Analiza Literara a Operei Amintiri din Copilarie de Ion Creanga

Primele trei părți din Amintiri din copilărie au fost publicate intre anii 1881-1882, în revista Convorbiri literare. Ultima parte a fost editata postum, în 1892.

În Amintiri, Creangă își recreează copilăria, către care se întoarce ca spre un spectacol al vârstei fericite. Prin amănuntele biografice, copilăria reconstituita a aparținut lui Ion Creangă, dar prin semnificație este universala: „Așa eram eu la vârsta cea fericita, și așa cred ca au fost toți copiii, de când ii lumea asta și pământul; măcar să zică cine ce-a zice.”

Copilăria apare ca o opera de aur, ca un tărâm al bucuriei și inocentei, în care fantezia completează realitatea, iar jocul este suprema preocupare. Nica este „copilul universal”, de pretutindeni și de oricând, în care toți ne regăsim cu nostalgie.

Acestei copilării ideale, Ion Creangă ii oferă un mediu real de existenta, un cadru uman și geografic, care este satul Humulești, locul natal al prozatorului.

Amintirile se structurează pe doua planuri: unul urmărește procesul de formare al lui Nica și evoluția lui spirituala în contextul mediilor sociale pe care le străbate; celalalt plan surprinde universul vieții țărănești și instituțiile sociale ale vremii.

Amintirile se deschid cu evocarea comunității humuleștene. Creangă se introduce pe sine, copilul de altădată, în lumea satului de atunci, evocând trecerea prin școlile din Humulești și din Broșteni și opiniile părinților despre scoală.

Începutul celei de a doua părți este un laitmotiv liric, izvorât din regretul pentru viata apusă. După ce insista asupra atmosferei din casa părinteasca, dominată de personalitatea Smarandei, naratorul reînvie întâmplările hazlii al căror erou a fost: furtul cireșelor de la mătușa Mărioara, furtul pupezei din tei, întâmplările cu moș Chiorpec, ciubotariul, scena de la scăldat s.a. Daca prima parte era realizata prin succesiunea cronologica a evenimentelor, cea de a doua este recreata prin discontinuitatea amintirilor selectate de capriciul memoriei involuntare.

În partea a treia, după prezentarea împrejurimilor satului, narează trecerea sa prin Școala domnească din Tg. Neamț și prin Școala de catiheți din Fălticeni.

Ultima parte, ce începe tot cu evocarea satului natal, relatează drumul spre Seminarul de la Școala, din Iași. Creangă simte ca aceasta călătorie echivalează cu definitiva despărțire de satul natal.

Al doilea plan al Amintirilor conturează satul romanesc tradițional. Lumea rurala este privita din interior de un om care cunoaște ocupațiile oamenilor, tradițiile și obiceiurile locului. Chiar daca, după cum dovedesc documentele, satul Humulești era un sat modest de oameni nevoiași, pentru Creangă este un sat mare, răzeșesc, întemeiat în toata puterea cuvântului, cu gospodari tot unul și unul, cu flăcăi voinici și fete mandre, care știau învârti și hora, dar și suveica.

Descrierea satului din partea a III-a a Amintirilor are semnificația unei deschideri către priveliștile lumii. Humuleștiul este situat la intersecția drumurilor ce duc spre scaunul Moldovei, spre mănăstirile Neamț, Văratec, Agapia și spre cetatea Neamțului. Apoi, privirile se rotesc de jur împrejur și descoperă așezările și ocupațiile oamenilor, sugerând în același timp trăsăturile lor psihologice. Locuitorii din Vânătorii Neamțului sunt sămânță de viteji, pentru ca strămoșii lor s-au bătut cu regele Sobieski; cei din Boiștea și Ghindoani sunt bogați și cinstiți, cei din Blegea, generoși.

Principala caracteristica a satului Humulești este hărnicia. Toți oamenii muncesc: la câmp, la confecționatul sumanelor, la tăiatul lemnelor în pădure, fac negoț și cărăușie.

Multe îndeletniciri tradiționale se desfășoară la claca și la șezători, când se întrec la torsul cânepei și lânii băieții și fetele.

Smaranda însăși este surprinsă într-o aglomerare de munci ce țin de industria casnica: țesutul, croitul și cusutul sumanelor ce urmau să fie vândute la târg.

Meșteșugarii sunt surprinși in timpul desfășurării muncii;moș Chiorpec, ciubotariul, muncește mereu intre șanuri, clește, ciocan și piele de încălțăminte; Pavel Ciubotariul de asemenea.

Târgul este locul unde se face negustorie „din picior” cu produsele industriei casnice și se cumpăra cele trebuitoare pentru casa.

Prin trăsături, satul pare arhaic, dar apar și semnele unor înnoiri, dovada, atenția pe care locuitorii încep s-o acorde învățăturii. Școlile erau rare și se datorau inițiativei unor preoți sau boieri luminați. Copiii învățau cu greutate, cititul era predat deosebit de scris și mulți, ca David Creangă, bunicul lui Nica, știau să citească, dar nu să și scrie. La scoală de catiheți din Fălticeni, Creangă descoperă gramatica lui Măcărescu, pe care o critica sever. Era o gramatica abstractă, fără însușiri pedagogice, care se mai și încurca.

Creangă privește critic, cu excepția părintelui Ioan, și pe slujitorii bisericii, reproșându-le lăcomia și avariția. Tinerii ce se îndreaptă către profesiunea de preot nu o fac din vocație ci din convingerea ca vor scăpa de grijile materiale.

O alta instituție prezentata în Amintiri din copilărie este armata. Prinderea bădiței Vasile la oaste, cu arcanul, este simțită de Creangă ca o nedreptate.

