Poezia Lui Ion Pillat Intre Traditionalism Si Modernism

CUPRINS

INTRODUCERE…………………………………………………………………… 3

ION PILLAT- BIOGRAFIE……………………………………………………..6

TRADIȚIE ÎN OPERA LUI ION PILLAT……………………………….. 9

3.1 PE ARGEȘ ÎN SUS:

3.1.1 ACI SOSI PE VREMURI………………………………………. 13

3.1.2 CĂMARA CU FRUCTE………………………………………….. 18

3.1.3 ODAIA BUNICULUI……………………………………………… 20

INOVAȚIE ÎN OPERA LUI ION PILLAT……………………………… 23

4.1 POEME ÎNTR-UN VERS…………………………………………… 27

PARALELĂ ÎNTRE TRADIȚIONALISM ȘI MODERNISM ….. 33

5.1 POETICA LUI ION PILLAT vs. TRADIȚIONALISMUL VOICULESCIAN…………………………………………………………………………….. 35

5.2 POETICA LUI ION PILLAT vs. MODERNISMUL BARBIAN……………………………………………………………………………………….. 42

CONCLUZIE…………………………………………………………………………. 47

BIBLIOGRAFIE…………………………………………………………………….. 50

1. INTRODUCERE

Perioada interbelică reprezintă un apogeu al poeziei prin faptul că fiecare poet încearcă să alcătuiască o posibilă apartenență a creației proprii la o direcție sau orientare lirică într-o manieră originală.

Lirica acestora ilustrează atât o sinteză a poeziei românești interbelice și dorința perpetuă de lărgire a orizontului tematic stilistic și de viziune prin sincronizare cu marile frământări ale liricii europene din acea vreme.

Tocmai noutatea formulelor literare, diversitatea tematică și stilistică, inedită a viziunii poetice conferă originalitate acestei epoci care va marca, prin forța ei de expresie, peisajul liricii de după al doilea război mondial.

Cu toate că tradiționalismul și modernismul se diferențiază ideologic, în creațiile liteare se constată o interferență a acestora: poeți moderni autentici precum Ion Barbu și Lucian Blaga, se încearcă o recuperare a miturilor și a fondului mitologic iar poeții tradiționaliști, de exemplu Ion Pillat, recurg la tehnicile de înnoire ale limbajului artistic proprii modernismului.

O trăsătură care individualizează câmpul liricii noastre, și o lasă totodată într-un con de penumbră, este des amintitul tradiționalism pillatian care are descendență alecsandriniană și este un loc comun al întregii noastre istorii literare. Mircea Tomuș spunea că „din punct de vedere strict poetic, tradiționalismul celui care a cântat încântările bucolice ale Floricăi sau Miocarnilor, insinuează cu grabă tema vetustății acestei poezii, sentință condescendentă ce o plasează cel puțin cu un pas înapoi față de grupul compact al experimentatorilor moderniști sau imagiști.“

Ion Pillat era aproape ca nimeni altul în epocă, era la curent cu cele mai noi manifestări ale liricii universale, era și foarte „familiar prin contact nemijlocit cu un spațiu foarte vast din harta mondială a poeziei“, deși avea cunoștințe nu a avut însă darul să nuanțeze această sentință în favoarea lui.

Excursia progresivă prin universul poeziei pillatiene, având ca puncte de reper momentele succesivelor cicluri sau volume, este un principiu metodologic epuizat al exegezei poetului nostru.

Ion Pillat a intrat ceva mai târziu decât companionii săi din marea generație a poeților din perioada interbelică în conștiința publicului cât și în atenția criticii și a istoriei literare. Datorită farmecului său personal, activei lui colegialități în cadrul breslei scriitorilor „ întinsei suprafețe pe care s-a desfășurat activitatea sa nu numai pe tărâmul poeziei ― care a constituit pasiunea lui de-o viață și de căpetenie ― dar și ca animator al vieții noastre culturale,“ Ion Pillat s-a bucurat, la vremea lui, de un remarcabil prestigiu.

Complexitatea personalității lui Ion Pillat, cu atâtea trăsături aparent contradictorii rar întâlnite înpreună, îi constituie farmecul durabil dar care i-a pecetluit într-un fel și destinul operei sale. La această complexitate a lui Pillat contribuie și faptul că deși atinge culmi dintre cele mai înalte în arta cuvântului opera lui este lipsită de „forța demiurgică a lui Blaga sau a lui Arghezi, ca și de tumultul interior concentrat până la duriatea cristalului, în poezia lui Bacovia și a lui Barbu.“

S-a spus de nenumărate ori în critica noastră că Ion Pillat este un Alecsandri al veacului. Dar dacă ar trebui să găsim niște afinități pentru justa situare a poetului într-o serie a atitudinilor față de poezie, numele cu care trebuie asociat este fără îndoială cel al lui Macedonski. Despărțiți totuși de numeroase diferențe, cei doi poeți se întâlnesc totuși într-un punct comun. Are ca și predecesorul său o curiozitate ieșită din comun pentru „ mișcarea formală a poeziei.“

Ion Pillat a intrat ceva mai târziu decât companionii săi din generația interbelică în conștiința publicului, cât și în atenția criticii și a istoriei literare. Generația noastră caută să fie mai justă cu Ion Pillat tinzând să-l vadă în complexitatea lui. Opera lui Ion Pillat trebuie privită ca un tot organic, nu izolând unele aspecte. Acest unghi de vedere este necesar nu numai pentru înțelegerea lui Ion Pillat, dar și pentru înțelegerea întregii sale generații.

Ion Pillat ajunge în aria tradiționalismului traversînd mai întîi simbolismul și parnasianismul, orientări care sunt oarecum moderne , cu toate că sunt pe moarte în anii debutului lui Pillat.

Afirmarea lui Ion Pillat ca prim-tradiționalist al poeziei interbelice se datorează în mare parte poeziei, dar și ideologiei literare practicate, care este mult mai fidelă acestei “orientări” decît însăși poezia.

Tradiționalismul este atitudine care recomandă întemeierea vieții pe tradiții, ca pe niște experiențe mai îndelung probate și prin urmare mai sigure.

2. ION PILLAT

Poetul nostru s-a născut la data de 31 martie stil vechi, 1891 , la București, în strada Dorobanților. Dacă trupește s-a la București , sufletește este produsul „corcit al dealului de la Florica, al podgoriei din preajma Argeșului piteștean ―cu stepa ondulată din marginea Prutului, cu pământul negru de la Miocarnii Dorohoiului. “

Bucureștiul nu a lăsat în afară de frumusețea nostalgică a grădinii Cișmigiu, frumusețe pe care o regăsim în poezia Cișmigiu de toamnă , sau viziunea vreunei bisericuțe ( poezia Biserica de altădată) nici o altă urmă in versurile poetului.

Ascendenții pe linie paternă erau moldoveni. Bunicul poetului, Nicu Pillat, frate cu generalul Pillat, care a jucat un rol în detronarea lui Cuza și care în timpul războiului de la ’70 a combătut în rândurile armatei franceze.

Pe linie maternă se înrudea cu familia Brătianu. Bunicul său este cunoscutul politician Ion Brătianu, de altfel evocat împreună cu soția lui Caliopy ( cunoscută sub diminutivul Pia ), în poeme din volumul său cel mai complet din punct de vedere estetic, Pe Argeș în sus, în poeme ca Bunicul, Bunica, Aci sosi pe vremuri sau Ochelarii bunicului. După 1945 poezia sa este trecută la index, evedent din rațiuni strict politice. Fiul său, criticul și romancierul Dinu Pillat este îndepărtat de la Facultatea de Litere unde era asistent al lui George Călinescu și este condamnat la temniță politică, manuscrisele îi sunt confiscate și distruse. Nepoata sa, Monica Pillat este o reputată anglistă.

Tatăl lui Ion Pillat era moșier și parlamentar, iar mama sa, Maria Pillat, a fost a doua fiică, în ordinea vârstei, a lui Ion C. Brătianu. Primii ani ai copilăriei i-a petrecut pe moșia bunicului, Florica, unde a învațat în particular școala primară. A urmat cursurile școlii primare nr.1 din Pitești, iar în 1905 a terminat liceul Sfântul Sava din București. Mama sa l-a luat cu ea la Paris pentru a contiua studiile acolo. Cu ocazia excursiei la Chartres, a descoperit arta gotică, care l-a inspirat pentru prima sa poezie În catedrală.

În 1910, s-a înscris ca student la Sorbona unde a studiat în principal istoria și geografia, dar a făcut în paralel și drepul. Titu Maiorescu i-a publicat în 1911 o parte din poezii în Convorbiri literare. În 1912, aflat în București în vacanță, l-a cunoscut pe Alexandru Macedonski, căruia i-a editat volumul Flori sacre. În 1913 a obținut licența în litere la Paris și a participat la campania din Bulgaria, în timpul războiului balcanic. A obținut în 1914 și licența în drept, apoi a revenit definitiv în București unde a publicat volumul Eternități de-o clipă.

S-a căsătorit în 1915 cu pictorița Maria Procopie – Dumitrescu. În 1916 a editat volumul Plumb al lui George Bacovia și a preluat conducerea revistei Flacăra, împreună cu Adrian Maniu și Horia Furtună. A participat la conferința de pace de la Paris ca secretar al lui Alexandru Vaida –Voievod, președintele delegației ardelene. În ziua semnării tratatului a publicat într-o ediție restrânsă de lux, volumul Grădina dintre ziduri.

În 1921 a apărut în grija sa, volumul Poezia toamnei, o antologie din versurile poeților români care au cântat toamna. În 1922 a scos, împreună cu Tudor Arghezi, Revista Cugetul românesc, iar în anul următor a publicat volumul de versuri Pe Argeș în sus, în care două poeme celebre conțin portretele bunicilor săi, Bunicul și Bunica. În 1925 a publicat volumul Satul meu și a scos împreună cu criticul Perpessicius Antologia poeților de azi. În 1935 a descoperit Balcicul, destinația preferată a Reginei Maria, care atrăgea ca un magnet pictorii și poeții epocii, unde și-a construit o vilă. A publicat Poeme într-un vers, influențate de haiku și tehnica poemelor într-un vers din literatura chineză și din literatura japoneză.

