Alexandru Lapusneanul Caracterizare Personaj

Alexandru Lăpușneanul, de Costache Negruzzi, este prima nuvelă istorică din literatura română. Publicată în perioada pașoptistă, în primul număr al Daciei literare (1840), nuvela aparține prozei romantice, fiind inspirată din istoria națională, potrivit recomandării lui Mihail Kogalniceanu din Introductie , manifestul literar al romantismului românesc.

Nuvela istorică are ca temă evocarea artistică a celei de-a doua domnii a lui Alexandru Lăpușneanul (1564-1569). Lupta pentru impunerea autorității domnești și consecințele deținerii puterii de un domnitor crud se raportează la realitățile social-politice din Moldova secolului al XVI-lea.

Acțiunea nuvelei este pusă pe seama unor personaje ale căror caractere se dezvăluie în evoluția gradată a conflictului. În funcție de rolul lor în acțiune, ele sunt puternic individualizate, construite cu minuțiozitate (biografia, mediul, relațiile motivate psihologic) sau portretizate succint.

În desfășurarea narativă, Alexandru Lăpușneanul este principalul element constitutiv, celelalte personaje gravitând în jurul personalității sale.

Imaginea personalității domnitorului Alexandru Lăpușneanul este conturată în Letopisețul Țării Moldovei de Grigore Ureche, cronica din care, Negruzzi preia scene, fapte și replici (de exemplu: mottoul capitolului I, al IV-lea), dar se distanțează de realitatea istorică prin apelul la ficțiune și prin viziunea romantică asupra istoriei, influențată de ideologia pașoptistă. Astfel, pornind de la personaje reale/personalități istorice, scriitorul creează personaje literare, reprezentând anumite tipuri umane, cu destine și profiluri psihologice care susțin coerența narativă.

Personajele sunt realizate potrivit esteticii romantice: personaje excepționale în situații excepționale, antiteza ca procedeu de construcție, liniaritatea psihologică, replicile memorabile- “Liniaritate psihologică se vede în construcția personajelor (Nicolae Manolescu)

Alexandru Lăpușneanul este personajul principal din nuvelă, personaj romantic, excepțional, care acționează în situații excepționale (scena uciderii boierilor, a pedepsirii lui Moțoc, a morții domnitorului otrăvit). Întruchipează tipul domnitorului crud, tiran, perfect integrat în mentalitatea epocii, care guvernează absolutist într-o societate dominată de anarhie feudală. El este construit prin contraste și are o psihologie complexă, calități și defecte puternice, fiind un “damnat” romantic.

Autorul îi marchează destinul prin cele patru replici memorabile, plasate în fruntea capitolelor și având rol de motto. Destinul său este acela de a impune autoritatea domnească prin orice mijloace. Afirmația ”Eu nu sunt călugăr, sunt domn!” reflectă faptul că nu abdică de la propriul destin nici în fața limitelor omenești (boala, moartea), pierderea statutului de domnitor impunând suprimarea sa fizică.

Crud, hotărât, viclean, disimulat, inteligent, bun cunoscător al psihologiei umane, abil politic, personajul este puternic individualizat și memorabil – “Echilibrul între convenția romantică și realitatea individului, aceasta este minunea creației lui Negruzzi” (George Călinescu)

Hotărârea de a avea puterea domnească este implacabilă și formulată de la începutul nuvelei, în răspunsul dat soliei boierilor: “Dacă voi nu ma vreți, eu vă vreu…” Hotărârea este pusă în practică prin guvernarea cu ajutorul terorii, prin lichidarea posibilelor opoziții, culminând cu uciderea celor 47 de boieri la ospăț și încheindu-se prin revenirea asupra hotărârii de a se calugări.

Voinței neabătute i se asociază și alte trăsături. Abilitatea în ceea ce privește relațiile umane, diplomația, cunoașterea psihologiei umane sunt calități ale conducătorului, dar folosite pentru consolidarea puterii absolute devin mijloace perfide.

Promisiunea pe care i-o face lui Moțoc – “iți făgăduiesc că sabia mea nu se va mânji în sângele tău”-îl liniștește pe boierul intrigant care se crede util domnitorului, intrându-i din nou “în favor”. Planul de răzbunare al lui Lăpușneanul este însă crud. Moțoc sfărșește sfâșiat de mulțime. Sacrificându-l pe boier, se razbună pentru tradarea acestuia din prima domnie și potolește (manipuleaza) mulțimea revoltată, de a cărei putere este conștient: “Proști, dar mulți”.Stăpânirea de sine, sângele rece sunt dovedite în momentul pedepsirii lui Moțoc, pe care îl oferă gloatei ca țap ispășitor.

“Leacul de frică” promis cu umor negru doamnei Ruxanda, piramida din capetele boierilor, reflectă sadismul celui care știuse să-și stăpânească impulsul violent în momentul când, prin rugamintea ei, are impresia că doamna vrea să se amestece în conducerea țării: “Muiere nesocotită! Strigă Lăpușneanul sărind drept în picioare, și în mâna lui, prin deprindere, se razămă pe junghiul din cingatoarea sa; dar îndată stăpânindu-se plecă….”

