Edmondo DE Amicis Si Universul Infantil

Litere

Edmondo DE Amicis Si Universul Infantil

Byadmin ianuarie 1, 2024

CUPRINS

Argument ……………………………………………………………………………..….3

Capitolul I …………………………………………………………………………………8

Capitolul II ………………………………………………………………………………12

Capitolul III ……………………………………………………………………………..30

Concluzii…………………………………………………………………………………..84

Biografie………………………………………………………………………………..…85

ARGUMENT

Pe lîngă beneficiile informatizării și globalității sistemului educațional în general, cu serioase atingeri a celui primar, ajungem, în anul 2001 la convingerea că excesul tehnologic a produs o gravă ruptură: despărțirea se suflet și valorile sale.

De aceea, din nevoia de-a reabilita mult limita sensibilitate am ales Admondo de Amicis și “Cuore, inimă de copil”.

Copilul “educat” în timpul liber de mass-media pusă cu “generozitate” la dispoziție de multitudinea televiziunilor și canalelor, influențat de stresul economic în cele mai multe cazuri, al părinților se află în trista situație de-a nu cunoaște alternativă. Nu se face, în nici un sistem școlar național, suficient pentru a oferi celui pe care îl educi posibilitatea de-a cunoaște un alt model bazat nu pe curaj în violență ci în răbdare și înțelepciune.

Copilul, de oriunde și oricând, are un punct de asamblare al percepției într-o zonă mai pură și cu mult mai afectivă decât a adultului astfel încât, termenul “infantil” nu cuprinde cea mai fericită semantică pentru a-l defini. Poate că universul sensibilității ar reprezenta , cu verificabilă acribie, lumea despre care vorbim, deși lista posibilelor abordări rămâne deschisă și fără pretenții de-a o epuiza. Privind din acest punct epocile, să le spunem de glorie, ale umanității, au fost rezultatul (și acest lucru s-a demonstrat!) a unei reușite transformări a copilului în adult, exemplul cel mai elocvent fiind al Greciei Antice. O perioadă de mame-educatori, luminate de geniu, care au aplicat în același timp știința și arta asupra copiilor lor, a dat câteva generații de creatori, care au schimbat fața lumii, au re-definit omenirea. Tot așa, epocile dezastruoase (una tocmai o traversăm…) sunt consecința firească a neînțelegerii, a ne-educării și poate cel mai grav, a ne-păsării față de singurul univers al nevinovăției pe care umanitatea îl cunoaște.

De aceea, orice metodă care permite accesul și determină formarea copilului este binevenită. Literatura, este la ora actuală, o cale dar și o speranță pentru viitor. Nu trebuie să fii specialist în domeniul educației pentru a-ți da seama că violența la care este supus copilul în contemporaneitate depășește limitele imaginabile. Prima responsabilă este mass-media internă și internațională. Desenele animate oscilează altă vulgaritate, cultivarea sentimentului de furie, ură, angoasă, minciună și toate formele de violență, începând cu cea verbală. Nu sunt departe de această situație nici filmele pentru copii, nici muzica, nici educația primită în familie.

Morala creștină și sentimentele înălțătoare ca de altfel întreg sistemul de valori au fost demonetizate, până la răsturnarea aproape completă a sensului.

Trezit într-o astfel de lume copilul este cel mai bun caz nedumerit, și, în cel mai rău caz, se cunoaște … este un ratat.

Cu atât mai de preț, este în această situație le limita cu tragicul, literatura de calitate scrisă pentru copii.

Dacă școala are ca finalitate instruirea și educarea copilului, dacă viitorul adult trebuie să fie un foarte bun tehnician, dublat de un umanist capabil să înțeleagă și să aprecieze frumosul din natură și societate, atunci realizarea tuturor acestor imperative se leagă în primul rând de cultivarea pasiunilor pentru lectură. Copilul trebuie permanent îndrumat, orientat spre un evantai diversificat de cărți instructive, de la basm la povestire, schiță sau nuvelă, de la legendă la poezia patriotică, de la fabulă la călătoriile extraordinare, la romanele științifico-fantastice sau literatura de informare.

Literatura, ca artă a cuvântului, prin intermediul căreia realitatea este recreată în toată complexitatea ei, oferă copilului de vârstă preșcolară și școlară mică un întreg univers de gândire și sentimente, de aspirații și îndrăzneli, de înaripare entuziastă și idealuri înalte.

Printr-un conținut variat (patria, trecutul istoric, natura și frumusețile ei, viețuitoare, școală, viața cotidiană, copilărie), ca și prin prototipuri umane surprinse în ipostaze din cele mai felurite, acest univers se va putea constitui într-o zestre spirituală importantă, cu condiția ca opera literară în ansamblul ei să răspundă cerințelor multiple pe care le ridică educația estetică, intelectuală, morală și patriotică. Prin valorificarea creatoare a mesajului artistic, etic și estetic al fiecărei creații în parte se stimulează interesul, pasiunea copilului pentru literatură, setea de cunoaștere.

O mare diversitate a formelor de expresie artistică explică forța de iradiere a acestei literaturi, contribuția ei la formarea viitoarei personalități, la cultivarea unor puternice sentimente moral-patriotice (dragoste față de patrie, față de istoria neamului și eroii săi, față de unele atitudini umane).

Literatura contemporană pentru copii, oglinda fidelă a aspirațiilor omului, continuă o tradiție prestigioasă, pornind de la modelele desăvârșite ale genului. Poeți și prozatori de valoare ca: Lucian Blaga, Tudor Arghezi, Șt. Augustin – Doinaș, Ana Blandiana, Marin Sorescu, Nicolae Labiș, Nichita Stănescu ș.a. au dat opere menite să insufle încredere în viață, în capacitatea omului de a învinge răul și de a-și afirma inepuizabilele sale resurse creatoare.

Astfel, prin intermediul literaturii, copilul “poate realiza o binevenită dedublare a sa atunci când se recunoaște în altul. Înainte de a putea înțelege că “eul” său se află necesarmente în contact cu alte “euri”, el își află un alterego multiplicat în fiecare personaj cu care simpatizează: copil, zână, prinț, iepure, gândăcel etc.”

Limbajul specific al cărții, pentru copii, personajele exponențiale, epicul dens, conflictul împins spre suspans și senzațional, deznodământul fericit sunt doar câteva modalități de oglindire a vieții reale prin transfigurare artistică.

Tendința unor copii de a trece foarte repede, uneori, fără să le citească, peste descrierile din natură trebuie să rămână o preocupare pentru educatorii. Zăbava asupra textului, relevarea unor imagini vizuale, auditive sau motorii: jocul de umbre și lumini, susurul izvorului, murmurul apei, freamătul codrului, mișcarea aștrilor constituie doar câteva modalități de cultivare a gustului estetic, de sensibilizare în fața frumuseților naturii patrie, în fața peisajului autohton.

Literatura pentru copii se adresează celor mai diferite vârste. Este foarte mare distanța de la carte cu poze însoțite de versuri sau proză – din perioada preșcolară și clasele I și a II-a, când caracterul concret – intuitiv al gândirii impune ilustrația ca auxiliar prețios în înțelegerea semnificației operei – la cărțile în care primatul îl deține textul literar, din clasele a III-a și a IV-a, când gândirea copilului începe sî fie capabilă de generalizări și abstractizări.

Iată de ce este nevoie de cărți diferite care să se adreseze copilului potrivit nivelului de înțelegere în funcție de particularitățile de vârstă și preferințele individuale.

“Copilul , scria Călinescu, se naște curios de lume și nerăbdător de a se orienta în ea. Literatura care îi satisface această pornire îl încântă(…);ca să fie operă de artă scrierile pentru copii și tineret trebuie să intereseze și pe oamenii maturi și instruiți”.

Din varianta tematica schițelor, nuvelelor și romanelor, copilăria este tema cea mai apreciată de micii cititori, deoarece prezintă problemele variate și preocupările multiple ale vârstei lor.

Copilul ca personaj literar al unei opere și copilăria ca temă predilectă a scriitorilor noștri își fac apariția la începuturile literaturii române moderne, puțin timp după abordarea acestei teme în literatura universală.

Înainte de a fi un personaj creat anume pentru opera respectivă, copilul este prezent mai întâi în amintirile scriitorilor români din secolul al XIX-lea. Mulți dintre marii noștri scriitori evocă, cu o ușoară nostalgie, anii senini ai primei etape din viață. Ion Heliade Rădulescu își amintește cum a învățat românește citind Alexandria, fugind de la școala grecească și furișându-se în podul casei .De asemenea, Costache Negruzzi în schița Cum am învățat românește ne relatează, cu umor, cum a început să citească după Istoria pentru începutul românilor din Dachia al lui Petru Maior.

Alecu Russo evocă cu mult farmec, în Amintirile sale, copilăria petrecută în Strășeni, un “sat frumos, rășchirat între grădini și copaci pe o vale a codrilor Bîcului”. Aici a auzit pentru prima dată scriitorul de eroii basmelor și baladelor populare. Russo fixează tocmai cadrul în care își petrec copilăria scriitori noștri de origine rurală: pe de o parte natura bogată și variată, pe de alta contactul cu creația populara: – ambele vor influența creația lor literară de mai târziu. Ion Ghica în Scrisori consemnează amănunte privitoare la copilăria sa și a altor viitori scriitori: Grigore Alexandrescu, Nicolae Bălcescu, Nicolae Filimon, etc.

De anii copilăriei, ca de oază ma fericirii, își va aminti și marele Eminescu:

Fiind băiet, păduri cutreieram

Și mă culcam ades lângă izvor,

Iar brațul drept sub braț eu mi-l puneam

S-ascult cum apa sună-ncetișor;

Un freamăt lin trecea din ram în ram

Și un miros venea adormitor:

Astfel ades eu nopți întregi am mas,

Blând îngânat de-al valurilor glas.

Scriitorii români nu s-au limitat la evocarea propriei lor copilării, ci au creat opere în care copilul și copilăria formează conținutul acestora. V. Alecsandri, evocându-și primii ani petrecuți la Mircești, creionează figura altui copil, a prietenului său Vasile Porojan.

Ion Creangă oferă literaturii noastre prima capodoperă a copilăriei în literatura română.

După Creangă, o serie de scriitori s-au apropiat cu dragoste și înțelegere de copilărie, înzestrând literatura noastră din secolul al XIX-lea și al XX-lea cu schițe, povestiri sau chiar romane care prezintă aspecte variate ale copilăriei. Amintim schițele lui Caragiale ( Vizită, D-l Goe…), și ale lui Delavrancea (Domnul Vucea) și Vlahuță (Mogâldea); povestirile lui Sadoveanu (Domnul Trandafir, Dumbrava Minunată, Un om năcăjit etc.); romanul lui Ionel Teodoreanu (La Medeleni).

Capitolul I

VIAȚA ȘI OPERA LUI EDMONDO DE AMICIS

La 31 octombrie 1848 se naște în Oneglia, nordul Italiei Edmondo de Amicis. A fost ziarist și narator. Urmează cariera militară și debutează cu “La vita militare” (1868), culegere de schițe sentimental-moralizatoare despre soldații de rând.

Corespondent de presă, publică volumul de călătorie “Spagna” (Spania) în 1873, “Ricordi di Londra” (Amintiri din Londra) în 1873, “Olanda” în 1874, “Marocco” în 1876, “Constantinopoli” în 1878 –1879, “Ricordi di Parigi” (Amintiri din Paris) în 1879 și “Sull’Oceano” (Pe ocean) în 1889. Viața proletariatului îl impresionează și schița “La maestrina degli operai” (Tânăra învățătoare a muncitorilor) în 1881 atestă o lărgire de orizont prin care verismul târziu integră în sfera preocupărilor lui lumea proletariatului. Ulterior va adera la socialism.

“Cuore” (Inimă de copil)-1886, carte închinată copiilor din școlile primare, îmbină într-o reușită sinteză caracterul epic si cel moral educativ, ceea ce explică larga ei popularitate. Ziaristul, obișnuit cu ancheta sociologică, descoperă în stratificarea socială a unei clase de școlari, imaginea în mic a societatii italiene și în prieteniile sau conflictele dintre copii încearcă să arate efectul raporturilor sociale antagoniste. Animat de un democratism idilic și sentimental, speră în armonie socială.

În“Il romanzo di un maestro” (Romanul unui învățător. 1890)renunță însă la orice idilism și schițează o cronică critică a Italiei acelor ani. În 1892, proiectează să scrie un roman al turilor sociale antagoniste. Animat de un democratism idilic și sentimental, speră în armonie socială.

În“Il romanzo di un maestro” (Romanul unui învățător. 1890)renunță însă la orice idilism și schițează o cronică critică a Italiei acelor ani. În 1892, proiectează să scrie un roman al luptei muncitorești, “Il primo magio” (Întai mai) nerealiazat, dar o serie de conferințe și articole, reunite mai târziu sub titlul “La lotta sociale” (Lupta socială), dovedește, din nou, un democratism autentic. În schimb, un oarecare paternalism caracterizează culegerea de schițe “La corrazzo di tutti” (Trăsura tuturor, 1898).

Opera lirica ( Poezie, 1880) este creatia descriptiva, uneori simpla transpunere in versuri a unor pagini din cartile de călătorie, alteori evocare a copilariei.

Pentru unitatea limbii literare pledeaza in volumul “L’idioma gentile” (Limba cea nobila, ) in care dovedește aceeasi admirație ca și în “Manzoni pentru graiul florentin”.

De altfel, cu Edmondo de Amicis, care, mai mult decât Cena Giovanni (pe care toți istoricii literari îl amintesc drept port usor sentimental și usor retoric, dispretuițor față de inerția “sufletelor marunte și obosite”) acționează în numele ideilor socialiste, suntem între intelectualii socialisti de prima ora, între cei dintai care au fost alaturi de partidul creat în 1892. De Amicis a început prin schite despre viața militară (“La vita militare” ,1868), conformiste și patriotic-moraliste, dar nu lipsite de accente sociale atunci când, într-o pagina despre “Holera din 1867”, ele vorbesc de mizeria sudului, a scris apoi mai multe volume de calatorie ca: “ Spagna” (1873), “Olanda” (1874), “Marocco” (1876), atrăgându-și ironia lui Carducii, dar sa afirmat mai ales ca autor al romanelor didactic-sociale din viața meseriasilor și a proletariatului începator. În acest context, opera în speta studiata de noi, “Cuore”(1887) este de faimă mondială, alterând istoria unei clase de școlari dintre un mare oraș industrial al Italiei de Nord cu “povestirile lunare” care cuprind istroria mai multor straturi ale populatiei Italiei, este, în narațiunea sentimentală și în concluziile ei optimist-umaniste, o carte exemplară a primului socialism italian, lipsit de atenție critică, încrezator și generos. “Il romanzo di un maestre” (1890), preceda tematic mai multe carți ale literaturii noastre dedicate invatatorului la sate; situatiile descrise De Amicis revin in “Apoastol” al lui Cezar Petrescu, fiind in configuratia tematica a verismului, o prezentare critica, aproape aspra a institutiei, abuzurilor si inculturii, in statul national recent creat.

Cu putin inainte De amicis semnalase atenției publice italiene, pe baza observațiilor strânse în cursul unei călătorii în America de Sud, când, ajungând pâna la extremitatea Argentinei, pe fluviul Panama si Paraguay, cunoscuse condițiile de viața ale țaranilor italieni plecați din patrie. De Amicis nu are vana creatoare a scriitorului epic, si este doar un tematic, un Dickens, sau un Victor Hugo al Italiei, romanele sale se compun din schițe și expuneri didactic-sociale, iar opera începută în 1892, romanul “Primo Maggio” care presupunea capacitatea marii constructii epice, este o opera nerealizată și ramasă în manuscris, poate nu numai din motive ideologice. Socialist sentimental, filantrop burghez, cum îl numește istoricul literar Gian Franco Vene, scriitorul rămâne în planul ideilor si al artei un scriitor modest; renunțarea la romanul proiectat dovedea involutia ideologica a intelectualilor italieni, a “generalilor” din generatia lui Arturo Graf si a lui Pascoli, si, totodata lipsa de maturitate a verismului care doar în opera lui Federico di Roberto, și numai parțial, reușea sa cuprindă existența contemporana in complexitatea ei socială.

“Schițele” care alcatuiesc “Cuore” si “La Maestrina degli operai” (Tanara invatatoare a muncitorilor n)1881 sau acela, in volumul intitulat glumet “La carrize di tutti” (1889), trec in revista oameni si intamplarile lor in drumurile zilnice, indica asadar, masura meritelor de scriitor ale lui De Amicis si poate nu numai ale lui, si sunt, in cuprinsul ei, bucati literare excelente.