A primit în 1936 premiul național pentru literatură și este ales membru corespondent al Academiei Române. În 1937 a tradus din Charles Baudelaire și a publicat volumul Țărm pierdut. A publicat în 1942 o antologie de traduceri di poezia germană și volumul de versuri Împlinire. În 1944, sub titlul Poezii i-a apărut întrega operă lirică scrisă între anii 1906 și 1941.

La data de 17 aprilie 1945 a avut o congestie cerebrală în plină stradă, a fost transportat acasă în stare de inconștiență, iar în jurul orei 22 a murit.

3. TRADIȚIONALISMUL LUI ION PILLAT

Tradiționalismul cuprinde totalitatea tendințelor literare conservatoare din perioada interbelică ce-și propune să apere românismul, specificul național, ortodoxismul, viața autohtonă în elementele ei perene, tendințe grupate în jurul revistei “Gândirea”, condusă de Nichifor Crainic.
Cezar Petrescu, primul director al revistei declara în primul număr, că ei vor apăra “sufletul național” și “românismul” în fața spiritului internaționalist, ce “începuse a se manifesta” în acea perioadă, convinși fiind că spiritualitatea românească este incompatibilă cu civilizația “importată” din Occident.
Din vechile doctrine tradiționaliste- semănătorismul și poporanismul- ei, preiau ideea că istoria, folclorul și natura patriei sunt domenii relevante ale specificului unui popor, la care N.Crainic adaugă și credința ortodoxă, element esențial al sufletului țărănesc, definită ca “cerul spiritualității românești”.
S-a ajuns la absolutizarea autohtonismului spiritualizat, a ortodoxismului și a primitivismului rural, dintr-o perioadă etnicistă ce devine criteriu unic de apreciere a operei de artă.
Tradiția nu este asumată și continuată firesc, ci înțeleasă ca o sumă de valori expuse pericolului alterării și degradării venite din partea culturii occidentale, mai ales a celei franceze.
Trnalismul cuprinde totalitatea tendințelor literare conservatoare din perioada interbelică ce-și propune să apere românismul, specificul național, ortodoxismul, viața autohtonă în elementele ei perene, tendințe grupate în jurul revistei “Gândirea”, condusă de Nichifor Crainic.
Cezar Petrescu, primul director al revistei declara în primul număr, că ei vor apăra “sufletul național” și “românismul” în fața spiritului internaționalist, ce “începuse a se manifesta” în acea perioadă, convinși fiind că spiritualitatea românească este incompatibilă cu civilizația “importată” din Occident.
Din vechile doctrine tradiționaliste- semănătorismul și poporanismul- ei, preiau ideea că istoria, folclorul și natura patriei sunt domenii relevante ale specificului unui popor, la care N.Crainic adaugă și credința ortodoxă, element esențial al sufletului țărănesc, definită ca “cerul spiritualității românești”.
S-a ajuns la absolutizarea autohtonismului spiritualizat, a ortodoxismului și a primitivismului rural, dintr-o perioadă etnicistă ce devine criteriu unic de apreciere a operei de artă.
Tradiția nu este asumată și continuată firesc, ci înțeleasă ca o sumă de valori expuse pericolului alterării și degradării venite din partea culturii occidentale, mai ales a celei franceze.
Trecutul este idealizat și convertit în mit, mai ales cel de factură rurală ajungându-se la un neromantism desuet, în aceeași perioadă cu ascensiunea avangardei.
De altfel, modernismul și tradiționalismul sunt două mișcări ce-și fundamentează doctrina pe negarea reciprocă a ideilor, ambele ajungând la exagerări și extremism.

Nicolae Manolescu definește tradiționalismul ca un stil, ca o formă inventată de poeții moderni și el reprezintă poezia modernă, este o tendință de autoconservare ce se opune evoluției prea rapide a poeziei moderne. Dintre reprezentanți se numară: L.Blaga, Mateiu Caragiale, Ion Pillat, V.Voiculescu, T.Arghezi, T.Vianu, Al.Philippide.

Termenul de tradiționalism trimite la substantivul tradiție și presupune un atașament profund față de ceea ce înseamnă valorile trecutului. De regulă, tradiționalismul evită însușirea unei atitudini critice față de aceste valori.

Tradiționalismul se definește cel mai bine în raport cu modernismul, dar și definiția modernismului evidențiază strânsa legătură dintre aceste fenomene. Ideile tradiționalismului trebuie raportate la romantismul românesc, care descoperise folclorul și istoria, trecutul ca locuri ale evadării; tradiționalismul presupune reîntoarcerea la aceste valori. La începutul sec. al XX- lea, în literatura română apar două curente literare de orientare tradiționalistă: sămănătorismul și poporanismul.

Reprezentanții tradiționalismului preamăresc trecutul, neagă inovațiile literare( în special simbolismul ), critica instituțiile moderne, fac elogiul țărănimii ca singura clasă autentică, stabilesc o opoziție între sat și oraș, duc la extrem prețuirea valorilor folclorice și interesul pentru specificul național. Promovând cu predilecție valorile etnice, reprezentanții tradiționalismului vor întreține confuzia între etnic și estetic ( sunt considerate valoroase numai operele care corespund programului ).

În perioada interbelică, ideile tradiționalismului au fost reluate de revista Gândirea, condusă de Nichifor Crainic. Gândirismul continuă să afirme și să susțină valorile literar- artistice naționale în contextul nou al mișcării de idei din această epocă. Esențială în această formă a tradiționalismului este dimensiunea religioasă ( componenta ortodoxă a spiritualității naționale ). La aceasta se adaugă cultul limbii naționale, al ideii de neam și preocuparea pentru miturile identității naționale și ale continuității.
Când Nicolae Manolescu susține că tradiționalismul e un stil, o formulă inventată de poeții moderni ieșiți adesea din școala simbolismului, de fapt reia observațiile lui Călinescu referitoare la dificultatea încadrării unor poeți precum Ion Pillat sau Vasile Voiculescu în estetica tradiționalistă, care nu poate fi susținută decât la nivelul recuzitei, nu și la cel ala viziunii poetice.
Tradiționalismul poetic al lui Ion Pillat se exprimă în același timp cu modernismul acestuia. Poetul reia vechile teme ale tradiționalismului românesc prezente atât în pastelurile lui Alecsandri, cât și în poezia sămănătoristă sau poporanistă. Acesta sunt susținute însă cu alte mijloace, influențate de atmosfera epocii.

Într-o primă etapă, opera poetică a lui Ion Pillat este marcată de parnasianism; de la acest curent literar poetul preia cultul formei perfecte, ideea asimilării poeziei cu pictura, evocare obiectelor într-o manieră plastică și interesul pentru peisaje și culturi exotice. Înstrăinarea eului și nevoia de recuperare simbolică a trecutului au consecințe asupra formei de pastel a lui Ion Pillat, ca și asupra motivelor care caracterizează discursul liric: vatra, amintirea, toamna, rătăcirea, dezrădăcinarea.

„Lucru interesant este că se pot dibui în aceste poezii accente din toți poeții români, din Bolintineanu, Alecsandri, Eminescu, Macedonski, Coșbuc, însă teribil travestiți, pănă la nerecunoaștere, în costume exotice, puși toți la modul parnasian“

Volumul care ilustrează cel mai bine tradiționalismul poetului este Pe Argeș în sus( 1923 ). Ion Pillat „ nu este aici mai artist ca în celelalte, nici cu desăvârșire altul. Noutatea nu e substanțială, ci exterioară, însă poeziile se țin minte.“

Există și o oarecare notă de simbolism în opera lui Ion Pillat. George Călinescu sublinia că „ simbolismul lui Ion Pillat e mai mult în direcția clasicizantă a lui Moréas, fără vag și fără neagră melancolie“

Capodopera lui Ion Pillat este Aci sosi pe vremuri „ grațioasă, mișcătoare și indivizibilă paralelă între două veacuri, înscenare care încântă ochii și în același timp simbolizare a unității în devenire.“

3.1.1 Aci sosi pe vremuri

Este un text care aparține acestui volum și care dezvoltă o temă frecvent întâlnită în literatură: trecerea timpului.

Didactic și convențional încadrat la orientarea tradiționalistă din perioada interbelică, Ion Pillat este un iubitor de literatură, un rafinat cititor, format în universul livresc al bibliotecii familiei, dar și autorul unei opere ce poate fi împărțită în 3 etape: cea parnasiano–simbolistă (vol. Visări păgâne, Eternități de o clipă), cea tradiționalistă propriu–zisă (vol. Pe Argeș în sus, Satul meu) și cea clasicizantă (vol. Poeme într-un vers, Scutul Minervei). Dificultatea încadrării poetului la tradiționalism este amintită și de G. Călinescu în „Istoria literaturii române de la origini până în prezent”, Pillat având o sensibilitate și o viziune specifice modernismului, în ciuda cadrului rural al poeziilor sale.

