Abordari Metodologice ale Studiului Stilurilor Functionale Si ale Utilizarii Lor

LUCRARE METODICO-ȘTIINȚIFICĂ PENTRU OBȚINEREA

GRADULUI DIDACTIC I

ABORDĂRI METODOLOGICE

ALE STUDIULUI STILURILOR FUNCȚIONALE ȘI ALE UTILIZĂRII LOR

INTRODUCERE

1. Motivația alegerii temei

2. Importanța și actualitatea temei

A. FUNDAMENTARE TEORETICĂ

CAPITOLUL 1 – STILISTICA FUNCȚIONALĂ

1.1. Stilistica – scurt istoric

1.2. Stilul – aspecte generale

1.3. Evoluția stilurilor funcționale

1.4. Texte vechi

1.5. Caracterizarea stilurilor

1.6. Textul literar/nonliterar

B. DEMERSUL METODICO-EXPERIMENTAL

CAPITOLUL 2 – PROIECTAREA ȘI DESFĂȘURAREA CERCETĂRII

2.1. Ipoteza cercetării

2.2. Scopul și obiectivele cercetării

2.3. Eșantionul de subiecți

2.4. Eșantionul de conținut

2.5. Locul și durata cercetării

2.5.1. Locul cercetării

2.5.2. Durata cercetării

2.6. Etapele cercetării

2.7. Metodologia cercetării

CAPITOLUL 3 – PREZENTAREA REZULTATELOR, PE ETAPE ALE CERCETĂRII

3. 1. Rezultatele din etapa constatativă

3. 2. Etapa experimentală – ameliorativă

3.2.1. Exemple de activități didactice formative derulate

3.2.1.1. Activitatea nr. 1 (prezentare, descriere)

3.2.1.2. Activitatea nr. 2 (prezentare, descriere)

3.2.1.3. Activitatea nr. 3 (prezentare, descriere)

3.2.2. Exemple de activități extradidactice cu caracter formativ-educativ derulate

3.3. Rezultatele din posttest

CAPITOLUL 4 – COMPARAREA ȘI INTERPRETAREA STATISTICĂ A DATELOR OBȚINUTE

4.1. Compararea rezultatelor din pretest cu cele din posttest

4.1.1. Eșantion experimental versus de control, în pretest

4.1.2. Eșantion experimental versus de control, în posttest

4.1.3. Eșantion experimental în pretest, versus eșantion experimental în posttest

4.1.4. Eșantion control în pretest, versus eșantion control în posttest

4.2. Concluzii desprinse în urma interpretărilor și comparațiilor

4.3. Direcții și perspective ulterioare de abordare a temei

CONCLUZII FINALE

BIBLIOGRAFIE

ANEXE

Introducere

Studierea limbii române în anii de liceu reprezintă o componentă educațională fundamentală, elevii dezvoltând deprinderi de receptare și de exprimare orală și scrisă, obiectivele educaționale fiind centrate  pe formarea de capacități proprii folosirii limbii în contexte concrete de comunicare. Dobândirea tehnicilor de redactare funcțională și utilitară, reprezintă calea ce permite adaptarea în comunitate a tinerilor deoarece, prin utilizarea unui limbaj corect și coerent în diverse ocazii acesta își demonstrează personalitatea. Prin însușirea caracteristicilor limbii literare și a limbajelor acesteia tinerii pot recepta și produce diferite mesaje în mod corect și se pot adapta în diferite contexte de comunicare socio-profesionale. Absolvenți de liceu, odată cu obținerea competențelor specifice de redactare sau formulare a unor texte cu caracter funcțional și utilitar, se pot integra mai ușor într-o viitoare viață universitară sau într-una profesională, facilitându-și accesul pe piata muncii și reușind să abordeze mai pragmatic specializarea și dezvoltarea personală.

Prin studiul componentei funcționale a limbii române, se consolidează pregătirea celor care, prin educație, își doresc oportunitatea de a-și forma și consolida deprinderi și competențe specifice pentru viață.

Este foarte important pentru un tânăr să cunoască și să aplice instrumente de analiză pe diverse texte, să remarce deosebirile dintre comunicarea scrisă și cea orală, să distingă stilul individual de cel funcțional, să distingă vorbirea indirectă de cea directă, să cunoască tendințele actuale ale limbii române, evitând în același timp acele tendințe negative.

Motivarea alegerii temei

Alegerea temei care a stat la baza cercetării cuprinse în lucrarea de față a fost generată de sesizarea unei situații delicate în care se plasează generațiile de elevi din învățământul actual. Lipsa interesului pentru lectură, slaba preocupare pentru dezvoltarea unui vocabular bogat, dezinteresul pentru educație și absența motivației pentru studiu au condus la apariția dificultatății de receptare și producere a mesajelor, codarea și decodarea textelor elaborate în diferite stiluri ale limbii române fiind deficitară. Ca urmare, am ales să studiez acest fenomen lingvistic supunând experimentului didactic elevi de liceu, încercând să demonstrez că există strategii prin care interesul și gradul de pregătire al elevilor în ceea ce privește componenta funcțională a limbii române actuale pot fi crescute. Prin experimentul pedagogic desfășurat în anul 2013-2014, pornind de la premisa că, îmbinând elementele tradiționale cu cele moderne ale actului educațional formal, laolaltă cu elemente de educație nonformală, gradul de interes al educabililor pentru învățare va crește, am intenționat să demonstrez că printr-un demers didactic adaptat personalității și stilului de învățare al elevilor, schimbându-le conduita de învățare și formându-le valori și atitudini potrivite, prin crearea unui climat afectiv propice învățării, rezultatele obținute vor fi pozitive.

2. Importanța și actualitatea temei

Limba română contemporană este caracterizată prin diversitate stilistică, situație determinată de multitudinea contextelor de comunicare, diferențierea acestora datorându-se cadrului social și cultural în care activează vorbitorii. Nu putem aprecia că această calitate a limbii ar diferenția-o de alte limbi moderne, deoarece acest aspect este general răspândit în actualitate, dar putem remarca deosebirea existentă între limba română modernă și cea folosită în trecut, atât cel îndepărtat cât și cel recent. Deoarece în prezent asistăm la o omogenizare a limbii române actuale, fapt firesc în contextul unei lumi în care distanțele sunt micșorate de interacțiunea umană facilă, de comunicarea mult ușurată de tehnologie, putem remarca și o diversificare a liniilor stilistice în limba literară. Acest aspect a apărut odată cu redescoperirea diversității smulsă la începutul anilor ’90 din impunerile artificiale ale unui stil birocratic, ale unei ”limbi de lemn” pe care sistemul totalitar o introdusese în felul de a trăi/gândi/simți/vorbi al românilor. Explozia de interacțiune umană, atât prin intermediul comunicării în massmedia, cât și prin cel al contactelor directe interumane, a stat la baza unei transformări în limba română actuală. Discursul public, abordarea jurnalistică sau literară a suferit repede o transformare, trecând de la un anost stil sobru, neutru, înțepenit în formule și clișee, la unul plin de oralitate, încărcat de emoția specifică unui limbaj familiar.

Urmare a acestei diversificări a liniilor de limbaj folosite în limba română actuală, se impune o atentă aplecare asupra modului de receptare de către indivizi a mesajului transmis în urma unei comunicări. Pentru că, suntem nevoiți să recunoaștem, câtă vreme avem de-a face cu o largă folosire contextuală a cuvântului în limba română, cu o trecere de la denotativ la conotativ intens utilizată și, nu în ultimul rând, cu o avalanșă de neologisme, este nevoie să acordăm un interes sporit dezvoltării capacității de recepționare a informației codată în mesajul transmis de receptor către emițător.

Se justifică, ba mai mult de atât, se impune o abordare serioasă a lucrului cu textul în școala românească de azi, o diversificare a metodelor folosite pentru sistematizarea cunoștințelor, o mai bună punere în situații diferite de comunicare a elevilor pentru că, în absența unui interes deosebit acordat acestui aspect, vom avea de-a face cu o receptare dificilă și incorectă a mesajului scris sau vorbit.

3. Structura lucrării

Lucrarea de față, structurată pe două părți, tratează în prima parte, cea teoretică, încadrarea stilului și a stilisticii funcționale în orizontul limbii române contemporane. Astfel, pentru că obiectivul de bază l-a constituit formarea deprinderii de a comunica utilizând o limbă corectă, logică și expresivă, adaptată situațiilor de comunicare, am încercat să definesc noțiunile de stil, stil funcțional și stilistică, am descris tipurile de limbaj ale limbii române, încadrându-le în conceptul și etapa de limbă română contemporană.

Partea a doua, cea metodică, se axează pe punerea în practică a proiectului experimental propus și analiza rezultatelor obținute în urma cercetării efectuate.

După ce am formulat ipoteza și obiectivele urmărite, am enumerat și descris și metodele tradiționale și interactive pe care le-am utilizat în cadrul etapei ameliorative proiectului, iar în urma analizării și comparării situației inițiale cu a celei finale, putem spune că experimentul a fost unul reușit, înregistrându-se progresul școlar la ambele eșantioane de subiecți, dar în mod remarcabil la cel experimental.

Ideea generală sugerată de lucrarea de față este aceea că, pentru întreaga activitate didactică, tradiționalul nu poate face singur față cerințelor învățământului actuale, dar și că modernul nu poate exista fără un suport tradițional, profesorul nefiind nevoit să elimine didactica tradițională pe care să o înlocuiască cu cea modernă pentru a avea o activitate educațională performantă, în conformitate cu contemporaneitatea, ci el trebuie să regizeze procesul didactic cu multă înțelepciune, responsabilitate profesională și tact pedagogic, îmbinând tradiționalul și modernul de așa natură încât să ofere o educație de calitate.

Stilul – aspecte generale

Stilul reprezintă un mod de exprimare orală sau scrisă, fiind constituit din totalitatea trăsăturilor specific care particularizează maniera de exprimare a unui individ, a unui grup social ori profesional sau chiar a unui întreg popor.

Aruncând o privire înspre trecut, regăsim atât la Șăineanu, în ediția a VI-a a Dicționarului universal al limbei române, cât și la August Scriban în Dicționaru limbii românești  explicații privind sensul acestui termen. Primul, în 1929, consideră că stil este „1. bold cu care cei vechi scriau pe tăblițe unse cu ceară; 2. fig. mod de a exprima prin scris cugetările sale; 3. mod de a exprima propriu unei stării sau profesiuni: stil advocățesc; 4. mod de a scrie propriu unui mare scriitor = stilul e omul; 5. în frumoasele arte (arhitectură, decorațiune, mobilat), mod de a executa particular artistului: stilul lui Rafael; 6. caracterul compozițiunii: această compozițiune e de un stil arhaic; 7. mod de a indica timpul (după calendarul Iulian sau Gregorian): 1 Noemvrie stil vechiu corespunde lui 14 Noemvrie stil nou; 8. Bot. partea pistilului între ovariu și stigmat.”

Cel de-al doilea, în 1939, apreciază stilul ca fiind: „Condeĭ de metal cu care ceĭ vechĭ scriaŭ zgîrîind ceara care acoperea niște tăblițe. Fig. Modu de a scrie (de a construi fraza, de a te exprima: stilu e omu, stil simplu, stil viguros, stilu lui Odobescu, stil militar, stil arhaic. Modu de a picta, de a sculpta, de a executa în artă: stilu luĭ Rafael, biserică în stil bizantin, stil Ludovic XIV. Modu de a indica timpu, de a socoti zilele (după calendaru iulian saŭ gregorian): stilu vechĭ era cu 13 zile în urma celuĭ noŭ. Bot. Prelungirea filiformă a ovaruluĭ, terminată pin stigmat.”

Observăm în Dicționarul de sinonime multitudinea de sensuri pe care o are cuvântul stil: „1. scris. (Are un ~ nervos, vioi.) 2. exprimare. (Are un ~ plastic.) 3. (rar) rostire, (fig.) condei. (~ poetic.) 4. limbaj. (~ științific.) 5. (rar) sistem. (~ pictural.) 6. fel, manieră, metodă, mod. (~ de lucru al cuiva.) 7. fel, gen, manieră, mod, modalitate, regim, sistem. (~ de viață.) 8. (ARHIT.) stil gotic = stil ogival; stil ogival = stil gotic.”

Noul dicționar explicativ al limbii române ne prezintă patru interpretări ale sensurilor cuvântului, două dintre acestea făcând obiectul interesului nostrum. Astfel, „stil1 ~uri n. 1) Mod specific de exprimare și prezentare artistică a realității într-un anumit domeniu (în diferite perioade de timp). ~ în pictură. ~ în arhitectură. ~ clasic. ~ gotic. ~ național. 2) Ansamblu de procedee folosite într-un domeniu de activitate. ~ de conducere. ~ de înot. 3) Totalitate a Lazăr Șăineanu, Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, Editura „Scrindarul Iulian sau Gregorian): 1 Noemvrie stil vechiu corespunde lui 14 Noemvrie stil nou; 8. Bot. partea pistilului între ovariu și stigmat.”

Cel de-al doilea, în 1939, apreciază stilul ca fiind: „Condeĭ de metal cu care ceĭ vechĭ scriaŭ zgîrîind ceara care acoperea niște tăblițe. Fig. Modu de a scrie (de a construi fraza, de a te exprima: stilu e omu, stil simplu, stil viguros, stilu lui Odobescu, stil militar, stil arhaic. Modu de a picta, de a sculpta, de a executa în artă: stilu luĭ Rafael, biserică în stil bizantin, stil Ludovic XIV. Modu de a indica timpu, de a socoti zilele (după calendaru iulian saŭ gregorian): stilu vechĭ era cu 13 zile în urma celuĭ noŭ. Bot. Prelungirea filiformă a ovaruluĭ, terminată pin stigmat.”

Observăm în Dicționarul de sinonime multitudinea de sensuri pe care o are cuvântul stil: „1. scris. (Are un ~ nervos, vioi.) 2. exprimare. (Are un ~ plastic.) 3. (rar) rostire, (fig.) condei. (~ poetic.) 4. limbaj. (~ științific.) 5. (rar) sistem. (~ pictural.) 6. fel, manieră, metodă, mod. (~ de lucru al cuiva.) 7. fel, gen, manieră, mod, modalitate, regim, sistem. (~ de viață.) 8. (ARHIT.) stil gotic = stil ogival; stil ogival = stil gotic.”

Noul dicționar explicativ al limbii române ne prezintă patru interpretări ale sensurilor cuvântului, două dintre acestea făcând obiectul interesului nostrum. Astfel, „stil1 ~uri n. 1) Mod specific de exprimare și prezentare artistică a realității într-un anumit domeniu (în diferite perioade de timp). ~ în pictură. ~ în arhitectură. ~ clasic. ~ gotic. ~ național. 2) Ansamblu de procedee folosite într-un domeniu de activitate. ~ de conducere. ~ de înot. 3) Totalitate a Lazăr Șăineanu, Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, Editura „Scrisul românesc” S.A, București, 1929

mijloacelor de limbă specifice unui anumit domeniu de activitate, unui anumit mediu sau unui anumit grup de vorbitori. ~ publicistic. ~ științific. ~ familiar ./<fr. style, lat. stylus, ngr.stýlos și stil2 ~uri n. (în antichitate) Bețișor de metal sau de os, ascuțit la un capăt și turtit la celălalt, folosit la scrisul pe tăblițe de ceară. /<fr. style, lat. stylus, ngr. stýlos.”

Stilul reprezintă noțiunea de bază a stilisticii, fiind definit, conform Dicționarului explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită) ca: „1. Mod specific de exprimare într-un anumit domeniu al activității omenești, pentru anumite scopuri ale comunicării; fel propriu de a se exprima al unei persoane; spec. totalitatea mijloacelor lingvistice pe care le folosește un scriitor pentru a obține anumite efecte de ordin artistic. […] ♦ Talentul, arta de a exprima ideile și sentimentele într-o formă aleasă, personală, ♦ Limbaj. ♦ (Rar) Construcția caracteristică a frazei într-o limbă. 2. Totalitatea particularităților de manifestare specifice unui popor, unei colectivități sau unui individ. . ◊ Loc. adj. De stil = executat după moda unei anumite epoci din trecut. ♦ Mod, fel de a fi, de a acționa, de a se comporta. . II. Condei de metal sau de os, ascuțit la un capăt și turtit la celălalt, cu care se scria în Antichitate pe tăblițele de ceară.” 

În Micul dicționar enciclopedic, alături de alte conotații semantice ale cuvântului, găsim următoarele accepțiuni ale noținunii de stil: „1. particularitățile, caracteristicile unei structuri, ale unor civilizații, epoci, activități, 2. concepție și mod de exprimare a gândirii, specifice unei arte sau unui artist, unui curent, unei epoci, unei școli artistice naționale;. 3. totalitatea particularităților lexicale, morfologice, sintactice, fonetice și topice, precum și a procedeelor de exprimare caracteristice unui individ sau unei categorii de vorbitori; 4. variante ale limbii literare folosite în diferite domenii de activitate (stiluri funcționale sau limbaje funcționale) – stil științific, stil administrativ, stil publicistic, stil beletristic; 5. stil propriu – aspectul limbii care urmărește numai realizarea funcțiunii de comunicare, de informare exactă, obiectivă, folosit, mai ales, în știință, în viața politică, în viața administrativă etc.; 6. stil figurat – aspect al limbii aparținând artei literare, care urmărește realizarea funcției expresive, de transmitere a reacției personale a vorbitorului față de realitatea respectivă; 7. mod de comportare (în stil mare).”

Remarcăm proveniența cuvântului din latinescul stilus – condei, obiect de metal sau de os folosit pentru scrierea pe tăblițe cerate și grecescul stylos – stilet.

Înțelegând stilul ca ansamblu al particularităților de exprimare, orală și scrisă, a unui singur individ sau a unei categorii de indivizi vom avea fie stil individual, fie stil colectiv, al unei categorii socioprofesionale ori socioculturale de persoane. Lingvistica românească studiază, în general, stilurile colective, supraindividuale, care sunt denumite stiluri funcționale, sau limbaje de specialitate.

Dacă în interpretarea comună, stilul reprezintă felul propriu al unei persoane de a se exprima în scris (stil individual), în lingvistica, termenul de stil are mai multe acceptii:

modul particular în care sunt folosite resursele limbii în diferitele domenii ale activității sociale (stiluri funcționale);

maniera personală în care scriitorul utilizează anumite procedee ale expresiei literare, creand un stil literar.

În orice act bine determinat al vorbirii, vom regăsi două aspecte importante: cel care indică apartenența comunicării unui anumit vorbitor și cel care arată apartenența respectivei comunicării la un anumit stil funcțional.

Interesante sunt și definițiile artistice ori științifice pe care le emit diferite personalități ale culturii. Astfel, înțelegem de la Mircea Cărtărescu importanța individualizării modului de exprimare: „Stilul nu îl ai, ci îl ești. E engramat acolo, în ingineria vertebrelor din coloana ta vertebrală, în dinamica fluidelor corpului tău, în spotul de lumină de pe pupila ta catifelată, în înțelepciunea minții tale, care înaintează cînd universul înaintează și se retrage cînd universul se retrage”.

Esteticianul român Tudor Vianu definea stilul ca fiind ansamblul notațiilor pe care vorbitorul sau autorul le adaugă expresiilor sale tranzitive, iar lingvistul Ion Coteanu susține ideea că "poetic sau nu, stilul este și expresia verbală a unui mod de a gandi".

Naturalistul francez Georges-Louis Leclerc, baron de Buffon, definea stilul ca pe o utilizare individuala a limbii, afirmând ca "stilul este omul însuși" ("le style c’est homme meme"). Prin urmare, el considera că orice persoană are stilul său care se schimbă în funcție de context sau de starea de spirit, având de-a face cu stil neutru, stil familiar ori stil solemn. În acest sens, o aprofundare a acestei abordări întâlnim la Gheorghe Crăciun: ,,Din perspectiva participării afective la actul comunixării, se disting trei ipostaze ale stilului vorbirii: stilul neutru, stilul familiar și stilul solemn. Stilul neutru se caracterizează prin absența oricăror mărci personale, a oricăror forme de comunicare a afectivității, printr-o manieră impersonală de exprimare reflectată și în plan sintactic (topică standard, sintaxă canonică), în plan lexical (termeni uzuali, nepretențioși) și semantic (sensuri denotative, absența figurilor de stil). Stilul neutru este preferat în situațiile de comunicare în care relațiile dintre vorbitori sunt oficiale, distante. 

Stilul familiar se opune stilului neutru atât în ceea ce privește relațiile dintre participanții la actul comunicării, cât și sub aspectul mărcilor lingvistice. Stilul familiar oferă o mare libertate în alegerea mijloacelor de expresie, comunicarea are un caracter nepretențios, colocvial și cunoaște diferite grade de familiaritate. Stilul solemn (protocolar) conferă enunțului o notă de ceremonie, de prețiozitate. Se folosește în împrejurări solemne sau în situații în care se exprimă sentimente grave, înalte, în discursuri oficiale. Stilul solemn apelează la formule căutate, pline de rafinament, la tipare retorice, la un limbaj metaforic.”

Alte viziuni asupra stilului întâlnim la Seneca: ,,Stilul este chipul sufletului”, la Charles Bally: ,,Stilul este un fenomen al limbii naționale” sau la Martin Heidegger: ,,Limbajul este casa ființei noastre”.

Stilul, în retorica anticilor, este văzut ca un factor esențial al oratoriei, fiind plasat în etapa elocuțio, reprezentând un sistem de norme care poate conduce, prin aplicare la atingerea scopurilor urmărite în expunere. Pentru a se înfăptui o contopire între aspectul etic și cel estetic al comunicării, poetica și retorica antică recomandă o selecție a mijloacelor de expresie pentru ca acestea să fie în deplin acord cu intenția ce răzbate din operă.

