Liviu Rebreanu Romanul Psihologic
CUPRINS
ARGUMENT…………………………………………………………………………………..1
CAPITOLUL 1: ACTIVITATEA LITERARĂ………………………………….3
CAPITOLUL 2: ROMANUL SOCIAL…………………………………………..22
2.1. Ion…………………………………………………………………….24
2.2. Răscoala……………………………………………………………39
CAPITOLUL 3: ROMANUL PSIHOLOGIC………………………………….55
3.1. Pădurea spânzuraților……………………………………….55
3.2. Adam și Eva………………………………………………………64
3.3 Ciuleandra…………………………………………………………67
3.4. Jar…………………………………………………………………….71
CAPITOLUL 4: ELEMENTE DE COMPOZIȚIE ȘI STIL…………….73
CAPITOLUL 5: CONCLUZII………………………………………………………..79
BIBLIOGRAFIE……………………………………………………………………………85
=== Liviu Rebreanu ROMANUL PSIHOLOGIC ===
Argument
Studiul operei lui Liviu Rebreanu este de importanță capitală în ceea ce privește înțelegerea evoluției romanului românesc. El s-a impus în proza românească prin obiectivismul său, aducând o contribuție esențială la cunoașterea societății românești aflată la marile răscruci ale începutului de secol XX. Liviu Rebreanu a dovedit că nu curentul sămănătorismului era singura și adevărata expresie a realităților naționale.
Pornind de la realitățile dure ale satului românesc transilvănean, inspirându-se din sfâșietoarea dilemă a românilor obligați de Austro-Ungaria să lupte împotriva propriilor frați ori tratând ca nimeni altul problema țăranească în urma tragicelor evenimente ale anului 1907, romanele lui Liviu Rebreanu sunt net superioare predecesorilor săi, constituindu-se într-un punct de referință în dificilul proces al obiectivării literaturii noastre.
Rebreanu nu și-a făcut din crezul său artistic nici act de adeziune la vreo mișcare politică a vremii lui. A știut să privească cu un ochi atent la tot ce-l înconjoară, la schimbările politice și sociale din actualitatea imediată, rezervându-ți dreptul de a extrage din cotidian numai ceea ce putea să-i hrănească imaginea creatoare. Lumea peronajelor sale, deprinsă din realitate, trece în opera sa întotdeauna pe primul plan. Dar nu a făcut istorie, ci literatură; nu era un povestitor, ci un creator în adevăratul sens al cuvântului.
Criticii literari sunt de acord în unanimitate că Liviu Rebreanu este unul dintre marii scriitori ai literaturii noastre și îl consideră pe drept cuvânt creatorul romanului românesc modern, cu mult asupra a ceea ce epoca sa produsese.
Ca autor de romane sociale, scriitorul a știut să ilustreze excepțional psihologia țărănească. Rebreanu a muncit enorm pentru finisarea fiecăruia dintre romanele sale. Un gest, un tablou, o scenă, erau suficiente pentru a declanșa în sufletul scriitorului vibrația creației. A fost stăpânit de patosul vieții și nu s-a lăsat copleșit de amploarea dificultăților, romanele sale fiind asemenea unor așezări trainice, armonioase și pline de frumusețea construcției, păstrând mereu vii aspectele aspre, crusta materialelor aglomerate, pătruns de o adevărată evlavie față de viața reală.
Iată ce afirma însuși scriitorul: „Pentru mine arta – zic ˮartaˮ și mă gândesc mereu numai la literatură – înseamnă creație de oameni și de viață. Astfel arta, întocmai ca și creația divină, devine cea mai minunată taină. Creând oameni vii, cu viață proprie, cu lume proprie, scriitorul se apropie de misterul eternității. Nu frumosul, o născocire omenească, interesează arta, ci pulsația vieții. Când ai reușit să închizi în cuvinte câteva clipe de viață adevărată, ai realizat o operă mai prețioasă decât toate frazele frumoase din lume. Precum nașterea, iubirea și moartea alcătuiesc enigmele cele mai legate de viața omenească, tot ele preocupă mai mult și pe scriitorul care încearcă să creeze viața. Literatura rezultată din asemenea preocupări nu va mulțumi, poate, nici pe supersteții ce savurează numai rafinăriile stilistice sau extravaganțele sentimentale, nici pe amatorii de povestiri gentile de salon. Nici n-are voie. Literatura trăiește prin ea și pentru ea însăși. Durabilitatea ei depinde numai de cantitatea de viață veritabilă ce o cuprinde.”
CAPITOLUL 1
ACTIVITATEA LITERARĂ
În anul 1885, în comuna Târlișua din județul Bistrița-Năsaud, se naște Liviu Rebreanu, fiul învățătorului Vasile Rebreanu. Este primul dintre cei 14 copii ai familiei și din partea tatălui se trăgea dintr-o familie de țărani liberi din Chiuza. După ce va fi predat la Târgu Lăpuș, Vasile Rebreanu, tatăl viitorului scriitor este transferat la școala din comuna Maieru, pe valea Someșului Mare. Aici își petrece Rebreanu copilăria, urmează școala primară și descoperă întâia dată plăcerea lecturii. După cum însuși mărturisește, satul și oamenii i-au rămas în suflet pentru totdeauna.
„De satul Maieru se leagă primele impresii care au lăsat urme ce nu se pot șterge în toate domeniile percepției și ale conștiinței. De acolo mi-a rămas imaginea satului românesc, așa cum l-am scris în capitolul întâi din Ion, cu învârtita, cu fetele care așteaptă să fie poftite, cu nevestele și bătrânele în grup separat de privitoare, cu bărbații care pălăvrăgesc cu gravitate… În Maieru am trăit cele mai frumoase și mai fericite clipe ale vieții mele.”(Liviu Rebreanu, Mărturisiri, 1932, în volumul Amalgam, Ediție îngrijită de Mircea Muthu).
După ce urmează școala primară la Maieru continuă cu două clase la Gimnaziul Superior Fundațional din Năsăud și Școala Civilă de Băieți din Bistrița. Junele de 15 ani scrie ”întâia și ultima poezie”, precum și un vodevil. Familia se mută la Prislop, un sat din apropierea Năsăudului, iar tânărul Rebreanu pleacă la Școala Reală Superioară de Honvezi din Sopron (Ungaria) ca bursier.
La acea vreme era atras de medicină, dar greutățile materiale ale familiei îl fac să renunțe și se înscrie la Academia Militară ”Ludoviceum” din Budapesta. Aici, pe parcursul anilor de studiu, dovedește aptitudini excepționale în studiul limbilor străine: germana, franceza, maghiara. Încă de pe acum scrie o serie de piese de teatru, schițe, povestiri, nuvele ,,în genul romanelor foileton, cu conți, bandiți, marchize, toată gama de personaje ce puteau aprinde imaginația unui tânăr. Unele dintre aceste încercări apar, sub pseudonim, în diferite publicații din Budapesta.
Tânăr locotenent în armata austro-ungară (repartizat la Gyula), rămâne în continuare preocupat de literatură și ține un jurnal de lectură care include, în afară de gânduri și opinii personale, maxime și cugetări din literatura universală. De remarcat că jurnalul era redactat în română, maghiară, germană, franceză. Cert este că nu se împacă deloc cu viața ca zonă și preferă să demisioneze din armată. Slujba de ajutor de notar (la Măgura Ilvei apoi la Nimigea) îi va perminte să se dedice mai mult timp literaturii. Este perioada în care citește și conspectează operele unor scriitori români clasici (cum ar fi Ion Creangă) și contemporani (Mihail Sadoveanu, Octavian Goga, Ion Agârbiceanu).
Așa cum am menționat anterior, dintotdeauna a simțit imboldul de a scrie. Rebreanu mărturisește:
”Dar eu îmi pusesem în gând să renunț la cariera militară, ceea ce cu mari greutăți am izbutit… Românește știam, dar atât de puțin… Mi-am dat seama că nu voi putea niciodată scrie românește fără o adâncire a limbii noastre, fără o revenire la izvoarele ei cele mai curate. Și am luat pe Creangă. Am înțeles foarte puțin. Am vrut să citesc pe Caragiale, dar n-am putut înțelege nimic. Am reînvățat limba românească așa cum înveți orice altă limbă, vorbind și scriind în caiete cu teme și extrase.”
Reia o serie de lucrări începute la Gyula, unele piese de teatru (Ghighi) și scrie piesa într-un act ”Osânda” care, trimisă Teatrului Național din București, nu este acceptată. 1908 este anul în care începe să publice în revista Luceafărul din Sibiu. Prima nuvelă este Codrea cunoscută azi sub titlul Glasul inimii, inclusă mai târziu, cu alte titluri, în diferite volume. La 1 mai 1909 publică, tot în Luceafărul, nuvela Răfuiala, moment de reper în creația lui Rebreanu fiindcă prin unele aspecte această nuvelă anticipează romanul Ion. În Răfuiala se vădește, pentru întâia oară, înclinația scriitorului către tragic, către introspecția motivațiilor și zbuciumului sufletesc al personajelor sale cele mai reușite – țăranii.
Același an, 1909, va fi un an de răscruce pentru Liviu Rebreanu: are ocazia să cunoască scriitori români din Regat veniți la serbările Societății Astra din Sibiu și, obținând un permis temporar pentru a vizita România, trece granița austro-ungară și la 15 octombrie ajunge la București. Lucrează la ziarul Ordinea: ”La Ordinea sunt însărcinat cu redactarea politicii externe și a părții literar-științifice. În afară de acest ziar însă scriu la mai multe cotidiane, fără deosebire de culoare politică, în chestiunile românilor de peste munți, continuând a scrie totodată și la revista Bistriței din Transilvania…precum și la alte ziare și reviste românești de dincolo. Articolele mele agasează vădit pe unguri. Dezmințiri, rectificări, amenințări cad ploaie asupra mea prin presa maghiară.” Cunoaște la București pe profesorul Mihail Dragomirescu, căruia îi scrisese și îi trimisese o lucrare încă de când era la Prislop. Acesta era mentorul Convorbirilor critice, un cenaclu literar și, în paralel cu angajarea sa la Ordinea, este numit de Mihail Dragomirescu și secretar la redacție la Convorbiri critice, apoi la revista Falanga literară și artsistică.
Scrie permanent de acum înainte. Nici încercarea la Văcărești în urma cererii guvernului austro-ungar sub pretinsul motiv al deturnării unor fonduri, nu-l va împiedica să scrie. În timp ce se afla în închisoare, revista Convorbiri critice publică nuvela Proștii. Extrădat și închis la Gyula, în Austro-Ungaria, continuă să scrie convins fiind că situația sa va lua o turnură favorabilă. La Gyula solicită diverse cărți (prietenului Mihail Dragomirescu, în primul rând), citește foarte mult și scrie nuvela Golanii. Un prim proiect al romanului Zestrea este conceput tot acum. Tot la Gyula continuă să lucreze la traducerile din Gorki (Vagabonzii, Malva, etc.).
Peste nici un an de zile, se află la Craiova, ca secretar literar al Teatrului Național, al cărui director era scriitorul Emil Gârleanu, devenit între timp bun prieten. Este perioada în care Rebreanu începe un jurnal de creație intitulat Însemnări; aici apare pentru întâia dată titlul Răscoala, pe care îl va purta viitorul roman. Pe atunci scriitorul plănuia o serie de nuvele care să fie reunite sub acest titlu. Este din ce în ce mai evidentă preocuparea sa vizavi de problemele țărănimii – cu toate că suntem deja în 1912, ecourile marii revolte țărănești de la 1907 și barbara reprimare a acesteia nu se stinseseră încă.
După ce ani de zile publicase numai în periodice, în acest an, 1912, îi apare la Orăștie primul său volum de nuvele, intitulat Frământări. Printre nuvelele cuprinse aici – Dintele, Culcușul, Ofilire, Răfuiala, Nevasta, Cântecul iubirii, Proștii. În ciuda faptului că multe dintre aceste creații vor fi și peste ani puncte de referință în creația sa, scriitorul nu se impune în mod deosebit în conștiința cititorilor și criticilor literari. Volumul împărtășește soarta textelor publicate până atunci, rămânând fără un ecou notabil.
Rebreanu, departe de a se descuraja, lucrează continuu. Reia un proiect mai vechi, schițat abia – Zestrea, viitorul roman Ion. În numai trei luni scrie cca 300 de pagini. Îl bate gândul să scrie o piesă de teatru ”Răscoala – dramă în patru acte”. Mai existase anterior un proiect, drama Țăranii.
Referitor la procesul anevois al creației, iată câteva fragmente dintr-o amplă mărturisire făcută de scriitor în anul 1943, în cadrul unui ciclu de conferințe organizat la Ateneul Român, chiar sub titlul ”Procesul de creație”, când Liviu Rebreanu a fost invitat să susțină prelegeri alături de alte nume consacrate ale literaturii românești (I. Teodoreanu, Ion Pillat, Camil Petrescu, Victor Ion Popa, Tudor Arghezi ș.a.):
”Taina creației nu este elaborarea, oricât de amănunțită, a unui plan de roman ori de poezie. Peste acest plan trebuie să vie necunoscutul, care cimentează tot și mai ales aduce sufletul dătător de viață… Dumnezeu, când a creat pe om, l-a întruchipat din lut și pe urmă a suflat asupra lui de i-a dat viață și l-a făcut om. Toate planurile, organizările, pregătirile, rezumatele, inclusiv cuvintele, sunt lutul pe care scriitorul îl modelează conștient; suflul de viață, adică tocmai ceea ce transformă lutul, creația adevărată, o dăruiește tot scriitorul, dar dincolo de voința și de știința lui, din zestrea divină ce i-a fost hărăzită de destin.” Iată că scriitorul intuia condiția de creator a scriitorului la o scară extrem de înaltă, comparându-se cu un demiurg. Toți criticii sunt unanimi în a-i recunoaște lui Liviu Rebreanu meritul de a fi creatorul romanului românesc modern. Un scriitor de talia sa nu putea rămâne indiferent la marile probleme ce au marcat societatea românească în primele decenii ale secolului XX: drama țărănească și asuprirea națională. Romanele lui au precedat practic teoria despre romanul românesc modern. Când alte literaturi aveau deja creatori de talia lui Marcel Proust sau Andre Gide ori romane de amploarea lui ”Război și pace” al scriitorului Lev Tolstoi, la noi apare, singulară în epocă, creația lui Liviu Rebreanu, descătușând un mod realist de tratare a unor probleme fundamentale, majore ale societății românești.
Ca intelectual român educat în școlile austro-ungare (singurele ce puteau oferi șansa relizării profesionale în Ardealul ocupat), el a simțit asuprirea națională, conștientizând astfel acest fenomen, spre deosebire de românii regățeni. Drept pentru care mărturisește cu amărăciune situația în care se afla el, intelectual român într-o Transilvanie maghiarizată forțat: ”Trebuie să stăruiesc asupra acestui moment din viața mea, fiindcă anii de formație ai scriitorului sunt cruciali pentru viitorul lui și al operei sale. Scriitorii români născuți în Ardeal au avut toți de luptat greu cu apăsarea unei culturi străine care își înfigea fatal și irezistibil înrâurirea în toate fibrele sufletului lor, împotriva căreia orice apărare era zadarnică … Nu era la mijloc numai decât vreo silnicie exterioară, nici mijloace artificiale. Cultura străină o respirai fără să vrei împreună cu aerul, răspândită pretutindeni, și nu exista decât o singură posibilitate de salvare: fuga în alt domeniu, cu alt aer, stăpânit de altă cultură.”
Cu toate că în perioada 1900 – 1916 , Rebreanu ”lipsește” din galeria celor care, prin scrisul lor vor reflecta marile evenimente ale începutului de secol, aceasta nu înseamnă că el a fost permanent preocupat de dimensiunile tragice ale vremii sale: „absența scrisului său din vâltoarea problematicii naționale din primele două decenii ale secolului nu a însemnat o retragere din motive conjucturale, ci și-a avut sorgintea în concepția sa despre relația dintre artă și acțiune politică„ scriitorul considerând că scriitorul nu trebuie să-l angajeze pe omul politic și nici viceversa.
Așa cum am menționat anterior, a lucrat efectiv la o piesă de teatru intitulată „Răscoala”. Văzând că o altă piesă, „foarte ușor revoluționară”, a unui alt dramaturg, a fost interzisă de cenzură „am înțeles că pe scenă, în fața publicului, nu se pot prezenta subiecte de răzvrătire socială fără grave riscuri…” . Scriitorul întocmește cam în aceeași perioadă schița unui roman cu același nume, „o însemnare pe două file”, pe care o consideră a fi chiar embrionul viitorului roman. Tema acestui roman îl va frământa ani de zile, dar va trece ceva timp până se va concretiza.
Începe să colaboreze la ziarul „Ziua” de sub conducerea lui Ioan Slavici, iar în „Universul literar” din 21 – 28 septembrie 1914 publică studiul „Revoluția lui Horia, Cloșca și Crișan”. Peste cca doi ani publică volumul de nuvele și schițe „Golanii”. Multe din nuvelele de aici fuseseră publicate și în primul volum apărut la Orăștie. Un alt volum apare sub titlul „Mărturisire”.
Evenimentele se precipită pentru că la 27 august 1916 România declară război Austro-Ungariei. Rebreanu lucrează în continuare la „Zestrea” dar situația sa devine tot mai grea. Cere să plece voluntar în armata română dar este refuzat. Bucureștiul este ocupat de armata germană iar scriitorul lucrează fie controlor de concerte (la Ateneu), controlor de timbre, fie compozitor de reclame.
Anul 1917 îi aduce o mare suferință: Emil Rebreanu, fratele său, plecat voluntar în armata austro-ungară, este acuzat de crimă, de dezertare și de spionaj. Va fi executat prin spânzurătoare la 14 mai. Imaginea fratelui mai mic sfârșind atât de tragic îl va marca pe Liviu Rebreanu, mai ales că într-un timp acesta îl rugase să-l ajute să vină și el la București. Este posibil ca unul din motivele pentru care scriitorul nu l-a putut sprijini în acest demers a fost faptul că el însuși se descurca destul de greu. Cert este că această tragedie petrecută în propria sa familie va deveni unul dintre nucleele generatoare ale „Pădurii spânzuraților”.
Necazurile nu se sfârșesc aici. În 1918 (ianuarie – martie) este denunțat autorităților de ocupație „nesupus” austro-ungar și arestat. Reușește să fugă, câțiva prieteni îl ascund apoi, după multe peripeții trece linia frontului refugiindu-se la Iași. De-abia în noiembrie se va întoarce la București.
Scrie mereu: publică traduceri, prefațe și începe redactarea „Pădurii spânzutaților”, abandonată după câteva pagini. Amintirea dureroasă a fratelui executat de austro-ungari îl determină să întreprindă un drum la Ghimeș-Palancă unde, împreună cu soția sa, descoperă mormântul lui Emil.
În aprilie 1919 Liviu Rebreanu începe să frecventeze cenaclul „Sburătorul” și colaborează la revista cu același nume. Rămâne, deocamdată doar autor de nuvele. Apare volumul „Răfuiala”, cu nuvele reluate din volumele anterioare și altele noi; între acestea o notă particulară o aduce „Hora morții”, considerată o capodoperă a genului, dezbătând probleme de ordin social, intim și moral ce se împletesc cu nebunia războiului, toate acestea bulversând conștiința bietului țăran ardelean trimis sa-și verse sângele inutil și absurd pe un pământ ce nu-i al lui, pentru un imperiu care nu-l recunoaște și nu-l reprezintă. Tot acum termină „Calvarul” și publică la „Sburătorul” lui Lovinescu „Ițic Ștrul dezertor”.