Motivarea apartenenței poeziei la direcția tradiționalistă:

Poezia Aci sosi pe vremuri face parte din volumul Pe Argeș în sus publicat în 1923. Pe Argeș în sus este una dintre cele mai frumoase cărți de poezie din literatura română. După opinia lui Cornel Ungureanu Pe Argeș ăn sus este considerată „ cartea fundamentală a poetului, documentul independenței sale literare.“ Poezia face parte dintr-un volum care ilustrează tematic tradiționalismul cultivat la revista Gândirea, și anume Pe Argeș în sus.
Tema poemului este ciclicitatea existenței și scurgerea ireversibilă a timpului, ce provoacă eului liric un sentiment al rupturii ființei. Ion Pillat este creatorul pastelului spiritual/psihologic în sensul că el descrie spațiul rural doar ca pe un fundal pe care proiectează criza lăuntrică provocată fie de trecerea timpului, fie față de înstrăinarea față de satul natal, argument că Ion Pillat este poet tradițional doar prin recuzită și modern prin viziune.
Titlul poemului sugerează întoarcerea spre trecut prin sintagma “pe vremuri”; de asemenea, în titlu mai remarcăm prezența deicticului “aci” (marcă a lirismului subiectiv) și forma de perfect simplu a verbului, care desemnează o acțiune recent încheiată, ideea că revelația poetului este recent asumată.
Față de poeți precum Lucian Blaga, care renunță la rigorie prozodiei, poemul păstrează ritmul (iambic), rima (împerecheată) și măsura (13 silabe) poeziei tradiționaliste și o structură clasică. Incipitul cuprinde primele 3 distihuri (6 versuri), în care regăsim indici spațiali ai unui cadru rustic și intim: “La casa amintirii/Cu obloane și pridvor/ păianjeni zăbreliră și poartă, și zăvor”. Întoarcerea spre trecut se realizează prin prezența unor termeni ce compun câmpul semantic : amintire, poteri, haiduc, îmbătrâniră, pe vremuri. În opziție cu timpul perceput la nivel individual, macrotimpul este unul încremenit, mitic, scurgându-se în alte dimensiuni. Corelat cu cel cosmic, timpul individual trezește un sentiment de nostalgie eului liric: “În drumul lor spre zare îmbătrăniră plopii”. Numai trecutul este văzut ca un timp al vitalității, idee sugerată prin aluzia la haiduci și poteri.
Următoarele șapte distihuri compun secvența ce reconstituie scenariul erotic de altădată, ai cărui protagoniști sunt bunicii; prin recuzită (berlină, crinolină) și prin aluziile culturale la cele două poeme romantice: “Le Lac” de Lamartine și “Sburătorul” de Ion Heliade Rădulescu, ambii poeți romantici, dar aparținând unor spații culturale diferite, este sugerat trecutul.
Dincolo de elemntele de recuzită, se insistă asupra portretului bunicii, dominat de motivul ochilor „de peruzea”, simbol al privirii protectoare a femeii. Imaginea auditrivă sporește doza de ambiguitate a textului : „Și cum ședeau… departe, un clopot a sunat,/ De nuntă sau de moarte, în turnul vechi din sat”.
Ambivalența spațiului sacru, care celebrează unirea celor doi, dar amintește și de condiția de muritor a individului, este compensată de etrenizarea clipei de dargoste:„dar ei în clipa asta simțeau c-o să rămână”.
Cea de-a treia secvență realizează legătura dintre scenariul erotic trecut și cel prezent, exprimând drama trecerii timpului prin motivul fotografiei:”Ce straniu lucru: vremea! Deodată pe perete /Te vezi aievea numai în ștersele portrete. /Te recunoști în ele, dar nu și-n fața ta, /Căci trupul tău te uită, dar tu nu-l poți uita…” acest intermezzo dă o tonalitate gravă poemului, astfel încât pe fundalul acestui scenariu erotic este proiectată drama înstrăinării de timpul copilăriei, dar și cea a efemerității ființei umane.
Scenariul erotic din prezent are alți protagoniști: eul liric reia povestea de dragoste din trecut, într-un cadru al cărui fundal general este același, dar se elementele de recuzită se schimbă : Ca ieri sosi bunica… și vii acuma tu:/Pe urmele berlinei trăsura ta stătu./Același drum te-aduse prin lanul de secară./Ca dânsa tragi, în dreptul pridvorului, la scară.“ Aluziile livrești nu mai țin de estetica romantică, ci de cea simbolistă, contemoporană noului cuplu: poeme de Francis Jammes și Balada lunei de Horia Furtună.
Epilogul cuprinde reluarea unei imagini auditive din secvența a doua, respectiv bătaia clopotului care păstrează o notă de ambiguitate, nunta semnificând consființirea ritualului erotic, iar moartea asumarea condiției umane.

La nivel lexical, poezia se remarcă prin prezența elementelor populare (aci, pridvor, obloane, a zăbreli, zăvor, ciubuc), cu rolul refacerii atmosferei tipice trecutului. La nivel morfologic, alternarea verbelor la timpuri trecute (perfect simplu și imperfect, folosite cu rolul de a spori aura ireală a scenariului erotic din trecut, sau perfect compus, cu rolul de exprima asumarea de către eul liric a experienței afective) cu cele la prezent accentuează ideea ciclicității existenței.
Nivelul stilistic evidențiază preferința pentru tropi (figuri semantice), ce se regăsesc în pasajele cu valoare de pastel: personificarea apare în primele distihuri: ”Păianjeni zăbreliră și poartă, și zăvor/ Iar hornul nu mai trage alene din ciubuc…”, accentuând în mod paradoxal imaginea spațiului abandonat și sentimentul de melancolie provocat de îndepărtarea de un spațiu intim al trecutului afectiv. Versul cu rezonanță metaforică „În drumul lor spre zare îmbătrâniră plopii” transferă asupra elementelor naturii durerea trecerii ireversibile a timpului. Indicii temporali ai înserării sunt accentuați prin comparație: „Iar când deasupra casei ca umbre berze cad,/Îi spuse Sburătorul de-un tânăr Eliad… ”. O apariție singulară o constituie exclamația retorică din secvența mediană, ce accentuează starea generică de melancolie a eului liric, provocată de constatarea efenmerității ființei umane: „Ce straniu lucru: vremea! Deodată pe perete/Te vezi aievea numai în ștersele portrete.”
Ambiguitatea ca trăsăstură modernistă a limbajului poetic se evidențiază în repetiția versurilor referitioare la bătaia clopotului, accentuând atmosfera textului. De asemenea, aluziile livrești prin care se reconstituie prezentul și trecutul reprezintă tot un procedeu revedicat de la estetica modernistă, vizând un cititor inițiat.
Într-o epocă în care experiențele simboliste sau poezia blagiană ilustrau libertatea prozodică, „Aci sosi pe vremuri” respectă rigorile prozodice, fiind compusă din distihuri cu rimă împerecheată, ritm iambic și mpăsură de 13 silabe.

Având aluzii la timpul trecut, realizând tabloul unui cadru rural și conservând o structură clasică, poezia “Aci sosi pe vremuri” reflectă estetică tradiționalistă; totuși, prin accentele grave ale crizei trecerii timpului, prin tonalitatea gravă și prin senrimentele de melancolie declanșate de înstrăinarea eului liric de spațiul intim și secutizant al trecutului, ea se revendică de asemenea de la estetica modernistă.

Aci sosi pe vremuri de Ion Pillat aparține liricii tradiționaliste prin idilizarea trecutului, a cadrului rural, dar și prin tema timpului trecător, fugit irrreparabile tempus.

3.1.2 Cămara de fructe

Aparută în volumul "Pe Arges in sus", evocă o realitate bucolică, plină de farmecul copilăriei. Motivul camerei oprite păstrează, prin rememorare afectivă, gama întreagă de senzații ale interdicției încălcate cu teamă: "Deschid cu teamă ușa cămării dealtădată/ Cu cheia ruginie a raiului oprit,/ Trezind în taina mare a poamelor, smerit,/ Mireasma și racoarea, și umbra lor uitată." Cămara devine un loc paradiziac, misterios prin chiar natura sa, având toate atributele lumii uitate, ale vremurilor apuse. Raiul oprit are o cheie "ruginie", simbol al vieții clocotinde a vegetalului, al lumii în plină metamorfoză, careia nu-i rezistă nici cele mai stabile elemente chimice.
Spațiul amintirii dobândește o topografie a belșugului domestic, toate roadele pământului fiind încărcate de o binecuvântată patină a timpului: "Mă prinde amintirea în vânătul ei fum,/ Prin care cresc pe poliți și rafturi ca pe ruguri,/ Arzând în umbră, piersici de jar și-albaștri struguri/ Și pere de-aur roșu cu flăcări de parfum." Comorile sunt cercetate cu grijă, ca un bun de pret, ca nestemate din "O mie și una de nopți": "Șovăitor ca robul, ce calcă o comoară/ Din basmul cu o mie și una nopți mă-nchin:/ Văd pepeni verzi – smaragde cu miezul de rubin -/ Și tămâioșii galbeni ca soarele de vară." Fructele suferă un proces de amplă metamorfoză, de conturare a unui spațiu edenic: "Se-aprind fantasmagoric caise și gutui:/ Trandafirii lampioane și lămpi de aur verde…/ Dar părăsind comoara ce mințile îmi pierde,/ Tot rodul vrăjitoarei cu lacăt îl încui." Peisajul bogat al cămării, ca o peșteră exotică din poveștile arabe, și coloristica abundentă provin dintr-un parnasianism remanent, implantat cu mare artă într-o lirică a nostalgiei și a ținuturilor natale. Teme și motive ale poeziei Cămara de fructe:
• Camera interzisă, vazută ca un loc oprit, miraculos, plin de bogății de o valoare inestimabilă.
• Copilul, aflat la vârsta marilor descoperiri, simte grandoarea fantastică a paradisului vegetal.
•  Fructele, simboluri ale solarității, sunt descrise ca adevărate nestemate, înglobând în ele forța cosmică a energiilor vitale.

Cămara cu fructe nu este „o simplă natură moartă“ ci ea este „ emoția declarată a poetului de a putea rînvia în cuvinte mireasma cămării vechi, cunoscându-i taina.“

3.1.3 Odaia bunicului

Este o poezie tradiționalistă scrisă de Ion Pillat ce reflectă imaginea bătrânului, a senectuții, a tradițiilor străvechi. Odaia bunicului este o operă lirică, în care autorul traspune emoțiile și nostagia ce îl cuprinde la vederea odăii în care bunicul său viețuia.