Capitolul II

STRUCTURA ROMANULUI

’’CUORE,,

CAPITOLUL II

STRUCTURA ROMANULUI

CUORE

Romanul “Cuore” este de fapt o culegere de schițe didacto sentimentale, pe alocuri moraliste, pe alocuri excelent realizate, dupa cum urmeaza:

Ciclul “Octombrie” cuprinde povestirile:

“Prima zi de scoala”;

“Invatatorul nostru”;

“O nenorocire”;

“Baiatul calabrez”;

“Colegii mei”;

“O faptă generoasă”;

“Invatatoarea mea ditr-a intai”;

“Intr-o mansardă”;

“Scoala”;

“Micul patriot Padovan”;

Ciclul “Noiembrie” cuprinde:

“Cosarul”;

“Ziua morților”;

“Prietenul meu Garrone”;

“Carbunarul si domnul”;

“Invățătoarea fratelui meu”;

“Mama”;

“Colegul meu Coretti”;

“Directorul”;

“Soldații”;

“Ocrotitorul lui Nelli”;

“Primul din clasa”

“Micul cercetaș lombard”;

“Saracii”;

Ciclul “Decembrie” are in cuprins povestirile:

“Traficantul”;

“Vanitate”;

“Prima ninsoare”;

“Zidărașul”;

“Bulgarele de zapada”;

“Invățătoarele”;

“În casa ranitului”;

“Micul copist florentin”;

“Voința”;

“Recunoștință”;

Ciclul “Ianuarie” este compus din:

“Învățătorul suplinitor”;

“Biblioteca lui Stardi”;

“Fiul fierarului”;

“O vizită frumoasă”;

“Franti eliminat de la scoala”;

“Toboșarul sard”;

“Iubire de patrie”;

“Invidia”;

“Mama lui Franti”;

Ciclul “Februarie” cuprinde:

“O medalie bine meritată”;

“Intenții bune”;

“Mica locomotivă”;

“Trufie”;

“Raniții muncii”;

“Intemnițatul”;

“Infirmierul tatei”;

“Atelierul”;

“Paiașa”;

“Ultima zii de carnaval”;

“Copii orbi”;

“Invățătorul bolnav”;

“Strada”;

Luna “Martie” cuprinde:

“Școala serala”;

“Încăierarea”;

“Parinții copiilor”;

“Numarul 48”;

“Un copil mort”;

“În ajunul zilei de 14 martie”;

“Împărțirea premiilor”;

“Cearta”;

“Sora mea”;

“Sânge romaniol”;

“Zidarașul muribund”;

Luna “Aprilie” este structurata astfel:

“Primavara”;

“Azilul de copii”;

“La gimnastica”;

“Învățătorul tatalui meu”;

“Convalescența”;

“Prietenii muncitori”;

“Mama lui Garrone”;

“Giuseppe Mazzini”;

“Virtutea cetățenească”;

Luna “Mai” cuprinde povestirile:

“Copiii rahitici”;

“Sacrificiu”;

“Incendiul”;

“De la Apenini la Anzi”;

“Vara”;

“Poezie”;

“Surdo-muta”;

Luna “Iunie” cuprinde schițele:

“Garibaldi”;

“Armata”;

“Italia”;

“32 de grade”;

“Tatăl meu”;

“La țară”;

“Împărțirea premiilor”;

“La scoala serala a muncitorilor”;

“Învățătoarea mea a murit”;

“Mulțumiri”;

“Naufragiul”;

Luna “Iulie” cuprinde doar patru schițe:

“Ultima scrisoare a mamei mele”;

“Examenele”;

“Ultimul examen”;

“Adio”;

Fiecare din aceste capitole are o povestire marcantă și memorabilă. Astfel, ne-a reținut atenția “Micul patriot padovan”, “Micul cercetas lombard”; “Micul padovan”; “Micul cercetaș lombard”; “Micul copist florentin”; “Toboșarul sard”; “Infirmierul tatei”; “Sange Romaniol”; “Virtutea cetățenească”; “De la Apenini la Anzi” și “Naufragiul”.

PROIECTUL DE TEHNOLODIE DIDACTICĂ

Data:

Disciplina:

Clasa:

Subiectul: Micul patriot padovan

Obiectiv general: formarea și recunoașterea senitmentlui patriotic

Tip de lectie: mixtă

Strategii didactice: inductivă și euristică

Metode de invatamant: expunerea, comentariul, dezbaterea, problematizarea

Material didactic: lucrarea Cuore, inima de copil – Edmondo de Amicis

Forme de activitate: frontală și individuală

DESFASURAREA METODICĂ A LECȚIEI

Organizarea clasei pentru lectie 3’

notează absenșele;

pregatirea elevilor cu cele necesare pentru lecție;

captarea atenției;

Reactualizarea cunostințelor anterioare 10’

verificarea cunostințelor anterioare din lectia_______________

(din lectia aceasta se dau câteva sarcini:

descrieți___________________

identificați_________________)

Evaluarea cunostințelor se face pentru fiecare elev chestionat motivandu-se nota.

Enuntarea titlului lectiei noi si a obiectivelor operationale

Astazi vom invața despre comportamentul unui copil oropsit, care si-a iubit cu inflacarare patria.

(Se scrie titlul lecției pe tabla și se enunță obiectivele operaționale)

Predarea lectiei noi:

Edmondo de Amicis a trăit între anii_________(câteva date despre scriitor).

Lucrarea sa mai importanță (cunoscută): Cuore, inimă de copil.

Comentariu literar

Se povestește conținutul nuvelei (scrii povestirea în planul de lecție!) Ex. Un elev își manifestă dorința de a i se povesti în fiecare zii câte o istorioară. Într-una din zile învățătorul le-a spus urmatoarea povestire__________________________

Fixarea cunostintelor:

Cine este autorul lucrarii “Cuore, inima de copil”?

In ce perioada a trait el?

Prezentați viața micului patriot padovan pe baza textului parcurs!

Definiți caracterul și fizionomia micului patriot padovan!

Ce este patriotismul?

Tema pentru acasa:

Alcătuiți o compunere pornind de la urmatorul text: “eu nu primesc pomană de la cei ce vorbesc de rău țara mea.”

Obiective operaționale

elevii să înțeleagă și să recunoască consecințele unei fapte bune;

să cunoască statutul copiilor nedoriți de parinți;

să facă diferența dintre o faptă bună și una rea;

să inteleagă noțiunea de patriotism și realitatea pe care aceasta o desemnează;

“Micul patriot padovan” cu care se incheie capitolul “Octombrie” pare la această oră, în Europa contemporană, ușor desueta, aproape lipsită de realism, patriotismul fiind una din cele mai puțin căutate trasături a fiinșei umane.

În fața patriotismului, pe scara valorica actuala, se afla cu totul si cu totul alte virtuti, cum ar fi apartenența la o clasa socială, la o breaslă, la o profesie, și, poate, într-un oarecare rând, apartenența la un popor. Un autor ca De Amicis, care a crezut cu sinceritate în importanta trăirii în interiorul propriului tau popor a fost citit cu mare plăcere de-a lungul secolului XX, a fost tradus în mai toate limbile Europei. Sfîrșitul secolului XX a adus o puternica si, pare se, ireversibila intoarcere la acest sentiment catre alte emoții colective “înlocuitoare” cum ar fi “Ființa planetară”, “european” etc. De aceea povestirea “Micul patriot padovan” pare desueta, iar a te așteptă la o reacție patriotică primită din partea copiilor noștri pare de neconceput.

“Micul patriot padovan” a fost vândut unei trupe de saltimbanci care cutreierau Europa, umblau prin Spania, Franta până în Italia. Un copil vândut de parinții lui italieni, nu ar fi trebuit, intr-o ordine fireasca a lucrurilor să-și iubească țara. Bătut de cei dragi, vândut pe nimica unui circ, în inima copilului ar fi trebuit să se nască ura, dar… inima copilului era dârza și bravă, neamestecată cu meschinaria lumii. Șeful circului a bătut și a înfometat băiatul doi ani, pâna când acesta nu a mai putut rezista. Copilul vorbea un amestec de limbi: italiana, limba maternă, cu spaniola și franceza. În disperare de cauza s-a informat și a ajuns la Consulatul Italian din Spania, de unde a fost trimis de oamenii milosi ai consulatului înapoi, în Italia. I s-a dat un bilet de clasa a II-a și o cabina.

Pe vapor erau tot felul de oameni mai avuți sau mai putin avuți. Văzându-l cât e de amărât, de maturizat, de singur și rupturos, dar și pentru a face o impresie în fața publicului, domnii au început să-i dea bani. Și-a strâns și sa retras morocanos în cabina lui. De acolo auzea discuția care se purta între domnii adunați chiar în fața cabinei sale și care discutau despre calatoriile lor și despre țările văzute și din vorba în vorba junseseră sî discute despre Italia.

Reactia micului padovan, imediat dupî aparitia romanului “Cuore”, a facut îconjurul lumii, povestea fiind la îceputul secolului nostru foarte gustată și apreciată. Redăm mai jos un citat reprezentativ:

“Unul dintre ei incepu să se vaiate de hoteluri, altul de caile ferate și apoi toți trei se înflacarară în discuție, începand să critice fiecare lucru. Unul ar fi preferat să călătorească în Laponia, altul spunea că îin Italia nu întâlnise decat șarlatani și bandiți; al treilea că funcționarii italieni nu știu să citească.

– Un popor ignorant, repetă primul!

– Murdar, adauga al doilea.

– Ho … exclamă al treilea, vrând să spună tot, dar nu mai reusi să isprăvească cuvântul că o vijelie de monede mici și mari se revarsară cu furie peste capetele și spatele lor, sărind pe masă și pe podea, cu zgomot infernal. Toți trei s-au ridicat furioși, privind în sus, de unde au mai primit un pumn de bani în obraz:

– Luați-vă banii înapoi! Le spunea cu dispreț baiatul, dând perdeaua cabinei la o parte. Eu nu primesc pomană de la cei ce vorbesc de rău țara mea!”

Povestea “Micul cercetaș lombard”, este piesa de rezistență a celui de-al doilea capitol “Noiembrie”. Fiecare capitol cuprinzând câte o perlă, un text deosebit, aduce în mâinile cititorului și în atenția lui ceea ce autorul consideră o morală meritorie în educația copiilor.

Să vorbești despre moartea copiilor este totdeauna un subiect de maximă tensiune, de o tristă afectivitate, dar să vorbești despre moartea eroică a unui suflet de copil este înălțător și mișcător. Nu întâmplător, “Cuore” a fost lectura preferată a generațiilor de italieni acum 80-100 de ani. Micul lombard a fost găsit în fața unei case părăsite din care s-au retras țăranii fugind în fața austriecilor, in timpul războiului din 1859 (pentru eliberarea Lombardiei). Copilul le-a spus soldaților că este al nimănui, că a fost găsit și că muncește orice pentru a se întreține. S-a oferit să se urce pe un frasin înalt si frumos pentru a cerceta, să vadă unde sunt austriecii, întrucât ofițerul era prea greu și nu putea să ajungă în vârful copacului. Odată ajuns sus le-a descris soldaților și ofițerului tot ce vedea, doi oameni călare, baionete lângă cimitir, un foișor… chiar atunci s-a tras primul foc. Ofițerul a ordonat copilului să coboare, dar copilul dorind să fie de ajutor alor săi, nici nu a vrut să audă și al doilea glonț i-a trecut pe lângă urechi, însă al treilea l-a lovit din plin:

“Blestemați să fie! Țipa sfâșietor ofițerul, alergând într-un suflet de copil.

Baiatul se zbătu cu spatele pe pământ și rămase așa, întins cu brațele desfăcute, cu fața în sus. Un șuvoi de sânge îi gâlgâia din piept, din partea stângă. Sergentul, împreună cu doi soldați au descălecat imediat. Ofițerul s-a aplecat și i-a deschis cămașa; glontele intrase în plămanul stâng.

Câteva ore mai târziu viteazul băiat a primit onorurile militare binemeritate…

Un ofiter îi lasă decorația lui, un altul se duse să-l sărute pe frunte. Și florile continuau să cadă peste piciorușele lui goale, pe pieptul însângerat, pe părul lui bălai. Și el zăcea acolo în iarbă, învăluit în drapelul său, cu chipul livid și parcă zâmbitor, ca și cum ar fi știut de toate onorurile ce i s-au făcut și ar fi fost fericit ca și-a dat viața pentru Lombardia sa scumpă.”

“Micul copist florentin” este povestirea care a ajuns mai celebră decât autorul ei, De Amicis, deoarece vorbeste deschis despre inima omului , a copilului. Valoarea ei nu este atât literară, întrucât procedeele utilizate se înscriu pe linia clasică a povestirii, cât morală sau, și mai exact, educativă. Este la fel de actuală în orice epocă, are trecere la cititori indiferent de nivelul lor cultural sau gradul de civilizație. Și mai necivlizați dar și cei extraordianar de civilizați, o pot gusta pentru că vorbește despre inimă, adică suflet și veșnica lui frumusețe, neschimbătoare.

Micul copist era de fapt un copilaș de doisprezece ani, sensibil, deloc robust, dintr-o familie numeroasă, cu multe probleme financiare, deoarece doar tata lucra și acesta câștiga puțin.

În capitolul “Personaje” vom vorbi mai de aproape despre caracterul celor doi, implicați direct, tatăl și fiul.

Micul copist, florentin de origine, s-a trezit într-o familie iubitoare, cu mulți frați,în care tata muncea mult, practic își sacrifica viața pentru a-și întreține familia. Nu aflăm ora de sculare, însă ora de culcare este doisprezece noaptea. Mama, știm despre ea, este împăciuitoare, înțelegătoare, dreaptă, afectuoasa, are grijă de familie. Despre ceilalți frați autorul nu ne spune nimic.

Micuțul elev este martor, încă de la începutul existenței sale, la chinurile disperate ale tatălui său pentru a-și întreține familia, pentru a munci mai mult. Copilul caută soluții de a-și scuti tatăl de epuizare și de a aduce venit familiei. Pentru moment se gândește că ar putea să facă și chiar îi propune tatălui să-l ajute la munca suplimentară, de scris banderole. Tatăl, având în inimă același sacrificiu, așteaptă de la fiul său doar să învețe, să termine o meserie și prin aceasta să-și întrețină familia. Nu-i permite să lucreze nimic altceva. Dar copilul observă că seara de seara, tatăl său merge la culcare fix la miezul nopții. De aceea, de cum simte că tatăl său intră în pat, se apropie de masa de lucru și se pune să lucreze, să scrie banderole. În prima seară și în cele ce urmeaza copilul a scris, de fiecare dată, de o liră, adică o sută șaizeci de banderole.

La începutul acestei munci copilul nu s-a resimțit, dar, încet, cu timpul, nopțile nedormite și-au pus amprenta. El a inceput să-și facă temele sumar, superficial, a început încet, dar sigur să o ia în jos cu învătătura. Nebănuind nimic, tatăl lui s-a îngrijorat. Pentru început l-a dojenit cu afecțiune dar cum situația persista și se agrava, a ajuns la concluzia că fiul său nu mai este un elev conștiincios, că și-a pierdut seriozitatea și că nu-l asteaptă nici un viitor.

Copilul, în schimb, la fiecare dojană era pregătit să spună tot adevarul, dar nu a vrut să-și lipsească tatăl de bucuria de a se crede important, capabil să muncească tot mai mult, și nici familia de ajutor. De aceea înghite dojenele cu duioșie, lacrimi în ochi și decizia de a continua.

Intr-o zi, tatăl său a apărut cu un tort pentru că a câștigat în plus și a putut să-și cinstească familia. Toate acestea reprezentau suficiente motive să tacă, să nu se destăinuie. Lucrurile au trenat, au mers târâs-grăpiș, până când mama copilului a obeservat cât de palid și bolnav este.

Tatăl își arăta nepăsarea și comenta cum că conștiința neâmpăcată macină sănătatea. Toate acestea au umplut paharul. Copilul și-a propus să mai scrie o singură noapte după care să se odihnească și să-și vadă de învățătură. Și, în timp ce scria, îi cade o carte, face gălăgie și tatăl său îl surprinde.

Momentul aflării adevarului este înălțător. Când tatăl își dă seama ce gresală a făcut judecându-și aspru copilul, e cuprins de remușcări. Și copilul regretă că nu i-a spus tatălui. Redăm mai jos scena din finalul povestirii:

“-Oh, tată, iartă-mă! Strigă recunoscându-și tatăl.

-Tu, tu să mă ierți! răspunse bietul tată, suspinând și acoperindu-i fruntea cu sărutări, acum am ințeles totul , știu totul, eu, eu iți cer iertare, sfântă făptură, copilul meu drag. Vino, vino cu mine!

Și îl împinse, sau mai degrabă îl duse lângă patul mamei sale, care se trezise, și i-l aruncă în brațe, zicându-i:

-Sărută-l pe ingerașul ăsta de copil, care de trei luni nu doarme ca să muncească pentru mine, iar eu îi amăram inima, tocmai lui, care ne câstiga pâinea de toate zilele.”

In literatura romana, dar și in cea universală se cunosc puține exemple în care facerea de bine este ascunsă. De astfel de exemple abundă doar literatura creștin-ortodoxa în “Filocalii” și “Viețile sfinților”, în care gestul de bunătate este făcut, conform proverbului “aruncat în Dunăre”.

“Toboșarul sard”este povestirea lunii ianuarie, conform cu alegerea autorului. De fapt, ca să apreciem valoric aceleași alegeri lunare le-am face și noi.

