Nae Ionescu
INTRODUCERE
CAPITOLUL I
Nae Ionescu și contribuția lui la dezvoltarea spiritualității românești
I.1 Omul Nae Ionescu
I.2 Personalitatea multivalentă a lui Nae Ionescu
I.3 Nae Ionescu în conștiința contemporanilor
CAPITOLUL II
Concepția politică a lui Nae Ionescu
II.1 Discursul politic al lui Nae Ionescu asupra democrației
II.2 Proiectul politic al lui Nae Ionescu
II.3 Omul politic în viziunea lui Nae Ionescu
CAPITOLUL III
Nae Ionescu și fenomenul legionar
Legionarismul, fenomen de extremă dreaptă
III.2 Apropierea lui Nae Ionescu de fenomenul legionar
Concepția lui Nae Ionescu asupra fenomenului legionar
Bibliografie
BIBLIOGRAFIE
Periodice
– „Cuvântul”, București, 1926-1932
– „Buna Vestire”, București, 1937
– „Vremea”, București, 1936
Lucrări generale
– Fătu, Mihai, Spălățelu, Ion, „Garda de Fier, organizație de tip fascist”, Editura Politică, București, 1980
– Florian, Radu, „Ideea care ucide – Dimensiunile ideologiei legionare”, Noua Alternativă, București, 1994
– Ionescu, Nae, „Curs de istorie a metafizicii”, Editura Anastasia, București, 1996
– Ionescu, Nae, „Introducere în istoria logicii”, Editura Eminescu, București, 1997
– Ionescu, Nae, „Suferința rasei albe”, Timpul, Iași, 1994
– Ionescu, Nae, „Problema mântuirii în Faust a lui Goethe”, Editura Anastasia, București, 1996
– Ionescu, Nae, „Sindicalismul în doctrinele partidelor politice”, Editura Garamond, București, 1996
– Ionescu, Nae, „Roza vânturilor”, Editura Cultura Națională, București, 1990
– Ionescu, Nae, „Îndreptar ortodox”, Wiesbaden, 1957, Trad: D.C. Amzăr
– Ionescu, Nae, „Curs de filozofie a religiei”, Editura Eminescu, București, 1998
– Iorgulescu, Adrian, „Dreapta. Principii și perspective”, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 2000
– Nedelea, Marin, „Compendiu de curente și personalități”, Editura Niculescu, București, 1994
– Ornea, Zigu, „Extrema dreaptă românească: Anii treizeci”, Editura Fundației Culturale Române, București, 1995
Palaghiță, Ștefan, „Garda de fier și reîntregirea României”, Editura Roza Vânturilor, București, 1993
Pandrea, Petre, „Atitudini și controverse”, București, 1946
Pop, Grigore, Traian, „Mișcarea legionară-idealul izbăvirii și realitatea dezastrului”, Editura Ion Cristoiu, București, 1999
Râpeanu, Valeriu, „Nicolae Iorga, Mircea Eliade, Nae Ionescu,”Editura Lider, București, 2000
Scurtu, Ioan, „Viața politică din România” (1918-1944), Editura Albatros, București, 1998
Veiga, Francico, „Istoria Gărzii de Fier” (1919-1941), Editura Humanitas, București, 1995
Weber, Eugen, „Dreapta românească”, Editura Humanitas, București, 1998
Weber, Max, „Politica, o vocație și o profesie”, Editura Anima, București, 1992
Zamfirescu, Dragoș, „Legiunea Arhanghelului Mihail de la mit la realitate”, Editura Enciclopedică, București
Lucrări speciale
Ciachir, Dan, „Gânduri despre Nae Ionescu”, Institutul European, Iași, 1994
Ionescu, Nae, „Fenomenul legionar”, Editura Antet XX Press, București, 1993
Mezdrea, Hora, „Nae Ionescu. Biografie”, Editura Universal xxxxxx, București, 2001
Vulcănescu, Mircea, „Nae Ionescu. Așa cum l-am cunoscut”, Editura Humanitas, București, 1992
=== cap 1 ===
CAPITOLUL I
Nae Ionescu și contribuția lui la dezvoltarea spiritualității românești
Motto:
„În istoria culturii românești moderne, o singură mare personalitate a avut o influență asemănătoare asupra contemporanilor săi mai tineri. A fost Mihai Eminescu. În timp ce, însă, Eminescu a creat un curent de simțire și gândire eminesciană prin opera sa scrisă, Nae Ionescu exercita o influență socratică, de la om la om, de la suflet la suflet. (Mircea Eliade)
Filosof, publicist și om politic de dreapta, apropiat cercurilor carliste, simpatizant și sprijinitor al mișcării legionare, profesorul universitar Nae Ionescu a jucat un rol de seamă în constituirea și afirmarea curentului filosofic trăirist (alături de Emil Cioran, Mircea Eliade etc.) .
Nae Ionescu a avut un rol decisiv în formarea generației din care făceau parte Mircea Eliade, Constantin Noica, Emil Cioran, Mircea Vulcănescu, Petre Țuțea și alții. Timp de 15 ani, începând cu anul 1922, a orientat spiritual de la catedră tineretul, fiind un adevărat „spiritus rector” al vremii.
El a reprezentat un factor esențial de influență asupra tineretului studențesc bucureștean. Generații întregi de studenți au fost învățați sistematic cum să nu creadă în cărți, în teorii generale, în dogme.
Despre renașterea românească, despre primenirea spiritului culturii europene, care a dus la formarea conceptului de nouă spiritualitate, au vorbit, în primul rând, patru personalități: Vasile Pârvan, Nae Ionescu, Lucian Blaga și Nichifor Crainic. Lor li se datorează esențialul în noua orientare a spiritului culturii române.
I.1 Omul Nae Ionescu
Nicolae C. Ionescu, cunoscut mai ales ca Nae Ionescu, s-a născut la 4 iunie 1890, în Brăila, unde a făcut studiile primare, secundare și liceale. Cel de-al treilea copil al Eugeniei și al lui Cristache Ionescu, Nae Ionescu și-a petrecut cea mai mare parte a copilăriei sale în oraș, cu frații și cu părinții, cunoscând îndeaproape alte două spații:
spațiul bărăganic, cosmic, așa cum este el reprezentat de satul bunicilor paterni, Tătaru
spațiul raționalizat, exploatat după regulile unei minți organizatoare al proprietății moșierești. Lupta cu Bărăganul a dus-o Nae Ionescu însuși toată viața, mărturisind: „noi ăștia de pe Bărăgan, avem ascensiunea grea” .
La fel de însemnată în plămada personalității viitorului filosof apare contribuția celuilalt spațiu pomenit, care este tot unul bărăganic, dar sublimat de această dată, dintr-o altă perspectivă. Este spațiul organizat de o lume puternică și orgolioasă, mândră de posesia și dornică să i se recunoască vechimea, noblețea și vrednicia . În fine, spațiul urbei natale își are și el contribuția la formarea personalității viitorului filosof.
În cultura românească, Nae Ionescu este unul dintre cei mai însemnați apologeți ai peisajului natal, de la mișcarea amplă, de resurse cosmice, a întinderilor Bărăganului, până la fascinantul plan al urbei Brăila: „Este aici în această apologie a Cetății, ceva încă mai vechi decât prundul de valori creștine, ceva păgân, ceva grecesc, ce-l leagă pe filosoful român de apologeții agorei antice”.
Traseul străbătut de Nae Ionescu în anii de liceu, de la elevul model la elevul care pune sub semnul întrebării competența științifică a profesorilor săi, continuând în tot acest timp să fie șef de promoție, este unul revelator pentru personalitatea viitorului filosof și se aseamănă unui simbolism al autoiluminării. Se observă în această perioadă a vieții sale o preocupare acută pentru filosofie, de adevărul lucrurilor și al oamenilor.
La București s-a înscris la facultatea de Litere și Filosofie, ale cărei cursuri le încheie în anul 1912 cu specializarea în filosofie. Tot în această perioadă, mai exact în toamna anului 1919, scrie primul său articol, care a reprezentat o profesiune de credință. Nu despre Carlyle, ci despre sine era vorba atunci când scria „a fulgerat împotriva pornirii de a materializa totul, a înțeles că deasupra preocupărilor cu un rezultat pipăibil mai este o ceață spirituală, care nu poate fi înăbușită sub grămezi de aer” .
În anul 1912 este numit profesor la Liceul Matei Basarab din București, după o vreme în care colaborează la „Studii filosofice” sau la „Noua revistă română”, pleacă în Germania la Göttingen, în vedrea desăvârșirii studiilor, fiind prins în vâltoarea primului război mondial. Tot în Germania, de data aceasta la Universitatea din München, își susține în anul 1919 doctoratul în filozofie la profesorul Bäuneker, cu teza „Die Logistik als Versuch einer neuer Bergrundung Mathematik”. Nae Ionescu revine în țară în anul 1919, devenind pentru scurtă vreme profesor, apoi director la Liceul militar „Mănăstirea Dealu”, pentru ca, în același an, să fie numit asistent la catedra de Logică și Teoria cunoștinței a profesorului C. Rădulescu Motru. Se va observa influența incontestabilă a profesorului Constantin Rădulescu Motru, influență pe care Nae Ionescu nu a negat-o de altfel niciodată. Și-a inaugurat activitatea universitară cu lecția „Funcțiunea epistemologică a iubirii”.
În anul 1922, publică în Gazeta Matematică studiul „Comentarii la un caz de intronziență a conceptelor matematice”, care a fost răsplătit cu premiul de filozofie matematică (1923).
Nae Ionescu a fost un redutabil publicist, Nicolae Iorga considerându-l ca fiind cel mai mare ziarist al nostru și Iorga nu poate fi bănuit de vreo simpatie față de directorul „Cuvântului”. A condus „Logos” (1928) și „Cuvântul” (1929-1933; 1938), a colaborat la peste 20 de publicații, dintre care menționăm: „Studii filosofice”, Noua revistă română”, „Ideea europeană”, „Revista de filozofie”, „Gândirea”, „Societatea de mâine”, „Vestitorii”, „Vremea”, „ Buna Vestire”, „Predanca”. A scris peste 2000 de articole, tratând cele mai diverse problematici – de la articolul politic pamflet sau de analiză, la cronica dramatică – semnate cu numele propriu sau cu serie de pseudonime: Mihai Tonca, Nicolae Ivașcu, Skythes, Kellikles, Nemo, 7 ș.a.
Mircea Eliade a realizat o selecție din articolele publicate până în 1937 sub titlul „Roza vânturilor”, la care editorul scrie o prefață cu aprecieri pertinente asupra gândirii lui Nae Ionescu .
La 15 martie 1940, va muri profesorul Nae Ionescu, înainte de a fi împlinit vârsta de cincizeci de ani. Moartea lui, neașteptată și neverosimilă, se adaugă la acea serie de bărbați ajunși în plină putere de creație înainte de a-și fi împlinit opera: Lambrior, Bogrea, Pârvan, Vâlsan, Matei Nicolau, pentru a nu vorbi de seria lungă a poeților, romancierilor, nuveliștilor care și-au pierdut viața în timpul vieții creatoare sau în prestigioasă maturitate. „Cu dispariția lui Nae Ionescu, se pune capăt uneia din cele mai originale, mai interesante și mai patetice existențe din istoria intelectualității românești” .
După moartea survenită la 15 martie 1940, câțiva dintre elevii săi, în frunte cu C. Floru, C. Noica și Mircea Vulcănescu au tipărit patru dintre cursurile ținute de Nae Ionescu și au editat anuarul „Izvoare de filosofie” (1942 – 1943).
I.2 Personalitatea multivalentă a lui Nae Ionescu
Mai mult decât scriitor, Nae Ionescu a fost cunoscut ca publicist, director de ziar și profesor. Stilul său s-a creionat în timp. După primele încercări de tinerețe, la Noua Revistă Română a profesorului Constantin Rădulescu Motru (1911–1913), Nae Ionescu va scrie din nou la întoarcerea în țară din Germania (1919), unde, plecat fiind pentru studii de doctorat, a fost surprins de război și reținut în lagăr (teza sa de doctorat a fost publicată postum).
Întors în țară, va colabora la Ideea europeană (1919-1925), al cărei director era de asemenea Constantin Rădulescu Motru, căruia îi va fi de altfel și asistent la catedră. Va scrie sub pseudonimele „Mihai Tonca”, „Niculae Ivașcu” (după numele bunicului său), „Skytes”, „Calicles”, „Nemo”, „Verax”, „Un prelat”, „Un universitar”, „Un preot de țară” .
În această perioadă de preocupări teologice, în numărul din 4 – 11 aprilie 1920, publica articolul „Pascalia”, o primă formă a textului său de referință „Juxta Crucem”. Articolul, care tratează problema suferinței în creștinism, va fi reluat pe larg de Nae Ionescu în lecția de deschidere a cursului său universitar „Funcția epistemologică a iubirii”, publicat postum în revista Isvoare de filosofie, 1942. Un alt text de referință, „Suferința rasei albe”, va fi publicat în 1924.
Ca gazetar, dar ca și filozof, atinge maturitatea în perioada 1926-1933, perioadă legată de activitatea sa la ziarul Cuvântul, al cărui prim proprietar a fost redactor șef .