Poezia tradiționalistă are ca scop relatarea unor sentimente patriotice, pune în evidență tradiția, neamul, și istoria. Odaia bunicului este una din poeziile în care se reflectă cel mai bine cadrul țărănesc, o monografie a unui spațiu plin de nostalgie a trecutului. Ion Pillat reușește să creeze un portret al bunicului prin descrierea locului unde a stat odinioară. Odaia bunicului în care „nu s-a clintit nimic” este martora a trecerii timpului. Totul este descris într-o manieră excepțională, totul este surprins într-o ipostază feerică. Lumea bunicului , care a fost, este și acum vie prin ticăitul ceasului. Simplitatea bătrânului este simplitatea țăranului român pe care poetul îl evocă în stil tradiționalist, făcând din acest cadru simplu și condamnat la uitare, o inviere a trecutului, o evocare a imaginii bătrânului. Patul simplu și nedesfăcut, induce ideea de modestitate născută din traiul strămoșesc care nu avea idealuri înalte, ci care doar continuă în simplitate și rânduială. Omul viu, reînviat în versuri, descoperă imaginea bătrânului ca un lait motiv al trecutului românesc, când bătrânii, cuminți, își păzeau credințele și obiceiurile nederanjați de aerul modernității. Poetul își cunoaște bunicul prin spațiul care îl caracterizează, prin „uniforma veche”, prin „batu-i rustic”, prin „putina lui”, așadar prin obiectele sale de preț, care așezate în odaie așteaptă să fie iar folosite. Acestă evocare nostalgică este susținută artistic de imagini auditive precum „scârțâitul ușii”. Acest scârțâit al ușii, trezește poetul din observarea atentă și scufundată în uluire, îl trezește la realitatea care îi amintește absența bunicului. Tresare la acest scârțâit părându-i că bătrânul intră în încăpere, venind din vie. Acestă stare de melancolie este întreruptă de ticăitul ceasului sau de ronțăitul șoarecelui. Nedumerirea, întrebarea retorică din ultima strofă accentuează, căderea în melancolie, uitat în gânduri de trecut, poetul uită de sine și se adâncește în amintire, analizând odaia ce era plină de forfota și de viața odată. Ecoul sunetului de ronțăit și al ticăitului îi par poetului ca niște rime la un poem, care dau forma și sens unui cadru mort, lipsit de pulsația vieții. Tema timpului este regasită în acestă poezie ca un lait motiv, prin ticăitul ceasului. Tradiționalismul redescoperă idealurile străvechi, readuce în atenție trecutul, folclorul, tot ce ține de neam, de unicitatea neamului ți a trăirii țăranului. Poezia Odaia bunicului pune în evidență evocarea unei persoane dragi, prin mulțimea de imagini și figuri de stil. Ceasul ce „bate la poarta vremii” este de fapt cel care leagă trecutul de prezent și face acestă legatură să fie una tainică, reînvie trecutul și adâncește clipa prezentului. Șoricelul ce „roade trecutul zi cu zi” este de fapt idea învechirii, ideea de perisabil și de efemer, ce sensibilizează trăirile poetului. Poezia, lirica, exprimă specificul acestei specii, trăirile și sentimetele poetului. Eul liric își face simțită prezența prin mărcile pronominale la persoana întâi din text. Imaginile vizuale, auditive, cât și figurile de stil dau unicitate creației și o încadrează într-un lirism exacerbat. Tradiționalist, Ion Pillat, crează o extraordinară operă lirică prin Odaia bunicului ce reflectă impecabil un portret al bătrânului din care reiese , tainic, un stil de viață.

4. INOVAȚIE ÎN OPERA LUI ION PILLAT

Modernismul apare în literatura secolului al XX-lea și cuprinde toate acele mișcări artistice care exprimă o ruptură de tradiție, negând, în forme uneori extreme, epoca ori curentul care le-a precedat. Desprins din mișcarea simbolistă, modernismul a încearcat să pună de acord expresia artistică cu viața modernă, cu sensibilitatea epocii și a contribuit la îmbogățirea mijloacelor de creație artistică.

Poezia modernă se caracterizează prin ermetism, elitism, sinceritate, frangmentarism, antimimesis, impersonalizare, simboluri personale, și nu în ultimul rând prin îmbinarea în imagini a concretului cu abstractul.

Cum am mai spus în paginile anterioare, se zice că Ion Pillat s-a inspirat din cultura japoneză și cea chineză în crearea Poemelor într-un vers.

Lirica japoneză oferă tuturor o exemplară lecție de sobrietate și concizie pilduitoare iubire a frumosului din natură și om. Ducând până la ultimele lui consecințe „spiritul poeziei tanka și haiku”, Ion Pillat a creat un volum de Poeme într-un vers.

La Paris, unde studia, Ion Pillat cunoaște poemele gen tanka sau haiku ale unor poeți clasici sau moderni, precum Horiguchi, Hagiwara, Sasazawara, Masakazu, Ietsujiro, Sivol Uko, Fujimura.

Aceste poeme într-un vers erau o replică românească la poemul apărut în Japonia și care avea să devină cunoscut întregii lumi. Între haiku și poemul într-un vers sunt și asemănări și deosebiri.

Poetul Vasile Moldovan a prezentat la Festivalului Mondial de Haiku de la Constanța, în iunie 2005 referatul intitulat: „O replică românească a haiku-ului – poemul într-un vers. “ Din acest referat citez: „Pillat nu a împrumutat aspecte de estetică de la haiku. El a rămas la forma occidentală de versificație, folosind piciorul iambic și versul de 13 și 14 silabe. Noul gen este definit pe baza a două coordonate esențiale – concizia și unicitatea: Un singur vers, născut, nu făcut, purtat ani de zile adesea inconștient, filtrând ani de patimi, rezumând în el versuri multe, nescrise, și atâtea fețe și locuri, să nu poată reda taina călătoare a poeziei redusă la unica ei bogăție de a fi goală și eternă… poezia ajunsă la o asemenea despuiere, dacă permite cititorului înalte delectări, îi cere în schimb o mai susținută și intimă colaborare. Pe cât poetul a scris mai puțin, pe atât cititorul este nevoit să citească mai mult… Un poem lung se poate citi mai repede, căci fiecare vers ajută la pătrunderea și gustarea celuilalt. Un singur vers se vrea citit mai încet. Scrisorile se parcurg iute, telegramele însă ne opresc.

Ca și la haiku, unde există practica citirii de două ori a aceluiași text, și poemul într-un vers impune o citire rară și o pauză pentru fiecare lectură. Este pauza care permite cititorului să ducă mai departe ideea poetului, să participe, în felul său la creație. La ambele genuri natura este prezentă .La haiku poetul este însă una cu natura, la poemul într-un vers poate apărea ca entitate distinctă, în afara ei, contemplând-o. Ca și la haiku, în poemul într-un vers adesea se pune accentul pe ecou nu pe sunet sau chiar pe tăcere.“

George Călinescu afirma că unele poeme într-un vers sunt „ grațioase miniaturi și imagini- definiții amintind tehnica lui Jules Renard .“

Ion Pillat s-a gândit să dea o replică românească haiku-ului nipon. Și a creat o nouă specie, la fel de scurtă și de concentrată ca și haiku-ul, dar care să se încadreze esteticii europene. A scris noua sa carte, cea mai originală din toate, „Poeme într-un vers”, în ultima parte a anului 1935 și a publicat-o la începutul anului următor. Spre deosebire de poemul haiku, poemul într-un vers poartă un titlu.

Titlurile poemelor într-un vers pillatiene au de regulă trei-patru silabe. Acestea adunate cu cele 13 sau 14 silabe ale versului propriu-zis dau tocmai 17 silabe. Pe de altă parte, ținând seamă că titlul face parte din poezie, iar poemul prin cezură e separat în două hemistihuri, putem spune că și genul liric inventat de compatiotul nostru este alcătuit tot din trei componente, dar altfel dispuse. Unicul vers al poemului are cezură subînțeleasă, marcată printr-un semn de punctuație sau prin spațiu alb, ceea ce ar corespunde kireji-ului din haiku.

Pe de altă parte, ținând seamă că titlul face parte din poezie, iar poemul prin cezură e separat în două hemistihuri, putem spune că și genul liric inventat de compatiotul nostru este alcătuit tot din trei componente, dar altfel dispuse. În privința kirejiului care nu poate lipsi din haiku, acesta are corespondent în cezura poemului într-un vers. Ambele pauze, sau tăceri , dacă acceptați să le spuneți astfel, pe lângă valoarea estetică sau psihologică – o psihologie a ascultătorului, mai degrabă decât a cititorului de poezie –, este determinată de o cauză fizică. Prin poemul într-un vers Ion Pillat a deschis un oblon spre universalitate. Dacă, în epocă, ecourile au fost puține și inconsistente, peste o jumătate de veac, se vor vedea rezultatele. Dintre contemporanii săi, au cochetat cu poemul într-un vers Lucian Blaga și V. Voiculescu.

În Cuvântul de început, Ion Pillat scrie că poemul într-un vers deși se aseamănă cu haikaiul se deosebește de acesta. Replica românească a haiku-ului, scrie Ion Pillat, reprezintă: „ Un singur vers, născut, nu făcut, purtat ani de zile adesea inconștient, filtrând ani de patimi, rezumând în el versuri multe, nescrise, și atâtea fețe și locuri, să ne poată reda taina călătoare a poeziei redusă la unica ei bogăție de a fi goală și eternă…poezia ajunsă la o asemenea despuiere dacă permite cititorului înalte delectări, îi cere în schimb o mai susținută și intimă colaborare. Pe cât poetul a scris mai puțin, pe atât cititorul e nevoit să citească mai mult…Un poem lung se poate citi mai repede, căci fiecare vers ajută la pătrunderea și gustarea celuilalt. Un singur vers se vrea citit mai încet. Scrisorile se parcurg iute, telegramele însă ne opresc…”

Înființarea revistei Haiku în 1990 și a Societății Române de Haiku, un an mai târziu, a dus la creșterea interesului pentru poemul într -un vers. Mulți dintre poeții de haiku scriu cu aceeași pasiune și uneori chiar cu mai multă inspirație poeme într-un vers. În 15 ani în România s-au publicat circa 150 de cărți de haiku. În deceniul care s-a scurs de atunci s-au scris peste 20 de cărți de poeme într-un vers.