Eduard Mayer, în Prolegomena la fragmentele cărții a treia din Retorica, enumeră cele zece însușiri ale stilului (virtutes dicendi) pe care le consideră tratate de Aristotel în Retorica sa:

puritatea limbii;

claritatea;

concluzia;

congruența;

verosimilul;

pateticul;

formarea caracterelor;

evidența;

plăcutul;

măreția.

În acepțiunea actuală, calitățile generale ale stilului sunt considerate următoarele:

Claritatea care este văzută ca înlănțuirea logică a ideilor, cu un conținut accesibil al mesajului transmis, ca o expunere concisă, sistematizată, ușor de înțeles, având construcții sintactice corecte. La nivel lexical, claritatea se realizează prin utilizarea cuvintelor cu sensuri cunoscute, de circulație extinsă, prin evitarea termenilor dificili, iar la nivel sintactic prin evitarea frazelor lungi, obositoare, prin folosirea construcțiilor firești, în spiritul limbii;

Precizia ce constă în folosirea riguroasă a formelor, cuvintelor și structurilor sintactice necesare pentru înțelegerea comunicării, în organizarea clară, logică a mesajului, în evitarea digresiunilor pentru o exprimare eficientă a ideilor și sentimentelor;

Corectitudinea care reprezintă o deplină respectare a normelor limbii literare în comunicare, cu aplicarea regulilor gramaticale în ceea ce privește sintaxa și topica;

Proprietatea ce înseamnă o utilizare a celor mai potrivite cuvinte, sensuri ori structuri sintactice pentru înțelegerea exactă a intențiilor autorului în redarea ideilor și sentimentelor;

Puritatea care presupune o utilizare a cuvintelor, formelor ori structurilor sintactice în sensul admis de limba literară.

Stilul, atunci când este utilizat în mod individual, își conturează originalitatea prin combinarea calităților generale cu altele, particulare, adaptate fiecărui vorbitor. Calitățile particulare mai cunoscute ale stilului sunt considerate:

Simplitatea ce scoate în evidență valoarea sugestivă a cuvintelor si expresiilor corecte, simple;

Naturalețea care constă într-o exprimare firească, ca un rezultat al stăpânirii depline a resurselor limbii, fără tendința de afectare, fără o selectare forțată a unor cuvinte sau structuri sintactice neobișnuite, doar de dragul de aduce auditoriul în stare de uimire;

Armonia ce survine ca rezultat al echilibrării părților comunicării, a cadenței, a ritmului, ca urmare a selecției cuvintelor și expresiilor capabile să provoace auditoriului înțelegeri conforme cu intenția vorbitorului și în scopul obținerii unui efect de încântare a auditoriului;

Demnitatea care impune o utilizare în comunicare doar a cuvintelor sau a expresiilor admise în limba literară, cele care nu aduc atingere de niciun fel bunei cuviințe ori moralei;

Finețea identificabilă în subtilitatea unei exprimări prin folosirea unor cuvinte sau structuri sintactice prin care se transmit într-un mod voalat sentimentele, ideile sau gândurile;

Retorismul ce se regăsește în avântul expresiilor, în folosirea unor cuvinte si expresiii care imprimă comunicarii un ton entuziast, încărcat de patos;

Ironia reprezentată de folosirea unor imagini, a unor cuvinte ori structuri cu intenția de a masca, prin disimulare, unele aspecte negative ale realității;

Umorul ce constă în înclinația spre glumă, în sesizarea și reliefarea jovială, plină de haz ori chiar în mod tragic, absurd, a aspectelor ridicole ale vietii;

Concizia ce reprezintă o folosire a doar cuvintelor și structurilor strict necesare comunicării;

Oralitatea este redată prin utilizarea specificului limbii vorbite, prin folosirea de zicători sau proverbe.

Orice deplasare a actului de comunicare de la aceste însușiri reprezintă defecte de stil care se pot împotrivi calităților generale sau particulare.

Clarității i se opun:

Obscuritatea, reprezentată de incorectitudinea unei pronunții, de text ilizibil, în cazul comunicării scrise, de folosirea unor cuvinte și structuri sintactice neobișnuite;

Nonsensul, conținând o contradicție de logică;

Paradoxul, ce constă în transmiterea de idei contrare celor acceptate în mod comun;

Echivocul, care înseamnă ambiguitate, sens neclar;

Pleonasmul și chiar tautologia însemnând repetarea unor cuvinte cu același sens.

Preciziei i se opun:

Prolixitatea, caracterizată printr-o încărcare a comunicării de cuvinte ce nu sunt necesare;

Digresiunea, constând în abaterea de la ideea centrală a mesajului;

Corectitudinii i se opun:

Solecismul, folosirea greșită a locuțiunilor, dezacordul dintre subiect si predicat;

Anacolutul, ce constă în realizarea incorectă a unei construcții sintactice, ca rezultat al unei intersectări a două enunțuri diferite;

Amestecul elementelor ce caracterizează mai multe stiluri se opune proprietății;

Abuzul în folosirea cuvintelor încărcate de semnificații arhaice, regionale, argotice ori neologice intră în opoziție cu puritatea;

Afectarea sau emfaza, adică folosirea de cuvinte pretențioase doar cu scopul de a uimi ascultătorul, intră în opoziție cu naturalețea;

Simplismul și superficialitatea se opun simplității;

Cacofonia, succesiunea de sunete ce creează sonorități neplăcute, reprezintă un dezacord cu armonia;

Vulgaritatea, trivialiatea și formularea grosolană a mesajului se opun demnității;

Exaltarea și exagerarea contravin retorismului;

Depășirea firescului se opune fineții;

Sobrietatea excesivă intră în contrast cu umorul;

Exagerarea care duce la ridiculizarea, la batjocură este opusă ironiei;

Exprimarea difuză, confuză, se abate de la concizie;

Lipsa de penetranță, în condițiile unui mesaj transmis pe cale orală, rigiditatea acestuia, se opune oralității.

Pentru Ștefan Munteanu, termenul de stil reprezintă o „organizare textualã rezultatã din selectia mijloacelor lingvistice aduse dintr-o stare semanticã potentială și generalã (nivelul paradigmatic), în stare de actualizare concretă și individuală (nivelul sintagmatic), și devenită formă a expresiei, solidară ca modalitate de existență și manifestare cu forma conținutului, conținut exprimând o atitudine implicatã în mesaj”

Ca obiect de studiu al stilisticii, stilul este acceptat abia după apariția stilisticii lingvistice, dar aceasta nu înseamnă că ideea de stil nu a preocupat, după cum am observat, începând cu antichitatea și finalizând cu epoca modernă pe mulți cercetători ai limbii si literaturii, ca și pe scriitori, esteticieni, filozofi ori antropologi.

1.2. Stiluri funcționale

Dacă noțiunea de stil am încercat să o lămurim în capitolul anterior, stilului funcțional o să-i facem o prezentare în cele ce urmează. Cuvântul funcțional are numeroase conotații, prin urmare vom selecta doar pe cele care le considerăm că se potrivesc temei abordate.

În Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită) cuvântului funcțional îi găsim următoarea explicație: „funcțional, -ă, funcționali, -e, adj = 2. Util, practic. ♦ Care îndeplinește condițiile pentru a fi folosit. [Pr.: -ți-o-] – Din fr. Fonctionnel (după funcție).”

Din Marele dicționar de neologisme, extragem următoarele interpretări: „funcțional, -ă,  funcționali, -e, adj adj. 1. util, practic. ◊ care îndeplinește condițiile pentru a fi folosit. 5. lingvistică ~ă = studiu al elementelor lingvistice din punctul de vedere al funcției lor în structura unei limbi. (< fr. fonctionnel).”

În funcție de angajarea persoanei celui care comunică, stilul prezintă anumite aspecte specifice care îl diferențiază, astfel:

Situația de solemnitate necesită o exprimare ocazională referitoare la un anumit eveniment, caz în care vom întâlni pluralul persoanei sau pronumele personal de politețe, cazul vocativ și alte expresii care dau un aspect ceremonios stilului solemn.

Situația obișnuită necesită o exprimare degajată în care se remarcă uneori abandonarea caracterului îngrijit al limbii literare, având funcție referențială, dând un aspect de intimitate stilului familiar.

Situația de relatare a unei întâmplări care nu angajează persoana vorbitorului, comunicarea având doar rolul unei informări conduce către un aspect de obiectivitate a stilului neutru.

Părăsind ideea că stilul reprezintă doar maniera proprie de exprimare a unui singur individ, prin alegerea cuvintelor și a construcțiilor sintactice realizăm că, pe lângă stilurile individuale, există și stiluri specifice unor grupuri de oameni ce lucrează în aceleași domenii de activitate, stiluri ce sunt caracteristice unor colectivități specializate. Acestea sunt stilurile funcționale, ansambluri de particularități de exprimare ce se întind la toate nivelurile limbii, fiind determinate de factori culturali, sociali și, de ce nu, economici, care influențează comunicarea, marcate de diferitele moduri de folosire a limbii de către grupurile de vorbitori aparținând unui mediu sau având o formație culturală echivalentă. Trebuie să înțelegem faptul că, de fapt, diferențele care se consolidează în funcție de principalele domenii de activitate ale omului și în funcție de scopul comunicărilor umane dau naștere stilurilor funcționale.

Stilurile funcționale reprezintă variante ale aceleiași limbii comune, având funcții diferite de comunicare în variatele domenii de activitate ale omunlui. Fiind menite să redea un conținut de idei, stilurile funcționale însumează numeroase procedee lingvistice, din sfera foneticii, a lexicului, a morfologiei sau a sintaxei. Limba nu are, din punct de vedere funcțional, un caracter unitar deoarece, fiind într-o permanentă dinamică, ea cunoaște diferite variante funcționale a căror structură specifică este determinată de factorul timp. Ele apar la un moment dat al timpului în limbă, cunosc o dezvoltare treptată, apoi se fixează. Deoarece resursele fonetice, lexicale, morfologice sau sintactice ale unei limbii se utilizează în mod diferit în domeniile de activitate umane, avem de a face cu mai multe stiluri funcționale ale limbii.

Limba română, în complexitatea ei, cunoaște două mari domenii de folosință: cel al limbii populare care poate fi definită ca o variantă neelaborată folosită pe baza unor legi intuitive in conditiile mai ales ale comunicarii orale fiind dominată de subiectivism si expresivitate și corespunzând culturii populare si folclorice a limbii comune și cel al limbii literare care reprezintă varianta elaborată, normată și îngrijită, aspectul cel mai corect al limbii naționale, produs al unei continue prelucrări și constituind o sinteză a posibilităților de exprimare ale limbii întregului popor la un moment dat.

În sensul celor de mai sus, având în vedere că limba română este un sistem viu, în continuă dezvoltare, putem considera că aceasta poate fi văzută ca fiind alcătuită din două mari părți: limba română utilizată în aspectul său necultivat, limbajul popular și cea folosită în aspectul îngrijit, limbajul literar sau cult. Fiecare dintre aceste subsisteme are alte subdiviziuni, în măsura în care maniera de transmitere a mesajului diferă. Astfel, limbajul popular are varianta rurală care este realizată în limbaj regional, în limbaj de conversație cotidian, în limbajul artistic folosit pentru creațiile în proză ori în poezie, în limbaj solemn folosit în situații oficiale și chiar în limbaj tehnic, bogat în elemente specifice îndeletnicirilor. Limbajul popular are o variantă urbană, folosită în limbaj comun, familiar, colocvial sau în limbaj argotic, caracterizat de aspectul creat prin utilizarea elementelor argotice, fie ele aparținătoare argoului comun, fie celui interlop. Limbajul literar, cultivat, normat și îngrijit, are ca subdiviziuni limbajul publicistic, limbajul publicitar, limbajul religios, limbajul politic, limbajul științific, limbajul tehnic, limbajul juridic, limbajul artistic, limbajul epistolar.

În Stilistica funcțională a limbii române, Ion Coteanu propune o clasificare a stilurilor având în vedere opoziția artistic/nonartistic, cele două categorii fiind diferențiate de prezența ori de absența expresivității literare:

Stilul artistic, având unicitate și inovare a expresiei, limbaj conotativ, abundență lexicală, sensuri multiple ale cuvintelor în funcție de context, fiind determinant maniera în care este transmisă informația către receptor;

Stilul nonartistic, având exprimarea caracterizată de o utilizare a unor construcții și formule repetabile, fixe, limbaj denotativ, concentrație lexicală, sensuri unice, independente de context, fiind determinantă informația transmisă către receptor.

Defini?iile propuse pentru conceptul de stil al limbii literare sunt, în general, asem?n?toare, aducând în discu?ie tr?s?turi identice sau apropiate. I. Coteanu (care prefer? termenul de limbaj) vorbe?te despre „un sistem lingvistic mai mult sau pu?in specializat în redarea con?inutului de idei specifice unei activit??i profesionale, unuia sau mai multor domenii din via?a social-cultural?, cum sunt arta literaturii, ?tiin?a sau tehnica, filozofia, critica literar? ?i artistic?, istoria, via?a familial? etc., care, toate, au, ori tind s? aib?, cuvinte, expresii ?i reguli proprii de organizare rezultate din diverse restric?ii impuse limbii.“56 Cu alte cuvinte, „orice limbaj nu este decât limba c?reia i se atribuie o destina?ie special?.“57

Vom întâlni, în literatura de specialitate, diferite variante privind delimitarea stilurilor funcționale, având, astfel, propunerile următoarelor denumiri: stilul literar – artistic (poetic sau beletristic), stilul tehnico – științific, stilul publicistic, stilul oficial – administrativ, stilul diplomatic, stilul publicitar, stilul religios, stilul politic, stilul epistolar, stil didactic, stilul colocvial (familiar). O parte dintre acestea sunt considerate ca subordonate unor ramuri principale de stil funcțional.

Sistematizarea stilurilor nefiind o preocupare a lucrării de față, vom prelua pentru aprofundare opinia acceptată și utilizată de autorii de manuale, în conformitate cu programa de limba și literatura română, pentru predarea la nivel liceal.

Clasificare cu cea mai mare vechime îi aparține lui Iorgu Iordan care, aplicând criteriul socio-cultural, găsește următoarea ramificare pentru limbajul literar:

stil literar propriu-zis (artistic)

stil științific și tehnic

stil oficial

stil oratoric

stil familiar.

În manualele pentru învățământul preuniversitar, ciclul inferior și superior al liceului, sunt prezentate ca stiluri funcționale ale limbii române contemporane următoarele:

stilul colocvial (familiar);

stilul științific;

stilul oficial (administrativ);

stilul publicistic (jurnalistic);

stilul beletristic (artistic). 

Vom încerca, în continuare, o descriere a acestor stiluri funcționale, ținând cont de caracteristicile acestora, a particularităților lingvistice, a funcției în comunicare, a relației stabilite între emițător și receptor sau a încărcăturii emoționale a mesajului.

1.3 Caracteristicile stilurilor funcționale

Stilul colocvial numit și familiar este folosit în relațiile interpersonale cotidiene.

Dintre calitățile generale ale stilului, putem asocia acestuia: corectitudinea, claritatea, proprietatea, precizia și puritatea.

Acesta poate prezenta atât caracteristicile unui discurs ficțional, cu elementele stilului artistic, cât și caracteristicile stilului nonficțional, cu elemente de stil științific.

O mare însemnătate în exersarea stilului colocvial o are încărcătura afectivă, interlocutorii alegând să se ajute în transmiterea mesajului de elemente nonverbale și paraverbale: gestică, mimică, ton, tonalitate, atitudine. Nu se pune mare accent pe respectarea regulilor gramaticale, putând fi folosite diminutive, augmentative, elemente de argou sau jargon, particularități regionale sau socio-profesionale, substantive în vocativ, interjecții, verbe la imperativ, formule de adresare care au menirea de a menține atenția receptorului. Limbajul oscilează între economie marcată de tipare lingvistice, elipsa utilizată în replicile dialogate, întreruperea comunicării pentru sugerarea unei continități și abundență în exprimare, materializată prin repetiție, prin utilizarea locuțiunilor și a expresiilor, a proverbelor ori a zicătorilor. Se constată simplitate, naturalețe, degajare atitudinală, precum și o dezvoltare spontană, neintenționată a limbii.

În ceea ce privește emițătorul sau receptorul, aceștia pot face parte din categoriile celor specializați sau nespecializați, abordarea fiind bazată pe apropierea între comunicatori, între aceștia putând exista chiar și grade de rudenie.

Efectul mesajului se vrea unul de acord, de identificare sau internalizare, scopul mesajului fiind cel de educare, informare sau divertisment.

Încărcătura emoțională a mesajului poate fi, în funcție de intențiile vorbitorilor, emoțională, critică, polemică, prohibitivă sau persuasivă, chiar manipulantă.

Ca particularități lingvistice ale stilului colocvial putem remarca:

La nivel lexical – folosirea argoului, a jargonului, a regionalismelor sau a neologismelor la modă;

La nivel morfologic și sintactic – utilizarea frecventă a adjectivelor, a adverbelor nehotărâte, a pronumelor și adjectivelor pronominale, aproximările prin folosirea numeralelor, enunțuri fragmentate, elipsă, izolări, digresiuni, inversiuni;

La nivel stilistic – întrebuințarea frecventă a diminutivelor și a augmentativelor, a cuvintelor cu sens peiorativ, superlative excesive, zicale, interjecții, vocative și imperative.

Stilul științific este folosit în domeniul științelor exacte, fiind utilizat pentru redactarea lucrărilor ce conțin informații privind cercetări, lucrări științifice, descrieri ale obiectelor, faptelor sau ale unor fenomene. Funcția limbajului este una cognitivă, importanța comunicării fiind aceea de a transmite noțiuni precise, cunoștințe sau idei explicate și argumentate.

Dintre calitățile generale ale stilului, putem asocia acestuia: corectitudinea, claritatea, proprietatea, precizia și puritatea.

Acesta prezintă caracteristicile stilului nonficțional, având strict funcție referențială, o mare importanță în exersarea stilului științific având-o absența încărcăturii afective, interlocutorii alegând să transmită mesajul cu respectarea proprietății termenilor, cu folosirea unei abundențe de neologisme, bazându-se pe informatii riguroase științifice, tehnice, având la bază raționamente deductive, clare, logice, argumentate.

Se pune mare accent pe respectarea regulilor gramaticale, fiind folosite numeroase neologisme, cuvinte compuse cu elemente savante, la care se adauga utilizarea unor semne convenționale, simboluri științifice, abrevieri sau formule din diferite domenii. Limbajul este unul nonfictional, individualizat de folosirea cuvintelor monosemantice, de claritatea exprimării, de precizie sau de corectitudine, fiecare domeniu stiintific avându-și propriul vocabular Se remarcă utilizarea sensului propriu al cuvântului, a elementelor argumentative, cu accent pe explicație, pe descriere, limbajul având un grad mare de tranzitivitate. Aparținătoare stilului științific sunt considerate a fi limbajul religios și limbajul tehnic.

În general conținuturile informative ale stilului științific sunt transmise prin texte de tip descriptiv, argumentativ, explicativ, injoctiv sau informativ.

În ceea ce privește emițătorul sau receptorul, aceștia fac parte, de regulă, din categoriile celor specializați, abordarea fiind bazată pe existența la interlocutori a unor cunoștințe din domeniul abordat.

Efectul mesajului se vrea unul de acord, deoarece participanții la comunicare sunt persoane ce au cunoștințe în domeniul științific, scopul mesajului fiind cel de educare, informare sau, uneori, cu efect publicitar.

Încărcătura emoțională a mesajului poate fi, în funcție de intențiile vorbitorilor, una critică, polemică, dar, în general, este una de tip neutru.

Ca particularități lingvistice ale stilului științific putem remarca:

La nivel lexical – folosirea terminologiei de specialitate, a neologismelor, a cuvintelor monosemnatice, a elementelor savante;

La nivel morfologic și sintactic – utilizarea frecventă a plurarului autorului, a substantivelor cu sens abstract, multipla coordonare și subordonare a enunțurilor;

La nivel stilistic – remarcăm absența figurilor de stil și a digresiunilor.

Stilul oficial – administrativ (juridic) este folosit în relațiile oficiale, administrative sau juridice, fiind utilizat atât în discursul oral, cât și pentru pentru redactarea lucrărilor ce conțin informații din domeniul administrativ sau juridic: procese-verbale, decizii, dispoziții, hotărâri, cereri, adeverințe, ordonanțe, articole de lege, Codul civil, penal sau fiscal, Constituția, etc.

Funcția limbajului este una exclusiv cognitivă, importanța comunicării fiind aceea de a transmite conținuturi normative sub formă impersonală, prin enunțuri clare, precise, lipsite de ambiguitate. Stilul oficial respectă proprietatea termenilor, folosește o terminologie de specialitate caracterizată de folosirea șabloanelor specifice domeniului public și relațiilor oficiale interinstituționale, clișeelor fomale, ale unui inventar de termeni lexicali bine definiți, având un număr mare de formule consacrate în domeniul administrativ sau juridic.

Dintre calitățile generale ale stilului, putem asocia acestuia: corectitudinea, claritatea, proprietatea, precizia și puritatea.

Acesta prezintă caracteristicile stilului nonficțional, având strict funcție referențială, stilul oficial fiind marcat de absența încărcăturii afective, interlocutorii alegând să transmită mesajul prin abordarea neutralității, prin folosirea unor termeni specifici și neologici.

Se pune mare accent pe respectarea regulilor gramaticale, fiind folosite numeroase neologisme, cuvinte de specialitate.

