gheție, Ion, Cele mai vechi texte românești, editată de Universitatea din București, Institutul de Lingvistică, București, 1982.
12. Gheție, Ion, Începuturile scrisului în limba română, Ed. Academiei Republicii Socialiste România, București, 1974.
13. Iorga, N., Istoria literaturii române în secolul al XVIII – lea, vol. I, Ed. Didactică și Pedagogică, București, 1969.
14. Mazilu, Dan Horia, Introducere în opera lui Antim Ivireanul, Ed. Minerva, București, 1999.
15. Mazilu, Dan Horia Literatura română barocă în context european, Ed. Minerva, București, 1996.
16. Mazilu, Dan Horia, Proza oratorică în literatura română veche, vol. I, Ed. Minerva, București, 1986.
17. Mazilu, Dan Horia Recitind literatura română veche, vol. II, Ed. Universității din București, 1998.
18. Mazilu, Dan Horia, Recitind literatura română veche, vol. III, Ed. Universității din București, 2000.
19. Negrici, Eugen, Antim Ivireanul. Logos și personalitate, ediția a II-a, Ed. Du Style, București, 1997.
20. Panaitescu, P. P., Începuturile și biruința scrisului în limba română, Ed. Academiei RSR, București, 1965.
21. Ștrempel, Gabriel, Antim Ivireanul, Ed. Academiei Române, București, 1997.
22.Varlaam, Cazania 1643, Editura pentru literatură și artă, București, 1943,
23.Varlaam, Opere, Editura Hyperion, Chișinău, 1996,
Periodice
1. Pop Anastasia, Care este contribuția lui Varlaam sa din 1643, în M.M.S., an XLVIII, 1972, nr. 3-4,
Website
1.Acad. Cândea Virgil, Evanghelia în cultura românească, http://www,creștinismortodox.ro/Evanghelia_in_cultura_romaneasca-160-11121.html
Cuvant Domnului. Insemnare privind copierea Didahiilor de catre Efrem Gramaticul in anul 1724.
Semnatura ierarhului Antim Ivireanul , scrisa cu cerneala de aur
Cazania lui Varlaam
Liturghierul lui Macarie 1508
Tiparnita secolului XVI
Sf Ierarh Antim Ivireanul
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Antim Ivireanul Mic Studiu Monografic (ID: 153875)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.