Abia în 1920 termină versiunea pentru tipar a romanului „Ion”. Impresionantă este mărturia scriitorului făcută cu ocazia unui interviu acordat lui Camil Baltazar, la 1 decembrie 1935 când Liviu Rebreanu împlinea 50 de ani de viață:
„Zici să-ți povestesc odiseea lui „Ion”… Scriam de mult la el. Cartea asta s-a împletit cu zilele mele de sărăcie, boemie și luptă. Am lucrat-o în zilele cele mai cumplite ale vieții mele, când coșnița de a doua zi era de multe ori o incertitudine […] Manuscrisul acesta însă a fost urmărit de o soartă foarte accidentală.” Scriitorul își continuă mărturisirea, povestind cum era să piardă această toată muncă în timpul percheziției făcută la domiciliu când Bucureștiul era sub ocupație germană iar el însuși suspectat de trădare față de statul austro-ungar: „Umblând printre manuscrise, neamțul, care am aflat apoi că la el în țară era bibliotecar, deci un om mai subțire, a dat peste manuscrisul compact al lui „Ion”. L-a înșfăcat și hârș! cu el la coș. M-am uitat mișcat și zguduit la gestul neamțului care oferea neantului truda mea de atâția ani și i-am explicat că manuscrisul acela nu e un manuscris subversiv, ci o operă literară fruct al multor ani de strădanie. Omul a înțeles și a predat manuscrisul nevestii mele…”
La editura „Alcalay” cartea este tipărită prin bunăvoința unui editor, Benvenisti. Ulterior această casă editorială este preluată de „Viața românească”, iar noul director este convins că nimeni nu va cumpăra două volume compacte de aproape 600 de pagini, care costau 32 de lei într-un timp când majoritatea cărților aveau prețuri între 5 și 10 lei.Din noiembrie 1920 până în martie 1921 ediția era, surpriză, complet epuizată! Cu amărăciune,Liviu Rebreanu își continuă confesiunea: „Ei, bine, află că „Ion” a apărut într-o totală indiferență critică. Nu s-a scris un articol, nu s-a publicat o notiță, cartea a apărut într-o desăvârșită tăcere. Singurul meu critic, acela care a făcut spontan rezonanța cărții, a fost lectorul din marele public. Dacă micii și marii critici m-au ignorat, cetățeanul de pe stradă care întâmăplător cetise cartea și mă întâlnesc apoi, recunoscându-mă, mă îmbrățișa și mă felicita cu căldură. Ani de zile, entuziasmul salutar al acestui public a fost singurul meu reazim moral și singurul sprijin. Asta înseamnă că scrisul meu era chiar plasticizarea durerilor și sale în care el se regăsea. De aceea m-a emoționat totdeauna duioșia cu care un cetățean, felicitându-mă, mă asigura că a avut impresia că romanul meu l-a scris chiar el.”
Multe resentimente în aceste mărturisiri … Și totuși la trei săptămâni după publicarea romanului „Ion”, în ziarul „Izbânda” (III, 713, din 20 ianuarie 1921), apăruse o recenzie asupra cărții, articol semnat de Felix Aderca. Dar o omisiune mult mai mare este faptul că Rebreanu, din motive rămase necunoscute, nu a amintit că, la doar câteva zile după apariția cărții, amicul său, cunoscutul critic Eugen Lovinescu, publică în trei numere consecutive ale „Sburătorului” articolul „Liviu Rebreanu”. Mai târziu au apărut și alte studii, recenzii, articole.
Dincolo de aceste inadvertențe (irelevante aici), rămâne o certitudine că, oricare dintre noi are tendința de a „crede” că el însuși ar fi scris identic un roman care i se pare reușit.
Cu apariția romanului „Ion”, Liviu Rebreanu se dovedește un cunoscător de excepție al sufletului țărănesc, mânuitor abil al expunerii dramelor interioare și al raporturilor pe care personajele sale le stabilesc cu realitatea exterioară. Cursul acțiunii este extrem de incitant, viața pulsează cu putere pe fiecare pagină. Așa cum însuși scriitorul mărturisește adeseori, nu frumosul ci această pulsație a vieții îl interesează. Romanul „Ion” tulbură prin tragismul personajelor sale, prin forța zdrobitoare a destinului fiecăruia, psihologiile bine conturate și îndemânarea incontestabilă cu care sunt construite situațiile limită.
Ca o recunoaștere a calității acestui roman și, de ce nu, a succesului deosebit de care s-a bucurat imediat după publicare, Academia Română îi decernează premiul „Herescu – Năsturel”.
Scriitorul lucrează în continuare cu aceeași tenacitate. În 1921 publică volumul „Catastrofa” care include nuvelele Ițic Ștrul dezertor, Catastrofa și, în reluare, Hora morții.
În vara anului 1922, un alt moment de cotitură în activitatea sa literară: termină de scris Pădurea Spânzuraților și încredințează tiparului și acest roman. Numeroși critici vor fi văzut în zbuciumul extraordinar al conștiinței lui Apostol Bologa fluturând „umbra uriașă a lui Dostoievski” (Pompiliu Constantinescu). Nu este de înlăturat această afirmație dat fiind influența incontestabilă a scrierilor titanului rus în epocă. La vremea apariției sale, romanul a fost considerat unanim „cel mai bun roman psihologic român, în sensul studierii evolutive a unui singur caz de conștiință, studiu metodic alimentat de fapte precise și de incidente și împins dincolo de țesătura logică în adâncurile inconștientului.”
Pornind de la evenimentul declanșator, execuția cehului, Apostol Bologa trăiește o revelație, retrăind mintal trecutul, punându-și întrebări, într-o dezbatere interioară ce va determina o modificare crucială a felului în care își va concepe de aici înainte propria existență. Tensiunea este alimentată de opoziția clară dintre ceea ce îi dictează datoria și frământările conștiinței sale. Și acest roman este primit foarte bine de public iar critica îl salută cu entuziasm. Nu poate fi negat impactul hotărâtor pe care l-a avut executarea fratelui său, Emil, de către armata austro-ungară, eveniment care l-a marcat dureros pe scriitor și a avut, cu siguranță un aport esențial în alegerea subiectului acestei cărți.
Societatea Scriitorilor Români îi decernează pentru această carte „Marele premiu al romanului”. Totodată trebuie remarcate numeroasele reeditări, în 1925, ’26, ’28, ’29, ’32, ’40 (două ediții), ’42 (două ediții), acestea fiind doar cele din timpul vieții scriitorului, plus 8 versiuni în limbi străine.
Liviu Rebreanu a fost și un traducător constant al unor opere din literatura universală, activitate laborioasă căreia întotdeauna i-a dedicat o mare parte din timpul său de lucru. Între scriitori abordați remarcăm: Oscar Nilde (De profundis), Maxim Gorki (Poeme), Nietzsche (Sărbătoarea măgarilor, Nuvele japoneze), H. De Balzac (Groapa), Blasco Ibanez (Turbarea), Boccacio (Aventurile unei femei cinstite), Ch. Dickens (Vălul negru), Tolstoi, Th. Storm, Kelleman și alții. Revenind la anul 1922, este anul în care scriitorul traduce O mie și una de nopți, operă completă, vol. I-II. Nu este greu să ne dăm seama de vastitatea lecturilor lui Rebreanu, scriitorul avea să lase la moartea sa una dintre cele mai mari biblioteci de scriitor din România, în jur de 7–8000 de volume. Dintre acestea, peste 2000 de volume au fost donate Academiei Române de către văduva și fiica scriitorului, împreună cu o cantitate impresionantă de documente și scrisori.
Tot ca o recunoaștere din partea confraților, în 1923 este ales vicepreședinte al Societății Scriitorilor Români. Este anul în care are loc premierea comediei Plicul la Teatrul Național. Peste încă un an, editează propriul săptămânal, Mișcarea literară, iar în 1925 apare romanul Adam și Eva, pentru care avea proiecte încă din 1919. Dacă Ion și Pădurea Spânzuraților au un pronunțat caracter social și istoric pe lângă valențele psihologice, în Adam și Eva scriitorul se arată interesat de eternul feminin, există în roman o întreagă tipologie feminină și ne expune o întreagă filozofie a privirii, ca factor declanșator al erotismului. Remarcabilă este schimbarea de ton, scriitorul nu este temperamental, vulcanic, ca în Ion sau Răscoala, ci foarte liniștit, recurgând la tehnica evocării și poezia domină de multe ori pagini întregi din roman.
Deodată, pe terasă apare o fată superbă, într-un costum ca-n piesele istorice, mă zărește și coboară sprintenă pe scările albe spre mine. O îmbrățișare lungă, divină, din care ne smulge glasul barbar al tatălui fetei, desigur un conte furios:
Nemernicule, ai îndrăznit să pângărești pe fiica mea! Acum trebuie să mori! Voi porunci să te sfâșie câinii mei de vânătoare!
Fata superbă scoase un țipăt disperat; o haită de câini flămânzi se apropie. Încerc să mă mișc. Țipătul fetei se repetă prelung…
Apoi, brusc, viziunea mea se curmă, zidul și fereastra cu pomul înflorit își reiau locul și inima mea bate să sfârtice pieptul, parcă haita de câini ar fi ajuns sub fereastră.
Viziunea aceasta, de mult uitată, mi-a reapărut în suflet atunci când m-am apucat să scriu o poveste cu reîncarnare.
Romanul Adam și Eva de aici a pornit, deși apoi a urmat alte căi […]”
Am reprodus acest fragment din „ Mărturisiri”, deoarece, în mod surprinzător Rebreanu declară că din tot ce a scris (până în 1932) această carte îi este cea mai dragă.
La început de an 1926, revista „Ideea europeană” lansează o anchetă intitulată Argumentele literaturii noastre de azi. Ce cred aleșii cititorilor „Ideii contemporane”. Intervievat, scriitorul va afirma convingerea sa în valoarea etică a creației, negând genul facial, de salon, care nu se implică social.
„Scrisul nu mi se pare deloc o jucărie agreabilă și nici mai cu seamă o jonglerie cu fraze. Pentru mine arta – zic „artă” și mă gândesc mereu numai la literatură – înseamnă creație de oameni și de viață […] Când ai reușit să închizi în câteva clipe de viață adevărată, ai realizat o operă mai prețioasă decât toate frazele frumoase din lume. Precum nașterea, iubirea și moartea alcătuiesc enigmele cele mai legate de viața omenească, tot ele preocupă mai mult și pe scriitorul care încearcă să creeze viață. Literatura rezultată din asemenea preocupări nu va mulțumi, nici pe superesteții ce savurează numai rafinările stilistice sau extravaganțele sentimentale, nici pe amatorii de povești gentile de salon. Nici n-are nevoie. Durabilitatea ei atârnă numai de cantitatea de viață veritabilă ce o cuprinde […]
A crea oameni nu însesamnă a copia după natură indivizi existenți. Asemenea realism sau naturalism e mai puțin valoros ca o fotografie proastă. Creația literară nu poate fi decât sinteză. Omul pe care îl zugrăvesc eu o fi având și trebuie să aibă asemănări cu mii de oameni, cum au și în viață toți oamenii din toate vremurile. Unic însă este numai sufletul[…]
Dacă privești arta drept creație, trebuie să-i atribui și o valoare etică. Arta ca ușoară jucărie ar fi tot atât de incomprehensibilă ca și viața socotită fără rost. Arta n-are menirea să moralizeze pe om, evident, dar poate sa-l facă să se bucure că e om și că trăiește și chiar sa-l facă om.”
Iată exprimarea unui adevărat crez artistic. Rebreanu era deja un scriitor matur, conștient de propriile posibilități și de jaloanele autoimpuse scrisului său.
În calitatea sa de președinte al Societății Scriitorilor Români, Liviu Rebreanu organizează, în același an 1926, un ciclu de șezători literare, precedate de conferințe asupra diferitelor curente din mișcarea românească la acea vreme. În legătură cu aceste șezători scriitorul afirma că „este dificil pentru simplul cititor să-și dea seama de stadiul în care se găsesc literele românești, astăzi, când în literatura românească se întretaie atâtea școli și atâtea curente.” Scopul declarat era, așadar, prezentarea într-o oglindă fidelă a mișcării literare românești, indiferent de cenaclul din care făcea parte fiecare scriitor.
„Ciuleandra” este finisată în 1927. Autorul mărturisea că la Orlat, lângă Sibiu, unde el și familia fuseseră găzduiți vreo două–trei luni, terminase prima versiune. Cu toate că era gata pentru tipar încă din iunie, abia în decembrie este publicată. În același an este reales, președinte al Societății Scriitorilor Români și-i apar volumele de nuvele Cuibul visurilor și Cântecul lebedei.
Proiectul care îl preocupă însă cel mai mult este cel al viitorului roman Răscoala. 1927 este anul în care Rebreanu a muncit enorm la definitivarea acestei opere. Ideea nu era nouă: existase anterior proiectul dramei „Țăranii” și al unei alte piese, intitu lată chiar „Răscoala”. Marea răscoală țărănească de la 1907 a avut puternice ecouri în epocă, iar pe de altă parte, Rebreanu a fost întotdeauna receptiv la problematica socială, mai ales la chestiunea țărănească. Mișcările de masă, crunta represiune, toată această dinamică socială a fost excepțional surprinsă de scriitor. După propriile sale afirmații, ani și ani de zile l-a preocupat subiectul.
În perioada 1927 – 1932 (anul de apariție a romanului Răscoala) a avut o activitate intensă: reeditări ale unor volume de nuvele, participarea la Oslo la festivitățile prilejuite de centenarul Ibsen, numirea ca director al Teatrului Național, lucrul la un scenariu de film (după Ciuleandra), ideea romanului care să oglindească marea răscoală din 1907 nu-l părăsește nici o clipă.
După atâta muncă, scriitorul și familia se mută la Valea–Mare lângă Pitești, unde cumpără o vie și o casă. Cadrul liniștit, patriarhal al proprietății de aici îi va favoriza reluarea lucrului la romanului Răscoala (și ulterior la multe alte proiecte). În volumul său de „Mărturisiri”, Liviu Rebreanu își declară fără ocolișuri stupefacția referitoare la faptul că un subiect atât de „fierbinte” nu a incitat, nu a preocupat pe marii scriitori români, nu a zguduit conștiințe, așa cum ar fi fost de așteptat:„Scriitorii, glasul neamului, n-au simțit marea cutremurare a poporului nostru, singurul adevărat război civil din toată istoria noastră. Nu i-a împiedicat nimeni să vadă, să înregistreze, sau să exprime durearea națiunii, cea mai îngrozitoare, pentru că era o sfâșiere între noi. Nu exista pe atunci nici urmă de cenzură pentru presă, dar încă în literatură. Oamenii însă nu aveau legaturi cu viața reală. Existența scriitorului se petrecea între cenaclu, cafenea și birouri…[…]. Ani de zile a trebuit să lucreze la Ion. Nu-mi mai puteam împărți atenția. Dar anii n-au trecut în zadar. De-abia acum am prins a pătrunde aievea în toate răscoalele și mai ales de-abia acum am început a afla amănunte veridice asupra desfășurării lor. Am cunoscut proprietari, arendași, administratori, logofeți, vătafi și alți oameni de-ai curților, precum am cunoscut preoți, învățători, jandarmi, țărani de toate felurile, care cu toții au trăit răscoalele, fiecare în felul său…”.
Scriitorul a susținut întotdeauna că a analiza evenimentele cu maximum de obiectivitate, nepărtinind nici una din părți și că toți aveau dreptate, într-un anumit fel și de aici tragismul conflictului.
În 1931 și 1932 Rebreanu lucrează cca 9–10 ore în fiecare noapte la romanul său, pe care nu și-l dorește câtuși de puțin o operă cu tendință , ci o oglindă fidelă a întâmplărilor din timpul răscoalei de la 1907. Chiar dacă simpatia scriitorului se îndreaptă spre suferințele țăranilor, el va fi depus o muncă titanică pentru a atinge acel grad de detașare ce dă unei opere veridicitatea: „Abia după nenumărate prefaceri, după o muncă grea de opt ani de zile, Răscoala a putut deveni ceea ce este astăzi. Vezi doar că această obiectivitate am câștigat-o cu greu […] toți eroii din Răscoala pare că au dreptatea de partea lor […]. Dar tocmai aici constă marea greutate a mea; de a-i arăta și pe țărani și pe orășeni (pe guvernamentalii de atunci) ca având dreptatea de partea lor. Numai astfel se poate sugera acel joc impersonal de forțe obscure, al unor concepții și stări de viață diferite. Țăranii aveau desigur dreptate când au pornit răscoala din 1907; și cu toate acestea și guvernul, și ofițerul Tănăsescu nu se putea să nu-și aibă dreptatea lui, întru reprimarea răscoalei, deoarece odată porniți, țăranii devin niște forțe total distrugătoare. Prin obiectivitatea aceasta, am voit ca toate cruzimile, omenești sau neomenești, din Răscoala, să fie justificate în virtutea unui destin. Și mi-a trebuit atât de mult până să pot fi mulțumit de eroii mei, până să mă pot simți complet independent de ei!…
Liviu Rebreanu a văzut întotdeauna în Răscoala o continuare firească a romanului Ion. Ion este un simbol individual al țaranului român pe când Răscoala devine un simbol colectiv ce întruchipează țărănimea română la un moment de cotitură al existenței sale. Cele două personaje puternic conturate în Răscoala – Petre Petre și moșierul Miron Iuga – sunt două forțe, reprezentanți a două principii complet diferite, a căror înfruntare nu putea să ducă decât la propria lor distrugere, prin acțiunile întreprinse.
Unele scrieri marcante ale lui Liviu Rebreanu sunt romanele Jar și Gorila, contestate de o bună parte din critică.
La 26 mai 1939 este ales membru al Academiei Române, cea mai aleasă recunoaștere a meritelor sale ca scriitor. Discursul de recepție a fost unul memorabil, Rebreanu considerându-se dator să aducă un omagiu celui mai iubit dintre personajele sale – țăranul român. Așadar, discursul său de intrare în cel mai înalt for cultural al țarii s-a intitulat „Lauda țăranului român”.
Nu era întâia oară când Rebreanu își afirma deschis solidaritatea cu cea mai oprimată clasă socială a tuturor vremurilor. Uzanța cerea ca fiecare nou primit în Academie să elogieze un înaintaș; scriitorul îl va alge pe cel „sărac și slab”, pe cel a cărui muncă și suferință îmbogățesc pe alții, cel „destinat să rămână veșnic gol”, strămoș al tuturor. Țăranul „păstrător efectiv al teritoriului național” și mai presus de toate făuritor de limbă:
„[…] O caracteristică tot atât de importantă a unui neam, ca și comuniunea de sânge, este limba. La noi și aceasta este opera țăranului. Limba românească este o limbă țărănească. Farmecul și expresivitatea specifică le-a căpătat de la făuritorul ei originar, care a fost țăranul. Toată dezvoltarea ei, până în timpurile mai noi, se datorește țăranului, singurul care a vorbit-o întotdeauna. Limbile prea cultivate, ajunse la completa maturitate, devin rigide, abstractizante, mecanice. Pierzând sau disprețuind contactul direct cu poporul, în cele din urmă îmbătrânesc, se artificializează, ajung a fi organisme moarte – limba latină, greacă, ebraică… Limba noastră, cultivată numai de țărani, în legătură continuă numai cu pământul și cu lumea concretă, a păstrat expresia magică și naivă a omului simplu, o prospețime pitorească și colorată, ritmul vieții mișcătoare […]
Precum și-a păstrat limba, tot astfel a păstrat și modelat țăranul român după chipul și asemănarea lui, credința în Dumnezeu. Din bătrâne superstiții, din rămășițe de credințe străvechi transformate și adoptate, din dogme și precepte creștine, el și-a alcătuit o religie specifică, un amalgam profund de creștinism și păgânism[…]. Creștinismul nostru, așa cum îl practică și-l trăiește țăranul ascunde într-însul toate fazele și peripețiile istorice poporului român, întocmai ca și limba românească[…]
De altminteri, ce fel de existență a avut de-a lungul vremilor românul, fie plugar, fie păstor, se poate închipui după ceea ce se vede și azi: la numai câteva zeci de kilometri de București … întâlnești niște amărâte așezări cu înfățișare aproape neolitică – satele și cătunele românești. Contrastul acesta e mai elocvent decât volume întregi de istorie.”
Ultimul roman publicat vede lumina tiparului tot în 1940, Amândoi. Peste trei ani apare volumul Amalgam, amplă culegere de articole, conferințe, cronici și informații privind geneza operelor.
Scriitorul însă spera să-și realizeze multe alte proiecte. Dar boala îl va răpune la 1 septembrie 1944 – în casa de la Valea- Mare.
Literatura română pierdea pe întemeietorului romanului modern, om de o rară verticalitate care toată viața sa a rămas, în adâncul sufletului, un țăran român din Maieru, din Ardealul pe care nu l-a uitat niciodată.
„Rebreanu dăruiește literaturii noastre în anii după război, primele ei mari construcții epice” , afirma Tudor Vianu. Iar Nicolae Manolescu completează: „Rebreanu este inepuizabil și surprinzător.”
