. Geo Dumitrescu Si Aventurile Sale Lirice

Litere

. Geo Dumitrescu Si Aventurile Sale Lirice

Byadmin ianuarie 1, 2024

CUPRINS

CAPITOLUL I

I.1. Viața literară din timpul războiului ………………………………………………………. pag

I.2. O direcție nonconformistă ………………………………………………………………….. pag

I.3. Referințe critice ………………………………………………………………………………… pag

I.4. Geo Dumitrescu și aventura „Albatros” ……………………………………………….. pag

CAPITOLUL II UNIVERSUL LIRIC GEODUMITRESCIAN

II.1. Geo Dumitrescu. Notă biografică ……………………………………………………….. pag

CAPITOLUL III

III.1. Erosul în poezia lui Geo Dumitrescu …………………………………………………. pag

„Poezia este dimineața omenirii, istoria sentimentelor înălțătoare, îndemnul permanent către bine și adevăr”

E. Camilar

Poezia este numai artă: ea este însăși viața, insăși regatul vieții. Fără poezie omul s-ar atinge de neant

N. Stamcu

„Poezia nu e numai în dragoste: poezia e în atelier, în uzină, în chinul omului de a realiza, în muncile, în invențiile lui – ea trebuie numai găsită”

Tudor Arghezi

„E așa de greu să spui ce este poezia! Un singur lucru cert: ea este un izvor domesticit”.

Lucian Blaga

„Poezia e lava emoției a cărei erupție împiedică un cutremur”

Byron

INTRODUCERE ÎN POEZIA ROMÂNEASCĂ

Tinerilor autori de versuri, debutanților ce bat la porțile de aur ale poeziei, le sunt mai puțin la îndemână și mai puțin proprii tratatele sau cursurile de istorie a literaturii; tinerii autori de versuri au nevoie de texte informative accesibile, adecvate culturii, și vârstei lor, dar mai au nevoie în plus de un material care să oglindească și aspectele educative ale acestei istorii a esteticii poeticii românești.

S-a spus în nenumărate rânduri că poezia nu se învață după un manual, ci poetul se naște. Poeții clasici și medievali iși alegeau modele, urmau cu fidelitate îndrumările maeștrilor. La Roma, în cetățile grecești, ca și mai târziu, în plin ev mediu, în Europa de apus, existau școli de retorică, de versificație, de poezie. „Profesorii” de poezie erau în primul rând profesori de versificație, prozodiști.

Din evul mediu până spre sfârșitul secolului al XVIII- lea tratatele de versificație urmau normele celor clasice, prozodia fiind considerată ca un capitol anexă al gramaticilor propriu-zise. Cu alte cuvinte, versificația era socotită un fel de tehnică ce se putea învăța în cadrul preocupărilor lingvistice și consta într-o enumerare de legi ale unor scheme consacrate de înaintași. Deci poeții tineri învățând formele poetice, echivalente formelor muzicale, turnau în ele un conținut original, de multe ori reluând teme ce făcuseră în trecut gloria altor poeți.

În cultura românească putem vorbi de o școală originală de versificație de-abia după 1800. Primii noștri poeți iau ca model versul popular sau apelează la modele străine pe care le aveau atunci la îndemână, dar sunt interesați și de tehnica versului.

Istoria poeticii românești, prin textele ce o ilustrează, impune ideea că lumea noastră de azi, deși o lume dominată de tehnică și de mari descoperiri în domeniul științelor exacte, n-a renunțat și nu renunță nici o clipă la poezie. Un creator contemporan de valori poetice este astfel deterrminat de meditația asupra omului și a locului său în istorie, de încrederea nelimitată în facultățile creatoare ale omului liber. Poezia este și trebuie să fie o meditație revoluționară asupra lumii.

Primul care a promovat în critica literară ideea grupării scriitorilor după generații a fost Albert Thibaudet (1874-1936), cel mai de seamă critic francez interbelic, care a lăsat și o postumă Istorie a literaturii franceze de la 1789 până în zilele noastre. Desigur, între scriitorii aceleiași generații nu se pot contesta anumite afinități, o oarecare solidaritate. Totuși, ce reprezintă o generație? Sunt scriitori care debutează precoce, alți scriitori debutează la vârsta maturității, unii care se afirmă din primul moment, alții abia către sfârșitul vieții, sau chiar postum. În acest sens se vede că apartenența strict cronologică la o generație nu le-a fost de nici un folos. Astfel, în Franța, Stendhal (1763-1842), considerat astăzi egalul lui Balzac și a lui Flaubert, moare aproape necunoscut, iar Sainte-Beuve, criticul proeminent al vremii, care-l cunoscuse a scris despre romanele lui că atât a putut face autorul (și nimic mai mult).

În literatura română, Calistrat Hogaș (1848-1917), deși debutează la vârsta de 25 de ani, iar pâna la 50 de ani își dă cea mai importantă parte a operei lui de pasionat și erudit drumeț, este și el la fel ca și Stendhal, consacrat postum, iar pentru că Garabet Ibraileanu i-a republicat scrisorile în „Viața Românească” și i le-a adunat intr-un volum, scriitorul trece drept contemporan și figurează în istoriile literare ca și om al veacului nostru, deși toată formația sa literară și tendințele lui spirituale îl leagă de secolul trecut. Calistrat Hogaș, totuși, nu reprezintă o excepție. Și în cazul genialului Ion Luca Caragiale, pe care ultimii săi exegeți vor sa-l facă un fel de dramaturg de avangardă, se declara un om vechi, se arăta oarecum refractar față de inovațiile marilor săi contemporani (Ibsem, Strindberg etc.), iar la Berlin între anii 1905-1912 n-a călcat nici odată în teatru și nu s-a interesat niciodată de noile probleme de regie. Ion Creangă a avut o relație bună cu Eminescu, deși între cei doi era o diferență de vârstă de 13 ani.

„Reintegrându-se în continent pe variate căi, inclusiv prin recondiționarea instrumentelor satirei, poezia românească s-a reintegrat implicit, pe deplin, în secol, după forțata regresiune, din deceniile cinci-șase în epoca literară a lui Bolintineanu și Bolliac. Prin Marin Sorescu, ea și-a reînsușit propria modalitate burlescă, dându-i o versiune inedită, sincronă cu morfologia contemporană a formelor de artă, înscrisă în imediata succesiune a celei create în anii ’40 de către poeții din gruparea „Albatros” indeosebi, cum nu doar odată s-a specificat, și de către Geo

Dumitrescu. Resuscitarea acestui tip de creație lirică a inclus în procesul de remodernizare o direcție ce avea să contracareze oportun tendințele mai mult sau mai puțin puriste și ermetizante, prin care, în absența altor orientări, poezia ar fi fost remodelată unilateral”

Capitolul I

I.1. Viața literară din timpul războiului

„Din perspectiva istoriei literare, începutul perioadei Contemporane a liricii românești a fost asociată cu sfârșitul celui de-al doilea razboi mondial. Cel mai cunoscut criteriu care a operat în împarțirea literaturii postbelice a fost cel generaționist. Eticheta de generație a fost aplicată pentru prima dată poeților si prozatorilor din anii ’60. Anterior, au existat alte două segmente distincte: o perioadă scurtă, între 1945-1947, când literele române încă se mai aflau sub semnul esteticului, și o perioadă proletcultistă, de proliferare a ideologiei comuniste. Lirica românescă contemporană reține și operele unor poeți afirmați in perioada interbelică, dar care au publicat si după razboi. Așa se întâmplă cu creațiile lui Lucian Blaga, Tudor Arghezi si George Bacovia”

In 1939 când in Europa se declanșeaza cel mai devastator război din istoria lumii,România se desprinde cu greu din starea de normalitate,pe care o trăiește ca pe un vis.Anul 1941 reprezintă pentru România începutul sfârsitului, intrucat în acest an țara este absorbită de un ciclon istoric (război-ocupație sovietică-regim comunist) care îi va sfărma civilizația ca pe nimic. Cu toate acestea in epocă nu se va instaura panica, în bucuria zilnică de a trăi nu se simte ceva atât de rău prevestitor.

Perioada imediat următoare razboiului se remarcă prin impunerea a trei direcții diferite,fiecare susținută de un grup de poeți. Geo Dumitrescu, Constant Tonegaru, Ion Caraion și Dimitrie Stelaru se disting printr-o poezie contestatară încă din perioada razboiului. Grupul s-a manifestat prin intermediul revistei „Albatros”, suprimată la scurtă vreme după apariție. „Poeții exprimă oroarea față de razboi, și neagă vechile tehnici poetice. Lirica autrilor de la „Albatros” mizează pe dominanta subiectivă. Ion Caraion si Geo Dumitrescu scriu o poezie a eu-lui. O coordonată care îi apropie pe poeții de la „Albatros” e ironia”. Tot in perioada 1945-1947 se afirmă și al doilea val al poeziei suprarealiste. Reprezentativi acestui program avangardist sunt Gherasim Luca, Gellu Naum și Virgil Teodorescu. „Neo-suprarealiștii sunt poeți, dar și terioticieni”. Gellu Naum si Virgil Teodorescu publică în 1946 un program intitulat Spectrul longevității care exprimă „încrederea persistentă in dialectică pentru rezolvarea antinomiilor care îl copleșesc pe om”

Cea de-a treia direcție, in intervalul 1945-1947 e reprezentată de Cercul literar de la Sibiu. Radu Stanca și Ștefan Augustin-Doinaș propun reluarea miturilor intr-o noua perspectivă și, totodată, o „resurecție a baladei”. Dacă poeții de la „Albatros” afirmau libertatea totală în textul poetic, poeții cercului literar de la Sibiu sunt „adepții rigorii formale”. Apelând la baladă, Radu Stanca și Ștefan Augustin-Doinaș vor reintroduce și epicul în poezie. În direcția aceasta a revitalizării epicului putem face apropieri între poeți foarte diferiți cum ar fi „contestatarul Geo Dumitrescu si clasicizantul Ștefan Augustin-Doinaș. Aceștia sunt numiți poeți pereche”.

Comunismul intervine cu brutalitate în interiorul spațiului artei. Este o perioadă în care mulți dintre poeții interbelici sunt interziși. Din Eminescu sunt puse in circulație doar anumite părți ale operei. Tinerii scriitori se pot afirma doar dacă sunt dispuși sa facă mari compromisuri. „Poezia proletcultistă este rudimentară, ritmul și rima devin facile. Poezia devine în acest fel instrumentul de luptă al clasei muncitoare”. Poezia nouă, așadar, trebuia să conțină un bogat conținut de idei într-o formă artistică nu numai aleasă dar și accesibilă. Estetica normativă a realismului socialist respingea orice practici nonconformiste, cât si practicile de tip avangardist.

În anii care urmează (cu aproximație, până în 1947) apar cărți foarte valoroase aproape în același ritm ca și inainte, dintr-un fel de inerție a bunăstarii literaturii române: Noaptea geniului de Dimitrie Stelaru (versuri), 1942, Cununa Soaarelui de D. Ciurezu (versuri), 1942, Implinire de Ion Pillat (versuri), 1942, Ochii strigoiului de Cezar Petrescu (roman), 1942, Cordun de Eusebiu Camilar (proză memorialistică), Lina de Tudor Arghezi (roma), 1942, Ciudata viața a poetului de Anișoara Odeanu (proză scurta), 1942, Floarea din prăpastie de Al. Philippide (nuvele), 1942, Aspecte lirice contemporane de Șerban Cioculescu (critică literară), 1942, Balade de Radu Gyr (versuri), 1943, Nebănuitele trepte de Lucian Blaga (versuri), 1943, Anotimpuri de Radu Tudoran (roman), 1943, Titu Maiorescu și contemporanii săi de Eugen Lovinescu (istorie literară), 1943, Beznă de Ioana Postelnicu (roman), 1943, Manechinul lui Igor de Victor Papilien (proza scurtă), 1943, Critice literare de D. Caracostea,1943 Tradiție de Ion Pillat (publicistică literară), 1943, Ora fantastică de Dimitrie Stelaru (versuri), 1944, Panopticum de Ion Caraion (versuri), 1944, Revoluția de Dinu Nicodin (roman), 1944, Arca lui Noe de Lucian Blaga (teatru), 1944, Istoria literaturii române moderne de Șerban Cioculescu, Vladimir Sterinu și Tudor Vianu, 1944, Filosofia culturii de Tudor Vianu,iție de Ion Pillat (publicistică literară), 1943, Ora fantastică de Dimitrie Stelaru (versuri), 1944, Panopticum de Ion Caraion (versuri), 1944, Revoluția de Dinu Nicodin (roman), 1944, Arca lui Noe de Lucian Blaga (teatru), 1944, Istoria literaturii române moderne de Șerban Cioculescu, Vladimir Sterinu și Tudor Vianu, 1944, Filosofia culturii de Tudor Vianu, 1944, Jurnal de lector de Perpessicius, 1944, Plantații de Constant Tonegaru (versuri), 1945, Blănurile oceanelor și Butelia de Leyda de Virgil Teodorescu (versuri), 1945, Cartea Oltului de Geo Bogza (reportaj poematic), 1945, Revolte de Felix Aderca (roman), 1945, Războiul lui Ion Săracul de Cezar Petrescu (roman), 1945, Flăcări de Radu Tudoran (roman), 1945, Istoria literaturii române. Compendiu de George Călinescu, Lumea de mâine de Ion Biberi (convorbiri cu personalitați),1945, Libertatea de a trage cu pușca de Geo Dumitrescu (versuri), 1946, Izobare de Mircea Popovici (versuri), 1946, Plecări fără ancoră de Sașa Pană (versuri), 1946, Sclavii pământului de Vintilă Corbul (roman), 1946,Poemul vieții. Jurnal intim 1944 de Petre Pandrea, 1946, Bariera de George Mihail Zamfirescu (roman postum), 1946, Trilogia valorilor (studiu filosofic) de Lucian Blaga, 1946, Introducere in poezia lui Tudor Arghezi de Șerban Cioculescu, Kalokagathon de Petru Comarnescu (studiu de estetică), 1946, Una sută poeme de Tudor Arghezi, 1947, Oameni de lut de Demostene Botez (roman), 1947, Decor penitent de Mihail Cramă (versuri),1947 etc. Se inregistrează o ușoară descurajare a elanului scriitorilor de valoare abia in 1947, după lecția de autoritarism brutal dată de comuniștii societații românești prin falsificarea grosolană a alegerilor din toamna anului 1946.

În anul 1945 situația devine mai dramatică deoarece încep arestările. Erau arestați toți cei care luptau pentru recâștigarea teritoriilor românești luate abuziv de către URSS și toși cei care propagau idei ortodoxiste sau pur și simplu iși iubeau prea mult țara. Atât in viața personală cât și în literatură se cerea să se ilustreze exigențe ale propagandei comuniste. O cerință de prim rang trebuia să fie încrederea și servirea regimului comunist, propagarea optimismului, înfățișarea omului nou. Intelectualul era privit și acceptat în literatură doar în funcție de adaptarea la noul regim. Cel care îndeplinea aceste condiții era numit un bun colaborator al partidului comunist și, totodată era privit pozitiv, și reprezenta pentru regimul comunist un om de stânga. Cei care nu participau la construirea noii lumi și la construirea regimului comunist era repudiat fie pentru că era apolitic, fie pentru că era împotriva noului regim, acesta reprezenta un om de dreapta.

În același an 1945 se înregistrează și un prim val de plecări din România. La început numărul celor care pleacă nu este foarte mare, pentru că relatările despre atrocitațile regimului stalinist par neverosimile și sunt puțini cei care le iau în serios. Conform unei statistici făcute de Laurențiu Ulici (publicate în „Luceafărul” din 6 iulie 1994), în perioada 1945-1949 se expatriază în jur de cincizeci de scriitori. În cele din urmă se exilează, totuși suficienți de mulți scriitori români pentru ca în unele țări din Vest să se reconstituie viața literară din România. La Paris de exemplu, funcționează între 1946-1950 un cenaclu al emigrației românești, într-o cafenea de pe malul Senei, „Corona”. „Participanții se strângeau în sala din subsolul cafenelei, în jurul unei mese sub formă de potcoavă. Asistau într-un mediu format în exclusivitate din intelectuali cu preocupări literare și studenți români exilați, N. I. Herescu, Mircea Eliade, Emil Cioran, Paul Costin Deleanu, Octavian Vuia, Horia Stamatu, Nicu Caranica, soții Cerbu, C. Tacu, A. Juilland, M. Leibovici la reuniunile de la „Corona” au mai fost prezenți Emil Turdeanu, Mihai Niculescu, Vasile Posteucă, Lucian Bădescu, C. V. Ghiorghiu, Ștefan Ion George, Monica Lovinescu. Lecturile literare erau de obicei completate cu discuții pe o tema culturară anume propusă de unul dintre participanți și acceptată de majoritatea”

În perioada 1939-1945 s-au înființat primele centre în care s-au produs câteva debuturi. Aceste centre își aveau sediile în București, Cluj, Sibiu, Iași și Timișoara. În București au existat grupările „Cadran” și „Albatros”. Geo Dumitrescu debutează la „Cdran” și înființeaza „Albatrosul”, unde vin Dimitrie Stelaru, Marin Sîrbulescu, Tiberiu Trătinescu, Dinu Pillat Miron Radu Paraschivescu și mai tarziu Ion Caraion. Marin Preda debutează în „Timpul”, Veronica Porumbacu și Nina Cassian in „Ecoul”. Eugen Barbu, Constantin Țoiu debutează între 1840-1942 tot in București. Lui Geo Dumitrescu îi este interzis volumul Pelagră, mai apoi cele două reviste, volumul Panopticum îi este confiscat lui Ion Caraion și amenințat pentru articole din „Ecoul”.

Tinerii sibieni, semnatari în 1943 ai manifestului pro Lovinescu scot, în 1945 o publicație proprie „Revista cercului literar”. „Pot fi citiți în reviste, între alții Lucian Blaga, Al. Philippide, Ion Vinea, Emil Isac, Demostene Botez, Camil Baltazar, Sașa Pană. Numelor deja consacrate li se adaugă nume noi: Ion Sofia Manolescu, Marcel Gafton, C.I. Lituon, Ghiorghe Chivu, Mircea Popovici, Mihail Crama, Mihail Cosma, Ion Cutova, Victor Torynopol, Ionrdan Chimet, Radu Teculescu, Nina Cassian, Veronica Porumbacu, Margareta Dorian, Emil Vora, Cristian Sârbu, Ion Frunzetti, Petru Vintilă, Emil Manu, Vasile Nicolescu, Teodor Vârgolici. Din reviste și ziare, o parte a producției poetice trece în volume. Culegerile publicate între 1945-1947, de Fundații și de editura Forum marchează un moment de istorie literară. Sunt semnul unei noi generații”

Tinerii Cercului literar de la Sibiu proclamau libertatea artei mai presus de orice: Ion Negoițescu, Radu Stanca, Ioanichie Olteanu, Ștefan Augustin-Doinaș. Demersurile poetizante ale componenților acestei generații sunt convergente într-o singură direcție: modernitatea „Sensul lor ortientativ exprimă o negație radicală, irevocabilă a tradiționalismului de expresie rudimentară”. Fiecare autor caută să se diferențieze și reușește în măsura talentului și a experienței artistice.