În general conținuturile informative ale stilului oficial sunt transmise prin texte de tip normativ.

În ceea ce privește emițătorul sau receptorul, aceștia fac parte, de regulă, din categoriile celor specializați, abordarea fiind bazată pe existența la interlocutori a unor cunoștințe din domeniul abordat. Emițătorul este specializat, fiind instituție administrativă sau legislativă, astfel că, în textele emise, emițătorul dă receptorului norme însoțite de instrucțiuni în legătură cu modul în care trebuie înțeles textul, realizate prin mijloace verbale imperative sau prin mijloace formale: art. alin. etc. Uneori el poate fi nespecializat, situație în care el intra în contact cu instituția administrativă sau juridică în interes personal. Receptorul este, de obicei, specializat, cunoscător sau aplicant al legilor și actelor administrative, dar poate fi și nespecializat, cel care vrea să cunoască anumite aspecte.

Efectul mesajului este unul de acord, deoarece participanții la comunicare sunt persoane ce au cunoștințe în domeniu, emițătorul putând controla efectul mesajului asupra receptorului, scopul mesajului fiind de informare, educare. În situația scrisorilor oficiale, a telegramei sau a cererii, efectul mesajului este unul care vizează fie acordul sau dezacordul, fie aprobarea sau dezaprobarea, ori respingerea sau informarea, scopul mesajului având funcție conativă.

Încărcătura emoțională a mesajului poate fi, în funcție de intențiile vorbitorilor, una de tip neutru sau chiar prohibitiv.

Ca particularități lingvistice ale stilului oficial putem remarca:

La nivel lexical – folosirea terminologiei de specialitate, a neologismelor, a cuvintelor monosemnatice;

La nivel morfologic și sintactic – utilizarea frecventă a plurarului autorului, a substantivelor cu sens abstract, a formulelor și a expresiilor verbale impersonale, a substantivelor provenite din infinitive lungi, folosirea infinitivelor cu valoare de imperativ, a verbelor la diateza reflexivă, pasivă, preferința pentru anumite verbe, locuțiuni sau expresii, construcții infinitivale ale enunțurilor, preponderența coordonării și subordonării;

La nivel stilistic – remarcăm absența figurilor de stil și a digresiunilor, existența formulelor introductive, de adresare, de încheiere, a neologismelor, a elipsei, a clișeelor.

Stilul publicistic este folosit în mass – media și publicitate pentru informarea și mobilizarea într-o anumită direcție legată de viața economică, publică, socială, politică sau artistică a celui care intră în contact cu informația. Posibilitățile de pătrundere în direcția receptării mesajului, ca și felurile de comunicare sunt multiple: radio, televiziune, presă scrisă, internet prin știre, anunț, monolog scris sau oral, articol, cronică, foileton, dialog oral sau scris, interviu, masa rotundă, reportaj.

Funcția limbajului este una de mediatizare a evenimentelor, cognitivă, afectivă sau persuasivă, importanța comunicării fiind aceea de a exprima o atitudine, de a transmite informații economice, politice, sau sociale, de a influențează opinia publică adresându-se rațiunii prin aducerea argumentelor de tip cauză și efect, afectivității prin aducerea argumentelor de popularitate, tradiție, grija față de destinatar sau de superioritate a unor produse în raport cu altele prin mărturii, exemple ale unor beneficiari ai produsului. Stilul publicistic este orientat spre accesibilitate și actualitate, fiind caracterizat de integrarea unor formulări din limbajul comun, cotidian în limbajul literar utilizat. Are o doză mare de obiectivitate, cuvintele fiind folosite, de regulă, cu sens denotativ, având uneori nuanță conotativă. Utilizatorii stilul publicistic sunt preocupați de inovație lingvistică prin creații lexicale noi, sunt receptivi la introducerea neologismelor, sunt înclinați să folosească procedee destinate stârnirii curiozității celor care le lecturează textele: construcții retorice, titluri eliptice, tendințe de aglomerare sintactică, de eliminare a conjuncțiilor coordonatoare copulative, folosirea unei abundențe de sinonime, utilizarea imaginilor, fotografiilor, schemelor, caricaturilor, tabelelor, hărților și a graficelor pentru a atrage atenția cititorilor și a ușura înțelegerea mesajului. Este de subliniat faptul că, în anumite situații, stilul publicistic tinde să capete aspecte artistice, științifice sau colocviale, îmbinând informația de bază cu o apreciere subiectivă a autorului.

În general conținuturile stilului publicistic sunt de natură informativă, funcția acestuia fiind de informare, promovare, educare sau cultivare a spiritului estetic

În ceea ce privește emițătorul, acesta este specializat, adresându-se unui receptor specializat sau nespecializat.

Stilul publicistic, privit din punct de vedere a încărcăturii emoționale a mesajului, este unul neutru, uneori critic sau persuasiv.

Manifestarea realizată în stil publicistic poate fi redată prin diferite forme de discursului: articol, comunicat, convorbire, editorial, manifest, știre, cronică, apel, declarație, interviu, reportaj, corespondență, foileton sau masă rotundă.

Ca particularități lingvistice ale stilului publicistic putem remarca:

La nivel lexical se remarcă evitarea terminologiei de specialitate, aceasta fiind destinată publicațiilor de specialitate, folosirea neologismelor, a formelor lexicale inovatoare. Sunt utilizate titluri menite să șocheze, pentru a fi atrasa atenția ăn mod facil;

La nivel morfologic și sintactic – utilizarea verbului, în general, la diateza activă, construcțiile sintactice simple alcătuite din propoziții enunțiative cât mai accesibile;

La nivel stilistic – remarcăm grija pentru detalii precise, elocvente, sensibilitatea la inovații, utilizarea unor procedee artistice.

Stilul beletristic se remarcă prin libertatea pe care autorul o poate lua în raport cu normele limbii literare, funcția poetică a limbajului, sugestia, expresivitatea fiind aspectele fundamentale ale acestui stil. Este utilizat în creațiile literare, ale genului liric, epic sau dramatic, în proză sau în versuri și pentru creații precum memorii, jurnale, amintiri.

Utilizarea neobișnuită a formelor lexicale, contrastul dintre sensul denotativ și sensul conotativ al cuvintelor, caracterul individualizat al stilului, folosirea polisemantismului, unicitatea și inovarea expresiei, abundența mijloacelor și a procedeelor artistice, bogăția lexicală sunt câteva trăsături care fac din stilul beletristic unul spectaculos, atractiv. El poate îmbina elemente ale celorlaltor stiluri funcționale, dar și din limba populară, cea din afara normei literare, prin utilizarea arhaismelor, regionalismelor, elementelor de argou și a elementelor de jargon. Stilul beletistic, prin dimensiunea ficțională, dar și prin scopul său estetic se deosebește în mod evident de celelalte stiluri utilizate. Mesajul autorului, emițător specializat, cu reale aptitudini artistice, poate fi transmis pe cale orală sau scrisă, cuprinzând opere literare anonime sau culte, în versuri, proză ori sub forma replicilor dramatice. În general acceptate ca aparținând stilului beletristic, la granița dintre nonliterar și literar, la marginea domeniului artistic și a celui nonartistic, sunt considerate memoriile, eseurile, amintirile sau jurnalele.

Specificul textelor beletristice este realizat prin prezența caracterului subiectiv, intens manifestat de autor, acesta urmărind nu atât transmiterea de informatii, cât mai ales sugerarea unor idei, opinii și sentimente, la nivelul imaginatiei si afectivității ereceptorului, fie el specializat sau nu, prin abundența cuvintelor cu sens conotativ, a imaginilor artistice, a figurilor de stil sau retorice, vocabularul utilizat fiind foarte diversificat, acceptând sau incluzând în mod intenționat registre lingvistice variate. Originalitatea este punctul forte al stilului beletristic, alături de noutatea limbajului și de varietatea lexicală, mesajul fiind centrat pe funcția poetică, deseori fiind redat în structuri care îl fac perceptibil la nivelul formei și adesea ușor de fixat în memorie. În felul acesta, mesajul nu mai e un simplu instrument, necesar doar transmiterii unei informații, ci un text care prin rimă, ritm, elemente descriptive, dialog, sensuri figurate, simetrii ori repetiții trezește în cititor imagini plastice, emoții, sentimente. Dat fiind marea diversitate a operelor literare precum și stilului propriu utilizat de fiecare autor, textele beletristice capătă o mare complexitate, acoperind o arie extinsă de posibilități de exprimare stilistică.

Ca particularități lingvistice ale stilului beletristic putem observa:

La nivel lexical se remarcă polisemantismul, folosirea sensului conotativ al cuvintelor, varietatea lexicală, absența vreunei terminologii de specialitate, folosirea neologismelor, a arhaismelor și regionalismelor, ale elementelor de argou sau jargon a formelor lexicale inovatoare;

La nivel morfologic și sintactic – utilizarea părților de vorbire cu evidențierea valorilor expresive ale acestora, folosirea mărcilor subiectivității, utilizarea frecventă a inversiunii, a dislocărilor topice și a raporturilor de coordonare și subordonare în largă diversificare;

La nivel stilistic – se poate observa atenția pentru utilizarea abundentă a procedeelor artistice.

În general, stilului beletristic i se subordonează subcodurile lingvistice denumite registre de limbă care sunt utilizate pentru adecvarea la situația conversațională ori enunțată în scris, strategia subiectivă a emițătorului transpunându-se în diverse variante ale limbii menite să codifice repere spațio-temporale ale ficționalității sau repere ale tiparelor comportamentale ale personajelor și chiar aspecte ale stării sociale ori psihologice în care acestea sunt situate.

Limbajul popular, denumit registru lingvistic popular, cuprinde totalitatea actelor de vorbire realizate la nivelul teritoriilor în care locuiesc români. Amprenta specifică, marcată de oralitate, dinamism și spontenaitate, face posibilă utilizarea acestuia ca variantă stilistică în opera literară anonimă sau cultă, aducând cu sine participarea afectivă a autorului și situarea acestuia și a personajelor în zona culturii și vieții populare. Registrul popular are particularități la nivel fonetic, lexical, morfologică, sintactică și stilistic. Astfel, la nivel fonetic, este individualizat de utilizarea variantelor fonetice familiare, care ignoră normele ortoepice, de accente afective, rime și ritmuri simple, aliterații, de mărci are oralității. La nivel lexical vom observa selectarea unor cuvinte si expresii specifice universului rural, frecvența mare a diminutivelor cu rol afectiv, abateri de la normele limbii literare precum pleonasmul sau tautologia. În ceea ce privește nivelul morfologic și pe cel sintactic, vom remarca frecvența interjecțiilor, forme ale viitorului și a superlativelor populare, utilizarea unor forme neliterare, anacolutul, modele sintactice având la bază repetiția, frecvența mare a lui și narativ. La nivel stilistic, oralitatea registrului popular este realizată prin frecventa folosire a interjecțiilor, a exclamațiilor, a expresiilor onomatopeice, intercalarea în corpul mesajului a zicătorilor, proverbelor și a expresiilor populare, prin utilizarea comparației obișnuite, prin folosirea formelor de dativ etic și a superlativului pentru a indica participarea afectivă a povestitorului la cele relatate. Dinamismul ce caracterizează registrul popular este realizat prin propoziții eliptice, prin acumularea de verbe cu rol dinamic, prin utilizarea repetată a subiectului, iar spontaneitatea este datorată construcțiilor idiomatice, a intensificării expresivității prin folosirea repetițiilor sau anacolutului.

Registrul lingvistic cult este caracterizat de respectarea normelor litarare, de plasarea situațiilor comucaționale în orizontul cultural, de oferirea unor informații culturale diversificate. La nivel fonetic se remarcă prin eufonie și prin utilizarea în poezii a ritmului și a rimelor de o largă complexitate. Ambiguizarea intenționată, bazată pe diversitatea și bogăția sininimică, prin utilizarea polisemantismului creează particularitatea lexicală a registrului cult. Frazele elaborate și originalitatea, respectarea normelor literare în declinare și conjugare, predilecția pentru varietate stilistică, procedee artistice și retorice conturează, din punct de vederea al nivelelor morfosintactic și stilistic trăsăturile limbajului cult.

Un alt subcod lingvistic este registrul lingvistic oral care face referire atât la nivelul inițial al limbii populare, cât și nivelul derivat al abordării culte a situațiilor comunicaționale specifice structurilor dialogate de către autori care încearcă să simuleze contextul comunicării orale. Vom remarca, în utilizarea registrului oral emiterea mesajului direct, preponderent colocvial, spontan și cu încărcătură afectivă. Elementele paraverbale și nonverbale sunt definitorii în alcătuirea mesajului, mărcile distinctive ale registrului oral fiind adresările directe, enunțurile interogative și exclamative, elidarea fonetică și sintactică, frecvența expresiilor idiomatice și a structurilor colocviale, utilizarea frecventă a vocativului și a verbelor la imperativ, a injecțiilor abaterile de la normele literare.

Registrul lingvistic scris reprezintă forma de comunicare artistică menită să producă texte remarcabile prin originalitate, prin reflexivitatea limbajului, prin înțelegerea forței lăuntrice a autorului de a crea universuri paralele autonome, dar și de conștientizarea limitelor pe care le are universul semantic cunoscut. Nivelul fonetic, alături de cel lexical ce se caracterizează prin orientarea polisemantică extremă ce conferă un caracter deschis semnificațiilor prin folosirea rețelelor semantice, a câmpurilor lexicale, este completat de nivelul grafic, de utilizarea semnalizării metatextuale reprezentate de vers alb, caligramă. La nivel sintactic remarcăm o structurare riguroasă a textului prin folosirea procedeele de construcție precum simetria, elipsa, dislocarea sau repetitia care au un rol esențial în conturarea structurii. În ceea ce privește nivelul stilistic, aici vom păși în universul ficțional unde frânturi ale realității se împletesc într-o sensibilă armonie cu spațiul imaginar.

Stilistica. Scurt istoric

Primele trimiteri la stil și stilistică se întâlnesc în opera lui Aristotel, în tratatele acestuia Retorica și Poetica, în care acesta observa uzul științific, poetic sau practic al limbii. Diogenes Laertios identifica în Despre viețile și doctrinele filosofilor cinci feluri în care vorbirea poate fi folosită: „Vorbirea e de cinci feluri: una dintre ele este aceea de care se folosesc oamenii politici în adunări și care se numește discursul politic. Al doilea fel este aceea pe care o scriu retorii și o prezintă fie pentru a demonstra, a lăuda, a critica sau a acuza. De aceea această specie de vorbire este numită retorică. Al treilea fel de vorbire este acela al persoanelor particulare când stau de vorbă una cu alta și care se numește vorbirea comună. Un alt fel de vorbire este al acelora care conversează prin întrebări și răspunsuri scurte date la întrebările puse; acest fel de vorbire se numește dialectică. A cincea diviziune este vorbirea meșteșugarilor, care se întrețin despre subiecte privitoare la meseria lor; aceasta se numește vorbirea tehnică. Astfel, vorbirea e fie politică, fie retorică, fie aceea a convorbirii obișnuite, fie dialectică, fie tehnică."

Ulterior, în antichitate, privită ca având legătură cu expresivitatea, regăsim interpretări ale stilisticii în operele lui Teofrast (Despre stil) și Dionisios din Halicarnas (Despre potrivirea cuvintelor), ale lui Cicero (Orator și De oratore), Quintilian (De institutione oratoria) etc. – toate dezvăluind preocupări de studiu pentru stil și structură compozițională a discursului.

Uitată ori, mai bine zis, neglijată începând cu evul mediu, stilistica renaște la începutul secolului XX, atunci când Charless Bally își dovedește interesul pentru această disciplină. În cele două lucrări ale sale, Précis de stylistique francaise din 1905 și Traite de stylistique apărută în 1909, autorul pune problema definirii stilului și a expresivității, Bally văzând stilistica lingvistică opusă celei literare. Din punctul său de vedere, stilistica studiaza faptele de expresie ale limbajului organizat din punct de vedere al continutului afectiv, mai precis exprimarea faptelor de sensibilitate prin limba și actiunea faptelor de limbă asupra sensibilității. Influențat în viziune de Saussure, al cărui student fusese, Bally conturează o nouă viziune stilistică a limbajului, sincronică și descriptivă, astfel că acesta dobândește o valoare afectivă, factor generator al inovațiilor lingvistice. Pe linia trasată de Bally în studierea stilisticii lingvistice vor continua să aprofundeze, îmbogățind teoriile acestuia, Charles Bruneau și Jean Marouzeau care introduc în sfera de cercetare a stilisticii și limba literaturii.

În stilistica românească, vom regăsi ideile lui Bally la Iorgu Iordan care vede ca privilegiat limbajul oral, respingând din sfera de cercetare limba scriitorilor. Odată cu aprofundarea noțiunilor de stil, stilistică, observăm și diferențierea viziunilor asupra acestor concepte. Vom remarca la Bally și la Iordan conceptualizarea noțiunii de stilistică lingvistică, care nu are ca obiect de cercetare stilul, ci limba. Mărcile variabilității se aplică stilisticii unei limbi, în opoziție cu mărcile fixe ale unui cod, în felul acesta, stilistica fiind desprinsă de retorică, plasându-se în sfera actelor de trăire a limbii.

La Leo Spitzer, Karl Vossler, Erich Auerbach sau, pe teren românesc, la Tudor Vianu vom regăsi o altă abordare privind stilistica. La aceștia viziunea este a unei stilistici literare individuale, a unei stilistici estetice care, cu toate că urmresc stilul în limbă, declară inseparabil aspectul lingvistic de cel estetic, arta fiind limba, această stilistică având ca preocupare analiza stilului individual al scriitorilor.

Stilistica literară este, în opinia lui Eugen Coșeriu, “o lingvistică a textului literar”, spre deosebire de stilistica lingvistică, o stilistică sinonimă cu o gramatică a vorbirii, sau cu lingvistic.

Stilistica românească

Începuturile preocupărilor pentru stil în țara noastră le întâlnim la Dimitrie Cantemir pentru care limba latină este cea care ar trebui să normeze limba literară, depărtând-o de limba folosită în mediul popular. Spiritul retoric al limbii utilizate conduce la elaborare artificială a limbii, estetica fiind preocuparea scriitorului

Atenție pentru limbă și stil, pentru expresivitate, în special prin prozodie, pentru estetica limbii găsim în acele vremuri la Miron Costin în Viața Lumii sau la Dosoftei în Psaltirea sa. În lucrările lor, Eustatievici cu Gramatica rumânească și Macarie cu Theoriticonul, arată, de asemenea, interes pentru versificație și expresivitate.

Stilul privit ca artă de a scrie și retorica privită ca element profund didactic regăsim în secolul XIX la Timotei Cipariu, Simeon Marcovici, Dimitrie Gusti, Ion Heliade Rădulescu în diverse studii de poetică sau retorică. Acesta din urmă descoperă în observațiile asupra limbii trei aspecte funcționale ale stilului, corespunzătoare celui științific, stilului artistic și stilului administrativ: „limba științelor sau a duhului”, „limba inimii sau a sintimentului” și „limba politicii”.

Printre primele considerații asupra limbii și a stilului din punct de vedere lingvistic le întâlnim în opera Cuvinte den bătrâni a întemeietorului lingvisticii și filologiei române moderne, Bogdan Petriceicu Hașdeu, care face diferență calitativă între limba comună, spontană și cea poetică, selectată pe baza intuiției de către autor. Expresivitatea poetică, în opinia lui Hașdeu necesită prudență atunci când este vorba de aprecierea sa.

Fondatorul criticii stilistice pe tărâmurile noastre, Garabet Ibraileanu privește stilul ca parte a artei literare, analiza unei opere trebuind să depășească descrierea unor trăsături de expresie individuale.

Începuturile dezbaterilor și teoretizării stilurilor funcționale în lingvistica românească le găsim la jumătatea secolului XX. Complexității stilurilor i se încearcă normarea, încadrarea în ierarhii descrise în detaliu din punct de vedere al particularităților pe diferitele niveluri de abordare: fonetic, morfosintactic, lexical sau pragmatic. Definirea se vrea riguroasă, încadrând în schemă stilurile într-o clasificare omogenă în care acestea să fie net separabile, independente în esența lor de factori culturali sau sociali, clasificări care rămân valabile, actuale și pline de utilitate. Putem remarca tendința evitării de introducere în grafic a limbajului politic și a celui religios, probabil și pentru evitarea unor subiecte tabu în epoca respectivă, justificându-se în sprijinul excluderii acestora că nu ar exista o individualizare distinctă, trăsăturile confundându-se cu limbajul științific, juridic ori literar.

Dezvoltarea stilisticii românești se face în mai multe direcții, descoperind preocupări pentru stilistica estetică la Ovid Densușianu, la Dumitru Caracostea sau la Eugen Lovinescu, pentru stilistica filozofică la Lucian Blaga, pentru stilistica fonetică la Sextil Pușcariu, mai târziu la Gheorghe Tohăneanu și la Ladislau Galdi, pentru stilistica lingvistică la Iorgu Iordan, iar pentru stilistica literară la Tudor Vianu

Tudor Vianu, ca precursor al teoretizării stilisticii funcționale, remarcă în 1955, în Cercetarea stilului, că „Domeniul cercetării stilistice se întinde mai mult în afară și înainte de cel al operelor literaturii frumoase, de proveniență zisă cultă și cum numărul acestor stiluri este foarte mare, cercetarea stilistică a limbii literare are un întins domeniu de parcurs, înainte de a aborda operele literaturii frumoase”. Autorul consideră că stilurile vorbirii, cele care reprezintă o conformare a modului de exprimare specific unui domeniu de activitate omenească, sunt tot atât de numeroase ca și domeniile de activitate care există. În acest sens, Tudor Vianu exemplifică varietatea stilistică prin următoarele exemple: în fața unei păduri, vorbitorul indiferent va afirma: “Această pădure conține mai multe feluri de copaci”, pe când botanistul/silvicultorul va spune: “Această pădure conține esențe felurite”. Când cineva moare, în stil administrativ/oficial se spune că a decedat sau că a încetat din viață, în timp ce preotul va spune că și-a dat obstescul sfârșit sau a adormit întru domnul.