Izbiți de noul val de “cultură” promovat de TV. si mass-media ne este greu să ne întoarcem în conștiința lucrului bine făcut și până la capăt. Într-o lume care pune la îndoială toate valorile morale și propagă urâtul drept categorie estetică este greu, chiar cititor matur fiind, să mai guști din atmosfera moraliatoare a sfârșitului de secol XX. Lectura de acest gen este consumată la ora actuală doar ca gest de curiozitate, de informare asupra trecutului. Nu mai înaripează, nu mai înflăcărează. Copiii noștrii și-au dezvoltat nevoiile spre stările obscure, dubioase, câteodata paranormale. Adevărata morala este disprețuită atât pe față, cât și pe dos.

“Toboșarul sard”este, deci, o poveste despre curajul și eroismul unei inimi de copil, care-și făcea datoria.

De Amicis nu este autorul surprizelor. Firul narațiunii respectă cele trei puncte esențiale: introducerea, cuprinsul și încheierea. Evenimentele decurg unele din altele, tehnica stopcadrului, atât de specifica secolului XX, nefiind prezentă. După cum spuneam, urmărim povestea pe un fir normal, cauza-efect. Toboșarul – este, de asta vrea să ne convingă autorul, un copil oarecare. Subliniind în felul acesta că eroismul este o constantă a poporului, nu o exceptie.

Să intrăm în chiar miezul întâmplărilor. In 1848 italienii duceau războiul de eliberare de sub jugul austriac. Acest război a fost unul, desigur, național, asa cum au fost percepute conflictele armate până la cele două războaie mondiale.

Un detașament de șaizeci de soldați a fost surprins într-o clădire și înconjurat de austrieci. Soldații erau conduși de un căpitan bătrân, uscățiv, sever și dârz, care nu concepea să se predea.

In spatele frontului, la o distanță nu prea mare se aflau camarazii italieni. Ei nu știau ce se petrece în avangarda frontului. Unica soluție, la care a ajuns capitanul, de a-și salva departamentul, era să-l trimita pe micuțul toboșar prin liniile inamice la ai săi, cu o scrisoare privind situația.

Ca un soldat disciplinat ce se găsea, copilul și-a luat imediat în serios misiunea, a fost coborât pe frânghie din casă în curte și a început să fugă mâncând pământul. Căpitanul îl urmărea de la geamul mansardei, foarte mulțumit de înaintarea copilului. La un moment dat s-a lăsat liniște. Copilul a căzut și toată lumea credea că e mort:

<<L-au ucis urla căpitanul mușcându-și pumnul. Nici nu isprăvise vorba și-l văzu pe toboșar că se ridică. “Aha, s-o fi împiedicat și atât!” gândi în sinea lui căpitanul și răsuflă ușurat. Micul toboșar, ce-i drept, alerga din răsputeri, dar schiopăta. “Și-o fi scrântit piciorul”, se gândi căpitanul. Câte un noruleț de praf se mai înalța ici-colo, in jurul băiatului, dar din ce în ce mai departe. Era salvat. Căpitanul trase un strigăt tare, triumfător. Dar continua să-l urmărească cu privirea, cu respirația întretăiată, fiindcă soarta lor se hotăra în câteva minute: dacă băiatul nu ajunge cât mai iute jos să poată înmâna biletul în care cerea ajutor imediat, ori toți soldații săi cădeau răpuși, unul câte unul, ori se vedea silit să se predea împreună cu ceilalți, devenind toți prizonierii austriecilor>>

De aici, acțiunea se tensioneaza. Băiatul cade din ce în ce mai des, umblă din ce în ce mai greu. Căpitanul ba îl încurajează ca și când toboșarul ar fi de față, ba îl critică, ba încearcă să-i susțină pasul cu dragostea fața de țară și nevoia de a salva multe vieți omenești.

Copilul, din spusele căpitanului deducem, înaintează făcând eforturi supranaturale. De Amicis nu precizează, cu nici un cuvânt, care este situația copilului și de ce aleargă cu mari întreruperi. Cititorul este lăsat să creadă ce dorește, autorul neamestecându-se deocamdată.

Căpitanul observa, în culmea fericirii, că vin ai săi, ceea ce demonstrează că micul toboșar și-a îndeplinit misiunea. Practic, în acest punct, narațiunea pare să se fii terminat, autorul adăugând detalii care nu vin să schimbe nimic din firul evenimentelor. Citești împăcat ceea ce urmează, puțin îngrijorat pentru copil, dar, fără încărcătura emotivă stârnită de obicei de textele lui De amicis. Pare doar să fie așa. Căpitanul , după terminarea campaniei iși vizitează soldații raniți în spitalul de campanie. Primul întâlnit, imediat după ușa de la intrare este micuțul toboșar. Este salutat respectuos de căpitan, pentru că și-a făcut datoria. Însă copilul vrea să povestească, să-i spună că a făcut tot ce i-au permis puterile, în conditiile în care a fost rănit. Căpitanul comentează și gândește în sinea lui că bietul copil a pierdut sânge și de aceea a fost istovit. Totuși vrea să vadă rana copilului. Când aruncă pătura la o parte, stupoare! Se dă un pas înapoi. Copilul avea un singur picior, celălalt fiindu-i amputat pentru că l-a forțat prea mult după ce a fost rănit.Dacă nu ar fi alergat atâta, piciorul putea să-i fie salvat. Poate că replica bătranului căpitan este una din cele mai frumoase texte de recunoștință și patriotism scrise în literatura europeană:

“-Eu nu sunt decât un căpitan și atât, dar tu ești un erou!”

“Infirmierul tatei”povestirea lunii februarie este un text care, neprezentând prea multe complexități lingvistice poate fi citit la orice vârstă, fiind instructiv și în același timp, ca toate poveștile lui De Amicis, înduioșător. Ne-ar face plăcere să-l citim și când suntem plini de speranță dar pesimiști, când avem probleme serioase cu propria biografie sau viața ne oferă un răgaz. Este o poveste care prin frumusețea și naturalețea mesjului farmecă. Rămâi cu impresia că poate umanitatea nu este pierdută în meandrele viciilor și a neputințelor sale. Că lumea se ține, totuși, pe inimi bune, sigure și sensibile.

Copilul unui țăran pleacă pe jos, prin ploaie și noroi, cu o legăturică sub braț, în căutarea tatălui său întors din Franța de la muncă și căzut bolnav la un spital din Napoli. Baiatul Cecillio a lăsat acasă o mamă extrem de îngrijorată, o soră infirmă și o surioară foarte mică. Toata speranța lui, a familiei sale este ca tatăl să se facă bine. De aceea copilul îl caută cu toată dragostea de care este capabil. Este dus după multe explicații la căpătâiul unui bolnav:

“Fiul lui nu-l mai recunoștea. Părul îi albise, îi crescuse barba, fața îi era umflată și avea o culoare roșie aprinsă, cu pielea întinsă și lucioasă, cu ochii micșorați, cu buzele îngropate. Cu fața aceea schimbată părea altul, numai fruntea și sprâncenele mai semănau.”

Desigur, tatăl nu-l mai recunoștea. Băiatul nu știa de ce boală suferă, de ce arăta atât de rău, ce sanse de-a supraviețui are.

“Și se afundă în gânduri triste aducându-și aminte de atâtea lucruri în legatură cu bietul lui tată: de ziua plecării, când și-au luat un ultim rămas-bun pe vapor, speranțele puse de familie în călătoria aceea, deznădejdea mamei la sosirea scrisorii. Se gândi apoi la moarte: iși văzu părintele mort, pe maică-sa îmbrăcată în negru și întreaga familie în mizerie. Rămase multă vreme așa pâna când, o mâna ușoară îi atinse umărul. Tresări: era o soră.”

Deși adept al ideilor egalitariste de sorginte socialistă, parcurgând romanul “Cuore” dar si celelalte opere ale lui De Amicis ajungi la concluzia că s-a specializat și a vibrat cel mai pregnant la creștinescul sentiment de milă. Nu există text scris de autorul nostru, indiferent de subiectul abordat, să nu cuprindă măcar în subsidiar, un sentiment de milă. Așa cum Dostoevski a spus că “Frumosul va salva omenirea”, De Amicis pare să spună “Mila va salva omenirea”, mila unui față de celălalt!

Desigur, copilul iși suflecă mânecile, prinde curaj și se ocupă de îngrijirea tatălui său că, doar, doar l-o salva. Și medicii îl încurajează. Nu observă atmosfera de spital, vaietele, mirosurile, propria sa oboseală și foame, ci doar nevoile tatălui său. Acesta a ajuns să accepte îngrijiri, să bea și să manânce doar din mâna lui Cecillio.

Și tocmai când lucrurile păreau să curgă de la sine, intervine marea surpriză. Apare adevaratul tată.

“Era ora patru după-amiază când băiatul trăia unul din momentele lui de duioșie și speranță; deodată, de dincolo, dinspre ușa cea mai apropiată de aceea a salonului, se auzi un zgomot de pași și apoi un glas puternic, rostind doar doua vorbe: “La revedere, soră!”, care-l făcură să sară în sus, cu un țipăt sufocat. În aceeași clipă, în salon intră un om cu o legatură mare în mână, urmat de o soră.

Copilul scoase un țipăt ascuțit și rămase încremenit ca o stană de piatră.

Omul se întoarse, îl privi o clipă și strigă:

-Cecillio! Și se repezi spre el. Băiatul, sfârșit de emoție, căzu în brațele tatălui său.”

Aici intervine adevărata dramă a copilului și este pus la grea încercare caracterul său. Pe de o parte ar pleca acasă cu tatăl său, pe care, în sfârșit, l-a regăsit, iar pe de altă parte,nu l-ar lăsa nici pe bolnavul despre care crezuse că este tatăl său. Bolnavul, și așa era pe moarte. I-a cerut îngăduința tatălui său veritabil, să rămână până când bolnavul se va sfârși.

Este mișcătoare soluția pe care De amicis a găsit-o pentru final. După ce muribundul îl strânge de mână în semn de recunoștintă, se stinge a doua zi la revărsatul zorilor. Când își ia la revedere, băiatul, neștiind nici măcar cum îl cheamă îi spune din inimă:

“-Adio, sărmane tată!”

Luna Martie aduce și ea o poveste despre copilul erou-sacrificat. Altă abordare, un alt gen de tragedie, altă fațetă a copilului care iși dă viata pentru aproapele său din dragoste.

Firul povestirii propriu-zise nici nu ne mai interesează în mod deosebit. Este osatura pe care De Amicis a putut să împletească, în mai multe ipostaze tabloul psihologic al unui copil, să-i zicem zvăpăiat la prima vedere. Ține de priceperea literară să construiești, plecând de la o prezentare “oarecare” o astfel de situație și un astfel de caracter, cum vom descoperi în “sânge romanoil”

Povestea, ca toate poveștile lunare este mai întinsă decât restul textelor din capitolul “Martie”. Ferruccio, eroul din poveste, este copilul unui negustor. Acesta pleacă la oraș împreună cu soția și fiica, pentru a se aproviziona la prăvălie și a-și duce fetița la doctorul oftalmolog. Acasă rămân Ferruccio și o bunică paralizată. Nimic, dar absolut nimic în însăși introducerea în poveste nu ne previne asupra dramei care urmează să se desfășoare.

Pare a fi vorba despre un copil oarecare, un baiat cam neascultător și bătăuș cum sunt mai toți băieții la vârsta lui. Bunica este chiar îngrijorată pentru viitorul copilului, întrucât portretul lui moral lăsa ușor de dorit, el fiind lăsat de tatăl său să aleagă singur între bine și rău. Bunica a considerat că lipsa de preocupari și un timp foarte mare afectat jocului, deformează caracterul.

Iată cum iși atenționeaza nepotul:

“De la joacă la tâlhării, repeta bunica, plângând întruna. Gândește-te Ferruccio, gândește-te la ticălosul acela din satul nostru, la Vito Mazzoni, care a ajuns un vagabond, cel care a plecat la oraș și la 24 de ani, trecuse de doua ori prin închisoare și pot spune că a ucis-o pe biata maică-sa, căci ea a murit de inima rea din cauza lui, iar tatăl său, de disperare, a fugit în Elveția. Gândește-te la nepricopsitul ăsta infam căruia tatăl său se rușinează să-i răspundă la salut și care bate drumurile în tovărășia unor nelegiuiți și mai nemernici decât el.”

Copilul, desigur, nu era în situația aceea. Avea un surplus de energie și o foarte mare încăpătânare ca să-și ceară iertare atunci când greșește.

Între timp, era noapte și ploua. La amândoi li se părea că aud pași prin casă, dar stăteau liniștiți gândindu-se că doar frica le produce zgomote în urechi.

La un moment dat, totuși, și bunica și copilul au realizat că se afla cineva străin în casă. Acel cineva a intrat abuziv, deci erau hoții sau criminalii… S-au pomenit cu doi bărbați cu fețe acoperite cu panză neagră. Au pus copilului cuțitul la gât să spună unde sunt banii. Pe bunica o ținea strâns celalalt hoț. Copilul, cu glas sugrumat a spus că în dulap. Au spart dulapul dar au rămas foarte nemulțumiți pentru că tatăl a luat toți banii cu el. Ar fi plecat poate și așa dacă unuia dintre ei nu i-ar fi căzut pânza de pe față și bunica nu ar fi făcut o greșală, recunoscându-l.

Ca să șteargă urmele, hoțul s-a aruncat s-o înjunghie pe bunica. Dându-și seama de ce se întâmplă, copilul a sărit și a apărat-o pe bunică cu propriul său trup. Aici, dragostea și admirația lui De Amicis față de copiii care au înnascut în ei simțul sacrificiului, este fără margini! cu ce expresii, vorbe, atitudini și lacrimi descrise moartea copilului în apărarea bunicii sale!

Copil fiind, doar până la această povestire am citit romanul “Cuore”. Încărcătura sa emoțională a fost prea mare pentru a pătrunde mai departe în meandrele și durerile pe care le propunea autorul. Și adult fiind, este foarte greu să citești, rămânând detașat, o astfel de lectură.

Având grijă să nu piardă nici un aspect prin care un suflet infantil poate deveni un suflet erou De Amicis iși amintește, în povestea “Virtutea cetățenească”despre copilul salvator.

Un baiat iși salvează colegul, tot un copil, de la înec. Cu lux de amănunte este descrisă premierea cu medalia “Virtutea cetățenească” în prezența oficialilor locului, a scolarilor, a profesorilor și a publicului larg.

Adresându-se celor prezenți zice:

“nu voi mai lungi vorba domnii mei. Nu vreau să exagerez cu laude de prisos măreția unei fapte simple în aparență și grăitoare. Iată în fața dumneavoastră pe salvatorul viteaz și nobil. Salutați-l voi, soldaților, ca pe un frate! Mame, binecuvântați-l ca pe un fiu al vostru! Copii, intipăriți-vă în minte numele și chipul lui, pentru ca el să nu se șteargă niciodată din amintirea și inima voastra.”

Capitolul III

PERSONAJELE

Primul “personaj” în sensul personalității descris De Amicis este învățătorul din schița “ Învățătorul meu”. Autorul îi pune în replică întreaga caracterizare:

“Ascultați, copii! Avem de stat împreună un an. Să căutăm să-l trăim în bună înțelegere. Învățați să fiți cuminți. Eu nu am familie. Familia mea sunteți voi. Anul trecut mai trăia mama mea; a murit. Am rămas singur. Numai pe voi vă am pe lumea asta, nici o altă afecțiune, nici un alt gând decât voi, trebuie să țineți și voi la mine. Nu vreau să fiu silit să pedepsesc pe nimeni. Arătați-mi că sunteți băieți cu suflet. Școala noastră va fi o familie și voi veți fi mângâierea și mândria mea. Nu vă cer o promisiune cu glas tare; sunt convins că în inima voastră mi-ați și răspuns da. Și vă mulțumesc”.

Deși, primul personaj prezentat în “Cuore” este chipul moral al unui învățător, personajul principal, pe care îl regăsim în nenumărate ipostaze este “școlarul”, este afectivitatea și moralitatea elevilor pe la sfârșitul secolului trecut în mediu muncitoresc italian. Despre profilul personajului “școlar” ne vom ocupa în continuare, trecându-l împreună cu De Amicis, prin situații și întâmplări de viață.

Trăsătura, pe care a ținut s-o evidențieze autorul la școlarul din Nordul Italiei este sacrificiul. În schița de debut “O nenorocire” povestește cum elevul Robetti, încercând să-și salveze colegul neatent dintre-a întâia ( să nu-l calce autobuzul) este prins el de roțile autobuzului și un picior îi este strivit. Mamele elevilor, educându-și copiii în acest spirit de sacrificiu, nu se acuză reciproc ci doar plâng împreumă nenorocirea care s-a petrecut.

În același loc de cinste se află încă de la începutul romanului, la același “școlar” o altă trăsătură de caracter, mult disprețuită în culturile în europa de astăzi și care se numește patriotismul.