Limbajul noilor veniți în arena poeziei este caracterizat prin a-ți face din toate nimicurile întrebări, a ghici în noapte chemările unui dincolo nebănuit; prezentul devine mai pasionat decât orice trecut de acum uitat și abandonat. Practica creatoare este de două ori condiționată. În primul rând condiționată de momentul istoric invocat de conștiințele cele mai clare ale epocii, a unui limbaj de transformările căruia nu se poate face abstracție. Gradul de realism și de autenticitate al expresiei lirice este evaluat în raport cu puterea și uzura limbajelor moștenite. Noua infuzie de realitate în discursul poetic va reface, într-o oarecare măsură, o experiență avangardistă. Poezia acestui moment va fi considerată un spectacol al literaturii neautentice. Poetul acestei perioade va face totul pentru a strica jocul celeilalte poezii, demascându-i statutul, irealitatea, caracterul convențional. „Reprezentanții acestei generații vor simți uneori nevoia să supraliciteze, pentru a fi mai convingători și pentru a marca mai puternic o diferență de program liric, conferindu-i astfel o anume teatralitate”.

Aproape toți poeții tineri scriu în spiritul esteticii lui Baudelaire, Verlaine, Rimbaud, Laforgue, declarandu-se „saltimbanci”, „arlechini”, „golani”, „vagabonzi”, „decadenți” „mulți etalând urâtul, unii și negându-l, imaginând evadări din orizontul sufocant, abandonându-se tuturor amăgirilor”. De aici, putem deduce, oarecum, atmosfera din volumele acestor tineri poeți. Negrul, in consecință, va fi culoarea, dar si atmosfera dominantă in versurile lor. Un volum include „cântece negre”. O bună parte din această poezie era scrisă sub dominația evenimentelor din august 1944, de unde și stările de spirit apărute sub directul impact al unor situații create de timpul istoric străbătut, reflectând parcă secvențe din infern, evocând realitațile de pe front:

„Ronțăiam soarele, prietene-și-n loc de apă,

așteptam ploile, ca să-mi spele picioarele;

de atâta foame mă durea și creierul mic,

sîngele mi se urca la 39 de grade

și, ca niște ramuri, se prelingea spre buric”.

Aceste versuri îi aparțin unui poet, în „Câteva rânduri despre viața de ieri”. Marcel Gafton, la fel de atins și el de epoca în care scrie, afirmă:

„Îmi voi alinta mâinile ca într-un dans sfîrșit

peste pîntecul pentru prima oară sătul

cînd lîngă simțului adormit,

spiritul se va ridica stăpîn și fudul”

(Perspectivă)

Intitulat Cartea cu pîine, sînge și cox, Victor Torynopol, etalează priveliști de mahala prăbădită, de uzină devoratoare, de subterane miniere insalubre, priveliști de razboi, țipete de groază, bombardamente, cranii sfărâmate. Poemul înfațișază o Reșiță în care „bucuriile se vând la ghișeu și cerul umed se proptește-n zgură” iar versurile „lîngă rotative, \lîngă vagoane si cadavrele scoase \din cazanele cu fier lichefiat\”, în care „în loc de clopote, în loc de rugaciuni, \sirenele închee somnul în ore”, în care „plantele sunt cenușii\ ca fețele aplecate peste plumb” și în care”cimitirul e mai mare \și mai adînci canalele sub trotuar”. In culori asemănătoare își „zugravește” și Mihail Cosma poemul La 4000 de grade:

„În orașul meu cerul miroase a parafină,

oamenii scuipă cu petrol prin biserici

femeile au prins în ochi rugină

și plecă într-una copacii isterici

………………………………………….

În orașul meu nu plouă niciodată,

o negură metalică ne pătrunde prin oase,

sîngele inflamabil se scurge prin robinete și cîteodată

vom deveni noi înșine minerale periculoase”

Dimitrie Stelaru a văzut „intr-o vreme cînd sirenele spintecau cerul, \copii in zdrențe înțelepți,(…) cerșind \Înciudați sub porticele marilor gări, \Unde hamalii adună roadele țarilor, \Împraștiindu-le pentru cîțiva bani”.

Geo Dumitrecu în poemele din Libertatea de a trage cu pușca datate 1942, menționează că „pîinea e scumpă și rea”, că „în birou e prea frig și oamenii sînt uscați și galbeni”, ironizează războiul, război „frumos, mare, epopeic, nemaivăzut”.

„Geo Dumitrescu reprezenta în acel spațiu mintea cea mai lucidă, caracterizată printr-o conștiință responsabilă, matură, a poeziei mature de atunci. O sursă a lirismului din timpul războiului și din anii postbelici imediați era un sentiment exacerbat al damnării, sentiment ce include mândria boemului genial”. Toate aceastea sunt elemente care diferențiază poeții din generația traumatizată de predecesorii autohtoni. La Bacovia, sentimentul apartenenței se exprimă discret și muzical. În poemele tinerilor din deceniul cinci, același sentiment e declarat într-un alt fel de mod, orgolios, agresiv chiar, polemic: „Prozaism, limbaj jurnalistic, vers liber, nerimat, un finisaj incomplet”, toate acestea sunt caracteristicile definitorii ale acestei perioade.

I.2. O direcție nonconformistă

Indiferent de grupările labile,epoca este definită prin câteva direcții lirice,dintre care cea mai importantă, echivalată deseori cu generația,este aceea a ”nonconformiștilor” , „iconoclaștilor” sau „frondeurilor”.Nonconformismul indică un act sau o atitudine de contestare a ceva conform „dar epoca dată este ea insăși una nonconformă prin instabilitate și, pe de altă parte, e ușor de demonstrat că însăși realitatea ei conține mai multe moduri ale conformismului care, în afară de faptul că sunt reciproc nonconforme și conformiste, pot prezenta și replici nonconforme proprii” Geo Dumitrescu a văzut în acești nonconformiști printre care se număra ,”prima generație de la mahala și de la țară, care refuză să se absoarbă in burghezie și care, devenită obiect de calificări intelectuale rămăne cu cinism la condiția clasei originare…Sintem o generație fără dascăli si fără părinți spirituali. Ne caracterizează revolta, ura împotriva formelor, negativismul.Detestăm, umăr la umăr, literatura și manualele de istorie națională”

Printre cei ce ocupă ferm sau efemer roluri principale și de figurație in această direcție se numără Dimitrie Stelaru, Constant Tonegaru, Ion Caraion, Ben Corlaciu, Mircea Popovici, Geo Dumitrescu, Tudor George, Al. Cerna-Rădulescu, Corneliu Belciugățeanu, Ion Cutova, Traian Coșovei, George Mărgărit, Lucian Dumitrescu, Radu Teculescu, I. N. Voiculescu, Radu patrașcanu, George Dan, Mihai Zissu, Valeriu Ciobanu, Sanda Movilă, Mircea Badea, Mihail Cosma, Mariana Șerban, Traian Lalescu, Lucian Valea, Mihai Cramă, Victor Torznopol, C.T. Lituon, Marcel Gafton, Ghiorghe Chivu, Iordan Chimeț, Stere Popescu, Elena Diaconu.

Frondeur, recalcitrant, copil teribil, Geo Dumitrescu era un nonconformist. Însă despicând sensurile- între frondă și nonconformism „nu sînt decît asemănari nu și identitate”,de unde necesitatea departajării: „Nonconformistul este un însetat de perfecțiune, de progres. El măsoară toate lucrurile cu măsuri majore, dacă nu absolute, ideale, pe lîngă care, firește, totul pare mai mic, susceptibil de creștere, de îmbogațire, de îmbunătațire. El îmbrîncește mereu lucrurile, cu bună credința, neobosit, cusurgiu, cu prețul propriei lui neîmpăcări, incomoditați, nefericiri, către o instanță și o intruchipare mai înaltă, pe care el o vede limpede, cu toată ardoarea și speranța”. (Mărturii). Creatorii de întâia clasă, un fel de „piloți de încercare”, refuză umbeltul „pe poteci bine bătătorite”, inclusiv „rezonanțele îndelung stratificate”. Astfel de principii au avut impact vizibil asupra inconformismului său. Rebelul propune dezimvolt o deontologie de urmat: „A scrie nu înseamnă, deci, a te despărți de lume, a te înscrie într-un limbaj cochilie, ci dimpotrivă a înscrie lumea într-o viziune și un limbaj sub nevoia implicit a rasfrîngerii în afară, a comunicării (…). Poezia cu vîrfurile ei de atac va merge întodeauna cu un pas înainte față de masa cititorilor”.

George Călinescu afirma că autorul „face un fel de poezie bufonă în care persiflarea atinge culmea”, persiflare care de regulă e „semnul unui mare sentimentalism, conștient de sine”. Pe scurt, Geo Dumitrescu era un „poet foarte patetic”, practicant a unui discurs „supraprozaic și ingenuu”. Nu sentimentul e bătător la ochi, ci spiritul casant. Sub masca unui comediant zglobliu se manifestă un privitor angajat, un creator subtil sedus de aventuri interioare, un personaj dispus să dezarticuleze tot ceea ce înseamnă mecanism depășit. Nonconformismul lui Geo Dumitrescu este inclus într-o antologie a avangardei respingând ermetismul. A nega ferm, răspicat, pentru a pune în loc substanță proaspătă, pentru a adăuga mai multă densitate umană, iată în termeni simpli în ce constă modernitatea acestui temerar. Departe de a se instala în absurd si angoasă, el caută salvarea în poezie:

„Voi inventa toate lucrurile de la început

cu unelte subțiri cu vîrf de cobalt,

căci n-am să pot rămîne un lăcătuș de rînd,

ci trebuie neaparat să găsesc o cheie

fantastică, la fel de bună pentru broasca

de la ușă și pentru broasca din baltă”

(Sfîrșit de spectacol)

Încrederea în sine, aparent nelimitată, incită la orgoliu:

„E puțin ceea ce spun. Dar pot să spun orice

Cred că pot să spun. Aș putea să arăt

cum crește iarba, cum se înalță un zid,

cum se nasc cai de lemn…”

(Aș putea să arăt cum crește iarba)

Cercetătorului atent și impersonal nu-i va fi greu să cacarterizeze poezia lui Geo Dumitrescu, dar pentru aceasta va trebui să renunțe la încadrarea istorică riguroasă. Poetul a semnat cu numele lui dar și cu pseudonime. Acest gest ar putea fi din prudență, din nesiguranță sau din cochetărie, sau doar ca să-și ascundă ceva din unilateralitatea socotită de unii săracă. Ca un profesionist al umorului ce este, și-a contrariat poezia printr-o conduită distantă, dar civilizată.

„Geo Dumitrescu este poetul care modifică, ajustează, șterge, retușează, schimbă titlurile unor poeme reorganizate mereu în alte cicluri, schimbă titluri de cicluri și tipărește aceleași poeme în volume cu alte titluri”.

Debutanți în preajma și în timpul războiului, unii au conștiința innoirii, alții pe aceea a trecerii de la o dictatură la alta; nonconformismul născut în condițiile anterioare nu găsește motive pentru a renunța la ceea ce deja s-a desprins. „Se trăiește astfel în pasivitate și egocentrism, prin excentricitate și autodistrugere”.

Alții rețin din nonconformiști nu intenții politice imediate, ci refuzul modurilor tradiționale de a produce poezie. O astfel de perspectivă favorizează definirea pozitivă, prin opoziții în plan istoric.

„Într-un fel, generația războiului (Dimitrie Stelaru, Geo Dumitrescu, Constant Tonegaru, Ion Caraion, ș.a.) va simți cea dintâi nevoia să se îndoiască de poezie, s-o maltrateze: scrisul frumos va fi înlocuit cu agramatismul ostentativ, cuvintele vor fi împerechiate bizar, estetismul predecesorilor imediați va fi repudiat. Poezia nu se poate salva de sterilitate decât uitându-se pe sine și revenind la lume: angajându-se atât moral cât și social, devenind instrument. Rafinarea limbii, punerea poeziei în contact cu gândirea cea mai subtilă, cu penumbrele delicate ale sufletului, plăcerea jocului, gratuitatea poeziei, încetează a mai fi recunoscute ca merite. Pentru tinerii poeți, obsedați de experiențele lor dureroase, de umilință, de moarte, totul trebuie luat de la capăt, idolii distruși, statuile sfărâmate, templul linișit și închis în sine al poeziei devastat fără milă”.

Cu Geo Dumitrescu, poezia proclamă libertatea de a trage cu pușca, și refuzul de a primi valorile tradiționale ale poeziei. Atitudinea sa este critică și demistificatoare, o aventură lirică în căutarea adevărului. Substanța lui este etică, la fel ca și la Dimitrie Stelaru, dar și socială, filozofică. Poezia nu numai că evită un conținut străin, dar își face prin intermediul acestui conținut rațiunea sa de a fi. Poetul analizează, discută, comentează, respinge, alege niște idei. Geo Dumitrescu, înainte de toate, înainte de a fi poet reprezintă o conștiință neliniștită, dar deschisă. Viața, moartea iubirea, războiul, arta, egalitatea sunt pentru Geo Dumitrescu noțiunile curtente de la care pornește poezia sa și la care se întoarce deliberat. Caracterul discursiv nu este o simplă formulă ci este un mod de a exista al poeziei. Ea nu este discursivă, este un discurs:elocvența este regăsită ca o necesitate a conștiinței de a se justifica și de a convinge.

I.3. Referințe critice

„Parcă nici un poet român contemporan, printre cei consacrați, nu este mai aprope de sensibilitatea artistică a noii generații ca Geo Dumitrescu. Primul, din Aritmetică (1941) și Libertatea de a trage cu pușca (1946), dar și al doilea care, practicând ciclismul intensiv, l-a descoperit lângă un pod pe neuitatul câine Degringo. Câți „optzeciști” nu se regăsesc în ironia dezabuzată, alergia la „literizare”, dispoziția lui Geo Dumitrescu de a „prozaiza” versul și a ține lungi „discursuri” lirice? Dincolo de o curiozitate pentru avangardă, cu care el are legături foarte aproximative, ața îl trage aici către o înrudire mai intimă. Ca Geo Bogza, Vinea, și chiar Adrian Maniu, Geo Dumitrescu operează străpungeri „postmoderne” de o acuitate uimitoare. Faimoasa lui strofă: Nu vă temeți prieteni, zburăm,/iată-ne sus peste timp, peste om,/încurînd îl veți vedea pe Dante și pe Adam/mîncînd alegorii din același pom” (Odă) sună și a profeție literară, care se implinește astăzi. Există un stil Geo Dumitrescu. Observația s-a făcut și e atât de îndreptățită, încât verificarea ei practică imediată nu întâmpină nici o dificultate. La mulți dintre poeții care alcătuiau grupul „Albatros”, cu puțin înainte de izbucnirea războiului, răsar frecvent versuri scrise în manierea semnatarului plachetei Aritmetică. Fenomenul ia aspectul unei veritabile contagiuni literare extinzându-se în revistele vremii. Cu privire la Geo Dumitrescu s-au spus multe lucruri care îl caracterizează într-adevăr: inteligență ascuțită, mereu trează, interes pentru universul banal, inpertinență simpatică, aplecare spre teribilism și frondă, întoarcere zeflemitoare a vorbirii, îndrăzneala de a oraliza discursul poetic prin excalamații și expresii luate din limbajul strazii.

Oricât ar părea de nepereche, întâiul și al doilea Geo Dumitrescu rămân expresia aceleiași naturi poetice, a cărei productivitate poetică neobișnuită continuă să lucreze în lirica noastră și astăzi.”

„De aici, punctul de plecare aproape întodeauna paradoxal al lirici sale, din această fecundă înaintare prin ambiguități, care fac din Geo Dumitrescu spiritul cel mai socratic al poeziei noastre contemporane. Calitatea poetului de virtuoz al limbii literare contemporane, dezinvoltura cu care valorifică cele mai neauzite registre și virtuți ale expresiei, capacitatea rar egalată de alții de a actualiza neîntrerupt rezervele imense de înțelesuri, proprii în cel mai înalt grad al limbii române.”

„Erotica lui Geo Dumitrescu e, latura cea mai surprinzătoare a acestui volum (Nevoia de cercuri) și, cea care, în cuprinzătorul tablou mendeleievean al structurilor de amanți, asigură eroului acestor poeme un loc dintre multele încă neocupate. Puțini poeți știu să numească și să dramatizeze, asemenea lui Geo Dumitrescu, mișcări, volute, suspense, schimbări bruște, paradoxale sau nunațe de o mare gingășie, și din toate aceste elemente să alcătuiască traiectoria unui eveniment sau a unei stări de spirit: naștere – apogeu – negare.

Geo Dumitrescu este în întregime un om al psihologiei, făcând din agitația interioară cu mecanismele și gestica ei acrobatică , cu simbolurile ei percutante, cu simultaneismul reacțiilor, materia lirismului propriu, a unei aventuri lirice care poate ține totodată de sfera afectelor intime, dar și de zona reflexivității, având ca punct de alimentare în etic și în social. Totuși, în poemele erotice ale lui Geo Dumitrescu, îndemânarea analitică a poetului în deslușirea unor complicate ieroglifle sufletești pare a fi atins limita de sus”

„În ambele ipostaze, atât de autor cât și de mentor, la care mai adăugăm și pe aceea de traducător sau de alcătuitor de ediții, Geo Dumitrescu are, darul atât de rar de a stimula interesul pentru poezie, de a-i transforma pe cititori în interlocutori. Geo Dumitrescu, este de multă vreme, unul dintre principalii creatori, la noi, ai climatului spiritual în care au apărut mulți poeți cu vocația înnoirii limbajului liric, străin de orice conformism, de la Nichita Stănescu și până la Mircea Dinescu. Dacă azi deschidem orice carte de poezie într-o stare de maximă disponibilitate, dispuși să acceptăm chiar și deliteraturizarea cea mai îndrăzneață, dacă poeții înșiși pleacă plini de dezinvoltură de la premisa că nu există restricții în ceea ce privește alegerea elementelor necesare universului liric este si pentru că Geo Dumitrescu a dus și continuă să ducă o adevărată campanie de democratizare a surselor de inspirație și a mijloacelor de experesie.”

„Izbește, chiar și în această succintă evocare, coincidența dintre momentele de înnoire a poeziei romnești din ultimele patru decenii și perioadele de fertilă activitate a poetului: încât a vedea în Geo Dumitrescu și în creația lui un seismograf, poate cel mai sensibil, al schimbărilor și al mutațiilor petrecute de-a lungul acestui interval de timp în lirica națională, devine o necesară și firească obesevație.”