Vianu anticipa stilistica funcțională, delimitându-se de simplificarea excesivă a stilisticii literare, precizând în Cursul de stilistică: “Nu orice stil e un stil literar. Avem astfel: stilul limbajului comun, care suprima nuanțele sinonimice, n-are efecte de evocare. Spre deosebire de limbajul comun, avem limbaje cu efecte de evocare, cu stilul lor, diferite. Avem așa: limbajul de afaceri, limbajul medical, limbajul administrativ și, în fine, limbajul literar”

Observăm astfel, că asemeni lui Iorgu Iordan în Lingvistiva romanică. Evoluție. Curente. Metode, Tudor Vianu consideră că stilul are și o valoare funcțională, socio-lingvistică.

Sub influența concepțiilor promovate de Charles Bally și Leo Spitzer, Iorgu Iordan și Ion Coteanu își vor defini propriile opinii referitoare la stilistică. Idealismul lui Karl Vossler nu îl atrage pe Iorgu Iordan care se simte apropiat de teoria lui Bally și dezvoltă, asemeni acestuia, linia afectivă a stilisticii, preluând, de asemenea, atât metoda cât și terminologia aducând o importantă contribuție la dezvoltarea stilisticii românești. Iordan studiază limbajul literar sub aspect stilistic, problemele expuse fiind valabile și astăzi, dovedind că este un cunoscător al limbii cu toate aspectele ei ca limbă literară sau limbă comună, îi înțelege particularitățile.

Într-o încercare de a îmbina teoria limbajului poetic cu cea a stilisticii limbii, Ștefan Munteanu va dezvolta o stilistică a expresivității, ancorată în lingvistica idealistă și în tradiția estetico-filozofică. Pentru Munteanu expresivitatea este văzută în stare de dublă dependență: "pe de o parte o relație între două forme ale elementelor semnului lingvistic (expresie și conținut), pe de alta parte – și concomitent – o relație între această unitate constituită și realitatea desemnată prin ea." În Introducere în stilistica operei literare, Ștefan Munteanu, observând stilistica din punct de vedere lingvistic, consideră stilistica funcțională ca acoperind, cel puțin trei zone: "stilistica variantei vorbite, a limbii spontane, naturale, caracterizată de funcția ei expresivă, motivată afectiv, stilistica variantei artistice a limbii sau stilistica operei literare, motivată estetic, corespunzând unei funcții stilistice generatoare de efecte estetice și stilistica limbajelor socio-profesionale  a caror funcție de diferențiere lexicală și sintactică este dependentă de scopul implicat in mesaj, teoretic sau practic." Munteanu consideră cea de-a doua situație ca potrivită conceptiilor sale în ceea ce privește domeniul stilisticii.

Stilistica funcțională este pentru Ion Coteanu menită să descopere, să explice și să compare stilurile și limbajele, fiind o disciplină descriptivă și nu una normativă, constituind o bază a activității de cultivare a limbii. În opinia sa, stilistica  este studiul limbii în acțiune iar punct de vedere funcțional, stilul nu face referire doar la modalitățile individuale de folosire a limbii, ci și la regimul utilizărilor colective, ale unor grupuri de persoane care se exprimă într-un mod similar în anumite contexte, pentru că mediul social și cultural impune constrângeri care dau naștere unor stiluri ale limbii, limbaje sau chiar registre stilistice.

Alte contribuții importante în dezvoltarea și teoretizarea stilisticii românești în lingvistica românească în perioada contemporană considerăm a avea Eugen Coșeriu, Gheorghe Ivănescu, Dumitru Irimia sau Emilia Parpală-Afana, Paula Diaconescu, Lidia Sfârlea, și Stelian Dumistrăcel.

Stilistică funcțională

Începuturile dezbaterilor și teoretizării stilurilor funcționale în lingvistica românească le găsim la jumătatea secolului XX. Complexității stilurilor i se încearcă normarea, încadrarea în ierarhii descrise în detaliu din punct de vedere al particularităților pe diferitele niveluri de abordare: fonetic, morfosintactic, lexical sau pragmatic. Definirea se vrea riguroasă, încadrând în schemă stilurile într-o clasificare omogenă în care acestea să fie net separabile, independente în esența lor de factori culturali sau sociali, clasificări care rămân valabile, actuale și pline de utilitate. Putem remarca tendința evitării de introducere în grafic a limbajului politic și a celui religios, probabil și pentru evitarea unor subiecte tabu în epoca respectivă, justificându-se în sprijinul excluderii acestora că nu ar exista o individualizare distinctă, trăsăturile confundându-se cu limbajul științific, juridic ori literar.

Cea mai amplă definiție a stilisticii ar spune că aceasta este “studiul limbii în acțiune” cercetarea modului in care vorbitorii se folosesc de graiul lor in diferite imprejurari, reprezentând o „lingvistică practică”. Ion Coteanu consideră, în tendința de a orienta lingvistic stlistica, fiind foarte importante noțiunile structuraliste de competență și de performanță, deoarece, așa cum vorbirea necesită limbă, competența necesită performanță. Relația dintre trebuința unei exprimări particulare și întregul deprinderilor lingvistice formează funcția stilistică fundamentală a unei limbi a cărei folosire reprezintă forma de adaptare a unui grai la necesitățile sociale și culturale ale vorbitorilor. Stilistica, formă de studiere a limbajului în situații specifice, se înscrie în pragmatica descriptivă, definirea funcțională a stilisticii necesitând recurgerea la pragmatică: „Stilistica ar fi deci studiul modului de manifestare a performanțelor de care deținătorii unei limbi date sunt capabili în funcție de codul/codurile social-culturale care condiționează aceste performanțe”.. Sistematizarea acestor performanțe în stiluri funcționale și limbaje, ar avea ca rezultat stilul bisericesc, administrativ-juridic, tehnico-știintific, jurnalistic și stilul beletristic, acesta din urmă putând să le conțină pe toate celelalte.

În viziunea lui Ion Coteanu, un model funcțional al limbii explică locul deținut în uz de diferite subansambluri lingvistice, diasistemul reprezintând esențialul unui grai natural într-un anumit moment care se diversifică funcțional în limbaje, subcoduri restrictive ale limbii, iar aceste limbaje se materializează în mesaje, unitatea stilistică minimală.

Inițial, la o primă încercare de sistematizare a diasistemului și a părților sale componente, Ion Coteanu stabilea, în anul 1970, următoarea configurație stilistică a limbii:

Fig. 1

Revine, ulterior, în 1973, asupra acestei structuri și, privind din punct de vedere al expresivității, reunește stilurile științific și pe cel administrativ sub numele imbaj non-artistic, pentru a fi evidentă opoziția acestuia cu limbajul artistic, această situație fiind valabilă și pentru limbajul popular:

Fig. 2

Observăm, în partea de sus a schemei, diasistemul, partea cea mai abstractă a limbii, părțile concrete, regăsindu-se în următoarele niveluri. Sub diasistem, Ion Coteanu așează cele două aspecte de bază ale limbii, limbajul literar, cu toate variantele sale și limbajul popular cu variantele solemne și cotidiene, fie ele artistice sau non-artistice.

Văzut ca variantă a limbii, limbajul popular, în momentul în care este analizat lingvistic își dezvăluie, la rândul său, variantele și specificitatea în raport cu celelalte limbaje: „polisemia, brevilocvența, simplitatea și uniformitatea sintactică, repetiția și anacolutul, elipsa, determinările circumstanțiale și dramatizarea discursulu”

Doi factori sunt determinanți în definirea stilisticii functionale, conform lui Ion Coteanu: existența unor variante generale, obligatorii, și organizarea ierarhicaă a acestor variante, datorită căreia amestecul lor întamplator nu este permis. Normele de congruitate stilistică sunt scoase în evidență prin abaterea denumită incongruitate stilistică. În viziunea academicianului, structura stilistică a limbii este determinată de doi factori: structura generală a limbii și nevoia de comunicare din diversele zone de activitate socială. Raportul dintre acești doi factori este variabil în funcție de nivelul de generalizare funcțională a limbii așa încât elementele generale ale diasistemului își vor diminua ponderea cu cât acesta va fi mai complet, cu trăsăturile specifice stilului mult mai pregnante. Prin urmare, sistemul stilistic al unei limbi este „o ierarhie de restrângeri succesive ale libertății de utilizare funcțională a limbii, restrângeri determinate de obligații din ce în ce mai puțin generale, impuse exprimării anumitor conținuturi de idei.”

În opinia lui Eugen Coșeriu arhitectura unei limbii este structurată sub forma unui sistem de trei elemente: diatopic (dialectele), diastratic (deosebiri sociale), diafazic (stilurile) –obiect al stilisticii limbii (Lingvistica integrală, p. 23).

Stilistica funcțională stabilește nivelul de repetare a unor cuvinte ori structuri de cuvinte care apar în vorbire. Un rol esențial în ceea ce privește stereotipiile apărute în momentul repetării îl au cerințele sociale exprimate prin limbaj. Stilistica funcțională introduce ideea disocierii comparative între limbajul tip și celelalte feluri de manifestare. Ideea de ierarhizare și modul de realizare al acestei ierarhii a stilurilor funcționale nu este o operație nici extrem de simplă și nici una în care să existe un consens al lingviștilor Am prezentat în cele de mai sus modul în care considera Ion Coteanu că ar fi posibil să fie reprezentată dependența la diasistem a limbajelor și a variantelor acestora.

În cele ce urmează, vom prezenta alte două modele de clasificare propuse de specialiști. Flora Șuteu vede o variantă cultivată și una necultivată ca dependente ale diasistemul unei limbi, care, la rândul lor, subordonează variantei standard alte variante solemne și particulare. Ca urmare ne propune următoarea clasificare a stilurilor funcționale, ca variantă standard a ierarhiei stilistice a unei limbii:

Fig. 3

Observăm simetria ierarhiei propuse, atât în ceea ce privește varianta cultivată, cât și în ceea ce privește varianta necultivată.

O altă clasificare este cea pe care o propune Paula Diaconescu care identifică două subdiviziuni ale limbii, în funcție de caracterul expresiv-estetic și neutru al ei: stilul artistic și stilul non-artistic. La rândul lor aceste se grupează în alte subsisteme subordonate. De stilul non-artistic depind stilul tehnico-științific care este determinat de funcția referențială a limbii, stilul oficial-administrativ în care predomină funcția conativă și stilul publicistic, axat pe funcția fatică a vorbirii. Paula Diaconescu propune o ierarhie a stilurilor funcționale într-o ramificare ale cărei cinci nivele sunt stabilite „în raport cu factorii care pot determina tipurile mai generale de variante ale limbii“, astfel: nivelul I (popular – cult/literar) – factorul socio-cultural în relație cu actul comunicării; nivelul II (oral – scris) – forma comunicării; nivelul III (comun – stilat) – scopul, conținutul, contextul comunicării și relația emițător – receptor; nivelul IV (artistic – non-artistic) – mesajul; nivelul V (diverse stiluri) – factorii comunicării în cadrul diferitelor domenii de activitate socio-culturală.

Fig. 4

Remarcăm introducerea stilurilor oratoric și publicistic.

Contribuția scrierilor literare, științifice, administrative sau juridice la dezvoltarea limbajului standard este reprezentată de modernizarea exprimării literare pe care o realizează.

Limba, în accepțiunea stilistică a ei, se materializează într-o multitudine de varietăți, care sunt generate de factorul geografic, de cel social și de cel cultural. Primul factor determină apariția dialectelor, subdialectelor și a graiurilor, iar următoarele determină apariția stilurilor funcționale care sunt formele concrete de realizare a limbii literare. În procesul istoric de evoluție a unei limbi, primul factor și variantele regionale ale limbii se estompează în timp, omogenitatea teritorială având de câștigat, în vreme ce factorii culturali și sociali acționează din ce în ce mai puternic, odată cu procesul de modernizare a limbii, astfel că variantele cultural-sociale își capătă în timp claritate și consistență. Nu trebuie însă generalizată această opinie la întreaga limbă, fiind nevoie în continuare de o despărțire în cele două stiluri importante, limba populară, care se comportă, de cele mai multe ori, diferit față de limba literară.

Stilistica funcțională are ca principal rol descoperirea, descrierea și explicarea limbajelelor și a stilurilor funcționale, ca elemente de uz lingvistic adaptat nevoilor socio-culturale ale vorbitorilor: “Uzul limbii reprezintă deci o mișcare permanentă de adaptare a structurii idiomului la necesităile social–culturale ale vorbitorilor. Rezultatele cele mai importante sunt limbajele și stilurile, adică o serie de subansambluri care se deosebesc mai mult ori mai puțin între ele în funcție de obiectul lingvistic exprimat”

La nivelul cunoașterii și interpretării lingvistice a unei limbi vom găsi teorii funcționale ale acesteia. Karl Bühler, în lucrarea Das Strukturmodell der Sprache, l936, stabilește trei funcții fundamentale ale semnului lingvistic: Ausdruck, expresia subiectului vorbitor, funcția expresivă, Apell, semnalul pentru destinatar, funcția conativă și Darstellung, simbolul cu referire la lucrul reprezentat, funcția referențială. Ulterior, Roman Jacobson adaugă factorilor lui Bühler, emițător, receptor, referent, încă trei, cod, mesaj, canal, astfel că vom identifica șase funcții ale unei limbi:

funcția emotivă

funcția conativă

funcția referențială

funcția poetică

funcția fatică

funcția metalingvistică.

În stilistica funcțională, funcția determină limbajul funcțional, acesta reprezentând totalitatea mesajelor în care funcția este dominantă, ca urmare, excluzând funcția fatică, specifică unei comunicări orale, în limba literară scrisă se vor distinge cinci limbaje. Paula Diaconescu susține existența stilurilor literare care corespund diverselor funcții ale limbii, astfel: „stilul tehnico-științific corespunde funcției referențiale/cognitive, stilul oficial-administrativ care corespunde funcției conative, stilul publicistic care aparține funcției fatice și stilul oratoric ce ar corespunde funcției emotive și celei conative”.

În lingvistica modernă nu există un consens în ceea ce privește numărul acestor limbaje funcționale, așa cum nu există concepții identice în ceea ce privește criteriile care ar trebui să stea la baza clasificării lor.

În general, acceptate sunt trei stiluri literare: științific, juridico-administrativ și beletristic, considerând că alte variante au trăsături care le îmbină pe acestea.

Textul

În opinia lui Claude Bremond, Logica povestirii, „Orice text este o negociere subtilă între necesitatea de a fi înțeles și cea de a fi neînțeles, de a fi cooperativ și de a destabiliza într-un fel sau altul automatismele lecturii. Opera este deci un volum complex de parcurs în orice sens.”

Conform Dicționarului explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită), textul este „1. Ceea ce este exprimat în scris; cuprinsul unei opere literare sau științifice, al unui discurs, al unei legi etc. ♦ Fragment, parte dintr-o scriere. 2. Cuvintele unei compoziții muzicale. 3. Literă de tipar cu un corp de 20 de puncte tipografice. – Din fr. texte, lat. textus”

În dicționarul lui Șăineanu de la 1929 găsim explicat textul ca fiind „1. cuvinte proprii ale unui autor în raport cu notele sau comentarele făcute asupră-i; 2. vorbe scrise de autor și în limba sa proprie, în opozițiune cu traducerile; 3. pasaj din sfânta Scriptură ce un predicator iea ca subiect al cuvântării sale; 4. fig. materie de discurs, subiect de convorbire; 5. caiet cartonat: text de desen; 6. caractere tipografice de 20 puncte”, iar în dicționarul lui Sciban, textul provine din latină, fiind „(lat. textum, țesătură, textus, înlănțuire, context, d. téxere, a țese). Cuvintele propriĭ dintr´o carte: un text din Cicerone tradus și comentat. Caĭet (Rar). Un fel de litere tipografice de 20 de puncte (d. germ. text = fr. petit parangon, Didot).”

În dicționarul Terminologie retorică și poetică, atestăm următoarea definiție: „Textul este un ansamblu finit și structurat de semne care propune un sens.”, care are următoarele caracteristici: se realizează în procesul de comunicare cu prezența elementelor comunicării: emițător, receptor și referent, este un semn având un semnificant, un semnificat și un referent, are un element de producer spațio-temporal, este produs pe un material suport, poate fi privit doar interdependent de comunicarea umană, nefiind finit ci producându-se la fiecare alăturare a emițătorului cu receptorul.

Din punct de vedere al accentului pus pe afectivitate sau pe utilizare practică, textul, oral sau scris, poate fi artistic sau non-artistic. Textul artistic poate fi, la rândul lui, liric, narativ sau dramatic.

Este obiectul de studiu al mai multor discipline: lingvistica textului, poetica textului, stilistica textului, estetica textului.

Două condiții sunt necesare unui text pentru ca el să reprezinte un tot unitar: condiția de coeziune și cea de coerență.

Coeziunea este un concept referitor la tema textului și la mijloacele gramaticale folosite pentru a-i da acestuia aspectul de organizare. Coerența este realizată prin repetiția elementelor lexicale, paralelism, substituție, elipsă, joncțiune și prin timpul verbal. În scopul menținerii coeziunii textului se utilizează diferite modalități de organizare: respectarea ordinii naturale, a ordinii logice, gradarea ascendentă, trecerea de pa general la particular și invers, dozarea informației cunoscute în raport cu cea necunoscută, îmbinarea simplului cu complexul, tratarea în ordine a importanței sau alfabetic a subiectului.

Coerența este o calitate referitoare la conținutul unui text care este necesar să furnizeze informații necontradictorii, pe măsură ce se dezvoltă să ofere informație nouă și să facă legătura între aceste informații. Pentru realizarea coerenței textului este nevoie de utilizarea unor tehnici precum: detaliere și exemplificare, analogie, comparație și contrast, definire, clasificare, respectarea principiului cauză-efect, efect-cauză.

Text literar. Text nonliterar

În funcție de modul particular de concretizare a informației transmise și de scopul comunicării, mesajul unui text poate fi structurat sub formă literară sau nonliterară.

Prima formă, cea a textului literar, reprezintă manifestarea funcției poetice a limbajului, realizată expresiv, cu ajutorul figurilor de stil și al procedeelor artistice,  primând expresivitatea conținutului și nu informațiile oferite. Textul literar are un specific reflexiv, din care răzbate subiectivitatea emițătorului și este caracterizat de încălcarea intenționată a normelor lingvistice.

Textul literar este, în general asimilat conceptului de operă literară, fiind o posibilitate de prelucrare subiectivă a realității obiective. Limbajul are valoare estetică, lăsând autorului deplină libertate de exprimare, în toate formele de manifestare a limbii române. Textul literar este adresat afectivității, sensibilității umane, autorul operând cu sensuri conative, cu procedee și imagini artistice, cu topică subiectivă.

Cea de-a doua formă, cea a textului nonliterar, reprezintă manifestarea funcției referențiale a limbajului, realizată obiectiv, primând informația transmisă.         

Textul literar are un specific tranzitiv, din care răzbate obiectivitatea emițătorului și este caracterizat de respectarea normelor de redactare a textului funcțional, în limbaj specializat pe domenii de activitate

Textul nonliterar este ancorat în realitate, transmițând informații sau convingeri, limbajul fiind folosit în forma sa corectă, îngrijită, neutră, informația fiind prezentată obiectiv, clar, într-o formă accesibilă, cu referire la persoane și spații reale. Este caracterizat de clișee verbale, procedeele artistice fiind rar utilizate.

Text ficțional. Text nonficțional

Opoziția ficțiune-realitate privește nu numai domeniul creativității, specific textelor literare, cât și pe cel al comunicării, orale sau scrise, prin intermediul textelor nonliterare. Cuvântul literatură poate defini, deopotrivă, atât zona ficționalului, cât și pe cea a nonficționalului, de așa natură că este necesar să se opereze delimitări clare, referitoare la conținutul de idei, tema și mesajul comunicării, dar și codul utilizat, forma și mijlocul de transmitere a acestuia. Scopul comunicării este poziționat în directă relație cu raportul ficțiune-realitate. Ca urmare, se poate discuta despre literatură artistică, științifică, de specialitate, utilitară, de consum, de graniță. În lucrarea sa, Lingvistică și poetică, Roman Jakobson, realizează delimitarea între arta limbajului – literatura – și celelalte practici verbale.

Clasificarea textelor în funcție de trăsătura ficțională sau nonficțională se face raportat la statutul diferit al referentului spre care, în textul ficțional, nu se face o directă trimitere, el nefiind unul real, pe când în textul nonficțional trimiterea este către un referent real. Ficțiunea este una din trăsăturile de bază ale operei literare, reprezentând calitatea acesteia de a sugera iluzia realității, totul fiind însă o transpunere în text a imaginației unui autor, presupunând un laborios proces de interpretare și de plăsmuire a unor realități, având, într-o măsură mai mică sau mai mare, frânturi decupate din realitate.

În lucrarea lui Heinrich F. Plett, Știința textului și analiza de text este prezentată o „știință a textului cu două componente: 1) nonestetica ( textuala ) și 2) estetica (literară). Expunerea se face în trei etape: sistematizarea conceptelor traditionale de literatura, dupa principiile directoare ale constituirii lor; tripla dimensionare semiotica a textualitatii (Textualität), pe baza concepției lingvisticii textului; cristalizarea sistematica a tehnicilor retorico-stilistice ale limbii ca părți componente ale unui model estetic pentru text.”