Din primul ciclu de povestiri adunate sub genericul “Octombrie” reiese foarte clar această trăsătură, încă din schița “Băiatul calabrez”. Iată cum învățătorul prezintă noul băiat venit în clasă, cultivând la elevii săi acest sentiment înălțător, ușor romanțat:

“Azi a intrat în școală un băiețaș italian, născut în Reggio Calabria, la peste cinci sute de mile de aici. Să-l iubiți ca pe un frate al vostru venit de departe. El s-a născut pe un pământ glorios care a dăruit Italiei atâția oameni iluștrii, și azi îi dă muncitori viguroși și soldați viteji într-una din cele mai frumoase regiuni ale patriei noastre, unde sunt păduri nesfârșite și munți falnici, locuită de un popor viteaz și înzestrat. Iubiți-l pentru ca el să nu simtă că se află departe de orașul în care s-a născut, arătați-i că un băiat italian, în orice școală italiană ar pune piciorul și-ar găsi pretutindeni frați de-ai lui… Să vă aduceți bine aminte de ceea ce vă spun! Pentru caun băiat din Calabria să se simtă ca la el acasă în Reggio Calabria, țara noastră a luptat timp de cincisprezece ani, și trei mii de italieni și-au pierdut viata. Voi trebuie să vă respectați, să vă iubiți între voi, iar cel ce-l va jigni pe acest băiat, pe colegul vostru, fiindcă nu e născut în provincia noastră, n-ar mai fii demn să-și ridice vreo dată ochii din pământ în fața steagului tricolor al țarii”.

Atunci când își descrie colegii, pe care îi putem numii personaj colectiv, De Amicis își arată deschis simpatia față de toși elevii proveniți din mediul muncitoresc, săraci și necăjiți. Iată ce spune despre fiecare în parte:

“Garrone e cel mai mare din clasă, are aproape patrusprezece ani, capul mare “; Coretti “ poartă un pulover de culoarea ciocolatei și o beretă de blană de pisică, e fiul unui vânzător de lemne”; “micuțul Nelli, un biet cocoșat, plăpând și cu fața suptă”; Votini “ bine îmbrăcat, care-și pigulește intr-una hainele de scame”; “ micuțul Zidar, fiindcă tatăl lui e zidar”; Garoffi “ unul lung și subțire, face tot felul de negoțuri cu pernițe, poze etc.”; Carlo Nobis “domnișor, cu un aer foarte îngâmfat” ; “ fiul unui fierar, vârât ca într-un sac, într-o haină de-i ajunge până la genunchi și îi palid de pare bolnav”; Franti “ o figură obraznică și răutăcioasă, a fost dat afară dintre-o școală”; Derosi “ cel mai frumos din toți, cel mai inteligent, care va fii fără îndoiala cel dintâi anul acesta”.

Înaintând în text, dar fiindcă încă la primul capitol “Octombrie” ne întâlnim cu o altă trăsătură, extraordinar de importantă atât în școală cât și în viață “camaraderia”, prietenia, pe care De Amicis o aduce în rândul trăsăturilor nobile a oricărui școlar și de oriunde.

O faptă generoasă ne atrage atenția asupra sentimentului de prietenie. Crossi, un copil handicapat la o mână, bolnăvicios și fără tată este hărțuit de niște colegi, în frunte răutatea clase Franti. În apărare, aruncă o sticluță cu cerneală, care-l nimerește pe învățător. La întrebarea învățătorului se sacrifică și i-a fapta asupra sa Garrone, fruntașul clasei. Până la urmă făptașii recunosc și sunt iertați, dar aspru, iar Garrone este felicitat.

Pentru a colabora și dinamiza scriitura, autorul se întoarce la personajul “educator” vorbind despre sacrificiul total al învățătoarei din primele două clase.

“Biata profesoară e și mai slăbită. Totuși e mereu vioaie totdeauna când vorbește de școala ei prinde vigoare”.

Nu întâmplător despre Edmondo De Amicis se scrie în termenii unui dintre primii ideologi socialiști, un autor cu o sensibilitate aparte față de categoriile sociale aflate în nevoi. Fiecare din povestirile sale are drept personaj o trăsătură a păturii sociale pe care a reprezentat-o în Europa, la sfărșitul sec. XIX, clasa muncitoare.

Scrise cu sensibilitate, cu romantism și cu o adevărată empatie, poveștile mișcă orice suflet deschis. “Într-o mansardă ” aduce în discuție situația mizeră a muncitorilor italieni în speță a femeilor (de cele mai muște ori singure, bărbații fiind plecați în străinătate) față de care nu funcționa protecția socială. Fiul spălătoresei singure, Crossi, este prietenul autorului. Trăiește fără lumină, într-o mansardă mohorâtă, în sărăcie lucie, dar iși face lecțiile. Merită reșinute cuvintele mamei autorului:

“Uită-te la vietul copil, în ce situație este silit să-și facă lecțiile și tu, având tot ce-ți trebuie, ți se pare totuși greu să înveți! Of! Enrico, dragul meu copil, mai mult merit e în munca lui de-o zi decât în munca ta de un an. Lor trebuie să li se dea în primul rând premii!”

Transpar de-a lungul romanului si idei pur socialiste, înainte de-a fi social- democrate privind educatia, practic a tuturor. Autorul pune în gura personajului “tată “ sloganul sus menționat:

“Închipuie-ți acest vast furnicar de copii a sute de popoare, această mișcare imensă din care faci parte, și gândește-te: dacă această mișcare ar înceta, umanitatea ar cădea din nou în barbarie; această mișcare este progresul, speranța, gloria lumii.

Să ne oprim, pentru moment, la cea mai importantă povestire a ciclului “Octombrie”, “Micul patriot padovan”.

De Amicis surprinde o atitudine exemplară, un model care a fost urmat în bună parte până la mijlocul secolului nostru, practic, până la finele celui de-al doilea război mondial. Cum toate nenorocirile secolului XX au venit dintre-un exacerbat spirit de aparență la o grupare etnică, un popor, din cel mai pur șovinism și practicile sale printre care două ) fascismul și comunismul) au distrus civilizații, au dus la devalorizarea sentimentului patriotic și a beneficelor sale valențe. Nimeni, sau aproape nimeni, la începutul secolului XXI nu va mai citi istoria micului patriot padovan, ca la începutul secolului trecut. Cum am remarcat și anterior, în această lucrare, când romanul a făcut înconjurul lumii, l-a făcut și datorită acestei povestiri bine scrise, sensibile și dedicate unui subiect fierbinte, patriotismul. Despre portretul moral al micului patriot putem spune că este de o extraordinară curățenie sufletească, cinste, transparență, de care pot da dovadă numai copiii. Deși făcea parte dintre-un popor care l-a exilat, din părinți italieni care nu au pus nici un preț pe viața lui, văzându-l la circ, deși nu a beneficiat de clemență și respect din partea poporului său, a țării mamă, atunci când a fost pus în joc numele și obrazul țării sale, a ripostat.

În sistemul educațional actual din România, dar și din alte țări europene post-comuniste, nu se pune accent pe patriotism și drept reacție la faptul că ordinea socială comunistă le scot în față pentru a-și ascunde adevărata față și veritabilele țeluri. Comuniștii s-au abătut o jumătate de secol cu cărămida în piept că apără interesele poporului pe care, de fapr, îl închiseseră în închisoarea granițelor, îl înfometau îl persecutau ideologic. Și-au abligat sub masca patriotismului, propriile popoare la degenerare fizică, morală și pirituală și de aceea, abordarea patriotică este privită precaut și cu rezerve.

Ciclul “Noiembrie”, debutează cu schița “Coșarul“. Inepuizabil, De Amicis, întoarce inima unui copil, în mai toate ipostazele pe care este capabil a le percepe.

“Coșarul” scoate în evidență o altă trăsătură de caracter, în care, acest lucru este evident, autorul crede. Este vorba de solidaritate. Micuțul coșar nu avea timp de școală fiind obligat sp-și câștige existența, situație ăn care se aflau majoritatea copiilor europeni la începutul secolului. Era disperat că și-a pierdut banii câștigați pe curățatul coșurilor și-i era frică să se întoarcă la stăpân. Elevele de la școala de fete l-au observat și i-au dat toate economiile lor. Astfel, copilul cel necăjit a scăpat de pedeapsă, iar ele au fost solidare cu un suflet disperat și au făcut o faptă bună, acre a mulțumit pe toată lumea.

A doua schiță a ciclului este “Ziua morților”. Fidel ideilor sale generoase și aplecate asupra nevoilor celuilalt, Amicis vorbește despre sacrificiu. Sacrificiu, întors și el pe toat fețele. “Măicuța” autorului îl atenționează în următorii termeni:

“Te-ai gândit vreodată câți părinți și-au jertfit viața trudind și câte mame au intrat în pământ înainte de vreme, istovite de lipsuri, la care singure s-au osândit pentru a-și crește copiii?Știi tu, câți oameni și-au împlântat cuțitul în inimă disperați de a-și vedea propriii lor copiii în mizerie și căte femei s-au înecat și au murit de durere sau au înnebunit fiindcă și-au pierdut un copil!”

Ajunși la povestirea “Prietenul meu Garrone” ajungem la o altă fațetă a prieteniei.

“Mie mi-e foarte drag. Sunt încântat când îi strâng mâna puternică, simțind parcă mâna unui bărbat. Sunt atât de convins că și-ar risca viața ca să-și salveze un coleg, că s-ar lăsa omorât ca să-l apere, se vede atât de limpede în ochii lui; și deși pare că bombăne întotdeauna cu vocea aceea groasă, se simte totuși, că vine dintre-o inimă nobilă.”

“Cărbunarul și domnul” o altă povestire, scrisă pentru a mișca orice inimă sensibilă. “Carlo Nobis” un îngâmfat pentru că “ tatăl său este un domn distins și de vază” l-a jignit pe Betti, copilul unui cărbunar, pe nedrept, i-a strigat “Tatăl tău e zdrențuros!”

Cu această povestire, De Amicis mai aduce în prim planul scenei o altă trăsătură umană, pe cale de dispariție, cinstea și dreptatea. Tatăl lui Carlo Nobis le are pe amândouă din abundență, spirit în care încearcă să-și crească și copilul. L-a obligat să-și ceră iertare de la tatăl lui Beretti cu următoarele cuvinte:

“Eu îți cer scuze pentru cuvintele jignitoare, necugetate și josnice pe care le-am rostit împotriva tatălui tău, iar tatăl meu se simte onorat să-i strângă mâna.”

Învățătorul a considerat aceasta cea mai frumoasă lecție din acel an!

Sunt înduioșătoare portretele dascălilor, de exemplu, în povestirea “Învățătoarea fratelui meu”. Autorul este legat printr-o verificabilă admirație și tainică iubire față de sacrificiul lor și lumina pe care o răspândește în inimile copiilor.

Te mișcă până la lacrimi simpilatea cu care se ocupă de educația copiilor din pătura cea mai de jos:

“Câtă răbdare trebuie să aibă ci copiii aceia, din clasa întâi elementară, toți știrbi, ca niște moșnegi, care abia pronunță pe “r” și pe “s” și unul tușește, altuia îi curge sânge din nas, altul iși pierde târlicii sub bancă sau altul țipă că s-a înțepat cu penița, sau plânge fiindcă și-a cumpărat un caiet numărul doi în loc de numărul unu. Cincizeci într-o clasă, cu capul în nori, cu mâinile unse, iar profesoara trebuie să-I învețe pe toți să scrie!”

Portretul învățătoarei este întregit , în continuare, de portretul mamei, desenat în filigran de mâna aceeași inimi. O puternică intipărire, o amprentă de neșters lasă cuvintele:

“Închipuie-ți că în viașă vei avea multe zile de cumplită durere, dar cea mai dureroasă dintre toate va fi ziua când îți vei pierde mama. De mii de ori, Enrico, chiar atunci când vei fi bărbat puternic, încercat în atâtea și atâtea lupte cu viața, o vei chema totuși, chinuit de o imnsă dorință de a-i mai auzi o clipă vocea, de a-i revedea brațele deschise în care să te arunci în hohote ca un biet copil fără apărare și fără mângâiere. Abia atunci ce bine îți vei aduce aminte de fiecare amărăciune pe care i-ai pricinuit-o, și cu ce remușcări le vei ispăși pe toate, nefericitule! Să nu speri seninătate în viață, dacă ai mâhnit-o pe mama ta”!

Partea didactică, de care romanul “Cuore” abundă iese și ea la iveală, aici, mărestria artistică fiind mai atenuată și pe alocuri lipsind. Iată în ce termeni De Amicis dă sfaturi:

“Enrico, ia seamă că acesta este cel mai sfânt sentiment din toate sentimentele omenești; nenorocit va fi acela care-l va călca în picioare. Ucigașul care-și respectă mama înseamnă că mai are ceva cinstit și nobil în inima lui; cel mai glorios dintre oameni dacă ar îndurera-o sau ar jigni-o, nu ar fi decât o ființă josnică.”

Deși povestirea “Colegul meu Coretti”nu a fost remarcată de criticii literari, ea servește după parerea noastră, echilibrării climatului din punct de vedere didactic, ocupând un loc însemnat în economia lucrării. Aduce în fața cititorului portretul elevului sărac, dar harnic, care datorită acestei calități, va reuși în viață.

Coretti, în timp ce descărca lemnele, vindea în pravălie, își ajuta mama bolnavă, își făcea, totuși temele. Biografia oamenilor importanți și utili omenirii este plină de astfel de exemple. Concluzia care se trage credem că ar ajuta și la ora actuală, la distanțe de un secol, la educarea generațiilor tinere. Fiindcă mobiulul reușitei stă desigur într-o bună motivare și nicidecum în caătarea de scuze, dovadă stând toată istoria civilizației omenești. Copiii numiți “de bani gata” de părinți instruiți, care și-au petrecut viața așteptând să le pice din cer câștigul, și care după ce, l-au epuizat au ajuns cerșetori și copiii sărmani care s-au supus de bună voie la eforturi supraumane au reușit să devină stâlpii societății, creativi, utili.

Din al doilea capitol nu lipsește nici portretul dascălului atunci când are funcșia de director. Se observă ca autorul apreciază dascălii indiferent de funcție, și-i descrie doar pe aceia care și-au onorat locul, stând după program îmbiind copiii, dedicându-se lor. În schița “Directorul” nu găsim încă accesnte stridente și didactice. Lectura înaintează ușor fără a deranjă stilistic.

Desigur, schițele curg una din cealaltă. Sunt legate. “Directorul” din schița precedentă își pierduse băiatul în armată. Iată ocazia să scrie despre “Soldați”. Atrage, încă o data atenția asupra sentimentului de patriotism și a sacrificiului pe care fiecare generație tânără a înțeles să-l suporte pentru binele țării. Și, de câte ori este vorba de patriotism, De Amicis devine didactic:

“Voi trebuie să-i iubiți pe soldați, copii! Ei sunt apărătorii noștrii, cei ce înfruntă moartea pentru noi, dacă mâine vreo armată straină ar amenința țara noastră. Și ei sunt niște băiețandrii doar cu câțiva ani mai mari decât voi … între timp drapelul dispărea în capâtul bulevardului… Cine respectă steagul țării de mic, va știi să-l apere și când va fii mare.”

“Ocrotitorul lui Nelli”este încă o poveste despre camaraderie. Puternicul Garrone îl ocrotește, de toți și de toate, pe cocoșatul Nelli, drept pentru care, mama lui Nelli l-a răsplătit cu un lănțișor de aur, care să.și aducă aminte de fapta bună pe care a făcut-o în școală, în calitate de coleg.

Povestirea “Primul din clasă”contiunuă seria portretelor elevilor. Situația de excepție a elevului care ocupă mereu locul întâi este prezentată plastic:

“ Este imposibil să nu-l invidiezi, să nu te simți inferior în orice. Ah! și eu și Votini îl invidiez. Și simt o amărăciune, parcă am un necaz pe el, căteodată când mă străduiesc atât de mult să fac câte o temă acasă, și mă gândesc că în momentul acela el a și terminat-o și încă foarte bine și fără nici o strădanie. Dar, mai târziu când mă întorc la școală și-l văd atât de frumos, surâzător, triumfător, și-l aud cum răspunde la întrebările învățătorului, dezinvolt și cu precizie și când văd cât e de amabil …”

“Micul cercetaș lombard” face portretul copilului erou, care deși nu are părinți, nu are o educație aleasă este cuprins de spiritul patriotic, își iubește patria dincolo de limitele propriei biografii.Își câștiogă existența muncind orice pe la unul și pe la altul. Nu este în îngrijirea nimanui. Cu toate acestea nimic nu-l poate împiedica să fie mândru de Lombardia sa, să-i fie în slujbă, să lupte pentru ea după putința sa. De altfel, portretul copilului patriot și erou este una din temele predilecte ale lui De Amicis. Cu siguranță, romanul nu ar fi avut un succes de răsunet, dacă nu s-ar fi încadrat în spiritul epocii. Europa era încă dominată de spiritul luptelor pentru eliberare națională, popoarele fiind dornice să-și afirme identitatea, valorilșe culturale, spirituale, artistice. “Micul cercetaș lombard” lasă generației a III-a, o foarte puternică impresie, iar copiilor din Europa inceputului de mileniu III , trezește milă și nedumerire, spiritul patriotic adevărat dispărând cu timpul, iar în locul lui instalându-se extremele: o totală lipsă de apartenență la o națiune sau un șovinism care afirmă doar propriul popor și neagă valorile tuturor celorlalte. În această lumină “Micul cercetaș lombard” trebie studiat cu atenție și luat în seamă mai mult decât o înscriere istorică.