„Când citești poemele lui Geo Dumitrescu, vezi că spiritul lui este acut deliberativ, și ironia lor ascunde o sensibilitate la pândă. Omul însuși este pe măsura poemelor și, în genere, de spectacolul personalității sale. Biografismul, realismul și limbajul parodic sunt cele dintâi elemente pe care le observăm în poemele lui Geo Dumitrescu și ele vor deveni frecvente în Libertatea de a trage cu pușca, manifestul unei generații sastiste de ficțiunile literaturii și confruntată în chip tragic cu istoria, biografismul și simțul parodic, aceste elemente pe care le vom regăsi, după 20 de ani, în poezia lui Marin Sorescu, și, după alți 20 de ani, în poezia post modernistă a generației ’80. Prin acest continuu exercițiu al contestației, stilul, ca și omul, refuză să îmbătânească. Geo Dumitrescu este unul dintre cei mai importanți poeți de azi.”

„Nu există un alt poet, în perioada postbelică, mai apropiat de căutările actuale din domeniul poeticului decât autorul volumului Libertatea de a trage cu pușca. Geo Dumitrescu este primul care se scutură de sechelele avangardiste și post-avangardiste, în plin suprarealism românesc, intuind că discursul trebuie să se plieze către realul existenței și să abandoneze retoricele obosite ale mimezei. Mi se pare cu totul extraordinară capacitatea singularizării în actul experimentalism situare ce îl apropie de preocupările novissim-lor italieni, care au purtat o polemică acerbă cu poezia metafizică a generației lui Ungaretti și Montale. Geo Dumitrescu a arătat, cu anticipare de trei decenii, că metafora mai mult îndepărtează decât aproprie de real și a trecut la un limbaj mai direct care să mențină în receptare mai degrabă senzația unei comunicări existențiale decât una a unei comunicări metaforizante. Nimeni nu a mai introdus în discursul poetic, până la aventurile lirice ale lui Geo Dumitrescu, pulsația cotidiană atât de vie a existenței și atâta luciditate și aspirație pură, toate înfășurate în aburul transparent al răsuflării câinelui Degringo ce așteaptă loial lângă pod- privindu-te drept în ochi, fără frică sau umilință- să se imprietenească reciproc cu tine, să-ți fie numai ție fidel, să te slujească cu devotament necondiționat, aparându-te de „sălbăticiunile fosforescente ce mișună în pădurile cerului”.(…)”

I.4. Geo Dumitrescu și aventura „Albatros”

Albatrosul pe care un grup de tineri, în frunte cu Geo Dumitrescu, l-a înființat în 1941, deși definește o generație în stilul ei nonconformist, nu poate fi definit ca o grupare rigidă. Această revistă, devenită în ziua de azi o raritate, apărută între 10 martie- 11 iunie 1941, întrunește în total 7 numere. La primul număr, lista gupării cuprinde pe Geo Dumitrescu, Elena Diaconu, Florin Lucescu, Dinu Pillat, Al. Cerna-Rădulescu, Ovidiu Râureanu, Marin Sârbulescu, Tiberiu Tretinescu și Virgil Untaru. De la număr la număr, grupul își adaugă alți membri prin eliminarea altora. Astfel, la cel de-al doilea număr al revistei se mai adaugă Marin Toma, la numerele trei și patru Ben Corlaciu, la numărul șapte Onca Tlpa, iar Geo Dumitrescu figurează, începând cu numerele cinci și șase într-o casetă, prin pseudonimul Felix Anadam, sub care și-a tipărit și primul volum de versuri (Aritmetică)

Primul număr al revistei nu se deschide cu un articol-program, salutul tipărit în fruntea revistei – Drum bun, prieteni! – nu îndeplinește acest oficiu. Programul revistei apare mai mult din context decât din articole editoriale. În numere cinci și sase ale revistei profesorul universitar Raul Teodorescu, într-o scurtă expunere intitulată „Precizări programatice”, încercă o definire a orientării revistei: „Nelegați de anumite formule și dezbrăcați de orice tendințe, suntem dornici de a spori forțele de colaborare a grupului cu aportul tuturor acelora care cred ca și noi într-o artă ce-și are domeniul ei exclusiv în afară de scopuri și idealuri străine frumosului. Frumosul și arta își au noblețea lor mai presus de orice…”

Aceste rânduri, tipărite în mai 1941, însemnau un protest împotriva direcționării fasciste a literaturii și în același timp exprimarea unei atitudini de rezistență. În numărul șapte al revistei, protestul devine și mai violent, iar precizările pe care Felix Anadam le face în articolul „Între poezie și cunvinte încrucișate” definesc refuzul generației lui Geo Dumitrescu de a se alinia „noii ordini”: „Cei ce se pregătesc să întreprindă spoirea fațadei templului literar cu o altă culoare, cei ce-și maginează că înfășurînd ciocolata poeziei naționale într-o poleală de culoarea lanurilor sau a cerului ne vor mîntui literatura, vor avea decepția timpului pierdut…”. caracterul de literatură a rezistenței este evident în acest articol, în care este atacată poezia momentului. Numărul șapte al revistei Albatros a apărut în 15 iunie 1941, o săptămână mai târziu, România urma să intre în război.

Poezia Albatrosului se deosebește de poezia din revistele timpului, în primul rând pentru că definește într-un sens figurat noțiunea de libertate. Dimitrie Stelaru publică un „cântec din neguri”, poem nelipsit de unele accente protestatare:

„Dormiți temnicerilor, dormiți

Lăsați-ne dracului un ceas […]

Mai rugați-vă domnilor și pentru noi, fraților,

Cum v-ați ruga pentru viața împăraților”

Dimitrie Stelaru este și în alte poeme un nonconformist. Poezii oarecum asemănătoate au semnat Elena Diaconu („Șah“, nr 2, „Bal“, nr 3-4), Florin Lucescu (autor al unor unor eseuri despre pictori, a cărui activitate poetică s-a consumat și al rubrica „Cântece noi“ a Universului literar), Mihnea Gheorghiu (un „Epilog whitmannian“, nr 2 , Ben Corlaciu, Mrin Sârblescu („Dialog“, nr 2), C. Bovolaru („Zbor alb“, nr 3-4), Tiberiu Tretinescu (a cărui activitate lirerară s-a rezumat la un volum de proză). Amintim colaborarea lui Ștefan Augustin Doinaș ( nr 5-6) cu un poem al cărților. Tot aici apare și unul dintre Cânticele țigănești ale lui Miron Radu Paraschivescu.

Albatrosul era o revistă studențească la care trimit versuri și elevi; printre aceștia, Geo Dumitrescu prezintă entuziast pe Iulian Petrescu, prezent cu un ciclu de poeme. Proza este reprezentată mai ales prin Dinu Pillat, care publică în fiecare număr fragmente din Jurnalul unui adolescent, apărut în 1943. Critica literară este un domeniu în care se exersează mai toți colaboratorii revistei, cronica literară fiind semnată de unul sau de alt autor. Marin Sârbulescu prezintă Dictando-ul divers al lui Perpessicius (nr1). Geo Dumitrescu vorbește despre volumul de poeme atât de sincer și de îndrăzneț intitulat, cu numele iubitei, “Lucreția Buceag”, de Ion Velicu – o poezie originală în “câmpul comun al actualității anchilozate într-un lirism exterior și mimând cu diperare un vers anticipat-protocolar.” Aproape un întreg număr al revistei este dedicate lui Pnait Istrati, Felix Anadam prezentându-l pe acesta ca pe un umanitarist (“Panait, fratele omuli”), iar Dimitri Stelaru îi dedică un poem:

„În toamna anului 1939

Când zorile ieșeau din mare înghețate

Trei morți vegheau, trei morți: Isus, lord Byron

și Panait Istrati.“

Felix Anadam ia, în numărul șapte al revistei, un interviu lui Perpessicius, un interviu nonconformist: „-Socotiți că – cel puțin – tentativele de dirijare a creației literare către unele noi obiective ideologice – stimulate, desigur, de nenorocirile pe care le-am avut de îndurat în ultima vreme – au vreo șansă de izbândă? Ce consecință prevedeți noilor postulate: autohtoniste, traciste, imperialiste?” R: „-Imun despre partea obiectivelor ideologice – cum le numiți într-un mod atât de drăguț – n-am nici o afinitate cu sistemele de literatură dirijată. Ce-au facut ele în economie, cât și cum au dirijat-o, o simțim adânc, și încă cum, în endoderma noastră. Facă cerul să nu le mai cunoaștem și-nliterarură”

În revistă se mai scrie despre „biografia romanțată și industria literaturii” sau despre „definiția poeziei”. Cronica limbii este semnată de Ion Coteanu, iar cea dramatică de Al. Cerna-Rădulescu (nr 1). Semnificativă pentru caracterul de rezistență pe care îl afișa revista, este cronica măruntă semnată de Felix Anadam. O mențiune specială trebuie făcută pentru panfletele publicate în revistă la rubrica „Insectar”, unde sunt ușor de recunoscut atitudinile net antifasciste. O notiță redacțională anunța suspendarea apariției în timpul vacanței până, în toamnă. Odată cu întoarcerea studenților redactori, revista a fost interzisă de cenzură. Numărul opt al revistei Albatros era dedicat în întregime lui George Calinescu, într-un moment în care Istoria literaturii de la origini până in prezent era ostracizată de oficialități.

După interzicerea revistei, grupul Albatros se restructurează parțial și revista reapare la 1 noiembrie 1942 sub numele de Gândul nostru, avându-i ca membrii pe: Ion Caraion, Ben Corlaciu, Elena Deaconu, Geo Dumitrescu, Tiberiu Tretinescu. Formatul, structura tehnografică, ideologia, toate erau ale vechii reviste.

Poezie semnează Elena Deaconu („Vis de veac”), Ben Corlaciu („Blestem Corinei”) și Dimitrie Stelaru („Maria, Maria”):

„În dimineața aceasta m-am trezit lângă Maria, Maria

Pe scândurile patului pline de păduchi și de sânge

Și-am sorbit moartea ca pe-o otravă

Și-am scuipat în castronul cu terci”

Geo Dumitrescu elogiază opera lui Dimitrie Stelaru, propunându-l pe acesta, pentru poezia sa nonconformistă, la spânzurătoare. Deduce de aici o notă acută de ironie la adresa direcționării fasciste a literaturii, fapt pentru care revista a fost din nou interzisă. În această conjunctură, grupul Albatros încearcă o formulă inedită de apariție, de luptă politică prin intermediul literaturii, întocmind un caiet de poezie intitulat Sârmă ghinpată, cuprinzând versuri de Felix Anadam, Ben Corlaciu, Sergiu Filerot, Marin Preda, Iulian Petrescu. Manuscrisul a fost restituit cu ștampila “cenzurat, nu se poate imprima”.

Revista Gândul nostru a fost o publicație cu orientare de stânga, scoasă de C.Suter (redactor respunsabil) și de colaboratori de nuanță liberară. Numărul unu al Gândului nostru a apărut la 1 decembrie 1941, urmat de numerele 2-3, ianuarie-februarie 1942 și 4-6 în martie-aprilie 1942. Câteva titluri din sumar sunt edificatoare: „Spiritul revolutionar și reformat” de Florin Popazu, „Cultura muncitorului” de Ion Șugariu (nr1); „Date pentru o renaștere a culturii europene” de Mihai Ralea, „Proletariatul agricol” de Ion Dimoftache, „Pentru realism în literatură” de Ștefan Popescu (nr2-3); „Filogeneza idealului” de Tudor Vianu “Criza spirituală și criza scocială” de Stanciu Stoian (nr4-6).

Albatros a fost o publicație de frondă politică și artistică, de atitudine tranșantă într-un moment de înscăunare a fascismului la noi. Titlul nu are nici o semnificație baudelaireană, ci doar una critică. Într-o vreme în care alte reviste se numeau Axa și aproape peste tot se vorbea de cultura germană și italiană, în perioada fascistă, să te afișezi cu Baudelaire era un act de sfidare și de nonconformism.

Războiul, dar și schimbările politice ale perioadei imediat următoare (1944-1948), au determinat o importantă modificare de paradigmă în literatura română. E vorba de intervalul 1940-1948. Poate pentru prima dată în istorie, vocea unei stângi românești, până atunci marginală sau marginalizată, a devenit cu adevărat audibilă. Instaurarea "dictaturii proletariatului", la sfârșit de an 1947, a obstruat, prin "stângizare" forțată, prin stalinizare, această considerabilă deplasare a sensibilității politice și culturale, curmându-i-se devenirea firească, creșterea naturală. Literatura dintre dictaturi, "momentul 1945", "literatura de tranziție" , o literatură cu o configurație aparte, , nu s-a bucurat încă de suficient interes din partea istoriei literare; a suscitat însă atenția câtorva cercetători, începând cu Al. Piru, prin Panorama deceniului literar românesc 1940-1950. Dar însuși istoricul literar menționat își subminează demersul prin friabilizare a intervalului studiat, considerând că, pentru generațiile de istorici literari ce vin, acesta nu va mai reprezenta decât o simplă "fază de tranziție de la literatura dintre cele două războaie mondiale la literatura actuală, ale cărei semne se pot observa încă din 1948".

Confuzia persistă și în Literatura română de azi (1965), volum scris, în colaborare, de Dumitru Micu și Nicolae Manolescu. Se constată astfel "o coborâre bruscă a calității scrisului", o revărsare de "torente de maculatură", pe de o parte, dar, pe de altă parte, se recunoaște existența literaturii autentice "prin volume ca Frații Jderi (vol. III), Ostrovul lupilor, Poveștile de la Bradu-strâmb de Mihail Sadoveanu, Lina de Tudor Arghezi și mai ales monumentala Istorie a literaturii române de G. Călinescu, volumele de poezie publicate de Lucian Blaga, Mihai Beniuc, Magda Isanos, Emil Giurgiuca ș.a." Valuri de maculatură au curs de când e lumea și pământul, și mai curg încă, însă, în mod evident procustian, sinteza celor doi autori diminuează inexplicabil importanța literaturii tinere, viguroasă, insolită, nouă, literatura generației formate tocmai în contextul războiului, așadar cea mai susceptibilă să fi intrat în rezonanță nemijlocită cu vremurile. De altfel, Mircea Iorgulescu avertizează asupra acestei "scăpări", în Al doilea rond. Mai apoi, ca replică la Panorama… lui Al. Piru, Emil Manu, om al generației, îi consacră acesteia o întreagă monografie – sentimentală și pletorică, e drept, dar amănunțită (Eseu despre generația războiului, Cartea Românească, 1978; ed. a II-a, Curtea Veche, 2000). Iată profilul "generației războiului", după Emil Manu, în numele ei: "Scriitorii de care vorbesc aceste pagini s-au născut imediat după primul război mondial și au îndurat visceral privațiunile celui de-al doilea. Unii au fost pe front, alții în lagăre și închisori, alții n-au fost decât prizonierii propriei lor conștiințe, condamnată la tăcere. Aproape toți au debutat în timpul sau puțin înaintea războiului și au continuat să scrie până în 1948. Apoi au tăcut, unii mai mult, alții mai puțin, dar chiar cei care n-au tăcut n-au fost ei înșiși sau n-au fost așezați în locurile lor, acelea pe care o operă ulterioară le-a reclamat". Strivită brutal de "dictatura proletariatului" – năprasnică formulă resemantizată de Mircea Iorgulescu -, această generație s-a afundat în subsolul literaturii, ieșind la suprafață peste mai bine de un deceniu, în forma unor individualități centrifuge. De aceea sentimentul generațiilor mai noi este acela de vid estetic sau, absolut eronat, de interludiu, de tranziție. Dar cine scrie doar ca să tranziteze (de unde spre ce?), care creator se erijează de bună voie în "punte"? Cu îndreptățire, Emil Manu intuiește nedumerirea generațiilor următoare, "extaziate descoperind pe Lucian Blaga sau pe Ion Barbu" și care "și-au dat seama că lipsește ceva, poate o verigă, o vârstă, o biologie ascunsă, în orice caz, o etapă estetică". Într-adevăr, această "etapă estetică", această "biologie ascunsă" a existat și este și acum pe nedrept expediată. O generație care, dincolo de toate "ismele" (multifuncționalul modernism, simbolismul, suprarealismul dur sau molcom, constructivismul, evazionismul, bacovianismul, arghezianismul), transgresându-le, are un timbru numai al ei, iar ceea ce o detașează de tot restul e insurgența paroxistică sub presiunea cu rezonanță viscerală a evenimentelor trepidante, presiune reală, nu livrescă, punând în discuție însuși rostul poeziei (fiindcă sentimentul urgiei și al noului s-au precipitat mai întâi în lirică), însăși existența ei.