Trăsăturile textului sunt analizate în amănunțime de Plett, care, pentru a defini literaritatea, face referire la patru categorii fundamentale ce caracterizează literatura: mimesul, expresivitatea, receptivitatea și retorica.

Prima trăsătură, mimesul, stabilește relația existentă între un text și realitate, Plett afirmând că literatura nu este "o simplă copie a unor lucruri existente", ea fiind mai mult o "realitate posibilă", fiind rezultatul unei selecții și combinări ale aspectelor și datelor concrete ale realității cu născociri ale autorilor, transfigurându-se în ficțiuni, universuri paralele, realizate prin cuvinte, mai mult sau mai puțin asemănătoare cu universul real, reprezentând, în fapt, o realitate estetică.

Textul nonliterar privește realitatea existentă și nu una posibilă, una cu un grad mai mic sau mai mare de reflectare mimetică, distanțată mai mult sau mai puțin de ordinea realului precum opera literară. Conform lui Platt, "o înțelegere mimetică a literaturii neagă texte care dovedesc o strânsă legătură cu obiecte reale: știri, descrieri de călătorii, referate științifice, istorie."

O delimitare precisă între ficțiune și realitate este dificil de realizat uneori și în cadrul operei literare, nuanțările gradului de deformare sau de reflectare a realității în oglinda textului fiind, uneori greu de analizat. Romanul istoric, memoriile, amintirile, jurnalul, cronica, proza realistă conțin indicii precise și, de cele mai multe ori, detalii referitoare la timpul și spațiul prezentat, făcând, de asemenea trimiteri la referenți identificabili în realitate. Avem însă în vedere faptul că mimesul reprezintă granița dintre universul real și cel imitat, care însă nu este o reproducere fidelă a unei realități ci o filtrare prin subiectivismul autorului a acesteia.

Vizând emițătorul-autorul textului, expresivitatea este o altă categorie a literarității, care înseamnă spontaneitate, emoționalitate, prin urmare originalitate, constituind, în viziunea lui Platt, "o expresie a autorului ei, o exteriorizare a eului creator". Orice operă literară ne transmite, explicit sau implicit, viziunea despre lume a autorului, ideile care îi conturează universul, valorile și atitudinile sale. La granița operei literare stau memoriile, jurnalul, epistolele, autobiografiile care, deși marcate de subiectivism, fac trimitere către locuri, persoane reale, bazându-se pe o altă convenție decât a ficțiunii, cu toate că elementele prezentate în aceste texte reprezintă o filtrare a datelor, situațiilor aparținătoare realității.

Remarcăm, la majoritatea textelor nonliterare, absența subiectivității autorului, acest tip de text fiind marcat de impersonalizare, excepție făcând interviurile sau articolele de opinie aparținătoare stilului publicistic și chiar unele texte care se doresc aparținătoare stilului științific, dar care nu au la bază argumente precise, realiste.

Dacă vorbim despre impactul emoțional sau ideatic pe care un text îl produce asupra receptorului, lector-cititor, vom descoperi o altă marcă a literarității, receptivitatea. Este dificilă o validare a tuturor textelor literare de către cititori deoarece există o serie dintre aceștia care nu vor fi afectați, impresionați, interesați de o creație literară. Mai mult decât atât, vom întâlni o parte dintre receptori, puternic emoționați sau impresionați de nonliteraritate: reclame, știri. Prin urmare, receptivitatea mai mare sau mai mică a unor texte literare sau nonliterare nu reprezintă o condiție a literarității, ci ea trebuie să fie completată de alte trăsături specifice.

Adesea considerată criteriul de bază al literarității, retorica poate fi întâlnită pe diferitele paliere concepției unui text: la nivelul organizării acestuia, la nivel sonor, al semanticii sau al sintaxei. Accentul pe mesaj, pe funcția poetică a limbajului este apanajul retoricii, marcând textul literar prin depășirea normei limbajului cotidian, prin includerea abaterii ca regulă a conceperii unei opere literare. Pentru că literatura este nu numai marcată de o exprimare frumoasă, ci de libertatea absolută de a alege și a combina în fapte de limbă a mesajului menit să impacteze, prin confirmarea sau infirmarea așteptărilor receptorilor. Nu este însă străină retorica nici limbajului colocvial ori celor specializate, întâlnind adeseori încercarea de persuadare, de argumentare prin apelul la exprimare metaforică, la ironie, figuri retorice sau stilistice în discursurile comune sau publice.

Concluzia este că, de vreme ce regăsim în textele literare și în cele nonliterare trăsături comune, diferențierea între acestea urmează a fi făcută fie prin prezența sau absența în totalitate a acestor trăsături, fie prin raportarea la referent care pare cea mai evidentă delimitare dintre cele două tipuri de texte. Ca urmare, opoziția text ficțional – text nonficțional, bazată pe ideea referentului fictiv în antiteza referentului real ar fi cea mai în măsură să stabilească apartenența la tip al unui text, cu toate că, nici o astfel de clasificare nu este scutită de interpretări.

Tipuri de texte

Textul este o comunicare de idei, opinii realizată într-o succesiune ordonată de cuvinte, propoziții și fraze. În practica redactării textelor, în funcție de scopul acestora și de trăsăturile care le caracterizează, putem distinge mai multe tipuri de texte.

Una dintre clasificări poate privi textele ca fiind:

după scopul comunicãrii 

descriptive,

narative,

informative

argumentative

după stilul în care sunt redactate 

beletristice,

juridice

administrative

științifice

publicistice

eseistice

epistolare.

O altă clasificare poate privi textele ca fiind:

după scopul comunicãrii 

de destindere,

de autoexprimare,

de informare

de convingere

având ca element accentuat 

publicul,

autorul

subiectul

autorul-subiectul/publicul-subiectul

după modul de expunere 

narativ;

descriptiv;

expozitiv;

argumentativ.

Textul narativ este prezentat sub forma unui discurs care presupune relatarea unei succesiuni de evenimente reale sau fictive, desfășurate în timp și spațiu, la care participă unul sau mai multe personaje între care se dezvoltă relații și apar conflicte fiind, de obicei, un text literar epic în care emițătorul își transmite indirect sentimentele prin intermediul acțiunii și a personajelor; în practică vom întâlni unele texte nonliterare care au caracter narativ, în special din domeniul publicistic.

Cele mai importante categoriile gramaticale în alcătuirea textelor narative sunt verbele deoarece acestea indică o cronologie a evenimentelor, timpurile verbale frecvent utilizate fiind: prezentul, perfectul simplu și perfectul compus;

Textul descriptiv este prezentat sub forma unui text literar de tip tablou sau portret, având ca trăsătură subiectivitatea și expresivitatea accentuată, folosirea, cu precădere, a enumerației și a epitetului sau sub forma unui text nonliterar, descriind într-un limbaj obiectiv, impersonal, un anumit aspect al realității, prin acumularea unei cantități mari de detalii. Este un text în care sunt prezentate informații despre obiecte, personaje, locuri, fenomene ale naturii, zone turistice, produse, cu respectarea unei logici a prezentării, potrivit căreia realitatea descrisă poate fi vizualizată urmărindu-se axa verticală sau axa orizontală.

După natura obiectului prezentat, se disting mai multe tipuri de descriere : topografia (locuri sau așezări omenești), cronografia (epoci, perioade), etopeea (moravuri, caractere), portretul (figuri, persoane), tabloul (peisaje, acțiuni, evenimente mai complexe).

Cele mai importante categoriile gramaticale în alcătuirea textelor descriptive sunt substantivele care desemnează obiectul descrierii sau părțile care îl alcătuiesc,  adjectivele care au rolul de a prezenta calitățile obiectului descris, adverbele care precizează circumstanțele spațio-temporale ale obiectelor prezentate, timpurile verbale frecvent folosite fiind  prezentul și imperfectul.

Textul informativ se prezintă sub forma unui nonliterar care, într-un limbaj concis din care lipsesc lipsesc mărcile afectivității și ale expresivității, oferă informații despre un anumit aspect al realității, transmițând receptorilor idei, modelând înțelegerea, oferind explicații privind situații, atitudini ale unor persoane, diverse obiecte, fenomene, sau demonstrând cum se produce un obiect sau un lucru ori cum funcționează un aparat.

Având ca principal scop transmiterea unor informații ce privesc date, fapte, fenomene, din realitate, textele informative pot fi găsite sub forma textelelor științifice, textelor de tip utilitar, știrilor, articolelor de ziare, unde emițătorul este o prezență discretă, estompată.

În vederea realizării unui text informativ coerent care să aibă eficiență, este necesară o documentare asupra temei abordate, prin consultarea de surse veridice și verificate, o selectare a esențialului necesar pentru reflectarea temei propuse, o ordonare sub formă logică a informațiilor și, nu în ultimul rând, o redactare realizată după norme: informații care să nu fie contradictorii, existența legăturilor logice între informații, utilizarea conectorilor textuali – prepoziții, conjuncții, adverbe, locuțiuni – respectarea celor trei părți – introducere, cuprins, încheiere – specifice oricărei compoziții.

Textul argumentativ este prezentat sub forma unui text nonliterar, specific domeniului științific, celui didactic și celui jurnalistic având ca scop convingerea cititorilor în legătură cu un anumit punct de vedere, motiv pentru care scriitorul apelează la diverse strategii retorice. Textul argumentativ exprimă punctul de vedere al emițătorului, pornind de la formularea unei ipoteze referitoare la temă în care se remarcă opinia emițătorului, urmată de dezvoltarea acesteia cu argumente și exemple menite să susțină și să întărească ipoteza și încheiată cu formularea unei concluzii care reprezintă reluarea nuanțată a opiniei inițiale.. Limbajul este elevat și ideile sunt legate prin conectori

Strategiile argumentative, menite să modeleze raționamentul, în funcție de intențiile emițătorului, în vederea atingerii scopului propus pot fi inductive sau deductive, ofensive sau defensive.

În acest sens pot fi folosite tehnici de argumentare precum:

influențarea afectivă a receptorului;

reducerea la absurd;

aluzia;

exemplificarea;

opoziția;

contrastul;

analogia;

gradarea;

acumularea;

citatul;

comparația;

asocierea.

Textul argumentativ necesită utilizarea unor conectori care realizează legătura dintre idei și dintre argumente și a unor modalizatori de opinie ce nuanțează atitudinile și opiniile emițătorului referitoare la temă. Conectorii pot urmări exemplificarea, compararea, contrastul, probabilitatea, concluzia, certitudinea, cauza ori ordinea ideilor sau a faptelor. Modalizatori de opinie pot aduce nuanțe precum părerea nedecisă, contestarea, ierarhizarea, cauza, convingerea, consecința, adăugarea.

Din punct de vedere al stilului folosit în abordarea textelor, vom putea diferenția:

Textul beletristic care are ca scop transmiterea unui mesaj prin moduri de expunere caracteristice domeniului estetic, artistic: descrierea, naratiunea și dialogul. Scopul acestui text este acela de a trezi afectivitatea, sentimentele receptorului, realitatea descrisă fiind una ficțională, autorul neurmărind să transmită informații existente ci să lucreze la nivelul imaginatiei si afectivitatii receptorului.

Trasăturile textului beletristic sunt mărcile subiectivității, abundența termenilor cu sens conotativ, utilizarea unui vocabular diversificat, din diferite registre lingvistice, folosirea imaginilor și procedeelor artistice variate: aliteratia, asonanta, sincopa, apocopa, epitete, comparatii, metafore, epitete, personificari, dativul etic, dativul posesiv, superlative cu efect stilistic, anacolutul, tautologia, elipsa, etc.

În funcție de modul de expunere și de felul în care emițătorul transmite ideile, opiniile și sentimentele, textul beletristic poate fi:

narativ

poetic

dramatic

Textul narativ

Instanțele comunicării în textul narativ sunt autorul, personajul și cititorul, principalul mod de expunere fiind constituie narațiunea, caracterizată prin relatarea evenimentelor aflate în relație de cauză și care se desfășoară, de obicei, în succesiune logică și cronologică.

Textul narativ este realizat după o schemă narativă, cea a momentelor subiectului:

expozițiunea în care se prezintă locul, timpul și personajul/personajele inițiale;

intriga unde este prezentat elementul ce schimbă situația inițială;

desfășurarea acțiunii, partea cea mai amplă ce cuprinde evenimentele în derularea lor;

punctul culminant în care este surprins momentul de maximă tensiune a acțiunii;

deznodământul care reprezintă posibila rezolvare a conflictului și restabilește echilibrul inițial al acțiunii.

Autorul folosește diferite metode de derulare a secvențelor narative: înlănțuirea, care constă în prezentarea evenimentor desfășurate în ordinea lor cronologică, inserția, metodă ce presupune construcția în ramă a povestirii, alternanța care, prin mutarea de la un plan narativ la altul, relatează pe rând serii de întâmplări.

Textul poetic este „o unitate formală de sine stătătoare, care poartă un conținut imaginar și dă naștere unei expresii" (Nicolae Manolescu, Despre poezie) și care se remarcă prin particularități de expresie și de conținut precum structurarea în versuri, cu sau fără respectarea regulilor prozodice, delimitarea unor tablouri sau secvențe lirice, precum și a unor planuri compoziționale, exprimarea directă a gândurilor, sentimentelor, ideilor, folosirea unor moduri de expunere specifice precum descrierea, confesiunea lirică, dialogul imaginar monologul, existența accentuată a unei dimensiuni emoționale, interioare, reflexive, filosofice și afective a umanului, prezența eului liric, limbajul expresiv, folosirea figurilor de stil, diferite de la un text la altul deoarece „de la poet la poet, rezolvarea comunicării ia mereu alte forme, pentru că mereu sunt alte unicități de comunicat" (Nichita Stănescu, Fiziologia poeziei).

Textul dramatic se distinge prin dublă enunțare deoarece el este compus din două părți distincte, dialogul cu forma sa particulară, monologul și didascaliile. Didascaliile – desemnează contextul comunicării și se adresează atât specialiștilor spectacolului teatral cât și cititorilor ce sunt orientați în imaginarea situațiilor de desfășurare a întâmplărilor prezentate în textul dramatic.

Textul dramatic cuprinde toate cele șase funcții ale comunicării: funcția emotivă trimite la emițător, funcția conativă vizează receptorul, funcția referențială are în vedere contextul comunicării și legătura cu realitatea, funcția fatică este subordonată condițiilor comunicării, funcția metalingvistică este găsită mai ales în didascalii, iar funcția poetică trimite la relația dintre text și reprezentare.

În cazul textului dramatic pus în scenă, comunicarea paraverbală alături de cea nonverbală, completează în mod eficient comunicarea verbală.

La granița dintre textele artistice și cele nonartistice se află textele memorialistice, amintirile, confesiunile, scrisorile, jurnalul, interviul, eseul autobiografic deoarece acestea, prezintă atât aspecte ale unei realități concrete, fixate în spațiu și timp, cu referent cunoscut, specifice textului nonartistic, cât și expresivitatea care individualizează opera artistică. Tehnici și procedee narative precum retrospecția și introspecția, evocarea, decupajul, analiza, confesiunea, exclamațiile și interogațiile retorice, povestirea, descrierea sau monologul dublează cu subiectivismul specific artei, latura documentară a acestor texte.

Textul jurnalistic face parte din categoria textelor nonficționale, scopul principal al său fiind informarea, cu toate că prin intermediul său se formează sau se orientează opinii sau atitudini. Prin urmare, informația este necesar a fi clară, accesibilă, originală și concisă, respectarea acestor trăsături având ca rezultat un text jurnalistic de calitate.

Textul jurnalistic ia naștere în momentul identificării unui eveniment considerat a fi de interes pentru public și de actualitate. El se materializează în diverse reportaje, texte de opinie, comunicate, texte de interpretare sau utilitare și se prezintă sub formă de interviu, știre, anchetă, portret, editorial, tabletă, reportaj, recenzie, dosar de presă ori comentariu.

Textul juridic-administrativ se distinge prin conținutul concret, normativ, realizat în enunțuri cu formă impersonală, lipsite de ambiguitate, ca și prin utilizarea clișeelor lingvistice, fiind caracterizat prin sobrietate, obiectivitate, claritate, proprietate a termenilor, economie de mijloace, accesibilitate și respectarea normelor limbii literare scopul său fiind unul informativ, utilizat în domeniul juridic sau administrativ. Funcția comunicării predominantă este cea referențială, mesajul fiind axat pe descrierea sau prezentarea unei situații ce nu implică nici persuadarea receptorului, nici participarea emoțională, afectivă sau subiectivă a emițătorului. Acesta poate fi specializat sau nespecializat, iar receptorul, la rândul său poate fi specializat sau nespecializat existând, însă, o terminologie specifică domeniului juridic sau diverselor compartimente ale domeniului administrativ.

Textul științific se remarcă prin caracterul tranzitiv al limbajului, informația golită de componente afective transmisă către receptor fiind scopul principal și se bazează pe inducție și deducție, demonstrație, explicație, descriere, observație, ca și pe introducerea în corpul textelor a unor grafice, tabele, desene, formule, ecuații, sau imagini menite să completeze informația de bază

Emițătorii sunt fie specializați sau nespecializați, receptorii fiind, de regulă specializați. Funcția comunicării predominantă este cea referențială, mesajul fiind axat pe transmiterea informațiilor asupra unor fenomene ale realității, obiecte, noțiuni, date, cuvintele fiind folosite cu sens propriu, limbajul fiind caracterizat printr-un grad mare de abstractizare, prin utilizarea jargonului profesional ca și prin claritate, proprietate, precizie, concizie, corectitudine.

Ipoteza cercetării

Ipoteza lucrării de cercetare pe care am desfășurat-o a fost stabilită în urma analizei unei situații reale pe care am întâlnit-o în activitatea didactică, și anume dificultățile întâmpinate de către un număr tot mai mare de elevi în înțelegerea și redarea unor mesaje prin intermediul diferitelor texte, dificultăți care tind să se generalizeze și să se agraveze în rândul populației școlare.

Elevii nu sunt doar subiecții ci și beneficiarii acestui experiment de cercetare, ei reprezentând elementul de bază al proiectului iar toti ceilalti factori care au determinat, într-o măsură mai mare sau mai mică apariția problemei de cercetat, mediul familial, nevoile reale, motivațiile personale, vârsta și personalitatea elevului, nivelul și capacitățile reale de gândire, stilul propriu de învățare, lipsa de adaptare a metodelor educaționale la situația de fapt, pot fi cauza conturării problemei identificate.

3.2. Scopul și obiectivele cercetării

Însușirea corectă a limbii române, dezvoltarea unei capacității de exprimare bogată și diversificată, modelarea atitudinilor, a gândirii, stimularea receptivității față de valorile autentice ale culturii naționale și universale precum și formarea de competențe este realizată în școala românească prin orele de predare a limbii și literaturii române în școală.

Studierea limbii române în școală prezintă o importanță ridicată deoarece, prin însușirea corectă a acesteia, se realizează obiectivul fundamental al învățământului românesc de cultură generală: formarea armonioasă a personalității umane, capabile de a se adapta eventualelor schimbări impuse de societate și de a se integra rapid într-un mediu social.

Scopul educational urmărit al lucrării este acela de a susține ideea că, prin intermediul educației, prin abordarea într-o manieră modernă a actului educațional se pot dezvolta competențe de operare cu textul utile tinerilor elevi în perspectiva examenelor ulterioare și pentru o integrare ulterioară de succes în viața socială. Acest fapt poate fi îndeplinit dacă activitatea didactică este organizată și derulată avându-se în vedere particularitățile elevilor, utilizându-se predarea diferențiată și strategii didactice adaptate situațiilor de educație concrete.

Aplicarea în activitatea desfășurată la clasa de elevi a metodelor tradiționale, îmbinate cu metodele complementare de evaluare va conduce la creșterea eficienței activității de receptare a textului literar și implicit la stimularea interesului pentru lectură, a pasiunii pentru a înțelege ceea ce este dincolo de cuvinte, schimbându-le elevilor conduita de învățare și formându-le valori și atitudini pozitive.

Obiectivele cercetării.

Ca obiectiv generale am urmărit formarea la elevi de noi competențe și dezvoltarea aptitudinilor lingvistice și integarea acestora în comunicările curente.

Obiectivele specifice urmărite în urma desfășurării cercetării pedagogice au fost:

formarea deprinderilor de ordonare a ideilor și expunerea lor într-o formä corectă;

însușirea corectă a limbii române, în conformitate cu profilul intelectual, afectiv și moral al elevilor

înțelegerea noțiunii de limbaj și operarea cu diferite texte funcționale;

educarea capacității de înțelegere a textelor și de operare cu anumite concepte;

orientarea spre un proces didactic modern în care elevul devine el insuși un factor activ în educație;

formarea priceperilor și deprinderilor de muncă independentă, de evaluare și de autoevaluare la elevi;

formarea de comportamente comunicative cât mai eficiente;

cultivarea unei atitudini pozitive de învățare care să ducă la dezvoltarea unui limbaj bogat, nuanțat, expresiv;

dezvoltarea curajului și a spiritului de inițiativă în vederea implicării în activitățile comunicative și de lectură.