În 1928 ziarul devine proprietatea sa, între 1929-1934 și în 1938 Nae Ionescu fiind director al ziarului. Ziarul a fost suspendat de Carol al II-lea la sfârșitul anului 1933 și va reapare pentru o scurtă perioadă în 1938 (în acest an Carol al II-lea îl îndepărtează de la catedră printr-o lege promulgată special pentru Profesor, pe motivul „lipsei de activitate științifică”, iar între 1938 și toamna anului 1939 va fi internat pentru a doua oară în lagărul de la Miercurea-Ciuc; prima oară a fost închis acolo după uciderea lui Duca, în ianuarie-februarie 1934). De remarcat, că în perioada primei suspendări a Cuvântului (1933-1938), în 1937 Nae Ionescu va semna editoriale în revista de critică teologică Predania, editată de teologul Gheorghe Răcoveanu, unul din discipolii săi, până în octombrie 1937. În semn de protest față de arestarea maestrului, elevii săi vor începe să-i editeze cursurile, pornind cu Istoria logicii, la sugestia lui Nae Ionescu (încă din 1937, Profesorul va urma îndemnul lui Alexandru Rosetti, un cunoscut editor, de a publica o antologie a articolelor sale).
Extrem de important pentru soarta operei, publicată postum, a fost așadar atașamentul elevilor săi, pe care, în primul rând, i-a învățat să gândească. Dintre acești „ucenici”, remarcăm existențialiștii de la Criterion-ul anilor ’30, Mircea Vulcănescu, Mircea Eliade, Petru Comărnescu, Constantin Noica, precum și pe Constantin Floru, C.D. Amzar, Gheorghe Răcoveanu, Emil Cioran, Mihail Sebastian. Acesta a fost rolul esențial al lui Nae Ionescu (Profesorul): să creeze o întreagă generație în cultura românească, o elită studioasă.
Stilul lui Nae Ionescu era direct și ținea de oralitate. Cursurile sale erau mult mai impresionante vorbite, decât scrise. Știa să electrizeze audiența (foarte numeroasă de altfel) și știa, însă, la fel de bine să facă acest lucru și în scris, în limbajul vioi și incisiv al ziaristului. Era recunoscut pentru originalitatea și pentru articolele sale sarcastice, ori fulminante. Stilul său se remarcă prin lipsă de emfază și simplitate. Încă de la primele articole din Noua Revistă Română se observa siguranța de sine, concentrarea, lipsa de timiditate sau de stângăcie .
Ca ziarist, activitatea publicistică de bază este legată de ziarul Cuvântul. Activitatea sa de ziarist a fost prodigioasă. A fost redactor șef și apoi director și proprietar al Cuvântului. Pe lângă publicațiile deja amintite la care a activat, se mai poate aminti că a colaborat la peste 20 de alte publicații (între care Studii filosofice, Revista de filosofie, Gândirea, Societatea de mâine, Vestitorii, Vremea, Buna Vestire) și că a condus revista Logos. Este autor a peste 2000 de articole, în care a tratat cele mai diverse problematici: de la articole politice pamflet sau de analiză, până la cronică dramatică.
Nicolae Iorga îl considera pe Nae Ionescu cel mai mare ziarist și „apostolul neamului”; nu poate fi bănuit de vreo simpatie față de directorul Cuvântului .
Nae Ionescu a fost, neîndoielnic, alături de Ion Heliade Rădulescu, B.P. Hașdeu, Mihai Eminescu și Nicolae Iorga unul dintre cei mai mari ziariști români și un dascăl de gazetărie mereu actual. El aplica în gazetărie o metodă filosofică de explorare și înțelegere a realului și a unei metode de expunere care sintetizează. Școala pe care Nae Ionescu a creat-o în ziaristica românească nu e mai puțin strălucită decât posteritatea lui filosofică. Publicistica lui Mircea Eliade, Emil Cioran, Mihail Sebastian, Constantin Noica, Petre Pandrea, Gheorghe Răcoveanu, stă mărturie (să amintim numai redacția de la Criterion).
Este interesant de observat Nae Ionescu în ipostaza managerului de ziar, ipostază pe care trebuia să o împace cu cea de redactor șef, omul care trasa linia ziarului fiind tot Nae Ionescu. Chiar dacă stilul său original nu era ușor de acceptat în păturile largi ale societății, ziarul avea tirajul pe care probabil Nae Ionescu și-l dorea și avea categoria de cititori dorită de acesta. Nichifor Crainic afirma cu destul dispreț că tirajul Cuvântului este doar 6000 de exemplare, fapt probabil adevărat; însă să nu se uite faptul că Nae Ionescu nu era un populist precum Octavian Goga sau Nichifor Crainic. Pe el nu-l interesa cantitatea ci calitatea, deci nu-l tenta să crească numărul cititorilor, ci îl interesa cine citea gazeta. Semnificativ pentru temperamentul lui Nae Ionescu este ceea ce spunea concitadinul său, brăileanul Vasile Băncilă: „Nae Ionescu formulează în scris, pe baza unor idei, reflecta câteva zile, pentru ca apoi să distrugă definitiv ceea ce scrisese” .
Având în vedere acest temperament al său, este interesant cum acest om de cultură, meditativ și în căutare veșnică spirituală, reușea să se împace cu funcția de manager de ziar (avem în vedere și faptul că au existat perioade, după cum relatează unii dintre apropiații Profesorului, de exemplul vara anului 1928, când Nae Ionescu făcea singur ziarul). Se pare că această postură de „om de afaceri” i-a atras din partea unor contemporani și alte critici, în afara celor legate de viața sa intimă. Legăturile sale cu oamenii de afaceri evrei, cum ar fi Blank și Malaxa, ca și bunele relații inițiale cu regele Carol al II-lea, la a cărui Restaurație filosoful contribuise esențial, au făcut ca Nae Ionescu să fie suspectat de incorectitudini financiare. Se pare că relațiile lui „oculte” au reușit să mențină financiar ziarul Cuvântul.
În general, cei din redacția Cuvântului ca și cei din redacția Ideii europene erau prietenii lui Nae Ionescu. Din redacție făceau parte sau colaborau: Octav Onicescu, Dem Theodorescu, Titu Devechi, Vladimir Ionescu, Ghibericon, Alexandru Kirițescu, Perpessicius, Nicolae Davidescu. Secretarul de redacție era evreul Albu; reporteri erau Mitache Dumbrăveanu, Albescu; redactori culturali și economici – Mircea Eliade, Ion Călugăru, Mihail Sebastian, Victor Scarlatescu, Cella Delavrancea; omul de legătură al Profesorului cu prefectura poliției era comisarul Stan Ionescu; din rândul tinerilor se remarcă Gheorghe Răcoveanu.
Toți acești oameni nu constituiau numai o întreprindere de presă, ci un fel de familie spirituală, o comunitate de lucru întemeiată pe admirația comună față de Nae Ionescu .
Ziarul Cuvântul a fost suspendat după asasinarea primului ministru I.G. Duca (29 decembrie 1933 – Sinaia), întrucât autoritățile au socotit că unele dintre articolele lui Nae Ionescu au incitat direct la asasinat. De altfel, Profesorul a fost închis și deferit justiției, fiind însă achitat. Ziarul a reapărut în perioada 1937-1938, sub direcția lui G. Gongopol, pentru ca, după moartea lui Nae Ionescu, în timpul guvernării legionare (1940-1941) să devină, sub conducerea lui P.P. Panaitescu, oficiosul Mișcării.
Personalitatea profesorului Nae Ionescu nu poate fi înțeleasă fără a analiza relațiile sale cu fenomenul politic. Într-o societate românească interbelică marcată de înfăptuirea Marii Uniri de la 1918, Nae Ionescu, întors în 1919 din germania după o ședere de câțiva ani în lagăr, nu s-a amestecat inițial în politică. Primele preocupări politice ale lui Nae Ionescu datează din anul 1927. Nae Ionescu nu a avut relații cordiale cu Brătienii, fiind anti-liberal. Simpatiza cu țărăniștii, dar nu era de acord cu teoriile lui Virgil Madgearu. Într-o societate aflată în rapidă transformare, Nae Ionescu nu putea rămâne departe mult timp de politica activă. Amestecul său în politică a avut loc în anul 1928, an în care a devenit director și proprietar al ziarului Cuvântul .
Momentul implicării lui Nae Ionescu era de maximă importanță: cu un an înainte muriseră Ionel Brătianu și regele Ferdinand, țara era condusă de o regență, iar prințul Carol se afla în străinătate. Se apropia cu pași repezi criza economică, care a permis dezvoltarea mișcărilor de extremă dreaptă pe plan european, inclusiv în România. Nae Ionescu se decide acum pentru apropierea de țărăniști. Relațiile dintre Iuliu Maniu și rege l-au decepționat și aici este momentul din care Nae Ionescu va începe să se desprindă de Iuliu Maniu. Profesorul va asimila acum ideea Restaurației lui Carol al II-lea și a pregătit cu dibăcie opinia publică pentru întoarcerea acestuia. În 1930, când prințul Carol devine rege, Profesorul, aflat în grațiile regale, este considerat de contemporani un om forte al regimului. Constituirea Camarilei regale va duce însă la îndepărtarea lui Nae Ionescu, ceea ce va face ca acesta să devină din prieten al lui Carol al II-lea ostil regimului instituit de acesta. Din această perioadă datează și polemica sa cu patriarhul Miron Cristea. Dacă Profesorul îl încondeia în ziar pe patriarh cât se poate de des, la rândul său, patriarhul a pus să se zugrăvească în Biserica Sfintei Patriarhii, în scena Judecății de Apoi, un diavol mare negru având chipul lui Nae Ionescu.
O problemă spinoasă a constituit-o cea a raporturilor dintre Nae Ionescu și Garda de Fier. Acest episod este învăluit de o aureolă de mister, ca și moartea Profesorului (15 martie 1940) la locuința sa din Băneasa .
Este clar că Nae Ionescu a avut legături cu Garda de Fier, că a fost închis în lagăr împreună cu legionarii, că a fost suspendat din învățământ și urmărit ca îndrumător politic și spiritual al lor fără a se delimita de aceștia în urma acestor prigoane. Unii dintre legionari (ca și din observatorii neutri sau dintre adversari)
l-au considerat ideologul mișcării. Nae Ionescu nu a îmbrăcat însă niciodată cămașa verde; cu toate acestea, Nae Ionescu nu poate fi limitat numai la calitatea de ideolog al unei mișcări, fie ea și națională, deoarece Profesorul a influențat cu mult mai mult și într-un câmp mult mai larg generația sa.
Stilul lui Nae Ionescu se opunea din răsputeri oricărei înregimentări. Nae Ionescu era un om liber în adevăratul sens al cuvântului; această libertate de gândire și reflecta în scrisul său abrupt, limpede și realist. Ca și Ion Luca Caragiale, cu care a fost uneori comparat, Nae Ionescu reflecta realitatea nudă. Nu poate fi considerat neapărat „de dreapta” un om care avea idei sociale, care condamna sclavajul și colonialismul. Totuși, unele dintre ideile sale îl apropiau de Garda de Fier și în primul rând ideile anti-democratice .
Unele dintre aceste idei au fost expuse în cele patru conferințe ținute în fața legionarilor din lagărul de la Miercurea-Ciuc în luna mai a anului 1938. Conferințele ținute sub titlul „Fenomenul legionar” au fost publicate Buletinul Informativ de uz intern al legionarilor din anul 1940.
În primăvara anului 1940 dispărea Profesorul Nae Ionescu, personalitate controversată, atât în timpul vieții cât și după moarte. Profesorul, cum l-au denumit discipolii săi, rămâne o personalitate marcantă a culturii românești. Mai mult decât acțiunile și gândirea sa politică, ceea ce rămâne peren la Nae Ionescu este metoda cursurilor sale și activitatea sa de publicist, subscrise personalității sale debordante și stilului său original.
I.3 Nae Ionescu în conștiința contemporanilor
Moto:
„Nae Ionescu a fost un vorbitor cu o putere de captare magnetică a atenției ascultătorilor, de altfel, ca și în scris, neprecupețindu-și ironia, sarcasmul spiritual polemic, dar și capacitatea de sintetizare a problemelor și de adâncire a considerațiilor vizând miezul lucrurilor discutate…” (Arsavir Acterian)
Profesor și publicist, Nae Ionescu a avut un rol însemnat în formarea și educarea generației românești interbelice, iar comparația cu „luceafărul poeziei românești” nu este nici întâmplătoare, nici hazardată. Dacă Mihai Eminescu a avut o influență decisivă asupra posterității, același lucru se poate spune, fără reținere și despre Nae Ionescu .
Profesor și ziarist, persecutat în timpul vieții de regimul carlist, opera sa a fost interzisă după moartea sa de regimul comunist. Nae Ionescu a rămas însă în conștiința contemporanilor și a discipolilor săi, care i-au publicat opera.
Astfel, prin contribuția acestora, Nae Ionescu a fost accesibil românilor din diasporă, fiind revelat, după decembrie 1989 și românilor din țară. Având în vedere că Profesorul (așa cum era numit Nae Ionescu) nu și-a publicat opera, fapt ce ținea de maniera sa de a fi și a gândi, ar fi fost imposibil ca el să ne devină cunoscut dacă opera sa nu ar fi fost cu adevărat valoroasă. Valoarea operei sale explică eforturile contemporanilor săi mai tineri de a-i publica și organiza lucrările. Astfel se explică că, deși a fost trecut la index de regimul comunist, gândirea sa nu a fost uitată.
Discipolii săi au început să-i publice cursurile încă din 1941, la scurt timp după moartea sa. În acel an a apărut în țară un număr festiv al revistei Pan, consacrat lui Nae Ionescu. Tot în anul 1941 se înființează „Comitetul pentru tipărirea operei lui Nae Ionescu”, coordonat de Octav Onicescu, care va edita patru dintre cursurile Profesorului: Istoria logicii (1941), Metafizica I (1942), Logica (1943) și Metafizica II (1944). Această activitate va lua sfârșit în urma ordinului mareșalului Ion Antonescu, conducătorul statului.