E o luptă pe viață și pe moarte a poeziei. De aceea, indiferent din ce filiații se revendică, e mai puternic aerul de familie, înrudirea în substanță, decât separarea formală, când vorbim de Dimitrie Stelaru, Constant Tonegaru, Virgil Teodorescu, Mihail Crama, Ion Caraion, Geo Dumitrescu, Mircea Popovici, Ștefan Popescu ș.a. Nici cercetătorii postdecembriști, puși pe sinteze și monografii, nu au acordat importanță adevărului estetic al momentului, în unele cazuri pur și simplu existenței acestei literaturi, preferând fie s-o ignore, restrângându-și cercetarea strict pe literatura realist-socialistă, fie despicând creația unor autori, focalizându-se doar pe producția lor de după 1948, fie conferind greutate, majoritatea, de nu chiar toți, dimensiunii paraliterare a operei, în speță politicului, vădind uneori înverșunări justițiare, inflamări extraestetice, apropiidu-se însă, când o fac, cu o oarecare timiditate sau chiar rigiditate axiologică de lăuntrul intim al acesteia. Nici aceia dintre ei care se dedică perioadei de până în 1948, nici cei ce-o revendică întru cercetare pe cea următoare, nu par să țină prea mult seama de această generație tampon, de "biologia ei ascunsă", ea rămânând condamnată în continuare la asimilări și etichetări arbitrare. Ingerința implacabilă a politicului în destinul acestor opere e cu dublă presiune și efect. Ele sunt prinse mai întâi în teascul propriei urgențe politice, captată, încapsulată dureros în artă, apoi, din partea receptării postdecembriste, se adaugă apăsarea apriorismului ideologic aplicat unilateral perioadei, viziunea reductivă politic, dar și lipsită de curiozitatea pătrunderii în miezul invariantei obiectului literar viu, ca artă. Acestă lirică moare de două ori. E nimicită întâi de realismul socialist, apoi, mai nou, de perspectiva reducționistă prin care este reexaminată astăzi. Politicul sufocă artisticul, categorialul înfrânge individualul.
Noroc cu cercetarea "rezistentă prin cultură"! Unul din criticii literari cei mai creditabili de azi, este vorba de Gabriel Dimisianu, nu ostenește să avertizeze asupra importanței acestei literaturi pe nedrept obscurizată, întâi de regim, apoi de istoria literară recentă. S-a vehiculat formula discutabilă, contestată de Ion Caraion, a "generației pierdute", preluată oarecum inadecvat de la Gertrude Stein. Discutabilă e în măsura în care șuvoiul generației tinere ce și-a făcut vad în intervalul 1940-1948, împărtășind până la un punct idealuri nu doar artistice comune, nu s-a pierdut cu totul pe parcursul răstimpului de tăcere impus de puterea stalinistă, ci s-a realcătuit, după muțenie, de data aceasta în individualități puternice și expresivități distincte. Mircea Iorgulescu, în răspăr cu teoriile tranzitologice de ieri și de azi, dedică un capitol întreg din cartea sa, Al doilea rond (Cartea Românească, 1976), tocmai acestui straniu interludiu, poezia "momentului 1945". Apoi, pe unii dintre tinerii poeți avuți în vedere îi urmărește, cu consecvență, în redebutul și recuperarea lor ulterioară, în volumele Critică și angajare, Ceara și sigiliul, Prezent. Titlul capitolului, Poezia și viața imediată (Momentul 1945), amorsează o teoremă cu afirmația și demonstrația deja conținute. Literatura privită îndeobște ca aparținând unei perioade de tranziție e fixată strâns și recuperată sub formula-convenție "momentul 1945". Atenția criticului se îndreaptă către scrierile autorilor ce se formează "în împrejurările apăsătoare ale războiului și ale dictaturii, împrejurări de care creația lor este nemijlocit și structural înrâurită". Astfel "evenimentele devin circumstanțe ale poeziei, dar și teme poetice, în acest mod putându-se explica paradoxul că, simțindu-se nevoia unei noi literaturi, se pornește totuși de la viață și nu de la literatură. Prin urmare, poezia va fi și contestată, și instrument al contestației. Nouă nu este atitudinea contestatară; nou este obiectul contestației, căci nu o formă sau alta de poezie sunt puse la îndoială în favoarea altora noi, ci poezia în întregime, ca realitate și posibilitate…" Sub presiunea istorică, nu se mai pune problema inventării unor noi forme de lirism care să le conteste pe cele vechi, ci e vorba de "necesitatea de a justifica poezia" însăși. Criticul numește această poezie angajantă, iar nu angajată, fiindcă ea "își face meritul cel mai de seamă din faptul de a nu reprezenta o mișcare pur artistică", ea nu vine "să descopere ori să redescopere virtuțile poetice ale vieții imediate; ea este descoperită ca posibilitate a vieții imediate.

Poezia devine act, devine participare", ea nu are un stil, mai exact "stilurile ei sunt extrem de diferite; mai presus de toate deosebirile se află însă conștiința că, încetând să mai aibă o lume, poezia se află în lume (s.m., N.S.). Nu trece nici Nicolae Manolescu peste specificul noii poezii, remarcând prudent (Metamorfozele poeziei, 1968) o altfel de situare față de lirism a generației care "va simți cea dintâi nevoia să se îndoiască de poezie, s-o maltrateze", repudiind "estetismul predecesorilor imediați". Poezia se salvează de sterilitate "uitându-se pe sine și revenind la lume: angajându-se (moral, social), devenind instrument". Dar poezia nu doar revine la lume, ci o revendică vehement și în întregimea ei, nu e un simplu instrument, ci însăși posibilitatea supraviețuirii. Apoi, repudierea poeziei, maltratarea și respingerea gramaticii țineau deja de reflexele avangardiste. Or, generația războiului nu reprezenta o nouă avangardă și nu participa la un război în interiorul limbajului și în dispreț cu contingența, era contingența însăși, crispată și jupuită în expresie. Mircea Iorgulescu consideră că nu se mai poate vorbi de o nouă sensibilitate sau de o expresie nouă, cât de "apariția unei radicalizate conștiințe a poeziei". Pe când proza își relua alimentarea la sursele vechi, complăcându-se încă pe orbita interbelică, poezia, iată, trece în sunetul vehement al urgențelor și insurgențelor unei lumi de după război. Deși, într-adevăr, nu reprezintă "o mișcare pur artistică", reprezintă, poate tocmai de aceea, mult mai mult decât atât: o nouă atitudine; după al doilea război, viața se năpustește fără menajamente în artă, fluidizând hotarele.

După o tinerețe furtunoasă și rebelă, reflectată mai cu seamă în "Addenda", criticii literari disting în opera lui Geo Dumitrescu trei mari cicluri: "Africa de sub frunte", "Furtuna în marea serenității" și "Jurnal de campanie”. Ca un cerc, semn al perfecțiunii, toate secțiunile încep cu un poem tânăr și se încheie cu unul "adult".

Firesc, toți cei ce cunosc opera sa se întreabă unde începe "Libertatea de a trage cu pușca" și unde se termină "Aventurile lirice"? Dacă această dilemă persistă încă, atunci părerea cvasiunanimă este că poezia scrisă în 1942 "Aventura în cer" e o veritabilă ars poetica. Nu vom aminti versurile acestui poem de tinerețe, vom spune doar că, la anii de maturitate artistică, Geo Dumitescu a fost numit "ironistul sentimental". Versurile poemului "Treptele iertării" sunt deopotrivă etice și estetice și semnalizează existența unor trepte în spirală. Ironia sa foarte sentimentală se pare că îl definește. Deși aceasta e o etichetă care i s-a "lipit" aproape de vârsta senectuții, poezia sa are o foarte rară calitate: respiră tinerețe.

Ion Dodu Bălan spune despre Geo Dumitrescu: "A fost un mare poet, a cărui personalitate încercam să o definesc, împreună cu studenții mei. L-am cunoscut prin intermediul lui Mihu Dragomir, care mi-a prezentat un om cu înfățișare de copil, cu o țigară frământată între degete. Era un moment nu tocmai fericit pentru el, care a avut o soartă nestatornică. Îmi amintesc de o noapte de vis petrecută cu el și cu Theodor Mazilu, la Sinaia, la ciocnit de pahare. Ne-au prins zorile acolo, pentru că Geo avea o forță fabuloasă de a povesti. Aflu acum că el a plecat acolo unde toți ne ducem…"

… Oare cine nu s-a-ntrebat, măcar o dată-n viață dacă sfârșitul poate fi, în vreun fel, presimțit? Om de rând sau atins de aripa îngerilor poezia "Literatura", pe care Geo Dumitrescu a scris-o se constituie ca un fel de testament poetic. Un soi de "non omni moriar" (nu voi muri de tot), așa cum spunea poetul latin. Oare acest "adio, dar pe curând" e suficient pentru ca Geo Dumitrescu să ne rămână în minte sau abia acum e momentul să-l descoperim cu adevărat. La fel sunt și "Romantism", "Ar fi bine să uiți", "De după Lamartine", "Argumente îmi curgeau pe tâmplă", "Africa de sub frunte" sau măcar versurile din acest din urmă poem: "Numai vești rele mai aștept/Numai vești proaste mai pot aduce:/a mai murit un copac,/a mai plecat o pasăre/cineva și-a tăiat sufletul într-un ciob de oglindă".

„S-ar părea că zecile de versuri de poezie reprezintă de mult un argument nimicitor pentru această prejudecată. Ea totuși supraviețuiește propriei ei neființe, în ipostaze mai mult sau mai puțin abile și inovate. Totul s-ar putea rezuma la formula arhicunoscută: „e mai multă poezie în freamătul unei frunze decît, depildă, în evoluția unei macarale”… . E cert, totuși, că mai există adepți, mai vechi sau mai noi, ai acestei inerte prejudecăți, reînviată, pare-se, de unele ecouri la modă.

Ce putea fi mai arid, mai nepoetic, pentru un poet al teiului, al lacului, al florii albe de cireș, al melancoliilor și-al viziunilor de legendă romantică, decît scena politică a vremii lui, actualitatea cea mai publică a vremii lui, actualitatea cea mai publică și cea mai acută? Dar el nu se afiește să zugrăvească acest tablou, amănunțit, în culori tari, realist pînă la amănuntul fizionomic („negru, cocoșat și lacom”, „bulbucați ochi de broască” etc.) menit să înlăture orice dubiu asupra identității personagiilor. Că, pornind de la asemenea descrieri directe, de la astfel de motive „refractare” și „apoetice” Eminescu le ridică apoi la înălțimi filozofice, împlinind în meditația lui, melancolic-evocatoare ori arzător-satirică, nu numai freamătul liric cel mai profund cel mai subțire al limbii românești, dar și cele mai și mai adînci gînduri ale timpului său (și nu numai ale timpului său) cu privire la condiția omului, la destinul patriei, la semnificația, umană și istorică, a curgerii timpului etc.”

CAPITOLUL II

UNIVERSUL LIRIC GEODUMITRESCIAN

II.1. Geo Dumitrescu. Notă biografică

Geo Dumitrescu s-a născut în 17 mai 1920, ca fiu al unui cizmar prosper (proprietar al unui magazin de încălțăminte pe Calea Griviței), Vasile Oprea, și al Aureliei Oprea. Tatăl său iși va schimba numele de familie, din Oprea în Dumitrescu, iar poetul însuși, va opta pentru prenumele Geo la București. Geo Dumitrescu moare în 28 septembrie 2004 la București. Face cursul primar la Școala „Regina Margherita” și la Școala nr.28,apoi studii secundare la Liceul „Marele Voievod Mihai” din București. Facultatea de Filosofie și Litere din București absolvită în 1944, dar fără să obțină diploma de licență. Debutează în presă la 15 decembrie 1939, în “Cadran” cu poemul Cântec, semnat Vladimir Ierunca. În 1939-1940, colaboreaza la revistele “Prepoem”, “Tribuna tineretului” și “Curentul literar”. În același an, publică prima sa plachetă de versuri Aritmetică,semnată sub pseudonimul livresc Felix Anadam,care, deși nu cuprinde decât paisprezece poeme și se difuzează într-un tiraj de numai trei sute de exemplare, intră repede in fondul principal de referințe al criticii literare. La 1 noiembrie 1942, încă student al Facultații de Litere si Filosofie din București, editează revista “Albatros”, grupând în jurul său oameni tineri din „generația războiului”(Al. Cerna-Rădulescu,Tiberiu Trătinescu, Marin Sârbulescu, Ovidiu Râureanu, Dinu Pillat, Dimitrie Stelaru ș.a). Revista „Albatros” era o revistă de orientare antifascistă, suprimată de cenzură după al șaptelea număr.

Adevaratul debut al lui Geo Dumitrescu are loc în 1946, când îi apare culegerea de versuri Libertatea de a trage cu pușca,(care purta inițial titlul Pelagra) premiat de Editura Fundațiilor Regale. După război, scrie la “Revista Fundațiilor Regale”, “Viața Românească”, Tribuna poporului, Veac nou, Scanteia tineretului, Orizont, Meridian. Director, in 1946, al Teatrului Național din Craiova, între 1947-1950 este redactor, apoi redactor șef adjunct la Flacara. Este primul redactor-șef al României literare între 1968-1970.

Timp de șaptesprezece ani de la apariția volumului Libertatea de a trage cu pușca, nu mai pubică nici o carte de versuri, lucru ce provoacă mai tîrziu lui Alezandru Piru următoarele supozitii: “S-ar putea spune că poetul a trecut printr-o perioadă de saturație sau de neîncredere în mijloacele sale, în caz că, din pură cochetărie, n-a vrut să-și prelungească singur situația privilegiată de poet tânăr”

Cele mai importante volume de versuri ale lui Geo Dumitrescu sunt: Aventuri lirice (1963), Nevoia de cercuri (1966), Jurnal de campanie (1974), Africa de sub frunte (1978) Versuri (1981), Aș putea să arat cum crește iarba (1989), Libertatea de a trage cu pușca și celelalte versuri (1994). A tradus din poezia universală franceză, africană,sud-americană,chineză in volume, antologii,si reviste. A alcătuit ediția bilingvă Baudelaire,1967. Laureat al mai multor premii, printre care Premiul Uniunii Scriitorilor pentru volumul Aventuri lirice (1963) si pentru ediția Baudelaire(1967), premiul special al Uniunii Scriitorilor pentru intreaga operă (1982), Premiul de Excelența (1995). Geo Dumitrescu a fost Membru fondator al Uniunii Scriitorilor (1949) apoi Secretar al Centrului P.E.N din România (1966-1992) si Membru corespondent al Academiei Romane (1993). Geo Dumitreascu este un spirit insurgent, care a încercat să compromită cu malițiozitate toate obișnuințele tematice si de limbaj ale poeziei tradiționale. Geo Dumitrescu este mai intodeauna ironic, sarcastic uneori, inventiv si cordial,”neserios” dar cu conștiința faptului el judecă neseriozitatea, ia în derîdere obiectele sacre ale poeziei:iubirea, moartea, cosmosul etc. Demistificarile lui nu sunt total distructive, ca la avangardiști. El ridiculează scrisul frumos, metafora plină de grație, comparațiile sublime, versificația perfectă. Propune in loc un nou limbaj al scrisului prozaic, al termenilor luati din domenii extrem de variate, al asociațiilor insolite , al comparațiilor derizorii, al stangaciilor de versificație.

Cateva dintre temele din Aritmetică si Libertatea de a trage cu pușca, volumul care l-a consacrat pe Geo Dumitrescu ca voce particulară in cadrul generației sale și al grupului de la “Albatros” apar conturate înca din “caietul de adolescent” alcătuit din versuri scrise intre 1939-1940. Predomină, ca o supratemă, starea de oboseală existențială, de inutilitate a oricărui gest:

“de la o vreme toate sunt de prisos, nimeni nu se mai intreabă: cine?

ci cum mai poate fi mai frumos”.

Geo Dumitrescu aparține cumva din familia caragialianul Mitică,un poet de prim rang în literatura noastră culturală admirat atât de confrați cât și de cititorii săi, a izbitit performanța de a scrie, cantitativ, foarte puțin, în același timp când alții scriau doar ca să fie scris.

„Geo Dumitrescu ni se descoperă mai întai ca un neoarghezian,disimulat cu multă inteligența”. El refuza, încă din 1941, să se lase absorbit de burghezie. Poate fi caracterizat ca un intelectual, ferm reprezentant al condiției sale de origine.

„Geo Dumitrescu este descoperitorul persiflarii inconformismului „conformist” al inconsistenței frondei fără obiect precis”. Cantitativ, poezia lui Geo Dumitrescu ocupă spațiul unei singure cărți mai voluminoase, într-o ediție definitivă. Din punct de vedere estetic, definește o personalitate poetică cum nu o fac zecile de volume ale altora.

A fost văzut încă de la început ca un copil teribil,un copil teribil care a inventat ironia, persiflarea in poezie, ignorând, ba chiar aruncând la gunoi poezia tradițională,convertită la clișeu. „Protest la adresa facilitații în artă, demitizare a unor mari taine compromise, de exemplu, iubirea, afirmarea cu detașare a unor adevăruri „sanctificate” prin retorici tocite, iată câteva din temele originale ale poeziei lui Geo Dumitrescu, poezie care i-a asigurat o singularitate evidentă”.Chiar dacă până în 1941-1943, Geo Dumitrescu era un nume care nu avusese o activitate publicistică sau poetică deosebită, a reușit sa se impună, să devină un poet despre care se discuta aprins, prin noutate evidentă în poezia adusă intr-un mic prim volum, intr-un moment de totală dezorientare si lenevire a poeziei. Dincolo de această noutate pe care o aduce in poezie, Geo Dumitrescu, ca prim exponent al generației sale, cultiva un teribilism de bună ținută prin care-și traducea anticonformismul.

O ilustrare a acestui teribilism o constituie interviul pe care îl acordă lui Ion Biberi pe tema „lumea de mâine”, cuprins în volumul cu același titlu, apărut în 1956: „Născută și crescută sub foarfeca unor grele și multe corecții, intoleranțe și primejdii, desfașurată public atât cât îi era posibil, mai mult sau mai puțin voalat în presa legată a timpului”,această orientare a poeziei sale era la urma urmei o dorința de libertate.

O justificare a stării poetice de debut o face și în interviul citat: „Despre mine și despre camarazii mei de vârstă și de poezie, împreună cu care am inceput această scandaloasă și cred, scurtă epocă literară am impresia că s-ar putea vorbi ca despre prima generație de la mahala și de la țară, care refuză să se absoarbă in burghezie și care, devenită obiectul de calificări „intelectuale” rămâne cu cinism la condiția clasei originare. Sântem o generație fără dascăli și fără părinți siprituali. Ne caracterizează revolta, ura împotriva formelor, negativismul”.

Geo Dumitrescu, mai mult decat oricare altul e un poet in care s-a regasit fiecare generație din cele ivite in ultimii 50 de ani. S-a regăsit e poate doar un fel de a spune pentru ca amprenta operii lui este una considerabilă în toate straturile lirismului postbelic. „De la Marin Sorescu și până la ultimul postmodernist, toți au simțit in Geo Dumitrescu un precursor care, cu timpul, a devenit chiar un calsic”.

Importanța de necontestat a lui Geo Dumitrescu e accea de a fi transformat poezia într-un nou fel: ironică, demitizantă, democratică. Geo Dumitrescu a declanșat mecanismul unui fel de a poetiza fară nici un fel de inhibiție în fața ideii de metaforă. Orice fostă metaforă poate fi detronată prin poezia lui Geo Dumitrescu. „Cu poezia lui Geo Dumitrescu și a generației sale s-a făcut remarcată cea mai importantă schimbare de spirit poetic din tradiția noastră post-eminesciană”

Geo Dumitrescu este unul dintre primii noștrii poeți citadini nu prin program, ci prin tiparul însuși de sensibilitate caruia îi aparține. Revolta lui este, de fapt, una împotriva literaturii ceea ce detestă el în primul rând este „mâzga livrescă, blestemata încremenire a vorbelor tocite, îndobitocite în sensuri”. Inițiativa lui, ca orice inițiativă a unui poet adevărat, este una de recuperare a sensurilor, de unde si interdicția marilor sentimente în poemele sale. Această paradă ironică nu se explică decât printr-un fel de pudoare sentimentală. Geo Dumitrescu e reprezentat ca un poet viabil, prețuit de cei mai tineri poeți. Antiliteratura lui de ieri, devine literatura de azi și, poate, de mâine.„În ciuda perioadelor lungi de tăcere, opera sa cantitativ restrânsă se dovedește a fi deținătoare de viitor”.