3.3. Eșantionul de subiecți

Eșantionarea a constat în alegerea unui număr de subiecți ce au fost supuși cercetării. Am constituit un eșantion experimental, și un eșantion de control asupra cărora s-a aplicat un test înainte de experimentare, pentru a se înregistra situația de la care se pornește, la jumătatea perioadei ameliorative și la sfârșitul experimentării, pentru a concluziona și a interpreta datele cercetării.

eșantionul experimental: clasa a X a C, , formată din 28 de elevi;

eșantionul de control: clasa a X-a B, formată din 26 de elevi;

Ambele eșantioane dețin un nivel de dezvoltare fizică și intelectuală corespunzătoare vârstei și competențe specifice disciplinei limba și literatura română la nivelul standardelor curriculare prevăzute de programă.

3.5. Eșantionul de conținut

Eșantionul de conținut a cuprins parcurgerea materiei obligatorii din programa de limba și literatura română în care se regăsesc elemente de stilistică funcțională urmărite în cadrul cercetării.

3.6. Locul și durata cercetării

Locul de desfășurare a cercetării a fost Liceul Teoretic "Dr. Victor Gomoiu" din Vânju Mare, Mehedinți, disciplina vizată fiind limba și literatura română, perioada de cercetare, reprezentată de partea de activitate din cadrul studiului, a cuprins efectiv anul școlar 2013 – 2014

3.7. Etapele cercetării

În atingerea obiectivelor stabilite, am recurs la o cercetare pedagogică și metodică stratificată sub formă următoarelor etape: etapa preexperimentală în care, în vederea diagnosticării nivelului capacităților de comunicare și receptare a mesajului scris, am aplicat o evaluare inițială. Cercetarea ameliorativă din etapa experimentală am utilizat-o în momentele în care, pe parcursul lucrării, prin aplicațiile propuse, am încercat perfecționarea unor aspecte ale procesului de învățământ, astfel încât, în activitatea desfășurată de eșantionul experimental am introdus metode de lucru alternative, în timp ce pentru eșantionul de control activitatea didactică s-a desfășurat în condițiile obișnuite, aplicându-i-se doar strategii tradiționale. În cadrul acestei etape am aplicat o evaluare intermediară pentru a calibra demersul didactic inițiat. Finalizarea experimentului realizată în metodă constatativă a însemnat aplicarea testului final, identic pentru cele două clase de subiecți și analiza rezultatelor în etapa postexperimentală.

Referitor la acțiunea de cercetare am realizat un demers didactic la clasele de elevi care au participat ca subiecți la experimentul didactic, urmărind aceleași obiective, fără ca procesul de învățământ să fie deranjat. În schimb, am urmărit efectele modalităților diferite de predare, prin metode tradiționale sau prin îmbinarea acestora cu metodele moderne. În realizarea ipotezei de lucru și în formularea concluziilor în urma ana1izării rezultatelor, am colaborat cu subiecții celor două grupuri de cercetare.

3.8. Metodologia cercetării

Însușirea limbii române și utilizarea acesteia în comunitățile în care tinerii doresxc să se integreze se face atât pe cale informală, cât și pe calea formală asigurată în școală. Mediul formal educațional asigură formarea capacității elevilor de a învăța, de a se cultiva, de a-și forma deprinderile de acțiune și de judecată.

În cadrul procesului de învățământ românesc, limba romana este poziționată într-un loc central, finalitățile educaționale având o formulare precisă, realizată în deplină concordanță cu obiectivele generale urmărite, cu scopul și cu idealurile educaționale.

Printre cerințele educaționale ale sistemului de învățământ românesc actual se numară asigurarea calității receptării și emiterii de comunicări scrise si orale prin stapănirea normelor de ortografie, de punctuație și de ortoepie, prin stăpânirea limbii literare cu implicațiile ei funcționale, cunoașterea și aprecierea tezaurului de valori ale literaturii române în contextul celei universale, precum și formarea deprinderilor de muncă intelectuală.

Actuala programă scolară aprobată de Ministerul Educației Naționale pornește de la rolul deosebit de important pe care îl deține limba romană în ansamblul planului de învătământ, ca limbă națională care ajută cetatenii să se înteleagă și să colaboreze, să comunice, indiferent de naționalitate, în procesul de creare a tuturor bunurilor materiale și spirituale.

Se pune accent pe latura formativă a învățământului care sä-i ajute pe elevi să fructifice zestrea cunoștintelor asimilate în ciclurile de pregätire, pentru a se putea adapta oricărei situații reale survenite în societate, capabili fiind de a se educa și autoeduca permanent.

În privința studierii limbii si literaturii romane, toți factorii educativi, din mediul școlar și din mediul extrașcolar, este necesar să solicite elevului o exprimare îngrijită și corectă, atât în emiterea mesajelor orale, cât și în realizarea de mesaje scrise, în deplină concordanțä cu competențele generale, sociale și civice, care sunt urmărite spre a fi formate prin studierea limbii si literaturii romane:

receptarea mesajului oral în diferite situații de comunicare;

utilizarea corectă și adecvată a limbii literare romane în producerea de mesaje orale;

receptarea mesajului scris, din texte literare și nonliterare, în scopuri diverse;

utilizarea corectă și adecvată a limbii române în producerea de mesaje scrise, în diferite contexte de realizare, cu scopuri diverse.

Prin urmare, scenariile didactice rezervate predării stilurilor funcționale ocupă un loc deosebit de important în cadrul cursurilor de limbă și de literatură română, deoarece ajută, la utilizarea în mod adecvat a limbii literare și la formarea unei exprimări corecte, nuanțate și expresive, atât oral, cât și în scris. De asemenea, după însușirea noțiunilor teoretice, elevul va fi capabil să descopere particularitățile mesaj ascultat sau citit, să sesizeze eventualele abateri de la normele limbii literare pentru a acționa în vederea eliminării acestora și să identifice corect amănunte legate de emițător-receptor, scopul comunicării sau stilul abordat.

Metode tradiționale și moderne folosite în predarea, învățarea și evaluarea stilurilor funcționale

Pentru ca demersul profesorului și al elevilor să aibă un rezultat pozitiv, este necesară adoptarea unor strategii de actiune sub forma strategiilor didactice aflate în concordanță cu obiectivele propuse, cu particularitățile elevilor și cu specificul conținuturilor de însușit. Strategia didactica nu se poate reduce la o simplă tehnică de lucru, deoarece ea este, deopotrivă, tehnică și artă educațională fiind expresia personalității profesorului, proprie fiecăruia și adaptată stilului personal de predare.

Vorbind despre metoda didactică în cadrul unei strategii abordate, putem afirma că aceasta este "ansamblu de procedee și de mijloace integrate la nivelul unor acțiuni implicate în realizarea obiectivelor pedagogice concrete ale activității de instruire proiectată de profesor. În pedagogic, metoda devine „o cale/un plan de actiune" conceput(ă) pentru transmiterea cunoștintelor și formarea competentelor specifice. Metoda pedagogics se poate defini ca ansamblu structurat de tehnici operaționale, cu valoare de procedee didactice și de mijloace instrumentale de stimulare a învățării, respectiv mijloace didactice."

Profesionalizarea carierei didactice — noi competențe pentru actori ai schimbărilor în educație din județele Caraș-Severin și Mehedinți, Modulul IV, Editura Neutrino, Reșita, 2011, pag.5;

„În procesul didactic al studierii limbii române în școală se utilizează o variată gamă de metode și procedee, oferite fie de practica școlară traditională, fie de didactica modernă, alegerea, omogenizarea acestora având drept scop realizarea unei învățări active prin implicarea și activizarea elevilor în organizarea, coordonarea și derularea procesului instructiv-educativ, tocmai pentru ca, prin situațiile concrete de învățare prin efort propriu și stil personal, să se atingă obiectivele propuse, finalitățile educaționale și, implicit, idealul educațional.

Parfene, Constantin, Metodica studierii limbii și literaturii române în școală, Editura Polirom, 1999, pag.24;

În stabilirea strategiei de lucru, fiecare profesor va selecta metoda, procedeele didactice și mijloacele utilizate în demersul educațional, având în vedere:

„finalitatea pedagogictă vizată (scopul și obiectivele urmărite);

structura logică și gradul de dificultate al disciplinei, precum și specificul conținutului de transmis/format;

atitudinea elevului față de activitatea de învățare (specificul vârstei, individualitatea elevului, receptivitatea, așteptările și interesele elevului, nivelul de pregătire etc.);

forma de organizare a activităților didactice (frontală, în grup, individualizată);

experienta didactică personală;

logistica didactică existentă în școală."

Profesionalizarea carierei didactice — noi competențe pentru actori ai schimbărilor în educație din județele Caraș-Severin și Mehedinți, Modulul IV, Editura Neutrino, Reșita, 2011, pag.7;

Folosirea unor metode didactice cât mai variate, în funcție de particularitățile de vârstă și de nivelul general al clasei, face posibilă stabilirea unei relații optime între profesor și elev. Se poate apela, deopotrivă la algoritmizare, brainstorming, conversație euristică, demonstrație, descoperire, exercițiu, problematizare. Pentru ca strategia didactică să fie eficientă, nu se va pierde din vedere nici alegerea potrivită a resurselor materiale, precum și a mijloacelor de învățământ. Mobilierului obișnuit, clasic, necesar asigurării condițiilor minime pentru obținerea progresului și performanței școlare, i se alatură dotările școlare cu aparaturi tehnologice performante ale căror funcții didactice și educative sunt de comunicare, de demonstrație, de simulare, de documentare etc.

Printre standardele curriculare de performantă, în cazul disciplinei limbii și literaturii române, sunt necesar a fi amintite:

întelegerea fenomenului lingvistic, în general, cu aspectele sale definitorii;

desprinderea sensului cuvintelor prin raportare la semnificatia mesajului ascultat;

desprinderea semnificației globale a unui mesaj ascultat și discriminarea informațiilor esențiale de cele neimportante.

Textele funcționale necesita o atentie deosebita pentru insușirea deprinderilor de a utiliza limba romans scrisă, cu precizie, în mod corect, nuantat și expresiv. De aceea, metodele, pe care le vom exemplifica în continuare, vor fi o parte din metodele pe care le-am utilizat in cadrul experimentului cu scopul de a fixa cunoștințe și a dezvolta competențe la nivelul eșantionului experimental de subiecți.

Metode tradiționale utilizate în cadrul experimentului didactic

Cormunicarea este o metodă traditională de transmitere a informației care poate, chiar în cadrul modelului tradițional, să capete un caracter activ. În acest caz, activitatea elevilor este dirijată permanent cuvântul profesorului și constă în rezolvarea de sarcini mici, înlănțuite „într-o succesiune dată de raționamentul inductiv al pedagogului. La concluziile parțiale și finale elevii ajung sub îndrumarea directă și permanentă a acestuia, care le-a oferit pe parcurs situațiile tuturor premiselor necesare, în ordinea gândită de el."

Parfene, Constantin, Metodica studierii limbii și literaturii române în școală, Editura Polirom, 1999, pag.24;

În practica didactică a predării limbii și literaturii române, cea mai utilizată metodă este cea a conversației didactice, deoarece "înlesnește antrenarea elevilor în cercetarea faptelor de limbă, în descoperirea regulilor, le cultivă gândirea logică, posibilitățile de exprimare, încrederea în capacitățile proprii (punându-i în situația de a descoperi ei cunoștințele), priceperea de a folosi dialogul în vederea unei comunicări vii și clare. Se folosește în cele două forme prevăzute de pedagogie: euristică și catihetică."

Parfene, Constantin, Metodica studierii limbii și literaturii române în școală, Editura Polirom, 1999, pag.26;

Cu toate că este o metodă de tip expozitiv, conversația euristică capătă un puternic caracter activ deoarece este axată pe dialogul didactic ce "trebuie:

să ofere elevilor libertăți de inițiative și de exprimare;

să solicite inteligența productivă, spontaneitatea și curiozitatea elevilor;

să asigure participarea efectivă a elevilor la toate fazele elaborării cunoștințelor;

să solicite operațiile mintale de bază: analiza, sinteza, comparația, generalizarea, abstractizarea etc.;

să permită elevilor posibilitatea de a efectua ei înșiși raționamente;

să permită elevilor sä punct la rândul lor, întrebări profesorului sau colegilor.

Conversația euristică se pregătește atent de către profesor, astfel încât elevul să descopere informații cu totul noi; adoptand o strategie euristică, profesorul adresează elevilor întrebări a căror succesiune trebuie atent stabilită, respectându-se logica, procedând de la simplu la complex, de la particular la general, de la ușor la greu."

Profesionalizarea carierei didactice — noi competențe pentru actori ai schimbărilor în educație din județele Caraș-Severin și Mehedinți, Modulul IV, Editura Neutrino, Reșita, 2011, pag.8, 9;

În Le dialogue en education, Gilles Ferry, stabilea drept condiții operatorii în derularea conversației didactice următoarele:

"formularea mesajului în termeni sensibili și semnificativi pentru elev;

abordarea unui minimum de informații noi față de mesajele anterioare, dar în limitele accesibilității;

mesajul trebuie să satisfacă unele condiții privind ritmul, emisiunea, redundanța, întărirea și să fie reluat și ajustat, în urma lui, unui control al receptiei prin feed-back."

De asemenea, tot el stabilea și condițiile afective ale unei conversații didactice:

"acceptarea mesajului, precum și a persoanei profesorului de către elevi și invers;

atenția călduroasă față de elevi, de capacitățile și interesele lor;

înlăturarea inhibițiilor de orice fel, acest fapt ținând de factorul profesor, de climatul tensionat, de conformism, de raporturile competitive dintre elevi."

Gilles Ferry, Le dialogue en education, apud Parfene, Constantin, Literatura în scoală, EDP, 1977, pag.66;

La finalul orei de curs alocate însușirii unui anumit conținut, prin intrebăr dirijate, se poate utiliza conversația catihetică, în vederea obținerii feedback-ului. Acest tip de conversație urmărește constatarea însușirii de către elevi a unor cunoștințe acumulate anterior, se adresează prepoderent memoriei și se utilizează, de regulă, fie la începutul lecțiilor, cu scopul de a activiza idei legate de cunoștințele anterioare, fie la sfârșitul lecțiilor pentru asigurarea retenției cunoștințelor dobândite și pentru realizarea feedback-ului.

O altă metodă tradițională utilizată este cea a demonstrației care reprezintă "folosirea unui șir de raționamente logice însoțite de utilizarea concomitentă a unor mijloace intuitive (scheme, planuri etc.), pentru a concretiza, vizual, relațiile abstracte din limba. Metoda demonstrației confirmă (rațional și intuitiv) consistența unor adevăruri (teze, teorii), ușurează executarea corectă a unor acțiuni (de analiză, comparare, sinteză, generalizare), precum formarea deprinderilor comportamentelor corespunzătoare. Ea ajută elevul să patrundă sensul structurii de bază a unor fenomene lingvistice, prin conlucrarea celor două sisteme de semnalizare: al cuvintelor, al imaginilor (schemelor grafice etc.), le permite să se ridice la nivelul unei activități euristice."

Parfene, Constantin, Metodica studierii limbii și literaturii române în școală, Editura Polirom, 1999, pag. 58;

Manualul școlar sau mijloacele didactice auxiliare sunt utilizate în cadrul metodei didactice lucrul cu manualul ca surse de informații și instrumente de educare. Lucrul cu manualul este o metodă complexă deoarece "selectează, combină și dozează, în funcție de temele tratate și de obiectivele instructiv-educativ-formative. Profesorului nu-i rămâne decât sarcina de a antrena elevii în efectuarea operațiunilor cognitive și comportamentale, în ordinea stabilită de manual."

Parfene, Constantin, Metodica studierii limbii și literaturii române în școală, Editura Polirom, 1999, pag. 66;

Multitudinea de manuale alternative, având ca scop diversificarea ofertei educaționale pentru ca opțiunile profesorilor să fie ghidate în funcție de particularitățile grupului de elevi asigură libertatea cadrului didactic în efectuarea alegerii optime a unui manual.

Învățarea prin exerciții reprezintă efectuarea conștientă și repetată a unor operații și acțiuni, în vederea realizării unor multiple scopuri instructiv-educativ-formative, printre care și acela de a cultiva posibilitățile elevilor de transfer al cunoștințelor, capacităților și comportamentelor însușite, cât și evaluarea gradului de operaționalitate al acestora. Gama exercitiilor este „extrem de numeroasă, de variată și de nuanțată. Astfel, după funcțiile îndeplinite, acestea pot fi: exerciții introductive, de bază, de creație, reproductive, de dezvoltare, aplicare, de evaluare etc. În raport cu alte criterii pot fi: individuale, de echipă, colective, frontale sau orale, scrise, practice și combinate; la fel se vorbește despre exerciții în întregime dirijate, semidirijate, autodirijate sau libere".

Parfene, Constantin, Metodica studierii limbii și literaturii române în școală, Editura Polirom, 1999, pag.59;

Una dintre metodele considerate a fi de mare valoare este problematizarea, "deoarece orientează gândirea școlarilor spre rezolvarea independentă de probleme. Utilizând metoda în discuție, profesorul il pune pe școlar în situația de a căuta un răspuns pertinent, o soluție pentru problema cu care se confruntă. Punctul de pornire il constiuie crearea situației-problemă. Importanța învășării problematizante constă în faptul că antrenează gândirea elevilor, stimulează spiritul de observație, reflecția adâncă., capacitatea de a formula întrebäri-problemă, de a elabora ipoteze, puterea de analiză, de a găsi rezolvări ingenioase pe bază de raționamente deductive, de a generaliza, de a realiza transferul de cunoștințe.

P. Goguelin distinge următoarele posibile etape în rezolvarea unor situații-problemă:

definirea punctului de plecare și a scopului urmărit;

punerea problemei;

organizarea informației;

transformarea informației (pe cale inductivă, deductivă analogică, intuitivă);

luarea deciziei;

verificarea soluției și a rezultatelor.

Rolul profesorului este de a prezenta situația-problemă de a orienta, discret, elevii spre identificarea contradicțiilor, pentru a face mai clare datele problemei, prin modificări, reorganizarea datelor pentru prefigurarea, eventual, a căii de elucidare a contradicției. Condiția esentială în aplicarea metodei este ca elevii să dispună, în prealabil, de cunoștințele implicate în procesul rezolvării situației-problemă."

Parfene, Constantin, Metodica studierii limbii și literaturii române în școală, Editura Polirom, 1999, pag.56;

Metode activ-participative utilizate în cadrul experimentului didactic

Învățarea este un proces individual care necesită o participare personală, problema esențială de care depinde realizarea învățării fiind angajarea celui care învață pe perioada actului educațional. Posibilitatea atragerii către învățare este mai mare dacă sunt utilizate metodele moderne, activ-participative, cele care "sunt capabile să mobilizeze energiile elevilor, să le concentreze atenția , să-i facă să urmărească cu interes și curiozitate lecția, să le câștige atașamentul logic afectiv față de cele nou-învățate, care îi îndeamnă să pună în joc imaginația, înțelegerea, puterea de anticipare, memoria etc. Aceste metode pun accent pe cunoașterea operațională, pe învățarea prin acțiune, pe implicarea motivată afectiv în derularea procesului instructiv-educativ.

În general, metodele activ-participative se disting prin caracterul lor solicitant, ele punând în acțiune, sub multiple aspecte, forțele intelectuale ale elevului — gândirea, imaginația, memoria, voința acestuia. În contrast cu metodele pasive, cele active au în vedere, în mod preponderent, dezvoltarea intelectuală, dezvoltarea unor operații logico-matematice, a unor operații științifice, a capacității de a strânge, sintetiza, organiza, asocia și comunica informații."

Profesionalizarea carierei didactice — noi competențe pentru actori ai schimbărilor în educație din județele Caraș-Severin și Mehedinți, Modulul IV, Editura Neutrino, Reșita, 2011, pag.7;

În cadrul lecțiilor derulate pe perioada cercetării am încercat utilizarea unui sistem de instrumente de învățare tradiționale îmbinate cu metode activ-participative, în vederea creșterii eficienței învățării:

brainstormingul;

ciorchinele;

algoritmizarea;

turul galeriei;

jocul de rol;

grupa de experți;

dezbaterea;

rețeaua de discuții.

Brainstorming-ul este una dintre cele mai utilizate metode de stimulare a creativității prin intermediul unui microgrup. Caracteristica principală a acestei metode este acceptarea inițială a tuturor ideilor, fără să se respingă nimic, totul este consemnat, urmărindu-se stimularea capacității creative a elevilor.

Folosirea acestei metode „presupune enunțarea unei probleme, după care, în mod spontan, se emit soluții, fără preocuparea validității acestora- scopul fiind enunțarea a cât mai multe puncte de vedere, căci nu calitatea contează, ci cantitatea. Se admit astfel și ideile așa-zis bizare, nonstandard. Nimeni nu are voie să critice, să contrazică, să ironizez ideile colegilor. Evaluarea propriu-zisă a soluțiilor preconizate se realizează după un anumit timp, prin compararea și selectarea ideilor valabile adecvate pentru problema pusă”.

Constantin Moise, Psihopedagogie, Editura Polirom, Iași, 1998

Ciorchinele este o variantă a brainstormingului utilizată pentru a defini o serie de concepte sau pentru a arăta legătura dintre mai multe noțiuni. Utilizată frecvent pentru captarea atenției și pentru realizarea conexiunilor dintre conținuturile anterioare și continuturile noi care urmează să fie transmise. Este o tehnică de predare-învățare-recapitulare care stimulează evidențierea legăturilor dintre idei, încurajând elevii să gândească liber și deschis.

Metoda pornește de la o noțiune dată care se notează pe mijlocul foii sau tablei și, prin tehnica brainstormingului obișnuit, se vor consemna în jurul acestei noțiuni centrale alte noțiuni care au legătură cu aceasta, formându-se un adevărat circhine de noțiuni. S-au dovedit în practică valențele formative ale acestei metode.