CAPITOLUL 2
ROMANUL SOCIAL
Atras de tumultul mulțimilor, de mișcările sociale, Liviu Rebreanu se impune în proza românească prin obiectivismul său, aducând o contribuție esențială la cunoașterea și aprofundarea universului rural. Rebreanu este cel care „descoperă formula acelui realism modern, dur, necruțător, care a tras învățăminte capitale din experiențele naturalismului.”
Societatea românească a vremii avea o bază rurală covârșitoare, lucru oglindit de altfel și într-o literatură autentică de inspirație folclorică. Curentul de certă amploare al sămănătorismului părea, la început, singura expresie a realităților naționale. Dovedindu-se în timp neviabil ca tendință cât și datorită lirismului excesiv, era necesară o revizuire a modului de tratare a problemei țărănești. Așa cum foarte corect sublinia Eugen Lovinescu , nu era vorba de materialul de lucru (clasa țărănească) ci de felul tratării lui: „Apariția lui Ion a făcut și mai evidentă această distincție: aprobarea cu care a fost primit de cei mai cunoscuți antisămănătoriști a dovedit că nu s-a pus niciodată în discuție dreptul unei categorii sociale, și încă a unei categorii atât de numeroase de a fi reprezentată estetic – ci numai metodele”. Pornind de la realitatea dură a unui sat românesc din Transilvania, romanele sociale scrise de Rebreanu sunt net superioare viziunii sămănătoriste ori a celei poporaniste care păcătuiau prin lirismul lor excesiv și ignorarea tristei realități a situației țăranului român, dar și eticismul ardelean. Prin valoarea lor, romanele sociale ale lui Liviu Rebreanu sunt un punct de referință în procesul anevoios al obiectivării literaturii noastre.
În modul de tratare surprinde în primul rând extraordinara sinceritate cu care scriitorul își înfățișează eroii. Nu mai existau în literatura română de până atunci personaje zugrăvite în tonuri atât de clare, fără idealizare, țărani înfățișați cu sufletul lor adevărat, ca într-o spovedanie amară. După atâtea „siropuri” în care se complăcea literatura ce avea ca subiect viața de la țară, în tonuri de pastel, cu fete purtând cofițe și flăcăi vânjoși ce trudeau fericiți, iată că un scriitor de mare forță renunță la manierism și la obsesia frazelor frumoase. „Domnul Rebreanu nu este un detailist care îți târâie cu glăscior de greier un păienjeniș de fraze iscusite […] meticulosul stil nu-l preocupă […] Îi plac faptele, dramatismul, vâltoarea realității, adevărul situațiilor, desfășurările largi și impetuoase.”
Și totuși este clară intenția scriitorului de a ne înfățișa nu numai o clasă socială, ci și celelalte straturi ale vieții românești. Amănunte evidențiate de o atentă observare, înfățișate cu aceeași obiectivitate care ne oferă și despre ceilalți locuitori ai satului – învățători, preoți, oficialități, etc. Este o întreagă lume, reală, mobilă, care acționează ca un organism viu, călăuzindu-se după propriile principii și îndreptându-se către o fataliate de neevitat. Și din această încrâncenare a vieții de a exista, din mulțimea sufletelor ce se zbat în existența lor zilnică se desface o figură centrală care pune parcă totul în mișcare și le influențează pe celelalte, cum este Ion sau Petre Petre din Răscoala.
În sfârșit, personajul care influențează hotărâtor destinele celorlați este pământul, ființă vie, despre care scriitorul mărturisea în discursul său de recepție la academie: „… pentru țăranul nostru pământul nu este un obiect de exploatare, ci o ființă vie, față de care nutrește un sentiment straniu de adorație și de teamă. El se simte zămislit și născut din acest pământ ca o plantă fermecată care nu se poate stârpi în vecii vecilor. De aceea pământul e însuși rostul lui de a fi. Pământul nostru are un glas pe care țăranul îl aude și-l înțelege.”
Răscoala din 1907, prin tragismul său, a impresionat foarte mult pe scriitor, care a întreprins cercetări, cu ajutorul documentelor și al martorilor oculari. Nu este un secret faptul că Rebreanu s-a documentat și a trudit îndelung până s-a hotărât să-și tipărească romanele. Jurnalele sale de creație sunt martore la această trudă îndârjită; sute de pagini sunt gata, apoi abandonate temporar și pe măsură ce scriitorul se implică, mergând până la uitarea de sine, scriind nopți de-a rândul rupt de tot ceea ce-l înconjoară, scrisul său câștigă în obiectivitate și impersonalitate narativă. Este o obiectivitate permanent autoimpusă, „înțeleasă ca o condiție etică a unui scris întemeiat ontologic, și conceperea romanului ca un „corp sferoid”, ca o formațiune, așadar, încheiată temeinic în rosturile ei, deschisă printr-o abruptă incursiune în problematica vizată și revenind, la capătul narațiunii, asupra momentului inițial ca pentru a marca închiderea unui gest amplu de preluare din realitate a unor date esențiale ale ei.”
ION
Intriga romanului Ion este simplă: Ion al Glanetașului, flăcău sărac dar din cale-afară de ambițios și chipeș, seduce pe Ana, o fată cam urâțică dar bogată. Aceasta cu toate că lui Ion îi plăcea Florica. Florica, fată frumoasă dar fără pământ nu intră în calculele flăcăului care nu se dă în lături de la nimic pentru a se vedea cu pământ. El o lasă gravidă pe Ana ca astfel să-l oblige pe Vasile Baciu, tatăl acesteia, țăran înstărit, să i-o dea de nevastă, acceptându-l ca ginere. Aparent nu se ivesc complicații. Planul flăcăului reușește și feciorul Glanetașului obține, nu fără scandaluri, pământul socrului său. Ana, victimă prin excelență, este stâlcită în bătăi și gonită cand de taică-său, când de bărbat. Lucrurile par apoi să se așeze pe făgașul lor dar, după ce naște un băiat, Ana ajunge la limitele răbdării și se spânzură. Firav și bolnăvicios, copilul nu supraviețuiește mult timp după moartea mamei. Ion se crede cumva eliberat de orice obligație și începe să-și urmeze „glasul iubirii”. Începe să se țină iar după Florica, fosta sa iubită, ajunsă nevasta lui George Bulbuc. Devenind bănuitor, George îl surprinde venind la Florica într-o noapte și-i crapă capul cu o sapă. George va pleca la ocnă, să-și ispășească pedeapsa, iar pământurile lui Vasile Baciu, conform unei înțelegeri anterioare între socru și ginere, vor deveni proprietatea bisericii.
Dar nu prin subiect s-a impus această carte ca cel mai izbutit roman al vremii, ci prin modul aparte de tratare, prin felul în care scriitorul zugrăvește viața de zi cu zi a satului ardelean. Personajele trăiesc cu o oarecare intensitate palpabilă, o lume întreagă se zbuciumă, unii înrobiți patimii, alții deși de un destin implacabil ca de un val uriaș. Ion nu se dă în lături de la nimic ca să obțină pământ. Familia învățătorului Herdelea se zbuciumă zi și noapte ducând o adevărată ofensivă diplomatică pentru a-și mărita fetele cât mai bine. Între învățător și preotul satului se duce o luptă surdă și nu suntem străini de visurile juvenile și amorurile domnișorului Titu Herdelea.
Este o realitate socială complexă iar mecanismul existenței este pus în mișcare de un angrenaj complicat în care ierarhiile sociale și averea personală au un rol determinant. În nici un alt roman românesc nu mai fuseseră prezentat atât de veridic antagonismele de clasă din mediul sătesc. Linia care desparte hărnicia și dorința de prosperitate (normală până la un punct), de avariție, lăcomie și dezumanizare se dovedește a fi extrem de subțire.
Ion își dorește pământ, ambiția sa este nemăsurată și îl împinge la fapte care îl declasează ca ființă umană. Viclenia dictează, tăria de caracter degenerează în cruzime iar tenacitatea sa este calculată, inumană. Energia peronajului devine o expresie a violenței, obiectul dorinței sale, pământul, îi întunecă rațiunea. Febra pământului îl cuprinde ca o beție și ideea se restrânge, marcată de încordare și lipsa oricărui scrupul moral. În pieptul flăcăului obsedat de dorința de a avea pământ strigă generații întregi de pălmași săraci, slugi înfometate muncind de sute de ani pământul altora. „Simplu, frust și masiv, Ion pare crescut din pământul iubit cu atâta ferocitate: prin gesturi voluntare și încăpățânate, condiția lui umilă se topește în imensitatea simbolică a unei creații chtonice”.
Două decenii de muncă, ezitări, reveniri și transcrieri critice ale variantelor i-au trebuit scriitorului ca sa-și definitiveze romanul Ion. După cum mărturisea însuși scriitorul, Ion își are originea într-o scenă care l-a marcat: „Era o zi de primăvară. Pământul jilav, lipicios. Ieșisem cu o pușcă la porumbei sălbatici. Rămânând pe coastele dimprejurul satului, am zărit un țăran îmbrăcat în straie de sărbătoare. El nu mă vedea… Deodată s-a aplecat și a sărutat pământul. L-a sărutat ca pe o ibovnică… Scena m-a uimit și mi s-a întipărit în minte… ”.
Rebreanu se afirma puternic, o dată cu apariția romanelor sale sociale, ca romancier al mulțimilor iar personajul Ion rămâne, peste ani, la fel de puternic, de obiectiv ca și vremea apariției sale. Lumea țărănească, stratificată mult mai complex decât ar putea crede cineva care trăiește în afara ei, ne este înfățișată în totalitatea ei: învățătorul, preotul, primarul, notarul, jandarmul, și, dincolo de ei, țăranii, și aceștia împărțiți în cei cu stare și cei săraci lipiți pământului. Scriitorul nu mai înfățișează datinile ardelene specifice, legate de horă, de nuntă, de înmormântare; este „o densă monografie sau mai precis, o epopee a satului românesc de peste munți” sau, după afirmația lui George Călinescu, „opera unui poet care cântă cu solemnitate condițiile generale ale vieții, nașterea, nunta, moartea […], un poem epic, solemn ca un fluviu american, o capodoperă de măreție liniștită.” Tot George Călinescu este cel care remarcă: „ „Ion” este epopeea … care consacră pe Rebreanu ca poet epic al omului teluric”.
Ghidându-se după mărturisirile scriitorului din „Jurnal”, Lucian Raicu reface drumul anevoios al genezei romanului „Ion”, din crâmpeie, din feluritele întâmplări pe care retina, sufletul scriitorului le-au reținut de-a lungul mai multor ani când s-au întâlnit diferite „prototipuri” ale personajelor sale:
„Pentru „Ion”, cum se știe, nucleul originar este scena cu țăranul care îngenuncheză și sărută pământul. După numai o săptămână de la înregistrarea ei fără scop deosebit, o întâmplare petrecută la Prislop: un țăran înstărit își bate fata care „greșise” cu „cel mai becisnic flăcău din sat”. „Rușinea ” omului era mai amară: „afară de greșala fetei , trebuia să se încuscrească, el, cu pleava satului și să dea zestre bună unui prăpădit de flăcău care nu iubea pământul și nici nu știa să-l muncească cum se cuvine”. Fără a sta pe gânduri scriitorul preface întâmplarea într-o nuvelă (Rușinea) a cărei idee este că fata (Radovica o chema) devine negreșit o victimă a iubirii.”
Prima scenă, cea de la hotar, îl uimise numai, interesându-l doar așa, „ca o bizarerie, ca o ciudățenie țărănească”. Întâmplarea cu Radovica însă l-a impresionat … Țăranul din scena bizară evident că iubea pământul; flăcăul „bicisnic” care furase fericirea Radovicăi era, în schimb, leneș, nu iubea pământul și nu-i plăcea să-l muncească. Dar scriitorul încă nu intuia că, abătându-se de la împrejurarea cunoscută ar putea pune pe cel dintâi în locul celui de-al doilea și nu bănuia resursele dramatice și interesul mai acut al acestei posibile substituiri.
Tot atunci intervine un lucru care-i dă mai mult de gândit, șocul care-l ajută deodată să interpreteze astfel întâmplările anterioare. Stă de vorbă cu „un flăcău din vecini, voinic, harnic, muncitor și foarte sărac”, numit Ion Pop. Ce-i spunea acest Ion? „Mai se plângea flăcăul de diversele-i necazuri a căror pricină mare, grozavă, unică, el o vedea în faptul ca n-are pământ. Pronunța, de altfel, cuvântul „pământ” cu atâta sete, cu atâta lăcomie și pasiune, parca-ar fi fost vorba despre o ființă vie și adorată”.
Convorbirea cu Ion Pop al Glanetașului comunică o identitate țăranului dintâi, un conținut concret, și motivează bizarul gest. Până aici o suită întâplătoare de fapte, acum însă, pentru prima oară, acestea, acumulându-se, ating un alt plan al semnificațiilor; virtualul romancier intuiește cine putea fi, adică cine era, de fapt, în planul artei, un plan mai adânc al adevărului, mai esențial, țăranul dintâi: el putea fi acest Ion Pop; dacă „flăcăul acesta ar ajunge să dobândească o bucată de pământ, ar fi în stare să-l îmbrățișeze el, ca și cel pe care l-am surprins eu, poate chiar cu mai multă ardoare.” Gestul ar avea conținut plauzibil, încetând de a fi „bizarerie țărănească”, prea șocant.
Prin reacții asociative în lanț, scriitorul integrează în corelație și întâmplarea cu Radovica. Se „pomenește” stabilind o legătură între cele trei momente: Ion al Glanetașului, cel însetat de pământ, el trebuie să fi sucit capul bietei Radovica, înadins și numai ca să-l silească pe tatăl ei să i-o dea de nevastă, împreună cu pământul de zestre ce i se cuvine unei fete de om bogat. Bătrânul va trebui să cedeze până la urmă, și atunci „flăcăul devenit în sfârșit stăpânul pământului îl va săruta drept simbol al posesiunii”. Ca elemente noi – calități noi au intervenit? „Mai întâi – motivarea relistă a gestului; în al doilea rând, înlocuirea flăcăului bicisnic cu Ion, flăcăul harnic. Lucrurile căpătau brusc altă perspectivă. În al treilea rând: din victimă a iubirii (planul strâmt, sentimentalist, clișeu demonetizat în literatura timpului), fata ( Radovica, în roman Ana lui Vasile Baciu) devine o expresie determinantă a relațiilor umane, „victima lor neputincioasă”: la ea, problema iubirii nici nu se pune, voința și sentimentele ei nu interesează.
Faptele s-au cimentat astfel într-o schemă indestructibilă, în linii de strictă tipicitate. Acesta este momentul decisiv al elaborării romanului. Scriitorul povestește că numai-decât și-a notat subiectul pe câteva pagini într-un caiet anume destinat, pe coperta căruia indicase titlul provizoriu: Zestrea. Și-a notat apoi scene, gesturi, convorbiri, nume de oameni, locuri.”
Marea calitate a scriitorului este capacitatea sa de a face din Ion nu un țăran viclean cu dorințe de parvenire, ci robul damnat al unei patimi covârșitoare, cu o ambiție hrănită de un suflu al revoltei ce-l va călăuzi în final spre autodistrugere. Toată lupta sa cu destinul se duce în prima parte a romanului – Glasul pământului. După ce se lasă măcinat de instinctul posesiunii, Ion se umanizează, treptat. Își aduce aminte de Florica, adevărata lui dragoste și glasul iubirii învinge în sufletul său. Acțiunea romanului se împletește, în cea de-a doua parte a sa, din ce în ce mai mult cu firul unor noi intrigi, în prim-plan reliefându-se scene din viața păturilor intelectuale ardelenești, din familia învățătorului Herdelea, ori cea a preotului.
Cele două planuri se derulează fie paralele, fie împletindu-se. Construcția romanului este realmente unitară, urmând, parcă, ritmul unei „respirații naturale” (Rebreanu).
De ce publicul cititor a fost captivat de acest roman din primele clipe ale lecturării? Tocmai datorită unei obiectivități de necontestat, este o uriașă pânză pictată în cele mai naturale culori. Este o lume care se cristalizează și se dezvoltă sub imperiul pasiunii.
Romanul se deschide ochilor noștri cu imaginea horei din sat. Este o atmosferă greoaie la început, căldura sufocantă scufundase oamenii într-o stare letargică din care la un moment dat se iese datorită izbucnirii jocului. Spiritele se încing, lăutarii sunt îndemnați să cânte până-și „vor rupe arcușurile” iar cei prinși în horă se lasă duși de valul patimei care dogorește în sufletele lor la fel ca soarele deasupra satului. Cu gândul la Florica, Ion bea rachiu și joacă în horă cu Ana, căreia i-a pus deja gând rău.
Ion este privit în sat ca orice alt flăcău sărac – adică fără prea multă considerație. Când preotul îl dojenește din amvon, mândria lui se revoltă. Orgolios, cu obrajii arzând de rușine și necaz, se hotărăște să nu se dea în lături de la nimic pentru a-și atinge scopul. Toți cei înstăriți îl disprețuiesc: se bate cu George, îl înfruntă pe Vasile Baciu, suportă rușinea de a fi moralizat în biserică … și atunci își dă seama că „robotind oricât, nu va ajunge niciodată să aibă și el ceva. Va să zică va trebui să fie veșnic slugă pe la alții, să muncească spre a îmbogăți pe alții? … Mâine-poimâine îl vor copleși poate copiii. Cu ce-i va hrăni și mai cu seamă ce le va lăsa după moarte? … Și-l vor blestema copiii precum blastămă și el, în clipele de deznădejde, pe tatăl său, pentru că a irosit pământul ce l-a avut, și pe mamă-sa pentru că nu i s-a împotrivit.”
Are de ales între a trăi fără dragoste sau, cu fata care îi e dragă dar într-o eternă umilință, sărac, fără pământ, deci disprețuit de ceilalți. Este o dilemă sfășietoare, iar pentru alegerea făcută, Ion va plăti în final cu propria lui viață. Goana după avere, dezumanizarea, echivalează cu renunțarea nu doar la dragoste, la Florica, ci și la divinitate, la căile cele drepte. Este sugestivă în acest sens, imaginea Hristosului de tinichea, însigurat la marginea satului, părăsit de o lume prea săracă pentru a mai spera într-o mântuire departe de cele lumești.
Rebreanu a cântărit foarte corect șansele de afirmare ale unui erou care ar fi cedat pasiunii ignorând realitatea și care nu s-ar fi căsătorit cu Florica. Erau aproape nule. Vigoarea personajului își are tocmai în fatalitatea cu care acesta își urmează planul său de avea pământ; el transmite această vigoare întregului roman pentru că, de fapt, asta e realitatea, viața concretă, în multitudinea formelor sale. Problema este de ordin etic, dar un scriitor de talia autorului lui „Ion” duce mai departe „tradiția” dovedind o „sensibilitate estetică”, necesară unei adevărate structuri estetice. Este o reală emancipare a romanului românesc.
Eugen Lovinescu, cel dintâi care face observații judicioase asupra calității romanului „Ion”, remarca: „Cele două voințe se încordează în sforțări uriașe, ce ar fi meritat un obiect mai vrednic, decât cei câțiva bulgări de pământ, simbol al supremei zădărnicii omenești”.
Și totuși nu despre „câțiva bulgări de pământ” este vorba aici, ci despre determinarea socială, despre locul pe care eroul luptă să și-l câștige în micul său univers care este satul, iar acțiunile sale au numeroase motivații, nu numai de ordin social, ci și biologic, etnic, etc.
Dorința care-l macină pe Ion și-l transformă atât de mult, se adâncește puternic în ființa lui, o acaparează devenind tot atât de primitivă ca un instinct. Iar scriitorul îl pune în situația de a nu avea de ales. Liviu Rebreanu nu conduce și la o explicare sociologică și psihologică a faptelor dar își propulsează eroul către o viziune mai înaltă a vieții: Ion nu este doar o simplă brută care sfidează legile morale și sociale ci un individ în sufletul căruia se duce o luptă sfâșietoare între interes, între dorința nestăvilită de a avea pământ și glasul iubirii. E drept că se produce o abrutizare vizibilă a personajului dar acesta este strivit de normele sociale, este teroarea procesului social care cere oamenilor să fie înstăriți ca o condiție sine qua non afirmării în colectivitate. Ion nu este dominat în sensul patologic al cuvântului. Într-o societate întemeiată pe relații de proprietate tendința de căpătuială este general răspândită, El, eroul, are calități native incontestabile: este isteț, harnic, nu are (în mod special) patima băuturii. Dar este dominat de dorința de înavuțire – o temă destul de frecventă în romanele sfârșitului de secol XIX, început de secol XX.