Putem afirma că Geo Dumitrescu este o pasăre rară. Deși a scris puțin și n-a publicat decât atunci când a avut ceva de spus, Geo Dumitrescu nu e o natură pur contemplativă. „Biografismul, realismul și limbajul parodic sunt cele dintâi elemente pe care le observăm în poemele lui, și ele vor deveni frecvente în Libertatea de a trage cu pușca”. „Farmecul poemelor lui Geo Dumitrescu vine din desfacerea comunicării cu orice solemnitate livrescă, din renunțarea la orice veșmânt de gală. Geo Dumitrescu și-a format, încă de la început, un stil, si stilul său poetic s-a impus, s-a revărsat asupra generațiilor viitoare”.Deși cantitativ puțină opera poetică a lui Geo Dumitrescu nu doar că ocupă un loc important in lirica românească postbelică, dar îi și reprezintă dobândirea prin poezie și în poezie a unei noi libertăți. Niciodată, poetul nu intreprinde ceva, asemenea multor avangardiști, doar pentru a provoca efecte deconcertante, umor bizar, pentru a crea un absurd lingvistic, pentru a crea „comedia limbajului”.

Geo Dumitrescu este poetul care nu cultivă imaginea pentru imagine, nici cuvântul pentru cuvânt. El niciodată nu vorbește pentru a nu spune nimic. Întodeauna vizează ceva, țintește spre un anumit oboectiv. Geo Dumitrescu aplică, într-un fel, programul avangardei mult mai riguros, mai în spiritul lui, altfel decât avangardiștii.

Nimeni nu a mai introdus în discursul poetic, până la Aventurile lirice ale lui Geo Dumitrescu pulsația cotidiană atât de grăitoare și vie a existenței și atâta luciditate și aspirație pură, înfășurate toate în aburul transparent al răsuflării câinelui Degringo ce așteaptă loial lângă pod să se imprietenească cu tine să te slujească cu devotament necondiționat, apărându-te de „sălbăticiunile fosforescente/ ce mișună în pădurile cerului”

Geo Dumitrescu a constituit, timp de două decenii, o modă poetică ispititoare, care în virtutea autenticității ei, dar și grație fenomenului de inevitabilă absorbție din partea tradiției, a devenit un model fără sa vrea, și împotriva specificității lui, dar supunându-se legilor asimilatoare ale culturii, acest lirism s-a clasat și s-a clasicizat.

Eugen Simion in Fragmente critice, Scriitura taciturnă și publică spunea. ,îl cunosc pe Geo Dumitrescu din vremea în care pregăteam împreună trecerea de la Gazeta literară la România literară. Îmi amintesc și acum de acele după amieze pline de fervoare și, mai ales, de acele nopți lungi și fermecătoare în care puneam la cale țara și literatura română. Era un moment relativ bun, de dezgheț politic și noi, tinerii, aveam sentimentul că vom întoarce pe dos toată literatura română. Geo Dumitrescu, Ion Caraion erau alături de noi… Geo – cum îi ziceam noi, ducea un război abil contra ideologilor proletcultiști instalați în viața literară.

Geo Dumitrescu aducea cu sine un stil personal de a fi poet și de a întreține prietenia literară. Un stil democratic în varianta bucureșteană și un comportament amical-ironic care pe noi, tinerii de atunci, ne-a cucerit de îndată…discursurile lui publice rare erau savuroase și penetrante. Dar mai savuroase erau șuetele cu el la Casa Scriitorilor, noaptea târziu. Geo Dumitrescu era aici, pur și simplu, fermecător. Farmecul inteligenței sale malițioase…

Versurile lui Geo Dumitrescu, chiar și cele mai puțin inspirate, se citesc cu interes. Poetul se dovedește a fi un seducător inteligent al cititorului, căruia, dacă nu reușeste sa-i provoace emoții, îi stârnește curiozitatea intelectuală. El reușește să capteze atenția printr-o anumită demnitate a cuvântului, care mai este întâlnită și la Marin Preda. Geo Dumitrescu nu transformă cuvintele în focuri de artificii el le păstrează intactă „puterea” pe care o au în dicționar. El se exprimă clar, ca și cum ar ține un discurs. Geo Dumitrescue este un teoretician stilat al libertății de a trage cu pușca. Cele mai cuceritoare poeme ale lui Geo Dumitrescu sunt cele scrise la vârsta de 20 de ani. Dezinvoltura pe care poetul o avea pe acea vreme s-a mai pierdut pe parcursul anilor, deși poetul a încercat de câteva ori să o reconstituie. Dar, o stare de grație nu se mai poate reconstitui. Pe când avea 20 de ani, poetul Geo Dumitrescu nu ține cont de cenzură, nu ține cont de așteptările criticilor literari, de răspunderea pe care o are ca lider al „generației războiului”. El face, în deplină libertate o critică a poeziei, pentru că aceasta este în esență poeziei lui, o critică a poeziei. Dar, ce critică poetul? critică emfaza poeziei, stilul sentențios, tendința de a înnobila mecanic existența. Să ne reamintim că în deceniul patru, pe care tocmai îl traversase, poezia românească se poetizase la maximum, devenise cu totul alceva decât proza. Geo Dumitrescu se îndepărtează de această modă. Enunțurilor lapidare și solemne tânărul poet le opune explicații intenționat prozaice. Iraționalității îi opune logica. Toate acestea nu înseamnă că Geo Dumitrescu renunță la poezie.

Geo Dumitrescu este un neconformist, un spirit însetat de perfecțiune. Neconformistul Geo Dumitrescu are în spate o istorie a lui, a generației sale, istorie pe care o rezumă în câteva rânduri extremd e dure: „Noi am văzut, într-adevăr, prea multe cadavre, și nu odată, venind la cursuri în aceste amfiteatre, în care, astăzi, dvs atît de frumos surîdeți în versuri viitorului, străbăteam bălțile de sînge ale orașului și inram pe porți îndoliate, în săli aproape pustii, în care, în locul profesorului ucis (al cărui trup curuit și mutilat- începutul unui lung șir monstruos de asasinate fizice și morale asupra spiritualității romînești- îl avem și acum în ochi), ni se ofereau pistoale și banduliere și steaguri străine. Noi am cunoscut prea de aproape monstrul păros al cavernelor, ne-am ciocnit de-atîtea ori de burta blindată cu cască, cu pieptul blindat și cu creierul blindat, sanguinară, turbată;… Aceste experiențe cumplite, aceste amintiri, această sensibilitate nefiresc ascuțită, ne țin pe veci cu ochii deschiși, prea larg deschiși, asupra stratului viu, imediat, sîngerînd, al curgerii istorice”.

Poetul care a văzut și trăit acest coșmar este un sprit drept, loial, care nu acceptă fumurile literare și plăcerea lui de a descoperi talente noi este enormă.

La 20 de ani, când scria Libertatea de a trage cu pușca, era foarte sincer dezabuzat. Senzația de a fi trăit totul, de a fi experimentat totul, de a fi știut și văzut prea multe, nu reprezenta poza unui simpu adolescent teribil, ea trebuia și încă trebuie luată în serios, și fără a-i suspecta autenticitatea, dramatica intensitate.

Libertatea de a trage cu pușca este un document, în felul său, zguduitor, pentru că transcrie, în fond, zbaterile unui suflet însetat de adevăr, de dorința de a ieși de sub lespezile veacului său anacronic, de a denunța filistinismul și, mai ales, de a căuta marile și ineluctabilele adevăruri. Aritmetică și mai ales Libertatea de a trage cu pușca schițau profilul unui poet deosebit de înzestrat, măcinat de oarecari contradicții, insuficient de fixat și de clarificat, însetat de adevăr și sinceritate, antidogmatic și antiburghez.

Apariția Aventurilor lirice, a stârnit un mare entuziasm, lucru care nu i-a împiedicat pe comentatori să formuleze întrebări în legătură cu una sau cu alta dintre cele 16 poeme incluse în culegere. Comparat cu modalitățile în vogă astăzi, stilul lui Geo Dumitrescu poate să pară inadecvat spiritului modern. „Intenția scriitorului a fost de a reînvia curente în vechea literatură oratorică și didactică, și racordându-le la modul nostru de a gândi și al sensibilitatea noastră, să le dea utilizări adecvate”.

În Aventruri lirice, poetul se afirmă ca un romantic revoluționar, care își poartă fantezia pe coordoonatele imensului, desființează distanțele, aleargă în timp, chemat de setea de desăvârșire și pune în centrul preocupărilor sale omul în ipostaza lui de demiurg și de făptură ce se autodepășește neîncetat. Universul său are ca și coordonate ziua și noaptea, cerul și pământul, finitul și infinitul. Starea firească ce caracterizează este neliniștea, desfășurarea, incandescența, antiinerția.

Geo Dumitrescu a debutat editorial cu placheta Aritmetică, publicată sub pseudonimul Felix Anadam (nume sugerat de cursul despre Cărțile populare al lui Nicolae Cartojan, frecventat de autor în perioada studenției. Placheta apărută în colecția „Albatros” anunța un poet cu o putere de asociație metaforică pe care mulți dintre colegii de generație n-o aveau. Placheta Aritmetică este publicată intr-un tiraj de trei sute de exemplare, poetul însuși o caracterizează ca fiind „caiet juvenil de tatonări lirice”.În noiembrie 1941, grupul „Albatros” apelează la revista literară de stânga „Gândul nostru” să le primească poemele și articolele, dar după un singur număr revista e suprimată. În toamna lui 1943, este anunțată la editura Prometeu apariția volumului de poeme Pelagră, și acesta va fi interzis de cenzură și va apărea mai târziu, sub titlul Libertatea de a trage cu pușca, volum care va cuprinde si ciclul Aritmetică. Sunt versuri scrise între 1940-1943, ce cuprind, cum o declara autorul „izvorul unei reacții de inconformism și oroare, de împotrivire și de fetism, față de dictatura și războiul ei odios, față de literatura de goarnă și cadelnița care acompania zelos și festiv crimele și teroarea fascismului”.

În 1946, Libertatea de a trage cu pușca a primit Premiul scriitorilor tineri, oferit de Editura Fundațiilor. Cartea a avut o primire paradoxală:„fusese interzisă sub fascism, socotită bolșevică și defetistă, la apariție a fost tratată drept decadentă”.

Libertatea de a trage cu pușca (1946) a fost publicat inițial cu titlul Luna de la Trebizonda, în revista „Kalende”. Poemul se deschide cu bine cunoscutul autoportret „peste care s-au așternut lecturile seriilor literare succesive, amenințând sa-l banalizeze prin firească uzură”. Poetul, totuși, rezistă și iși pastrează prospețimea amară, atât de caracteristică poemelor lui:

„Undeva vor fi neaparat nasul,gura

n-are nici un sens să omit ochii-două semne de întrebare,

aici în colț o sa-mi pictez gîndurile-

o claie informă de rufe murdare,

Pieptul-o oglindă cu poleiul zgîriat-

va lăsa să se vadă interiorul

(cu totul neinteresant, în definitiv),

sus, sprîncenele își vor schița zborul

Două aripi vor fi probabil și urechile,

fruntea cutată-o scară către infinit,

buzele, arc perfect, vor reprezenta pentru eternitate

obsesia roșie a sărutului-mit.

Un ochi atent va mai putea zări, în fine cicatricea unei găuri în frunte,

sau, în maldărul recuzitelor inutile,

ceva ce ar putea să semene a ideal sau a munte…..”

(Portret)

Condiția unei astfel de compuneri, juvenile sau de aparență juvenile e una foarte simplă, dar, totuși atât de inaccesibilă îndemânării comune. Modul în care autorul se autoportretizează e asemănător cu maniera lui Salvador Dali, subliniind ceea ce este urât. În Libertatea de a trage cu pușca, acțiunea de război, este anulată în autocontemplație și meditație asupra libertații ca rezultat al voinței unane de a modifica sensul existenței. „Eul liric poartă o impresionantă moștenire eroică livrescă ce demonstrează locurile comune ale unei întregi literaturi despre război: vitejia, eroismul, cruzimea”.Tabloul războiului este pus în paralel cu tabloul derizoriu al vieții:a contempla luna, a aprinde țigara și a discuta despre o problemă vitală- libertatea de a trage cu pușca, demitizând astfel războiul. Incipitul amintește de primul tablou al poemului eminescian Împărat și proletar, decupează o secvență dintr-un scenariu de război. Apar aici elementele unui peisaj halucinant: groapa neagra, oameni înarmați, murdari și slabi:

„În groapa, poate chiar într-un cimitir,

oamenii, prietenii mei înarmați,

își ascultau propriile șoapte-

toți erau murdari, slabi și patetici ca în Shakespeare,

își numărau gloanțele și zilele și nadăjduiau un atac peste noapte.”

Tabloul, prezentat în imagini sumbre, pare să prevestească liniștea dinaintea furtunii, dar și clipa atârnată de un fir de ață, între viață și moarte. Comparația „patetici ca în Shakespeare” pune imaginile poetice într-un dialog intertextual, caracteristic poeziei neo- și post moderniste. Imaginile din versurile următoare transcriu gesturi ireale, insolite într-un decor de război:

„dar oamenii n-au căzut cu fețele la pământ,

ci au aprins țigările discutînd despre libertatea de a trage cu pușca,

rezemați comod în groapa neagră sau poate chiar pe cîte-o piatră de mormânt”

În aceste versuri, tragismul războiului, nu mai putea fi prezentat prin mijloacele tradiționale. Din acest motiv, Geo Dumitrescu va cultiva depoetizarea, desacralizarea spre a exprima, după cum a mărturisit, reacția de „inconformism și oroare, de împotrivire și defetism” fața de tot ceea ce înseamnă război și față de literatură „de goarne și cădelnițe” ce mascau „zelos și festiv” demagogia patriotardă. În versurile de mai sus „ secvențele tabloului intră în contrast polemic cu o întreagă literatură de război, ale cărui ecouri persistă în memoria eului liric, care se lasă cuprins de amintirea elanurilor eroice din istorie”.

În ciclul Aritmetică,dar mai ales în Libertatea de a trage cu pușca s-a impus utilizarea cu efect comic a unor formule prin care poezia începea să devină antipoezie: în definitiv, probabil, în fine, de fapt, cu siguranță, formule care, repetate, chiar de autor au dus la un ușor manierism:

„Sînt sigur că unul din ei eram eu!

………………………………………………

Cu care-am participat la asediul Trebizondei, dacă nu mă-nșel

cu totul neinteresant în definitiv.

„Poezia presupune o atitudine de prestidigitator rațional și ironic”:

„Din toate astea nu se întîmplă nimic-

sînt atîtea lucruri din care poți să faci o poezie,

Fapt e că cerul este tot albastru

și stelele mai mult decît o mie…”

Autorul Libertații de a trage cu pușca indică, ca elemente posibile de meditație poetică musca, pelagra sau cele patru picioare ale patului său. O glumă, firește, dar și convingerea că poezia poate să valorifice relațiile ei cu lucrurile comune. O sursă innepuizabilă de ironie e pentru Geo Dumitrescu cosmosul, spațiul sacru al evaziunii lirice de întotdeuna. Pentru ochiul rău al poetului, cerul nu-i decât un bordel unde se petrec lucruri rușinoase:

„Știți, nu-i adevărat nici că stelele au colțuri-

le-am văzut eu cu ochii- pe onoarea mea!

Erau rotunde, buhăite și murdare

și nici una din ele nu se mișca.

…………………………………………………

Norii fluturau pelerinele lor cenușii, zdrențuite,

cu ridicole elanuri medievale

…………………………………………………

dedesubt, luna se mai vedea doar o felie

pentru ochii muritorului perplex”

În stilul acesta umoresc și crud este prezentat intreg volumul. Nu e cruțată nici iubirea, prezentată ca o fantezie neagră.

Când apărea în 1946, Libertatea de a trage cu pușca, volum definitoriu pentru tânarul de atunci Geo Dumitrescu și în definitiv pentru întreaga sa carieră, a fost rău primit de critică, cu toate că multe dintre poemele conținute aici fuseseră interzise să apară înainte de Eliberare, ca „defetiste” și „bolșevice”. „Cazul nu este unic în istoria noastră literară din ultimele patru decenii. Aceasta ar explica într-un fel relativa tăcere editorială a poetului, până în anul 1963, când tipărea Aventuri lirice. Geo Dumitrescu poate fi surprins compunând lung discursiv cum nu ne-am fi așteptat, judecând după creațiile sale anterioare. Impune însă retorica frumoasă; pesimismul, închiderea în propria cochilie, mizantropia nu-și au rostul într-o lume în care poți să acționezi constructiv în sensul binelui”. Poetul aleargă cu toată iuțeala spre stele, strângând cu putere cârma în mână, după itinerarii precise, știind neapărat că rostul „plecării” este întotdeuna „întoarcerea” pe scoarța „caldă, maternă” a Pământului. Există aici o lege de fier a unei „aritmetici a puterii umane care constă în a alerga în primul rând spre tine dar și spre semeni, marcându-ți astfel „treptele desăvârșirii”:

„Limpede să te duci spre ei, străveziu,

ca o rază razbătătoare,

să te-ntorci dens, stufos, amețit-

și-ntotdeuna să iei cîte unul cu tine,

astfel ca, ținîndu-l în brațe, sa-l încălzești

pînă cînd vei vedea că încălzește.

Și mereu să te-ntorci la ei, fugind

de igrasia galbenă a singurătății,

după legea glorioase-i aritmetici a puterii umane:

I și cu I fac II…

Și mereu să te-ntorci la tine, lăsînd departe

larma de tîrg viscerală

………………………………………………………….

și mereu să alergi de la tine la ei

într-o neîntreruptă mișcare de pendul ce măsoară

umbletul fierbinte al vieții, treptele desăvîrșirii.”

După 1946, urmează un hiat de aproape două decenii până la volumul următor. În răstimp, poetul e bântuit de gândul că filonul creativității sale a dispărut. Această tăcere nu trebuie percepută ca un refuz al unei istorii la care tânărul poet aderase cu încredere și sinceritate, dar care, în cele din urmă se dovedise cu totul alta decît se iluzionase el a o evalua prospectiv. Titlul volumului, așezat în epocă, este revoluționar reabilitând libertatea și lirismul poeziei. Dacă este luată în considerare ipoteza că Geo Dumitrescu este încă la începutul său liric un poet vital, căzut într-o lume a „omului nou”, va fi lesne de înțeles că între versurile tânărului poet și cele din 1963 nu există o ruptură sub acest aspect.

În Aventuri lirice el exaltă energiile telurice, declară că scrie cu pământ, este sedus de tumultul cosmic și de frenezia constructorilor. Amintim aici ample imnuri inchinate „macaralelor”, „hidrocentralei de la Bicaz” etc. se proclamă un inamic al stagnării.

Neasteptată este poezia erotică din Nevoia de cercuri, adunată în amplul ciclu Furtună in Marea Serinității. Dacă nici poezia de tinerețe, cu tot teribilismul ei demitizator, nu era văduvită de vibrația autentică a trăirii acum poetul este răvășit de prezența devastatoare a iubitei, care cotropește și universul natural înconjurător. Asemenea stări sunt dublate de o reacție adversă, strecurată de demonul lucidității salvatoare, ironice.

