A Sasea Elegie

În A șasea elegie, Nichita Stănescu prezintă viziunea sa inconfundabilă asupra unuia dintre aspectele-capcană ale luptei cu sine – dreptul de a alege, drept pe cât de elementar, pe atât de dificil de aplicat uneori, teama de a nu greși blocând rațiunea. Poetul comunică o situație care, prin lipsa unei soluționări, evoluează telescopic, perpetuându-se, fără a părea să aibă un final. Conflictul interior se construiește pe tensiunea dintre libertate și neputință. Alegerea în fața căreia se află poetul în A șasea elegie este criptată într-o parabolă, argumentele sale stând în sensurile ascunse ale cuvintelor.

Cei doi ”idoli” pot fi doi poli opuși ca semnificație, două extreme: înger/demon, bine/rău, a fi sau a nu fi etc, dar ei pot fi, de asemenea, și două entități gemene, aproape identice, sau atât de asemănătoare încât s-ar putea confunda. Dacă în prima ipoteză alegerea ar fi ușoară d.p.d.v uman, în cea de a doua, cea despre care cred eu că este vorba în A șasea elegie, ”a alege” s-ar autoanula ca act, și numai neacceptarea confuziei ar putea determina neliniștea, frământarea interioară a poetului, dilema. Așadar, cei doi ”idoli” pot fi doi zei antagonici, două ”chipuri cioplite” la care oricum nu trebuie să te-nchini, sau pot fi două fețe ale aceleiași monede, ca două chipuri ale poetului care, erou al unei mitologii personale, își divide acum, anume, sinele într-un experiment de autocunoaștere. Din această perspectivă, tema unei duble naturi a lucrurilor motivează suficient conflictul interior, neliniștea, frustrarea, neputința, tristețea, in extremis chiar și resemnarea din A șasea elegie.

Deși poetul spune ”stau” – o constantă a poemului (la fel ca și ”ploaia” întotdeauna ”măruntă”, sau ”refrenul”- ”nu pot să aleg”), acesta se află în mijlocul fenomenelor, într-o permanentă stare de alertă, stare care îi permite să observe cu acuitate, cu toate simțurile treze, degradarea progresivă a celor doi idoli. El observă fără a interveni, ca și cum ar fi imobilizat. Chiar sub ochii lui, idolii sunt reduși, abrupt, de către ”ploaia măruntă”, la ”două bucăți de lemn”. Relația idoli – ploaie, lupta vizibilă, plasată în prim-planul tabloului, este percepută și expusă în aspectele ei nenaturale: ”idolii” înlemnesc (la propriu!) în ploaie, apoi lemnul lor este cel care produce transformări ploii, o alterează, îi transferă un cusur propriu lemnului, cum este acela de a putrezi. Deși de fiecare dată ”măruntă”, atotputernica ploaie înlemnește ”idolii”, apoi le ajunge până la os, până la ”coaste”, desființându-i, făcând să le apară oasele sub forma unor ”schelete de cal” (*posibil de Cal Troian, pentru că și acela a fost făcut din lemn, eventual în scopul venerării, și pentru că este simbol al unui conflict). Secvențele sunt comprimate, se derulează cu sincope, ca într-un șir de diapozitive, cu imagini de fiecare dată surprinzătoare. Scheletele de cal ce apar brusc, direct din ”coastele-albite” ale lemnelor, constituie o imagine oarecum neofertantă în contextul alegerii (ca și celelalte, de altfel), imagine ce poate avea, însă, și o altă semnificație – a puterii de ”a fi” încă, de a fi rezistat, chiar dacă doar sub forma unui schelet. Căci pentru rolul idolilor, în întregime defensiv – de a rezista (sub o formă sau alta), un material dur, cum este osul, constituie un atu. Poetul le face acest favor, oferindu-le o structură de rezistență, pentru că îi prețuiește. Însă ploaia, mereu aceeași, ”măruntă”, căzând asupra lumii de la început până la sfârșit, consecventă, își va desăvârși lucrarea. Ea e și decor, și atmosferă, și personaj activ, e forța exterioară ce intervine, ”topind pământul”, ”rozându-l”, ”mușcându-l”, consumând ”idolii”, golindu-i de substanță și de importanță, săpându-le groapa. La nivel de conflict interior, ploaia poate fi teama ce împiedică o alegere.

Cele două schelete sunt acum în ”două gropi”. Însă nici acest stadiu nu înlesnește luarea unei decizii. O dilemă duce la altă dilemă, ca într-un lanț al slăbiciunilor, poetul nereușind să aleagă, în situația nou creată, între două goluri (gropile), practic între un nimic și altul, iar acest lucru nu pare absurd. În fapt, el ar trebui să aleagă între un sfârșit și altul, mormântul fiind reprezentarea materială a morții, un capăt, un punct terminus. Așa cum sugerează în final, ”ploaia măruntă” este cea care îl incomodeză, îi zădărnicește eforturile, îl reține în încercarea sa de a lua o decizie: ”Stau cu o lopata în mână, între două gropi,/ și nu pot, în ploaia măruntă, să aleg (…)”. Deși acționează cu forța supranaturalului, această ploaie nu este una purificatoare, liniștitoare, benefică, ci una distructivă. Ea dispune de metodele și priceperea necesare pentru a distruge tot, mai puțin omul, în tabloul final eroul uman rămânând în picioare. Rămâne deschisă totodată și problema sa, precum cele două gropi neastupate. Iar dreptul de a alege e tot acolo, între cele două gropi, ca un dar divin, sau doar natural, fidel condiției umane. Însă e dreptul la care poetul parcă e condamnat, dreptul pe care, iată, nu i-l poate lua nimeni. Obiectul alegerii nu mai are acum decât o valoare simbolică, sentimentală, și totuși scindarea interioară nu dispare, dimpotrivă, ea capătă acum accentele durerii din fața unui mormânt, durerea unei despărțiri.

”Elegia a șasea” se incheie cu aceeași dilemă care a generat-o. Seria posibilităților de a alege nu pare să se sfârșească, ci să continue, simultan cu orice, așa cum dreptul de a alege nu poate fi anulat, el aparținând oricând celui care și-l respectă. Negația care însoțește de fiecare dată verbul ”a putea” nu pune la îndoială nicio clipă intenția, instinctul de a acționa, ci afirmă teama de a nu greși, ezitarea, lipsa de forță, posibil de energie, slăbiciunea, epuizarea unui erou care, în ciuda imobilității sale aparente, s-a aflat pe tot parcursul poemului într-o continuă frământare, ca într-o continuă acțiune. Căci poetul nu spune niciodată că nu vrea să aleagă, ci repetă că nu poate și pare a nu înțelege de ce nu poate. Cheia poemului este dată, însă, chiar din subtitlu (Afazia), incapacitatea de a alege datorându-se, în acest caz, unei afecțiuni ce împiedică rațiunea să mai funcționeze. Alegerea este atât de dificilă încât bulversează. Eroul e năucit în fața ei, el nu mai știe nimic, ca și cum poetul ar rămâne fără cuvinte.