Poemul într-un vers, specie creată de Ion Pillat constituie o pagină de istorie literară vie. El este o provocare, în sensul bun al cuvântului.

4.1 Poeme într-un vers

O nouă revelație poetică aduce Ion Pillat, deși nu pentru foarte mult timp, și cel mai curios lucru, în privința acestui poet, este că el nu poate fi revendicat de către nici o mișcare sau ideologie socio-culturală, întrucât acesta a publicat mare parte din opera sa în mai toate publicatiile vremii, pe de o parte. Pe de altă parte, opera lui Ion Pillat evoluează de-a lungul timpului, trecând prin mai multe etape de creație, astfel încât, de la simbolism până la tradiționalism, ea cercetează fiecare latură. Surpriza cea mare pe care poetul o aduce, căci Pillat aduce într-adevar o surpriză majoră, sunt Poemele într-un vers. Acestea au fost primite cu oarecare entuziasm, de unii, cu dispreț de alții, însă poetul a avertizat, în prefața volumului, că pentru studierea acestor poeme este nevoie de atenție, subtilitate și o gamă largă de interpretări, întrucât din fiecare poem se pot dezvolta infinite alte poeme de dimensiuni uriașe

Poemele într-un vers, de Ion Pillat, sunt texte concentrate, situate la limita dintre proză și poezie, cu un impuls narativ incipient, repede frânt însă în metaforă, deci cu reprezentare poetică implicită, având aspect de maxime cu o puternică încărcătură semantică și cu titluri sugestive. Natura este privită într-o manieră vitalistă, bergsoniană, în "îmbrățișare", surprinzând o realitate simbiotică esențială: "Suia o vită de-aur pe negrul chiparos.", sinteza de elemente naturale contrastante, total opuse, dar împlinite împreună. Toamna copilariei evocă o realitate bucolică, înscrisă în amintire, a conacelor boierești, supuse trecerii vremii: "Mireasma de gutuie într-un iatac bătrân." Iatacul bătrân marchează trecerea inexorabilă a timpului, care nu reușește să renască din el însuși, din risipirea clipelor, ca pasărea Phoenix din cenușă.
Istoria popoarelor nestatornice, care nu lasă în urmă decât pulberea istoriei, este sugerată de Popor nomad, într-o enumerație impecabilă de metafore, însoțite de câțiva determinanți de origine verbală, expresii ale încremenirii timpului și ale ștergerii din istorie: "Foc stins, cort strâns, pustiul și pulberea plecării." Se creează aici o imagine temporală complexă, concentrată, încremenită, în absența verbului dinamic, într-un singur vers, în care pulsează însă întreaga istorie a lumii, izvorâtă din adânca fântână a timpului. Singurul element care conferă umanitate peisajului este focul, "stins", monoton, îndemnând spre somn, prefigurand tristețea plecării de a doua zi. "Pulberea plecării" este însăși metafora unei lumi nestatornice, risipită în forme diverse, reprezentate simbolic prin forme spațiale ale neantului și ale țărânei, eterna degradare și recompunere a formelor lumii

Schița critică de față, în această primă parte a ei, are scopul de a face să se vadă că din contextul mai tuturor poemelor lui Pillat putem desprinde versuri de sine stătătoare, adică Poeme într-un Vers, cun își intitulează autorul ultimul volum. Iată câteva exemple:

O piersică pufoasă și fraged un obraz.

( Întâlniri )

Zburau fazani de aur în focul din cămin.

( Pasărea din Basm )

Nu vorbele, tăcerea dă cântecului glas.

( Arta poetică )

Mai știi în noapte plopul cu luna, galben cuib?

( Nocturnă )

Și sufletul și casa mi le-am deschis pe mări.

( Casă la Balcic )

Oștirea cu turbane stă șiruri în grădină.

( Lalele )

Sub lună casa albă: o piatră de mormânt.

( Casa copilăriei )

Un vers cu plâns de ape, când îl credeai cleștar.

( Poetul trădat )

Durere cu ochi negri sub părul azi mai alb.

( Portret )

Ne învelise luna în colb de amintiri.

( Drum de noapte )

În ochii verzi porți marea spălată de furtuni.

( Tecutul )

Se-oprise steaua, fânul din staul strălucea.

( Crăciunul )

„ Poeme într-un Vers țin așadar de întreaga operă poetică a autorului, sunt loisirs-urile, de multe ori minunate, ale unui poet de structură clasicistă, care se joacă, la sfârșitul carierei, cu prisosul puterii sale de lapidaritate. Caz de versificație în vacanță. “

Dar Ion Pillat nu este numai un poet, și încă unul fără de care nu se poate închipui tabloul poeziei noastre de azi; el face parte în același timp dintre iubitorii de poezie, dintre acei cititori de literatură, pentru care versul și jocul imaginilor formează cea mai înaltă încântare. Pe cât însă de unitar este poetul, pe atât de eclectic pare iubitorul de poezie. Și eclectismul acesta a pus pe tradiționalistul nostru în contact cu moduri lirice atât de felurite și de contrazicătoare față de natura talentului său, încât ultima culegere de Poeme într-un Vers, legată după cum am văzut de opera anterioară, capătă o prefață de justificări teoretice, potrivite mai curând altei poezii decât aceleia a lui Pillat.

Să cercetăm oarecum această prefață. „ Poemul într-un vers nu trebuie confundat cu epigrama greacă, scrie autorul, cu rubaiul persan sau hai-kaiul japonez. Câtetrele corespund unui sentiment de concentrare lirică și cel mai oriental. Poemul într-un vers duce această concentrare la limită. El se prezintă față de un poem obișnuit ca o picătură de parfum față de un coș cu flori. E o esență capabilă de nesfârșite disocieri; dintr-un singur vers, în care ca sugestie intră și titlul, se pot dezvolta poeme întregi după puterea de realizare a fiecăruia„.

Astfel, Poeme într-un Vers, ultima culegere de până acum alui Pillat, dacă prin întrebuințarea versului-dicton face parte din întreaga operă a poetului, prin teoria care o susține se dovedește în același timp ca o manifestare a iubitorului de poezie.

Cu Poeme într-un vers Ion Pillat încearcă un stil nou, unul influențat de haiku și tehnica poemelor într-un vers din literatura chineză și literatura japoneză. Cu Poeme într-un vers poetul încearcă un gen nou de poezie. „ Poemul într-un vers ar fi acela în care unul singur e scris, cel dătător de mișcare, iar celelalte rămân sugerate până la sfârșitul poemului presimțit.“

Ideea scurtării poeziei a dus în Italia la fragmentarism care este o consecință a teoriei lirismului pur a lui Croce. Multe din aceste Poeme într-un vers sunt prea abundente în ciuda scurtimii. Printre ele însă găsim unele poeme grațioase ce amintesc de tehnica lui Jules Renard. Iată câteva exemple:

Un singur nai, dar câte ecouri în păduri.

( Poemul într-un vers)

De când îți legi sandala s-au dezlegat milenii.

( Friza )

Prin frunza rară țapul privește, faun trist.

( Pan )

Foșniră împușcate lungi aripi. Dor târziu.

( Melancolie )

Poemele lui Ion Pillat dezvoltă o temă , un motiv și o viziune inițială din pricina caracterului logic pe care îl au.

5. PARALELĂ ÎNTRE MODERNISM ȘI TRADIȚIONALISM

Fiecare epocă din cultura unei țări se caracterizează prin disputa dintre nou și vechi, dispută ce se transformă cel mai adesea (atunci când nu există excese de o parte sau de alta) într-un factor de progres.

Perioada interbelică a literaturii române, una dintre cele mai bogate, este și cea care impune două direcții opuse din punctul de vedere al concepțiilor, fiecare găsindu-și justificări și modele variabile, de o parte modernismul, ce poate fi considerat deschidere către valorile europene, integrare culturală după modelul țărilor din apusul Europei, pe de altă parte tradiționalismul, revenire la valorile autentice și consolidate în timp, direcție ce punea accentul în primul rând pe specificul național.

Chiar dacă cele două orientări par a fi total opuse, în epocă diferențierea nu a fost chiar așa de strictă. Astfel, revista Gândirea, în care Nichifor Crainic prezintă componenta religioasă, ortodoxismul ca valoare reprezentativă a spiritualității românești, a publicat, pe lângă opere ale importanților poeți tradiționaliști (de exemplu, Vasile Voiculescu, Ion Pillat) și texte aparținând direcției adverse, așa cum Eugen Lovinescu, neobositul promotor al modernismului nu s-a dat în lături de la recunoașterea unor valori literare în care nu erau prezentate acele noi abordări pe care literatura ce urmarea sincronizarea urma să le clădească.

Deosebirile dintre cele două direcții sunt însă numeroase: în timp ce modernismul bordează noi modele literare, renunțând adeseori la principiul accesibilității, tradiționalismul reînvie exemplul unor autori români, considerați de mulți poeți ca punct de plecare (adeseori a fost vazută asemanarea dintre Ion Pillat și Vasile Alecsandri), rămânând la prezența unor elemente care par a continua viziunea romantică. Tradiționaliștii consideră că arta se adresează celor mulți, așadar trebuie să respecte principiul accesibilității, iar poezia se va încadra în aceleași vechi tipare pe care le reprezintă prozodia tradițională, în care ritmul, rima, structura strofică permiteau o anumită organizare a materialului poetic.

În timp ce moderniștii abordează lumea de pe pozițiile intelectualului (exemplu:romanele lui Camil Petrescu, ale Hortensiei Papadat-Bengescu sau ale lui Anton Holban sau poezia lui Ion Barbu), plasând acțiunea romanelor în lumea orașului, tradiționaliștii rămân legați de reliefurile familiare zonei rurale, cu permanenta răsfrângere în cadrul larg al unei naturi însuflețite. Imagistica bogată, structura elaborată a operelor tradiționaliste se opun, de asemenea, principiului autenticității absolute, al renunțării la îngrădirile unei construcții arhitectonice, urmărind în schimb doar curgerea gândului, memoria afectivă, asociațiile de tip eseistic între prezent și trecut, între eul individual, subiectiv, prezente în romanele moderniste, care devin o meditație despre destinul uman.