“Săracii” este ultima piesă din ciclul “Noiembrie” . “ Maicuța” îi scrie autorului despre importanța ajutorării săracilor, a tuturor celor aflași în nevoie.Mila și înțelegerea celor care nu au face parte din morala creștină. Dar și socialișii au preluat-o ( Eliminându-l pe Dumnezeu, lasând afacerile lumeși doar în seama oamenilor) considerându-i pe oameni egali și cerînd textual, evident, drepturi egale pentru toți.

“Ei bine, fa-mi bucuria ca eu să aud urarea aceea câteodată prilejuită și meritată de tine: din când în când ia câte un bănuț din punguța ta și lasă-l să cadă în mâna fără pâine, a unui copil fără mamă . Săracilor le place miluirea din partea copiilor, fiindcă nu-I umilește și fiindcă copiii, într-un fel sunt și ei neajutorați și eu nevoie de sprijinul altora, ,asemănându-se în oarecum cu ei. Tu vezi că săracii sunt în apropierea școlilor. Pomana unui bărbat este un act de caritate, pe când pomana unui copil este o mângâiere. Înțelegi? Este ca și când din mâna lui ar cădea un bănuț, o data cu o floare. Gândește-te că ție nu-ți lipsește nimic, în timp ce lor le lipsește tot. gândește-te cât e de înfiorător că, în mijlocul atâtor palate, pe străzile pe unde trectrăsuri și copii elegant îmbrăcați, în catifea sunt și femei cu copii chinuiți de foame.”

Ciclul “Decembrie” cuprinde zece schițe “Traficantul” , “Vaintate”, “Prima ninsoare”, “Zidărașul” , “Bulgarele de zăpadă” , “Învățătoarele”, “În casa rănitului” , “Micul copist florentin” , “Voința” , “Recunoștința” , cea mai insemnată fiind “Micul copist florentin”.

Ne vom opri scoțând în evidență câte o trăsătură de caracter la fiecare dintre ele.

“Traficantul” descrie amănunțit portretul copilului comerciant, pe care ceilalți îl invidiază pentru banii puși deoparte, dar îl și disprețuiesc pentru că sunt cuprinși doar de pasiunea aceasta și neglijează toate celelalte preocupări în viață. Par să nu aibă inimă.

“Aș pune rămășag că nu cheltuiește niciodată o centimă fără rost, iar dacă i se întâmplă să-i cadă un bănuț pe sub bănci, este în stare să-l caute o săptămână întreagă. Derossi îl asemuie cu o coțofană. Tot ce găsește, penițe stricate, timbre uzate, ace, resturi de lumânări, strânge cu pasiune. De mai bine de doi ani face colecție de timbre, încât până acum a adunat sute de mărci din fiecare țară, într-un album mare, pe care îl va vinde apoi librarului… Coretti, fiul vânzătorului de lemne, spune că Garoffi nu și-ar da timbrele nici pentru a salva viața mamei lui. Tatăl meu nu-l crede”.

“Vanitate” este o schiță căutat didactică fără valoare literală. Încercând să surprindă, dar, în același timp, să pedepsească, această atitudine în viață.

De Amicis, explică straneitatea vanității printr-un fel de parabolă. Votini, a cărui principală trăsătură de caracter este vanitatea este disecat psihologic de către autor și pus în lumină nefavorabilă, conform cu purtarea sa vanitoasă. Împreună cu autorul, Votini s-a așezat pe o bancă, el fiind îmbrăcat mult prea elegant. A început să-și arate cizmele, șireturile, ceasul de argint poleit cu aur, tot ce strălucea pe el. Dar băiatul de pe bancă nici nu a observat, cu toate strădaniile lui Votini. Această scenă a observat-o tatăl lui, neplăcut surprins, fiindcă băiatul de pe bancă era orb!

Autorul subliniază în felul acesta, că însăși soarta îi pedepsește pe cei care întrec măsura.

“Prima ninsoare” continuă seria povestirilor despre sărăcie și grija față de cel sărac.

De Amicis nu pierde nici o ocazie de a menționa cititorului, așa cum făceau primii comuniști de pretutindeni, asupra săracilor, care trebuie înțeleși și ajutați. Veselia primei zăpezi trezește meditația autorului asupra celor care, de sărăcie, nu se pot bucura de ea:

“Voi sărbătoriți iarna… Dar copii care nu au nici haine, nici îmbrăcăminte, nici foc. Mii de copii coboară în sate după un drum lung, aducând în brațele înghețate de gerul aspru câte o bucată de lemn ca să încălzească școala. Sunt sute de școli aproape îngropate sub zăpadă, goale și întunecate ca niște peșteri, unde copii se sufocă din cauza fumului sau le clănțăneau dinții de frig, privind cu groază la fulgii albi care cad din cer fără încetare și se așează fără răgaz în troiene peste căsuțele lor, neștiute de nimeni și amenințate de avalanșe.”

Sub formă de scrisoare a tatălui către fiul său este și schița “Zidărașul”, care aduce în discuție același subiect predilect respectul față de muncă.

Colegul autorului, copilul poreclit după meseria tatălui său “Zidărașul”, vine în vizită la autor, îmbrăcat în hainele pline de var ale tatălui său și murdărește prin casă dar toată lumea se face că nu observă pentru a nu jigni oaspetele. Iată ce explicație dă De Amicis:

“Știi, fiule de ce nu te-am lăsat să ștergi canapeaua? Dacă ai fi șters-o în fața colegului tău, ar fi însemnat o dojană fiindcă a murdărit-o. Și aceasta nu ar fi fost o faptă frumoasă: mai întâi el nu a făcut-o dinadins și apoi a făcut-o cu hainele tatălui său, care și le-a murdărit de var muncind, iar ceea ce face muncind nu este murdărie: este praf, var, tot ce vrei, dar nu murdărie. Munca nu murdărește. Să nu spui niciodată despre un muncitor care vine de la lucru: e murdar.”

“Bulgărele de zăpadă” pedalează pe simțul răspunderii.

Garoffi, cel cu timbrele, a lovit fără intenție un bătrân cu un bulgăre de zăpadă , din joacă. Din păcate lovitura a fost destul de serioasă, lovind bătrânul la un ochi. Dându-și seama că s-a adunat lume, poliția, că sa făcut multă vâlvă, Garoffi s-a speriat și I-a fost frică să iasă în față și să-și recunoască fapta, spunând “Dar eu nu am facut-o înadins!” Garrone dorea să rămână cinstit și responsabil colegul său Garoffi, astfel încât, l-a luat de mână și l-a scos în fața mulțimii strigând:

“Zece bărbați ați vrea să săriți împotriva unui copil?”

Copilul a fost îmbrâncit cu furie să-și ceară iertare, dar directorul școlii, care a urmărit scena a considerat că nu trebuie bruscat în nici un fel pentru că a avut curajul să vină singur. De altfel, autorul evidențiază, este drept, într-un mod mai voalat, faptul că nimeni nu are dreptul să înjosească copiii.

În “Învățătoarele”, De Amicis ne prezintă câteva posibile crochiuri de învățătoare, prezentate în tușe reușite. Amintim două posibile modele:

1. “Doamna învățătoare poreclită călugăriță pentru că se îmbrăca mereu în culori închise, cu șorț negru și cu fața mică și albă, părul și-l poartă totdeauna lins, are ochii foarte limpezi și un glas pițigăiat de parcă murmură mereu rugăciuni. E de neînțeles, spune mama mea, cum de reușește, blândă și timidă cum e, cu firul ei de voce, că abia se aude, fără să strige și fără să se înfurie vreodată, să-și țină totuși elevii într-o liniște desăvârșită!”

2. “Tânără, cu chipul de culoarea trandafirului, cu două gropițe în obraji, care poartă pană mare, roșie, la pălărie și o cruciuliță de sticlă galbenă la gât. Este totdeauna veselă și-n clasă surâzătoare, strigă întruna cu glasul ei cristalin, melodios, de parcă ar cânta, lovind cu bagheta în catedră și bătând din palme ca să impună liniștea; apoi, când ies elevii, aleargă după fiecare ca o fetiță, pentru ai așeza în rând: unuia îi ridică gulerul, altuia îi încheie nasturii la palton ca să nu răcească, merge alături de ei până în stradă să nu se hârjonească, îi roagă pe părinți să nu-i pedepsească acasă…”

“În casa rănitului” aduce sub lupă inima celui tratat în acest capitol , “Traficantul”, respectiv a elevului Garoffi, acre strângea timbre și a lovit bătrânul cu bulgărele de zăpadă la ochi.

Garoffi a venit acasă la bătrân, să-și ceară iertare. Dar, nu oricum. După ce și-a cerut scuze, emoționat și cu lacrimi în ochi, a scos la iuțeală, de sub palton, un pachețel și l-a dat nepotului bătrânelului rănit.

Pentru a apăra inima ființei umane, în copilăria ei, chiar atunci când ea este atinsă tare, cum ar fi avarismul, lăcomia, minciuna etc., De Amicis, caută după părerea noastră, ușor forțat, exemple de mărinimie.

<<Asta e pentru tine. Și o zbughi pe ușă, mai iute ca săgeata. Băiatul aduse obiectul unchiului: amândoi văd, că, deasupra este scris: “Îți dăruiesc acest lucru”; privesc înăuntru și scot o exclamație de uimire. Era vestitul său album cu colecția de timbre, colecția de care vorbea mereu, de care-l legau atâtea speranțe și pentru care se străduise atâta; era comoara lui cea mai prețioasă, sărmanul băiat, era jumătate din sângele lui pe care-l oferea în schimbul iertării!>>

Capitolul III al romanului “Cuore” , “Decembrie” cuprinde una din cele mai înduioșătoare povestiri scrise vreodată despre dragostea filială. Și de data asta puritatea sentimentelor duce la gândul că umanitatea și-a deteriorat morala, s-a depersonalizat și insensibilizat incredibil, doar într-un secol.

Pentru că am prezentat povestirea în capitolul II, ne vom ocupa doar de caracterizarea celor două personaje: a copilului, respectiv fiului și tatălui său, care era copist.

Despre copil aflăm de la început că era “un florentin gingaș, în vârstă de doisprezece ani, cu părul negru și chipul alb, copilul mai mare al unui funcționar de la căile ferate” iar despre tată că “trăia strâmtorat, deoarece avea o familie mare și un salariu cu totul insuficient”.

Personajul principal am putea spune aici că este conștiința născută din dragoste atât filială, cât și paternă. Copilul a învățat să-și iubească părinții, pentru că a avut acest exemplu în familie. De Amicis atrage atenția prin această povestire asupra rolului educativ al familiei. Dacă familia nu și-ar fi iubit copilul într-un mod exemplar, nici copilul nu ar fi avut acest minunat comportament.

Încă o data puterea exemplului este cea care a clădit caracterul în formare a copilului. Ce mai aflăm despre tată, ca să putem trage concluzia că fiul s-a inspirat din comportamentul tatălui său?

“Ca să câștige un ban pentru a face nevoilor familiei, în afara treburilor impuse de serviciu, el lua de ici colo câte ceva de lucru, suplimentar, o bună bucată de vreme pierzând la masa de scris. În ultima vreme obținuse de la o editură, care publica reviste și cărți distribuite pe bază de abonamente, sarcina de a scrie pe niște banderole numele și adresele abonaților, primind câte trei lire pentru cinci sute de banderole scrise de mână cu litere mari și regulate”.

Drept răspuns la această atitudine demnă a tatălui, la ce concluzie ajunge copilul?

“El știa că fix la miezul nopții tatăl său înceta să mai lucreze, părăsea odăița și se ducea la culcare. Îl auzise de câteva ori. De îndată ce se auzea ceasul de douăsprezece ori, se și simțea scârțâitul scaunului și pasul greoi al tatălui.

Într-o noapte, băiatul a așteptat ca tatăl său să ajungă în pat, s-a îmbrăcat încetișor, și tiptil, pe dibuite, ajunse în cămăruță, aprinse lampa cu petrol și începu a scrie, imitând întocmai scrisul tatălui. Și scria bucuros, mulțumit, cam cu teamă, iar foile de hârtie cu adrese se îngrămădeau;”

De aici încolo asistăm la o dramă, bine tensionată de autor, între sentimentele tatălui și cele ale fiului. Pentru început, tatăl constată cu bucurie că a scris, nici el nu știe cum, poate întinerind, mai multe banderole. Fiul, din această cauză, este satisfăcut. Își ajută familia și-l face fericit pe tatăl său. Câteva nopți la rând merg lucrurile strună, copilul nefiind încă surmenat ci obosit doar. După o vreme începe să-și neglijeze învățătura din cauza nopților nedormite.

Urmărind cum crește, treptat dezamăgirea tatălui față de fiul său, deoarece familia și-a pus toată nădejdea în copil, necerându-i să facă nici o altă muncă, decât să învețe. Îl surprindem pe tată în câteva ipostaze, și aici, autorul, și-a dat măsura talentului:

1.“Într-o seară, pentru prima dată în viața lui – adormi cu capul pe caiet.

-Curaj!, curaj! Îi strigă tatăl său, bătând din palme, la lucru!”;

2. “În seara aceea își luă băiatul deoparte și îi spuse cele mai aspre cuvinte din câte îi fusese dat copilului să audă până atunci:

-Giulio, tu vezi cât muncesc eu, că-mi dau viața fibră cu fibră pentru familie. Dar tu nu mă ajuți. Nu ti-e deloc milă de mine nici de frații tăi nici de mama ta”.

3.“Giulio, tu ești bolnav. Apoi întorcându-se către tatăl băiatului, cu multă neliniște, mama spuse: Giulio este bolnav. Uite cât e de palid! Giulio, dragă, ce ai?

Tatăl îi aruncă o privire rece și spuse: – Conștiința neîmpăcată strică sănătatea. Când era un școlar de treabă și un copil cu inimă nu arăta așa.

-Ei bine, dar copilul este bolnav!

-Nu mai îmi pasă, răspunse scurt tatăl”

Să ne întoarcem acum și să urmărim drama copilului afectuos, cu un simț al responsabilității extraordinar de dezvoltat, un suflet care înțelegea noblețea și valoarea sacrificiului. Putem urmării, ca și tatăl, momentele dramatice, crescânde și ele:

1. <<Giulio, mulțumit, mut, gândea în sinea lui: “bietul tată, pe lângă câștig îi dau și satisfacția de-a se crede întinerit. Așadar, curaj și mai departe!”>>

2. “Giulio nu se mai odihnea îndeajuns, și dimineața se scula obosit, iar seara, când își făcea lecțiile pentru ziua următoare, abia își mai putea ține ochii deschiși “

3. “Giulio primi mustrarea tăcut, stăpânindu-și greu două lacrimi gata să i se prelingă pe obraji; dar în același timp simți în adâncul inimii o imensă duioșie. Și continuă să lucreze din răsputeri.”

4. “Giulio vedea și suferea, iar când tatăl lui îi întorcea spatele, îi trimitea un sărut pe furiș, aplecând capul cu un sentiment de duioșie, de milă și de tristețe; din pricina istovirii și a durerii, slăbea și-și pierdea culoarea sănătoasă a obrajilor fiind silit din ce în ce mai mult să-și neglijeze învățătura”:

5. <<Vai, tatăl lui nu-i mai pasă de el! Tatăl lui, care tremura altă dată numai când îl auzea tușind! Așadar, nu-l mai iubea, nu mai era nici o îndoială, el era mort în inima tatălui său… “Ah, nu, tată – își spuse în sinea lui copilul, cu inima sufocată de durere – acum s-a terminat, fără afecțiunea ta eu nu pot trăi, eu vreau să redobândesc toată dragostea ta de mai înainte, ți voi destăinui tot adevărul, nu voi mai face nimic fără știrea ta, voi fi silitor ca până acum, întâmplă-se orice, numai tu să mă iubești, sărmanul meu tată! Oh” de data asta sunt foarte sigur de hotărârea luată!>>

Între astfel de caractere puternice, de o cinste exemplară, nici nu putea să se termine altfel toată povestea, decât prin întărirea relației între tată și fiu, prin scoaterea adevărului la iveală, și prin întărirea relației de familie:

“-Dormi, dormi, copilul meu! Și Giulio, frânt de oboseală, adormi și dormi ore în șir, bucurându-se pentru prima oară, după atâtea luni, de un somn ușor și cu vise senine; când deschise ochii în lumina puternică a soarelui , ridicat de o suliță, mai întâi simți, apoi văzu lângă pieptul lui, sprijinit de marginea patului, capul alb al tatălui său, care stătuse toată noaptea acolo și acum mai dormea acolo, cu fruntea aproape de inima lui.”