Disimulat, regizează invitația la ospățul de împăcare, de fapt o cursă, de la alegerea locului și a momentului (liturghia de la mitropolie), la integrarea frazelor biblice în discurs (“Bate-voi pastorul, și se vor împrăștia oile”) și până la detaliile propriei vestimentații (“era îmbrăcat cu toată pompa domnească”)

Are o inteligență diabolică, reușind să manipuleze masele sau persoanele, pentru a-și pune în aplicare planurile.

Cruzimea este o însușire obișnuită în Evul Mediu dominat de luptele pentru putere, dar în cazul lui Lăpușneanul are manifestări care aparțin excepționalului: asistă râzând la măcelul boierilor, născocește schingiuiri, amenință sa-și ucidă propriul fiu, în care vede un uzurpator al puterii. Uciderea lui este singura cale de a-l opri și o plată pentru cruzimea sa.

Naratorul realizează, în mod direct, portretul fizic al domnitorului prin descrierea vestimentației specifice epocii. De asemenea, înregistrează gesturile și mimica personajului prin notații scurte asemenea indicațiilor scenice și având pretenția obiectivității: “Spun că în minutul acela era foarte galben la față și că racla sfântului ar fi tresărit”.

Caracterizarea realizată de alte personaje este succintă: “Crud și cumplit este omul acesta” (mitropolitul Teofan), “sângele cel pângărit al unui tiran ca tine” (Spancioc)

Caracterizarea indirecta se realizează prin faptele care evidențiază în manieră romantică cruzimea personajului și dorința lui de a distruge influența boierilor: uciderea și schingiuirea lor, distrugerea cetăților și reducerea numărului oștilor moldovene. Prin înlănțuirea gradată a scenelor din capitolul al treilea, se dezvăluie magistral complexitatea portretului moral al tiranului care pune în aplicare un plan diabolic. Inteligent, îi atrage pe boieri la curte spre a-i ucide. Abil, disimulat, se folosește de momentul slujbei religioase, de vestimentația și coroana domnească, de citate biblice presărate într-un discurs mincinos, dar persuasiv. Crud, ordonă soldaților uciderea boierilor, apoi alcătuiește el însuși piramida din capete, pe care o arată cu satisfacție doamnei. Rade în timpul masacrului. Pe Moțoc îl dă cu sânge rece mulțimii revoltate și spune că face un act de dreptate.

Replicile personajului sunt memorabile, două dintre ele figurând ca motto al capitolului I și al IV-lea. Răspunsul dat boierilor-“ Dacă voi nu mă vreți, eu vă vreu(…) și dacă voi nu mă iubiți, eu vă iubesc pre voi..”- a devenit o emblemă a personajului care se autodefinește prin voința de neinfrânt. Amenințarea “De mă voi scula, pre mulți am să popesc și eu” redă aluziv “dorința de răzbunare” a celui căzut. Orgoliul este exprimat în prima replică rostită: “Am auzit de bântuirile țării și am venit s-o mântui”. Inteligența, abilitatea politică a personajului este concentrată în celebrul răspuns “Proști, dar mulți!”, care a trecut în limbaj comun, unde funcționează ca un proverb.

Forța excepțională a personajului domină relațiile cu celelalte personaje. Pentru a se răzbuna, pune în aplicare câte un plan.Cruzimea sfârșitului ales pentru fiecare personaj, depinde de “gravitatea” vinii: pe boieri îi măcelarește, pe Moțoc îl dă mulțimii, doamnei îi dă “un leac de frică”. Propriul sfârșit va sta sub semnul cruzimii și al răzbunării celorlalți: “Invață a muri, tu care știai numai a omorî”.

Relația cu doamna Ruxanda este construită pe antiteza romantică angelic-demonic. Diversitatea atitudinilor adoptate de Lăpușneanul față de doamna Ruxanda reflectă ipocrizia, disimularea lui. Se căsătorise cu ea “ca să atragă inimile norodului în care via încă pomenirea lui Rareș”. Nu o respectă nici pentru originea ei nobilă, nici pentru că îi este soție și mamă a copiilor săi. Iar doamna “ar fi voit să-l iubească, dacă ar fi aflat în el cât de puțină simțire omenească”. Gesturile, mimica și cuvintele rostite de Lăpușneanul în capitolul al II-lea, în scena discuției cu doamna Ruxanda, evidențiază ipocrizia lui în relația soț-soție.

Având “capacitatea de a ne surprinde, într-un mod convingător”, Lăpușneanul este un personaj “rotund”, spre deosebire de celelalte personaje individuale din nuvelă, personaje “plate”, “construite în jurul unei singure idei sau calități”. (E.M.Forster)

Monumentalitatea personajului, titanismul, exceptionalitatea romantică, forța de a-și duce la bun sfârșit, machiavelic, indiferent de mijloace, spectaculosul acțiunilor, concizia replicilor fac din personajul principal al nuvelei în al cărei titlu figurează numele său, Alexandru Lăpușneanul, un personaj memorabil. “Desenul uimitor” al personajului, puternica sa individualitate indreptățesc afirmația criticului G. Călinescu: “Lăpușneanul apare omenesc ca orice om viu si întreg și impresia ultimă a cititorului e mai puțin a unui portret romantic cât a unei creații pe deasupra oricărui stil de școală”. (G. Calinescu).

BIBLIOGRAFIE

G. Călinescu, Istoria literaturii române de la origini până în prezent, Ed. Minerva, 1984.

N. Manolescu, Istoria critică a literaturii române, Editura Fundației Culturale Române București, 1997.