Dincolo de deosebiri, atât scriitorii moderniști, cât și cei tradiționaliști pun pe primul plan cel mai important principiu în crearea operei de artă, și anume valoarea, care îi așeaza alături de scriitori, aparținând ambelor direcții, creând acea impresie de efervescență artistică și diversitate, pe care nu o vom mai regăsi decât pe vremea neomoderniștilor.

5.1 Poetica lui Ion Pillat vs. Tradiționalismul Voiculescian

Poetul poate fi încadrat fără dificultate în limitele tradiționalismului, această încadrare fiind îndreptățită din mai multe motive. Primul motiv, care este și cel mai puternic, este caracterul rural al inspirației sale.

Începuturile poetice ale lui Vasile Voiculescu au stat sub influența benefică a lui V. Alecsandri, Al. Vlahuță, G. Coșbuc. La fel se întâmplă și cu Ion Pillat, fiind și el inspirat de versurile lui Vasile Alecsandri. Lirica sa din perioada interbelică se distinge prin puternice accente religioase generate de convingerea că există Dumnezeu. Înclinarea spre teluric și elementar, sentimentul religios, sunt semnificate prin simboluri și alegorii. Apar treptat semnele expresionismului: tumultul vieții pulsând în vegetația din jur, sufletul devine spațiul unor frământări ca în pragul apocalipsu-lui. Temele religioase sunt de preferință: Nașterea, venirea Magilor, moartea Mântuitorului.

Poezia se înscrie-n curentul tradiționalismului interbelic, care se va transforma în poezia gândiristă. Înclinația spre teluric și elementar, sentimentul religios, sunt semnificate prin simboluri și alegorii.

După „ expropierea a câtorva hectare de mediocră literatură sămănătoristo-poporanistă din opera sa“ Vasile Voiculescu rămâne un poet ce ar fi meritat o soartă mai bună. Ce impresionează la Voiculescu este posesiunea unei limbi rurale inedite dar care imprimă întregii opere o tonalitate de expresie.

Vasile Voiculescu este tradiționalist prin „ preluarea unor tehnici poetice consacrate, prin temele și atitudinile lirice apropiate de ale înaintașilor imediați“, pe când Pillat este tradiționalist prin apropierea de locurile natale și de tradiții.

În prima etapă a poeziei lui Voiculescu apare trăsătura fundamentală a lirismului său și anume caracterul obiectiv. Poetul este preocupat nu numai de particularizarea unei stări lirice dar și de descripția cuprinzătoare a peisajului.

Nu întâlnim în opera lui Voiculescu tentația unor foarte variate experiențe formale, pe care Ion Pillat le-a încercat.

Lirismul obiectiv care se regăsește în opera lui Vasile Voiculescu , este întemeiat de obicei pe o foarte atentă alegorie care are inspirație folclorică.

Poezie antologică din creația lui Vasile Voiculescu, În grădina Ghetsemani apare în volumul Pîrgă din 1921, al treilea în ordine cronologică, atestând maturitatea poetică a scriitorului și prefigurând tematic volumul următor al Poemelor cu îngeri.

Punctul de plecare al inspirației poetice îl constituie un eveniment aparținând mitologiei creștine, ritualizat anual în Săptămâna Patimilor (a Învierii) și devenind, prin aceasta, foarte cunoscut. Este vorba despre rugăciunea lui Isus din grădina Ghetsemani, înaintea crucificării. Evanghelia după Matei consemnează toate cele trei momente ale rugăciunii: depărtându-se puțin de ucenici, Isus se roagă: „Părintele Meu, de este cu putință, treacă de la Mine paharul acesta! Însă nu precum voiesc Eu, ci precum Tu voiești”. După un timp, rugaciunea se repetă într-o formulă puțin modificată, de două ori: „Părintele Meu, dacă nu este cu putință să treacă acest pahar, ca să nu-l beau, facă-se voia Ta”. După încheierea rugăciunilor a venit spre ucenicii săi zicându-le sentențios: „Iată s-a apropiat ceasul și Fiul Omului va fi dat în mâinile păcătoș ilor” (Matei, 26, 36-46).

Se observă că în cele trei invocații ale lui Dumnezeu, sensul evoluează de la încercarea de renunțare spre acceptarea a ceea ce îi era predestinat.

Într-un volum de mărturisiri, autorul recunoaște că dintre toate lecturile sale, cea care l-a impresionat cel mai mult a fost „Biblia cu aspra ei grandoare, de dramă jumătate pământeană, jumătate divină” (V. Voiculescu, Confesiunea unui scriitor și medic, în Gândirea, anul XIV, oct.1935). Momentul rugăciunii din grădina Ghetsemani sintetizează elocvent acest lucru. Cunoașterea cvasiunanimă a acestui eveniment permite autorului să se limiteze în poezie doar asupra aspectului de „dramă jumătate pământeană, jumătate divină”, păstrând însă tiparul narativ impus de evenimentul biblic.

Motivul central al poeziei În grădina Ghetsemani, anunțat încă din titlu, este acela al rugăciunii lui Isus în grădina Ghetsemani pe Muntele Măslinilor, din Sfânta Evanghelie după Luca (22, 40-46). Păstrând majoritatea detaliilor din textul biblic, Voiculescu resemnifică însă substanța motivului în funcție de mesajul pe care își propune să-l transmită. Textul poetic devine astfel un spațiu al comunicărilor esențiale. Lupta lui Isus cu propriu-i destin, mântuirea întregii firi prin preluarea tuturor păcatelor, crucificarea fiind suprema pătimire, oferă poetului imaginea perfectă în care va proiecta drama condiției umane. Îndoiala metafizică a psalmilor arghezieni, în care se relevă un spirit ce vrea să creadă, nu se regăsește în lirica voiculesciană. Amplificarea ezitării lui Isus în fața „infamei băuturi”, metaforă a totalității păcatelor, are altă motivație, una de ordin estetic. Cu cât ispita renunțării este mai mare, cu atât depășirea ei este mai impresionantă.

Titlul În grădina Ghetsemani subliniază prin metafora „grădinii”, acest topos spiritual al ispitirii, care se cere și el mântuit. Elementele inerente grădinii – verdeața, răcoarea, îmbietoare liniște – implică o ademenire către o periculoasă odihnă pentru cel pornit pe calea mântuirii. În aceasta grădina, Ghetsemani, pe muntele Măslinilor (măslinul – simbol al pacii), Isus își îndeamnă ucenicii: „Rugați-vă, ca să nu intrați în ispită” (Luca 22, 40). În pacea aparentă a grădinii ucenicii cad pradă somnului, adormindu-și astfel și spiritul care s-ar fi „trezit” numai prin rugăciune. Isus rămâne singur în „lupta cu soarta”. Este aici o sugestie a singurătății care însoțește orice autentică experiență spirituală.

Este o meditație pe tema condiției umane, o dramă existențială pornind de la supliciul Mântuitorului. Sursa dramei vine din conștiința lui Iisus că trebuie să ispășească demn durerea pentru izbăvirea de rele a oamenilor. Cele patru strofe îl prezintă pe Mântuitor, personaj simbolic, în agonie. El își cunoaște destinul căruia nu I se împotrivește. Lupta cu soarta, refuzul cupei, amarnica-i strigare, sunt reacții împotriva ingratitudinii lumii supusă pieirii, dar care, prin comportamentul ei, grăbește sfârșitul Fiului. Chipul și trăirile imaginate de poet sunt autentic omenești. Iisus “lupta cu soarta și nu primea paharul”, căzut “se-mpotrivea într-una”, sufletul îi e mistuit de “o sete uriașă”, respinge încrâncenat, cu fălcile încleștate “infama bautură”. Chinurile Mântuitorului sunt inchipuite la proporții cosmice, pătrunse de duhul dumnezeirii. Măslinii ce “voiau să fugă din loc, să nu mai vadă”, potentează tragismul trăirilor lui Iisus, fiind un simbol al lumii vegetale, cândva însoțindu-l în Ierusalim alături de osanalele cu care era primit de mulțime. Opus ideii de vitalitate , comunicată prin substantivul grădină este chinul inimaginabil dinaintea morții, când “ulii de seară” se apropie și “dau roate după pradă”.

Ca particularități artistice se remarcă viziunea terifiantă asupra suferinței umane, versuri de o plasticitate densa, originale asocieri de cuvinte, preferința pentru metafore simbol, personificări, epitete, inversiuni, hiperbole, comparații, antiteze – “alb ca varul”, “amarnica strigare”, “grozava cupă”, “infama bautură”, etc… inedită este asocierea cuvintelor “verzuie”, semnificând otrava și “sterlici de miere’, semn al chemării ademenitoare a vieții.

Esența atitudinii lirice a poetului rezultă din credința în posibilitatea răscumpărării ființei umane, a salvării sufletului printr-o imensă suferință. Din poezie se desprinde îndemnul la meditație asupra tragicei condiții umane “într-un veac de singurătate” care amenință cu pierderea identității de sine a omului.

Poeziile din Pîrgă au o problematică nu la fel de mult îmbogățită ca și în culegerile anterioare, păstrează mijloace de artă achiziționate, dar și unele mărturisiri.

„Faima de „poet al pământului“ și-a făcut-o , baremi pe jumătate, singur, chiar dacă „mărturisirile“ sale veneau într-un moment în care nu mai era nimic altceva de făcut în afară de consolidarea unui clișeu ce prolifera de mult în folclorul critic.“

Dificultatea încadrării poetului la tradiționalism este amintită de G. Călinescu în Istoria literaturii române de la origini până în prezent, Pillat având o sensibilitate și o viziune specifice modernismului, în ciuda cadrului rural al poeziilor sale.

Spre dosebire de Voiculescu , Pillat pune mai puțin accent pe tendințele religioase care se regăseau în cadrul revistei Gândirea.