După război, apare la Freiburg (1951) selecția de articole Convorbiri, autori fiind Mircea Eliade și Gheorghe Răcoveanu. În 1957 apare la Wiesbaden volumul Îndreptar ortodox, selecție și note de D.C. Amzar. În 1989 este reeditată la Paris („Miorița”, „Librăria românească”), Istoria logicii. Al doilea curs, iar în anul următor culegerea de articole realizată de Mircea Eliade, Roza Vânturilor, la editura omonimă. După 1989, lucrările lui sunt publicate în România.
Este absolut normal ca o personalitate atât de remarcabilă să fi inspirat numeroase scrieri, numeroase dintre ele polemice. Despre Nae Ionescu au scris Mircea Eliade, Mircea Vulcănescu, V. Băncilă (Ulysse printre sirene, Amintiri universitare), C. Noica, Emil Cioran (Nae Ionescu și drama lucidității, în „Vremea”, 6 iunie 1937), Mamca Enescu (Cantacuzino)și chiar Nicolae Iorga (în „O viață de om așa cum a fost”), dascălul și modelul său declarat. Ca înălțime și aristocrație a spiritului, Nae Ionescu poate fi așezat lângă Titu Maiorescu, Vasile Pârvan și Nicolae Iorga, dar dintre aceștia doar Titu Maiorescu poate fi comparat cu Profesorul în ceea ce privește rezultatele strădaniilor sale în generație, prin influența pe care a produs-o între tinerii contemporani. Aceștia îl considerau pe maestru realist și mistic în același timp, el însuși spunând că cele două merg mână în mână și pronunțându-se hotărât împotriva pozitivismului .
S-a vorbit de „țărănismul” lui Nae Ionescu care spunea că „o metodă crește un om…”, ca despre o soluție răsăriteană, care respinge standardul și rețeta. Unii au spus că Nae Ionescu ar putea fi înțeles cu greu în Occident, el aparținând spațiului oriental, balcanic, „cu preocupări teologice, legate de ortodoxia dură și pură”. Concepția creaționistă este foarte clar inspirată în toate cursurile sale: „Ideile de forță, perene la Nae Ionescu, sunt: mântuirea, păcatul, salvarea, aceasta din urmă fiind corelată cu problema trăirii, a exprimării personale și a găsirii echilibrului sufletesc” .
Aceste idei apar clar exprimate în „Teoria cunoștinței”, care are privilegiul de a fi primul curs de această factură din istoria Universității bucureștene. Autorul evidențiază adevărurile, dar și limitele cunoașterii științifice, pronunțându-se împotriva dialecticii și a tuturor idealismelor care au marcat istoria gândirii omenești, de pe pozițiile unui realism lucid, care lăsa să se întrezărească poziția tragică a gânditorului creștin, care știa „că, dincolo de adevărurile relative, la care cugetarea omenească poate ajunge, stă nedezlegată marea taină a Adevărului” .
Totuși, departe de a se complace în limitele culturii răsăritene, Nae Ionescu poate fi considerat un european, un nomo universalis .
Nae Ionescu dădea dovadă de universalism scriind în anii ’20 despre teatru, cinema, făcând cronica dramatică, ocupându-se de grafologie. El contrazicea un anumit tip cultural, cel al profesorului și un anume tipic, cel al intelectualului care trebuie să scrie obligatoriu. Era un spulberator de iluzii, de prejudecăți, de idei primite de-a gata, contrazice tonul și tempo-ul epocii. Într-o prefață din 1951, Mircea Eliade și Gh. Răcoveanu declarau: „Nae Ionescu ne-a învățat să gândim. Geniul lui era, în primul rând, de natură socratică; ne ajuta să căutăm și să scoatem la iveală adevărul. Nu ni-l da de-a gata, nu ni-l impunea. Ne obliga să judecăm, noi cu mijloacele noastre, să tragem singuri concluzia propriilor noastre eforturi. Ne învăța cum să citim un text filosofic și ne îndemna să mergem întotdeauna la izvoare: ne interzicea cărțile despre un filosof sau un sistem de filozofie. Nae Ionescu a fost cel dintâi profesor care, într-o vreme când pozitivismul și agnosticismul domneau încă în universitățile românești, a arătat validitatea metafizicii și a vorbit despre mistica și despre experiența religioasă” .
Toate cursurile lui Nae Ionescu erau un spectacol de gândire liberă și, implicit, un îndemn. Mircea Eliade spunea: „Simțeai că ceea ce spune Nae Ionescu nu se găsea în nici o carte. Era ceva nou, proroocit, gândit și organizat în fața sa, pe catedră”.
Nae Ionescu spunea: „Mâine mă veți depăși pe mine, chiar aveți datoria să mă depășiți, întrucât sunteți vii și întrucât eu trebuie să ajung la soluția absolută a felului meu de a o vedea și trebuie să mor deci înaintea d-voastre (…) …eu sparg un tipar vechi, care tindea oarecum să oprime viața și ridic zăgazul realității, pentru ca, așezându-vă d-voastră în curgerea ei, să ajungeți la țărmul care vă este
propriu”
=== Cap2 ===
CAPITOLUL II
Concepția politică a lui Nae Ionescu
Concepția politică a lui Nae Ionescu, așa cum s-a afirmat ea în toată perioada interbelică, are, dincolo de variațiile tematice și argumentative, dincolo de ezitările ei teleologice, o redutabilă constantă: poziționarea antidemocratică. Democrația, mai ales în ipostaza ei liberală, individualistă, a fost consecvent apreciată ca răul absolut al lumii moderne, motiv de a o supune unui rechizitoriu. Discursul public al lui Nae Ionescu s-a construit consecvent pe această negație fundamentală, pentru impunerea căruia a utilizat o varietate de argumente, câteodată chiar contradictorii.
„Întreaga acțiune ideologică și politică a lui Nae Ionescu a stat sub semnul unui «nu» inflexibil, intransigent față de modernizarea politică declanșată în Occident încă din secolul al XVII-lea (prin impunerea monarhiei constituționale și prin afirmarea filosofiei politice a drepturilor omului) și ajunsă în secolul trecut și în România” .
Discreditarea democrației, atât ca teorie cât și ca practică politică, a fost laitmotivul discursului public al celui care avea un ascendent considerabil asupra „tinerei generații” prin rolul său pedagogic (care nu se reducea doar la Universitate) și asupra opiniei publice, ca jurnalist redutabil (îndeosebi prin articolele sale de la „Cuvântul”, care au făcut din acest ziar unul din cele mai importante, mai citite publicații ale timpului). Cel mai elocvent articol, „Descartes – părinte al democratismului contemporan”, articol publicat în 1921 în Ideea europeană și ajungând la articolul „Naționalismul de import” apărut 17 ani mai târziu în Cuvântul și trecând prin abundența publicistică de la acest ziar, tema antidemocratică este omniprezentă și obsesivă.
În mesajele politice ionesciene, indiferent de momentul lor, sunt frapante câteva constante ideatice, motiv temeinic de a vedea în ele directe abordări ideologice sau de a presupune că îndărătul lor se află o viziune ideologică articulată în linii mari încă de la începuturi . Este neîndoielnic faptul că gândirea politică a lui Nae Ionescu a cunoscut și o evoluție constând într-o organizare treptată a ideilor, într-o „raționalizare” de tip ideologic, într-o accentuare progresivă a radicalismului politic.
Concepția filosofică din care își extrage argumentele antidemocratice este una holist-organicistă, identificabilă fragmentar încă de la începuturile publicistice ale lui Nae Ionescu de la Ideea europeană (în 1919, după întoarcerea din Germania, scrie aici un articol, semnificativ în acest sens, despre Petre Carp); ea capătă un plus de consistență și o mai decisă direcționară pro-totalitară odată cu trecerea timpului, desăvârșindu-se spre mijlocul anilor `30, când mai multe procese politice europene par să o confirme.
Deși negația a continuat să rămână definitorie pentru Nae Ionescu până la sfârșit, subsecvent își face apariția – inițial timid, nesigur, dar ulterior mai exact, odată cu anii `30, tot mai răspicat – un proiect politic alternativ. În locul democrației, demolate la început pe cale intelectuală, trebuia pus altceva, categoric opus, în consonanță cu ceea ce se întâmpla în mai multe țări europene. Acest „altceva” este, fără îndoială, totalitarismul. Proiectul politic totalitar pe care Nae Ionescu îl tatonează în prima fază este oarecum indecis și modelul lui Stalin și modelul lui Mussolini înfățișându-i-se la rigoare, deopotrivă de atrăgătoare, dar nici unul îndeajuns de seducător; el capătă însă cu timpul – îndeosebi după anul 1933, când Hitler accede la putere – un conținut tot mai precis: totalitarismul de extremă dreaptă.
II.1 Discursul politic al lui Nae Ionescu asupra democrației
Discursul politic al lui Nae Ionescu se construiește încă de la început pe tema antidemocratică. Imediat după primul război mondial, celui ce va deveni „învățătorul tineretului” și „îndrumătorul neamului” nu-i era limpede de pe ce poziții trebuia să atace ordinea politică existentă, astfel că asaltul ideologic ionescian asupra democrației debutează cu argumente preponderent de extremă stângă.
Proaspătul conferențiar suplinitor de logică și teoria cunoștinței de la Universitatea București susținea, în această primă fază (mai precis în anul 1923), „sindicalismul revoluționar”, pe care îl definea ca o „respingere în bloc a ordinii constituite și înlocuirea ei cu o alta, cu desăvârșire nouă” .
Nae Ionescu utilizează comprehensiv, găsindu-le legitime, opoziția exploatatori-exploatați sau teza luptei de clasă ca premise ale concluziei privind ineluctabila revoluție. Discursul său are în această primă fază o stilistică apăsat academică, părând să fie rezultatul unor reflecții detașate și dezinteresate politic; democrației i se reproșează contractualismul și egalitarismul, ca și raționalismul, pozitivismul științific. Toate acestea sunt mai degrabă, la Nae Ionescu, argumente conservatoare decât sindicaliste. Conștientizând această contradicție, Nae Ionescu o „rezolvă” într-o manieră surprinzătoare: „Să nu ne înșelăm și să nu ne încurcăm în cuvinte. Nici sindicalismul și nici o nouă formație politică – întrucât e cu adevărat nouă – nu e democratică, în sensul democrației clasice, singurul sens posibil. Cu toate sunt conservatoare” . Surpriza aceasta finală – sindicalismul ni se dezvăluie ca fiind conservator, după ce aflasem că e revoluționar – ține de contradicția lui Nae Ionescu, care era preluată din vechea cultură politică germană. Nae Ionescu tatonează de fapt ideile corporatiste ale fascismului italian aflat în acel moment la începutul experimentării sale politice. Proba în acest sens este că toate argumentele demolatoare pe care le va folosi apoi sunt de extremă dreaptă ceea ce nu însemna că „opera” politică a lui Stalin este folosită pentru a lovi în democrație.
Armele cu care Nae Ionescu atacă democrația sunt, grosso modo, de două feluri: pe de-o parte, principal teoretice, generale, atacând rațiunea de a fi a democrației și, pe de altă parte, punctual practice, țintind la imperfecțiunile de fapt ale unui regim democrat-liberal concret.
Nae Ionescu susținea că democrația încearcă să modeleze o realitate, grație popularității de care se bucura, dar prin forța lucrurilor aceasta este refractară la idei care-i sunt potrivnice: „Sunt vreo 300 de ani de când omenirea toată a căzut victimă unei teorii, aceea a individualismului, care a provocat, provoacă și va mai provoca încă multe dezastre și adâncă mizerie în toate ramurile existenței
umane” .
După Nae Ionescu, vinovații principali sunt filosofii dreptului natural, cei ce au acreditat teza drepturilor naturale și a contractului social, căci aceste idei stăteau la baza ordinii democratice. Lupta ideologică a lui Nae Ionescu se îndreaptă spre o pluritate de ținte: „Pentru ca rezultate să fie obținute ar trebui ca în același timp lupta această anti-masonică să fie purtată: împotriva individualismului liberal, a știentismului, a cartezianismului și kantianismului, a democrației, a monarhiei constituționale și republicanismului, a socialismului, etc. Democrația, impusă fiind de asemenea idee, operează o ruptură totală cu trecutul: prezentul democratic nu mai are rădăcini istorice, așa cum vechile așezări politice au avut întotdeauna. Democrația este negarea tradiției și a eredității; ea este atomizare, aritmetizarea societății și ca urmare anularea trecutului pur și simplu”
După Nae Ionescu, democrația este sterilă și, în consecință, indezirabilă: „Marii oameni de cultură, marii creatori în ordine spirituală nu au fost niciodată democrați; nu au fost democrați nici prin temperament, nici prin practica
politică” .
Chiar dacă Nae Ionescu concede că într-un regim democratic accesul la cultură este mult mai extins, el nu poate să nu judece calitatea jalnică a acesteia: „Căci e adevărat, în regimul democratic se poate identifica o mai mare răspândire a culturii. Dar această cultură a maselor nu e cultură, ci (…) mai degrabă instrumentul tehnic al unei forme speciale – foarte aproximative de civilizație. Este cultura al cărui summum se atinge în așa numitele universități populare, plagă paralizantă a adevăratei culturi” .
Credința negativă a lui Nae Ionescu venea mai degrabă din ideologie (sau dintr-o lectură de tip ideologic a istoriei prezentului său). În 1916 Nae Ionescu era deja convins de iminentul colaps al ordinii democratice: „Noi afirmăm că astăzi puterile de viață ale națiunii stau în anumite raporturi noi, pentru care conceptul de democrație nu mai este relevant” .
Resentimentul lui Nae Ionescu la adresa democrației liberale e atât de puternic încât nu poate să nu salute, entuziasmat câteodată, orice formulă politică alternativă. Multă vreme (până când în Germania s-a instaurat cel de-al treilea Reich), Nae Ionescu a fost fascinat de ceea ce se întâmpla în Uniunea Sovietică decât de ceea ce se petrecea în Italia fascistă. Nae Ionescu scria despre acest lucru într-un articol din 1932: „În Rusia se caută astăzi, cinstit, patetic de cinstit și cu mijloace adesea impresionante, o nouă formulă de viață” .