Jocul de rol este o metodă prin care se crează un scenariu în care elevii dezvoltă o temă dată sub forma creativă a imaginării unor continuări a situației date.

Algoritmizarea este definită ca o "metodă didactică ce angajează un lanț de exerciții dirijate, integrate la nivelul unei scheme de acțiune didactică standardizată, care urmărește îndeplinirea sarcinii de instruire în limitele demersului prescris de profesor în sens univoc." (Dicționar de termeni pedagogici. Sorin Cristea. Ed. Didactică și Pedagogică, București, 1998) fiind "o metodă de predare – învățare constând din utilizarea și valorificarea algoritmilor, algoritmii reprezintând suite de operații săvârșite într-o ordine aproximativ constantă, prin parcurgerea cărora se ajunge la rezolvarea unei probleme de același tip." Constantin Moise, Psihopedagogie, Editura Polirom, Iași, 1998

„Prin această metodă elevul își însușește cunoștințele sau tehnicile de lucru, prin simpla parcurgere a unei căi deja stabilite, pe cât în cadrul învățării de tip euristic însușirea are loc pe baza propriilor căutări. În anumite situații, algoritmii de rezolvare a unor probleme, acțiuni etc. pot fi identificați sau chiar construiți de elevii înșiși. Acea.tă posibilitate scoate în evidență faptul că, între învățarea de tip algoritmic și cea de ordin euristic, nu există o incompatibilitate.

În faza de început a învățării, se recurge la scheme operaționale fixe, la algoritmi; prin repetare și conștientizare se pot decripta alte soluții algoritmice (fie alternative, fie cu totul noi, mai suple și mai rafinate decât cele prescrise inițial), ajungându-se, astfel, la o fază nouă de învățare, cea euristică, de descoperire și probare a unor noi scheme de procedură. Sarcina profesorului rezidă în a sesiza când trebuie să renunțe la însușirea algoritmică a cunoștințelor și să impună tactica euristică.” Constantin Moise, Psihopedagogie, Editura Polirom, Iași, 1998

Dezbaterea este metoda didactică ce constă dintr-o discuție pe larg și amănunțită a unor teme, problematici controversate, urmărindu-se influențarea convingerilor, atitudinilor și conduitei participanților.

Metoda „Grupa de experți” constă în împărțirea elevilor în patru grupe enumerând literele alfabetului (a, b, c, d), constituindu-se în acest fel patru grupe de experți. Fiecare grupă va avea de completat câte o fișă. Completarea fișei de expert se face prin negociere. Următoarea etapă este reîntoarcerea la „grupul casă” și explicarea conținutului astfel încât toți membrii să înțeleagă.

În cadrul metodei „Rețeaua de discuții” elevilor, organizați în perechi, li se solicită discutarea unor aspecte, de pe pozițiile pro și contra, până când ajung la o concluzie. Când fiecare are formată o opinie, li se solicite să se poziționeze în funcție de decizia luată, în stânga clasei, în dreapta sau, pentru cei nedeciși, în mijloc. Fiecare dintre grupurile formate în funcție de opinie are alocat un termen de cinci minute pentru a hotărî care sunt cele mai bune argumente. Elevii din cele două grupuri care au păreri clare susțin o dezbatere, fiecare grup emițând câte un argument pe care oponenții îl pot combate cu un contraargument, expunând apoi argumentul propriu. Dacă există indeciși, aceștia pot contrazice ambele părți. Cei care sunt convinși de argumente se vor așeza alături de cei cu care sunt de acord.

Turul galeriei este una dintre metodele utilizate în verificarea îndeplinirii sarcinilor date pentru asigurarea retenției și a transferului de cunoștinte. Elevii, organizați în grupuri de cîte trei sau patru au de rezolvat o problemă care poate fi materializată într-un inventar de idei sau într-o schemă. În continuare, „produsele muncii în echipa se expun pe pereții clasei, transformați, astfel, într-o adevarată galerie expozițională. La semnalul profesorului grupurile trec, pe rând, pe la fiecare produs pentru a examina și discuta produsele propuse de colegi. Pot nota observații și pot face comentarii pe materialele expuse.

După încheierea turului galeriei, echipele își reexaminează propriile produse, citesc comentariile celorlalte grupuri și, daca e cazul, discută observațiile și comentariile colegilor lor pe propriul produs. În final se comentează împreună cu profesorul rezultatul activității.”

Profesionalizarea carierei didactice — noi competențe pentru actori ai schimbărilor în educație din județele Caraș-Severin și Mehedinți, Modulul IV, Editura Neutrino, Reșita, 2011, pag. 18;

3.8.1. Delimitarea și prezentarea problemei

Abordarea metodologică a studiului stilurilor funcționale și utilizarea competențelor dobândite în cadrul orelor de limba și literatura română, în vederea înțelegerii realității prezentate prin intermediul unui text scris și a formării dorinței de a citi, dar mai ales a competenței de a opera cu texte funcționale constituie tema cercetării de față.

Preocupării personale și profesionale de a dezvolta competențe de lucru cu textele funcționale pentru a asigura un parcurs educațional și o mai bună integrare a elevilor în viața post-educațională i-am acordat un caracter de cercetare. Problema nu este una nouă sau necercetată anterior, dar este o problemă reală care apare în mediul educațional, cauzată pe de o parte de slaba preucupare pentru lectură și pentru dezvoltarea unui univer lexical complex, pe de altă parte de slaba dezvoltare a competenței de operare cu mesajul unui text în liceu.

Prin cercetarea desfășurată am încercat ca, îmbinând strategiile de evaluare tradiționale cu cele complementare/alternative, să ajut elevii să pătrundă și să dezlege mesajele textelor, să opereze cu anumite concepte să facă corelații cu propriile experiențe de viață și să elaboreze diferite texte funcționale fără de care nu poate avea o dezvoltare educațională și profesională reușită.

Îmbinarea metodelor din cadrul cercetării au condus, atât la dezvoltarea unei imaginații creatoare, a interesului, a pozitivării atitudinale, cât și la o mai bună înțelegere a stilurilor funcționale în scopul unei înțelegeri și utilizări eficiente a acestora.

3.8.2. Organizarea și desfășurarea cercetării pedagogice

În cadrul acestei etape care presupune aplicarea în practică a proiectului cercetării, respectiv realizarea de demersuri în scopul verificării ipotezei, precum și înregistrarea și colectarea de date și rezultate, pentru inițierea și derularea cercetării am utilizat câteva metode: analiza, observația și experimentul, iar pentru constatarea și interpretarea rezultatelor, am folosit testul și metoda tabelară și grafică.

Ca metodă de lucru, observația poate reprezenta atât o etapă a oricărei investigații, o tehnică de lucru practicată în investigațiile sociale si, totodată, o etapă de studiu. Orice cercetare începe printr-o observație inițială, care dă naștere ipotezei și care formulează presupuneri pe care experimentul și observația finală le va confirma sau le va infirma.

Analiza aprofundează ceea ce observația a semnalat deja și ajută la hotărârea strategiilor de abordare, de organizare și de derulare a experimentului propus.

Metoda experimentului constă în controlul și verificarea unei idei experimentale. Experimentul presupune activitatea metodică ce este orientată spre verificarea unei ipoteze, solicitând o activitate intelectuală care provoacă, organizează, interpretează și conduce la întelegerea unei realități studiate

Ca metodă a cercetării, testul este o probă care implică o temă sau un grup de sarcini precis determinate. Aplicând testul la un eșantionul de control, obținem etalonul, iar aplicându-l la eșantionul experimental obținem eventualul progres.

CAPITOLUL 4 – PREZENTAREA REZULTATELOR, PE ETAPE ALE CERCETĂRII

4. 1. Rezultatele din etapa constatativă

Testele care au fost aplicate pe parcursul cercetării au fost realizate după modelul testelor aprobate și recomandate de Centrul Național de Evaluare și Examinare aflat în subordinea Ministerului Educației Naționale. Subiectele au conținut componentă de operare limba română funcțională, în urma transformării punctajului acordat pentru componenta funcțională în note prin, au rezultat eșantioanele de note utilizate în prezenta cercetare. Eșantioanele de notare pentru interpretare au fost stabilite astfel:

Între nota 1 și 4.99, rezultate foarte slabe, insuficiente;

Între nota 5 și 6.99, rezultate slabe, suficiente;

Între nota 7 și 8.99, rezultate bune;

Între nota 9 și 10, rezultate foarte bune.

Este de menționat faptul că, pe perioada cercetării, am urmărit doar partea de operare cu componenta funcțională. Faptul că o parte din subiecți a început și unii dontre aceștia au finalizat anul școlar cu note la testele acordate sub nota 5, reflectă doar o parte din necesarul de învățare al elevilor. Unii dintre ei reușesc rezultate mai bune la partea de operare cu concepte gramaticale, alții obțin rezultate mai bune la subiectele de literatură. Dat fiind că, la examenele de bacalaureat prin subiectele de la proba orală și de la proba scrisă, dar și în evoluția ulterioară, componenta funcțională este deosebit de importantă, cercetarea s-a limitat să examineze rezultatele obținute doar pe acest aspect.

Am aplicat celor două eșantioane de lucru testul inițial care a permis cunoașterea situației elevilor raportate la propriile cunoștințe, atitudini, și totodată a ajutat la identificarea dificultăților, a punctelor slabe și la elaborarea planului remedial. Elevii din cele două eșantioane de cercetare răspuns cerințelor dovedind insuficienta stăpânire a conceptelor teoretice și a aplicării acestora în practică, notele înregistrate fiind cuprinse, în general în zona care dovedește că elevii întâmpină dificultăți în reactualizarea cunoștințelor, răspunsurile având o doză mare de superficialitate.

În urma aplicării testului inițial, cele două eșantioane de subiecți de la cele două clase de elevi au obținut următoarele rezultate, între eșantionul experimental, clasa a X-a C, și eșantionul de control, clasa a X a B nefiind remarcate diferențe semnificative în ceea ce privește punctajul obținut:

Observăm o plasare importantă a elevilor în zona rezultatelor suficiente și, fapt important, între 26 și 29% dintre aceștia având rezultate insuficiente, sub nota 5. Constatăm că 23-25% dintre subiecți se plasează în zona rezultatelor bune și doar 7-11% dintre aceștia reușesc rezultate foarte bune.

4. 2. Etapa experimentală – ameliorativă

Analiza permanentă a achizițiilor și a rezultatelor în vederea reglării procesului instructiv-educativ a reprezentat una din condițiile necesare pentru verificarea atingerii obiectivelor propuse inițial, ca urmare pentru creșterea calității actului didactic.

Pentru experimentarea pedagogică și ameliorarea rezultatelor am procedat astfel:

În etapa constatativă anterioară experimentului am aplicat elevilor cuprinși ca subiecți în proiectul un test de evaluare initială a cunoștințelor legate de operarea cu stilurile funcționale, proba fiind comună celor două eșantioane;

Utilizând metodele observației și analizei, am stabilit conținuturile de transmis pe care le-am organizat, strategiile didactice, sarcinile de lucru și activitatea didactică propriu-zisă în așa fel incât să permit atingerea scopului propus;

Am îmbinat pentru eșantionul experimental metodele de predare-învățare-evaluare tradiționale cu cele moderne, insistând pe acestea din urmă;

Am aplicat eșantioanelor de elevi un test de evaluare intermediară, sumativă, atât pentru a afla nivelul de pregătire al acestora, cât și pentru o comparare a rezultatele obținute de cele două eșantioane;

Am urmărit ca sarcinile de lucru formulate să determine elevii la un efort de gândire bazat pe logică, analogie, descoperire prin experimentare, să solicite din partea acestora, nu doar memorarea și simpla reproducere a cunoștintelor predate, ci selectarea, prelucrarea, prezentarea și aplicarea acestora în baza unor criterii clare de stăpânire a lor.

Itemii pentru obținerea performanței sau pentru asigurarea feed-back-ului au vizat formarea de competențe și de deprinderi necesare utilizării practico-raționale a limbii romane.

Diversificarea formelor si metodelor de predare-învățare-evaluare a fost vizibil una dintre condițiile implementării proiectului propus. Metodele utilizate în cadrul experimentului didactic au evidențiat și corespuns multitudinii de caractere, de personalități, de stiluri de învățare și de alte particularități ale elevilor care impun condiții de derulare procesului instructiv-educativ pentru obținerea performanței.

Testul sumativ aplicat în interiorul fazei de cercetare experimentală a avut ca scop și reglarea demersului educativ în funcție de rezultatele obținute.

În urma aplicării testului sumativ, cele două eșantioane de subiecți de la cele două clase de elevi au obținut următoarele rezultate, între eșantionul experimental, clasa a X-a C, și eșantionul de control, clasa a X a B fiind remarcate diferențe în ceea ce privește punctajul obținut:

Peste 50% dintre elevii subiecți care fac parte din eșantionul experimental și 70% dintre elevii incluși în eșantionul de control se află în continuare în zona rezultatelor slabe și foarte slabe.

4.2.2. Activități extradidactice cu caracter formativ-educativ derulate

În afara orelor de predare efectivă derulate de-a lungul experimentului didactic, am organizat, suplimentar pentru eșantionul experimental activități formativ-educative extrașcolarei: consultații, meditații, șezători literare, jocuri și concursuri școlare, serbări școlare, cenacluri, întâlniri cu personalități ale culturii, științei, fapt care a condus la îmbunătățirea performanței acestora

4.3. Rezultatele din posttest

Activitatea didactică din cadrul cercetării a demonstrat ca utilizarea unui sistem de metode care să îmbine tradiționalul cu modernul asigură o creștere a eficienței învățării. Metodele didactice tradiționale, conversația, demonstrația, lucrul cu manualul, exercițiul, nu trebuie eliminate din activitatea didactică. Ceea ce este definitoriu pentru atingerea obiectivelor și finalităților educaționale propuse sunt tactul pedagogic, inteligența și capacitățile de organizare ale cadrului didactic care să aleagă și să îmbine metodele tradiționale și moderne în funcție de toți factorii care generează și creează o situație de învățare.

În urma aplicării testului final, cele două eșantioane de subiecți de la cele două clase de elevi au obținut următoarele rezultate, între eșantionul experimental, clasa a X-a C, și eșantionul de control, clasa a X a B fiind remarcate diferențe semnificative în ceea ce privește punctajul obținut:

Elevii clasei a X-a C, eșantionul experimental au reușit o deplasare către zona notelor bune și foarte bune, cel mai important fapt fiind și valoarea mică înregistrată – 7,15% de către rezultatele insuficiente. Peste 70% din rezultate sunt înregistrate în zona celor satisfăcătoare și bune, într-o proporție egală, 21,43% dintre rezultate fiind foarte bune. Comparativ cu testul inițial, se dovedește că există un rezultat pozitiv al metodelor aplicate în cercetarea experimentală desfășurată.

Elevii clasei a X-a B, cei din eșantionul de control, dovedesc în continuare că nu utilizează corect limba literară, nu dovedesc abilități de analiză și de argumentare, nu stăpânesc cunoștințe de nu sunt capabili să realizeze un exercițiu de creativitate, înțelegere și interpretare, mai mut de jumătate dintre aceștia plasându-se în zona rezultatelor slabe și foarte slabe. Există o creștere față de situația inițială, evoluția este pozitivă, dar nu este suficientă pentru ca rezultatele să fie mulțumitoare.

CAPITOLUL V – COMPARAREA ȘI INTERPRETAREA STATISTICĂ A DATELOR OBȚINUTE

5.1. Compararea rezultatelor din pretest cu cele din posttest

La începutul perioadei de cercetare, în etapa constatativă, la momentul aplicării primelor teste, am constatat că cele două eșantioane incluse în experiment erau destul de apropiate din punctul de vedere al pregătirii și al performanțelor școlare. Începând cu faza de predare și constatare a rezultatelor, am deosebit diferența care se crea între rezultatele elevilor. În faza intermediară se putea observa creștere la ambele eșantioane, dar evidentă era cea de la eșantionul experimental. O dată cu încheierea perioadei de cercetare și aplicarea testului de evaluare finală rezultatele au evidențiat detașarea substanțială a elevilor din grupul experimental față de cei din eșantionul de control.

5.1.1. Eșantion experimental versus de control, în pretest

În pretest, eșantioanele se dovedesc aproximativ echilibrate, majoritatea subiecților plasându-se în zona rezultatelor insuficiente și suficiente. Elevii stăpânesc cu dificultate conceptele componentei funcționale a limbii române, având slabe cunoștințe teoretice pe care nu reușesc să le aplice în practică.

5.1.2. Eșantion experimental versus de control, intermediar

Se poate observa evoluția pozitivă a eșantionului experimental, rezultatele insuficiente fiind în scădere vizibilă.

5.1.2. Eșantion experimental versus de control, în posttest

Evoluția pozitivă a eșantionului experimental este evidentă în raport cu cea a eșantionului de control.

5.1.3. Eșantion experimental în pretest, versus eșantion experimental în test intermediar și posttest

Remarcăm eficiența metodelor folosite, rezultatele eșantionului experimental sunt pozitive, creșterea notelor în zona rezultatelor bune și foarte bune crește ăn detrimentul notelor insuficiente.

5.1.4. Eșantion de control în pretest, versus eșantion de control în test intermediar și posttest

Se remarcă o trecere ușoară a elevilor plasați în zona rezultatelor insuficiente către zona rezultatelor suficiente și o slabă deplasare a acestora către zona rezultatelor bune și foarte bune.

5.2. Concluzii desprinse în urma interpretărilor și comparațiilor

5.2.1. Evoluție eșantion experimental

Observăm evoluția pozitivă semnificativă în zona notelor bune și foarte bune și scăderea importantă a rezultatelor situate în zona notelor insuficiente. Elevii sunt înscriși pe un traseu corect în ceea ce privește însușirea cunoștințelor și dezvoltarea competențelor în componenta funcțională a limbii române, reușind să aplice noțiunile teoretice în practică.

5.2.2. Evoluție eșantion experimental

Observăm o evoluție pozitivă slabă în zona notelor bune și foarte bune și scăderea nesemnificativă a rezultatelor situate în zona notelor suficiente și insuficiente. Elevii nu reușesc, în zona componentei funcționale, să formeze competențe teoretice pe care să le utilizeze în practică.

Eșantion experimental, în pretest și posttest

5.1.3. Concluzii teoretice.

Pentru ca misiunea școlii să fie îndeplinită, pentru ca activitatea didactică să obțină rezultate bune și foarte bune, considerăm că este nevoie de eforturi susținute din partea factorilor participanți și interesați de educație, elevii-părinții-profesorii. Fără o mai bună colaborare și interacționare în cadrul acestui triunghi relațional, fără o modernizre profundă a stilului de abordare a actului didactic, rezultatele rămân departe de a fi mulțumitoare. Ca urmare sistemul educațional este pus în fața unei necesități de transformare profundă.

Toate aceste rezultate ne arată că elevii, prin stimularea gradului de interes, prin abordarea unor tehnici moderne de lucru, prin plasarea lor în centrul atenției actului educațional, atunci când elevul, prin intermediul textelor literare sau nonliterare, parcurge etapele unui proces creator, în sensul că devine subiect care simte, se emoționează, dar și conștientizează că participă la acest act de creație sunt capabili să obțină rezultate bune și foarte bune.

5.3. Direcții și perspective ulterioare de abordare a temei

Cercetarea, desfășurată în perioada 16 septembrie 2013 – 21 iunie 2014 a cuprins o etapa de observare, una de instruire și evaluare a subiecților cuprinși în cercetare, dar și prelucrarea statistico – matematică a rezultatelor obținute.

Datele observate si măsurate au fost supuse prelucrării și interpretării. Interpretarea trebuie să conducă la transformarea ipotezei în realitate, presupunerea inițială devenind, în urma prelucrăii, adevăr științific. Pornind de la ideea, potrivit cdreia cunoasterea succeselor si insucceselor pe care le inregistreazd elevii in fiecare secventä a procesului de invätdmant ajutd dascdlul sa regleze, in mod adecvat, activitatea viitoare, sa inläture cauzele care provoacd anumite neajunsuri, am avut in vedere alegerea metodelor optime care sa clued la o finalitate cu succes a experimentului didactic.

În urma cercetării derulate, considerăm că pot fi extrase următoarele concluzii ca bază pentru direcțiile și perspectivele ulterioare de abordare a temei: este necesară îmbinarea metodelor de educare tradițională cu cele participative pentru a stimula interesul și motivația pentru învățare, deoarece prin utilizarea metodelor alternative de lucru se pot reliefa, forma și evalua atitudinile și trăsăturile de personalitate care nu pot fi evidențiate prin metodele tradiționale; învățarea activ-participativă, învățarea interactivă, învățarea urmată imediat de feedback și evaluare, interevaluare și autoevaluare are un efect pozitiv atât în planul învățării, cât și pe planul climatului psiho-social, elevii formându-și o atitudine pozitivă față de învățare

CONCLUZII FINALE

Considerăm că actul educațional, cu părțile lui operaționale, obiective, metode, modalități și tehnici de însușire a limbajului specific, în ideea participării la formarea atitudinilor, valorilor și personalității elevului, este necesar să devină o educație completă, complexă și permanentă, atât prin experiențele, acțiunile, și situațiile educaționale formale, cât și prin alăturarare în actul educațional a experiențelor, acțiunilor, și situațiilor educaționale nonformale. În acest sens. educația modernă nu mai poate fi gândită în afara unei educații complete, care necesită pe lângă spații didactice funcționale, personal didactic corespunzător și integrarea unor activități didactice adecvate, unde, alăturat metodelor tradiționale să fie utilizate metode participative de cadrul didactic, pregătit în acest sens.