Volumul de poezii care l-a consacrat pe Pillat este Pe A rgeș în sus, fiind totodată cel mai tradiționalist volum de poezii al lui Ion Pillat.

Deși Ion Pillat era un cunoscător rafinat al liricii moderne, opțiunea lui creatoare s-a îndreptat înspre un lirism de tip clasic, armonios prin muzicalitate și senin ca viziune. El reprezintă, înlăuntrul poeziei moderne, una din tendințele acesteia, tendința de autoconservare ce se opune evoluției prea rapide, în alte direcții, a poeziei moderne. Dacă modernismul e un mod de a simți, tradiționalismul e aproape în întregime un stil. Poezia lor (a tradiționaliștilor) este veche întrucât pleacă din acest fond conservativ, dintr-o puternică înrudire cu ceea ce reprezintă elementul țărănesc veritabil, ca element etnic, românesc. Tradiționalismul poeziei lui Ion Pillat se manifestă în mai multe planuri: preferința pentru specia pastelului și pentru universul rural ca topos al imaginarului, cultivarea deliberată a formulelor prozodice tradiționale, seninătatea viziunii, tonul elegiac al discursului liric. Toată opera lui Pillat este un proces de distilare a emoțiilor lecturii în poezie, deci fundamental livrescă. Pillat e un om de cultura și pe urmă un poet, iar lirica lui nu poate fi pricepută dacă avem superstiția că poetul exprimă emoții din rândul celor biografice. Lirismul nu vine, în Pe Argeș în sus, din evocarea peisajelor copilăriei, ci din emoția reconstituirii lor în carte.
Aci sosi pe vremuri este o piesă lirică memorabilă, în care critica a remarcat ecouri din romantici (I. Heliade-Rădulescu, Alphonse de Lamartine) și din simboliști (Francis Jammes). Poemul face parte din volumul Pe Argeș în sus, publicat in 1923. Tematica poeziilor din cuprinsul culegerii denotă predilecția autorului pentru evocarea spațiului natal, cu imaginile lui specifice: atmosfera patriarhală a conacului și a moșiei (Florica, Spre Izvorani, Parcul Goleștilor, Adio la Florica), elemente ale peisajului natal (Vârful dealului, În vie, La zăvoi, În lunca), arborii tutelari ai locului (Castanul cel mare, Rădăcini, Cireșul, În vie), locuința părintească, mormintele familiei, biserica straveche (Cititorii, Mormântul, Biserica lui Horia, Casa din deal, Capela, Casuța din copac, Odihna tatii), ambianța intimă a interioarelor și obiectelor familiale (Cămara de fructe, Odaia bunicului, Ochelarii bunicii, Jucării, Aci sosi pe vremuri…).
Însuși titlul poemului creează impresia unui cadru spațio-temporal nedefinit, în care se contopesc trecutul și prezentul, exisțentele umane de altădată cu cele de acum. Adverbul de loc aci, în forma regională contrasă, locuțiunea adverbială de timp pe vremuri și verbul la perfect simplu sosi, sugerează ideea că experiențele vieții omenești sunt reluate aidoma, în ciuda anilor și a succesiunii generațiilor. Poetul numește metaforic locuința strămoșilor săi casa amintirii la poarta căreia paianjenii și-au tesut pânza, imagine simbolizând trecerea timpului care, deși lasă urme, nu poate pătrunde în spațiul interior al memoriei afective. Pe hornul de mult nefolosit nu mai iese fumul, indiciu al vieții cotidiene a unei familii, iar codrul și-a pierdut aura legendară conferită de faptele haiducilor și ale poterelor din veacuri trecute. Natura pare solidară cu omul, poetul trăind impresia că elementele ei sunt marcate de senectute, la fel ca omul: “În drumul lor spre zare îmbătrâniră plopii”.

În concluzie există asemănări dar și multe deosebiri între acești doi mari poeți tradiționaliști.

5.2 Poetica lui Ion Pillat vs. Modernismul Barbian

Fenomenul artistic barbian s-a născut în punctul de interferență al Poeziei cu Matematica, de aceea poezia lui este cu mult deosebită decât cea a altor poeți, întrucât gradul ei de dificultate e mai mare. Mai exact spus, înțelegerea poetului asupra a ceea ce trebuie să fie poezia e mai aproape de concepția unor poeți moderni și singulari ca Stephane Mallarmé sau Paul Valéry, decât de concepția mai generală, impusă de romantism.

Într-un interviu acordat lui Felix Aderca, din 1927, creația lui Ion Barbu era împărțită în patru etape: parnasiană, antonpanescă, expresionistă și șaradistă. În studiul din 1935, Introducere în poezia lui Ion Barbu, Tudor Vianu propune trei etape: parnasiană, baladic – orientală și ermetică . Această din urmă împărțire a devenit clasică.
Prima etapă este cea “parnasiană”, a versurilor publicate între 1919 – 1920 în “Sburătorul”. Printre ele amintim: Lava, Munții, Copacul, Banchizele, Pentru Marile Elensenii, Panteism, Arca, Pytagora, Râul, Umanizare ș. a.
Scurte și riguroase ca formă – câteva sunt sonete -, poeziile propun un univers tematic restrâns. Barbu descrie peisaje mineralizate, forme ale geologicului și ale florei , evocă zeități mitologice sau surprinde procese de conștiință, cum ar fi solemnul legământ al lepădării de păcatul contemplației abstracte în favoarea voinței de a trăi cu frenezie, într-o totală consonanță cu ritmurile vii ale naturii. Evitând poezia – confesiune, exprimarea directă a năzuințelor sufletului său, I. Barbu le transferă unor elemente ale naturii: copacul, banchizele, munții, pământul ceea ce indică o tendință de a folosi simboluri obiective.

Etapa a doua, baladică și orientală, indică orientarea spiritului poetului spre concretul lumii, cum și anunțase în Umanizare. Aici pot fi integrate poeme ca: După melci, Riga Crypto și lapona Enigel, Domnișoara Hus, Isarlîk, Nastratiu, Hogea la Isarlîk, publicate din a doua jumătate a lui 1921 până în 1925, în “Viața românească” și “Contimporanul”. Mai toate sunt lungi, datorită în mare măsură pasajelor descriptive, consecință imediată a preocupării de concret; au un caracter narativ, “baladic” , pentru că în ele “se zice” o poveste; în sfârșit evocă o lume pitorească, de inspirație autohtonă sau balcanică, asemănătoare cu cea din viziunea lui Anton Pann. Excepțională este acum sugestia picturală. Expresia este proaspătă și pregnantă dezvăluind în I. Barbu un poet al cuvântului , nu numai al ideii și viziunii, cum îl cunoaștem la început. Descripția însă nu există exclusiv pictural, ci fixează o atmosferă adecvată.

Ultima etapă a poeziei lui I. Barbu este una de încifrare a semnificațiilor, numită din această cauză etapa ermetică. Mai întâi există un moment de tranziție, reprezentat de Oul dogmatic, Ritmuri pentru nunțile necesare sau Uvedenrode, publicate între 1925 – 1926. În ele se păstrează încă legătura cu etapa anterioară atât prin pasajele descriptive cât și prin cele narative, care fac poezia mai ușor de descifrat. G. Călinescu susține că de fapt aici există ermetismul autentic al poeziilor lui Barbu, pentru că se bazează pe simboluri, cel din Joc secund nefiind decât un ermetism de “ dificultate filologică ”, ținând de o sintaxă poetică dificilă.
Poeziile amintite se învârtesc, metaforic vorbind, pe ideea “ nunții ” înțeleasă ca pătrundere în miracolul creației universale. Oul dogmatic este chiar un simbol al misterului “ nunții ”, pentru că în structura lui duală se reprezintă lumea dinaintea nuntirii, creația de dinaintea Genezei. Banalul ou demonstrează că “mărunte lumi păstrează dogma”, că macrocosmosul se repetă în microcosmos.

„ Versul obscur al lui Ion Barbu și în general efortul său criptic rămân pilduitoare mai mult prin ceea ce nu vor să fie, decât prin tendința lor pozitivă.“

Poezia care deschide volumul, preluându-i și titlul, Joc secund, reprezintă un prim pas în procesul de inițiere în tainele creației poetice. Titlul, sugestiv, pune în evidență ideea centrală și crezul poetic: poezia reprezintă o dematerializare a lumii prin oglindire, o reprezentare purificată a lumii, creația devenind „un joc secund, mai pur". Lumea vazută ca o copie a „lumii perfecte" este salvată prin spațiul poeziei, spațiul jocului secund, atemporal „din ceas dedus", aspațial, teritoriu imaginat al experiențelor spirituale pure. Poezia pornește de la viață, dar nu se confundă cu aceasta; ea se înalță pe „înecarea" universului real printr-un joc al oglindirii, devenind un sublimat, o copie geometrizată a lumii.
Primul vers conține un element-cheie al textului, propagat dupa principiul undei în întregul corp poetic. Poezia, „adâncul acestei calme creste", pune realitatea între paranteze, ieșind din temporalitate, „din ceas dedus", spre a instaura prin reflectarea în oglindă o lume superioară, spirituală, mântuită. Metaforele care definesc poezia evidențiază profunzimea actului creator („adâncul") și ordinea spirituală, intelectuală, pe care aceasta o impune („calmele creste" amintesc de esența piscurilor intelectului). Scenariul din primul vers este reluat în versurile urmatoare. Reflectarea în oglinda magica a apei („grupurile apei"; „numai marea") permite transcenderea fondului biologic al lumii („cirezilor agreste"; „meduzele") și circumscrierea esențelor (,joc secund, mai pur"; „clopotele verzi"). Lumea e joc, oglindindu-se în spirit, se transformă într-un alt fel de joc, mai aproape de idee. Se remarcă rolul cromaticii barbiene, culoarea aducând sugestia unei lumi superioare (azurul păstrează aceeași imagine eminesciană a infinitului sacru, verdele este culoarea nemuririi, dar și a intelectului).
Eul poetic apare în ipostaza unui homo ludens, parte a jocului creator, el fiind cel care delimitează răsăritul unei noi metode de creație ce se deschide spre o lume a spiritului („nadir latent"). Punct simetric al zenitului, nadirul ascuns vederii, dar accesibil prin gândire și calcul matematic, este locul în care se situează conștiința poetică pentru a ridica imaginea sintetizată a lumii și a capta muzica ei secretă, risipită, fragmentară. Creatorul își asumă rolul de insumator al „harfelor resfirate", având puterea de integrare a experiențelor poetice și de sublimare a lor în imnurile „harfelor răsfirate". Poezia generată este cântec misterios și plan secund al absolutului. Aluziile la Orfeu sunt înregistrate de imaginea creației poetice. Actul creator consumă ființa în dificila încercare de recuperare a fabuloasei muzici a sferelor ce ar putea organiza și da sens întregului univers. Lumea umană nu este decât o mască, un desen complicat. Poezia ce-și alatura puterea spiritului accede într-un univers de linii și forme pure, care geometrizează – ordonează și esentializează – lumea.