Nae Ionescu își culege probele acuzatoare la adresa democrației nu numai din exterior, ci și din ceea ce se întâmplă în România acelui timp. Regimul ei democrat-liberal, cu atâtea imperfecțiuni și disfuncții, i le furnizează din abundență. După Nae Ionescu, responsabili de transplantul ideilor și instituțiilor democratice în spațiul românesc fuseseră pașoptiștii, prilej pentru el de a-i exclude din patrimoniul politic și cultural român
Figura retorică pe care Nae Ionescu o adoptă în articolul „Marea” datează din anul 1926 și este relevantă: „De când ne-am constituit ca stat modern, noi am avut o politică națională mai mult de bogdaproști. Actul nostru politic de naștere a fost mijlocit de fugarii de la 1848 pe la porțile tuturor oamenilor mari – mai adesea oficiali ai Europei Apusene” .
Tirul lui Nae Ionescu se îndreaptă către ținte de fond. Democrația este nefuncțională, contraproductivă, pauperizantă; pe scurt, „democrația lichidează” nu numai cultural ci și economic, efectul acesteia fiind pricinuit de aceeași acuzată egalitate. În cuvintele lui Nae Ionescu, „democrația a înlăturat pe specialiști și i-a înlocuit cu oamenii politici; ea a instituit – nu e numai vorba – cultul incompetenței”. Această ilegitimă înlocuire are în primul rând consecințe politice nefaste, „Căci democrația este regimul care creează instabilitatea conducerii, prin așezarea în capul treburilor a unei clase de incompetenți” .
La începutul anilor `30, directorul Cuvântului, constatând că statul existent nu mai corespunde societății, acceptă soluția revoluției. Între motivele invocate pentru a legitima revoluția figurau și politicile statului român democratic orientate înspre dezvoltarea de tip urban și industrial, ele făcându-se vinovate de deficitul bugetar cronic și fără leac în perimetrul democrației. Orientarea României pe calea dezvoltării de tip occidental i se părea lui Nae Ionescu un act politic sinucigaș.
II.2 Proiectul politic al lui Nae Ionescu
Nemulțumit de democrație, atât ca ordine ideală cât și ca ordine reală, Nae Ionescu tatonează o alternativă încă de la începuturile sale publicistice și academice, găsind-o, în cele din urmă, în cadrul proiectului legionar. Chiar dacă inițial proiectul politic alternativ la democrație pare pe mari suprafețe confuz sau contradictoriu, natura sa radicală dictatorială este de departe trăsătura care se impune în chipul cel mai frapant.
Inițial, Nae Ionescu îmbrățișează o teorie demult apusă în Europa, cea a monarhiei absolute de drept divin. Națiunea, ca întruchipare ideală a societății organice, are un singur reper la care trebuie să se raporteze: Dumnezeu. Într-o asemenea situație, domnitorul este „presupusul” lui Dumnezeu sau „procuratorul” Său pe pământ. Legitimitatea sa vine din ceruri și aceasta este singura legitimitate posibilă pentru un monarh. Nu există o teorie a regalității democratice sau liberale. „Aceasta este domnia de drept divin; ori este de drept divin, ori nu este deloc” .
Monarhia limitată constituțional i se pare lui Nae Ionescu o „debilă” convenție laică, în care se stipulează egalitatea părților acolo unde, ontologic, există doar inegalitate.
Greșeala fundamentală stă probabil în faptul că se consideră constituția un contract bilateral. Asta e fals. Constituția nu este un contract de drepturi și îndatoriri încheiat între rege și țară, ci o cartă ACORDATĂ țării de către rege! Așa fiind, nu mai avem de-a face cu persoana politică a regelui, ci cu o ființă de natură deosebită de fiecare din noi. Căci numai o asemenea persoană poate fi presupusă ca deținând drepturi absolute de stăpânire asupra unor țări și unui popor, drepturi pe care ea însăși, prin proprie inițiativă și prin proprie voință și le alienează, trecându-le asupra poporului în măsura și în condițiile voite de ea. Caracterul acesta, deosebit de cel al nostru, al persoanei regale, deplasează dintr-o dată realitatea pactului fundamental de pe planul existențelor pozitive pe cel al existențelor mistice. Regele încetează de a mai fi propriu-zis o persoană, încadrându-se într-o lume de realități care pozitiv îl depășesc . Prin natura și prin funcția sa, regele apare ca un semizeu și ca un supraom, plasându-se astfel în completa asimetrie față de supușii săi, iar puterea pe care o exercită pare să fie o pură oficiere ecleziastică, absolutul său fiind absolutul mistic.
Aceste considerații apar înalt academice și dezinteresate, prind un plus de sens dacă sunt puse în ecuația politică concretă în care se afla autorul lor. Se ia astfel în vedere carlismul de notorietate al directorului de la „Cuvântul” de la sfârșitul anilor `20. Adesea, carlismul său iese la iveală fără reținere în această epocă, pigmentându-i celestele considerații filosofice.
Nae Ionescu nu voia o simplă revenire pe tron a lui Carol al II-lea, în urma căreia să-și exercite prerogativele potrivit Constituției de la 1923. Aceasta era apreciată de el ca „o lege juridică, nu organică” .
Constituția din 1923 prevedea acordarea de drepturi tuturor cetățenilor indiferent de identitatea lor etnică, fapt considerat de filosoful organic ca fiind contra naturii într-o primă fază (în 1929). Nae Ionescu gândea și medita pentru „dictatura unui rege reîntors – pe față sau pe ascuns – la formula monarhiei absolute” .
Dacă dictatura regală pare în această perioadă un simplu sinonim al absolutismului monarhic, sunt totuși indicii că Nae Ionescu aștepta de la dictatură ceva mai mult decât de la absolutism. Faptul că el era preocupat să reabiliteze regimul de dictatură era în sine destul de lămuritor pentru obsesiile politice pe care le va dezvolta ulterior .
După Nae Ionescu, dictatura ar avea virtuți nebănuite sub aspectul creației, ceea ce ar fi suficient pentru a o legitima. Chestiunea abuzului, care se pune în chip automat într-o asemenea situație, nu-l preocupă deloc pe Nae Ionescu, care crede necondiționat în inspirația și creativitatea monarhului.
Se poate admite că Nae Ionescu este un gânditor politic de dreapta, care se înscrie în tradiția europeană radical-conservatoare. Organicismul, inegalitatea, misticismul, dreptul divin sunt ingrediente ale concepției conservatoare cu prestigiu și forță culturală (grație unui Bossuet, Burke, Louis de Bonald sau J. de Maistre). S-ar putea admite că dictatura este – în acest moment – doar un sinonim al monarhiei absolute. Neîncrederea în națiune, conservatoare în fond, împinge cu timpul întreaga sa concepție într-o direcție extremistă tot mai frapantă, ajungând la Führerprinzip.
Soluția dictaturii monarhice nu pare să-l satisfacă pe Nae Ionescu decât conjunctural. Procesele politice totalitare europene de după primul război mondial sunt tot mai frecvent interpretate de Nae Ionescu ca o confirmare a celeilalte soluții: „dictatura maselor” sau „dictatura de partid”. Nae Ionescu afișează într-o primă fază neutralitatea academică, concluzia „dictaturii de masă” fiindu-i impusă de „transformarea structurală a epocii noastre istorice” .
Monarhiile – descoperă într-un târziu Nae Ionescu – pot intra în lungi perioade de criză, ele ieșind astfel din grația divină. Dumnezeu se revelează astfel națiunii ca un întreg prin intermediul unei „căpetenii”. „Căpetenia” era convertită într-un fel de monarh, diferențele ținând de forma în care ea se face recunoscută social: „Atunci când domnia este în vacanță, atunci când Dumnezeu nu lucrează prin domn, ci lucrează de-a dreptul cu poporul, atunci iese din acest popor o căpetenie. Nu führer, nici duce; căpetenie. Pentru că singură căpetenia aceasta nu transcede nația, ci este însăși nația, însăși nația în funcția ei diferențiată: de a hotărî. Această căpetenie hotărăște pentru națiune. Nu pentru că gândește această căpetenie într-un fel sau altul, nu! Ci pentru că este însăși nația, după capul este însăși ființa omenească” .
Sensul politic nou al „căpeteniei” se developează însă integral abia atunci când se precizează că geneza și recunoașterea ei socială rezidă în mecanisme complet iraționale, într-un fel de irezistibilă magie colectivă, ca și cum o societate întreagă a tras un soi de hipnoză a liderului. „Căpetenia nu se face. Nu noi putem să alegem căpetenia, căpetenia nu se alege de mine, de dumneata, de celălalt, ci, cum să zic eu, „se alege”. Nu se alege ea pe ea. Se scoală cineva: „eu sunt!” Nu! Se alege printr-un proces totalitar. La un moment dat iese cineva. Te uiți la el și zici: „e căpetenie!” Nu pentru că spui tu sau pentru că spune el. ci pentru că recunoști pur și simplu că este căpetenie cum recunoști: aici e capul, aici sunt brațele și așa mai departe” .
„căpetenia” ar fi deci „omul pe care și l-au găsit masele” în lipsa unui monarh. Exemplele lui Hitler și Mussolini sunt folosite de Nae Ionescu ca probe irefutabile de operațiuni triumfătoare a maselor, căci sunt inspirate de Dumnezeu, pentru un conducător. Nae Ionescu consideră că un regim dictatorial are sprijinul frenetic al mulțimii, sub imbold divin, ideea de dictatură devenind superfluă. „Nu e dictatorial regimul național-socialist, care se sprijinea pe cea mai impresionantă adeziune a maselor pe care a cunoscut-o vreodată istoria. Nu e dictatorial; dar nu e nici democratic” .
În viziunea lui Nae Ionescu, „căpetenia” nu poate greși, căci ea este în total acord organic cu națiunea, până într-acolo încât devine indistinct dacă o „căpetenie” este produsul națiunii sau dacă, dimpotrivă, națiunea este produsul căpeteniei.
Îndărătul binecunoscutului slogan „Mussolini ha sempre ragione” stătea ascunsă o filosofie a revelației, care îl aștepta pe Nae Ionescu spre a o articula. Maglavitul sau „Căpitanul” apar ca niște expresii ale arhaicității românești contaminate politic de lideri de opinie precum Nae Ionescu.
Nae Ionescu a fost întotdeauna conștient că nu se poate preconiza o așezare organică și ierarhică a statului care să ceară în același timp un regim parlamentar. Partidele politice și parlamentarismul specifice democrației de tip liberal sunt percepute ca străine și dizolvante și, mai ales, opuse mersului istoriei. Partidele politice pot fi acceptate într-o doză incipientă, în care noțiunea caută să-și definească voința, după care ele sunt condamnate la pieire. Dispariția partidelor îi apărea lui Nae Ionescu ca ținând principial de noua „eră a colectivelor” în care omenirea începuse să pășească. În cuvintele sale de la debutul deceniului al treilea privind acest subiect este detectabilă o anumită prudență (pe care o va abandona cu timpul): „Noi știm că nu distrugerea partidelor va aduce instaurarea noului regim, ci, dimpotrivă, noua ordine va face să dispară partidele – ca inutile și lipsite de funcțiune” .
Masele au, în viziunea ionesciană, un fel de propensiune dictatorială, urmare – paradoxală – a ideologiei liberale. Extinzând câmpul politic, universalizându-l, liberalii au dus în viața politică în viața politică o forță incompatibilă – prin rațiunea ei de a fi – cu ansamblul valorilor liberale. În concluzie, „liberalii au fost purtătorii unei ideologii care astăzi se întoarce împotriva lor” .
Deși conservator în fondul său, Nae Ionescu este de o receptivitate aparte la ideea de revoluție și se dovedește a fi un apărător al tuturor revoluțiilor totalitare, cărora le-a fost martor. Nu de puține ori în articolele sale își arată empatia chiar și față de excesele patronate, bunăoară, de Hitler: „A fi contra lui Hitler – scria el în 1933, imediat după instaurarea regimului nazist în Germania – pe tema stupidităților, sălbăticiilor, aberațiilor lui, e inoperant. Fiți, dacă credeți că se poate – și dacă vă țin curelele – împotriva revoluției germane. Asta ar fi ceva” . Mecanismul revoluționar al dispariției partidelor politice sau, mai bine zis, al înlocuirii lor, într-o primă fază cu partidul unic – credea Nae Ionescu – în natura însăși a acestora. Un partid – susținea el – „reprezintă un absolut” din punct de vedere teologic, în sensul că el își dorește puterea totală și fără rest, drept pentru care acționează exclusiv în acest scop: „Nu există om politic, nu există colectiv politic care să nu stea pe bază de convingere absolută. Și atunci eu, care reprezint un crez, pornesc la luptă pentru afirmarea crezului meu. Dar ce însemnează asta? Că eu trebuie să distrug toate formațiile politice care sunt de altă natură decât mine” .
Conceptul de partid politic vehiculat aici este unul latent, primitiv, pentru că el exclude caracterul simbolic al luptei politice, ca și procedurile sever rituale ale concurenței electorale; un partid animat de asemenea porniri este mai degrabă sinonimul clanului, câtă vreme el va recunoaște legitimitatea celorlalte formațiuni politice, dorind expres „distrugerea” lor. Strivind celelalte partide, partidul rămas singur devine reprezentant al națiunii, acesta însemnând că partidul s-a impus asupra întregii societăți sau că societatea îl susține în întregul ei. În cuvântul lui Nae Ionescu, „partidul devine însăși națiunea; cum se întâmplă în alte părți acum, de pildă în Rusia: partidul devine reprezentant al națiunii” .