Poemul Inscripție pe piatra de hotar a ajuns un fel de șlagăr al poeziei românești postbelice și a făcut de nenumărate ori să curgă câte o lacrimă pe obrajii cititorilor sau ascultătorilor mai sentimentali:

„Slav aș fi fost, de nu eram latin,

latin aș fi, de n-aș fi fost și dac –

dar a ieșit așa: să fiu romîn

și eu cu soarta asta mă împac!

mi-au dat și alții sînge și cuvinte –

nisipuri galbene trecură-n zbor,

purate-n vîntul Asiei fierbinte,

să-ngrașe primitorul meu ogor,

Și din Apus, din Miazăzi, veniră

umane pulberi, umbre și lumini,

cu bine și cu rău mă vremuiră –

Pe toate le-am sorbit în rădăcini!…

…………………………………………………

Dar am rămas așa cum scrie-n carte –

priviți-mă și-o să vedeți ușor

că nu-s asemeni nimănui în parte,

deși,-ntr-un fel, vă semăn tuturor

Versurile din Aventuri lirice nu sunt scutite de conformisme, dar care au putut perpetua imaginea insurgentului. (Doar așa să alergi!)

Apariția Aventurilor lirice a stârnit un entuziasm unanim, lucru care nu i-a împiedicat pe comentatori să formuleze și câteva rezerve întemeiate în legătură cu una sau alta cu cele șaisprezece poeme incluse în acel volum. Este vorba „de un anumit retorism ce acompaniază discursul poetic, de diluarea ideilor fundamentale, de alunecarea în comentarii etice sau filozofice”. Printr-o comparație cu modalitățile în vogă astăzi, stilul lui Geo Dumitrescu poate părea pentru unii inadecvat spiritului modern. „Intenția scriitorului a fost de a reînvia, de a repune în drepturi forme clasice, curente în vechea literatură oratorică și didactică, și racordându-le la modul nostru de a gândi și la sensibilitatea noastră. Efectul e, poate șocant dar formula în sine e departe de a nu fi viabilă”.

Din fericire pentru Geo Dumitrescu (om de stînga, pe timpul războiului și al unei dictaturi de dreapta), imaginea sa de poet antioficial și antirăzboinic este, în condițiile actuale, cît se poate de favorabilă. El are acum o intensă activitate publicistică; și totuși poetul tace editorial pînă în 1963, cînd îi apare volumul Aventuri lirice. Acesta a făcut impresie (senzație) nu doar prin calitatea versurilor, ci și prin diferența marcată în raport cu vîrsta anterioară a creatorului (înainte "distructiv", acum "constructiv"). Cu toate acestea, imaginea inițială – Geo Dumitrescu, tînărul și rebelul autor al Libertății de a trage cu pușca – este mai rezistentă, subordonîndu-și liniile de evoluție ulterioară. Deși poetul scrie, acum, cu totul și cu totul altfel, altceva, centrul de greutate al liricii sale rămîne parcă fixat în faza imediat-postbelică. Poemul lui Geo Dumitrescu apare în al patrulea său volum, Nevoia de cercuri (1966, având în anexă și poemele volumului din 1946), pe care l-a publicat Geo Dumitrescu în deceniul al VII-lea când i s-a permis să revină editorial spre bucuria publicului său receptor. În consens, criticii care au recenzat atât acest volum, cât și Aventurile lirice din 1963, au constatat cum limbajul poemelor lui Geo Dumitrescu se transformă radical în 1966. Devine mult mai nuanțat față de cel al creațiilor din tinerețe, datorită unor complexe efuziuni lirice, deși mai recunoaștem unele paralelisme paradoxale ale umanului cu regnurile vegetal, animal, cu mișcările „lacului de munte“, venite tot ca ecouri ale postavangardei literare. Sentimentele adânci ale eului poetic determină o erotizare la maximum, de ordin magic a naturii, prin imaginarea vibrării corporale a iubitei comparate cu toate vietățile, integrată atât mediului aerului cât și celui al apei: „Tu vei fi/ școala frumuseții și a iubirii -/ prin tine, bucuriile lumii le voi spori:/ uite, îți încredințez acești fluturi,/ o mie de fluturi tineri, frumoși -/ ia-i și învață-i să zboare,/ bănuit să zboare, în culori neștiute, subțiri,/ mereu schimbătoare și pure,/ învață-i să zboare precum/ freamătul fin al genelor tale/ pe obrazul meu ars, de argilă“.

Nevoia de cercuri este volumul cel mai matur, cel mai bogat în valori lirice al poetului.

Nevoia de cercuri (1966), reeditează, într-o "Anexă", Libertatea de a trage cu pușca. Dar puse alături, versurile celor două vârste ofereau de fapt un bun prilej de comparație și discriminare. Că în noua etapă nu e nicidecum vorba de o simplă "variație" formală o arată și ciclul de poeme erotice Furtună în Marea Serenității, precum și ulteriorul Jurnal de campanie (1974). De la acest punct, creația lui Geo Dumitrescu se așează pe terenurile deja hașurate, autorul antologând, reeditând și – lucru esențial – organizând propria materie lirică. De la antologia Africa de sub frunte (1978) și pînă la reeditările integrale ale versurilor, în volume cum este și cel de față, poemele își caută locul cel mai potrivit în cuprinsul eterogen al unei Cărți unice. Poetul își convoacă "piesele" și le distribuie non-cronologic, urmând alte criterii (mai solide sau mai imponderabile): tematică și atmosferă, tonalitate lirică și vibrație morală. (…) Ciclul Jurnal de campanie schimbă, o dată în plus, coordonatele poeziei lui Geo Dumitrescu, structura internă și configurația versurilor. Acestea sunt selectate atent, pentru a transmite – prin intermediul sensibilității și conștiinței scriitorului – un tip diferit de mesaj, o nouă vibrație morală. Smuls din reveriile și împlinirile sale erotice, eroul se alătură unei nesfîrșite caravane a oamenilor. Pentru că aceștia "nu trăiesc ca săbiile/ în teci de oțel,/ fiecare într-o teacă", și poetul cu atît mai puțin va fi trăind "undeva, într-o scandinavie a vieții". Va ieși deci "de sub ciuperca de fetru a singurătății", îngroșînd rîndurile umanului: "mă-ntorc printre oameni, pătrunzînd/ ca într-o pădure adîncă, răcoroasă,/ care-mi restituie/ temperatura firească a vieții…" Poemele sunt acum mai optimiste, "constructive" și mobilizatoare (Orație la o moară de lumină, Macarale la marginea orașului), avînd aproape întotdeauna o anumită întindere, o suprafață pe care să se poată înălța edificiul argumentativ al autorului. Versul devine amplu, retoric, discursiv, și cel mai bine se vede evoluția lui dacă îl comparăm cu cel de tinerețe (Libertatea de a trage cu pușca, Romantism, Ford, La moartea unui fabricant de iluzii, Despre certitudini, poeme, toate, ale primei vîrste, apar în această secțiune). Prin astfel de evoluții și rupturi, acumulări și decantări, modificări ale ritmului și ale perspectivei, Geo Dumitrescu ajunge la o extraordinară poezie-sinteză. O sinteză morală, înălțată deasupra tezei "demolatoare" și antitezei "sentimentale" (și utilizându-le, creator, "materialul"), care se înfășoară și se desfășoară în poeme vaste, perfect structurate (Cîinele de lîngă pod, Doar așa să alergi, Treptele iertării) pentru a putea fi urmărită secvențial, în toate momentele "închegării" ei:

"Greșim în fel și chip, e omenește /

doar cine nu trăiește/ nu greșește…/

(Așa-mi spunea, cu vorbe nu prea noi,/

amicul meu cu suflet de cristal.)/ (…)

– Să-l ierți, zicea,/

pe cel ce fără voie te-a lovit,/

pe cel ce, prost țintaș,/

te-a nimerit în plin, ochind alături./

Să-l ierți pe cel ce cu stîngacea-i mîngîiere/

un umăr ți-a zdrobit sau o speranță,/

pe cel ce te-a lovit/

de frică, sau de foame,/

din simpla bucurie de-a trăi,/

ca din avîntul orb, elementar,/

cu care explodează mugurii-n April./

Chiar și pe cel ce te-a lovit cu ură/

îl poți ierta /

de-i meriți ura sau de nu i-o meriți,/

ajută-l tu din coaja ei să iasă,/

așteaptă-l/ într-o zi,/

și-o va lăsa pe-un gard:/

pestriță, veștedă armură,/

din care fluturele a scăpat./

(…) Dar mai presus de toate,/

e ceva/

ce-ntrece larga margine-a-ndurării./

Să ierți, cum spui,/

să ierți în fel și chip,/

dar uită-te în palma ce-a lovit:/

și de-ai să vezi în relieful sincer,/

pe albia adîncă dintre linii,/

o urmă inelară,/

o bătătură galbenă, ciudată,/

să știi că e o urmă de arginți,/

să știi că lovitura fu plătită…/

Și asta să n-o ierți!/

O, asta niciodată să n-o ierți!" (Treptele iertării).

Splendide versuri, cu valoare deopotrivă etică și estetică, și "semnalizînd" existența unor alte trepte: cele ale operei unui ironist foarte sentimental. Cititorului nu-i va fi deloc greu să urce această scară în spirală. La fiecare treaptă și la fiecare cat, poezia lui Geo Dumitrescu respiră tinerețe."

Geo Dumitrescu e în Aventuri lirice un retor. Familiarizat fiind cu arta elocinței, ține discursuri și bineînțeles vrea să convingă. Poemele sale sunt apologuri, elogiază zborul, munca condamnări ale trecutului, umanismul. Geo Dumitrescu este probabil, prea poet ca să coboare vreodată ștacheta sub onorabil. De aceea, chiar și în textele mai puțin reușite ca Omul va fi om sau O picătură de vin pentru cei duși, frumusețile încă abundă, există și metafore. În Libertatea de a trage cu pușca, autorul denunța „romantismul leșinat, desuet și lacrimogen, dar prin sensul și radăcinile ironiei, prin capacitatea de visare și prin forța de demitizare, se vedea un romantic disimulat. În Aventuri lirice poetul se afirmă ca un romantic revoluționar, ce-și poartă fantezia pe

coordonatele imensului, desființează distanțele în același moment în care și aleargă în timp, chemat fiind de setea de desăvârșire, iar ca centru al preocupărilor sale pune omul în ipostaza lui de demimurg și de făptură ce se autodepășește”. Ca puncte de reper pentru universul geodumitrescian ar fi ziua și noaptea, cerul și pământul, finitul și infinitul. Starea care ii predomină firea este neliniștea, incandescența, antiinerția. Ca și în celelalte volume, entuziasmului îi asociază ironia, își bate joc de mituri și eresuri. Procedeul de bază prin care concretizează relațiile și abstracțiile este metafora, rară ca de fiecare dată, neobișnuită. Prozodic, poetul, care în Libertatea de a trage cu pușca prefera formula versului clasic rimat, utilizează aici versul liber si versul alb în manieră whitmaniană. Ca expresie, imbină limbajul figurativ cu cel oral, de esență populară, și cu cel tehnic folosit de către cuceririle științei. Îmbinate intr-un ansamblu unitar, toate aceste elemente dau poeziei lui Geo Dumitrescu un timbru particular, unic în concertul poeziei noastre contemporane.

Poezia M-am uitat la cer este o poezie nu foarte cunoscută, dar destul de semnificativă. Bolta e văzută aici ca un uriaș copac „neatins, neînceput”, cu „poame de aur”, spre care urcă „un fir de praf pămîntesc”, omul, adică „puterea însăși, esența”, semnificând „întoarcerea la ceruri a focului furat de Prometeu”. Metafora cerului, antiteza dintre grandios și veșnic, răsturnarea raporturilor biblice dintre om și univers, toate acestea compun un poem scris într-o manieră cu totul și cu totul originală. Gestul lui titanian i se asociază înca unul întruchipat în imaginea „mîinii puternice și tandre/ a omului/pipăind sferele haosului”. Cerul este același, luna este aceeași doar ochii omului sunt alții. „M-am uitat la cer particularizează împrejurarea că sursa principală a frumuseților din lirica lui Geo Dumitrescu stă în ideiile poetice pe care își întemeiază el textele respectând logica internă a imaginii”.

Aventurile lirice sunt niște discursive prelegeri poetice, în care sunt tratate teme politice, sociale, filozofice și în care stilul și posibilitățile posibile ale poeziei sale devin forțate. Aici, Geo Dumitrescu face poezie prin imprudență. Balada corăbiilor de piatră este o poezie dedicată lui Fidel Castro, poezia reprezintă un conglomerat de idei, expuse sub forma unui monolog retoric, conceput a fi anticolonialist. Sub forma unui dialog de ședință apare aici o vagă urmă de nonconformism. Este discutată „problema spinoasă a nopților”, timpul prielnic de veghe, timpul cel mai prielnic de scris, timpul poeziei lirice. Noaptea a atras atât problematic cât și tematic pe mulți poeți, printre care Novalis, Hölderlin, Edward Young, Blake, Rilke, iar la noi Eminescu, Macedonski și Bacovia. Geo Dumitrescu pune problema funcțională nu a nocturnului poetic, ci a

nopții ca realiattea socială, a nopții de muncă. Această soluție ar putea fi interpretată ironică, poezia constă aici în depoetizarea temei, banalizată de poeții anteriori:

„Ajunge! Așa nu mai merge! Să se ia măsuri!

Să se confiște nopțile de la cei ce dorm ziua!

………………………………………………………………

Dar, dați-ne nopți, pentru Dumnezeu, nopți

mai multe, mai mari- trebuie să fie o soluție,

dați-ne nopți mai multe, înalte, de tip nou…

……………………………………………………………….

Altele în plus nu vom primi, e aproape sigur.

Rămîne

să ne gospodărim cum om putea…”

În Aventuri licice dispare atitudinea neconformistă, așadar teribilismul prin care Geo Dumitrescu atrase atenția; ironiile devin în acest volum mult mai generale și mai puțin malițioase. „Poemele devin mai fluviale și au aspect de fabulă sau de aventuri parabolice” .

Mult discutat pentru simbolurile implicate a fost poemul Câinele de lângă pod considerat capodopera poetului. „Poemul este construit prin modalitatea monologului dialogat, în care se confruntă permanent două voci, anticipând polifonismul. Discursul poetic, încadrat în categoria lirismului narativ, este, și aici, vorbire adresată, fracturată și sarcastică, ieșind prin oralitatea familiară din convenționalele limitări ale poeticității: armonie, eufonie, metaforă livrescă”.

Încă de la începutul poemului ne întâmpină o atmosferă de viață banală, de loc transfigurată. Câinele Degringo, se ține după un biciclist, încercând să-i încurce mersul, să-l facă să-și piardă echilibrul, dar în același timp, silindu-l, intr-o oarecare măsură să reflecteze la soarta semenului său. Eul poetic a intrat, așadar, în rolul unui biciclist care pedalează liniștit într-o dimineață răcoroasă și însorită. Apariția la marginea podului a câinelui Degringo nu este nici fantastică, nici măcar surprinzătoare, înscriindu-se, așadar într-o logică a cotidianului. Mizantropia biciclistului este ilustrată printr-un blestem:

„-Pleacă!- i-am spus cu crescîndă furie,

în fața acestei nemaipomenite lipse de demnitate,

pleacă, lasă-mă-n pace , du-te dracului!,

deși știam prea bine că nu există

un iad al cîinilor …

voi haimanale, potăi vagaboande, căzături,

ce tulburați sufletele oamenilor cumsecade,

voi pribegi scăpătați, lepădături ce stîrniți

fel de fel de conflagrații, sfîșietoare

în sufletele oamenilor de treabă

strămutîndu-le capitala conștiinței, de sus,

de sub frunte,

tocmai jos în stînga pieptului,

acolo unde se adună

în vaste străchini filantropice,

-aberații periculoase …”

„În poezia lui Geo Dumitrescu dialogul are, adeseori, un aspect al demonstrației sau argumentării, chiar și în modalitatea interiorizată a monologului, ceea ce sporește coeficientul de dramatizare”.

„-Îți dai seama ce faci?-mă întreba un gînd

-îi iei răspunderea unei vieți,

a unei vieți! … Bagă de seamă! (…)

gîndește-te bine ce faci, gîndește-te bine –

o, voi, sentimentali, suflete de gelatină,

duioase inimi caritabile, muierești (…)

gîndește-te bine ce faci!,

Lasă-mă!

i-am răspuns gîndului stăruitor ca o muscă –

dă-mi pace, știu bine ce fac, ințeleptul

avea dreptate –

pleacă! i-am spus,

oamenii nu trăiesc ca săbiile,

în teci de oțel”

Discursul biciclistului eșuează în ochii câinelui ce oglindeau o iubire tristă și amară. Eroul constată apoi că ochii lui Degringo îi oglindesc chipul, constată că soarta câinelui nu se deosebește prea mult de a sa și îl acceptă, parcă, în apropierea lui. Câinele îi devine prieten și „se află acum, credincios, nedespărțit, lîngă ușa mea, poate chiar undeva în mine” spune poetul. Câinele Degringo poate fi, așadar, simbolul conștiinței, al demnității regăsite, „vigilența spiritului lucid asupra aventurii existențiale. Poemul reprezintă subiectul unui poem delectabil, printr-un amestec de șiretenie și gravitate, atât de propriu stilului lui Geo Dumitrescu, mai bucureștean decât oriunde, aici, când trece cu voioșie peste frontierele genurilor literare. Pentru a încălca orice regulă de poezie serioasă, el explică, la urmă, ceea ce a spus înainte, păcat de moarte la alții”:

„Firește,

aș fi putut să nu vă spun acest lucru

de pe acum,

să nu vă silesc să-l țineți minte

pînă cînd vă va fi, poate, de folos,

dar voi știți,

de multă vreme că nu mă pricep să mint,

și din această pricină n-am să pot scrie niciodată

pe poarta inimii mele:

„Nu intrați, cîine rău! (…)

În volumul Aventuri lirice, Geo Dumitrescu face poezie prin inprudență. Balada corăbiilor de piatră este dedicată mai întâi lui Fidel Castro, ocazionată de eliberarea Cubei de sub exploatarea capitalistă, dar evenimentul este inserat într-o vastă cosmogonie fantezistă. În urma unui cataclism ceresc, au căzut pe apă niște fructe, care sunt insulele planetei. Insulele au fost înfrumusețate prin munca oamenilor dar au venit „cangurii antropoizi” distructivi, barbari și jefuitori, așadar colonialiștii. Până la urmă, oamenii buni se mobilizează și inlătură exloatarea colonialistă, istoria eliberării începând cu anul 1789.

În Problema spinoasă a nopților apare simbolic un vag neconformism sau o vagă persiflare.

Noaptea este pentru poeți timpul vegherii, al creației lucide, inteligente, nu somnolente. În lumea prosperă a muncii socialiste s-a produs un decalaj nejust între zilele lungi, producătoare de bunuri materiale, și nopțile rămase scurte, din care cauză supraproducția de minunate roade diurne nu mai este integral consumată:

„Nici n-apuci sa-ți descarci carul pe jumătate –

și cîntă cocoșii

și nu știu cine naiba azvîrle

un afurisit de dovleac aprins

deasupra casei,

sculînd lumea din somn”.

