Actualitatea Creatiei Eminesciene

Actualitatea creației eminesciene

Mihai Eminescu ( 15 ianuarie 1850 – 15 iunie 1889) și-a petrecut copilǎria la Ipotesti, fiind atras de șoapta pǎdurilor și murmurul apelor vegheate de lunǎ, perioadǎ pe care poetul a exprimat-o ulterior cu nostalgie prin versuri de genul:“Unde esti copilarie/ Cu padurea ta cu tot?”(“O, ramai “).

Universul operei lui Eminescu se bazeazǎ pe motivele și temele proprii gândiri poporului nostru, creația sa surprizând ipostazele printre care omul este în relație directǎ cu mediul natural ,iubirea, universul ceresc, istoria

În versurile din poezia“ Criticilor mei”: “ Ah! Atuncea ti se pare / Ca pe cap iti cade cerul: / Unde vei gasi cuvantul / Ce exprima adevarul?/ Critici voi , cu flori deserte / Care roade n-ati adus -/ E usor a scrie versuri ,/ Când nimic nu ai de spus”, este ilustratǎ condiția poetului într-o societate incapabilǎ sǎ-i înțeleagǎ adevǎrata valoare, întreaga lume fiind preocupatǎ doar de interesele materiale.

Eminescu considera cǎ poezia trebuie sa exprime adevǎrul vietii, sentimentele și ideile poetului , unde ființa umanǎ reprezintǎ izvorul de bazǎ al inspiratiei lirice: “In zadar în colbul scolii,/ Prin autori mancati de molii,/ Cauti urma frumusetii/ Si indemnurile vietii,/…….. Nu e carte sa inveti / Ca viata sa aiba pret-/ Ci traieste, chinuieste / Si de toate patimeste/ Si-ai s-auzi cum iarba creste.”( “ In zadar în colbul scolii”).

La Eminescu natura are doua ipostaze: terestrǎ și cosmicǎ, în cadrul cǎreia îndrǎgostitii sunt stǎpâniți de romantism , unde iubirea este învǎluitǎ de misterul nopții și supravegheatǎ de stele,lunǎ, lac ,codru , iar iubita rostește cu încredere :,,Nime-n lume nu ne vede”.Natura terestra este în general, caldǎ,familiarǎ, ocrotitoare, alteori este sǎlbaticǎ și este mereu martorǎ la frǎmântarile poetului , constituind locul cel mai potrivit al dragostei si meditatiei , iar în alte poezii natura terestra este un spatiu al mortii, ca in elegia “Mai am un singur dor”.

Natura cosmica este simbolizata printr-un cadru nocturn, în care luna, stelele , luceferii participa direct la sentimentul iubirii umane.

In evolutia poeziei sale erotice , se disting doua etape:

între 1870- 1880 domina in poezii starea de visare, de aspiratie spre fericire , natura este ocrotitoare, caldǎ, iar iubita este duioasa, ispititoare : “Fruntea alba-n parul galban/ Pe-al meu brat incet s-o culci,/ Lasand prada gurii mele / Ale tale buze dulci…”( “Dorinta”).

Dupǎ 1880( 1880- 1883) domina deziluzia din cauza iubirii neîmplinite, fiind umbritǎ de absența iubitei, iar dorul pune stǎpânire pe întreaga ființǎ umanǎ într-o natura trista cu plopi singuratici, ploi reci, camera pustie, iar iubita este rece, straina, poetul fiind dezamagit pentru ca “Totusi este trist in lume”.

Mihai Eminescu valorifica in poezia sa creatiile folclorice prin motive, teme, limbaj, mituri populare , personaje mitologice, cu idei filozofice : “Luceafarul”, “Somnoroase pasarele”, “Revedere”( prima creatie in care pastreaza metrica populara, motivul codrului, ca simbol al eternitatii universului, in care omul este efemer), “Fat-Frumos din lacrima”, La mijloc de codru”.

Tema filozofica din poezia eminesciana este conditia nefericita a omului de geniu intr-o societate superficiala si meschina , incapabila sa-i inteleaga aspiratiile spre absolut, relatia geniului cu societatea este ilustrata in “Scrisoarea I”, geniul fiind intrupat de savantul care “ Uscativ asa cum este , garbovit si de nimic,/ Universul fara margini e in degetul lui mic”. Dupa o viata dedicata dezlegarii tainelor universului “posteritatea este inca si mai dreapta”, spune poetul cu ironie, deoarece “s-o-ncerca s-arate ca n-ai fost vrun lucru mare” si vor cauta in biografia omului de stiinta “rautati si mici scandale”: “ Astea toate te apropie de dansii… Nu lumina/ Ce in lume -ai revarsat-o , ci pacatele si vina / Oboseala, slabiciunea , toate relele ce sunt / Intr-un mod fatal legate de o mana de pamant; /Toate micile mizerii unui suflet chinuit/ Mult mai mult ii vor atrage decat tot ce ai gandit.”