Ceea ce este important, din punct de vedere al filosofiei politice a lui Nae Ionescu este că, finalmente, partidul se suspendă pe el însuși, se anulează pe el însuși, națiunea recăpătându-și astfel unitatea monolitică, amenințată anterior de lupta devastatoare dintre partide. Până atunci partidele par condamnate să procedeze la alternanța democratică la guvernare. Nae Ionescu aprecia că apare un moment în care această schimbare la guvernarea partidelor se dezvăluie în toată absurditatea ei pentru că ea este contrară naturii partidelor politice, chiar naturii politicului și politicii: „Această tocmeală, această rotativă, această succesiune de partide politice este o aberație din punct de vedere politic! Partide politice există atâta timp cât masa nu s-a hotărât, cât e încă în discuție asupra formelor. Dar principial fiecare partid reprezintă absolutul” .
La un moment dat, Nae Ionescu a somat repetat Partidul Național Țărănesc să instituie „dictatura de partid”, convins că toate condițiile erau favorabile pentru aceasta și că orice întârziere era nefastă: „Eu știu că (…) singura soluție este în momentul acesta dictatura de partid” .
În condițiile izbânzii revoluționare, Nae Ionescu credea că politica își pierde sensul. El era convins că în Germania, în Rusia, în Italia, noțiunea însăși de „politică” a dispărut, pentru că această noțiune este reductibilă la rivalitatea absolută, care nu-și mai are locul în armonia organică totalitară. Sub Hitler, Stalin sau Mussolini, n-ar mai fi existat „politică”, ci „o așezare gospodărească a treburilor lăuntrice”. Națiunea, odată mântuită prin revoluția totalitară, își descoperă supremația ei organică, operând mai întâi o delimitare cu valoare identitară. Atunci când Nae Ionescu pledează pentru o condiție, aceea a dezarticularizării României din sistemul său european și a renunțării la suprastructura european-capitalistă, el avea în vedere, un fel de purificare a națiunii române, prin îndepărtarea influențelor străine și prin întărirea specificului național (ortodoxia, țărăneitatea, chiar sărăcia). Ruperea de Occident are rostul unei carantine, în urma căreia corpul național ar urma să se revigoreze, regăsindu-și calea firească de creștere.
Soluțiile politice preconizate de Nae Ionescu vizau o decuplare a României de politica mondială, o luare în considerație a realităților românești, o scădere provizorie a standardului de viață la nivelul acestor realități, așezarea temeiurilor unui stat românesc de structură țărănească .
Visul totalitar al lui Nae Ionescu este congruent cu premisele filosofiei sale absolutiste. Regăsindu-și identitatea, noțiunea, va putea apoi să-și manifeste înclinațiile sale naturale militariste și expansive. Războiul nu îi apare filosofului român doar ca „eventualitate normală a existenței”, ci ca lege a existenței împlinite. O națiune, pare să gândească Nae Ionescu, ori e războinică, ori nu e deloc. Exaltarea războiului și, în general, a violenței – ca stil de viață – are toate argumentele de partea sa. Expansivitatea agresivă a unei națiuni este singurul mod prin care ea își poate păstra și dezvolta identitatea. În caz contrar, națiunea intră în disoluție. „Nu există, altfel spus, cumințenie și defensivă în naționalisme, căci neamurile care se pun pe o astfel de temă, poziții, cad în robie” .
Prin expansiunea războinică, o națiune realizează ceva mai mult decât simpla sa conservare: un fel de misiune divină. Nae Ionescu recurge direct la naționalizarea lui Dumnezeu, ca argument al vitalismului naționalist, susținând că imperialismul este chiar vrerea lui Dumnezeu. În acest fel, o națiune ar avea șansa unică de a-l realiza spiritualicește pe Dumnezeu. „Deci imperialismul unei nații este justificat în măsura în care voiește să realizeze pe Dumnezeu, adică să reprezinte o nouă formulă spirituală de viață, nu să realizeze pe Diavol: mongoli, ruși, turci, austro-ungari, evrei, căci idealul tuturor celorlalte popoare fiind contrare nouă este contrar Dumnezeului nostru” .
Naționalizarea lui Dumnezeu apare astfel ca o operație spirituală justificată: „Dacă nația realizează pe Dumnezeu pe pământ, pe mine nu mă interesează decât Dumnezeul pe care îl trăiesc și nu ungurii, francezii etc.”
Dumnezeu este astfel confiscat pentru un presupus beneficiu național și manipulat în consecință. Filosoful român propune conaționalilor săi un Dumnezeu puternic, românizat, care și-a pierdut orice transcendență. Este un Dumnezeu familiar și caricaturizat, dar care urmează să patroneze „paradisul” totalitar imaginat de Nae Ionescu.
Paradigma organicistă în care se înscria concepția politică a lui Nae Ionescu avea deja tradiție în cultura română. Fusese folosită în secolul trecut de Titu Maiorescu, în celebrul său studiu „În contra direcției de astăzi în cultura română” (1868), prin care impunea teoria formelor fără fond. Toți junimiștii (partizani, ca buni conservatori, ai modelului „organic” și „ierarhic”), se formaseră în spațiul cultural german, unde teoriile organiciste erau destul de susținut cultivate atunci (ca răspuns la individualismul liberal), mai ales în mediile universitare. Nae Ionescu însuși începuse să-și propage teoria „realității organice” după un stagiu de câțiva ani în Germania (1916-1919). Dacă se ia în considerare și curentul cultural semănătorist animat de Nicolae Iorga la începutul secolului, care se baza pe idei similare, se poate spune că Nae Ionescu nu a făcut altceva decât să reia un sistem de gândire care avea deja un trecut și o răspândire considerabile.
„În mediile intelectuale ale epocii, atât din România cât și din Germania, de unde fusese împrumutat, era paradigma cea mai accesibilă și mai întrebuințată, pentru că părea să răspundă eficient provocărilor politice ale începutului de
secol” .
Nae Ionescu a fost partizanul unei ideologii politice după care determinant este întregul social, conceput ca un organism, locul individului de rând în acest ansamblu fiind definit în termenii dependenței absolute. Individul face parte întotdeauna din structuri sociale, care îl transcend și care îl domină până la deplina servitute și chiar, în unele cazuri, până la desființare.
„Nu există în univers decât colectivități, ceea ce noi numim individ nu e decât o existență colectivă; organizată și unificată după un anumit principiu” .
Astfel conceput, individul este doar o concesie socială, pentru că stricto sensu el nu există și nici nu poate exista. În acest prim stadiu al demonstrației, individul este, mai degrabă, o ficțiune decât o realitate. Nae Ionescu „operează” asupra realității sociale atunci când ajunge la concluzia că un neortodox nu poate fi român. Minoritarului evreu nu-i găsește nici un loc în cadrul „românismului”. Lui Samuil Micu, spre exemplu, îi concede calitatea de „bun român”, nu însă și pe aceea de „român”, după ce precizează însă că a fi „bun român” este sub raportul etnic sau spiritual mai puțin decât a fi „român” pur și simplu .
Dacă în cazul evreului sau al corifeului Școlii Ardelene Nae Ionescu își motivează „operația chirurgicală” pe motive confesionale, în alte cazuri rațiunile extirpării țin doar de caracterul „malign” al unei individualități, căci aceasta (spiritul, acțiunea ei politică) este percepută ca o dezvoltare neoplazică în corpul social. Este cazul lui I.C. Brătianu, despre care Nae Ionescu spune că „român” pur și simplu nu a fost.
Motivele acestei excluderi țineau de modernizarea politică a României concepută și pusă în operă de liderul liberal care, potrivit etaloanelor lui Nae Ionescu, contravenea „realităților organice românești”. Românul nu trebuie să fie doar ortodox, ci trebuie deopotrivă să „simtă” și să „acționeze” românește, să împărtășească spiritualitatea unui „românism”. În cazul poporului român, susținea Nae Ionescu esența-liant bazală o constituie ortodoxia: „A fi român, nu „bun român”, ci român pur și simplu, însemnează a fi ortodox” .
Ortodoxia reprezintă însă doar o condiție esențială a românității, dar nu și automat suficientă. Ideologia politică împărtășită de cineva și acțiunea politică adiacentă se constituie într-un alt criteriu care poate justifica – în opinia lui Nae Ionescu – excluderea din organismul social. Exemplul lui I.C. Brătianu, edificator în acest sens, nu poate fi înțeles fără câteva preliminarii teoretice.
Structura înglobantă și dizolvantă pentru individ este numită de Nae Ionescu „colectiv”. În cuvintele sale, colectivul se definește prin legături organice între elementele constitutive. Poporul sau națiunea sunt, după logicianul român, exemple de colective cu efect subordonator total asupra indivizilor componenți. Cu toate acestea, între cele două noțiuni este o diferență importantă, de natură politică.
Poporul este un colectiv în sens organic, dar nu un colectiv politic. Fiind însă o realitate organică, el poate cunoaște saltul în colectiv politic atunci când devine națiune: „Națiunea este colectivul politic. Cum se petrece această transformare calitativă? Prin dobândirea unei conștiințe sau a unei voințe comune, ca resort al acțiunii colective; iar acest proces nu e posibil decât în cadrul luptei. Eu numesc aceste colective, care se constituie în momentul apariției fenomenului de luptă, eu le numesc colective politice. Așa că, dacă vă va întreba vreodată cineva, ce este politica, să-i spuneți că politica este știința colectivelor în luptă. Momentul luptei, trecerea pe planul luptei, însemnează trecerea în politic” .
Politica este reductibilă la un fel de confruntare de natură belicoasă în sensul dominării: „De când există omenirea, a face politică însemnează a stăpâni” .
„Conștiința colectivă nu este o emanație automată a „colectivului” aflat în luptă. Cei ce compun grosul unui popor, deși formează o „unitate organică”, sunt mai degrabă amorfi din punct de vedere spiritual și incapabili să-și developeze singuri conștiința colectivă care le este proprie și care, odată revelată, îi urcă pe o treaptă superioară a existenței, înălțându-i la rang de națiune. Fără această conștiință, colectivul este o mulțime, compactă și organică, dar neisprăvită.
Pentru a scoate acest spirit colectiv din starea latentă este nevoie de personalități excepționale care dispun de capacitatea de a se substitui colectivului din care fac parte și a cărui voință să o exprime. Participarea politică a tuturor indivizilor care formează o colectivitate națională, cultivată de democrație, devine astfel o eroare; în acest fel, în viziunea lui Nae Ionescu, politica devine apanajul unei elite: „într-o națiune nu toată națiunea face politică, politica nu este o funcțiune a tuturor indivizilor dinlăuntrul unei națiuni. Politica este funcțiunea nației, în totalitatea ei, dar elementele purtătoare de acțiune și gândire politică, astea sunt diferențiate înlăuntrul nației; de ce? Tocmai pentru că nu pot să facă politică propriu-zis decât acei indivizi pentru care nația, în întregul ei, este un concret” .
Masa este condamnată să execute o hotărâre politică luată de câțiva aleși, sub considerentul că numai aceștia o pot exprima adecvat și eficient. Nae Ionescu crede că incapacitatea politică a masei îndreptățește elita politică să folosească orice mijloc, oricât de dur și de nepopular ar fi acesta, întrucât roadele benefice ale acestuia sunt prezumate chiar și atunci când cei mulți au motive reale de nefericire. Nae Ionescu face o lectură a istoriei în urma căreia apare mereu un legitim dispreț elitist. „Va trebui să subliniem faptul destul de ciudat că toți marii așezători de țară au fost lipsiți de dragostea și aplauzele mulțimii. Așa Bismarck și Richelieu, așa Petru cel Mare și Ludovic al XI-lea, așa Cromwell și Stalin. E firesc. Căci toți acești oameni nu au căutat aplauzele mulțimii, ci binele mulțimii. A fost deci în toată atitudinea lor un efort care mergea către ființa întreagă a colectivității și care tocmai pentru aceasta calcă prea des în picioare necazurile și poftele individuale, care, de fapt, nici nu se suprapun cu marile nevoi ale națiunii” .
Publicistul nu are nici cea mai mică îndoială asupra valorii colective a mărturiei sale. Se poate deduce din articolele sale că autorul operează în politică cu o noțiune de adevăr care epuizează realitatea și care nu admite replica „Noi exprimăm o realitate: realitatea românească. Este funcția noastră în viața voastră publică. Nu construim voit un sistem politic. Noi nu cunoaștem sisteme; ci numai realități organice; iată în numele cui vorbim: în numele și în slujba realităților românești” .
Nae Ionescu vorbește în numele unui adevăr absolut, care i s-ar fi revelat printr-un soi de contopire empatică cu sufletul națiunii. Certitudinile sale politice sunt, de aceea, fără fisură; în plus, ele conțin, atunci când sunt negative, o făgăduință izbăvitoare, iar atunci când sunt pozitive – una mesianică. Modul în care el concepe autoritatea politică derivă direct dintr-o asemenea natură a adevărului.
În concluzie, esențialismul, elitismul, adevărul absolut, autoritatea politică absolută sunt fundamentele concepției sale politice. Acestea sunt însă și fundamentele oricărei ideologii totalitare.
II.3 Omul politic în viziunea lui Nae Ionescu
Nae Ionescu considera că rolul partidelor politice trebuia să se concretizeze în găsirea unor formule politice care să asigure statului – considerat ca absolut – un maximum de randament. „Partidele politice au datoria de a găsi în cadrul unui sistem care le definește ființa, soluțiile tehnice cele mai potrivite la diversele probleme care se pun spre rezolvare” .
Încercând să gândească asupra realităților politice, pentru a delimita problemele și a găsi soluții de guvernare, Nae Ionescu a emis unele teorii care pot fi considerate de către unii paradoxale. Astfel, fiind conștient de dezastrele și nenorocirile pe care le poate cauza prostia într-un domeniu ca filosofia, un domeniu specific inteligenței, totuși Nae Ionescu consideră că în cazul politicii lucrurile se schimbă.