Reputatul critic Nicolae Manolescu sublinia „romanul este o „imago mundi” și o structură: o felie de viață; cum susțineau zoliștii și un substitut logic al vieții. Cel mai important lucru este că, datorită acestei structuri logice și convergente, modelul lumii ne apare răsturnat în roman […]
Întâi: în locul unor obiecte și ființe caracterizate de pură existență, avem personaje și acțiuni caracterizate de o anumită semnificație; nu sunt individualități, ci tipuri; înainte de a fi prezențe particulare, ele menifestă înțelesuri generale. Societatea, morala, istoria sau ereditatea alcătuiesc, într-un astfel de roman, adevărata cauzaliate […]romanul tradițional nu e, din acest punct de vedere, o imagine, ci o interpretare; căci un personaj sau o acțiune sunt efecte, indicii sau simptome; romanul realist este mai degrabă o simptomatologie a realului decât o oglindă a lui […]. Romanul doric ilustrează generalul prin particular, exemplifică legea istorică ori ideea economică. Nu e romanul individului numit Birroteau, ci al măririi și prăbușirii lui; în spatele parfunierului, purtându-i masca, se află Eucenicul cinstei comerciale. Rastignac, Rubempie nu sunt ceea ce sunt, ci ceea ce ilustrează: provinciali ambițioși, în luptă cu Parisul. Iar Ion e țăranul obsedat de pământ.”
Tot Nicolae Manolescu recunoaște în aceste romane „o imagine mai degrabă a destinului decât a vieții”, în care „eroul nu e liber, el e manipulat. I se interzic hazardul, accidentalul, excepția, în fond singularitatea: căci împlinirea destinului îi impune legea, necesitatea, generalitatea și în fond media. E o victimă a fatalității.”
Nu-l putem condamna sau absolvi pe Ion, în ideea că ar predomina în comportamentul său fie trăsăturile pozitive sau cele negative. Ci doar să constatăm felul în care puterea destinului, dar și cea a legilor sociale generează contradicții conferind romanului un caracter de epopee trafică.
După atâta literatură sămănătoristă care idealizează lumea satului, sediul moralității patriarhale, Ion, romanul lui Liviu Rebreanu este zugrăvit în culori de-a dreptul aspre. Este motivul pentru care mulți critici au dezaprobat subiectul ales și modul de tratare, una dintre cele mai virulente reacții fiind cea a lui Nicolae Iorga. În viziunea acestora, eroul lui Rebreanu este doar o excepție monstruoasă, care confirmă, de altfel, regula. Nu putem fi de acord cu așa ceva. După cum spunea Lucian Raicu: „Nici figură ideală, măreață, a câmpului, nici caz de excepție, cumul de însușiri rele, văzută ca exemplificare a amoralității, eroul rămâne uimitor de normal și iese din comun numai prin apăsata pregnanță a caracterizării și totodată prin violența situațiilor pe care le trăiește; nu este o brută, ci individual, în general, care se abrutizează, e drept, până la o limită aproape incredibilă, sub teroarea procesului social, sub puterea necesității de pământ și avere.”
Până la un anumit punct, Ion triumfă. Prin calcule viclene, printr-o așteptare îndârjită, prin încăpățânare, el a dobândit mult râvnitul pământ. Este îndrăgostit de acest pământ ca o iubită, iubirea lui este pătimașă și senzuală. Când aștepta zilele dezghețului se simțea „stăpân al tuturor pământurilor, râvnea să le vadă și să le mângâie ca pe niște ibovnice credincioase […] Dragostea lui avea nevoie de inima moșiei. Dorea să simtă lutul sub picioare, să i se agațe de opinci, să-i soarbă mirosul, să-și umple ochii de culoarea lui îmbătătoare […]. Cu cât se apropia mai mult, cu atât vedea mai bine cum s-a dezbrăcat de zăpadă locul ca o fată frumoasă care și-ar fi lepădat cămașa arătându-și corpul gol, ispititor.”
Viața însăși, năvalnică, trufașă, îl posedă pe țăranul român; Rebreanu continuă să ni-l înfățișeze pe Ion „în desfătările dragostei împlinite cu pământul – iubită”: „Lutul negru, lipicios, îi țintuia picioarele, îngreuindu-le, atrăgându-l ca în brațele unei iubite pătimașe. Îi râdeau ochii, iar fața toată îi era scăldată într-o sudoare caldă, de patimă. Îl cuprinse o poftă sălbatecă să îmbrățișeze lumea, să o crîmpoțească în săruturi. Întinse mîinile spre brazdele drepte, zdrențuroase și umede. Mirosul acru, proaspăt și roditor îi aprindea sângele. Se aplecă, luă în mâini un bulgăre și-l sfărâmă între degete cu o plăcere înfricoșată. Mâinile îi rămaseră unse cu lutul cleios ca niște mănuși de doliu. Sorbi mirosul, frecându-și mâinile.
Apoi încet, cucernic, fără să-și dea seama, se lăsă în genunchi, își coborî fruntea și-și lipi buzele cu voluptate de pământul ud. Și-n sărutarea aceasta grăbită simți un fior rece, amețitor.”
Ion avea, în sfârșit, pământul care-l ispitise întotdeauna. Gestul său de îmbrățișare a pământului are o „fervoare cultică”, de închinăciune. Totodată, fiorul rece care îl cuprinde, alături de cufundarea fizică în pământul negru, cleios, par să fie o prevestire a morții, resimțită dar nicidecum conștientizată.
Un alt personaj, Vaile Baciu, privește în urmă, peste ani, recunoscându-se în viitorul său ginere: Și el (Vasile Baciu) fusese harnic, dar sărac, și se însurase cu o fată urâtă dar bogată, pe care a iubit-o, recunoscător pentru zestrea adusă: „pământurile, casa, vitele, toată averea care-l ridicase deasupra nevoilor.”
Istoria, deci, se repetă, dar Vasile Baciu, vârstnic acum, nu este câtuși de puțin dispus să accepte identificare; aceeași vrednicie, aceeași sete neistovită de pământ, aceeași încăpățânare, aceeași lipsă de scrupule. Între cei doi se desfășoară o luptă aprigă iar tânărul iese învingător atât prin viclenie (seducerea Anei) cât mai ales prin cerbicia cu care forțează mâna socrului său. Când înțelege că ar fi trebuit să ceară intabularea pământurilor lui Vasile Baciu înainte de nuntă, și că, nefăcând aceasta, socrul îi râde în nas, Ion își pierde ultima fărâmă de omenie și începe s-o terorizeze pe biata Ana, aflată la mijloc între cei doi. El trece pe rând de la fericire – „Amu am pământ, am de toate …”, la deznădejde de la furia neputincioasă la încrâncenare, și nu se dă în lături de la nimic pentru a-și atinge scopul.
Conflictul sfârșește prin renunțarea lui Vasile Baciu. Scena este înfățișată magistral de Rebreanu: drumul celor doi prin viscol, vremea de afară este extrem de sugestivă, căci viscolul era și-n sufletele lor, tăcerea lor, convorbirea cu notarul a cărui remarcă îl zdrobește pe socru („… ai venit aici om bogat și acum pleci cerșetor …”), adălmașul la cârciumă și punctul culminant al scenei când bătrânul răbufnește iar Ion, simțindu-se stăpân pe situație și având curajul omului la băutură, îl lovește pe Baciu trântindu-l la pământ.
Este o răsturnare în oglindă a situației, o schimbare radicală și reciprocă a statutului social al celor doi. Cel care posedă pământ, pare să aibă garanția fericirii și bunăstării. Dincolo de posesiune, de avariție, de dezumanizare, se află însă dorința încrâncenată de supraviețuire a unor oameni a căror luptă nu a început nici cu Ion, nici cu Vasile Baciu, ci din vremuri străvechi; cei doi au în spatele lor secole de asupriri, lipsuri, greutăți, înfometări – înșelați atâta amar de timp, abrutizarea lor este o consecință inevitabilă.
De cealaltă parte, nu atât de puternic conturată, ne sunt înfățișate celelalte pături sociale ale românimii din Ardealul aflat sub ocupație austro-ungară. Ei dau dovadă nu de acțiune în adevăratul sens al cuvântului ci de o tendință de conservare a ceea ce au, ba chiar îi cuprinde deznădejdea în fața tragediei propriului popor. Titu Herdelea este încercat de un asemenea sentiment:
„Gândurile lui vedeau tot satul ca pe o hartă uriașă, pătrundeau în casele frumoase, bogate, îngrijite, adevărate lăcașuri de stăpâni răsfățați de soartă. Se plimbau prin ogrăzile mândre unde întâlneau unguri sfătoși, cu mustăți răsucite … Apoi, […] ocoleau satul, poposeau în cociobele necăjite, printre țăranii împovărați de nevoi, oropsiți de Dumnezeu și de oameni, sleiți de muncă și de sărăcie. Ce folos să mai faci poezii când sufletul lui fusese înțelenit de nesimțire? Ce să mai închipuiești drame și tragedii pentru glorie, când în fața ta se desfășoară tragedia unui popor întreg, mai dureroasă în muțenia ei decât orice născocire romantică?”
Titu Herdelea se înspăimântă în fața propriei sale nimicnicii – i se pare că trăiește inutil, că nu are un scop spre care să se îndrepte. Este la vârsta când condamnă cu ușurință pe ceilalți: pe dascălii care nu sădeau îndeajuns în sufletul copiilor sentimente naționaliste, pe tatăl său pe care-l combate în timpul campaniei electorale, etc. În final înțelege că viața îi cere sacrificii și că numai o pasiune puternică îți poate da sentimentul că trăiești cu adevărat. O eventuală concluzie ar fi că „numai țăranii știu că pământul este temelia și de aceea numai ei sunt în stare să pătimească pentru el, să-i asculte chemarea. Intelectualii, neavând rădăcini atât de adânci în acest pământ, nu pot ajunge la sentimente puternice, sunt siliți să-și zdrobească sufletul și să trăiască din compromisuri.”
„Herdelea este tatăl prudent, umil ca să-și poată crește progenitura, doamna Herdelea este mama, impulsivă, nesocotită, dar cu repulsie față de ideile generale, Laura e fata de măriat întâi, Ghighi e fata de măritat pe urmă, Titus e tânărul care, în căutarea adaptarii la viață se pune temporar în conflict cu generația părinților.”
Duelul dintre învățătorul Herdelea și popa Belciug scoate la iveală fricțiunile care ajung să-i învrăjbească pe cei doi intelectuali ai satului. Căsătoria Laurei îi dă scriitorului ocazia să descrie mediul familial al învățătorului. Iese la iveală firea întreprinzătoare a dăscăliței și tenacitatea ei. Rebreanu descrie pregătirile de nuntă cu minuțiozitate și zugrăvește un tablou foarte realist al familiei mic–burgheze ardelenești, cu morala puritană ce o caracterizează, dar și cu inevitabilele înclinații spre arivism. Clanul Herdelea încearcă să salveze aparențele, să „dea lustrul ” sărăciei. Laura se va prezenta bine îmbrăcată la serata dansantă și în trăsura cea nouă a preotului.
Situația acestor mic-burghezi e destul de dificilă: de o parte ei simt pulsul poporului care trăiește foarte greu, iar pe de altă parte se află funcționarii imperiului austro-ungar. Ei sunt prinși în jocul bizar al compromisurilor: sunt interesați de lupta pentru păstrarea identității naționale dar vor să-și păstreze și să-și lărgească privilegiile.
Dar Titu Herdelea, părinții și surorile sale, preotul Belciug, notarul, ungurii nu sunt decât decorul, contextul social în care personajul cheie ne este înfățișat. Însuși numele satului „Pripas”, evocă nestatornicia, vremelnicia, nesiguranța celor lumești. Nicolae Steinhardt îl evocă pe Arthur Koestler care îl vede pe poet ca unul ce explorează potențialitățile afective ale limbajului și pictor ca cel ce-și consacră existența învățării celorlalți să vadă lumea așa cum o vede el. Apoi, Nicolae Steinhardt spunea despre romancier:
„Romancierul, care-i și pictor și poet, ne înfățișează lumea lui, unică, ori dublă, ori multiplă. O astfel de lume e aceea din microcosmosul unde se desfășoară tragedia feciorului Glanetașului. Este lumea aceasta (deopotrivă a lui Ion, a lui Baciu, a lui Belciug, a lui Herdelea, a lui George, a Savistei, a trăiniciei românești și a ingerințelor maghiare) – ne este propusă spre cunoaștere, înfiorare, înduioșare și meditație – este obiectul unei lucrări mai cu seamă etică ori mai cu seamă estetică? Este lumea „celor mulți și umili” în sensul strict sociologic, economic al expresiei, ori a celor mulți în sensul cel mai larg cu putință al cuvintelor, înglobând într-însul genul omenesc însuși, pe care destinul […] îl duce pe căi ocolite acolo unde-i este bunul plac? Sunt ispitit a crede că sintagma „Celor mulți și umili”, folosită ca încheiere […] se referă nu la anumite statute sociale, ci la condiția umană despre care puțin mai târziu avea să scrie deopotrivă de vibrant și de nerestrictiv Andre Malraux. E trăsătură de geniu a romancierului de a fi invocat-o spre a ridica aparent „realista” lui povestire la înălțimea unde au ajuns tragediile clasicilor greci; adică la nivelul unde „faptele” nu-s altceva decât chipurile – icoanele – vârtejurilor (patimilor) care dau suflul vital lutului multiform.
Eticul ori esteticul? Răspunsul îl dă Wittgenstein: eticul și esteticul sunt unul și același lucru […] Înverșunarea conflictului și fălnicia implicațiilor împurpurează romanul tot și prefac în simbol cu valabilitate omenească generală o destulă comună și trivială întâmplare. Sentimentele sfințesc locurile…”
Referindu-se la munca asiduă pe care Liviu Rebreanu a depus-o pentru finisarea acestui roman, George Călinescu scria: „Ion este pânza enormă, ieșită din aceste dibuiri de detaliu. Ca roman țărănesc, el are un precursor în „Mara” lui Ioan Slavici, ca roman al ambiției, măcar în aparență, e în linia „Ciocoilor vechi și noi”. Mai substanțială este înrudirea cu Mara […] „Ion” este opera unui poet epic care cântă cu solemnitate condițiile generale ale vieții, nașterea, nunta, moartea. Romanul e făcut din cânturi, vădit cadențate în stilul marilor epopei și nunta Laurei e povestită cu festivități epice comparabile cu cele din Hermann și Dorothea […]
Ion este un poem epic solemn ca un fluviu american, o capodoperă de măreție liniștită. Norocul a făcut ca această operă să iasă atât de rotundă încât să dea impresia perfecțiunii. Ion este o epopee perfectă …”
RĂSCOALA
Într-un interviu acordat lui N. Papatanasiu, Liviu Rebreanu afirma, că, la urma-urmei, „orice roman este un roman social”. Cât despre romancier, iată opinia extrem de pertinentă a scriitorului: „Romancierul care nu e legat de sufletul viu al unui popor, de pământul țării, nu poate închipui o carte substanțială, mustind de esență.
Un roman, chiar fantezist, nu poate să aibă o trăinicie, dacă nu e prins cu intinse rădăcini de pământul unei țări, din care își va trage seva.
Romancierul trebuie să aibă un duh național, să fie legat de durerile și bucuriile pământului și oamenii lor din preajmă-i.
El trebuie să fie un glăsuitor al problemelor țării și pământului din care s-a ridicat.”
Frescă uriașă a răscoalei țărănești de la 1907, romanul „Răscoala”, surprinde esența acestei mișcări populare, cum a încolțit ideea de revoltă, fazele desfășurării acesteia, intuind extraordinar psihologia mulțimii. Din această mulțime, din imaginile „ulițelor noroioase cu copii rupți și flămânzi, femei înebunite de grijile sărăciei, jandarmi bestiali […] scriitorul a evocat însuși sufletul satului din trecut.”
Scriitorul realizează o reală performanță datorită arhitecturii romanului, excelent realizată, despre care Mircea Zaciu afirma: „Construcție monumentală, impresionantă prin dimensiuni, dar în egală măsură prin detaliu și metaforă, romanul vădește noutatea concepției (ideea „circuitului închis”) și înrudirea cu o viziune cinematografică de care sunt contaminați toți marii prozatori ai veacului nostru, într-un mod, de altfel, foarte firesc.”
Roman al psihologiei mulțimii „Răscoala” reliefează, totuși, două personaje puternice: Grigore Iuga și Petre Petre, țăranul. Pe fondul marii revolte, scriitorul descrie stări și clase sociale, conflicte tipice și procese economice, toate conducând la un adevărat război civil; este o adevărată instalare a iraționalului surprinsă de un observator obiectiv.
Marele merit al lui Rebreanu este de a fi avut curajul înfățișării realității satului românesc. După cum corect remarca Vladimir Streinu, până la Rebreanu, satul românesc era: „o așezare de țărani veseli, îmbrăcați până și în zilele de muncă în haine de sărbătoare, neatinși nici sufletește, nici corporal, de cumplita muncă la care îi supuneau exploatatorii rurali, o lume de făpturi faptice, cu obrajii nefiresc de rumeni și cu floare la ureche […] așa fuseseră văzuți țăranii de când lumea; așa văzuse Theocrit pe sicilienii muncitori de pământ, după gustul syracuzanilor; așa îi văzuseră un Gessner, un Delille și un Parny, după gustul marchizilor pudrați ai secolului al XVIII-lea; și tot așa îi văzuseră și la noi, după gustul orășenilor, scriitorii sămănătoriști. Într-un astfel de sat decorativ, pe pragul unor case cu acoperișuri deprimate de intemperii, sta așezat jos sau pe vreun scaun scund cu trei picioare, câte un moșneag hăzos, spuitor între altele de snoave, povești de demult și, mai ales, pilde. Dintre acestea cele mai multe lăsau să se înțeleagă că sărăcia venea de la Dumnezeu și cu Dumnezeu, care pe pământ era suplinit de exploatatorul rural […] În general, satul sămănătorist era locuit nu de indivizi cu stare, o treaptă și o psihologie proprie între stările, treptele și psihologiile celorlalți, ci de o colectivitate nediferențiată, cu mișcări puține, comune și ancestrale.”
Realitatea este ignorată. Oamenii pământului trudeau în condiții inimaginabil de grele, înfățișarea lor era aspră și palmele crăpate de coarnele plugului. Erau mai totdeauna subnutriți, viețuiau precar iar cei care îi cunoșteau mai îndeaproape – preotul, învățătorul, slujbașii primăriei rareori solidarizau cu țăranii, prieteni cu unii, vrăjmași cu alții, îndrumându-și, firește, copiii să aspire către o viață mai bună la oraș.
Abia cu apariția romanelor lui Liviu Rebreanu cititorul descoperă adevărata lume a satului, complexă și dinamică, feluritele categorii de țărani (căci nici aceștia nu formează un strat social omogen), reprezentanții autorității de stat, stăpânii pământurilor, cu toții cuprinși în complexe determinări economice.
Iată ce afirmă însuși scriitorul referitor la această carte: „Răscoala este continuarea firească a lui „Ion”. Am avut viziunea acestui roman încă din timpul când transcriam pentru tipar „Ion”. Dacă Ion este simbolul individual al țăranului român setos până la patimă de pământul lui, Răscoala este simbolul colectiv al aceluiași țăran, simbol al energiilor de care dispune el în contact cu pământul.”
Tot autorul continuă mărturisirile: „Nici n-am fost în țară pe timpul răscoalei țăranilor. Sugestia mi-a venit întâia oară când am citit „Țesătorii” a lui Gerhardt Hauptmann. E vorba acolo tot de o răscoală, a țesătorilor. Mai târziu, pe când scriam la romanul „Ion”, începea să mi se închege în minte, încă nebulos, acțiunea „Răscoalei”. În vederea acestui roman, pentru că vroiam să redau fidel atmosfera marii răscoale țărănești – am citit tot ce se scrisese relativ la ea, am răsfoit manuscrisele de la Academie și, apoi, imaginația și experiențele mele precedente au completat totul. Ba, chiar, m-am dus „la fața locului” – prin ținuturile pe unde răscoala din 1907 lăsase urme și amintiri mai crâncene. Am vorbit cu țărani, cu boieri, am privit; mi-am imaginat … și apoi lucrul a început încet … logic.”