În Macarale la marginea orașului este prezentat un cartier populat de muncitori, gospodine și copii. Într-o dimineață se aude un zgomot care se dovedește până la urmă a fi al unor macarale care reușesc să parvină la destinație noaptea, pentru a contribui la construcția unor blocuri. Un contrast subțire între vechi și nou, atenuat de detaliile existenței domestice, dar extins prin acumulări exaltate, nejustificate, ale noului gigantesc, imagini și contacte cu mașini tipic proletcultiste:

„Cu pași mari,

cu brațele larg deschise,

grăbite,

ca niște mari arbori de oțel,

vin macaralele!

În vîrful lor strălucesc podoabe electrice

acumulîndu-se într-o singură lumină

ce scaldă orizontul, alergînd departe,

deschizînd pașii lor de oțel care-o poartă

Vin, legănînd ușor, gîturile prelungi,

pășesc greoi, apăsat,

ridicînd sub pași trîmbe uriașe de pulbere,

ca sub o mătură aspră, gospodărească de nuiele, ce scutura ograda

lepădînd vînturilor necurățeniile”

Se exaltă deci demolările dictate de Gheorghiu-Dej și în general distrugerile necesare edificării civilizației comuniste, ba chiar se poetizează praful. Acumulările mașiniste stridente în condițiile ignorării realității profesionale, reapar în Creierul uzinei:

„Sîrme, vrejuri groase, subțiri,

nervi și nervuri,

fire de ață, albe, albastre, galbene, roșii,

fire și vrejuri răsucite,

adunate în snopi și în ghemuri,

impletite sau răzlețe, șerpuind,

ieșind și pierind, din tuburi, in tuburi,

prin corsite bucioase,

printre ochi de sticle de culoarea perlelor,

nasturi de aur, inele, lentile,

cutii, cutioare, clopote și ecrane

mănete, butoane și vrejuri, vrejuri groase, subțiri”

Poezia lui Geo Dumitrescu se situează liniștitor sub zodia inteligenței artistice. „Declarându-se încă din Libertatea de a trage cu pușca nihilistă, ireverențioasă față de convențiile dulci, voluntar prozaica ea se trăgea deliberat în spațiul „antiliteraturii”, care, firește, este un alt nume al inovației literare”.

Versuri ca „Sunt atîtea lucruri din care poți să faci o poezie!” sau „cu totul neinteresant în definitiv” prelungesc oarecum rezonanțe din George Bacovia și Adrian Maniu ținuți după cum se știe, la vremea lor, la carantina literaturii. Putem, așadar, descifra la Geo Dumitrescu o tradiție a frondei, ori, o tradiție a noutății, a unei noutăți sensibile. Pentru că luciditatea ofera creatorului șansa exploatării maxime a universului său, înăuntrul căruia apar elementele diferențiale. Nou, fără îndoială, autorul Nevoii de cercuri umple tiparele generoase ale inconformismului cu propriul său ritual. Nevoia de cercuri respectă în esență tehnica poetică din Libertatea de a trage cu pușca. Poemul este, ca și acolo, un comentariu viu, cu o mare desfășurare de forțe spirituale, în jurul unui eveniment. Mai mult ca în celelalte volume, în Nevoia de cercuri pare esențial gustul lui Geo Dumitrescu pentru spectacol. „Poezia devine de această dată o adevărată aventură, un ritual, prezentarea unei întâmplări extraordinare, deșii, în fond, ea este comună, pe scurt, un spectacol.” Ca și în Aventuri lirice, Geo Dumitrescu se apropie de temele actualității după cum autorul însuși declară într-un interviu: „Personal mă simt ispitit cu insistență de temele actuale, de cele mai aride și zilnice întîmplări și fenomene din forum, cărora îmi place să le caut, să le denunț sau să le invent fiorul si noblețea poetică. Dar n-aș respinge niciodată un cîntec vechi care îngînă frumos, cu convingere și instrumente proprii fară mimetisme și trucaje de modă, dar și fără arhaice inerții…”. în același interviu poetul face distincția între realismul poetic și realismul obișnuit al omului de pe stradă: „Dar, în creația artistică, în general, și în poezie, mai ales, sînt fuziuni dialectice infinitesimale, inposibil de despicat, între real si ireal, concret și abstract, în care inponderabilul, himericul, oniricul, chiar, dobîndesc trup, pătrund ca niște atomi marcați în fluxul roșu al înțelesurilor care iluminează și îmbogățesc corola de minuni a lumii. E limpede, așadar, pentru oricine, că nu se poate face poezie fără a umbla și cu capul în nori, în acest caz firește, obligația, „picioarelor pe pămînt” nu se întrerupe” .

Ieremia este in paremiologia românească simbolul eșecului ridicol. Geo Dumitrescu vede in Ieremia un simbol înălțător al inconformismului, un factor al progresului. Ieremia este cel ce pierde pentru ca alții să câștige, cel ce se sacrifică pentru ca spiritul omenesc să evolueze. Proverbul cu oiștea lui Ieremia, de exemplu, Ieremia ar exprima tendința de a aface lucrurile pe dos și nu ca toată lumea. Ieremia, dupa Geo Dumitrescu, luptă împotriva gardurilor ce i s-au pus în față; calea lui trece prin garduri și descoperă un drum nou. Locul lui Ieremia este atunci în familia genialilor „păguboși” (evocată și de Miron Radu Paraschivescu intr-o frumoasă baladă):

„De mult mi-era drag Ieremia,

Toată lumea spune: ah, Ieremia, oiștea, Ieremia,

Toată lumea striga: ajunge Ieremia!

Dar mie mi-era drag, căci necontenit

în mine creștea încredințarea

că așa apăruse în lume, datorită lui,

cea dintîi căruță, fără oiște,

că așa va fi să apară in lume

cea dintâi ogradă fără garduri”.

Ieremia reprezintă simpaticul om de acțiune, atât de bârfit de: „ticăloasa speță a moluștelor grave”, care nu sunt în stare să nu dea nimic, nu-și bat singure cuie-n talpă, sunt comozi și teferi, adesea bine văzuți, pur și simplu,: „pentru că niciodată nu și-au luat/răspunderea de a mîna o căruță”. Poezia este un imn închinat ingenuității tenace și active:

„Of, stîngaci și greoi era Ieremia, dar tenace și îndărătnic, cucerind,

milimetru cu milimetru,

centrul limpede al lucrurilor,

drumul sigur ce merge la țintă,

ce nu mai poate merge în veci altundeva

decît la țintă

Bravo (mă gîndeam) Ieremia!

Ai muncit, ai perseverat!

Face, mă gîndeam, să strici o oiște sau mai multe,

un gard sau mai multe,

pentru a ajunge să bagi seamă,

să dovedești

ca nu e nevoie de ele!”

Ieremia este o mică sociogonie ironică, o sociogonie pe dos, cu un simbol voit derizoriu, readus în final la suprafața marelor semnificații. „Un caz de remitizare în poezia voluntar demitizantă a lui Geo Dumitrescu”. Un alt poem din ciclul Nevoia de cercuri, Dar eu spun mereu, reprezintă un exemplu elocvent de comedie a limbajului, „de inserție în poem, a subtilităților limbii vorbite”:

„Și uite-așa zicea domnu-nvățător –

discutînd, iese adevărul!>>…

Și discutam, și ziceam, și vorbeam,

Și eu ziceam dacă, și tu spuneai poate,

Și el zicea cît-de-cît. Și apoi

A mai zis cineva ceva, un cuvînt tremurat,

ori un cuvînt obligatoriu: mîine ori poimîine, sau așa ceva…

Și toți ne uitam în pămînt, într-un punct

de unde, împingînd ușor cîțiva bulgări mărunți,

urma să se ivească un colț roșcat-verzui………..”.

Poemul are, bineînțeles, un înțeles mai serios. Floarea pe care vrea s-o ocotească cel ce scrutează interiorul lucrurilor este floarea adevărului. În Dans Geo Dumitrescu face elogiul fragilității victorioase cu ajutorul unei anecdote: în prăvalia de porțelanuri intră un elefant, distrugând totul, rămâne intact doar un picior de dansatoare și, prin contemplarea lui, fantezia reconstituie modelul. Imaginația lui Geo Dumitrescu nu dă greș, nici aici, recipientele goale rămase în urma vizitei elefantului, trebuie umplute cu o băutură nouă „amară și virulentă” și aceasta nu poate fi decât sângele poetului. În alte poeme, decorul folosit este mult mai sever. Un jurnal imaginar de campanie dedicat „celor ce cad sub gloanțe” și precedat de un motto eroic luat dintr-o baladă de Bolintineanu, prezintă războiul sub forma unei comedii absurde. Un colonel strigă:

„<<Dar însă totuși>> și tot el<<Trăiască Alfa și Omega, Cubitus și Radius

și celelalte constelații surori

Vă ordon: nu vă lăsați

barbă, ori lasați-vă barbă, vă ordon:

faceți cum vreți>>” în timp ce cel ce produce aceste replici pline de umor se gândește la lampa pe care trebuie s-o stingă, și apoi, la Eulampia (Eu-lampa), ființă diafană, pierdută. Întâlnim aici obișnuitul joc de cuvinte al poetului printr-o folosire abilă a expresiilor culese din limbajul cotidian: „Dumnezeu să mă ierte”, „drace”, „o Doamne” etc. O altă poezie începe cu o replică de crâșmă, de bodegă: „fă-mi plata, te rog”, iar versurile ce urmează tind să sugereze o scenă torționară: „De aceea nu-mi mai puneți întrebări,/alceva nu mai știu. Plata, vă rog./ Și stingeți odată această cumplită/ lampă scormonitoare, de iad, care-mi bate în ochi!”. Aceste răsturnări de situație au rolul de a reda gustul creatorului pentru spectacol. Geo Dumitrescu este poetul care cultivă spectacolul acolo unde ne-am aștepta mai puțin, în poezia erotică.

Ciclul Furtună în Marea Serenității, este din acest punct de vedere o dublă surpriză: surpriza de a descoperi în „ironistul neînduplecat dinainte un liric sentimental până la patetism, un poet, preocupat în tot momentul să-și pună in scenă sentimentele cele mai delicate. Confesiunea ia calea indirectă a unei aventuri în care autorul se implică și de care se îndepărtează succesiv, după cum îi cer rațiunule regiei”. Iubire (Furtună în Marea Serinității). „Dintre modalitățile lirismului obiectiv, Geo Dumitrescu alege pentru acest poem descrierea tip reportaj, ce decupează un fragment din realitate, lăsând cititorul să întrezărescă profunzimi de simbol în semantica faptului cotidian, prozaic”. Textul începe în tiparul unei modalități impersonale asupra morții: o voce neutră dezbracă de mister faptul morții și propune o viziune desacralizată asupra raportului moarte-libertatea de opțiune în câmpul existenței umane: „Cineva hotărîse demult/ că oamenii au voie să moară”. Deducem aici urme de ironie discretă, ferind versurile de pericolul căderii în convenția patetismului. Tonul dezinvolt și familiar, enumerarea stranie a diferitelor moduri de a muri, toate acestea nu diminuează fondul de gravitate al poemului:”Moarte frumoasă, nemuritoare, moarte bună,/ moarte obscură, moarte grea, plină/ de înțelesuri și întoarceri…”. această formulă de incipit funcționează ca o premisă, un mod de a pune în temă cititorul, oferindu-i un reper pentru lectură. Următoarea secvență întemeiază „demonstrația” lirică. Descoperim o situație-simbol ce transfigurează banalitatea cotidiană, făcând să transpară înțelesuri metafizice: „El muri tînăr. Încă tînăr. Era îndrăgostit”. Limbajul nu mai este selectiv, își încorprează cuvintele din câmpul cotidianului prozaic prin asociații insolite. Desprinzându-se de retorica poziei academiste, autorul a găsit un mod simplu, neconvențional, de a vorbi despre moarte. Contemplarea morții se face într-o manieră sobră, simplitatea concentrează adâncimi de înțelesuri morale și filozofice. Utilizarea pronumelui personal el ( în locul unui nume) arată intenția de construire a simbolului. După cum se va observa în versurile următoare „prozaismul presupune un cult al nesemnificativului” care a produs o schimbare de viziune asupra marilor teme literale:

„Trupul i-a fost găsit împăcat, fierbinte,

adormit pe un mare zîmbet.

Asupra lui s-au găsit

mai multe bilete de tramvai

de pe traseul 8 orizontal,

o scrisoare nescrisă, din care

s-a putut afla totul,

un certificat de stare sufletească

pe numele Clementu Ion

și o batistă curată, umedă…

Inima i se oprise, mare

după ce izbise zadarnic în gratiile

pieptului încercînd să scape”

Imaginea simbol a Morții-Iubire este clarificată în ultima secvență:

„În ochii larg deschiși, lumină,

în locul vieții, imaginea Ei,

albastră,

căruia o rază de soare

îi adăuga șuvițe blonde”

Procesul poetic de constituire a simbolului se încheie astfel prin imaginea sublimată a morții. Figura universală a iubirii, înseninează viziunea și exprimă moartea prin reversul ei, deci rezultă un neașteptat mesaj de frumusețe și lumină.

Această teoretizare se explică nu unei poezii de gravitate existențială ci unei poezii, un joc inteligent care-l scoate pe om din banalitate, pornind de la suprabanalitate. Un dicton biblic devine „lăsați iluziile să vină la mine!”. Un alt poem se numește Madrigal răsturnat: „Ai să te faci urîtă fată tristă, fată de piatră”, poemul Un cîntec de nucă verde este o parodie la o traducere a lui Romulus Vulpescu din Vilon, dar și o parodie la „cînticile tîgănești” ale lui Miron Radu Paraschivescu:

„Și foie verde trei lămîi

„rămîi, o, nu pleca rămîi”…

Cîntam cu zarea căpătîi,

nepăsătoarelor statui –

eram școlar, eram dudui,

eram cu șaua-n spate,

cu semne de celebritate,

iubeam iubite adecvate,

pe doi-trei poli și jumătate”. Geo Dumitrescu persiflează acum poezia care se face în mod normal, el refuză să facă o poezie impusă de norme și concepe un fel de joc menit să țină loc de poezie. Există un poem care se abstrage acestui joc. Acesta este poemul Te aștept:

„Te aștept, așteptînd pe spirala de groază

a îndoielii. Te aștept. Totul

va sării în aer pierind

și nu-mi va rămîne nimic

înafară de lacrima ta-surîs,

înafară de ochii, arzînd, negrii lalele,

și de geamătul sfîșind

dimineața clandestină de nuntă.” Geo Dumitrescu iși schimbă registrul, devine un poet social și nu devine manierist. Există fragmente cu o mare putere convingătoare de poezie politică in care Geo Dumitrescu, prin mijloace clasice, se realizează ca poet militant: „dar priviți-mă-n ochi, răspicat/…/și-o să știți că garoafele-s roșii și din pricina mea”

Prin Jurnal de campanie, Geo Dumitrescu propune publicului o nouă imagine, o imagine despre sine, un portret al artistului la maturitate. El propune aici o altă dispunere a poemelor în lăuntrul cărții „prin desfințarea barierelor vechilor volume, și renunțarea la balastul unor compuneri prea discursive, iar, din câteva poeme la unele pasaje inutile, obositoare sublinieri. Prin toate acestea Geo Dumitrescu vine cu o nouă imagine”

Jurnal de campanie (1974) și parțial Africa de sub frunte aduc multe texte inedite și variante inedite.La o cercetare atentă a jurnalului său de companie, și după mărturisirile autorului ar reprezenta cam toată opera poetică a lui Geo Dumitrescu. Între coperțile volumului apărut la Cartea Românească sunt strânse câteva poeme noi, unele dintre ele fiind încă în variante neterminate, nedefinitivate, precum și versiuni originale ale unor poeme mai vechi tipărite în variante repudiate de autor. Pentru criticul literar minuțios, jurnalul de campanie poate stârni unele comparații interesante. Impresia generală lăsată de acest volum este aceea a unui frondeur, a unui precursor de gen. Poeziile inedite exprimă în primul rând incertitudini. Poetul afirmase: „Ce bine e să ai certitudini!”, frământări, unele prin întrebări puse, la modul indirect, filozofic, existenței:

„Întoarce-te în nevăzut, acolo cresc metamorfice adîncituri

pe crestele iluziei ucise

de două ori…

Nici Hermes n-ar avea

despăgubiri mai dulci decît iuțeala

cu care ne desprindeam, dus și-ntors:

neprihănite simboluri sîngerînd

sub clopote de plumb…”

(Interiorul umbrei)

În ciclul Africa de sub frunte, Geo Dumitrescu scrie în Dramă în parc în felul următor:

„Femeia avea ochi obosiți și buze de

anilină

sub buze de, mai spre exterior

îi număram indiferent degetele mîinii

reci.

Era frig tîrziu, minutele defilau reci

și ne privea de sus, cu capul gol, o lună

plină.

Grădina publică era tristă și goală;

toamna beată își pierduse toate vanitățile.

Liceanul cu coșuri și elanuri pesimiste

Se uita la cer și concepea cine știe ce

poezie banală.” Continuând, oarecum, pe aceeași line, putem aminti aici și Aventură în cer:

„Omul care păzea luneta părea să fie

filozof

părea să știe multe din tainele cerului –

i-am dat doi lei să mă lase să privesc luna

și să pătrund în țările misterului.

N-aș fi putut să-mi închipui vreodată

că ceea ce am văzut exista în realitate…

am surprins stelele în somnul lor ciudat

dormind burghez dezumflate”. Nu-l putem desprinde pe Geo Dumitrescu de Rîndurile pentru un eventual deces de ironica Aventură în cer de „portretul” cu care începe Africa de sub frunte, dar se poate adăuga aici la imaginea sedimentată evoluția reală a poeziei lui Geo Dumitrescu spre simboluri mai abscoase. Ironia, sarcasmul, aluzia demitizantă nu sunt abandonate”. Poemul jurnal de campanie este ilustrativ. Poemul reprezintă o satiră tropică la adresa alienării omului contemporan, la adresa războiului. Colonelul, personajul ironic al poemului ordonă:

„Vă ordon treceți gîrla…

Și îngropat

pînă la genunchi, adormi răcnind bravul colnel

îngropat pînă la brîu

pînă la gît,

în malul ce seca mereu, văzînd cu ochii,

în malul de cartușe trase,

fumegînde, fierbinți,

cartușele lumii, măi frate…”

Antirăzboinic este și poemul dramatic Glasurile lumii. Poetul debutează cu un discurs ironic, un discurs al poetului care-și uită desuetele fericiri pentru a intenta un proces Pămîntului. Trebuie uitată tăcerea în care se aud „gîndurile poetului, foșnind liric, grațios”, de asemenea „încîntătoarele excursii lunare” trebuiesc și ele interzise:

„Noaptea și podurile de cale ferată din Franța

și iarna lui 1942, și statuia Libertății din New York,

să fie citată bătrîna Volgă roșie

și amintirea bunului meu coleg Haimovici Mandi, să fie citat tovarășul Isus Christos

și inevitabila mea călimară”.