Astfel, cu toate că Petre Carp era mult mai deștept ca Ion Brătianu, totuși acesta din urmă a realizat mult mai multe lucruri bune în Țara Românească decât Petre Carp.
Nae Ionescu credea că fiind un nonsens faptul că omul politic nu este lăsat sau împiedicat să facă ceva, pentru că el își creează singur posibilitățile de acțiune. „Omul politic înseamnă în primul rând om de acțiune, iar ceea ce noi numim de obicei un om inteligent, e mai degrabă contrariul unui om de acțiune” . Omul de acțiune trebuia să fie destul de ambițios pentru a avea un resort lăuntric dar și destul de mărginit pentru a nu-și da seama de puținătatea puterilor sale și, mai ales, destul de prost, ca să nu poată face teorii.
Prin asta, Nae Ionescu nu înțelege excluderea oamenilor deștepți din politică, ci doar protejarea oamenilor politici de panta erorilor inteligenței, care de cele mai multe ori duce din nefericire la teorie. Profesorul ne vorbește de cel puțin două beteșuguri ale oamenilor politici, care le falsifică vederea și care stau, ca atare, la originea tuturor tulburărilor și necazurilor: spiritul de conducere și spiritul de posesiune; ambiția de a domina și dorința de a poseda.
O idee, o soluție politică se impunea după părerea savantului, dintr-un anumit complex de condiții obiective, dar nu era posibilă decât printr-o sinteză personală: „Politica e viața și în politică soluțiile nu se învață, se găsesc. Cine nu e în stare să le găsească, ci numai așteaptă să i le spună alții, pentru ca el să și le însușească de bine de rău, învățându-le, acela nu e om politic și cel mult un funcționar. Pentru că nu are simțul vieții și nici putința de contact cu ea” .
Nae Ionescu a fost cel care a stabilit codul deontologic al omului care se axa pe următoarele deziderate politice:
Omul politic înțelege misiunea sa ca pe o responsabilitate socială și nu doar ca pe o șansă individuală.
Omul politic pune moralitatea la baza inițiativei și faptelor sale.
Omul politic respectă principiile democrației
Omul politic are competența necesară, recunoaște și respectă competența altora în exercițiul actului politic.
Omul politic nu transformă poziția pe care o deține într-o sursă de privilegii.
Omul politic poartă răspunderea faptelor sale atât față de cei care l-au ales, cât și față de propria conștiință.
Omul politic acceptă un moment când trebuie să se retragă pentru a lăsa locul altora mai tineri.
Omul politic crede în valorile naționale și le promovează în plan internațional.
Nae Ionescu vedea în politică, capacitatea de a onora promisiunile, puterea înțeleasă ca mijloc nu ca scop. Pentru adevăratul om politic deținerea puterii ar trebui să constituie șansa de împlinire a interesului național și nu un exercițiu în sine sau, mai grav, o etalare a orgoliului propriu.
Concepția doctrinară politică a lui Nae Ionescu a fost precedată și pregătită de vederile lui filosofice. Într-una din primele sale lucrări, „Descartes, părinte al democratismului modern”(1921), el critica raționalismul cartezian, acuzându-l că a contribuit la instaurarea în viața de stat și socială a democrației, privită de autor cu aversiune.
Nae Ionescu s-a numărat printre acei oameni de cultură care, încercând să folosească religia ca bază a unei doctrine politice, au pregătit unul din izvoarele spirituale ale fascismului în România. Deși se declara adeptul ortodoxiei, el manifestă obiectivitate – cel puțin deceniul al treilea – în analiza raporturilor bisericii ortodoxe cu statul român existent, respingând pretențiile nejustificate ale conducerii bisericii naționale.
Biserica ortodoxă obișnuiește a identifica neamul românesc cu ortodoxia. Statul român este un organism politic modern. Resorturile lui,m structura lui, legile lui de evoluție sunt astăzi străine – cel puțin în înțelegerea și voința omului politic – de factorul religios .
Adversar principal al democrației, Nae Ionescu a criticat, în mod logic, partidele noastre și oamenii politici, a scris numeroase articole pe tema crizei partidelor politice, criză dorită atât de rege cât și de mentorii grupărilor extremiste, profasciste: „E o convingere a mea că oamenii politici gândesc surprinzător de puțin…, oamenii noștri politici doresc cu orice preț să facă „carieră” și cred că drumul cel mai scurt e cel indicat de aplauzele „maselor”. Iată unde ei se înșeală și încă fundamental. În adevăr, viața noastră politică este dominată, în chip constant, de multă vreme, de o nefericită confuzie care se face între voința maselor și aplauzele maselor. Oamenii politici, chiar sinceri și perfect intenționați unii din ei, se cred îndatorați a vorbi și lucra pe placul mulțimii, închipuindu-și prin aceasta că urmează indicațiile maselor. Ce vrea masa – asta e…, cea mai de seamă problemă a vieții politice și cea mai grea…” .
Nae Ionescu a refuzat să accepte conceptele de „dreapta” și „stânga” pentru definirea pozițiilor pe care se situează oamenii politici români, partidele politice sau mișcările sociale.
Indiferent de afinitățile lui politice, Nae Ionescu rămâne unul dintre cei mai mari gânditori politici ai vremii, remarcându-se prin stăruința cu care s-a aplecat asupra problemelor istorice, asupra destinului neamului românesc, în a cărui sinceritate și autenticitate a crezut cu tărie.
=== Cap3 ===
CAPITOLUL III
Nae Ionescu și fenomenul legionar
Complexa personalitate a profesorului Nae Ionescu și atașarea sa totală față de Mișcarea Legionară a creat multe semne de întrebare pentru cei care îi cunoșteau și persoana și modul de viață monden.
În conferințele sale despre „fenomenul legionar”, profesorul Nae Ionescu spunea: „Adevărul pe care eu îl găsesc cu rațiunea, Căpitanul îl spune cu intuiția și dacă adevărul rațiunii este mai precis, adevărul intuiției este mult mai amplu” .
Aceste patru conferințe au fost ținute de Nae Ionescu în luna mai 1938, în fața legionarilor, pe când se găsea internat în lagărul de la Miercurea Ciuc. Aceste conferințe au fost publicate în „Buletinul informativ” (august-septembrie 1940), ce apărea săptămânal la Berlin, pentru uzul intern al legionarilor refugiați în Germania, în primul exil. În cadrul acestor conferințe se tratează mai mult problemele generale, menite a servi la explicarea fenomenului legionar propriu-zis. Ideile expuse în conferințele adresate legionarilor de către Nae Ionescu ar putea servi, în mare parte, ca bază pentru o doctrină legionară sistematizată.
Revendicându-se de la Sămănătorismul lui Nicolae Iorgam Nae Ionescu, mentorul spiritual al extremei drepte românești, se considera exponentul generației războiului, căreia îi revenea sarcina construirii noului stat român. De aceea, el aprecia că tendința unor forțe spre progres și europenism este inutilă .
Acest tradiționalism al înapoierii s-a împletit în ideologia legionară cu naționalismul xenofob, intolerant și agresiv. În plan politic, acest curent a fost reprezentat de legionari. Ei pretindeau că întruchipează singura mișcare spirituală autentic românească.
După ce este arestat pentru legionarism, după ce este internat în lagăr împreună cu legionarii, cărora le ține conferințe despre „fenomenul legionar”, după ce, prin ziarul „Cuvântul” făcuse o vie propagandă legionară, după ce se lansase ipoteza conform căreia Nae Ionescu a fost asasinat datorită gardismului său implacabil, devine tot mai credibilă a se pune întrebarea dacă Nae Ionescu este sau nu ideologul legionarilor.
Nae Ionescu este considerat de ceilalți istorici pur și simplu ideologul legionarilor. Aceștia trec cu vederea că, anterior, fusese țărănist (manist) și carlist. Nae Ionescu nu se livrează, ci caută zone de spiritualitate apte să vindece maladia politicianismului.
Istoriografia marxistă, dogmatică, îl proclamă pe Nae Ionescu ideolog legionar, imaginea aceasta fiind preluată chiar de la unii legionari și de la alți lideri ai extremei drepte. Există printre legionari unii care-i contestă lui Nae Ionescu calitatea de ideolog al Legiunii, cum ar fi Horia Stamatu, care scria, în 1971, într-o revistă românească din Pittsburg: „Nae Ionescu n-a fost nici un fel de ideolog și nici teoretician și atât ideologia cât și teoria erau primejdii ale gândirii de care îi învăța pe tineri cum să se ferească”.
Mircea Vulcănescu găsește și el argumente împotriva încadrării Profesorului în mișcarea legionară: „Încadrarea desăvârșită, cu rezonanțe etice, unei mișcări sociale nu se potrivește stilului lui Nae Ionescu. Întrebarea dacă acesta își va fi păstrat independența de judecată, ori dacă s-a legat definitiv, rămâne discutabilă” .
Legionarismul, fenomen de extremă dreaptă
„Dintre toate mișcările care, de la război încoace – pentru a nu vorbi decât în strictă contemporaneitate – au încercat să organizeze destinele nației noastre, niciuna nu s-a așezat mai sigur în matca istoriei românești ca cea a tinerilor care stau sub ocrotirea Arhanghelului cu sabia de foc. Este adevărat că ei au norocul să se ridice la viața comunității în momentul UNIC în care structura istoriei coincide în așa grad cu geniul rasei noastre încât e de ajuns să fii cu adevărat român pentru ca gestul tău să creeze perspectivele imperiale. Dar când te gândești că atâtea așezări și formațiuni politice – cu o tradiție „mare” și cu o experiență „bogată” –
și-au ratat misiunea revoluționară și s-au împotmolit repede în apele stătute care nu dau decât cel mult o perspectivă de broască, trebuie să înțelegi că gestul rodnic al tânărului, dar, pentru asta, nu mai puțin bărbatului lor căpitan trece dincolo de îndemânare sau talent și devine răsfrângerea sigură a unui destin. Trebuie să spun, aici și astăzi, celor de vârsta mea – și, dacă îmi e îngăduit și celor mai bătrâni decât mine – că, până acum, mișcarea aceasta nu as greșit niciodată.
Destul ca să ne facă să înțelegem că pe tinerii aceștia, care merg chiuind în luptă și în moarte, nimic nu-i abate din drumul lor; nici violența, nici trădarea, nici lingușeala, nici corupția, nici ademenirea, nici prigoana. Căci nu merg pe drumul lor, ci pe drumul nației, care e al mântuirii, pentru că pe el străjuiește Dumnezeu. Iar celor mai îndărătnici le voi spune că a trecut momentul în care adeziunea noastră putea să însemne izbânda și împotrivirea noastră – înfrângerea. De întâlnirea noastră cu tinerețea legionară nu mai atârnă decât bucuria de a fi văzut din vreme „lumina cea adevărată” și… un apus fără fulgere. Căci, încă o dată, victoria legionară înaintează ca o necesitate de destin, iar a te împotrivi ei înseamnă a lua istoria în răspăr” .
Pe fondul dizolvării Partidului Conservator, singurul reprezentant autentic al dreptei pe scena politică românească și al ideilor naționaliste promovate în cadrul curentului gândirist, apare la începutul anilor `20 o mișcare radicală, de extremă dreaptă. În plan intern, nașterea ei în 1922 constituia o contrapondere la înființarea Partidului Comunist (1921), iar în plan extern, era o reacție la succesele bolșevismului și o prelungire în zona noastră geografică a ideologiei fasciste.
În 1923, A.C. Cuza fondează Liga Apărării Național Creștine (L.A.N.C.), o configurație politică formată din rândul micilor burghezi, al unei părți a intelectualității, al preoțimii ortodoxe, al studențimii și parțial al țărănimii. Organizația dispunea și de o structură parlamentară denumită „lăncierii”. În cadrul L.A.N.C. se conturează ulterior gruparea condusă de Corneliu Zelea Codreanu, care în anul 1927 pune bazele unei noi organizații, „Legiunea Arhanghelului Mihail”, al cărui conducător se numea „căpitan”, iar membrii săi se intitulau „legionari”. Ulterior, aceasta se va transforma în „Garda de Fier”, care , în decembrie 1933, avea peste 280000 de membri . După ce I.G. Duca o interzice datorită programului și formelor sale extremiste de manifestare, motiv pentru care este împușcat de legionari în 1934, ea reapare sub denumirea de Partidul „Totul pentru Țară” și apoi de „Mișcarea Legionară”, avându-l în frunte în toate variantele.
„În condițiile enormei presiuni externe – legate de pregătirea celui de-al doilea război mondial – și interne – provocate de conflicte tot mai acerbe pentru putere – Carol al II-lea instaurează la începutul anului 1938 un regim monarhic autoritar” .
În noaptea de 29 spre 30 noiembrie 1938, din ordinul lui Carol al II-lea se dispunea întemnițarea și asasinarea lui Corneliu Zelea Codreanu și a încă 13 membri ai formațiunii sale politice. Îi urmează la conducerea mișcării Horia Sima, mai primitiv și mai crud decât predecesorul său, care ordonă uciderea lui Armand Călinescu. Drept represalii, șeful guvernului, Gh. Argeșeanu, ordonă executarea a 300 de legionari.
Spirala violenței continuă și după abdicarea lui Carol al II-lea (septembrie 1940). Sub gloanțele legionarilor cad în noiembrie 1940, printre alții, economistul Virgil Madgearu și savantul Nicolae Iorga.