Ajungem la schița “Voința”. De cela mai multe ori chiar titlul schiței sugerează conținutul. De Amicis, adept al ideilor socialiste modeste, ajuns la câteva concluzii privind posibilitățile de împlinire profesională a copiilor proveniți din astfel de medii. Astfel, el și-a dar seama că pentru elevii sărmani care nu acces la mare cultură, care nu beneficiază de nicăieri de sprijin financiar sau logistic nu există nici o altă soluție decât învățatul, munca intelectuală până la epuizare și voință. Observăm în ce termeni descrie autorul un copil, care, pe deasupra nici nu e dotat intelectual. Avem senzația ca De Amicis parafrazează celebrul dicton că “Succesul este 98% transpirație și 1% inspirație.” Cităm:

<<Toți îl chemau la început cap de lemn. Dar el a spus: “Ori crăp, ori reușesc” și sa pus pe învățat zi și noapte, acasă, și la școală, la plimbare, scrâșnind din dinți și cu pumnii strânși, răbdător ca un bou, încăpățânat ca un catâr, și astfel muncind din greu și pisând întruna surd la zeflemelele colegilor și dând câte un picior celor care-l stinghereau, cu căpățâna lui de lemn a luat-o totuși înaintea celorlalți. La început nu înțelegea o boabă la aritmetică, la compoziție făcea zeci de greșeli, nu reușea să rețină o frază, și cum rezolva toate problemele, scrie corect și recita lecția ca pe un cântec.>>

Cu ultima bucată din ciclul “Decembrie”, “Recunoștință” ne întoarcem la atitudinea și tonul didactic al autorului.

Deși lipsite de strălucire literară, totuși aceste texte își au meritul lor educativ. “Recunoștință” aduce încă o dată portretul dascălului, cel care crește oameni. Vorbește mai întotdeauna în termenii sacrificiului și ai recunoștinței:

“Respectă-l, iubește-l pe profesorul tău, copile. Iubește-l pentru că și tatăl tău îl iubește și îl respectă; pentru că el își dăruiește viața pentru binele atâtor copii care îl vor uita într-o bună zi; iubește-l pentru că îți dezvoltă și își luminează mintea și-ți înalță sufletul, pentru că într-o bună zi, când tu vei fi mare, și nu va mai fi pe lume nici el, nici eu, icoana lui ți se va arăta des în minte alături de a mea și atunci, vezi, unele semne de durere și de oboseală de pe chipul lui bun de om mărinimos pe care nu le observi acum, ți le vei aminti atunci și-ți vei face rău chiar și după treizeci de ani; și te vei rușina, vei avea remușcări că nu l-ai iubit sau că te-ai purtat urât cu el.”

În ordinea lunilor, ajungem la capitolul “Ianuarie”. Prima schiță, pe linia celor dedicate învățătorilor , profesorilor, într-un cuvânt dascălilor, este “Învățătorul suplinitor”.

Cunoscând bine inima umană, De Amicis a surprins câteva ipostaze remarcabile privind educația , bunătatea, blândețea dascălului , pe care, lucru arhicunoscut, elevii au speculat-o și folosit-o întruna. O bunătate în spatele căreia nu se întrezărește fermitatea duce la eșec în fața elevilor, iar rezultatul nu poate fi decât dezastruos.

Învățătorul fiind bolnav și lipsind, a fost suplinit de un tinerel, plin de bunăvoință și dragoste pentru elevi, dar lipsit de experiență și tact. La ora lui elevii trăncăneau și chicoteau, băteau tactul cu vârful penițelor în bănci și iși trăgeau bobârnace de hârtie cu elastice de la ciorapi.

Directorul a intrat de două ori în clasă, după care l-a chemat pe învățător în cancelarie să-l dojenească.

Situația a fost salvată și rezolvată de caracterul puternic de luptător al elevului Garrone. Cunoscându-și bine colegii, Garrone a știut mai bine decât învățătorul care este punctul lor slab. De aceea a avut următoarea atitudine:

“Terminați odată! Sunteți niște animale. Vă faceți de cap, fiindcă e atât de bun. Dacă v-ar rupe oasele, ați sta cu botul pe labe ca niște câini. Sunteți o adunătură de mișei. Pe primul care ar mai îndrăznii o obrăsnicie, îl aștept afară, să-i dau un pumn de-i zboară dinții din gură. Vă jur, chiar sub ochii lui tată-său!”

Cu “Biblioteca lui Stardi” , De Amicis schimbă registrul de admirație față de elev. Elevul Stardi, despre care am vorbit și în schița “Voinicul”, este personajul central și al textului acestuia. De fapt, apetența pentru cărți, dârzenia, mândria, voința, efortul, munca sunt caracteristici care stau în spatele numelui Stardi. Am putea spune, metaforic vorbind, că personajul principal al schiței este chiar “biblioteca lui Stardi” așezată pe trei rafturi frumoase, cu cărți legate în toate culorile, cu titluri aurite. Am mai precizat Stardi nu este un bogat, ci un copil ambițios care a reușit, aproape din nimic să-și încropească o bibliotecă. De aceea, stima colegilor față de el este imensă, pentru că nu a beneficiat nici de nici un favor al destinului. Talentat nu este, inteligent în mod deosebit, nu este, avut, nici atât. Reușita lui în școală se bazează în exclusivitate pe o muncă susținută dar fără întrerupere. El este singurul posesor al unei minunate biblioteci, deși alți copii provin din medii mult mai avute, și nu au fost capabili să-și îmbunătățească viața de elev.

“Fiul fierarului” este încă o poveste a cărei actualitate din păcate, nu poate fi tăgăduită. Sunt mulți chiar prea mulți copii pe planetă care suferă din cauza viciilor părintești. Pe locul de frunte dintre toate statisticile publicate, îl ocupă alcoolismul.

“Fiul fierarului” este de fapt fiul unui bețivan notoriu, care își lasă familia să moară de foame, o bruschează, o agresează psihic și fizic, o distruge într-un cuvânt. Dar fiul, copil bun și milos, își acoperă tatăl, ascunde caracterul lui urât și imposibil. Nu recunoaște cum că-l chinuie tatăl său nici când vine vânăt la ochi, zgâriat, când compunerea îi este pe jumătate arsă și multe altele. Cu multă duioșie și înțelegere descrie autorul situația lui Precossi:

“Sărmanul Precossi! Își coase singur caietele, își prinde cu bolduri ruptura de la cămașă, și ți-e mai mare mila să-l vezi când face gimnastică în bocancii aceia mari, scâlciați, în care intră cu totul, cu pantalonii prea lungi pentru el, cu haină până în pământ și cu mânecile suflecate până la coate. Și învață, își dă osteneala; ar reuși să fie printre primii dacă ar pitea lucra în liniște acasă.”

Preocupat în mod deosebit de chestiuni de morală, și educație, autorul adună, în acest roman o paletă interesantă de fațete ale inimii, făcute să întregească tabloul complex al sufletului uman.

“O vizită frumoasă” descrie trei destine diferite, întâlnite în aceeași clasă, colegii Derossi, Coretti și Nelli. Văzuți din unghiul iubirii colegiale, defectele lor par estompate, iar calitățile subliniate.

Derossi, fruntașul clasei, a strălucit și-n timpul vizitei:

“El cunoaște geografie ca un profesor. Închidea ochii și spunea: uite, eu văd toată Italia, Apenini care se prelungesc până la Marea Ionică, râurile care curg ici și colo, orașele albe, golfurile, țărmurile albastre, insulele verzi, și le spunea numele corect, pe rând, repede-repede, ca și când le-ar fi citit pe o hartă. Văzându-l așa cu capul sus, cu parul blond și cârlionțat, ținând ochii închiși, îmbrăcat de sus și până jos în albastru, cu nasturi aurii, drept și frumos ca o statuie, toți îl admirau.”

Nici Coretti nu e prezentat cu mai puțin fast:

“Era îmbrăcat cu jerseul lui de culoarea ciocolatei și-și pusese bereta din blană de pisică. Este un drăcușor și jumătate care nu are deloc astâmpăr, mereu ar vrea ceva; ba să răstoarne, ba să pună la loc, în sfârșit să se agite continuu. În ziua aceea, încă dis-de- dimineață, el cărase în spinare o jumătate de căruță de lemne și totuși, alerga prin toată clasa, uitându-se peste tot și vorbind mereu vrute și nevrute, sprinten și ager ca o veveriță.”

Cel mai mic spațiu a fost acordat micului cocoșat Nelli.

Ca în fabule această povestire are o învățătură. Pentru că oaspetele a fost un cocoșat, în sufragerie s-a putut observa că “tabloul care-l înfățișa pe Rigoletto, bufonul cocoșat, nu mai era la locul lui. Îl luase tatăl meu de acolo, ca să nu-l vadă Nelli.”

“Franti eliminat din școală” este primul personaj din “Cuore”, totalmente negativ, unicul căruia autorul nu i-a găsit nici o circumstanță atenuantă și absolut nici o calitate. Chiar fraza de început pune capăt posibilelor comentarii ulterioare. “E un copil rău”. Și, conform uzanțelor literaturii de sfârșit de secol al XX-lea, îi face lui Franti, elevul problemă, portretul fizic, după care recurge la descrierea psihologică:

“Are o figură respingătoare: fruntea îngustă și ochii tulburi pe care-i ținea parcă ascunși pe sub viziera șepcii de mușama. Nu se teme de nimic, râde în fața învățătorului, fură cât poate, neagă totul cu nerușinare, totdeauna se ceartă cu cineva, aduce la școală ace ca să-i împungă pe colegi, își rupe nasturii de la haine, trage și de nasturii altora și apoi, joacă pe ei; ghiozdanul, caietele, cărțile, toate sunt deteriorate, mototolite și murdare, rigla dințată, tocul mușcat, unghiile roase, hainele pline de pete de grăsime și de rupturi făcute când se încaieră cu băieții.

Se zice că maică-sa este bolnavă, din cauza supărărilor pricinuite de el, și că tată-său l-a izgonit de acasă de trei ori.”

De Amicis aduce în discuție o temă foarte delicată și controversată, cea a elevului needucabil. Puțini psihologi și cu atât mai puțin pedagogi au abordat frontal acest fenomen, confirmându-l, în timp ce , de secole, se caută soluții , astfel de elevi apar în mai toate punctele de pe glob, creând probleme și lor și altora. Autorul recunoaște că sunt copii care, chiar cu părinți exemplari și educatori extraordinari rămân angoasanți, imposibili needucabil.

Franti, adus aici în discuție, este un astfel de caz. Se precizează că problemele lui nu sunt urmare nici a situație familiare nici a educatorului de la școală. Cu toată răbdarea învățătorului Franti a depășit orice limită dând cu petarde în clasă “de-a răsunat toată școala de o împușcătură.” Acest lucru a provocat exmatricularea sa fără să-i pară rău cuiva.

“Toboșarul sard” face parte din ceea ce însăși autorul numește povestire lunară. Fiecare din cele douăsprezece cicluri de povestiri care coincid cu cele douăsprezece luni are câte o povestire mai importantă, o povestire despre copiii eroi.

“Toboșarul sard” este și el un biet copil, palid, timid și amărât, de 14 ani, vârstă, ce pare, favorabilă lui De Amicis. Evenimentele se petrec pe data de 24 iulie 1848, cu ocazia bătăliei de la Custoza cu austriecii. Deoarece firul povestirii a fost depănat în capitolul al II-lea al acestei lucrări, ne vom opri la caracterizarea celor două personaje cheie: micul toboșar și bătrânul căpitan.

Înainte de a ne fi prezentat copilul al cărui rol nu a fost încă activat, autorul ne povestește despre căpitan: “un bătrân înalt, uscățiv și auster, cu părul și mustățile albe”. Nici nu facem bine cunoștință cu cei doi subofițeri, care, împreună cu căpitanul, asigurau conducerea și cei șaizeci de soldați, iată-ne atrași de curajul acestui copilaș de 14 ani “dar care părea de doisprezece, mic de statură, cu pielea măslinie, ochii negri, adânci și scăpărători.”

Italienii au fost surprinși, într-o casă de la care se apărau de austrieci. Undeva în depărtare erau tovarășii lor, care nu știau ce se întâmplă. Frumusețea povestirii începe de aici. Căpitanul explică copilului ce trebuie să facă să ajungă la ofițerii italieni, rămași în spate. La întrebarea căpitanului dacă are curaj, copilul răspunse prompt că da:

“Ia seamă, îi spuse, salvarea detașamentului depinde numai de curajul și de iuțeala picioarelor tale!

-Să aveți încredere în mine, domnule căpitan!”

Trecând printre liniile inamice, micul toboșar fugea de mânca pământul. Cuvântul căpitanului pentru el era viu și sfânt, nu putea să-l dezonoreze.

Sunt palpitante paginile care descriu fuga copilului, rănit, urmărită de la mansardă de căpitan, știind că reușita copilului însemna victoria, iar înfrângerea copilului însemna moarte.

Despre stările prin care trecea copilul rănit la picior, despre durerea și rezistența lui, De Amicis nu ne vorbește direct. Ne putem da seama ce se întâmplă doar din comentariile căpitanului:

“Hai! Curaj! Striga el cât putea, urmărindu-l pe micul toboșar cu privirea, de departe. Înainte! Aleargă! Se oprește blestematul! Ah, iar a început să alerge.”

Căpitanul, având o experiență vastă și-a dat seama că rezistența opusă austriecilor de către soldații săi, printre care erau deja destui morți și răniți, nu putea să țină mult. Era pe cale și el de a pierde speranța în reușita copilului. Tocmai atunci iscoadele au observat că ai lor vin din spate, ceea ce însemnă că băiatul a ajuns cu bine și victoria era de partea lor. Aici povestirea pare a se termina. Autorul narează pe un ton neutru despre izbânda italienilor, despre rănirea căpitanului. Nimic nu prevestește sfârșitul dramatic al acestei povestiri. Căpitanul, conform obiceiului s-a dus la spitalul de răniți din Giofi pe Mancio, să-și viziteze răniții și să-i îmbărbăteze. Dar, imediat ce a intrat pe ușă l-a zărit pe micul toboșar, palid. L-a felicitat și a dat să treacă mai departe, dar copilul simțea nevoia să-i povestească, să-i spună că a făcut tot ce a putut, chiar dacă era rănit. Din măna bandajată a căpitanului picura sânge. Copilul a încercat să-i strângă mai tare bandajul, dar a căzut înapoi, istovit.

Putem observa că până aici, fiecare și-a păstrat rolul său: căpitanul care era dur, pentru a impune disciplină pe front și-a păstrat aceeași alură și copilul. Postura lui de subaltern, oricând dispus să moară pentru țara sa, modest, respectându-și locul în detașament. Slăbiciunea copilului a atras atenția căpitanului, care, dând pătura la o parte, a rămas stupefiat, copilul avea un singur picior, celălalt și-l pierduse în urma rănirii.

Monologul rostit de căpitan cu acest prilej este unul celebru:

“Și atunci, ostașul acela aspru, care nu spusese niciodată nu cuvânt blând unui inferior, cu o căldură și o bunătate nemaipomenită îi răspunse:

-Eu nu sunt decât un căpitan și atât, dar tu ești un erou!

Întinse brațele spre micul toboșar și-l sărută de trei ori plin de emoție.!

Astfel de caractere, de tăria și splendoarea diamantelor, par lumii, la începutul mileniului III, cu adevărat din povești, tangența lor cu realitatea fiind nulă.

Educația patriotică a copiilor în ultimii zece ani în România fiind segment neglijat, în urechile micilor cititori aceste povestiri stârnesc curiozitatea și nicidecum patriotism, ca în inimile bunicilor și străbunicilor lor. Copilul contemporan este educat în spiritul “să nu-mi fie bine cu orice preț”, neprețuind numele propriu, neamul din acre provin sau fac parte, o minimă morală. Mult visatul cetățean european este unul căruia pentru a îndeplini această condiție i se cere să se uite că s-a născut din părinți, într-o țară sau într-o religie. Percepție a unor astfel de texte a generațiilor viitoare va fi cu atât mai îngreunată cu cât ne vom îndepărta în timp sau în moravuri.

Poate textul cel mai potrivit după “Toboșarul sard” și lacrimile curse pentru el este “Iubirea de patrie”. Pentru frumusețea lor merită redate chiar cuvintele autoului:

“De ce iubiți Italia? Nu ți-au venit în minte imediat o sută de răspunsuri? Eu o iubesc pentru că mama mea este italiancă, pentru că sângele care îmi curge prin vine este italian, pentru că italian este pământul unde sunt îngropați morții, plânși de mama mea și venerați de tatăl meu, pentru că orașul în care m-am născut eu, limba pe care o vorbesc, cărțile care-mi fac educația, fratele meu, sora mea, colegii mei și marele popor în mijlocul căruia trăiesc, natura încântătoare în jurul meu și tot ceea ce văd, învăț, admir este italian.”

Spre finalul schiței apare elementul pe care îl întâlnim prezent la aproape toate popoarele europene, și la noi, românii ( întoarcerea lui Ștefan cel Mare de la luptă, când mama nu-l primește decât victorios), respectiv “scoaterea de la inimă” a tânărului soldat de către familia sa (aici este vorba despre tatăl său) dacă nu și-a făcut datoria. Familia soldatului preferă doliul decât întoarcerea rușinoasă!

“Invidia” este o schiță care prezintă scene parcă rupte din școlile românești. Convingerea noastră este că s-ar potrivi cu orice școală din lume. Sistemul educațional fiind bazat pe notare nu pe aprecierea fiecărui elev la propriul său nivel maxim, este în firea umană să apară invidia.