Rebreanu a purtat cu sine proiectul romanului timp de 25 de ani, apoi, după nopți nedormite, reușește să găsească fraza atotcuprinzătoare ce răsună puternic în conștiința cititorului: „Dumneavoastră nu cunoașteți țăranul român …”.
Legătura cu celălalt roman, Ion, o face Titu Herdelea care pleacă la regat, la București: aici se află una din surorile sale, măritată cu un deputat. Rudele cumnatului îi făgăduiseră sprijin pentru a ajunge ziarist. Tot încercând să se angajeze, Titu are ocazia să pătrundă în saloanele boierești, prin redacțiile unor ziare și chiar în restaurante de lux.
Rudele și cunoscuții celor la care stă în gazdă, apoi angrenarea lui în câteva intrigi sentimentale ne vor familiariza pe noi cititorii, cu mentalitățile existente în mediul funcționăresc.
În casa vărului Gogu Ionescu, Titu este prezentat lui Grigore Iuga și invitat la moșia acestuia. Acum este momentul în care tânărul Herdelea conștientizează acutizarea „problemei țărănești”. La un moment dat face „imprudența” să se intereseze unde sunt pământurile oamenilor, întrebare care-l deranjează vădit pe moșier care răspunde cu nervozitate:
„Apoi, vezi, pământurile oemanilor, asta e chestia țărănească! Pământurile! Nu prea sunt și unde au fost s-au cam spulberat …”
Titu Herdelea este personajul – martor care asistă la creșterea tensiunii în jurul său. El este cel care se întâlnește cu Petre Petre la cizmarul Mendelson, el ia act de intenția tot mai clară a Nadinei de a vinde moșia Babaroanga, tot el stă de vorbă și cu Grigore Iuga despre problemele țăranilor.
Toate acestea sunt semnale răzlețe dar foarte clare și unitare în fond, ale unei tensionări a situației. Adăugate unul altuia, evenimentele, numai aparent separate, își vor schimba calitatea și vor decanșa flacăra răscoalei. Țăranii, ignorați, prezenți sporadic la început, se vor contopi într-o singură ființă gigantescă ce-și vor afirma propria individualitate – mulțimea.
Șirul nesfârșit al lipsurilor, nedreptăților și suferințelor pe care le îndura țărănimea lipsită de pământ este înfățișat succesiv cititorului. Și anterior, în Crăișorul, scriitorul surprindea vuietul mâniei mulțimii. Acest „murmur al nemulțumirii celor mulți umili, neîncrezători, începe a suna de aproape în urechea lăuntrică a scriitorului, se fac percepute acolo voci răzlețe ce se vor aduna pentru „Răscoala” într-un vuiet total .”
Se cristalizeză înclinația scriitorului către cercetarea aspectelor tragice ale vieții țăranilor, a sufletelor simple ale acestor obidiți. Importantă este dorința sa de a înfățișa fără menajamente adevărul, renunțând la imaginile idilice, la clișeele sămănătoriste. A înțeles suferințele țăranilor, dar și forța lor ascunsă, capacitatea de a acționa ca un tăvălug ce poate răsturna ordinea socială.
I s-a reproșat scriitorului înclinația pentru descrierea scenelor violente – Nicoale Iorga fiind unul dintre cei mai aspri judecători ai lui Rebreanu: acuzație nejustificată, deoarece Rebreanu este în mod logic atras de situațiile de criză, acestea fiind cele mai sugestive în descrierea situației.
„Nu e nimic în Răscoala din nepăsarea crudă în fața morții, sau din acel egoism nemăsurat, jignitor pentru condiția umană, atribuit sufletelor simple în scrierile de factură naturalistă. Alienarea, condițiile aspre nu anulează resursele de umanitate.Acestea ies la iveală mai intens chiar în timpul răscoalei, alternând cu manifestările brutale.”
„Răscoala” este un roman social, dar în marea categorie a romanelor sociale intră o mare diversitate de tipuri care tratează fie individual, în special drama unui singur om, romanele crizei de conștiință etc. Ei bine, „Răscoala” este un roman eminamente social în care interesele colectivității creează o situație ce polarizează toate resursele indivizilor, le subordonează, iar în prim-planul cărții se află psihologia colectivă. Peronajele sunt tipice, iar replicile memorabile, în pofida aparentei banalități, creând foarte clar impresia de real. Când Rogojinaru, Grigore Iuga și Balonenau abordează „chestiunea țărănească”, fiecare exprimă poziția interesată a categoriei sale sociale, încercând să convingă pe interlocutori.
Discuția din tren nu aprofundează problema, deși unul dintre ei (director în Ministerul de Interne) recunoaște, cu oarecare gratuitate: „Domnul meu … Domnule Rogojinaru, un lucru rămâne indiscutabil că noi toți, dar absolut toți trăim de pe urma trudei acestui țăran …”etc.
Chiar la restaurant, unde Grigore Iuga continuă dezbaterea cu Rogojinaru (arendaș al moșiei Elena – Dolj) și cu avocatul Baloneanu, el însuși moșier; discuția nu se aprinde prea tare, atât că scriitorul ne semnalează că lui Grigore Iuga „îi apare o lucire în ochi … care arată că discuția îi frământa sufletul”. Dându-și seama că a ridicat tonul, Grigore Iuga bate ușor în retragere, atacând alte teme de discuție dar este deja vizibilă tema romanului. Tânărul Herdelea, nefiind implicat în mod direct, pune degetul pe rană întrebând:
„- Nici n-am pomenit, atâta ce se vorbește aici despre țărani și mereu despre țărani. Toată lumea, pretutindeni, într-una: chestia țărănească, problema țărănească, să facem așa, să facem altfel .. De ce atâta discuție?”
În prima parte a romanului există o anumită încetineală a acțiunii dar, dicolo de acest calm epic, lucrurile se urnesc și, încetul cu încetul se resimte încordarea, tensiunea iar în a doua parte faptele se precipită purtate parcă pe aripile unei furtuni. Totul se sfârșește cu reprimarea răscoalei.
Primele capitole poartă titluri sigestive: „Pământurile”, „Flămânzii”, „Friguri” etc. și ne înfățișează întămplările din Amara (ca de altfel în toate satele din cuprinsul țării). Iarna bate la ușă iar oamenii deja nu mai au ce mânca. N-au de ales și se împrumută la boier. Pentru o baniță de porumb, boierul îi pune să semneze învoieli peste învoieli și astfel bieții oameni îi muncesc tot anul următor și tot n-apucă să scape de datorii. Unul are nevasta grav bolnavă, altul n-a avut cu ce să-și plătească dările iar perceptorul îi ia din casă toate țoalele și din ogradă, porcul. Dacă încearcă să protesteze, oamenii sunt crunt bătuți de șeful de post, cu patul armei, cu cizmele. Tot crunt bătuți sunt și când boierului îi dispar din hambar câțiva saci cu porumb.
Când Serafim Mogoș povestește cum a fost schingiuit la post, ceilalți îl ascultă cu mare atenție: nu era nimic nou pentru ei, și totuși, de data aceasta, lucrurile sunt în alt context, ei înșiși ascultă de parcă li s-ar fi deschis mințile și altfel ar înțelege. Cum spune scriitorul: „- Păi ce să facem oameni buni, ce să facem?” și parcă speriat de gândul aprig ce-i trecuse prin cap, dă înapoi: „- Dumnezeu știe ce să facem…”.
În mintea și în sufletele țăranilor vechea resemnare nu-și mai află rostul și-i iau locul mânia, gândul revoltei. Nefericita încercare a lui Leonte Orbișor de a calma spiritele: „Stăpânirea ce să facă dacă e furt? Și de ce să fure munca altuia hoții?” agravează lucrurile pentru că adevărul îl știau cu toții: „- D-apoi că tot munca noastră e!”, remarcă obidit un altul (Trifon Guju).
Dincolo de aceste dialoguri amare se simte tot mai puternic vuietul răzmeriței.
Oricât s-ar strădui, oamenii nu reușesc să-și asigure minimul necesar. Ca într-o febră a foamei, țăranii visează pământ, visează pâine caldă, aburindă.
Bat drumul la București, încercând să-l convingă pe moșier să-i asigure să cumpere ei moșia Babaroaga. Aceste eforturi de rezolvare legală a situației rămân sterile.
Între timp, pe măsură ce nemulțumirile se amplifică, prin satele cocoșate de foamete oamenii vorbesc de vestitori înveșmântați în alb care ar veni cu poruncă de la vodă să fie împărțite pământurile. Comentariile par să aibă două înțelesuri iar oamenii sunt luați în stăpânire de gândurile care pe de-o parte au iz de speranță iar pe cealaltă parte sună a răzmeriță. „- Of, că nu mai vine și la noi, să-mi iau și eu măcar nițel porumb din cel boieresc, să-mi satur copilașii, că greu am mai dus-o iarna asta!”
Țăranii vorbesc în tren: „ … ne-o ajuta Dumnezeu să căpătăm și noi pământ. Că pe la noi oamenii trag nădejde că în curând Vodă are să înceapă să împartă moșiile, cum se și aude mereu de mulți ani …
De auzit se aude, ce-i drept, observă într-un colț un mărunțel cu fața roșie și asudată.
Așa vorbesc oamenii și pe la noi – zise Lupu Chirițone uitându-se la cel din colț – dar eu nu cred sa-l lase boierii pe Vodă, că nici boierii nu-s proști și apoi în mâna lor este toată puterea!”
Sub ochii cititorului se desfășoară „un proces complicat prin care suferințele individuale se împletesc, se leagă, alcătuiesc o singură durere comună și nenumărate voințe deznădăjduite se contopesc, se învolbură, fierb și izbucnesc ca o lavă fierbinte la suprafață, într-o adevărată explozie naturală”.
Nemulțumirea ia amploare iar scriitorul renunță brusc la prezentarea vieții mondene și își concentrează atenția asupra satului. Este o suprapunere a planurilor: asistăm la discuții în tren și în local, referitoare la problema pământului, la deschiderea lucrărilor Parlamentului unde Nadina, soția lui Grigore Iuga se plicitsește politicos, apoi iarăși imagini din viața satului, imagini ce se aglutinează, ajungând să domine existența obișnuită iar vuietul mulțimii, tot mai amenințător înlocuiește sterilele discuții în jurul problemei țărănești. Satul devine un loc aflat sub presiune, un loc primejdios unde ideile fierb iar oamenii încep să se miște toți ca unul. Toate gândurile și vorbele lor sună acum la fel, au același înțeles:
„- Rabzi, rabzi și oftezi până nu mai poți, ș-apoi …”
„- Apoi ce să facem, dom’ perceptor, ce să facem?”
„- Apoi nici să fim batjocoriți așa, nu ne-om lăsa! Și alte glasuri, care mai molcome, care mai dârze, repetară: -Nu, nu!”
Ideea de revoltă a încolțit deja, starea de spirit a mulțimii este favorabilă iar adevărurile țăranilor obidiți din Amara sunt cele ale oprimaților de pretutindeni și de aici caracterul universal al romanului care dă posibilitatea tuturor dezmoșteniților soartei să se identifice cu personajele lui Rebreanu.
Chiar dacă fiecare dintre țărani are propria sa individualitate, evenimentele îi vor contopi de o asemenea manieră încât deosebirile dintre ei se vor șterge în mintea noastră pe măsură ce tăvălugul revoltei îi va împinge pe toți în aceeași direcție. Acest aspect îl sesizează corect Ion Ianoși: „Toader Strâmbu, Leonte Orbișor, Trifon Guju, Ignat Cercel, Melinte Heruvimu, Serafim Mogoș – fiecare este unul și nerepetabil. Deosebirile sunt clar sugerate de autor, dar cititorul nu le va reține exact. Căci nu există intenția anume de a surprinde aceste particularități, ele trec parcă neobservate, se uită treptat în cursul lecturii. Majoritatea cititorilor nu-și vor aminti de tâmplele cărunte ale lui Serafim Mogoș, de mustăcioara ca pana corbului a lui Nicolae Dragoș, de faptul că Marin Stan e slab, uscat, cu figura ascuțită ca de pasăre, iar Matei Dulmanu din Lespezi – om tăcut și mohorât. Nu-și va aminti de câți copii are fiecare, de numele și înfățișarea nevestelor, de intonația mai aspră sau mai smerită a vorbelor, de gesturile care le însoțesc, de gradul exact – de la caz la caz – al urii care mocnește în exclamații. În carte sunt nenumărate detalii dar organizate în așa fel, încât atenția nu-l reține pe fiecare în parte, ci rezultanta lor comună. Individul nu se concentrează pentru sine, ci pentru obște, nu ca scop, nu ca mijloc. Nu fiecare individ este și imaginea individuală dar este negreșit parte (importantă) a imaginii colective.”
După ce n-au izbutit să cumpere moșia Babaroaga, o ultimă încercare de a negocia cu bătrânul moșier Miron Iuga, eșuează. Bătrânul boier amenință că nu mai stă de vorbă cu țăranii săi și că „dacă voi nu vreți să munciți, vom aduce oameni din Transilvania!” Când Trifon Guju strigă: „ –Ba străini să nu vie, cucoane, că pământurile astea noi le-am muncit totdeauna, nu străinii!”, bătrânul moșier refuză orice compromis:
„- Tu crezi că am să te întreb pe tine, prăpăditule …? Asta, vă mai lipsea, obrăznicia! Aideți, am terminat cu voi! Să-mi curățați locul numai decât!
Apoi așa nu-i bine, cucoane! Făcu Luca Talabă dârz. Nu-i bine deloc.”
Orice comunicare dintre boier și țărani este compromisă.
Revine, plăpândă, speranța, întruchipată de iluzia trecerii prin sat a călăreților domnești îmbrăcați în alb, ce ar fi adus vestea împărțirii pământurilor. O femeie chiar confirmă că i-ar fi văzut cu ochii ei. Ea spune ceea ce lumea vrea din tot sufletul să fie adevărat și din această disperată dorință, iluzia se confundă ușor cu realitatea. Astfel ei cred cu tărie că porunca domnească glăsuiește „să dăm de știre oamenilor că toate moșiile sunt ale lor de-aici înainte și să se apuce de îndată să le împartă după dreptate, iar pe boieri și pe arendași – glăsuiește mai departe porunca- să-i alunge și să le ardă conacele și curțile și toate acareturile, ca nu cumva să se mai întoarcă, înapoi …”
În momentul în care țăranii sunt hotărâți să treacă la fapte, ordinea firească a lucrurilor nu mai este valabilă. Ceea ce până acum era firesc în relațiile sociale nu mai este valabil, scara valorilor, așa cum o știam cu toții, se răstoarnă iar la suprafață izbucnesc instincte de supraviețuire, de posesiune, de revoltă, toate avându-și izvorul în marea de nemulțumire și, până la urmă, în ancestralul instinct de supraviețuire.
În sat se așternea liniștea sumbră, apăsătoare, liniștea dinaintea furtunii. Având o altă mentalitate decât tatăl său, Grigore Iuga intuiește gravitatea situației imediat ce intră în sat: „Grigore observa cu atenție și satele și câmpurile, parc-ar fi căutat să ghicească o taină. Sub bolta mohorâtă, pământul negru se zgribulea pătat cu dese ochiuri de apă tulbure, iar prin sate țăranii, ca duminica, mai pe la cârciumă, mai pe la câte o casă, se sfătuiau ca și altădată. Lui Grigore însă i se părea că în ochii lor lucește ceva deosebit și că toată înfățișarea lor ar fi mai dârză. După ce ieșiră din Lespezi, întrebă deodată pe vizitiu:
– Cu muncile cum stați, Ichime?
– Apoi stăm bine, conașule, că nici nu le-am început! Răspunse vizitiul cu șovăire.”
Liniștea e doar aparentă și, cu toate că de la țărani nu scoate un răspuns concret, edificator, din detașarea cu care oamenii îi vorbesc, Grigore Iuga înțelege că este o schimbare de mentalitate și că oamenii nu mai sunt cei pe care îi știa el.
Primul capitol al celui de-al doilea volum poartă un titlu sugestiv: „Scânteia”. Oamenii par a face de veghe pe ulițele satului, așteptând parcă să se întâmple ceva. Primarul îi i-a la zor:
„Da’ ce, măi oameni buni, voi n-aveți casă, n-aveți neveste, n-aveți copii?[…]
Ne-am ciocoit și noi, dom’primar, c-așa au venit vremurile.
Boierii, arendașii (ex. Col. Baloleanu), își trimit familiile la oraș ori își încarcă la tren lucrurile de valoare. Primarul (cu sugestivul nume de „Pravilă”) e luat la întrebări, la rândul lui de către Marin Stan:
Dom’primar, eu poate c-am băut ceva, nu zic, dar matale cu plutonierul ce-ați cătat azi-noapte la boierul cel bătrân, ai?”
Picătura care umple paharul este, în mod neașteptat, urecheala pe care un copil din sat o încasează de la Rudolf, șoferul Nadinei Iuga.
Petre Petre este primul care strigă „Huo, huo!”, după mașina Nadinei, și de la el prind curaj și ceilalți.
Un incident de-a dreptul minor descătușează furia oamenilor acumulată în timp a mulțimii. Frigul, lipsurile, copiii care plâng flămânzi, nevestele ce zac bolnave, toate acestea i-au facut aprigi și colțoși.
Oamenii se strâng în cele din urmă la primărie așteptând sosirea prefectului. Este o stare de provizorat, această așteptare, evenimentul se desfășoară de aici înainte gospodărește, este situația care face legătura între prima parte a romanului, care a pregătit terenul și desfășurarea efectivă a acțiunii. Despre scena din fața primăriei Lucian Raicu remarca: „Este veriga nu numai bine prinsă în legătura epică trecut-viitor, dar și absolut distinctă în lanțul întâmplărilor desfășurate în roman, una care leagă situațiile vechi, când țăranii considerau ceva normal să aștepte răbdători și cu mare respect venirea chiar și a unei notabilități mai puțin însemnate, și situațiile noi, când ei, înfruntând primejdia represiunii, nu vor mai recunoaște nici o autoritate. Situația este marcantă prin puterea cu care întipărește această stare de provizorat, de cumpănă și de gestație, când încă mai dăinuie ceva din vechea supunere răbdătoare – dar a și apărut ceva cu totul nou, o amenințare, o nepăsare față de autoritate, o stare ciudată de spirit care-l îndeamnă pe primar să amintească oamenilor că există și autoritatea, este și un prefect pe care omenia cere să-l așteptați, nu să te aștepte el pe tine:
Nu-i nimic, băieți! – zise primarul când unuia, când altuia ca o scuză. Noi s-aștepăm pe domnul prefect, nu domnul prefect pe noi, c-așa-i omenia!”
Deci acum primarul simte nevoia să se justifice și parcă-și cere scuze pentru întârzierea domnului prefect. „Din astfel de situații, fiecare în parte marcantă, construiește Rebreanu filmul zguduitor al evenimentelor.”
Prefectul încearcă să-i amăgească dar la auzul vorbelor goale „Țăranii ascultau și-l priveau nemișcați, cu ochii ca de sticlă. Sutele de fețe cu aceeași expresie păreau a fi ale aceluiași cap, cu aceleași gânduri și simțuri, un singur și același om în infinite exemplare …”
Apoi, „glasul mulțimii părea un cor în multe voci, repetând la nesfârșit același refren: -Pământ!… Pământ!…Pământ!”
Petre Petre se detașează acum ca lider de necontestat al mulțimii și strigătele lui îndârjesc mulți oameni.
De aici înainte nu mai există cale de întoarcere. Pentru că revolta este deja pornită. În înfruntarea dintre Miron Iuga și țărani, „mulțimea, frământată ca o baltă răscolită de o furtună năprasnică, se îndoia când încoace, când încolo, căutând parcă să-și descarce mai repede furia ce o sugruma.”