Convins de contribuția nefastă a legionarilor la acel moment istoric, generalul Ion Antonescu hotărăște eliminarea Gărzii de Fier din viața publică, ordonând desființarea poliției legionare și instituind pedeapsa cu moartea împotriva capilor Legiunii. După rebeliunea legionară din 21-23 ianuarie 1941, soldată cu peste 1000 de morți, când Antonescu ordonă intervenția armatei, Garda de Fier dispare politic pentru că în anii imediat următori instaurării comunismului să dispară și fizic, datorită prigoanei și condamnărilor la care au fost supuși majoritatea componenților legionari .
Prima întrebare care se pune este prin ca anume legionarismul aparține dreptei. În primul rând, prin naționalism, prin elitism, prin mesianism, prin rapelul la credința creștină, prin simțul ierarhiei și al autorității, prin opoziția tranșantă la bolșevism, prin apelul la morală, prin cultul față de tradiție și rolul conducătorului.
Fenomenul legionar nu este de dreapta prin anticapitalism, antiindividualism, antiliberalism, antidemocratism și colectivism. Este, totodată, antimodern, extremist, xenofob, spiritualist și militant.
Această enumerare și categorisire ne duce la concluzia că Mișcarea Legionară a reflectat un fenomen ideologic și politic complex, dificil de catalogat în spețe și tipare doctrinare sau politologice obișnuite .
Uzuala apropiere de fascism este și ea neconcludentă și periculoasă, fiindcă spre deosebire de italieni, prea puțin preocupați de componența religioasă, legionarii români își întemeiau o profundă temelie teologică. Fundamentalismul ortodox constituie, de fapt, sursa principală a gândirii legionare. El are o componentă radicală, subliniată și de deviza „purificați prin moarte”.
Corneliu Zelea Codreanu se consideră un fele de „guru”, un maestru spiritual. El profețește „apocalipsa lumii vechi” și întrevede contururile „viitoarei lumi”, îndrumând neamul românesc spre izbăvire prin credință și caracter .
Din misiunea profund mistică, cu accente mesianice a mișcării,deviza sacrificiului de sine, ideea jertfei în folosul propășirii spirituale a nației, fac legionarismul diferit, dacă nu chiar opus pe acest palier fascismelor. Legionarismul este un „fals fascism”. În concepția legionarismului, națiunea trebuie să fie pură, neamestecată, neamalgamată etnic, imaculată.
„Noi nu suntem antisemiți pentru faptul că locurile noastre sunt ocupate de alții, și pentru aceasta, dar nu este principalul. În corpul viu al unei nații se introduce un alt corp, care vine să falsifice sensul culturii în viața spirituală” . Un astfel de „purism” propovăduit de legionari conținea o serioasă doză de segregaționism șovin.
S-a insistat pe tema apartenenței extremismului de tip legionar la filosofia dreptei, pornind de la formula nietzcheană a „omului nou”. Portretul „omului nou” în viziunea legionară era: intransigent, integru, ascet, disciplinat, egal cu ceilalți, fără interese și proprietate personală, patriot înflăcărat, neindividualist. Viitoarea societate gândită de Corneliu Zelea Codreanu era una a „socialismului arhanghelic”, fără clase sociale, compactă ideologic, fără averi, fără privilegii, colectivistă, egalitară, în care avuția să aparțină tuturor. Și comuniștii și legionarii elogiau dictatura partidului de mase.
În esență, cele două ideologii (comunismul și legionarismul), chiar dacă nu vizau aceleași ținte, aveau priorități asemănătoare și foloseau aproximativ aceleași metode, viziunea și atitudinea totalitară le era comună.
„În definitiv, deosebirea dintre cele două direcții rezidă, pe de-o parte, în împrejurarea că legionarii, prin contrast cu comuniștii, invocau permanent învățătura creștină, iar a doua că sugerau (cel puțin în plan teoretic), că sunt promotorii unei evoluții și ai unei revoluții.
Ar mai fi de completat în continuarea paralelismului că legionarii au fost naționaliști, față de comuniștii care se considerau internaționaliști și că unii erau xenofobi, iar ceilalți nu” .
Mișcarea Legionară nu a fost lipsită de neajunsuri și greșeli. Dintre acestea, două au atras atenția în mod deosebit: antisemitismul și utilizarea forței, care fac din fenomenul legionar un fenomen de extremă dreaptă.
„Antinsemitismul, ca ostilitate față de evrei, a fost și este una dintre ideile, atitudinile și comportamentele cele mai critice față de Mișcarea Legionară. Atât Eugen Weber cât și Francisco Veiga se referă destul de mult la antisemitismul legionar, ajungând aproape acolo încât să considere acest element ca fiind baza ideologiei legionare” .
În anii în care s-a născut Mișcarea Legionară, antisemitismul era un dat existențial în zona ei de origine. El era legat de anumite inegalități reale, defavorabile românilor. Dar acest antisemitism de supraviețuire și competiție (ca ostilitate față de un grup social minoritar numeric, dar privilegiat sub raport economic și, în anumite cazuri, social), cu timpul s-a transformat într-o ideologie belicoasă, ce încearcă să explice toate relele existente în România. Mai mult, el s-a convertit în agresivitate și crimă, după 1938, când Corneliu Zelea Codreanu a fost închis. Această evoluție negativă este pusă de o parte din legionari pe seama lui Horia Sima.
Deseori, legionarismul a fost considerat ca fiind sinonim cu agresivitatea, violența și atentatul. Conform moralității creștine, violența nu este justificată în nici un fel. Dar, din punct de vedere politic, ea este privită altfel.
Max Weber, în eseul lui Politica, o vocație și o profesie, a dezvăluit relația intimă existentă între politică și violență. El a făcut acest lucru, mai întâi de toate, definind statul în termenii monopolului asupra legitimității folosirii violenței și, în al doilea rând, în termenii rolului ce îi revine politicianului de a face față constrângerii și, totodată, de a o folosi.
„Până la urmă, statul modern nu poate fi definit sociologic decât printr-un anume instrument ce-i este propriu și care constituie o prerogativă a sa și a tuturor uniunilor politice: constrângerea fizică” .
Deși Corneliu Zelea Codreanu a făcut de pe pozițiile ortodoxiei elogiul iubirii aproapelui și a Mișcării Legionare și nu a angajat deschis Mișcarea în acte de violență (cel puțin până în 1938), nu se pot trece cu vederea actele de violență săvârșite de Ion Moța (împotriva lui Vernichescu, ce trădase complotul studențesc), de Codreanu însuși (împușcarea prefectului Manciu), de Beza (împușcarea ministrului Constantin Angelescu), de un grup de legionari (împușcarea primului-ministru I.G. Duca). Toate acestea nu sunt justificate, indiferent de felul în care ele au fost privite de legionari ori de anumite părți ale opiniei publice.
„În România anilor `20 – `30, actele de violență ale unor legionari (de pildă împușcarea lui Manciu de către Corneliu Zelea Codreanu) au fost privite ca acte de dreptate față de brutalitățile la care au fost supuși legionarii. Împușcarea lui Vernichescu de către Moța a fost interpretată ca o pedeapsă a unei trădări, considerată ca o trăsătură ce trebuie eradicată din comportamentul românilor” .
Identificarea extremismului cu alienarea („un grup extremist este un grup alienat”, scrie Edward Shils în lucrarea lui, The Torments of Secrecy, Glecoe, 1961) nu se aplică legionarilor. Nu alienarea a fost aceea care i-a făcut extremiști pe membrii Gărzii de Fier, ci angajamentele lor.
Legionarii aveau o confuză viziune asupra realității, lipsa lor de perspectivă, modul lor de a percepe viața, ca și cum ea ar fi fost un mit.
Legiunea nu a cerut program, ci oameni. Aflată la guvernare, când era nevoie de o acțiune pozitivă, ea nu avea nici program și nici oameni capabili de a elabora vreunul.
„În funcțiile oficiale, extremiștii radicali trebuie să devină, dacă nu mai moderați, cel puțin mai constructivi, iar dacă nu fac asta, dispar. Legionarii au ales ultima alternativă, mai puțin din principiu și mai mult din necesitate. Așa erau ei. Dacă ar fi fost altfel, ei nu ar fi ajuns de la bun început; n-ar fi făcut ceea ce au făcut, n-ar fi suferit ceea ce au suferit. Dar, o data ajunși la putere, cu foarte puține excepții, lor le-au lipsit calitățile necesare de a o utiliza în chip folositor. Ei au eșuat. Și au pierdut” .
III.2 Apropierea lui Nae Ionescu de fenomenul legionar
Apropierea lui Nae Ionescu de Mișcarea Legionară a făcut să-i crească simpatiile atât în opinia publică românească, în general, cât și a studențimii în special.
„Nae Ionescu a fost un mare prieten din vremuri grele al Mișcării Legionare, dar niciodată nu a deținut calitatea de locțiitor al lui Corneliu Zelea Codreanu. Reversul simpatiilor atrase de Nae Ionescu pentru apropierea de Mișcare era ura camarilo-politicianistă și pizma anumitor „prieteni ai legionarilor” .
Apropierea efectivă a profesorului Nae Ionescu de Mișcarea Legionară s-a petrecut în toamna anului 1933. Însă Nae Ionescu nu s-a mai înregimentat ca membru activ în această mișcare.
Sprijinul moral, politic și ideologic acordat de Nae Ionescu Mișcării Legionare, i-a sporit mult prestigiul. Cu timpul, acesta a devenit exponentul ideologic al Mișcării Legionare, sfătuind-o, încurajând-o și, uneori, îndrumând-o. Nae Ionescu și cercul său au contribuit la „spiritualizarea” legionarismului, aducându-i sub steaguri tineri intelectuali, foști studenți ai săi .
„Cuvântul” îmbrățișează cauza legionarilor cu o însuflețire subită. În realitate, decizia lui Nae Ionescu de a se apropia de legionarism nu este deloc întâmplătoare, nemotivată, surprinzătoare. Îndepărtat de camarila regală – sau, pentru a fi mai aproape de camarila regală – unde își consolidase poziția Nicolae Iorga, Nae Ionescu și-a dat seama că numai o forță nouă poate fi interpusă între politica partidelor și intrigile Coroanei; de aceea, se întâlnește cu Corneliu Zelea Codreanu chiar în „buncărul” politic de la Casa Verde și face o vizită în Germania de unde vine cu idei noi asupra unei mai vechi teorii ale sale, despre „partidul de mase”.
„Nae Ionescu nu trebuia să facă prea multe concesii, prea multe compromisuri pentru apropierea de legionarism. Profesorul de filosofia religiei, adeptul fără rezerve al ortodoxiei, Nae Ionescu găsea în legionarism una dintre propriile sale convingeri. Nu-i mai rămânea decât să se alăture Legiunii, nu să se convertească” .
Apropierea lui Nae Ionescu de legionari ridică foarte multe controverse. Nae Ionescu fusese înainte anarhist, cu vederi de stânga, țărănist – partid considerat și el de centru-stânga. Înainte de a fi o organizație politică, Legiunea este o mișcare spirituală. Legiunea a fost obligată să accepte forme instituționalizate de manifestare, democratice (pe care nu le agreează), pentru a se putea manifesta, pentru a putea exista legal.
Referindu-se la locul și rolul lui Nae Ionescu în Legiune, Horia Sima scria în Antologie legionară: „Când Nae Ionescu s-a întâlnit cu Mișcarea, el a descoperit în ea instrumentul de expresiune a acelor structuri pe plan politic și istoric, structuri pe care le elaborase cu anticipație în interiorul său. Mediul legionar i s-a părut familiar, pentru că nu reprezenta altceva decât proiecția în domeniul acțiunii practice a propriei filosofii”.
Ideologia lui Nae Ionescu îl predispunea la un contact politic cu Garda de Fier. Atitudinea lui fățiș antidemocratică, exprimată în articolele sale despre „Sindicalism”, făcea din el, deși om de stânga în politica socială, un reacționar de extremă dreaptă în tehnica politică, deci nu un radical, cum l-au interpretat a fi
unii .
În Garda de Fier, Nae Ionescu va găsi ideea națiunii înțeleasă ca o comunitate de destin, opusă atomismului aritmetizat al democrațiilor carteziene de care avea oroare. O deosebire fundamentală între Nae Ionescu și Garda de Fier o constituia concepția lui despre muncă. Deși orientat social către stânga, așa cum politic era orientat către extrema dreaptă, Nae Ionescu nu împărtășea doctrina Gărzii de Fier, care făcea din muncă una din virtuțile fundamentale ale omului. Nae Ionescu a considerat, dimpotrivă, totdeauna munca drept o pedeapsă, munca nefiind un lucru conform cu firea adevărată a omului.
Pentru garda de Fier, politica nu avea asupra religiei o întâietate de esență, o întâietate în ierarhia valorilor, o întâietate în sine. Politica însemna pentru ei, mai ales, sentimentul acut al istoriei, al lucrurilor ce cer făcute acum ori niciodată.
„Nae Ionescu considera că pe plan social, cei mai mari sorți de izbândă îi are biserica și aceasta pentru că statul, dovedindu-se deficient față de realitățile poporului, nu putea asigura echilibrul spiritual al poporului, iar singura în măsură să reconstituie acest echilibru era biserica” .
Latura intelectuală a mișcării a avut contacte permanente cu Nae Ionescu, s-a sfătuit mereu cu el, i-a cerut teme de reflecție și de luptă. Între etosul lui Nae Ionescu și al lui Codreanu era o deosebire cardinală, poate chiar una de substanță. Nae Ionescu era o fire contemplativă, de artist, cu o inteligență realistă, ascuțită, care pătrundea toate cutele unei probleme controversate, spre a-i desluși structura. Ceea ce domina la el, asupra voinței de a face bine, era curiozitatea, dorința de a ști, de a face lumină: „lucem ferre”. Corneliu Zelea Codreanu era o fire intuitivă, practică, o natură credincioasă, fanatică, aplecată spre făptuire, cu o orientare fundamental etică, dominată în toate de problema normei de purtare, care mergea direct la țintă.