Mai sunt citați „istoria, soarele, pădurea, palma aspră și dulce a mamei”.În următorul poem dramatic bocitoarea descrie apocalipsul, pădurea vorbește de moartea totală a oamenilor: („n-a rămas decît un copil/ cu părul galben, despuiat, cu mîinile/ ude de sînge”):„Lupii mei l-au iertat, urșii/ îl priveau de departe cu milă,/ dar într-o dimineață a mai venit/ un copil, cu părul galben, îmbrăcat în fier/ cu mîinile roșii, și l-a ucis în somm,/ așa cum nu stă în firea sălbăticiunilor mele.

Cîntărețul Apocalipsului declară că „primul război n-a fost destul de mondial”; Uitucul duios recomandă tuturor copiilor să facă jucării frumoase: rachete, tunuri, tancuri. Jucăriile să fie achiziționate din potcoavele cailor morți, un glas de pe Planeta Portocalie declară Pământul „o planetă bătrînă, agonică”, arhiologul șef din anul 3866 la o cercetare mai amănunțită a măruntaielor pământului, declară că oamenii din 1942 sunt „niște nebuni făloși” care și-au distrus planeta.

Spectacolul ia, uneori, și alte forme în poezia lui Geo Dumitrescu, forme, care, de această dată devin mult mai grave. Lângă Sphynkterland care reprezintă ținutul ororilor, apare Tetracleea, teritoriu necunoscut, straniu în care, odată intrat, lucrurile își leapădă cărnurile minerale și se dezleagă de adevărul aparențelor. De această dată Geo Dumitrescu devine extrem de copilăros și de sceptic, tulburat de mesaje ce parcă vin dintr-o altă realitate decât aceea care îi supără, irită spiritul. „Versul nu mai are elocvența și discursivitatea sfidătoare atât de bine cunoscute din celelalte poeme ale autorului, de această dată versul respiră mai scurt și cu o pulsație pe care degetele spiritului nostru o prind cu greutate”. În următoarele versuri se resimte răsuflarea rece a neantului:

„Dar nu e preamărit cel ce se neagă

sieși ducînd mesaje licărind,

mesaje de Alături și de –Acolo

și din ceea ce loc pătruns de har

nu recunoaște. Sieși ducînd prelunga

dezlegare

de adevăr, din sîrmele nervoase

care-l străbat cu preistorică

și neporuncitoare lege.

În Tretracleea,

perfida înbulzire a norilor –

iubirea castă desfrunzînd planete noi

cu patru roți, cu patru arbori, cu patru

reci neantruri pure…”.Cuvântul aici -un instrument docil, ideea nu se mai împiedică de coaja lui înșelătoare, poetul nu-i mai ea în seamă inperfecținile, sensurile impleticite și confuze. Privirea este acum arcuită spre ceva ce trece dincolo de cuvânt, într-o aspirație comună spre puritate”.

Această idilă nu pare, însă, să țină mult, se produce totuși o ruptură între cuvânt și idee, sensurile devin iar haotice, „mîzga livrescă” despre care vorbea Geo Dumitrescu altă dată amenința din nou puritatea comunicării.

Poezia de tinerețe și atitudinea care o subîntinde, de un nonconformism proaspăt și seducător, voir fi mereu asociate cu numele lui Geo Dumitrescu, lipite litelarmente de aceasta.

În receptarea și interpretarea operei lui, multi comentatori vor lua teribilismul poetului ca pe un bun critic deja câștigat, transformându-l într-un fel de categorie estetică și morală, suficientă sieși, atotstăpânitoare peste universul liric. A contribuit la aceasta, fără îndoială, și înghețarea imaginii respective, odată cu intrarea culturii și a societății românești într-un nou regim politic, comunist. În pofida câtorva spectaculoase și triste conversiuni, majoritatea scriitorilor din vechiul regim se văd reduși, în ochii noilor diriguitori, la un portret lipsit de perspectivă și de nuanțe, care îi acuză. Din fericire pentru Geo Dumitrescu (om de stânga, pe timpul războiului și al unei dictaturi de dreapta), imaginea sa de poet antioficial și antirăzboinic este, în condițiile actuale, cât se poate de favorabilă.

CAPITOLUL III.

III.1. Erosul în poezia lui Geo Dumitrescu

Transcriind aluziv, încriptat în versuri realitățile vremii, chiar cu destule subtilități ale autobiograficului, mimând bonomia la început deși dispăreau exuberanța, aspirațiile tinerilor săi colegi de generație „Albatros“, Geo Dumitrescu compunea una dintre poeziile-capodoperă, „Despre certitudini“- revelator și alarmant ca o foaie de temperatură, exprimând o stare de spirit mai generală, a unei întregi generații. Este cea dintâi scriere amplă a sa, elaborată între lunile februarie-august 1943, publicată în Libertatea de a trage cu pușca, apoi inclusă și în volumul antologic Jurnal de campanie (1974). Fiind alcătuită din trei părți, ultimele două au și motto-uri din Ion Vinea („Iubita de altădată răspunde la numele de Margareta“) și Ignazio Silone („Nu ne putem dărui înainte de a ne aparține“)

Tema pare erotică, dar sugestiile textuale dovedesc precis că fata iubită din copilărie este de fapt poezia, după cum pentru J.W. Goethe, autorul piesei teatrale alegorice preromantice Faust, Margareta nu reprezenta o simplă iubită, ci slujirea idealurilor, farmecelor poeziei. Mesajul pe care cititorii îl descoperă la Geo Dumitrescu din evocarea trezirii sexualității în adolescență, în jocurile adolescentine de la râu (făcându-se la persoana întâi plural aluzie la colegii albatrosiști și la poezia vieții lor, prin naturalețea dezbrăcării și înotului) este cunoașterea de ordin artistic a lumii; partea a doua începe cu prezentarea poeziei sub unduirile în apă ale trupului unei fete de la țară:

„De mult voiam să scriu și despre tine,/

despre candorile noastre exprimate,/

despre teama ta de a nu face copii din cauza sărutărilor,/

despre amorurile noastre naive și îndepărtate.//

Aș ști să scriu multe chiar despre epiderma ta brună/

cu care te îmbrăcai la gîrlă, pe negîndite,/

cînd puteam să mă plictisesc privindu-te goală/

și să-ți desenez orice parte a corpului pe nisip, între răchite“

Insistența repetării aceluiași gest al inscripționării, de pe piele de fată chiar pe nisip, mai precis la mijlocul părții a doua, ne trimite cu gândul la clișeul internațional al cercurilor de nisip, calculelor făcute înainte de-a pieri ucis de către un savant al antichității:

„și posedam nesățios nisipul în care mîna sculptase un sex de fată.//

Și pe-atunci cunoșteam bine stupoarea nopților de cretă,/

ascultam tăcuți și credincioși înțelepciunea vegetală a florilor,/

îți știam toate nedumeririle trupului și te iubeam“.

Discursul pornise de la persoana întâi singular, dar emitentul evocării, folosind oralitatea stilistică, generalizase impresiile propriei vieți în numele colegilor scriitori. Atemporal, nestrăin de inconștientul colectiv , dinspre copilărie impresiile virează mereu înspre vârsta aventurii aparent nespirituale de douăzeci și unu de ani, când este interpus, ca un joc de perspicacitate alegoric-absurd, lanțul de tropi:

„Sunt aproape douăzeci de veacuri de cînd caut,/

de cînd caut, împreună cu amicii mei, mereu,/

dar pînă astăzi n-am găsit nici o certitudine/

în afară de cele patru picioare ale patului meu.//

Întotdeauna singur, întotdeauna mare,/

din patul meu foarte cert și orizontal,/

pot să văd, prin fereastra cu gratii, cerul întotdeauna albastru/

castanul întotdeauna solemn și treptele dealurilor în fundal“

Ultima parte, cea de-a treia, îl arată pe subiectul liric ajuns un actant al unei altfel de iubiri stabile, tot mai pure. Doar acum există confesarea directă „Despre certitudini“, pentru că detașarea de realitatea iubirii carnale se câștigă prin celebrarea dragostei de poezie, în eforturi obsedante, pasionante.

„Visarea“ revenirii iubitei nu devine deloc la maturizare singura certitudine pe care o mai are un amant dezinhibat de toate conformismele timpului revolut de dinaintea războiului, care îl influențaseră nedecisiv. Ci dispare, îi ia locul o luciditate a demoniei creatoare, a boemei și protestării artistice specifice postavangardei:

„Și totuși, inima mea de lemn tare, sculptată grosolan și util,/

lacrimile mele de cauciuc, versul final și obosit,/

cele patru picioare ale patului meu,/

totul pare să anunțe un sfîrșit.//

Trebuie lăsată să cadă întrebarea: «ce ne facem?»,/

totul pare să anunțe că marea revoluție a început -/

certitudini, Doamne, ce bine e să ai certitudini/

în stomac, în cerul gurii, în vârful unghiilor, în așternut!//

[…] ei bine, uite, iubesc mai mult acest om puturos și murdar, acest pământ stupid, aceste vagoane cu grâu,/

decât pe scumpul meu pat cu patru picioare“

Acest poem reprezintă și preambulul de artă poetică al „Câinelui de lângă pod“, deoarece lovirea stridentă de pe bicicletă a gardurilor este anunțată încă din 1943 printr-o regăsire plenară a sinelui de poet: „O, astăzi sunt singur, sunt singur și țanțoș ca un țăran pe bicicletă -/ e pueril să râzi de o cracă răsucită comic și bizar;/ tot așa sunt sigur că mă iubesc milioane de oameni ai planetei – împreună cu tine, draga mea -/ și că-mi păstrează inima de lemn certă și utilă în buzunar“.

De la avangardiști Geo Dumitrescu posedă tactica abstractizării imaginii iubitei, folosind și în multe alte poeme, precum Ion Caraion, metoda onirică suprarealistă a portretizării ei din linii vagi, evanescente sau îmblânzind ludic duritățile de limbaj familiar, ca formule stereotipe de adresare ale unui curtezan de mahala. Alegoria fluturelui într-un poem ulterior, „Școala frumuseții“, era folosită anterior și de Gellu Naum în proza suprarealistă. Și „Daruri“, scris tot în 1963, ca și poemul anterior, aparține aceluiași ciclu cu versuri memorabile, Furtună în marea serenității, din volumul publicat în 1966. Laitmotivul „fluturii“ exercită tresăriri asupra degetelor, urechii, fascinate chiar de atmosfera intimă și nocturnă – altfel spus asupra așteptărilor din imaginația încordată a cititorului. Întâlnim aceleași senzații sinestezice (tactile, auditive, în plus și vizuale) pe care le au liliecii ce-și urmăresc hrana preferată, aceste înaripate insecte.
Poetul dialoghează cu fiecare dintre cititorii săi fideli „înecat de iubire, prea plin, întinzând mâinile/ după fluturii șovăitori ai bucuriei“. Ca în Morgenstimmung de T. Arghezi, erosul este prezentat exaltat, dar nu în atracția momentană a contrariilor, ci prin contiguitatea dăruirilor cotidiene dintre parteneri:

„Cere-mi,/

aș fi vrut să-ți spun, cere-mi/

ce e mai scump, mai rar,/

ce e unic și fără asemănare, cere-mi orice -/

toate ți se cuvin, și încă n-ar fi/

decât foarte puțin, din cale-afară de puțin.//

Ai putea să-mi ceri viața, firește./

Nu mi-o cere -/

dăruită de mult, treaptă e sub tălpile/

celor ce urcă./

Dar cere-mi/

mâna dreaptă, cu care semăn și culeg/

și cu care-ți mângâi părul,/

și-ntristatul, preafrumosul obraz,/

și care, mișcată mult în umbletul vieții,/

rămâne adesea îndreptată în sus.

Cere-mi stânga, cu care să-ți deschid ușa, când nu te țin cuprinsă de mijloc“.

Cuvintele „dar“, „a cere“, „mâna“ se repetă atât de des în textul „Darurilor“ pentru a sugera contopirea aspirațiilor iubiților, care nu mai sunt două entități diferite ca la T. Arghezi, ci se completează sufletește, dar parcă și organic, material, organizându-și viața din „dăruiri“ unul altuia. Avea dreptate criticul George Munteanu când, într-un articol din 1967, remarca transformările în adâncime ale poeticii lui Geo Dumitrescu în perioada anilor 1963-1966: „De aici, punctul de plecare mai întotdeauna paradoxal al liricii sale, din această fecundă înaintare de ambiguități (egal de distanțate de spiritul filistin și de platul simț comun), care fac din Geo Dumitrescu spiritul cel mai socratic al poeziei noastre contemporane. Iar punctul de sosire, nu mai puțin paradoxal, îl constituie calitatea poetului de virtuoz al limbii literare contemporane, dezinvoltura cu care valorifică (funcțional) cele mai neauzite registre și virtuți ale expresiei, capacitatea rar egalată de alții de a actualiza neîntrerupt rezervele imense de sub și para înțelesuri, proprii în cel mai înalt grad limbii române“.

Poetul de frunte al generației „Albatros“ ajunsese la apogeul creației sale artistice. Nu dăduse vreodată niciun rateu, neînșelând așteptările tot mai exigente ale unui public devenit după 1960 mult mai selectiv; va reveni periodic cu versuri, elaborate sisific, prin trecerea a câte cinci-zece ani de gestație a ideilor și formelor poetice. Uimea pe cei care-l aveau drept model prin viziunile sale și dezinvoltura anunțării dezinteresate că sosise libertatea de a se mai face la noi artă cu adevărat; altfel spus anunța Nevoia de cercuri, după trecerea chinuitoare a celor două decenii când generația sa „Albatros“ fusese interzisă, declarată oficial „pierdută“.
Tot din Furtună în marea serenității face parte poemul „Iubire“, creat în anii 1962 și 1964, adică în perioada de prelungire ilegală a încarcerării celor mai temuți sau de mare prestigiu deținuți politici, de care le era încă frică activiștilor comuniști. Abordându-se tehnica procesului verbal, sau a reportajului publicistic, se lansează știrea insignifiantă (numai pentru cei aflați la putere, nu și pentru oamenii obișnuiți, persecutați în regimul socialist) că murise un oarecare „îndrăgostit“, „încă tânăr“, Clement Ion, asupra căruia s-a găsit doar „o scrisoare nescrisă“. Iată indicarea unui protest scris de acesta, care n-ajunse la rude, sau chiar peste granițele statului socialist: „un certificat de stare sufletească“. Această scrisoare fusese găsită la constatarea morții tânărului pe lângă „batista curată, umedă…“. Subînțelesul că el suferise o lungă detenție transpare clar, cutremurător dacă lecturăm atenți ultima strofă. În cazul interpretării facile a textului, ca aparținând unei poetici prea intimist-moderniste, despre drama unui tânăr decedat subit din dragoste (sic!) n-ar avea ce să caute verbul „a izbi“ pe lângă substantivul „gratii“: „Inima i se oprise, mare,/ după ce izbise zadarnic în gratiile/ pieptului, încercând să scape“. La fel, sunt contrazise ironic zvonurile sau indiciile că fusese o sinucidere („Trupul i-a fost găsit împăcat, fierbinte,/ adormit pe un mare zâmbet/ Asupra lui s-au găsit/ mai multe bilete de tramvai/ de pe traseul 8 orizontal“).

Moartea face un indicator spre absolut din zâmbetul iertător și pentru torționarii săi (după cum a mărturisit creștinește, puțin înainte de a muri, un mare intelectual martirizat de către comuniști, Mircea Vulcănescu). Chipul și întreg trupul rămâne destins și, în mod paradoxal, acesta este încă „fierbinte“, adică urmând să o apuce în sus, pe „traseul“ infinitului, al tramvaiului cu numărul 8 întors. Gabriela Dinu, coautor al unei cărți intitulate Poezia românească: antologie de texte comentate și aprecieri critice (Edit. Paralela 45, 2006), discutând pe larg, folosind un bogat material critic despre acest poem „Iubire“ și autor, nu a surprins bine, din nefericire, subtextul protestatar al său. Nu-i nicidecum vorba aici la Geo Dumitrescu despre „o viziune desacralizată asupra raportului dintre un anume determinism necruțător (expresie a unei transcendențe abstracte) și libertatea de opțiune în câmpul existenței umane: «Cineva hotărâse de mult/ că oamenii au voie să moară…»“. Parcă frizează ridicolul aprecierile interpretative ale Gabrielei Dinu despre unele sensuri textuale: „enumerare seacă, aproape reportericească a diferitelor feluri de a muri […] înclinația spre elegiac a poetului“. Criticul observă însă foarte bine modalitățile stilistice de simbolizare a morții ca iubire absolută: „Desprinzându-se polemic de retorica poeziei academiste, autorul a găsit un mod simplu, antisolemn, deci neconvențional, de a vorbi despre moarte. Contemplarea morții se face într-o manieră sobră, apropiată constatării seci și într-o dezicere absolută de mister, ceea ce nu lasă loc pentru «poetizare». În planul expresiei, simplitatea și parcimonia, aproape gazetărești, concentrează, însă, adâncimi de înțelesuri filosofice și morale. Prozaismul este depășit esențial în direcția simbolizării. […]

Imaginea-simbol a Morții-Iubire se limpezește în ultima secvență prin convergența conotațiilor din versurile precedente: «În ochii larg deschiși, lumină,/ în locul vieții, imaginea Ei,/ albastră,/ căreia o rază de soare/ îi adaugă șuvițe blonde». Procesul poetic de constituire a simbolului se încheie astfel prin imaginea sublimată a morții; detaliile prozaice derizorii sunt transfigurate, absorbite în figura iconică universală a Iubirii, ce înseninează viziunea și exprimă antifrastic moartea prin reversul ei: neașteptatul mesaj de frumusețe și lumină“.

Geo Dumitrescu a oferit prin scrierile sale de mare încărcătură emoțională, scrise flaubertian, prin recizelare, un veritabil tezaur al experiențelor poetice, succesiunea acestor descoperiri putându-se însuma într-un cumul axiologic ca prime și esențiale repere ale literaturii postmoderne.

Copyright Notice

© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.

Acest articol: . Geo Dumitrescu Si Aventurile Sale Lirice (ID: 153818)

Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.

. Geo Dumitrescu Si Aventurile Sale Lirice

Copyright Notice

Mihai Eminescu, Articole Politice

Cercul Literar de la Sibiu

Categoriile Gramaticale ALE Substantivului ÎN Limba Româna

Abateri de la Normele Limbii Literare In Publicistica Actuala

Dificultati Tipice Si Solutii în Traducerea Textelor Juridice

Corpuri Dezarticulate. Studiu de Caz Liviu Rebreanu

Copyright Notice

Similar Posts