Actul didactic centrat pe elev și personalizat în funcție de acestava conduce la creșterea interesului de investigare, la creșterea spontaneității, a dorinței de formare și de autoformare a acestuia care să îi permită obținerea unor rezultate bune, formarea de competențe și integrarea socio-profesională de mai târziu.

Este de analizat reconsiderarea raporturilor dintre participanții la actul educațional prin îndepărtarea rigidității și a inerției, atât a cadrelor didactice, cât și a elevilor, dar și a părinților pentru că o asemenea abordare generează încordare, suspiciune și neîncredere, afectând activitatea de învățare. În acest sens este necesară creșterea gradului de empatizare și afectivitate în derularea procesului educațional pentru îmbunătațirea climatului din școală și creșterea rolului componentei motivaționale, singura ce poate determina schimbarea care se impune.

Cercetarea pedagogică desfășurată pe cele două eșantioane de subiecți a pus în evidență rolul îmbinării strategiilor de evaluare tradiționale cu cele alternative, în sprijinul elevului, în pătrunderea și înțelegerea stilurilor funcționale, pentru a putea face corelații cu propriile experiențe de viață, ducând la dezvoltarea unei imaginației creatoare, a inteligenței, a gândirii, dar și la creșterea gradului de interes și la crearea unor atitudi pozitive referitoare la demersul didactic.

Formele variate de activitate cu elevii, apreciere corectă a rezultatelor muncii și obținerea permanentă a feedback-ului contribuie la sporirea încrederii în educație și la înțelegerea faptului că actul educațional este pus în slujba intereselor elevilor

Cu toate că rezultatele nu sunt spectaculoase, se observă, în mod evident progresul școlar, atât la nivelul eșantionului de control, cât, mai ales, la nivelul eșantionului experimental.

Înregistrarea progresului scolar la sfârșitul proiectului experimental demonstrează faptul ca diversificarea metodelor de predare-evaluare-învățare, indiferent de situația de învățare, are influențe atât pe plan intelectual și al pregătirii școlare, cât și pe plan atitudinal, motivațional și social al educabilului.

Rezultatele cercetării obținute prin practica din perioada experimentării verifică valabilitatea celor menționate în ipoteză.

Lucrarea de față consemnează desfășurarea întregului proces didactic de cercetare experimentală – motivația alegerii temei, fundamentarea teoretică a acesteia într-un suport științific corespunzător, perspectivele cercetării, aplicația unor metode eficiente în contextul dat, prelucrarea și interpretarea datelor. Lucrarea metodico-știintifică cuprinde și anexele care sunt documente elocvente pentru diferite etape ale desfășurării cercetării.

Paula Diaconescu, Elemente de teoria limbii române literare moderne, partea I, cap. Structura stilisticã a limbii, LR, XXIII, 1974, p. 267-272.

ȘUTEU, FLORA. Varianta standard în ierarhia stilisticã a limbii, LR, XXIII, 1974.

Paula Diaconescu, Structura stilistică a limbii. Stilurile funcționale ale limbii române literare moderne, în „SCL”, XXV (1974), nr. 3, pp. 229-242).

despre vietile si doctrinele filozofilor diogenes laertios

1  F. Puscas, Comunicare (Limba si litaratura româna), ed. Grinta, Cluj-Napoca, 2004;

2.     V. Rotaru, Teoria literaturii, ed. Aula Magna, 2004;

3.     E. Simion (coordonator), F. Rogalski, D. Cristea Enache, Limba si literatura romana (Concepte operationale. Repere teoretice), Grupul editorial Corint, Bucuresti, 2003;

4.     G. G. Neamtu, Ioana Bot (coordonatori), Limba si literatura româna pentru grupele de performanta, ed. Dacia Educational, Cluj-Napoca, 2004;

Irimia, Dumitru, Introducere in stilistica, Polirom, Iasi, 1999

Parpala-Afana, Emilia, Introducere in stilistica, Ed. Paralela 45, Pitesti, 1998

Gheorghe Ivanescu, Stilurile limbii romane literare

8.Aristotel, Poetica, București, Ed.Academiei.

28.Cucoș,Constantin, (1996), Pedagogie,Polirom,Iași,p.26,67.

29.Călin,Marin, (1996),Teoria educației,Ed. ALL, Buc,p.14.

35.Cucos,Constantin, (2000), Educatia,Dimensiuni culturale si interculturale, Polirom.

45.Debesse,Maurice,(1981), Etapele educatiei,EDP,p.112.

63.Golu,Pantelimon,(2001), Psihologia învățării și dezvoltării, Ed.Fundației Humanitas,p.320.

84.Joița,Elena,(1999),Pedagogie,Polirom,p.33.

172.www.edu.ro-Învățământ preuniversitar, programe școlare în vigoare.

Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită)Autor: Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan”Editură: Editura Univers Enciclopedic GoldAnul apariției: 2009Tipul: Oficial DEX '09

Marele dicționar de neologismeAutor: Florin MarcuEditură: Editura SaeculumAnul apariției: 2000Tipul: Oficial MDN

Mic dicționar enciclopedic, Auroro Chioreanu, Gheorghe Rădulescu, Editura Enciclopedică Română, București, ediția I, 1972

Dicționar de sinonimeAutor: Mircea și Luiza SecheEditură: Editura Litera InternaționalAnul apariției: 2002Tipul: Oficial Sinonime

Noul dicționar explicativ al limbii româneAutor: Litera InternaționalEditură: Editura Litera InternaționalAnul apariției: 2002Tipul: Oficial NODEX

Lazăr Șăineanu, Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, Editura „Scrisul românesc” S.A, București, 1929

Dicționaru limbii româneștiAutor: August ScribanEditură: Institutu de Arte Grafice „Presa Bună”Anul apariției: 1939Tipul: Oficial Scriban

Cărtărescu, Mircea, De ce iubim femeile, Ed. Humanitas, București, 2013

Coteanu, Ion, Stilistica functionala a limbii romane. Stil, stilistica, limbaj, Ed. Academiei, Bucuresti, 1973

Iordan, Iorgu, Stilistica limbii romane, Ed. Stiintifica, Bucuresti, 1975

Irimia, Dumitru, Introducere in stilistica, Polirom, Iasi, 1999

Parpala-Afana, Emilia, Introducere in stilistica, Ed. Paralela 45, Pitesti, 1998

Alexandrescu, Sorin, Nasta, Mihail, Poetica si stilistica. Orientari moderne,Ed. Univers, Bucuresti, 1972

[1] R. Jakobson, Lingvistica si poetica, in Probleme de stilistica, Ed. Stiintifica, Bucuresti, l968, p. 87–94;

[2] Ibidem, p. 93–95

[3] Ibidem, p. 9l

[4] Grupul µ, Retorica generala, Ed. Univers, Bucuresti, l974, p. 26

[5] E. Coseriu, Limbajul poetic, in Prelegeri si conferinte, Iasi, l994, p. l48-l49

[6] E. Coseriu, op. cit., p. l60

[7] I. Coteanu, Stilistica functionala a limbii romane, I, Ed. Academiei, Bucuresti, l973, p. 9

[8] T. Vianu, Opere, vol. 4. Studii de stilistica, Ed. Minerva, Bucuresti, l975, p. 66

[9] Ibidem, p. 65

[10] Ibidem, p. 509

[11] Idem, Cercetarea stilului, p. 66

[12] E. Coseriu, Lingvistica integrala – interviu realizat de N. Saramandu, Ed. Fundatiei Culturale Romane, Bucuresti, l996, p. 21

60 I. Coteanu, Consideratii asupra structurii stilistice a limbii in Probleme de lingvistica generala, vol. IV, Ed. Academiei, Bucuresti, l962, p. 74–81

[14] Idem, Stilistica functionala a limbii romane, I, p. 8

[15] Idem, Stilistica, generativism, pragmatica, in SCL, 2, l990, p. 98

[16] Idem, Stilistica functionala…I, p. 50. La E. Coseriu arhitectura limbii contine un ansamblu ternar de sisteme: diatopic (dialectele), diastratic (deosebiri sociale), diafazic (stilurile) –obiect al stilisticii limbii (Lingvistica integrala, p. 23)

[17] I. Coteanu, Stilistica functionala …I, p. 91- 99

[18] Idem, Stilistica functionala…II, Ed. Academiei, Bucuresti, l985

[19] Idem, Structura stilistica a limbii, in Elemente de lingvistica structurala, Ed. Stiintifica, Bucuresti, l967, p. 215

[20] Flora Suteu, Varianta standard in ierarhia stilistica a limbii, in LR, 4, l974, p. 267

[21] Em. Vasiliu, Fonologia limbii romane, Ed. Stiintifica, Bucuresti, l965, p. l9

[22] J. Lyons, Language  and Linguistics. An Introduction, Cambridge University Press, l981, p. 294–295

[23] Ibidem, p. 296

[24] Ibidem, p. 291

[25] H. G. Widdowson, Stylistics, in J. P. B. Allen si S. P. Corder ( eds.) The Edinburg Course in Applied Linguistics, I, Oxford University Press, London, l975, p. 202

[26] G. W. Turner, Stylistics, Penguin, London, l973, p. 7

[27] S. Ullmann, Semantics, Oxford, l962, p. 9

[28] St. Munteanu, Stil si expresivitate poetica, Ed. Stiintifica, Bucuresti, l972, p. 86–87

[29] Em. Parpala, Limba, limbaj, stil – o problema de terminologie in LR, l981, nr. 1; cf. Anexa,1

[30] R. Jakobson, Analyse du poème “Revedere”par Mihail Eminescu, in Cahiers de linguistique théorique et appliquée, Bucharest, 1, 1962

[31] Idem, Lingvistica si poetica,  p. 113

[32] P. Guiraud, La stylistique, P.U.F., Paris, 1970, p. l9

[33] S. K. Levin, Linguistic Structures in Poetry, The Hague, Mouton, l962

[34] in L’ Homme, II, l962

[35] M. Riffaterre, Essays de stylistique structurale, Flammarion, Paris, l971, p. 325

[36] R. Jakobson, Poezia gramaticii si gramatica poeziei, in  Poetica si stilistica, p. 365

[37] M. Riffaterre, Incercari de definitie lingvistica a stilului, in Probleme de stilistica. Culegere de articole,Ed. Stiintifica, Bucuresti, l964; Criteria for Style Analysis, in Word, l959, nr. 1; Stylistic Context in Word,1960, nr. 2

[38] Preluand de la Riffaterre notiunea de functie stilistica, St. Munteanu explica limbajul poetic astfel: “semnul lingvistic devine semn stilistic investit cu o noua calitate suprasemantica, simbolica, in raport cu semantica prozei, gratie unui limbaj inventat de poet” – Introducere in stilistica operei literare, Ed. de Vest, Timisoara, 1995, p. 14

[39] M. Riffaterre, Criteria…p. 172

[40] G. Genette, Stil si semnificatie in Introducere in arhitext. Fictiune si dictiune, Ed. Univers, Bucuresti, l994, p. 193–194

[41] G. Genette, op. cit., p. 194

[42] H. Meschonnic, Pour la poétique, Gallimard, Paris, l970, p. 21

[43] G. Genette, op. cit, p. 195

[44] * * * Terminologie poetica si retorica, Ed. Universitatii  “Al. I. Cuza” din Iasi, l994, p. 198

[45] C. Bureau, Linguistique fonctionelle et stylistique objective, P.U.F., Paris, l976, p.â

Irimia, Dumitru, 1986: Structura stilistică a limbii române contemporane, București, Editura Științifică și Enciclopedică.

Irimia, Dumitru, 1999: Introducere în stilistică, Iași, Polirom.

Coteanu, I., 1973: Stilistica funcțională a limbii române. Stil, stilistică, limbaj, București, Editura Academiei.

Iordan, Iorgu, 1975: Stilistica limbii române, București, Editura Științifică (I ediție: Institutul de Lingvistică Română, 1944).

Ionescu Ruxăndoiu, Liliana, 1991: Narațiune și dialog în proza românească, București, Editura Academiei.

Gheție, I., 1982: Introducere în studiul limbii române literare, București, Editura Științifică și Enciclopedică (cap. "Stilurile limbii române literare").

Zafiu, Rodica, 2001: Diversitate stilistică în româna actuală, București, EUB.

Paula Diaconescu, Elemente de teoria limbii române literare moderne, partea I, cap. Structura stilisticã a limbii, LR, XXIII, 1974, p. 267-272.

ȘUTEU, FLORA. Varianta standard în ierarhia stilisticã a limbii, LR, XXIII, 1974.

Paula Diaconescu, Structura stilistică a limbii. Stilurile funcționale ale limbii române literare moderne, în „SCL”, XXV (1974), nr. 3, pp. 229-242).

despre vietile si doctrinele filozofilor diogenes laertios

1  F. Puscas, Comunicare (Limba si litaratura româna), ed. Grinta, Cluj-Napoca, 2004;

2.     V. Rotaru, Teoria literaturii, ed. Aula Magna, 2004;

3.     E. Simion (coordonator), F. Rogalski, D. Cristea Enache, Limba si literatura romana (Concepte operationale. Repere teoretice), Grupul editorial Corint, Bucuresti, 2003;

4.     G. G. Neamtu, Ioana Bot (coordonatori), Limba si literatura româna pentru grupele de performanta, ed. Dacia Educational, Cluj-Napoca, 2004;

Irimia, Dumitru, Introducere in stilistica, Polirom, Iasi, 1999

Parpala-Afana, Emilia, Introducere in stilistica, Ed. Paralela 45, Pitesti, 1998

Gheorghe Ivanescu, Stilurile limbii romane literare

8.Aristotel, Poetica, București, Ed.Academiei.

28.Cucoș,Constantin, (1996), Pedagogie,Polirom,Iași,p.26,67.

29.Călin,Marin, (1996),Teoria educației,Ed. ALL, Buc,p.14.

35.Cucos,Constantin, (2000), Educatia,Dimensiuni culturale si interculturale, Polirom.

45.Debesse,Maurice,(1981), Etapele educatiei,EDP,p.112.

63.Golu,Pantelimon,(2001), Psihologia învățării și dezvoltării, Ed.Fundației Humanitas,p.320.

84.Joița,Elena,(1999),Pedagogie,Polirom,p.33.

172.www.edu.ro-Învățământ preuniversitar, programe școlare în vigoare.

Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită)Autor: Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan”Editură: Editura Univers Enciclopedic GoldAnul apariției: 2009Tipul: Oficial DEX '09

Marele dicționar de neologismeAutor: Florin MarcuEditură: Editura SaeculumAnul apariției: 2000Tipul: Oficial MDN

Mic dicționar enciclopedic, Auroro Chioreanu, Gheorghe Rădulescu, Editura Enciclopedică Română, București, ediția I, 1972

Dicționar de sinonimeAutor: Mircea și Luiza SecheEditură: Editura Litera InternaționalAnul apariției: 2002Tipul: Oficial Sinonime

Noul dicționar explicativ al limbii româneAutor: Litera InternaționalEditură: Editura Litera InternaționalAnul apariției: 2002Tipul: Oficial NODEX

Lazăr Șăineanu, Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, Editura „Scrisul românesc” S.A, București, 1929

Dicționaru limbii româneștiAutor: August ScribanEditură: Institutu de Arte Grafice „Presa Bună”Anul apariției: 1939Tipul: Oficial Scriban

Cărtărescu, Mircea, De ce iubim femeile, Ed. Humanitas, București, 2013

Coteanu, Ion, Stilistica functionala a limbii romane. Stil, stilistica, limbaj, Ed. Academiei, Bucuresti, 1973

Iordan, Iorgu, Stilistica limbii romane, Ed. Stiintifica, Bucuresti, 1975

Irimia, Dumitru, Introducere in stilistica, Polirom, Iasi, 1999

Parpala-Afana, Emilia, Introducere in stilistica, Ed. Paralela 45, Pitesti, 1998

Alexandrescu, Sorin, Nasta, Mihail, Poetica si stilistica. Orientari moderne,Ed. Univers, Bucuresti, 1972

[1] R. Jakobson, Lingvistica si poetica, in Probleme de stilistica, Ed. Stiintifica, Bucuresti, l968, p. 87–94;

[2] Ibidem, p. 93–95

[3] Ibidem, p. 9l

[4] Grupul µ, Retorica generala, Ed. Univers, Bucuresti, l974, p. 26

[5] E. Coseriu, Limbajul poetic, in Prelegeri si conferinte, Iasi, l994, p. l48-l49

[6] E. Coseriu, op. cit., p. l60

[7] I. Coteanu, Stilistica functionala a limbii romane, I, Ed. Academiei, Bucuresti, l973, p. 9

[8] T. Vianu, Opere, vol. 4. Studii de stilistica, Ed. Minerva, Bucuresti, l975, p. 66

[9] Ibidem, p. 65

[10] Ibidem, p. 509

[11] Idem, Cercetarea stilului, p. 66

[12] E. Coseriu, Lingvistica integrala – interviu realizat de N. Saramandu, Ed. Fundatiei Culturale Romane, Bucuresti, l996, p. 21

60 I. Coteanu, Consideratii asupra structurii stilistice a limbii in Probleme de lingvistica generala, vol. IV, Ed. Academiei, Bucuresti, l962, p. 74–81

[14] Idem, Stilistica functionala a limbii romane, I, p. 8

[15] Idem, Stilistica, generativism, pragmatica, in SCL, 2, l990, p. 98

[16] Idem, Stilistica functionala…I, p. 50. La E. Coseriu arhitectura limbii contine un ansamblu ternar de sisteme: diatopic (dialectele), diastratic (deosebiri sociale), diafazic (stilurile) –obiect al stilisticii limbii (Lingvistica integrala, p. 23)

[17] I. Coteanu, Stilistica functionala …I, p. 91- 99

[18] Idem, Stilistica functionala…II, Ed. Academiei, Bucuresti, l985

[19] Idem, Structura stilistica a limbii, in Elemente de lingvistica structurala, Ed. Stiintifica, Bucuresti, l967, p. 215

[20] Flora Suteu, Varianta standard in ierarhia stilistica a limbii, in LR, 4, l974, p. 267

[21] Em. Vasiliu, Fonologia limbii romane, Ed. Stiintifica, Bucuresti, l965, p. l9

[22] J. Lyons, Language  and Linguistics. An Introduction, Cambridge University Press, l981, p. 294–295

[23] Ibidem, p. 296

[24] Ibidem, p. 291

[25] H. G. Widdowson, Stylistics, in J. P. B. Allen si S. P. Corder ( eds.) The Edinburg Course in Applied Linguistics, I, Oxford University Press, London, l975, p. 202

[26] G. W. Turner, Stylistics, Penguin, London, l973, p. 7

[27] S. Ullmann, Semantics, Oxford, l962, p. 9

[28] St. Munteanu, Stil si expresivitate poetica, Ed. Stiintifica, Bucuresti, l972, p. 86–87

[29] Em. Parpala, Limba, limbaj, stil – o problema de terminologie in LR, l981, nr. 1; cf. Anexa,1

[30] R. Jakobson, Analyse du poème “Revedere”par Mihail Eminescu, in Cahiers de linguistique théorique et appliquée, Bucharest, 1, 1962

[31] Idem, Lingvistica si poetica,  p. 113

[32] P. Guiraud, La stylistique, P.U.F., Paris, 1970, p. l9

[33] S. K. Levin, Linguistic Structures in Poetry, The Hague, Mouton, l962

[34] in L’ Homme, II, l962

[35] M. Riffaterre, Essays de stylistique structurale, Flammarion, Paris, l971, p. 325

[36] R. Jakobson, Poezia gramaticii si gramatica poeziei, in  Poetica si stilistica, p. 365

[37] M. Riffaterre, Incercari de definitie lingvistica a stilului, in Probleme de stilistica. Culegere de articole,Ed. Stiintifica, Bucuresti, l964; Criteria for Style Analysis, in Word, l959, nr. 1; Stylistic Context in Word,1960, nr. 2

[38] Preluand de la Riffaterre notiunea de functie stilistica, St. Munteanu explica limbajul poetic astfel: “semnul lingvistic devine semn stilistic investit cu o noua calitate suprasemantica, simbolica, in raport cu semantica prozei, gratie unui limbaj inventat de poet” – Introducere in stilistica operei literare, Ed. de Vest, Timisoara, 1995, p. 14

[39] M. Riffaterre, Criteria…p. 172

[40] G. Genette, Stil si semnificatie in Introducere in arhitext. Fictiune si dictiune, Ed. Univers, Bucuresti, l994, p. 193–194

[41] G. Genette, op. cit., p. 194

[42] H. Meschonnic, Pour la poétique, Gallimard, Paris, l970, p. 21

[43] G. Genette, op. cit, p. 195

[44] * * * Terminologie poetica si retorica, Ed. Universitatii  “Al. I. Cuza” din Iasi, l994, p. 198

[45] C. Bureau, Linguistique fonctionelle et stylistique objective, P.U.F., Paris, l976, p.â

Irimia, Dumitru, 1986: Structura stilistică a limbii române contemporane, București, Editura Științifică și Enciclopedică.

Irimia, Dumitru, 1999: Introducere în stilistică, Iași, Polirom.

Coteanu, I., 1973: Stilistica funcțională a limbii române. Stil, stilistică, limbaj, București, Editura Academiei.

Iordan, Iorgu, 1975: Stilistica limbii române, București, Editura Științifică (I ediție: Institutul de Lingvistică Română, 1944).

Ionescu Ruxăndoiu, Liliana, 1991: Narațiune și dialog în proza românească, București, Editura Academiei.

Gheție, I., 1982: Introducere în studiul limbii române literare, București, Editura Științifică și Enciclopedică (cap. "Stilurile limbii române literare").

Zafiu, Rodica, 2001: Diversitate stilistică în româna actuală, București, EUB.