Ion Barbu își masca timiditățile prin bruscarea gesturilor și atitudinilor dar a avut un suflet de o mare sensibilitate, ale cărui vibrări inundă întreaga lui poezie iar drumul spre expresie nu a fost întotdeauna ce direct.

Una dintre asemănările dintre operele celor doi poeți, Barbu și Pillat, este că ambele creații au un sens oarecum încifrat, dar care se face simțit mai tare în opera lui Ion Barbu. O altă asemănare între cei doi poeți este aceea că și la Ion Pillat există mai multe etape ale poeziei, printre care există și etapa parnasiană, care se regăsește și la Barbu.

Poemele într-un vers ale lui Ion Pillat sunt oarecum o nouă revelație poetică. Acestea au fost primite cu oarecare entuziasm, de unii, cu dispreț de alții, însă poetul a avertizat, în prefața volumului, că pentru studierea acestor poeme este nevoie de atenție, subtilitate și o gamă largă de interpretări, întrucât din fiecare poem se pot dezvolta infinite alte poeme de dimensiuni uriașe.

În poeziile lui, în comparație cu cele ale lui Ion Barbu, „Imaginarul își spune la Pillat propria rugăciune“

Poemele într-un vers, de Ion Pillat, sunt texte concentrate, situate la limita dintre proză și poezie, cu un impuls narativ incipient, repede frânt însă în metaforă, deci cu reprezentare poetică implicită, având aspect de maxime cu o puternică încărcătură semantică și cu titluri sugestive.

Poeme într-un vers, influențate de haiku și tehnica poemelor într-un vers din literatura chineză și din literatura japoneză. Poemele într-un vers de Ion Pillat, sunt texte concentrate, situate la limita dintre proză și poezie, cu un impuls narativ incipient, repede frânt însă de metaforă, deci cu reprezentare poetică implicită, având aspect de maxime cu o puternică încărcătură semantică și cu titluri sugestive.

Se poate face poezie mare și cu vorbe puține. Lirica japoneză oferă tuturor o exemplară lecție de sobrietate și concizie pilduitoare iubire a frumosului din natură și om

Ca și la haiku, unde există practica citirii de două ori a aceluiași text, și poemul într-un vers impune o citire rară și o pauză pentru fiecare lectură. Este pauza care permite cititorului să ducă mai departe ideea poetului, să participe, în felul său la creație.

Peomul într-un vers, specie creată de Ion Pillat constituie o pagină de istorie literară vie. El este o provocare, în sensul bun al cuvântului.

6. CONCLUZIE

„ Toată poezia mea poate fi redusă, în ultimă analiză, la viziunea pământului care rămâne același, la presimțirea timpului care fuge mereu.“

Pornind de la această mărturisire putem spune că Ion Pillat este un „poet al pământului“ legat de pământul natal prin tradiția familială și prin existența sa întemeiată în primul rând pe roadele pământului moștenit. Dar Ion Pillat era în același timp deschis și asupra curentelor de idei ale contemporaneității lui. Dovadă la acest lucru stau Poemele într-un vers fiind o nouă revelație poetică.

După părerea mea Ion Pillat respectă profund folclorul, dar nu îl respectă ca poet al țărănimii ci ca unul dintre cei mai rafinați oameni de cultură pe care îi vom găsi în mediul citadin. El savurează și îl compară cu mireasma cămării vechi sau cu culorile vii ale unei pajiști înflorite dar în același timp îl comentează la modul său poetic.

Poezia lui Ion Pillat este în mare măsură cu accente din pictură. S-ar putea spune despre Ion Pillat că el vede natura prin prisma artei. Aspectele firii apar în opera lui Ion Pillat sub forma unui tablou. Regăsim de exemplu natura moartă în poezia Cămara de fructe, piersicile de jar, strugurii albaștri etc.

Întreaga poezie a lui Ion Pillat se distinge prin arta cizelării și a valorificării resurselor plastice ale cuvintelor printr-o severă disciplină prozodică.

Imaginea unui Pillat tradiționalist a fost adeseori propusă în opoziție cu modernismul altor poeți ori al altor tendințe poetice ale timpului.

Bipolaritatea, tradiționalism-modernism, ar mai trebui discutată. S-ar putea vedea că opoziția se întemeiază, îndeobște, pe false concepte literare, lipsite de validitate categorială. E suficient să ne gândim la lărgimea, la elasticitatea acestor noțiuni în perspectiva lui Pillat, unul dintre puținii scriitori care au meditat cu adevărat asupra tradiției și modernității.

Tipicul și moda sunt deopotrivă reprobabile. „Cu adevărat revoluționarii artelor sunt vivificatorii tradiției. De câte ori un scriitor autentic ,spune Pillat, încearcă să revoluționeze literatura epocii sale, ajunsă prin cristalizarea epigonilor la un punct mort al vieții și al creației artistice – acest novator nu face, de fapt, decât să revină de la o tradiție moartă la o tradiție vie… Un Baudelaire, un Claudel sau un Valéry, considerați de contemporanii lor imitatori drept revoluționari, sunt adevărații păstrători ai tradiției.”

Deosebirile dintre cele două direcții sunt însă numeroase: în timp ce modernismul bordează noi modele literare, renunțând adeseori la principiul accesibilității, tradiționalismul reînvie exemplul unor autori români, considerați de mulți poeți ca punct de plecare (adeseori a fost vazută asemanarea dintre Ion Pillat și Vasile Alecsandri), rămânând la prezența unor elemente care par a continua viziunea romantică.

În timp ce moderniștii abordează lumea de pe pozițiile intelectualului, tradiționaliștii rămân legați de reliefurile familiare zonei rurale. Acesta lucru se întâmplă și în opera lui Ion Pillat.

Se constată la Ion Pillat încă din anii primelor afirmări punerea în balanță a europeanului modern și a tradiționalistului român.

„ Ion Pillat are informație, sensibilitate pentru finețele plastice dar e lipsit de înțelegerea fantasticului, haoticului, enigmaticului și a tot ce depășește granița priceperii de toate zilele.“

Ion Pillat este un poet tradiționalist ce se întoarce în spațiul originar, care între timp a devenit spațiu poetic. Se întoarce pentru a regăsi casa amintirii, drumul străjuit de plopi, chipurile bunicilor, cămara de fructe, altfel spus paradisul primordial, trăind nostalgia trecutului, ceea ce înseamnă pentru el dobândirea purității și a sacralității naturale.

Poemele într-un vers au fost primite cu oarecare entuziasm, de unii, însă cu dispreț de alții. Poetul însă avertizează că pentru studierea acestor poeme este nevoie de atenție, subtilitate și o gamă largă de interpretări, deoarece din fiecare poem se pot dezvolta infinite alte poeme de dimensiuni uriașe. Acestea sunt situate la limita dintre proză și poezie și au aspecte de maxime dar cu o puternică încărcătură semantică și cu titluri sugestive.

Tema trecerii ireversibile a timpului, des întălnită în opera lui Ion Pillat, este asociată cu repetabilitatea destinului uman, cu ciclicitatea vieții.

Dobândirea originalității operei lui Ion Pillat se face prin descoperirea „fructoasă a unui orizont familiar populat de umbrele strămoșilor, veghind ca niște penați ai casei, și de icoanele ireversibile ale amintirilor.“

Ce este un poet și ce devine el atârnă de experiențele și de cultura lui. Doar dozajul variază de la poet la poet și uneori și în cadrul aceleiași cariere poetice. După cum spune și Tudor Vianu „ în șirul volumelor lui Ion Pillat se succed intuițiile experienței și ale culturii“ care se înlocuiesc și se combină între ele.

7. BIBLIOGRAFIE

Caracostea, Dumitru, Mărturisiri literare, Editura Minerva, București, 1971

Călinescu, George, Istoria literaturii române de la origini până în prezent, Fundația Regală Pentru Literatură Și Artă, București, 1941

Cistelecan, Alexandru, Celălalt Pillat, Editura Fundației Culturale Române, București, 2000

Nicolae Balotă, Ion Pillat, Editura Minerva, 1997

Lovinescu, Eugen, Istoria literaturii române contemporane, Editura Ancora, București

Manolescu, Nicolae, Lecturi infidele, Editura pentru Literatură, București, 1966

Papadima, Ovidiu, Ion Pillat, Editura Albatros, Iași, 1974

Pillat, Ion, Pe Argeș în sus, Editura Cultura Națională, București

Pillat, Ion, Poeme într-un vers, Editura Cartea Românească, 1936

Pop, Ion, Transcrieri, Editura Dacia, Cluj – Nappoca, 1976

Streinu, Vladimir, Pagini de critică literară volumul I, Editura pentru Literatură, București, 1968

Tomuș, Mircea, 15 Poeți, Editura pentru Literatură, Cluj- Napoca, 1968

Ungureanu, Cornel, Contextul operei, Editura Cartea Românească, Buburești, 1978

Vianu, Tudor, Scriitori români volumul III, Editura Minerva, București, 1971