Un cadru educațional care să stabilească coeficientul de inteligență al fiecărui elev și posibilitățile de dezvoltare ale acestuia și deci notarea la nivelul individual și nu la cota clasei, ar atenua din acest șarpe numit invidie. Deocamdată mai puțin dotat se simte handicapat, își creează complexe de inferioritate și cu acest bagaj, chiar pe locul doi fiind în clasă, pleacă în viață. Își va omorî și propriile lui zile dar și a celorlalți.

Deocamdată ne aflăm într-o clasă în care Derossi, de departe cel mai bun ia media, iar cel de pe locul doi, Votini, moare de invidie. Povestea, bazată pe caracterul puternic și demn al celui de pe locul întâi se termină bine, o lecție de neuitat luând-o cel de pe locul doi.

A venit și ziua în care învățătorul a anunțat rezultatul examenului. Cu zece puncte deasupra tuturor se găsea Derossi. Votini din răzbunare, ia și-i scrie un bilet lui Derossi, cu gândul să îl trimită. În bilet scrie:

“Eu nu-i invidiez pe cei ce capătă medalia cu protecție și pe nedrept”.

Dar nu a apucat să i-l trimită.

Între timp, colegii din clasă au făcut o medalie din hârtie, în batjocură, pe mijlocul căreia au desenat un șarpe mare și negru, simbolizând invidia lui Votini. Dar, Derossi, văzând despre ce este vorba a luat “medalia”, a făcut-o bucățele și i-a certat pe colegi. Văzând aceasta, Votini s-a rușinat și a băgat hârtia în gură, s-o mestece. Când i-a scăpat jos, tot Derossi a luat-o și i-a pus-o frumos în ghiozdan să n-o piardă. Iată o lecție de demnitate, de inimă curată.

Cea mai duioasă poveste a ciclului “Ianuarie” este “Mama lui Franti”. Chiar de-ai fi de piatră, scena în care mama se roagă pentru iertarea fiului golan și neisprăvit etse cutremurătoare. Este o poveste despre dragostea fără limite a mamei pentru copilul său, indiferent cum este copilul.

Să ne amintim din schițele precedente că Franti, copilul cel rău needucabil, a fost dat afară de la școală. După opt zile în care mama sa l-a ținut ascuns să nu-l găsească tatăl său și să nu-l omoare ea vine cu el la școală. Mama lui Franti era căruntă, cu părul zburlit, prăpădită, plină de zăpadă. Monologul pe care îl rostește este de-a dreptul înduioșător:

“Oh, domnule director, primiți-mi băiatul din nou la școală! Dacă ați ști cât ma chinuit băiatul ăsta, v-ați înduioșa! Îndurați-vă de mine! Sper că se v-a schimba! Nu mai am mult de trăit, domnule director, mor curând, dar aș vrea să-l văd schimbat înainte de a muri pentru că… și izbucni în hohote de plâns, este copilul meu, îl iubesc, aș muri deznădăjduită. O singură dată vă rog să-l mai primiți, domnule director, să nu se întâmple o nenorocire în familie. Faceți-o de mila unei sărmane femei!”

Directorul îl reprimește pe Franti la școală pronunțând, ceea ce era evident pentru toți, numai pentru Franti nu:

“Franti, tu o ucizi pe mama ta”

Personajele lui De Amicis, se pot remarca în oricare dintre povestiri, sunt purtătoare a câte unei trăsături umane. Astfel, avem în tipologia prezentă, Capabilul, Cinstitul, Vanitosul, Invidiosul, Avarul etc. Am putea să nici nu le dăm un alt nume personajelor, pentru că ele, în subsidiar poartă această caracteristică nu ca poreclă ci ca și caracteristică. In dreptul lui Franti, de exemplu, putem scrie Cel Rău.

Am ajuns la luna februarie și deci la capitolul “Februarie”. Primul text al acestui ciclu este “O medalie bine meritată”, un alt text plin de lacrimi. Poate că titlul “Lacrimi” ar fi fost mai potrivit pentru romanul “Cuore”.

În școală era obicei ca la sfârșitul fiecărei săptămâni să se dea medalii. Prima a obținut-o Derossi. Cea de-a doua , spre stupoarea tuturor, a o obținut-o fiul fierarului bețivan, Precossi. Am putea spune că Precossi este întruchiparea răbdării afiliate, a smereniei, a muncii în condiții imposibile și fără de o singură plângere. Am aflat anterior în ce condiții inumane trăiește Precossidin vina exclusivă a tatălui său. Dar băiatul a îndurat toate cele ca să nu păteze obrazul tatălui. Astfel de educație se mai predă în Europa.

Iată ce spun inspectorii oferind medalia copilului buimăcit:

“Precossi, îți dau medalia. Nimeni nu-i mai vrednic ca tine s-o poarte. Nu ți-o dau numai pentru mintea ta și pentru buna ta voință, ci o dau inimii tale și curajului tău, caracterului tău de fiu bun și harnic. Nu este adevărat? adăugă el, privind spre clasă. Nu este adevărat că el o merită și pentru aceasta?”

Pornind de la premisa valabilă că un bine atrage alt bine și un rău un alt rău, De Amicis prezintă un copil care devine modelul tatălui său! Lucru întâlnit atât în literatură cât mai ales în viață.

Copilul a muncit din răsputeri pentru a-și onora tatăl decăzut și pe bună dreptate disprețuit de toți. Însă, prin purtarea sa copilul dorește să-și salveze tatăl. Cuvintele de laudă din partea inspectorului școlar adresate tatălui sunt ca un duș rece:

“-Te felicit! Ia te uită: el a căpătat medalia a doua dintr-o clasă de cincizeci și patru de elevi; a meritat-o pentru rezultatele la compuneri, la aritmetică, în sfârșit, pentru toate. Este un băiat inteligent și plin de bunăvoință, va ajunge departe,; un băiat silitor, iubitor și respectat de toți, dumneata poți fi mândru de el, ți-o spun eu.”

“Intenții bune” aduce o noutate: autocritica, în același spirit muncitoresc, usor socialist. Autorul, scriind la persoana întâi, își face autocritică pentru ca nu învață destul, pentru că nu a luat niciodată o medalie, pentru că este întru totul înțeles de familia sa, pe care, el, se vede treabă, nu prea o înțelege. Ne atrage atenția cum resimte el remușcarea:

“Seara văd trecând prin piață atâția băieți care se întorc de la lucru în mijlocul unor muncitori, toți istoviți și totuși veseli, grăbind pasul nerăbdători să ajungă acasă, să mănânce, vorbind tare, râzând și bătându-se pe umeri cu mâinile negre de cărbuni, sau albe de var, și când mă gândesc că au muncit de la răsăritul soarelui până la ora aceea! Și, ceilalți, mai mici, care au stat toată ziua pe vârfurile acoperișurilor, ori în fața cuptoarelor, printre mașini, în apă ori sub pământ, mâncând numai un colțuc de pâine; își e rușine de mine fiindcă eu, în tot acest timp, nu am făcut decât să mâzgălesc fără nici un pic de chef patru biete pagini.”

Sigur, textul mai pune sub luptă o mare problemă a lumii contemporane – exploatarea copiilor. Aici meritul lui De Amicis este mare, pentru că a știut să strecoare în inima cititorului înțelegea, mila vizavi de copii și revolta vizavi de sistem. Dar, cu acest fenomen ne vom mai întâlni în “Cuore”

“Mica locomotivă” vorbește despre prietenie și importanța gesturilor mici.

Unui copil care nu se bucură de nici un fel de comoditate, nici de căldură, nici de hrană, nici de zâmbetul bun, măcar, este ușor să-i faci o mare bucurie. Precossi a venit în vizită la Enrico (autorul identificându-se cu acest nume, în “Cuore”) împreună cu Garrone. Precossi era stânjenit din cauza hainelor prea mari și sărăcăcioase în care umbla iar Garrone că era prea mare pentru a fi doar în clasa a II-a. Însă părinții autorului, înțelegându-le inima I-au primit cu brațele deschise. Enrico, fiind mai înstărit ca ei, le-a arătat toate jucăriile lui, dar vedeta printre ele era trenulețul pe șine cu vagoane roșii.

Precossi, sărmanul, care nu văzuse așa ceva niciodată își ieșise din minți de bucurie. Și Garrone era încântat. Observând această stare de lucruri, tatăl lui Enrico I-a strecurat un bilețel în care îi sugera să-i facă lui Precosii trenulețul cadou. Plăcându-i ideea, Enrico și-a dat trenulețul, spunându-i că astfel ei sărbătoresc medalia lui. Garrone a primit un buchețel de flori să-i ducă mamei sale.

Însă, informația cea mai utilă pe care o aduce textul este că tatăl lui Precossi s-a întors la lucru! De Amicis nu scapă nici o ocazie pentru a sublinia puterea exemplului pozitiv, care după mult timp, a funcționat și la un vicios bătrân!

După cum am remarcat și într-un alt loc personajele din “Cuore” sunt întruchiparea a câte unei trăsături de caracter. Am ajuns în acest fel și la “Trufie”

În dreptul trufiei stă numele lui Carlo Nobis, despre care aflăm că se șterge pe haine dacă l-a atins Precossi și că ar vrea să aibă o bancă numai a lui , doar ca să nu-l atingă cineva. Garrone i-a spus că trufia lui e atât de stupidă că nu ar merita nici măcar palmele lui! Se plânge întruna de colegi, fiindcă tatăl său e bogătaș. Să reținem atitudinea învățătorului:

“-Hai, Nobis, schimbă-ți purtarea, fii bun și îndatoritor cu colegii dumitale. Privește: sunt aici fii de muncitori și de domni, bogați și săraci și toți se iubesc, se poartă între ei ca frații, de altfel, ceea ce și sunt aici la școală. De ce nu te porți și dumneata ca toți ceilalți? Te-ar costa atât de puțin să te faci iubit de toți și să fii și dumneata mulțumit…”

O încercare de împăcare a copiilor din clase sociale diferite, pare forțată, însă bine intenționată, De Amicis ne având în inimă previziunile catastrofale ale secolului XX, el suferind de frumusețea naivității specifice secolului XIX.

“Răniții muncii” este o povestire tipică pentru vremea în care a fost scris romanul “Cuore” muncă fizică, cu multe pericole, grea. Un zidar căzuse de pe schela pe care se ridica la nivelul etajului patru. Ținând cont de faptul că-i șiroia sânge din gură, din nas, din urechi, însemna că este pe moarte. După el umbla o biată femeie cu un copil în brațe, care îl bocea deznădăjduită. Scena care i-a zguduit pe toți cei aflați la ora aceea pe stradă pentru că fiecare avea un tată sau un fiu sau un frate la muncă grea și cu ei se putea întâmpla, ca și cu acest om, nenorocirea. De aceea învățătorul a lăsat pe copiii (care au tați zidari) să plece acasă, din solidaritate umană. Respectul față de muncă și chinuiții ei apare și în ultima frază când De Amicis, pune în gura învățătorului fraza adresată lui Franti cel rău:

Descoperă-te, bădăranule, când trece un rănit din pricina muncii!”

“Întemnițatul” este povestea unui destin greu și încercat, dar care, din fericire nu a atins nici o inimă nobilă.

Personajul principal este tată unui copil Crossi, despre care copilul știe că este în America, când el, de fapt era la închisoare, odată s-a mâniat foarte tare pe stăpânul lui, l-a lovit cu rindeaua în cap și acesta a murit pe loc. Pentru această crimă fără premeditare, el a primit șase ani de temniță. Ce se întâmplă cu inima unui deținut care nu este totuși criminal, aflăm în mod indirect, de la învățătorul care-i învăța pe deținuți să scrie.

Învățătorul ținea lecții în biserica închisorii, o clădire rece, cu gemulețe pătrate, într-o atmosferă tristă și încărcată. Chipurile pușcăriașilor erau și ele precum atmosfera, umbrite de păcat, de durere, de duritate. Totuși, dintre aceste chipuri se deosebea unul:

“Între ei era unul, numărul 78, care asculta mai cu luare aminte decât ceilalți, învăța mult și-l privea pe profesor cu ochii plini de respect și de recunoștință. Era un tânăr cu barba neagră, mai mult necioplit decât rău, un gravor în lemn care, într-un acces de furie față de stăpânul lui, fiindcă de la o vreme îl împila se năpustise cu rindeaua asupra lui și-l lovise la cap omorându-l pe loc!”

Povestea are totuși o parte care o deosebește de “normalitatea”, să zice, celorlalte. Despre pușcăriaș aflăm plecând de la o călimară de lemn lucrată manual.

Familia autorului căuta o vilă de odihnă pentru vara viitoare pe care o administra învățătorul pușcăriașilor. Acolo, autorul observă călimara, iar învățătorul le spuse povestea ei. Pe călimară stătea scris: “Prietenului meu – amintire de la numărul 78 – șase ani!” Încântat de frumusețea atât a călimarei cât și a inimii acestui om ajuns pușcăriaș, autorul spune povestea colegului său Derossi. Dar Derossi pălește, dându-și seama, pentru că a văzut frumoasa călimară, că este vorba de tatăl lui Crossi.

“Crossi era mic când s-a săvârșit crima, nu-și amintește, mama sa nu i-a spus adevărul și el nu știe nimic; să nu cumva să ne scape vreo vorbă despre asta.”

“Infirmierul tatei” este povestea lunii februarie. De parcă scriind, De Amicis își perfecționează tehnica zugrăvirii personajelor, copilul din această povestire este prezentat mai complex decât în toate textele romanului de până acum. Chiar și volumul povestirii a crescut.

Începem, așa cum De Amicis ne-a obișnuit cu aspectul fizic:

“Un băiat îmbrăcat în straie țărănești, ud leoarcă și plin de noroi, cu o legăturică de îmbrăcăminte sub braț, avea un chip frumos, oval, brun și palid, ochii gânditori, buzele întredeschise lăsau să se întrevadă două șiruri de dinți albi ca laptele.”

Pentru a situa copilul într-un cadru adecvat trebuie să mai spunem că provenea dintre-o familie de țărani din împrejurimile orașului Napoli. Tatăl său a fost plecat la muncă în Franța, iar el a rămas acasă cu mama sa, o soră mijlocie infirmă și o surioară foarte mică. Creștea într-un mediu de sărăcie, muncă și cinste și de aceea, primele trăsături de caracter impregnate băiatului, pe care le deducem încă de la început sunt atașamentul față de familie, munca, sacrificiul și cinstea.

Tot așa, aflăm de la început că tatăl său s-a întors din Franța, dar fiind bolnav a rămas la spitalul din Napoli. la auzul acestor vești îngrijorătoare, mama sa îi dă ceva bani de drum și-l trimite să se îngrijească de tatăl său.

Primul gest sugestiv și nobil este felul în care copilul își caută tatăl. Flămând, istovit de drum, ud, rupt, el caută cu toată dragostea filială să-și slujească tatăl. Nici un moment nu transpare cum că s-ar îngrijora pentru sine sau i-ar păsa de chinul și istovirea lui.

Copilului i se pare de la sine înțeles să cheltuie și ultimul strop de putere pentru a-și pune tatăl pe picioare. Și aici funcționează puterea exemplului. Copilul nu are milă de sine și cu atât mai puțin este răsfățat. Cum părinții lui se sacrifică pentru întreținerea și educarea lor, a copiilor, așa și el, fără să cârtească, cu bunăvoință și spirit de abnegație își slujește tatăl.

Este dus la patul unui bolnav cărunt, cu fața umflată, greu bolnav. Se aruncă deasupra lui cu plânsete amare, dar pacientul nu este capabil să scoată o vorbă. Medicul îl anunță că este pe moarte tatăl său, dar mai există speranțe. Lui Ceccillio, căci așa îl cheamă pe copil, atât i-a trebuit. Se pune întru totul în slujba tatălui, netezește pătura, îi îndreaptă perna, îi dă mâncare sau băutură. Doarme la căpătâiul său.

“În ziua a cincea, dintre-o dată, starea bolnavului se înrăutății. Când a fost întrebat, medicul a clătinat din cap, vrând parcă să spună că s-ar apropia ultimele clipe.

Băiatul auzi; se lăsă să cadă pe scaun izbucnind în hohote de plâns. Parcă, totuși ceva îl consola. Cu toate că bolnavului îi mergea mai rău, lui i se părea că, încet, încet, el își recăpătă puțină putere de înțelegere. Îl privea pe băiat tot mai atent și cu o expresie de duioșie din ce în ce mai vădită; nu mai voia să primească- fie ceva de băut, fie vreun medicament – decât din mâna băiatului, și se căznea întruna să miște buzele, ca și când ar fi avut intenția să rostească un cuvânt, iar uneori era atât de vădit efortul acesta, încât băiatul îl apuca de mână cu tărie, îndemnat de o speranță neașteptată, spunându-i cu accente de bucurie în glas:

-Curaj, curaj, tată! Tată, o să te vindeci, o să plecăm de aici, o să ne întoarcem acasă la mama!”