Izbunesc flăcările – ard conacele. Acesta este și titlul celui de-al doilea voulm. Uriașe perdele de flăcări puse de oaemnii care nu mai pot fi stăpâniți nici de moșieri, nici de primari , nici de prefecți, nici de armată. Descrierea este extraordinară:
„La răsărit pe cer atârna o uriașă perdea de flăcăi. Cu toate că satul se afla la peste trei kilometri, vâlvătaia părea atât de aproape, ca și când ar fi fost la marginea Amarei … Dintr-o vatră de jăratic în care mâini pternice parcă zvârleau mereu hrană nouă focului, limbile de foc țâșneau, se zvârcoleau, să împleteau neîncetat ca niște șerpi apocaliptici, lingeau și înțepau poalele cerului zugrăvind răni în toate culorile, ștergându-le pe toate cu imense șomoioage de fum ș lăsând pentru fiecare câteva clipe numai câte o zdreanță purpurie zvăpăiată, care fâlfâia ca un amenințător steag roșu …
În luminile biruitoare ale focului umbre mari jucau și se întindeau până în zări, parcă toată lumea ar fi început să se clatine …”
Concluzia este clară: „Mi se pare măi creștini, c-a sosit revoluția!”
Atenția cititorului se distribuie pe câteva cadre esențiale: Lespezi, Gliganu, Amara, ținute principale ale urii colective. Urmează tragicele întâmplări de la conacul Nadinei – violul și confruntarea Petre Petre – Nadina, apoi uciderea și jefuirea acesteia de către Toader Strâmbu și grupul care-l însoțea. Între aceste două secvențe, pentru a realiza simultaneitatea, răfuiala cu feciorul lui Platamonu de la Lespezi.
Este o descătușare uriașă de energii, o deschidere epopeică a narațiunii care se revarsă pe mai multe planuri o mișcare epică spectaculoasă. Sunt concentrate în această parte a cărții toate vârfurile marelui val de violență socială – violul, omorurile, incendierile; toate sugerează intensitatea deosebită cu care lovește colectivitatea după atâția ani de acumulare a tensiunilor sociale.
Guvernul trimite armata împotriva țăranilor. Dar oamenii au pornit pe un drum fără întoarcere și, ca niște martiri, ca niște morți vii, ei simt că nu mai au nimic de pierdut, că mai rău nu are cum să le fie și rămân să țină piept soldaților ce se apropie în coloana ce „se târa pe șosea ca o uriașă râmă neagră. Strigătele și înjurăturile răbufneau când ici, când colo. Furia țâșnea din ochi și din gâtlejuri ca un abur otrăvit, încingând sutele de oameni în aceeași ceață invizibilă. Coase, topoare, furci, sape se învârteau prin aer, cercând să sperie și să oprească prin amenințări apropierea primejdiei.”
Parcă avem în față un tablou, într-atât de sugestivă este descrierea. Nu este dificil să vedem asemănarea izbitoare dintre acest tablou scris și tabloul lui Octav Băncilă care marchează același tragic eveniment.
De o parte zidul sodaților, cu mișcări sacadate, automate, soldați ce păreau mașini, nu oameni, de cealaltă parte „o masă vie, caldă, dinamică, însuflețită de idealuri chiar în pornirile stihinice […].” Poate că luat individual „fiecare țăran este imperfect – lipsit de conțiința limpede a țelurilor, tributar prejudecăților, orb în deznădejde – însă efectul e invers: tragedia mulțimii declanșează în cititor un catharsis sfâșietor, dar înălțător”.
După cum sublinia Călinescu „Către Răscoala îl duceau pe romancier conștiința sa estetică și instinctul creator. Conștința îi spunea că se cuvenea să urmărească iubirea de pământ și în Vechiul Regat ca să dea un tablou întreg al Românii agrare. Ion ardeleanul trebuia pus alături de Ionii regățenești!… Rebreanu are, ca și Slavici, ca și Coșbuc, repulsie pentru societatea boierească a României vechi, pentru retinsa ei putreziciune bizantină.
Răscoala, evidențiază mai bine decât orice altă carte a lui Liviu Rebreanu capacitatea acestuia de a crea sugestia vieții adevărate, opera sa este cu desăvârșire morală, de o clară simetrie întte termenii căreia ne este înfățișat destinul tragic al unei clase sociale, față de care scriitorul s-a străduit să fie obiectiv.
„Liviu Rebreanu este un mare scriitor și pe drept cuvât creatorul romanului românesc modern cu mult asupra a ceea ce epoca sa produsese.”
În concluzie, ca autor de romane sociale, scriitorul a știut să ilustreze excepțional psihologia țărănească. Așa cum remarca și Șerban Cioculescu, „În Liviu Rebreanu noi salutăm pe cel dintâi mare cântăreț al țărănimii […] o reprezintă viguros, prin limpezime, bun-simț, măsură, stăruință, voință de înfăptuire […] A răsculat literatura în sens constrictiv, desțelenind brazda și însămânțând ogorul sterp.”
CAPITOLUL 3
ROMANUL PSIHOLOGIC
PĂDUREA SPÂNZURAȚILOR
Scriitorul este cel mai îndreptățit să ne lămurească cum s-au născut operele sale. Faptele ce se petrec în jurul nostru, evenimentele la care suntem martori ne influențează într-o mai mică sau mai mare măsură. Reacționăm, ele declanșează resorturi necunoscute ale conștiinței noastre. Cei înzestrați pot construi, dintr-o întâmplare ce le aprinde imaginația, un întreg roman.
Iată ce mărturisește Liviu Rebreanu:
„Pădurea Spânzuraților s-a născut dintr-o fotografie pe care mi-a arătat-o un prieten, la sfârșitul anului 1918. Fotografia reprezenta o pădure plină de cehi spânzurați în dosul frontului austriac dinspre Italia. Prietenul pleca la conferința păcii, unde fotografia avea să demonstreze cum au fost trădați cehii de către conducătorii monarhiei austriece.
Fotografia m-a impresionat puternic și m-a urmărit multă vreme. Auzisem că execuții similare ar fi suferit și mulți români. Mi se povestise că, chiar la Bistrița, deci în țara mea au fost spânzurați mai mulți preoți și țărani bucovineni.
Aveam o nuvelă proaspătă, „Catastrofa”, al cărei erou, român și ofițer în armata austriacă, e dus de împrejurări să lupte contra armatelor românești. Sub impresia fotografiei cu cehii spânzurați, m-am hotărât să reiau pe eroul meu din „Catastrofa” pentru un roman, care să se cheme „Pădurea Spânzuraților”.
Acest subiect de roman va căpăta substanță și amploare după ce scriitorul află ce s-a întâmplat cu fratele său, Emil, ofițer în armata austriacă:
„Câteva luni mai târziu, am aflat că un frate al meu, despre care familia mea credea că ar fi prizonier undeva prin Rusia, acel frate al meu, student, devenit ofițer artilerist în armata austriacă, adus să lupte pe frontul românesc împotriva românilor, a încercat să treacă la români; a fost însă prins, condamnat și executat prin ștreang, încă din mai, 1917. Nu se știa nici localitatea unde fusese executat, necum împrejurările sau oarecari amănunte. În epoca aceea tulbure, când ostilitățile la noi încă nu încetaseră de tot, n-aveai de unde să iei informații.”
Începuse lucrul la „Pădurea Spânzuraților”, istovindu-se noapte de noapte, dar lucrul nu înainta în ritmul și la parametrii calitativi doriți de scriitor. Amintirea morții fratelui său îl tulbura puternic, se poate să fi avut și mustrări de conștiință: Emil îl implorase, în scrisori, să-l ajute să vină și el în Regat. Începuturile dificile ale vieții sale la București, arestarea ca dezertor al Imperiului austro-ungar etc., l-au descurajat pe Rebrean care nu și-a încurajat fratele să-l urmeze. În vreme ce scria, nopțile, a început să audă bătăi ușoare la fereastră; acest fapt l-a determinat să facă cercetări mai amănunțite, când vremurile au permis, și să afle amănunte referitoare la execuția fratelui său: „…după multe cercetări și destule peripeții, l-am descoperit în sfârșit la Ghimeș, într-o livadă, la marginea fostei frontiere. Locul nu era nici măcar însemnat. De-abia cu ajutorul groparului din sat am putut stabili unde a fost executat și îngropat. Am fost în casa primarului de pe vremuri, unde a fost judecat și osândit. Am fost în odăița unde și-a petrecut ultimele ceasuri și de unde a plecat la supliciul suprem. Am trecut în satul veci, în Făget, unde a avut ultima reședință. Am cunoscut pe preotul român care-i fusese prieten, dar care n-a fost admis să-l însoțească la moarte. Am vorbit cu o fată de țăran, sprintenă, frumușică, la care am găsit câteva răvășele de ale lui. Primarul mi-a dăruit șapca lui fără cozoroc pe care a trebuit s-o schimbe cu o pălărie civilă când a pornit pe ultimu-i drum pământesc… L-am dezgropat apoi și osemintele le-am mutat dincoace de pârâul care fusese graniță, pe pământul vechi românesc, așa cum ceruse el în ultimele momente și cum nu i se admisese.”
Și de-atunci am putut scrie liniștit la „Pădurea Spânzuraților”…
Tot autorul este cel care precizează că Apostol Bologa are puține în comun cu fratele său, deoarece în acest personaj a dorit să sintezizeze zbuciumul unei întregi generații de români ardeleni, instruiți în școli maghiare și austriece, în sufletul cărora se dă o luptă grea între datorie și sentimentul apartenenței și națiunea română.
Este dificil de tratat un asemenea subiect și Rebreanu a fost permanent conștient de pericolul de a aluneca spre o „frazeologie goală, patriotardă”. În nici un moment al romanului „Apostol Bologa nu devine un naționalist militant: cazul lui de conștiință se zbate mai mult în cadrul unei incompatibilități morale și omenești”.
Așa cum menționa și autorul în mărturisirile sale, David Pop din nuvela „Catastrofa” este primul personaj care a întruchipat problema intelectualului ardelean forțat să lupte împotriva fraților săi români. Dar David Pop nu este un individ energic, capabil de hotărâri care să-i schimbe radical viața iar slabele licăriri ale conștiinței sunt stinse de acoperirea pe care o oferă necesitatea de a-și face datoria față de imperiu.
Apostol Bologa se va afla într-o situație similară. Fiu al unui erou al Memorandum-ului, în sufletul său se produce o ruptură de ai săi atunci când ajunge la convingerea că și-a pierdut credința și să prefere urmarea unei cariere militare în armata austro-ungară. Greu de conceput pentru Iosif Bologa care făcuse doi ani de închisoare ca participant la mișcarea de emancipare a românilor transilvăneni. Visător din fire, înclinat spre misticism și interiorizare, autorul ni-l zugrăvește pe Apostol astfel încât să înțelegem revelația pe care eroul o are întotdeauna în fața necunoscutului care-l atrage și-l înspăimântă în același timp.
Cu deosebită artă este inserată în roman prima experiență religioasă a lui Apostol: „Cu fruntea sus, cu mers apăsat, Apostol trecu în fața ușii împărtășit, căzu în genunchi, împreună mâinile […] Apoi, tocmai în clipa când se închina, la încheierea rugăciunii, se deschise deodată cerul și, într-o depărtare nesfârșită și totuși atât de aproape ca și cum ar fi fost chiar în sufletul lui, apăru o perdea de nourași albi în mijlocul cărora strălucea fața lui Dumnezeu ca o lumină de aur, orbitoare, înfricoșătoare și în același timp mângâietoare ca o sărutare de mamă … […] Arătarea aceasta a durat numai o clipă și a fost atât de nemărginit de dulce, că inima lui Apostol și-a oprit bătăile, iar ochii i s-au umplut de o lucire stranie, bolnavă. Totuși, sufletul lui era atât de plin de fericire, că ar fi fost bucuros să moară atunci acolo, privind minunea dumnezeiască …”
Copilul de odinioară, copleșit de viziuni religioase, se înrolează, bravând, și pleacă la război condus de motivații false, deduse din cărți. Se visează erou, crescând în proprii săi ochi și în cei ai Martei, logodnica sa. Acest drum greșit ales îl va conduce către o gravă criză morală. Eroul trece prin „stări ezstatice de misticism subiectiv, peste care flutura umbra uriașă a lui Dostoievscki”, după cum apreciază Pompiliu Constantinescu. Este un caz de conștiință, relatând o suferință reală, drama imposibilității de a alege între sentimente contradictorii.
La început, Apostol Bologa pare acaparat cu totul de disciplina cazonă, nefiind decât o rotiță în angrenajul uriaș care este armata imperială, lipsit în aparență de sentimente și având reacții paradoxale: când se implică în execuția cehului Svoboda, izbucnește nervos:
„ – Scăunelul, caporal! Unde-i? … .Ce te uiți ca un nerod? … Pe ce vrei tu să se urce condamnatul? … Ce oameni … Atâta nepăsare n-am mai vazut… Din pământ să-mi scoți un scăunel, ai înțeles? Și în două minute să fii înapoi! … Aide, mișcă, ce mai caști gura?!”
Ideea datoriei este laitmotivul primei părți a romanului. În acest moment al vieții sale, Bologa este incapabil să înțeleagă resorturile umane care l-au împins pe cehul Svoboda să dezerteze. „În atenția lui Apostol nu stă nici un moment omul Svoboda, ci numai militarul, obligat să se supună disciplinei și regulamentului cazon. Convingerea lui Bologa despre vinovăția locotenentului ceh nu se întemeiază câtuși de puțin pe o analiză a mobilurilor care au dus încercarea lui de dezertare, ci pe raportarea faptei incriminate la un sistem de referință abstract.”
Când ofițerii discută la popotă despre război, discuțiile sunt purtate pe un ton mult mai realist decât în scena corespondentă din nuvelă „Catastrofa”. Aici (în Pădurea spânzuraților), se recunoaște faptul că ofițerii constituiau o masă foarte eterogenă, reprezentând diverse naționalități iar starea de spirit este defavorabilă războiului.
Există în roman o certă modificare de ton față de nuvela care tratează, în fond, același subiect: de la David Pop, cel cu o existență minoră, care mereu s-a complăcut în a-și spune că este om al datoriei și pretinde în cele din urmă iertare și înțelegere din partea celor de aceeași naționalitate cu el, la apostol Bologa a cărui existență se desfășoară mai intens, „printr-o adâncire în mobilurile mai profunde și în semnificații umane neliniștitoare”.
După ce dovedește exces de zel în organizarea execuției cehului Svoboda, îl vedem pe Apostol prin ochii interlocutorilor săi. De exemplu, prin ochii căpitanului Klapka, care-l privește speriat când încearcă rezistența ștreangului, din fața căruia căpitanul speriat „se retrase câțiva pași ca în fața unui dușman amenințător”.
Nicolae Manolescu sesizează acest „sistem de oglinzi” care reflectă faptele unui personaj în ochii și mintea altuia: „ în Pădurea Spânzuraților există nenumărați intermediari, „ambasadori” acreditați de autor la curtea personajelor sale”.
Și prin ochii condamnatului, cehul Svoboda, se vede Apostol ca într-o oglindă. În pragul morții, aflându-se sub ștreang, ochii cehului „se umplură de viață, iar în ochii lui rotunzi se aprinse o stălucire mândră, învăpăiată, care parcă pătrundea până în lumea cealaltă … Pe Bologa, la început, privirea această îl înfricoșă și îl întărâtă. Mai pe urmă simți limpede că flacăra din ochii condamnatului i se prelinge în inimă cu o imputare dureroasă. Încercă să întoarne capul și să se uite aiurea, dar ochii omului osândit parcă îl fascinaseră cu privirea lor disprețuitoare de moarte și înfrumusețată de o dragoste uriașă.”
Bologa este martorul unei execuții, iar această execuție declanșează procesul de conștiință, îl determină să-și treacă în revistă viața. Doina cântată de ordonanță, sub fereastră, i se pare și ea „o mustrare”. Apostol se simte vinovat, își impută felul în care a văzut și cântărit lucrurile, faptele din viața sa.
Totul în jurul său are acest ton de imputare și acționează ca niște circumstanțe agravante: privirea condamnatului, „cerul cenușiu de toamnă”, mormintele din jur, „câmpul mohorât”, brațul spânzurătorii ce apare să amenințe chiar pe acei ce sapă groapa, vântul „umed și trist, […] aducând pe aripi zvonuri de gemete înăbușite”, pustietatea care „ picură” din văzduhul cenușiu etc. Este ușor de remarcat corespondența dintre stările psihice ale personajelor și manifestările naturii înconjurătoare.
Liviu Rebreanu își pune personajul într-o dilemă fără soluție: el nu a intenționat să facă din Apostol Bologa un erou, ci l-a văzut ca pe un om „slab ca toții oamenii”, zbătându-se în neputință și evoluând spre o tristă dar obligatorie prăbușire. Se sugerează în roman că Bologa însuși ar fi renunțat la gândul dezertării dacă și-ar fi găsit un loc mai ferit undeva, în spatele frontului.
Dezertarea sa este rezultatul unui „impuls elementar, venit din subconștient, din adâncul structurii sale. Acest impuls, fără a-i conferi o aură eroică, îl reabilitează. Un impuls mai puternic decât sentimentul datoriei și decât orice alt sentiment”, cum ar fi dragostea pentru Ilona, devotamentul față de Marta, logodnica sa ori consecințele pe care dezertarea le-ar putea avea asupra familiei sale.
Prozatorul gradează cu măiestrie acțiunea romanului, momentele de tensiune dramatică înlănțuindu-se cu cele de liniște. Personajul principal conștientizează treptat acceptarea lașă a unei conjucturi care-l va duce în cele din urmă să lupte tocmai împotriva celor de un sânge cu el; „Apostol e cetățean, o părtică din eul cel mare al satului, o rotiță într-o mașinărie mare; omul nu e nimic, decât în funcție de stat […] Statul nu cere iubire, ci numai devotament și disciplină omului; pe când neamul presupune o dragoste frățească”.
Încearcă să fugă de el însuși, de frământările dramatice ale propriei sale conștiințe agățându-se de elemente exterioare care l-ar putea ajuta să uite problemele care-l neliniștesc: își pune toată energia și priceperea în încercările de distrugere a reflectorului rusesc. Dar toate acestea se dovedesc inutile în momentul în care Klapka îi aduce vestea mutării diviziei lor pe frontul românesc. Apostol are pentru întâia oară presimțirea morții:
„ – Domnule căpitan, te rog, te implor … Scapă-mă! … D-ta mă poți scăpa! … Nu vreau să mă duc pe frontul […]”, – Trebuie să se găsească un mijloc de salvare! … Mutați-mă la un regiment care rămâne aici! … Ori trimiteți-mă înapoi în Italia, oriunde numai acolo nu! … […] Numai acolo nu pot merge … Acolo presimt că am să mor! Trebuie să trăiesc!”
El resimte dureros neputința sa de a ieși din această stare conflictuală. Încetul cu încetul se naște în mintea lui ideea dezertării.
Presentimentul morții îl încerca și pe prototipul lui Apostol, Emil Rebreanu, care – într-o epistolă adresată surorii sale, Livia, la 10 martie 1916, îi scria: „Veți vedea și veți ști toți că eu nu mai sunt”. Iar în noiembrie, același an, într-o altă scrisoare plină de deznădejde, fratele lui Rebreanu spunea: „Dacă mi-e scris să mor și eu pe-aicea, crede-mă, nimeni, niciodată, nu va avea o moarte mai urâtă ca a mea”.
Zguduit de un lanț de obsesii, Apostol Bologa începe să se precipite spre tragicul deznodământ, în vreme ce prietenul său, căpitanul Klapka, devine un adept al pasivității, al acceptării destinului: „- Ascultă sfatul meu, prietene, zise căpitanul liniștit, sunt mai bătrân ca tine și am îndurat multe în viață … Războiul n-are altă filozofie decât norocul. Lasă-te deci în grija nororcului. Parcă în doi ani de zile moartea nu ți-a cântat la urechi pe toate glasurile, și totuși norocul te-a ocrotit. Poate că te iubește norocul … Nu-l zgândări, nu-l stârni … Lasă-l …”.
Hărțuit de frica ce punea tot mai mult stăpânire pe el, se agăță disperat de ideea că o bravură, cum ar fi distrugerea reflectorului, ar atrage bunăvoința generalului care l-ar muta, la cerere, pe alt front decât cel românesc.
După zdrobirea reflectorului, criza sufletească a eroului se accentuează, întunericul îi apasă iar „în suflet îi răsări lumina albă … strălucind ca un far în depărtare imensă”. Are impresia că, odată cu distrugerea reflectorului și-a pierdut norocul și șansa mântuirii.