Satira este mai accentuata in “Scrisoarea II” evidențiindu-se tristetea , nefericirea geniului, iar cosmogonia ilustreaza idei si motive din vechile scrieri indiene (“Rig- Veda”), din miturile grecesti si crestine , din Kant si Schopenhauer, ilustrand geneza , haosul si moartea universalǎ.

În lirica lui Eminescu, ideea timpului filozofic este ilustrata print-un timp individual si un timp universal ca în poeziile”Luceafarul”, “Revedere”, ' Scrisoarea I”, iar ideea ireversibilitatii timpului este întâlnita in numeroase creatii lirice , trecerea timpului declanșând melancolia poetului.

Floare albastrǎ este îmbogǎțitǎ cu idei filozofice, creație în care poetul aspirǎ la perfecțiune, la iubire idealǎ , aceasta neputându-se realiza , idée evidentǎ în versul ,,Totuși este trist în lume”. Prin chemǎrile adresate poetului, iubita încearcǎ sǎ-l scoatǎ din starea de delǎsare , renunțând la stele, nori , ceruri înalte ,pentru a fi împreunǎ ademenindu-l în codru :

-Hai în codrul cu verdeațǎ ,

Und-izvoare plâng în vale,

Stânca stǎ sǎ se prǎvale

În prǎpastia mǎreațǎ.

În Luceafǎrul se întâlnesc cele trei genuri literare, oferind poeziei o structurǎ bine delimitatǎ, iar prin speciile literare ( pastel, elegie, idilǎ pastoral , satira etc.), poemul este o capodoperǎ a creației lirice românești.

Prin opere ca Avatarii faraonului Tla, Sǎrmanul Dionis etc., Mihai Eminescu demonstra promovarea prozaei filozofice și fantastice, despre care Tudor Vianu afirma cǎ ar fi cel mai bun dintre prozatorii români: ,,un povestitor fantastic, cǎruia i se impune nu observarea realitǎții, ci recompunerea ei vizionarǎ, grea de semnificații adânci”.

Iar Pompiliu Constantinescu sublinia cǎ ,, proza lui Eminescu nu este jocul suplimentar al unui geniu , în marginea poeziei lui; ea se integreazǎ într-un system de mituri lirice, într-o structurǎ a personalitǎții oferindu-ne un întreg spațiu spiritual , înlǎuntrul cǎruia putem descifra mai clar viziunea cosmicǎ a poetului”.

De exemplu în Avatarii faraonuluiTlà autorul inspirându-se din literature europeanǎ reușește printr-o structurǎ unitarǎ sǎ punǎ în evidențǎ ‘’fantasticul romantic, chemarea absolutului și a perfecțiunii”, iar prin nuvela filozoficǎ Cugetǎrile sǎrmanului Dionis este redatǎ actiunea care se desfǎșoarǎ în plan fantastic, George Cǎlinescu asemǎnându-l cu un poem ‘’un lanț de viziuni” în care este pitulat ,, un symbol nerezolvabil, infuz , imposibil de dezlegat pe cale raționalǎ”. Eroul nuvelei,un tânǎr visǎtor , fiul unui sǎrac ,viseazǎ spre un absolut imposibil, prin sǎrman evidențiindu-se inadaptabilitatea geniului la societatea existentǎ ,de asemenea la propriile stǎri sufletești . Nuvela redǎ condiția gânditorului ,, redusǎ pânǎ la culmea pirzaniei”.

Eminescu se autodefineste ca fiind “sorbit din popor” si predestinat de a putea trezi la viata spiritualitatea romaneasca autentica , din care el s-a nmascut : “ nu ne-am trezit noi- s-au trezit secolii din urma noastra și ne-au scuturat din somn”.

BIBLIOGRAFIE:

Ghitǎ Florea , Simona Iacob, Literatura românǎ în a doua jumǎtate a secolului al XIX- lea, editura Fundatiei “Romania de Mâine”, Bucuresti, 2005;

George Munteanu , Eminescu si eminescianismul; Structuri fundamentale ,Bucuresti, 1978;

Mariana Badea, Limba și literatura românǎ , Editura Regis ,ediție completǎ , revǎzutǎ și adǎugitǎ , București 2000