Personajul principal al Amintirilor este Nica a lui Ștefan a Petrei, copilul universal, de pretutindeni și de oricând, în care toți ne regăsim cu nostalgie. Pornind de la propria copilărie, Creangă a analizat trăsăturile eterne ale copilăriei menite a încânta prin farmecul lor pe oricare copil.

Recreându-și copilăria, Creangă caracterizează direct copilul de odinioară: „…eram și eu un băiet prizărit, rușinos și fricos și de umbra mea…”. Insă în mijlocul colegilor, se maturizează cu repeziciune. Învățătura i se pare grea și se arata îndărătnic, dar mama sa folosește toate mijloacele pentru a-l determina să învețe. La insistențele părintelui Ioan, care lasă să se înțeleagă ca i-ar putea deveni ginere, Nica dovedește o asemenea silință încât își întrece toți colegii.

În același timp, Nica este un copil zburdalnic. Săvârșește cele mai mari năzdravănii, fără să aibă conștiința ca greșește: fura cireșe de la mătușa Mărioara, prinde pupăza din tei și vrea s-o vândă, își părăsește mama când avea mai multa treaba și fuge la scăldat, dărâmă o stancă peste casa Irinucăi și multe altele.

Pe Nica îl caracterizează o puternica dragoste pentru satul natal. Satul Humulești i se pare centrul lumii. De la Școala de catiheți din Fălticeni, se repezea mereu acasă, parcurgând drumul dus-întors pe jos, intr-o singura noapte.

Hărnicia constituie o alta trăsătura de caracter. La torsul cânepei sau lânii se lua la întrecere cu fetele, încât acestea, invidioase, l-au poreclit Ion Torcălău.

Nica ni se înfățișează ca un personaj viu și autentic, prin intermediul căruia ni se dezvăluie varietatea firii omenești.

În universul Amintirilor, mama ocupa un loc distinct. Smaranda era o femeie simpla, neștiutoare de carte. Dar ea intuiește avantajele învățăturii. Ea o observat ca oamenii care au trecut prin scoală își câștigă existenta cu mai multa ușurință. Din aceasta cauza se hotărăște să-și dea copilul la scoală. În aceasta hotărâre pune o puternica voință. Își convinge mai întâi soțul, apoi folosește toate mijloacele spre a-l indemna pe copil să învețe: sfatul, dojana, pilda; învață singură să citească pentru a-și ajuta copilul, pe care visa să-l vadă preot.

Tenacitatea Smarandei iese la iveala îndeosebi în ultimul capitol, înaintea plecării lui Nica la Socola. Nici nu vrea să se desprindă de sat, dar nu găsește nici o înțelegere la mama sa. Dimpotrivă, toate argumentele lui sunt respinse „cu asprime” sau „cu manie”.

Insă dincolo de asprimea și nepăsarea aparenta a mamei, intuim o puternica dragoste pentru copilul ei. Noi ne dam seama ca nu se desparte cu inima ușoară de Nica, dar era necesar să se comporte astfel pentru a-l determina să plece la seminar. Datorita tenacității mamei sale, Nica ajunge diacon.

Smaranda este individualizata și prin hărnicie. Mama, spune Creangă, „era plina de minunății”. Știa să închege apa cu doua picioare de vita, de se crucea întregul sat; abătea fulgerul de deasupra locuinței, înfigând oporul în bătătură, își chema copilul afara și îl îndemna să râdă la soare, ca vremea să se îndrepte după rasul lui.

În anii când scria Amintirile, Creangă si-a dat seama cat de mult ii datorează mamei sale, de aceea evocarea personalității ei este însoțită de sentimente de dragoste, recunoștința și melancolie.

Paginile Amintirilor sunt străbătute de un duios umor. Umorul izvorăște din situații și întâmplări hazlii, cum sunt prinderea muștelor cu ceaslovul, aplicarea „poștei” la talpă, bătaia dintre Mogorogea și Pavel s.a.

Creangă folosește locuțiuni, zicători și proverbe menite a provoca râsul: „îs mai aproape dinții decât părinții”; „milă mi-e de tine, dar de mine mi se rupe inima” etc.

Numele personajelor constituie o alta sursă de umor. Mogorogea vine de la verbul „a mogorogi”, care înseamnă a bodogăni; Chiorpec este format din adjectivul „chior” și sufixul „pec”; Trăsnea este la origine o porecla, ce înseamnă „trăznit”, „smintit”.

Evocarea copilăriei se face din perspectiva maturității. Consecința imediata a acestei perspective este calitatea stilului, vag nostalgic și de o mare căldura sufleteasca. Creangă reînvie lumea copilăriei printr-un lung și neobosit monolog, în care el însuși apare ca personaj și actor deopotrivă.

Creangă relatează evenimentele ca și cum le-ar spune unor spectatori nevăzuți, pe care ii ia ca martori sau cărora li se adresează tot timpul. G. Călinescu observa ca Ion Creangă scrie „ca un om care sta pe laviță și istorisește altora, fiind el însuși erou în narațiune”.

Oralitatea este intensificata și de folosirea dativului etic, prin intermediul căruia povestitorul își exprimă participarea afectivă, și alte expresii precum „Pupăza zbârr pe-o dugheană” creează iarăși impresia ca textul este vorbit, nu scris.

Amintiri din copilărie rămâne o operă unică în literatura română prin forța cu care a reușit să comunice miracolul copilăriei, prin farmecul neegalat al limbajului și prin umor. Pentru conștiința românească, ea este amintirea copilăriei fiecăruia dintre noi.