Face imprudența de a-i cere generalului Klapka mutarea pe un alt front decât cel românesc stârnind mânia acestuia. Se hotărăște să dezerteze în aceeași noapte, dar un atac al rușilor îl surprinde și cade rănit de schijele unui obuz în ruinele postului de observație.
În final, după vindecare, ajunge, totuși, pe frontul românesc. Din acest moment Apostol încearcă să-și croiască parcă alt drum: rupe logodna cu Marta, sub pretextul că aceasta agrea compania unui locotenent ungur și se logodește cu Ilona, fiica unui gropar ungur(!) în casa căruia este încartiruit.
O altă imagine care-l urmărește acum este cea a celor șapte români spânzurați, învinuiți de spionaj. Spânzurătorile îl obsedează, păreau că se multiplică neîncetat, „fiind de fapt același om, spânzurat de nenumărate ori, ca o protestare nesfârșită. Hotărăște din nou să dezerteze în momentul în care generalul îi aduce la cunoștință că l-a numit într-un complet de judecată al Curții Marțiale. Nu mai vede altă soluție și se îndreaptă, halucinant, către moarte. La capătul acestui calvar sufletesc, după ce este prins în munți de patrula locotenentului Varga, Bologa este atât de traumatizat încât este lipsit complet de voința de a se apăra și nu este capabil nici măcar să se exprime coerent.
Moartea este întrevăzută ca fiind singura soluție, așteptată ca o izbăvire, ca o limpezire a conștiinței.
Terorizat psihic, simte parcă lațul spânzurătorii în jurul gâtului, își rupe gulerul și „strigă răgușit: – Omorâți-mă!…omorâți-mă …”
Acestea este sfârșitul care „reprezintă consecința firească, suprastructura unei zvâcnituri de ireductibilă umanitate, în absența căreia n-am fi îndreptățiți să vorbim de tensiune tragică.
Glasul solidarității cu ai săi domină până la urmă zbuciumul lui Apostol Bologa, dar ar fi greșit să ne închipium că termenul celălalt al conflictului, glasul datoriei contactate prin jurământ, este palid reprezentat și ușor de înfrânt.”
ADAM ȘI EVA
În anul 1932, într-un interviu, Liviu Rebreanu declara cu tărie că, din tot ceea ce scrisese până atunci, Adam și Eva era cartea cea mai apropiată de sufletul său. La 14 ani, convalescent după un acces de friguri, are o „viziune” …(vezi cap. I). Se pare că acesta a fost punctul de pornire al romanului, cea care i-a dat scriitorului ideea de a scrie o carte ce se baza pe mitul reîncarnării, speculație metafizică relativ nouă în cercurile intelectualității românești, mai mult sau mai puțin familiarizată cu acest gen de scrieri.
Romanul este o călătorie fantastică în șapte lumi, în șapte epoci diferite. Eroul romanului, Toma Novac retrăiește în mai multe existențe pentru ca la cea de-a șaptea reîncarnare să realizeze contopirea spirituală, fuziunea cu sufletul său pereche, cel al Ilonei. Este o operă pur fantastică, „o ficțiune absolută care înlătură raportul cauzal dintre fenomene”.
Pertinentă ni se pare poziția criticului Șerban Cioculescu, relevantă și pentru poziția generală a criticii față de acest roman și anume că există „o impresie de monotonie ce se desprinde din repetarea unor ficțiuni în linia lor conducătoare, identice […] Liviu Rebreanu, a cărui teorie își găsește originea în metafizica platoniciană, a făcut greșeala de a nu se conduce de spiritul mitului născocit de dânsul și de a vedea convențional duelul reciproc de căutare dintre sexe.
Există în carte o monotonie a desfășurării acțiunii, „a fabulației succesive și identice” în care, crede același critic, „se ascunde fără îndoială saturația de cotidian a romancierului realist și oarecare bovarism, adică nevoia de a se concepe altul decât în realitate”.
Rebreanu ne înfățișează un adevărat „Purgatoriu al Iubirii” (Perpessicius), căutarea, mai mult sau mai puțin conștientizată, independentă de voința proprie, pe care un bărbat (din câte milioane de bărbați există în lume) o întreprinde spre a găsi Femeia, unica, între nenumăratele femei. Ideea este că o viață este mult prea scurtă pentru a o duce la bun sfârșit o astfel de căutare. Iată ce scrie Perpessicius: „Avem șapte povestiri pentru călătoria sufletului, ca șapte oboluri spre vămile neființei. Ele se desfășoară într-un tempo vertiginos și într-un stil adecvat basmului. Departe deci dezvoltările pe care le-ar cere un roman, evocarea altor lumi, caracterizarea atâtor eroi. Simplificarea expeditivă e mijlocul cel mai potrivit al basmului.”
Perpessicius preferă basmul cu Mahavira și Navamalika, pentru desfășurarea lui într-un cadru grandios, într-o atmosferă de „epică măreție”.
Într-adevăr, romanul are nu doar o caracteristică pronunțat erotică, ci și una de reconstituire istorică, ceea ce presupune nu doar imaginații ci și o solidă documentare. Lumea reală se împletește cu metafizicul care obligă cadrul fizic la o adaptare: „cadrul fizic e adaptat la imperativele unei realități metafizice, deformat sub puterea ei de iradiație; realismul devine, în acest caz, într-o măsură, iluzoriu, liniile tabloului tremură, toate, în tăria unui aer sosit din înălțimi”.
Motivul migrării sufletului, al metempsihozei este bine reprezentat în literatura romantică (la noi, Eminescu scrie „Avatarii faraonului Tla”).
În pragul morții fiind, Toma Novac se detașează de toate constrângerile biologice ale vieții intrând în comunicare cu esențialul cosmic, realizând o purificare spirituală pe un traseu în care ipostazele iubirii ne sunt înfățișate într-un joc amalgamat al dragostei, cu intrigi, mondenități, frivolități dar și pasiuni sfâșietoare, în fine tot tacâmul.
George Călinescu recunoaște în Adam și Eva, „informația harnică, sobrietatea, echilibrul narativ” și mai ales, „meritul invenției”, acuzând însă tema de monotonie, reproșând absența unei atmosfere „hieratice, feerice” și a „imensității lunatece, halucinante”. Concluzionează totuși că „opera este onorabilă”.
Eroticul are un rol succesiv în Adam și Eva, cei doi tineri reîncarnați succesiv sunt descriși amănunțit din punct de vedere fizic: el prototip al bărbatului primordial, este întotdeauna un tânăr bine clădit, care atrage atenția indiferent că face parte dintr-o casă disprețuită (ca Mahavira) fie că e vlăstar de monarh, ca Unamonu. Ea, Eva, ne apare în fața ochilor cu forme perfecte, unduitoare, atrăgând ca un magnet atenția tuturor și declanșând pasiuni incontrolabile. Pasiuni atât de arzătoare care conduc chiar la reacții absurde. Axius, disperat, poruncește să fie biciuită Servilia, încercând o autotorturare dar și plăcerea de a o zări pe sclavă în toată splendoarea corpului său.
Întrupările succesive ale eroului sunt sortite eșecului – el moare fie pedepsit de rege pentru îndrăzneala sa, fie ghilotinat, fie prin sinucidere (Axius).
Dar în toate variantele eroul se autosuprimă, dat fiind faptul că este permanent conștient că patima sa îi poate aduce moartea.
Rebreanu rămâne și în acest roman un scriitor social, pentru că evoluția personajelor este determinată, direct sau indirect, de categoria socială cărora aparțin, de mentalitatea epocii, de conjunctură. Totul decurge conform unei fatalități căreia iubirea i se impune ca într-o beție a simțurilor, într-o renunțare la biologic, la autoconservare.
Finalul aduce eroului mântuirea: „la capătul chinuitoarelor avataruri, cei doi prototipi se regăsesc și, înainte ca el să fie împușcat de soțul răuvoitor și de a avea în clipa morții viziunea retrăirilor succesive, îmbrățișarea lor pecetluiește refacerea unității originare, reîntregirea cuplului ancestral.”
CIULEANDRA
Cu „Ciuleandra” Liviu Rebreanu pătrunde în zona morbidă a psihicului uman, explorând conștiința tulbure a unui bolnav mintal.
Subiectul este de o simplitate dezarmantă: Puiu Faranga, vlăstar cu sângele secătuit al unei familii boierești, este însurat cu o fată extraordinar de frumoasă dintr-un sat din Argeș, descoperită întâmplător la horă. Nu înainte de a fi trimisă la studii în țară și în străinătate (pentru salvarea aparențelor fata fusese înfiată de o mătușă a lui Puiu Faranga). Mădălina din satul argeșean, ajunsă Madeleine este acum o doamnă perfectă, „o Beatrice, glacială și suavă, privind din înălțimea paradisului ei pretimpuriu la toate abaterile lui Puiu Faranga […] ca un înger de zăpadă, predestinat să vegheze din înălțime numai … o constelație care își scutură polenul de diamant de cum începe să înnopteze. Pe smalțul de platină al nopții, misterul existenței ei se scrie în litere de aur […] nici un alt nume n-ar fi putut exprima tot fondul acela de poezie, interastrală pe care-l iradiază mica prințesă rustică, răpită din satul ei de baștină și crescută ca o domniță din lumea mare …”
În însemnările sale, autorul își mărturisește teama de a nu fi superficial, „artificial”, de a nu cădea pradă „livrescului” și „floricelelor stilistice”: „Ciuleandra” asta, pentru mine, e o operă în care se exprimă și se clarifică o taină sufletească mare, e cazul, des repetat, al iubirii până la crimă […] de n-ar avea nici un succes, tot mi-e dragă Ciuleandra, fiindcă în ea sunt instincte”.
Mădălinei i se impune să trăiască într-o altă lume decât cea în care s-a născut și a crescut – e ruptă de familia și mediul inițial. Femeia stilată care este acum acceptă aceasta, dar amintirile determină înstrăinare. Și nu numai amintirile, ci și faptul că nu ea l-a ales pe Puiu Faranga să-i fie soț și iubit, ci a fost practic „cumpărată”. Aurel Sasu remarcă la eroină „fuga privirii în tăcere, a fricii în amenințare, a lucidității în indiferență și dispreț.”
Mădălina este ucisă într-un acces de gelozie (nejustificată?). Taina romanului constă în neelucidarea motivului crimei. Concluzia? Soluția trebuie căutată de psihiatri. Oricum, bătrânul îl internează imediat pe Puiu într-un sanatoriu de boli mintale în speranța exonerării de pedeapsă. Asasinatul, dificil de explicat, este un amalgam de erotism și moarte, se confundă cu o îmbrățișare paroxistică, de o întunecată sexualitate. Pentru Puiu Faranga este suprema posesiune, pentru Madelaine este eliberarea, cumplită, violentă și totuși eliberarea și întoarcerea, în acest fel, a sofisticatei femei în mica și neștiutoarea Madălina care juca Ciuleandra la ea în sat.
Strigătul disperat al lui Puiu Faranga în timp ce desăvârșea omorul „Taci!… Taci!…” este o repetare a strigătului lui Ion în noaptea în care o poseda pe Ana, și a strigătului lui Petre Petre în scena violului asupra Nadiei.
Ușor de remarcat interesul scriitorului pentru personaje ce rup barierele sociale, se lasă târâți de patimi autodistructive pentru cei din altă clasă socială, pentru momentele în care din străfundurile conștiinței răzbat la suprafață instincte primare, imposibil de controlat.
De asemenea, Rebreanu este maestru al scenelor monstruoase, pe care le descrie cu cinismul unui autopsier. Faranga este șocat de fapta sa și de priveliștea macabră din fața sa: „două globuri albe, sticloase, aproape ieșite din orbite, cu o fină rețea de vinișoare roșii, încercând o pată rotundă albastră – viorie: ochii ei înmărmuriți într-o lucire de spaimă resemnată.”
Realist este și modul în care este descrisă aflarea veștii de către tatăl și mătușa criminalului: mătușa îl îmbrățișează, bătrânul Policarp Faranga privește situația ca neplăcută și caută o soluție rapidă și convenabilă pentru a ieși din încurcătură și pentru a salva aparențele. Nici urmă de morală, total dezinteres pentru victimă.
Lucrurile sunt ușor de aranjat. Policarp Faranga a fost ministru de justiție are oameni sus-puși care vor mușamaliza cazul, internându-l pe făptaș într-un sanatoriu de boli mintale.
Situația se răstoarnă când Puiu Faranga, după eforturi de simulare a nebuniei, renunță și se hotărăște să se declare vinovat și responsabil pentru fapta lui.
Foarte interesant este acum modul în care scriitorul tratează cea de-a doua temă a cărții: cum înebunește cu adevărat Puiu Faranga după comiterea crimei. „Nepăsarea mondenă, mentalitatea tânărului superficial părăsesc treptat pe erou, făcând loc neliniștii, întrebărilor grave […] în lămurirea cazului Puiu Faranga, rememorarea de către erou, cu ochii dilatați, a pasionatului dans este un factor esențial.”
Rememorările criminalului au ca subiect imaginea fetei, apoi a soției, simte din nou senzația de înstrăinare, de autonomie ostilă și, în sfârșit a jocului în sine. Vrea neapărat să-și amintească melodia de la Ciuleandra, nu reușește, apoi sare și noaptea din pat și începe să schițeze mișcările jocului, prinde câte ceva, apoi iar uită, îl cheamă și pe doctorul Ursu, să-i arate cum se joacă Ciuleandra, „parc-ar fi avut jar sub tălpi”, scotea și câte un chiot iar „fața-i se aprindea de o bucurie imensă…”
Suprema răzbunare a moartei este ilustrată în această degradare vădită a psihicului criminalului – Puiu Faranga sfârșește prin a innebuni cu adevărat iar cerul se închide.
JAR
Aceeași obsesie erotică din „Adam și Eva” sau „Ciuleandra”, străbate și în romanul „Jar”.
George Călinescu este foarte sever când afirmă că „romanul este franc prozaic”, că „toată atmosfera este de o penibilă vulgaritate” iar „drama pierde orice seriozitate”, în concluzie, „Jar” este o încercare lipsită de orice valoare artistică.”
Fundalul dramei este cenușiu, mediocru și letargic, este mediul mic-burghez, specific unei categorii sociale cu posibilități economice limitate dar cu pretenții ce depășesc sfera propriei clase sociale.
Eroii sunt stăpâniți de rudimentar, intensitatea trăirilor lor este de natură pur fizică. Liana, personajul principal, cu o structură sufletească pasională dar extrem de labilă, nu a reușit să asculte, de glasul rațiunii, dorința de dragoste o orbește și o face să-și reducă sfera intereselor la un singur obiectiv. Într-o oarecare măsură ea se zbate să iasă din plasa mentalităților mic-burgheze, din cenușiul familiei sale, din inerția cotidiană, din mediocritate. Studiile la universitate îi deschid ochii spre o altă lume și de aici până la visări necugetate nu este decât un pas.
Lucian Raicu observă cu justețe: „Ca doamna Bovary, Liana își proiectează asupra unui individ mizerabil setea ei de fericire, care o va distruge.”
Eroina traversează toate fazele unei iubiri prost înțelese: rezerva, beția renunțării de sine, dragostea oarbă (acest Dandu, ofițer aviator nefiind decât un individ destul de mărginit și grosolan) – umilirea, mânia și amăgirea atunci când consimte să renunțe la iluzii și să se mărite cu un pretendent mai vechi, Alistar.
Și totuși, în final autorul ne înfățișează pe Liana „covârșită de sentimentul unei singurătăți sfâșietoare” ceea ce se dovedește a fi de ajuns pentru a o determina să se sinucidă.
Există o certă viziune cinematografică în romanele lui Liviu Rebreanu, o descriere fidelă a cadrelor, contemplare și analizarea semnificațiilor. Autorul derulează cu încetinitorul scenele de iubire, de cruzime sau de nebunie. Scena în care Puiu Faranga dansează obsedat „Ciuleandra „ este pur cinematografică, citind ai impresia că vezi clar în fața ochilor.
Citind și recitind romanele de dragoste ale lui Liviu Rebreanu, romane în care filonul psihologic este extrem de bine reliefat, descoperim mereu noi semnificații, ne impresionează profunzimea emoțiilor și capacitatea scriitorului de a intui stări sufletești sincere, dovedindu-se vocația lirică a primului mare realist al romanului românesc.
CAPITOLUL 4
ELEMENTE DE COMPOZIȚIE ȘI STIL
Liviu Rebreanu este, în literatura română, cel care dă forță și realism romanului social, adevăratul roman social ce își avea originile în tradiția inițiată de Nicolae Filimon, autorul „Ciocoilor vechi și noi”. Nu este greu de făcut o paralelă între „Ion” și romanul lui Nicolae Filimon: în ambele romane peronajul principal este un tip uman voluntar, produs specific al raporturilor economice noi, un erou dornic de reușită și care subordonează totul scopului său. „Ion” al lui Rebreanu este totuși un personaj mult mai bine conturat iar ținuta sa tragică, dragostea sinceră pentru pământ și reumanizarea sa prin întoarcerea la prima sa dragoste, Florica, sfârșitul tragic, toate acestea îi conferă dimensiuni monumentale.
În romanele sale cele mai reușite, „Ion” și „Răscoala”, scriitorul îmbină fericit tradiția țărănească și autoritatea metodelor realismului. El intuiește conflictul ce se naște între valorile umane „tradiționale” și tendințele individualiste, ceea ce dă naștere unei viziuni tragice asupra vieții satului în opera sa.
Dacă până atunci în literatura care trata figuri de țărani, începând cu Alecsandri se întâlnea tot mai mult țăranul pitoresc, țăranul în trecutul istoric, țăranul rob – acum Rebreanu va lichida acest schematism și va ști cum să se înfățișeze țăranul adevărat, cu certe calități morale dar și robit de patimi, împăcat cu soarta sa ori ridicându-se în căutarea justiției sociale, capabil de toată gama sentimentelor umane, fie ele înălțătoare sau, dimpotrivă, condamnabile.
În general, Rebreanu neglijează, (voit sau nu), valorile stilistice, situează arta pe un plan secundar, fiind mult mai preocupat să creeze „viață adevărată”.
El însuși mărturisește că nu ar sacrifica niciodată o intenție de dragul unei fraze strălucite sau a unei noi împerecheri de cuvinte. „Prefer să fie expresia bolovănoasă și să spun într-adevăr ce vreau, decât să fie șlefuit și neprecis”. Pentru că pe Rebreanu îl interesa „nu frumosul, o născocire omenească, ci pulsația vieții”.
„Romanele lui Rebreanu, cele mai bune, afirmă din plin prezența unui ritm interior, a unor măsuri largi și tonuri ample, apăsate, încărcate de o vastă rezonanță și care susțin frazele tipice, observațiile aparent banale ale scriitorului. Ele sunr chiar exemplare prin forța cu care impun ritmul existenței dincolo de fraze […], concentrează viața și o esențializează în imagini care, prin lapidaritatea lor, se impun cu putere și cu răsunetul unor cuprinzătoare simboluri.”
Capacitatea de a fixa, la fel se sugestiv, cu mare fidelitate ca un regizor, mișcările unui personaj ori ale mulțimii, gradând simfonic de la piano către mezzoforte și sforzando pentru ca apoi să descrească intensitatea acțiunii cu aceeași măiestrie, conferă textului o mare plasticitate vizuală și auditivă. Notabile, în acest sens, sunt scenele represiunii din „Răscoala”, scena omorârii lui Ion, scena spânzurătorii lui Apostol Bologa, tragerea pe roată a lui Horea, în „Crăișorul”, sau, așa cum am menționat anterior, extraordinara scenă a jocului Ciuleandra cu Puiu Faranga protagonist.
Romanele lui Liviu Rebreanu au întotdeauna o structură dramatică, autorul este mult mai atras de evenimentele cu mare încărcătură tragică. El scrie realist, dar nu reproduce mecanic situații date ci relevă ceea ce este inevitabil, ceea ce trebuie să se întâmple prin însăși natura lucrurilor și legile firii. Eroii săi sunt personaje necesare, impuși de o situație acută, care se impune în cel mai înalt grad.