Contactul dintre cei doi nu putea fi decât acela dintre un gânditor politic și un politician. Ruptura dintre Nae Ionescu și Carol al II-lea, care duce, implicit, la apropierea Profesorului de Mișcarea Legionară, nu este bruscă, ci se desfășoară pe țe doctrinare ori a orgoliilor nutrite de o parte sau de alta. „Opoziția sa față de politica regelui devenise manifestă și se accentua de la o zi la alta. De o bună bucată de vreme, Carol al II-lea nici nu-l asculta. În articolele sale din „Cuvântul” Nae Ionescu nu contenea să atace, cu politețe, dar într-o manieră evidentă, politica regală” .
În aceste condiții, influențat și de anumite idei identice cu cele ale legionarilor, nae Ionescu pune ziarul „Cuvântul” la dispoziția Legiunii, rămasă fără publicație în urma interzicerii acesteia, după asasinarea lui I.G. Duca și scoaterea, de trei ori consecutiv, a Gărzii de Fier, în afara legii. Era astfel vizibilă metamorfozarea ziarului „Cuvântul” din oficios al Palatului în publicație la dispoziția legionarilor.
Odată câștigat de ideile Legiunii, Nae Ionescu devine un adept convins al acesteia. Solidaritatea ideologică dintre Nae Ionescu și legionari se materializează într-o colaborare directă, nemijlocită. Nu ura față de liberalism îl îndeamnă să se apropie de legionari, cum s-a afirmat în unele studii despre dreapta românească, ci mai degrabă faptul că Nae Ionescu descoperă în Mișcarea Legionară o posibilă cale de realizare a „revoluției țărănești”; era convins încă dinainte de a se apropia de Legiune că, prin mijloacele tradiționale ale politicii, nu este posibilă renașterea spirituală pe dimensiunile ortodoxiei .
Nae Ionescu nu poate fi considerat exponentul ideologic al legionarilor ci, mai degrabă, unul dintre reperele lor spirituale, autoritatea atotcuprinzătoare la care se raportează mai ales intelectualitatea Legiunii. Contactele dintre el și „suprastructura” legionară nu sunt deloc sistematice. În 5 ani, între 1934-1938 – cei mai dramatici în viața Legiunii și cei mai tensionați ai vieții noastre politice în general – Nae Ionescu nu se întâlnește cu Corneliu Zelea Codreanu decât de câteva ori. Hotărârile de la Casa Verde (sediul legionar) se iau fără vreo consultare a Profesorului.
Când prigoana împotriva legionarilor se generalizează și se acutizează, Nae Ionescu este întemnițat în mai multe rânduri. El consideră de la sine înțeles să îndure, alături de toți ceilalți, suferințele pușcăriei, cu multă demnitate, fără să solicite o schimbare a regimului de detenție decât atunci când, datorită sănătății precare, este realmente pe moarte. Este o adeziune implicită, care fac inutile îndoielile despre aderarea oficială, cu documente, la Mișcarea Legionară.
Se poate afirma că așa cum Nae Ionescu și-a implicat discipolii în această „aventură legionară”, în aceeași măsură Profesorul și-a asumat consecințele acestei „aventuri” .
Concepția lui Nae Ionescu asupra fenomenului legionar
Nae Ionescu a ținut mai multe conferințe în legătură cu „Fenomenul legionar”. În „Buletinul informativ” cu numărul 7 din 13 septembrie 1940, când a avut loc repatrierea legionarilor refugiați, buletinul și-a încetat apariția.
În conferințele reproduse se tratează mai mult problemele generale, menite însă a servi ca bază la explicarea fenomenului legionar propriu-zis și la prezentarea unei concepții a lui Nae Ionescu asupra acestui fenomen complex.
Ideile expuse de către Nae Ionescu în aceste conferințe ar putea servi, în mare măsură, ca bază pentru o ideologie legionară.
În conținutul conferințelor reproduse există elemente care ar putea schița puntea de apropiere între două concepții deosebite: cea a lui Corneliu Zelea Codreanu (Căpitanul) și cea a lui Nae Ionescu (Profesorul).
Nae Ionescu afirma în a IV-a sa conferință: „Naționalismul secolului al XX-lea pleacă de la popor, trece la popor pentru a ajunge la Dumnezeu. Fiecare om trăiește cuvântul lui Dumnezeu în felul său, conform cu colectivitatea supremă absolută în istorie, care este națiunea. În lumea răsăriteană, există un simț mai dezvoltat al realității, fapt care ne deosebește de Apus, unde domină simțul generalității, al abstracțiunii. Eu sunt dator lui Dumnezeu numai în nația mea. Or, cum nația este cel mai important cerc colectiv în care trăiește omul în istorie, eu n-am decât un singur tribut de plătit în viață, față de Dumnezeu: prin națiune. Dacă Dumnezeu nu este numai Dumnezeul meu, dacă nu este un Dumnezeu singular, ci este și al ungurilor, francezilor etc., atunci eu n-aș mai fi român și n-aș mai putea plăti lui Dumnezeu tributul meu prin nația mea” .
Ideea relativității în „veac”, adică în istorie, la care se referă Nae Ionescu în acest paragraf, este subliniată și de Căpitan.
„Facem o mare deosebire între linia pe care mergem noi și linia Bisericii Creștine. Linia istorică este una: aceea pe care o trăim noi. Căci noi trăim în veac. Linia Bisericii este cu mult deasupra noastră. Către ea tindem, dar nu realizăm decât puțin. Pentru că trăim sub condamnare și sub piatra de moară a păcatelor noastre, a lumii și a strămoșilor noștri. Recunoaștem că suntem păcătoși: aceasta este atitudinea legionară față de Biserică” .
Cu privire la problema raporturilor între popoare printr-o prismă românească strict politică, adică a „trăirii în veac”, se poate observa că, concepția Căpitanului apare mult mai oportună și mai realistă decât aceea etalată de realiștii care vor să justifice cultul forței.
„Teoria amoralității în politica națională și, mai ales internațională, ar avea interes să o propage popoare mari (în sens de numeroase) ca rușii, germanii, americanii, chinezii etc. Dar se consideră o mare imprudență dacă ea ar fi etalată și justificată de popoare mici sau mijlocii. Popoarele mici nu pot concura într-un climat politic dominat de concepția luptei amorale” .
Pentru afirmarea neamului românesc în istorie, pe un drum nou, Corneliu Zelea Codreanu a vrut să creeze „un mare tip de român”, repudiind pe oamenii slabi, care erau gata să-și renege credința legionară pentru avantaje materiale sau arivisme de tot felul. Se poate vedea că, în fond, această concepție este împărtășită și de Nae Ionescu, referindu-se la „iertarea creștină”: „Creștinismul este religia iubirii și a iertării. Religia celor slabi deci? A sclavilor? A, nu! Ci mai degrabă a eroilor. A eroilor umili și anonimi; a celor care s-au înfrânt pe ei, a celor care nu mai sunt ai lor, ci ai lui Dumnezeu. Cine nu mai cere nimic pentru el e creștin. Cine nu mai există pentru el, e creștin. Cine s-a omorât în trupul lui, în ambițiile și în poftele lui, dar trăiește în spiritul și în legea lui Dumnezeu, acela e creștin. Înseamnă însă aceasta că un creștin nu există, nu cere nimic? Deloc. El este luptă și cere împlinirea legii lui Dumnezeu” .
După reproducerea acestor pasaje, se poate vedea mai bine că, în substanța ei adâncă, gândirea lui Nae Ionescu merge pe aceeași linie creștină cu a Căpitanului. Discordanța ce se observă între teoria „imperialistă” și iertarea „creștină” ar fi cam de aceeași natură ca cea dintre circulara Căpitanului și țelul final al neamului.primul concept ne situează în miezul realității pentru a putea subzista; al doilea ne indică un țel sublim, dumnezeiesc, atrăgând expansiunea, ce duce spre valorile creștine. Numai prin aceste două concepte juxtapuse se poate avea o viziune integrală a întregii realități, dând Mișcării Legionare o complexitate fascinantă. Tocmai această complexitate l-a atras pe Nae Ionescu spre „militanții revoluției naționaliste”, mărturisind încredere deplină în durabilitatea Mișcării, asigurată prin „trăire intensă” și „moarte de martiri”.
Cu luciditatea și onestitatea lui în gândire, Nae Ionescu mărturisea, cu umilință, că s-a apropiat de Mișcarea Legionară spre a cunoaște și a trăi acest fenomen spiritual și politic românesc, unic prin originalitatea lui. Felul pătrunzător – cum Corneliu Zelea Codreanu intuia esența lucrurilor și rezolva problemele cele mai complicate – îi stârnea Profesorului uimire și admirație. Cât privește doctrina legionară, ea se creează prin fapta de fiecare zi a Legiunii.
Nae Ionescu a trăit intens fenomenul legionar, prin acțiunile sale fiind denumit „mentor spiritual de sfat și înțeleaptă inițiativă” de către șefii Legiunii. Având o puternică influență asupra tinerilor – prin pregătirea sa enciclopedică – acțiunile sale au stimulat curentul legionar. Ideile referitoare la naționalism, formele noi de viață spirituală, politicianismul, reviviscența fenomenelor religioase, au fost introduse în cadrul noului curent, filosoful fiind considerat în studiile care au apărut mai târziu – despre mișcarea legionară – drept „purtătorul de drapel ideologic al Gărzii de Fier”, formulă ce poate fi considerată a fi prea categorică.
La acuzațiile care i s-au adus în perioada 1930-1938, că face parte din Mișcarea Legionară, Nae Ionescu a răspuns, în cunoscutul său limbaj paradoxal: „În Mișcarea Legionară – atât cât pot să înțeleg lucrurile din afara ei” sau „Eu încerc să gândesc asupra realităților politice pentru a delimita probleme și a găsi soluții de guvernare. Sunt de dreapta sau de stânga? Habar n-am” .
Această „aventură” din viața cunoscutului profesor și filosof a fost explicată de către cei care-l cunoșteau mai bine în două moduri. Mircea Vulcănescu aprecia adeziunea lui Nae Ionescu la Garda de Fier ca pe un gest de răzbunare personală la adresa lui Carol al II-lea, în dizgrația căruia a căzut după anul 1933, iar Emil Cioran înțelegea atitudinea respectivă, din perspectivă pur psihologică:” Nae Ionescu și-a dat seama că pentru a trăi trebuie să-ți înșeli luciditatea cu diverse formule de echilibru: Dumnezeu, națiune etc… Și astfel unul dintre cei mai lucizi oameni care au existat pe aceste meleaguri a reușit să se integreze, să „adere”, îmbibându-și voluntar și dramatic luciditatea” .
Bibliografie
Cioran,Emil, „ Nae Ionescu și drama lucidității”,Vremea,nr.
490, 6 iunie 1936.
Ionescu,Nae, „Politica statelor”,Cuvântul,21 iunie 1928.
Ionescu,Nae,”Îndreptar ortodox”,Wiesbaden,1957.
Ionescu,Nae,”Fenomenul legionar”,Antet xx Press,București,
1993.
Ionescu,Nae,”Roza vânturilor”,Editura Cultura Națională,
București.
Marin,Vasile,”Nae Ionescu”,Editura Eminescu,București,
1990.
Pandrea,Petre,”Atitudini și controverse”,București,1946.
INTRODUCERE
Subiectul acestei teze de licență reprezintă produsul ideatic al eforturilor mele de înțelegere și aprofundare al universului moral, politic și ideologic în care se circumscrie activitatea lui Nae Ionescu.
Motivația alegerii acestui subiect este una cât se poate de simplă: având în vedere că, apropierea lui Nae Ionescu de fenomenul legionar a iscat foarte multe controverse la vremea respectivă, intenția mea, a fost aceea de a încerca să determin cât anume din resentimentele pe care le avem față de acest fapt se bazează pe realități și cât pe fosilele unor ideologii pernicioase.
Pentru a reuși acest lucru, am căutat să consult lucrările cele mai avizate care au tratat această problematică și anume: „Nae Ionescu așa cum l-am cunoscut” de Mircea Vulcănescu, „Gânduri despre Nae Ionescu” de Ciachir Dan, „Bibliografia lui Nae Ionescu” de Mezdrea Dora, precum și ziarele și publicațiile timpului care pun în valoare calitatea de publicist a lui Nae Ionescu; „Cuvântul”, „Ideea Europeană”, „Izvoare de filozofie”, Buna Vestire”, „Vremea”.
Lucrarea este structurată pe trei mari capitole: primul capitol își propune să releve contribuția majoră pe care a avut-o Nae Ionescu la dezvoltarea spiritualității românești. Filosof, publicist și om politic de dreapta, simpatizant și sprijinitor al mișcării legionare, Nae Ionescu a reprezentat un factor esențial de influență asupra tineretului studențesc bucureștean.
În capitolul al II-lea am încercat să decelez viziunea politică a lui Nae Ionescu care a stat la baza proiectului său politic alternativ. Discursul său politic a fost unul antidemocratic. El și-a extras argumentele pentru susținerea unei concepții antidemocratice din teoria sa filosofică de tip holist-organicistă.
În locul democrației, demodată la început, pe cale intelectuală, Nae Ionescu trebuia să pună altceva, categoric opus în consonanță cu ce se întâmpla în mai multe țări europene: totalitarismul.
În capitolul al III-lea, preocuparea fundamentală a fost descrierea modului în care s-a realizat apropierea lui Nae Ionescu de mișcarea legionară și influența ideologică a acestuia asupra fenomenului legionar.
Intenția mea a fost ca prin elaborarea unei asemenea lucrări să deschid drumul investigației teoretice prin „legenda” misterioasă a lui Nae Ionescu, dar mai ales al reflecției asupra a ceea ce a fost Nae Ionescu.
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Nae Ionescu (ID: 153830)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.