Inițial, există în fiecare roman expunerea datelor generale, înfățișarea personajelor și a cadrului ce va găzdui ulterior acțiunea. Ulterior, prin avansarea contextului, datorită unei strategii bine puse la punct, eroii ajung în situații limită, conflictul se acutizează iar variante de soluționare ale acestuia nu există, ei fiind practic „obligați” să facă o singură alegere. Înfruntarea intensă între ce este moral și ceea ce încalcă normele de conviețuire, între rațiune și iubire, între datorie și glasul sufletului este prezentă la tot pasul în cărțile lui Rebreanu: și Ion duce această luptă și Apostol, și Liana și Ana chiar, toți sunt perfect conștienți de imprudența faptelor lor, de gravitatea eventualelor consecințe și totuși, în sufletul lor o dorință mai puternică decât glasul rațiunii, decât instinctul de autoconservare îi determină să urmeze calea ce în final îi va conduce la osândă.
Personajele au un aspect dinamic și surprinzător de unitar dacă luăm în considerare structura lor extrem de contradictorie și aceasta e o dovadă în plus a măiestriei scriitorului. Mișcarea lor de-a lungul desfășurării acțiunii romanului este spectaculoasă și dramatică: dacă la început Ion este un flăcău sărac, dar cu intenții bune, va evolua pe parcurs spre zona „răului”, pe când Apostol Bologa, de la indiferență și conformism, de la platitudinea morală (și acestea sub semnul zodiacal al răului) evoluează spre deșteptarea conștiinței și are revelația adevărului. Iată cu câtă plasticitate ne demonstrează scriitorul cum poate transforma binele în rău și răul în bine!
El nu subliniază ostentativ însușirile personajelor sale, ci obține același efect prin proiectarea dorințelor, simțămintelor acestora în propriile lor fapte.
Liviu Rebreanu a fost întotdeauna preocupat de construcția romanelor sale. El nu va fi scris niciodată la întâmplare: manuscrisele sale sunt elocvente în această privință, redactările succesive ale romanelor sale, listele pe care și le făcea cu locuri și personaje, hărțile topografice, etc.
Pasaje întregi, aparent banale, sunt încărcate de semnificații adânci cum ar fi dialogul din „ Răscoala” dintre Leonte Orbișor și Trifon: aparent, ei discută despre treburile de toate zilele, dar de fapt cuvintele lor conțin apropo-uri clare la revolta ce stăpânea gândurile tuturor. Chiar dacă Rebreanu este epic prin excelență, descoperim adeseori un polisemantism accentuat în proza sa, rod al efortului constant al scriitorului de a transfigura elementele realului încărcându-le de sensuri multiple. Transfigurarea certifică și faptul că ne aflăm pe treapta creației artistice, nu în fața unui material brut.
Tudor Vianu remarcă și el realismul cu care scriitorul înfățișează omul, în „umila și precara lui realiate socială, făr sentimentalisme, în scene crude, cu putere de observație incisivă […] Sobrietatea notației este remarcabilă” […] În locul cuvintelor frumoase, poetice, Rebreanu utilizează altele ca: „a crîmpoți”, „a molfăi”, „a cârcăli”, „a mocoși”, „a lihăi”, etc. „Niciodată realismul românesc, înaintea lui Rebreanu, nu înfiripase o viziune a vieții mai sumbră” scrie criticul.
Un motiv ce revine, definitoriu, este cel al horei. Nu redarea fotografică, ori din punct de vedere etnografic îl interesa pe scriitor, ci hora ca arhetip, ca manifestare reprezentativă a comunității și a sufletului acesteia.
În același timp, hora românească marchează și deschiderea spre alte culturi, având „un dublu caracter, etnic și universal și definind opera lui Rebreanu în genere, care nu este locală, folclorică, ci de interes european, deschisă marilor influențe dar cu rădăcinile adânc înfipte în solul nației românești.”
Cercul larg al horei îi unește pe săteni, îi uniformizează pentru o clipă, hora este reprezentativă pentru comunitate, atât în „Ion” cât și în „Răscoala”, pentru că reunește aproape toți membrii acesteia.
Hora capătă valențe deosebite în „Ciuleandra”, iar cercul ei îi va conduce pe protagoniști spre moarte (Mădălina) și spre nebunie (Puiu Faranga).
Rebreanu a muncit enorm pentru finisarea fiecăruia dintre romanele sale. Un gest, un tablou, o scenă, erau suficiente pentru a declanșa în sufletul scriitorului vibrația creației. Urma apoi o muncă de titan. Romanele sale sunt romane ale marilor ciocniri, ale marilor conflicte dramatice, ale momentelor de tensiune. Schema favorită este precipitarea plină de dramatism a evenimentelor, dezlănțuirea apocaliptică a faptelor pentru ca, după consumarea crizei, lucrurile să intre în albia lor, în așteptarea unor alte acumulări.
„Să fii stăpânit în așa măsură de patosul vieții, să respecți datele vieții cu atâta sfânt devotament, să cauți cu intenție și cu conștiința dificultăților implicate, blocuri de realitate, masive, întregi și pline de asprimi, fără să te lași copleșit de amploarea și de rezistența lor, și mai mult încă, să le miști totuși în vederea unei așezări trainice, armonioase și pline de frumusețea construcției, păstrând mereu vii, „nefinisate”, aspectele aspre, crusta „inestetică” a materialelor aglomerate – aceasta numai cine are geniu, cum a avut Rebreanu, și numai cine e pătruns de o evlavie deopotrivă de mare față de viața reală, ca și față de formele artei definitive, poate face romane ca ale lui Liviu Rebreanu.”
Nu puțini au fost cei care l-au acuzat pe scriitor pentru duritatea scenelor, pentru „violența nejustificată” din unele pagini. Figuri ilustre ca Nicolae Iorga ori Tudor Arghezi s-au situat pe astfel de poziții.
Dar toate aceste scene dure din literatura lui Rebreanu nu sunt rodul unor dispoziții morbide a „sadismului” autorului ori a înclinației sale spre analizarea violenței. Ele reprezintă atât pura realitate (pe care la acea vreme mulți nu erau încă pregătiți să o „digere”) cât și interpretarea plastică a unei viziuni, urmarea unei percepții subiective a faptelor și a integrării acestora în planul romanelor.
Rebreanu însuși afirma că toate subiectele romanelor sale, scriitorul plătește tribut realității care, ca o oglindă, înfățișează toate aspectele, și bune și rele. Scriitorul chiar îl citează la un moment dat pe Stendhal: „romanul este oglinda care se plimbă pe un drum, reflectând când azurul cerului imaculat, când gunoiul șanțurilor murdare.”
Pentru prima dată în literatura noastră, Liviu Rebreanu a reușit să convingă cititorul român că și un roman scris de un conațional poate exista, se poate citi cu maximum de interes și se poate epuiza imediat la vânzare. El reabilitează romanul în literatura noastră, în primul rând datorită subiectelor tratate, a modului realist de redare a vieții și datorită muncii titanice pe care a depus-o în redactarea și finisarea romanelor sale de căpetenie.
CAPITOLUL 5
CONCLUZII
„Opera – afirma Rebreanu – nu valorează prin materialul rural sau urban, ci numai prin realizare estetică. Dar estetica nu exclude predominanța unui spirit specific care dă culoare și autenticitate operei […] modernismul adevărat nu cere înstrăinare de valorile naționale, ci tocmai înțelegerea mai pătrunzătoare, adâncirea și valorificarea originalității acestor realități.”
Într-adevăr, creația lui Liviu Rebreanu se înscrie în sfera realismului; scriitorul ne transmite convingerea sa că opera de artă este un organism omolog marelui cosmos înconjurător. Ceea ce și-a dorit cu ardoare scriitorul era ca din paginile îndelung migălite să transpară „pulsația vieții”, să creeze oameni și viață. În romanele sale întâlnim în primul rând factori de cunoaștere obiectivă dar și fantasmele subconștientului, ca de exemplu în Ciuleandra, unde pulsează instincte primare, ca cel al posesiunii, al iubirii ori teama de moarte.
Liviu Rebreanu respinge „frumosul, o născocire omenească” și se străduiește să capteze „o cantitate de viață veritabilă”, manifestând o preferință clară pentru anume ipostaze ale realului și eliminând acele aspecte pe care le consideră nesemnificative ori false. Este vorba de un anticalofilism clamat și teoretic, ori de câte ori a avut ocazia. Rebreanu se va fi aliniat astfel lui Camil Petrescu, Hortensia Papadat-Bengescu, refuzând prețiozitatea stilistică în favoarea „expresiei bolovănoase”, a obiectivității și a acceptării unui destin interior ce funcționează ca un element justițiar pentru mai toate personajele sale.
Pentru transilvăneanul născut la Maieru, plecarea în regat, în partea liberă a României a însemnat posibilitatea unei adevărate afirmări și găsirea acelui climat necesar pentru a se putea dezvolta. Ruperea de Transilvania nu a fost o sfâșiere ci o limpezime a gândurilor, a percepției, ca într-o expoziție în care nu poți privi și înțelege un tablou decât de la o anumită distanță ce favorizează înțelegerea în ansamblu. Caracteristic scrisului său este travaliul – romanele sale sunt rodul unei trude extraordinare, îndârjite, de ani și ani, martore fiind jurnalele de creație ale scriitorului. Paradoxal obiectivitatea scriitorului este rodul unei implicări personale ce mergea până la uitarea de sine, până la ruperea legăturilor cu lumea exterioară, cu familia chiar. Rezultatul a fost unul de excepție: proza lui Liviu Rebreanu se situează în categoria marilor arhitecturi epice, cu o perspectivă totalizantă, marcată clar de o permanentă autoimpusă obiectivitate.
În „Ion”, scriitorul surprinde o întreagă lume, cea a satului transilvănean. Fără falsul sentimentalism al curentului sămănătorist, viața satului este de un verism marcat, în care limbajul nu este decât un mic procent al tehnicilor ce subliniază culoarea locală. Ion se impune ca personaj principal prin forța lui telurică, prin dorința nestăpâniă de a vea pământ care-l duce la pierderea umanismului din el, pentru ca apoi să întrezărească salvarea prin întoarcerea la adevărata, singura lui iubire. În finalul romanului, moartea se părea cititorului o pedeapsă ori o rezolvare a situației conflictuale. Tulburătoare este însă această înțelegere a omenescului, a slăbiciunilor fiecăruia, a complexității extraordinare a psihicului uman. „Ion” nu este, așa cum au susținut unii, o simplă expunere a unor instincte atavice ale țăranului; nu este nici ceea ce au dorit criticii de după ’45 să vadă (unilateral) și anume un roman în care scriitorul a fost preocupat de descrierea claselor sociale și de surprinderea unor conflicte „tipice” și procese economice. „Ion” este produsul unei arte superioare iar Rebreanu a demonstrat că ficțiunea poate atinge măreția vieții autentice, prin dozarea subtilă a acțiunii, prin forța expresiei, prin recrearea realității.
„Răscoala” este un roman al psihologiei mulțimilor, în care se afirmă totuși două caractere puternice, Petre Petre și Miron Iuga. „Singurul adevărat război civil românesc”, după cum afirma Rebreanu, răscoala din 1907 a fost un moment deosebit de dramatic al istoriei moderne a României, cu puternice motivații socio-economice. Scriitorul înfățișează o adevărată lume a satului, complexă, dinamică, în care trăiesc felurite categorii de țărani ce nu formează nicidecum un strat social omogen, apoi reprezentanții autorității de stat, stăpânii pământurilor etc. În acest roman se cristalizează înclinația scriitorului spre cercetarea aspectelor tragice ale vieții țăranilor, întâlnim secvențe cutremurătoare, incendii, violențe, devastări, dar nu ca o subliniere a aplecării scriitorului spre abisurile iraționalului, ci ca o iulstrare a realității, a gradării iscusite a unei tensiuni ce culminează cu explozia consumată în ultimele capitole, cele ale răzvrătirii și represiunii. Scriitorul preferă aceste scene de mare forță, ce au menirea de a produce un efect de intensitate care-l scutesc de a duce alte motivații ale acțiunii romanului și, în plus, conferă o forță extraordinară narațiunii.
Și în „Ion” și în „Răscoala” ceea ce impresionează este capacitatea scriitorului de a crea oameni adevărați, cu părți bune și rele, blânzi ori agresivi, lacomi, întreprinzători, cinstiți ori lipsiți de scrupule și de aici saltul uriaș pe care literatura română îl face odată cu scrierile lui Rebreanu.
Un rol capital în această trezire a conștiințelor l-a avut și primul război mondial. Camil Petrescu rezumă foarte bine acest fenmen: „După război toate s-au demodat: piesele de alcov, poezia simbolistă, marșurile eroice. Uimită […] lumea a început să cugete și să-și facă examene de conștiință. Cei întorși din tranșee încă palizi au arătat că jocurile cu vorbe sunt ridicole și că ei au văzut moartea cu ochii și au descoperit o realitate: sufletul. Lumea s-a răsfrânt în ea însăți […] și a început revizuirea valorilor. Au început să fie iubiți autorii care, renunțând la ridicole sforțări dramatice, încearcă pilonii convingerilor contemporane.”
Rebreanu pășește ferm și pe tărâmul romanului psihologic, iar aici se detașează clar „Pădurea spânzuraților”. „Cel mai bun roman psihologic român, în sensul studierii evolutive a unui caz de conștiință, studiu metodic alimentat de fapte precise, de incidente și împins dincolo de țesătură logică în adâncurile subconștientului.”
Inspirat de necruțătorul destin al lui Emil Rebreanu „Pădurea spânzuraților” nu este un simplu roman de război, ci mai degrabă unul care sondează conștiința umană, tenebrele pe care le poate naște frica, dar și puterea omului de a iubi și a spera. Personajul principal, Apostol Bologa, supus al statului austriac, ofițer combatant în primul război mondial, duce încă o luptă, cea cu propria conștiință, când este obligat, român fiind, să lupte împotriva celor de un neam cu el. „Șovăirile lui sunt șovăirile noastre, ale tuturor …”, afirma cutremurat Rebreanu.
Aici, în Pădurea Spânzuraților , marele merit al scriitorului este de a fi evitat căderea într-o frazeologie goală, patriotardă și de a fi expus, obiectiv, un caz de conștiință, romanul avansând egal pe cele două planuri – iubirea și războiul, cu toate consecințele nefaste ale acestuia din urmă. Omul, iată subiectul central al scrierilor lui Rebreanu, omul ca expresie a divinului.
Apostol Bologa, simplu cetățean, o rotiță în marea mașinărie care este statul, Apostol cel care „devine” român când în suflet redescoperă iubirea de frați, umanizarea eroului când înțelege că „patria nu e pământul; patria înseamnă oameni” – iată fazele prin care trece eroul. Acțiunea se circumscrie cercului închis al destinului, pornind de la datorie către iubirea de oameni și sfârșind în iubirea morții. Ciclul este complet. O dată răspunsul găsit, personajul dispare în eternitate, împăcat cu sine și cu speranța că dincolo este un tărâm al iubirii și al liniștii.
Romanul pe care l-a preferat Rebreanu înaintea celorlalte, „Adam și Eva” exploatează teza indiană a metempsihozei. O adevărată arie cu variațiuni pe aceeași temă, romanul se cristalizează ca un poem metafizic, aceeași imagine repetând cu încetinitorul un laitmotiv. Totul se repetă de 7 ori (număr magic) și este învăluit într-o aură mistică. Dominanta este ideea predestinării: căutarea ursitei de-a lungul timpului, străbătând civilizații, nu se încheie decât atunci când cercul este complet. Ileana și Toma Novac se regăsesc, definitiv în viață și în moarte.
Și în Adam și Eva, și în alte romane ce au ca subiect aflarea iubirii adevărate, Ciuleandra, Jar, remarcăm idealizarea iubirii prin aspirațiile ei de puritate, idealitate și dăinuire, dar și asocierea dragostei unice cu moartea, într-un mit al cuplului etern.
„Ciuleandra” este ilustrarea situației când iubirea, ca explozie necontrolată, duce la anomalii morale, suferă o mutație dură, violentă și duce în final la crimă. Sentimentul iubirii scăpate de sub control deformează imaginea realității iar Puiu Faranga care își iubește enorm soția, ajunge să o omoare. Este o spargere a tiparelor în literatura vremii, o aplecare asupra fenomenului de degenerescență biologică ce aduce nu doar debilitate fizică ci și labilitate psihică, date temperamentale disturbate, o sensibilitate exagerată și, în final înlocuirea realității.
Toate scrierile lui Rebreanu, fie ele de excepție sau mai puțin reușite, îl propulsează pe scriitor în fruntea scriitorilor contemporani lui și duc romanul românesc în rândul capodoperelor universale. Liviu Rebreanu a reușit ca scriitor datorită faptului că în centrul scrierilor sale s-a aflat întotdeauna omul:
„Ce-ar fi pământul fără om! […] Universul numai prin om a devenit o realitate interesantă … Altfel, fără om,e o zbuciumare fără țintă de energii oarbe … Toții sorii din univers nu servesc decât să încălzească trupul omului, care adăpostește grăuntele divin dintr-însul: ideea Omul e Dumnezeu, fiindcă printr-însul materia a ajuns la conștiința eului propriu, ajuns să se cunoască.”
BIBLIOGRAFIE
OPERA AUTORULUI
Rebreanu, Liviu, Ion, Editura 100+1 Gramar, București, 2000
Rebreanu, Liviu, Răscoala, Editura 100+1 Gramar, București, 1999
Rebreanu, Liviu, Pădurea Spânzuraților, Editura 100+1 Gramar, București, 1997
Rebreanu, Liviu, Adam și Eva, Editura 100+1 Gramar, București, 1995
Rebreanu, Liviu, Ciuleandra. Catastrofa și alte nuvele., Chișinău, Editura Litera, 1997
Rebreanu, Liviu, Jar, Editura Eminescu, 1985
BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ
Dicționarul explicativ al limbii române,București, Editura Academiei, 1983
Angelescu Silviu, Mitul și literatura, București, Editura Univers, 1999
Balotă Nicolae, Romanu românesc în sec. XX, București, Editura Viitorul românesc, 1997
Baltazar Camil, Evocări și dialoguri literare, București, Editura Minerva, 1974
Călinescu George, Istoria literaturii române de la origini până în prezent, București, Editura Semne, 2003
Constantinescu Pompiliu, Romanu românesc interbelic, București, Editura Minerva, 1977
Cristea Valeriu, Interpretări critice, București, Editura Cartea românească, 1970
Cioculescu, Șerban, Aspecte literare contemporane, București, Editura Mnerva, 1972
Cioculescu, Șerban, Itinerar critic, București, Editura Eminescu, 1973
Cioculescu, Șerban, Istoria literaturii moderne, Editura Univers, București, 1979
Ovidiu Crohmălniceanu, Literatura română între cele două războaie mondiale, București, Editura Minerva, 1972
Ilin Stancu, Liviu Rebreanu în atelierul de creație, București, Editura Minerva, 1985
Lovinescu, Eugen, Critice, București, Editura Eminescu, 1973
Lovinescu, Eugen, Istoria literaturii contemporane, București, editura Minerva, 1989
Manolescu, Nicolae, Istoria critică a literaturii române, București, Editura Fundației Culturale Române, 1997
Papahagi, Marian, Critica de atelier, București, Cartea românească, 1983
Perpessicius, Patru clasici (Eminescu, Mihail Sadoveanu, Liviu Rebreanu, Camil Petrescu), Editura Eminescu, 1974
Philippide, Alexandru, Opere alese, Bucrești , Editura Academiei, 1984
Râpeanu, Valeriu, Liviu Rebreanu, București, editura Eminescu, 1987
Raicu Lucian, Liviu Rebreanu, București, E.P.L. 1967
Rebreanu, Liviu, Mărturisiri, București, Editura militară, 1986
Rebreanu, Liviu, Jurnal, București, Ediura Minerva, 1984
Rebreanu, Liviu, Opere, București, Editura Minerva, 1989
Streinu, Vladimir, Pagini de critică literară, București, Minerva, 1977
Vianu, Tudor, Arta prozatorilor români, Editura 100+1 Gramar, București 2002
Zaciu Mircea, Papahagi Marian, Sasu Aurel, Dicționarul scriitorilor români, Editura Fundației Cultural Române, 1995
Liviu Rebreanu interpretat de Alexandru Piru, Eugen Lovinescu, Ovidiu Crohmălniceanu, București, Editura Eminescu, 1973
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Liviu Rebreanu Romanul Psihologic (ID: 153816)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.