În felul acesta avem și portretul celui de-al doilea personaj, al bolnavului – tată care prezintă și el semnele dragostei paterne. Numai că, tocmai când te așteptai ca povestea să sufere un final fericit sau nefericit, cu o lovitură de teatru, autorul introduce și al treilea personaj pe tatăl cel adevărat. Printr-o încurcătură, copilul a fost dus la patul altui bolnav, al cărui cap fiind umflat, l-a păcălit pe copil, el crezând că acela este tatăl său.

Adevăratul său tată a avut doar o problemă la picior de care s-a vindecat repede și pleca acasă. Întâmplător a dat peste fiul său Ceccillio. Bucuria celor doi a fost fără margini. Dar, în mijlocul acestei scene de familie, a deschis ochii bolnavul, implorând copilul din priviri să rămână cu el.

Facem cunoștință cu altă trăsătură de care autorul nu a uzat până în clipa aceea: atașamentul. Copilului îi părea rău să lase bolnavul care, evident, se apropiase enorm de el și să plece acasă. Oricum, după părerea medicilor, erau ultimele sale clipe.

Copilul decide să rămână cu bolnavul îngrijindu-l ca și înainte când credea că este tatăl său la vegheat până la răsăritul zorilor, când s-a dus, a murit. Muribundul i-a strâns, cu ultimele puteri, mâna. Ne știind cum îl cheamă, ne schimbând nici o replică cu el, copilul i-a spus pur și simplu “Adio, tată!” și a plecat acasă.

O abnegație fără margini din dragoste față de aproapele tău a fost și este posibilă. Dar ea nu este un fapt cotidian, ci o fericire, o excepție!

“Atelierul” este schița care revine și redă cu tușă îngroșată povestea lui Precossi și a tatălui său fierar, fost bețiv și prăpădit. Parcă nemulțumit că n-a insistat mai mult asupra puterii exemplului care poate funcționa și în sens invers, dinspre copil – înspre tată, descrie întoarcerea fierarului în atelierul său.

Merită să remarcăm două aspecte, convingerea cu care descrie autorul atelierul, în spiritul epocii și cuvintele rostite de tată la adresa fiului.

Primul aspect:

“Era o încărcare să vezi cum sub lovirile rapide și precise ale ciocanului, fierul se îndoia, se înfășura, lua treptat forma grațioasă a frunzei încrețite, a unei flori, cedând ca un bastonaș de plastilină pe care el l-ar fi modelat cu mâinile lui.”

Al doilea aspect:

“Băiatul ăsta de toată isprava m-a ajutat să-mi recapăt pofta de muncă, spuse fierarul, arătând cu degetul înspre fiul său; băiatul ăsta care învață din greu și făcea cinste tatălui lui, în timp ce tatăl lui…cheltuia și- l trata ca pe un animal. Când am văzut medalia aceea…Ah, băiețașul tatii drag, înalt cât o șchioapă, vino puțin să-ți văd mai bine mutrișoara.”

Schița “Paiața” ar fi fost mai inspirat intitulată “Onoare muncii”. Este o pledoarie în favoarea oricărui fel de muncă cinstită, mai ales când o practică bieții copii. De data aceasta este vorba de muncă la circ:

“Sărmanii oameni! Zicem saltimbaci, ca și când am rosti o vorbă grea; și totuși ei își câștigă pâinea în mod cinstit distrându-i pe alții, și cu câte cazne! Toată ziua aleargă de colo-colo, de la circ la rulote, doar în maieu, pe un frig ca ăsta; mănâncă la repezeală te miri ce, în picioare, între o reprezentație și o alta; uneori, când circul este plin de lume, se pornește un vânt de smulge toate foile de cort, stinge și luminile și atunci, adio spectacol.”

Nu ne preocupă atât curgerea povestirii cât relația care există între munca cinstit prestată și solidaritatea muncitorească.

De Amicis este în astfel de împrejurări, de neîntrecut. După ce descrie caznele și sacrificiile micului saltimbac, autorul găsește și soluția ajutării lui.

Pe frig, de obicei, la circ vine puțină lume, copiii nu prea ies din casă. Dar tatăl autorului ajunge la ideea salvatoare de a scrie un articol în ziarul local despre micul saltimbac. Un prieten pictor îl desenează, iar rezultatul este vizibil imediat la reprezentația viitoare: la circ a venit foarte, foarte multă lume!

Concluzia spre care te îndeamnă textul este și cea apărută în caseta editorială, o jumătate de secol, a tuturor ziarelor comuniste “Proletari din toate țările, uniți-vă!”

Desigur imboldul lui De Amicis este unul adevărat, din conștiință curată și nu are de-a face cu propaganda comunistă.

Nu toate textele, cum este și firesc aduc în inima cititorului aceeași intensitate a sentimentelor sau predispoziție spre meditare.

“Ultima zi de carnaval” este un astfel de text, mai diluat, dar care lasă totuși o umbră. Se vede că în fiecare schiță a căutat să aducă o noutate, o trăsătură încă neexplorată. De data aceasta este vorba de noblețea unui nobil, într-o poveste care nu stârnește mult interes.

Atmosfera de carnaval e descrisă cu lux de amănunte, ghirlande, măști, care alegorice, lume buluc. În această hărmălaie, o femeie își pierde fetița. Bărbatul care o găsește o dă unui domn din cel mai elegant car alegoric, pentru că domnul cu fetița în brațe putea fi văzut de la înălțime.

Sigur că după căutări disperate, mama își găsește fetița. De Amicis, ca regizorul unui film, privește scena și nu rămâne impasibil. Domnul evident cu stare, care aducea fetița în brațe scoate de pe degetul său un inel cu diamant, spunând următoarele cuvinte:

“Primește-l, va fi zestrea ta de mireasă.”

“Copiii orbi” este povestirea care dă măsura didacticismului lui De Amicis. Un text care, din păcate, nu are nici o valoare literală, este o fișă bine documentată privind situația anatomă – psiho – socială a copiilor orbi.

Deosebim câteva personaje pe care le supunem atenției, singurele cu inflexiuni literale:

“Voi spuneți orbi, orbi începem învățatul, ca și când i-ați crede bolnavi și sărmani sau cine știe cum. Dar, înțelegeți voi, oare, semnificația acestui cuvânt? Gândiți-vă puțin. Orbi! Să nu vezi niciodată nimic. Să nu deosebești ziua de noapte, să nu vezi nici cerul, nici soarele, nici pe proprii tăi părinți, nimic din ce există în jurul tău și din ceea ce atingi; să fii cufundat într-un veșnic întuneric ca și înmormântat în inima pământului! Încercați puțin să închideți ochii și să vă gândiți că ar trebui să rămâneți pentru totdeauna astfel; v-ar cuprinde imediat o neliniște, o spaimă, vi se va părea cu neputință să rezistați, ați începe să strigați, ați înnebuni sau ați muri.”

Desigur, abordarea tinerilor handicapați, în speță a orbilor, este mai degrabă social democrată decât socialistă. Din text nu aflăm despre nici un fel de protecție, societatea exercitând, în segmentule ei cel mai elevat și creștin, milă.

Personajul este și de data aceasta colectiv, este copilul sau tânărul orb și poziția sa în universul italian, la sfârșitul secolului al XIX-lea. Și această abordare este eroico-victorioasă, plină de pasiune și admirație. Ne interesează, în economia acestei lucrări, nivelul de instrucție, posibilități de educație și eventuală acomodare cu viața socială normală. Astfel, aflăm, păstrând desigur tonul înflăcărat, despre De Amicis că învață să socotească și să citească. Au cărți făcute numai pentru ei, cu caractere în relief; trec cu degetele pe deasupra, recunosc literele și rostesc cuvintele citesc curent:

“Și, bieții de ei, cum se înroșesc când comit o greșeală ! Sunt în stare să scrie fără cerneală. Scriu pe o hârtie deasă și dură cu un metal ascuțit care produce o serie de puncte mici, săpate, grupate după un alfabet special; aceste puncte se imprimă în relief pe spatele unei hârtii astfel încât, întorcând-o și pipăindu-i relieful cu degetele, să poată citi ceea ce au scris și chiar scrisul altora; în felul acesta ei întocmesc compoziții și îți scriu scrisori între ei. Tot așa scriu și numerele și fac socoteli. Și scotocesc în minte, cu o ușurință de necrezut, ne fiind distrați de vederea altor lucruri, ca noi.”

Autorul ne-a obișnuit ca la finele fiecărei schițe să tragă o morală. Fără o astfel de concluzie, De Amicis consideră că nu și-a împlinit țelul didactic. Ne-a obișnuit, de asemenea, cu un final, să-i spunem, lacrimogen:

“Unul din copiii aceștia îmi spunea, într-o zi, cu tristețe nespusă: “Ce n-aș da să mai am vederea dinainte, măcar pentru o clipă, ca să mai revăd chipul mamei , pe care nu mi-l mai amintesc!”

iar când mamele lor se duc la ei, le pun mâinile pe față și le trec pe frunte la bărbie și la urechi, ca să simtă cum este făcută și aproape că nu se conving că nu le pot vedea, și le cheamă pe nume de multe ori, de parcă le-ar ruga să fie văzute măcar o clipă. Câți ies de acolo plângând, chiar și oamenii mai duri din fire! Și, când ieșim, ni se pare o excepție situația noastră, un privilegiu aproape ne meritat să vezi lumea, casele, cerul. Oh, nimeni dintre voi, sunt sigur, nu ar ieși de acolo, fără să fie gata să dea, cel puțin o luminiță din propria-i vedere altor sărmani copii, pentru care soarele nu are lumină și mama nu are chip!”

“Învățătorul bolnav” este radiografia unei scurte vizite la învățătorul drag.

Deși la început pare a fi o vizită de rutină la învățătorul cel bun și inimos, se dovedește până la urmă a fi o vizită de adio.

Și aici, personajul principal este suferința, bine mascată, a inimii nobile a unui învățător. De Amicis atrage atenția că personajele care au trăit viața modest vor ști să se retragă din ea, la fel, cu mare demnitate și liniște.

Învățătorul este vizitat fiind bolnav din excesul de muncă, de elevul Eduard cu care se identifică autorul. Copilul urcă la învățător senin, bucuros că o să-l revadă și-și lasă mama la capătul scărilor. Sus însă vede cât de modest trăiește învățătorul, cum doarme într-un pat strâmb de fier, cum are puțină lumină. Observă, de asemenea, că e nebărbierit de multe zile. Însă amprenta cea mai puternică au lăsat-o cuvintele învățătorului. El vorbește despre copiii din tablourile agățate pe pereți, care i-au fost elevi. Cuvintele spuse la despărțire sunt, cu adevărat mișcătoare:

“Am febră rea, suspină; sunt cu un picior în groapă, pe jumătate dus de pe lumea asta. Fii atent, așadar. Ocupă-te de aritmetică, fără probleme. Dacă nu-ți reușește de la început, odihnește-te puțin și reia-o de la capăt. Nu-ți reușește iar? Altă odihnă, după care o altă încercare. Acum, du-te, salut-o pe mama ta. Și nu mai urca încă o dată scările, ne vom revedea la școală. Și dacă nu ne vom revedea, adu-ți aminte, câteodată, și de învățătorul tău din clasa a treia, care a ținut mult la tine.”

“Strada” este ultimul text al lunii februarie. Un text la fel de plin de didacticism ca și “Copiii orbi”.

Autorul pornește de la premiza că educația unui popor se judecă înainte de toate după atenția pe care o acordă străzii. Este scris sub forma scrisorii trimise de tatăl fiului, care îi dă următoarele sfaturi:

de câte ori vezi o persoană, care este gata să intre sub roțile unui autobuz, trage-o repede dacă este copil, atrage-i atenția dacă este un om în toată firea;

întreabă-l totdeauna ce are, pe un copil singur pe care-l vezi plângând, ridică de jos bastonul bătrânului;

dacă doi copii se încaieră, desparte-i;

dacă sunt doi oameni mari, îndepărtează-te, nu asista la spectacolul violenței, care insultă omenirea și însorește inima;

când trece un om cu cătușe între doi gardieni, nu adăuga curiozitatea ta, aceleia crude a mulțimii: poate fi nevinovat;

încetează a mai vorbi cu colegul tău și a zâmbi dacă întâlnești o targă de spital, care s-ar putea să ducă un muribund;

privește-i reverențios pe toți copiii institutelor care trec doi câte doi; orbii, muții, rahiticii, orfanii, copiii părăsiți;

prefă-te întotdeauna că nu vezi diformitatea respingătoare sau ridicolă a cuiva;

răspunde cu bunăvoință și politețe trecătorului;

ori de câte ori întâlnești un bătrân care abia mai merge, un om sărac, o femeie cu un copil în brațe, un infirm cu cârjele, un om încovoiat sub o povară, o femeie îmbrăcată în doliu, cedează-i locul cu respect și lasă-i să treacă înaintea ta;

noi trebuie să respectăm bătrânețea, mizeria, iubirea maternă, infirmitatea, truda, moartea.

Ciclul “Martie” debutează cu o idee nou introdusă în “Cuore” dar veche și de bază în rândurile ideilor socialiste despre educația și anume alfabetizarea tuturor.

“Școala serală” abordează pe scurt acest subiect. Și aici avem de-a face cu o idee și nu cu un personaj. Ideea este și de data aceasta generoasă, introducerea în atmosfera școlilor serale fiind forțată, deloc literală.

Franti, răutatea școlii a spart un geam de la școala serală și a dat vina pe altcineva. Această întâmplare i-a dat ocazia autorului de-a vorbi despre școala pentru adulți, în acești termeni:

“Acolo erau băieți de doisprezece în sus și oameni cu barbă, care se duceau de la lucru, aduceau cu ei cărți și caiete; erau tâmplari, fochiști cu fața neagră, zidari cu mâinile albe de var, ucenici de brutari cu părul plin de făină și se simțea un miros de vopsea, de zidărie, de smoală, de ulei, mirosuri din toate meseriile. Intră, apoi, o echipă de muncitori de artilerie, îmbrăcați în soldați, conduși de un caporal. Se vârau cu toții sprinteni în bănci, ridicau scândura de jos, pe care noi ne punem picioarele, și, îndată își aplecau capetele asupra lucrurilor. Unii se duceau la învățător să-i ceară explicații cu caietele deschise.

Cei mai mici, după o jumătate de oră de lecție, picau de somn; câte unul adormea cu capul pe bancă; învățătorul îl trezea atingându-i ușor urechea cu tocul. Dar cei mari, stăteau treji, cu gura deschisă, ascultând explicațiile, fără să clipească; era impresionant să-i vezi pe toți bărbații aceia în băncile lor.”

“Încăierarea” este o poveste care imită celebra parabolă biblică David și Goliat, unde cel mic reușește să-l învingă pe cel puternic.

Franti se răzbună pe Stardi, pentru că l-a pârât la director că el a spart geamul și nu un alt copil, pentru care a fost eliminat definitiv de la școală. Aici, De Amicis prezintă tot romanțat, sprijinul oferit de stradă celui mic și mai neajutorat. Deși în stradă erau doar femeile și bătrânii, toată lumea îl încuraja văzând că-și apără cu demnitate sora și onoarea sa. La un moment dat, Franti a scos cuțitul văzând că va fi învins de cel mic, pentru al tăia. Dar Stardi l-a mușcat foarte puternic de mână încât la pus pe fugă. Victoria “neputinciosului” față de “putincios”, nu este o intervenție a autorului, el doar prezentând-o într-o variantă eroică și coborâtă la nivelul infantil.

“Părinții copiilor” este mai degrabă o notiță, decât o schiță, referitoare la implicarea părinților în viața școlară.

Atașamentul pe care îl au părinții față de școală este scos în evidență cu toate necazurile, lor de oameni maturi. Sigur că de Amicis nu se dezminte. Pentru el orice tablou este sensibil și duce la vărsarea lacrimilor, este imediat prins în obiectiv și prezentat:

“Uneori, poți vedea și lucruri triste: un domn care nu mai venise de o lună, fiindcă îi murise un copil, și trimitea pe o femeie din casă să-l ia de la școală pe celălalt, revăzând acum clasa și pe colegii fiului său mort, se retrase într-un colț, deoarece lacrimile îi curgeau șiroaie. Își puse amândouă mâinile la ochi, iar Directorul îl luă de un braț și îl duse în biroul lui.”

Când Amicis începe o schiță cu fraza “Aseară am văzut o scenă impresionantă”, înseamnă că urmează o povestire cu mare încurcătură emoțională. Așa se și petrec lucrurile în schița “Numărul 78”. Derossi, premiantul clasei, aflând că tatăl bietului lui coleg Crossi a ajuns pușcăriaș din nenoroc, îl ajută pe acesta din răsputeri la învățătură și-i era prieten. Crossi nu știa nimic din toate acestea despre tatăl său decât că era în America. I se ținea ascuns pentru a nu fi rănit. Dar mama lui Crossi și-a dat seama că Derossi a ajuns la adevăr și de aceea este atât de apropiat de băiatul ei. A încercat să facă și ea câte ceva pentru Derossi, să-i dea o mică atenție, dar Derossi a refuzat categoric, ne acceptând nici măcar o legătură de ridichi. La toate insistențele femeii a rămas impasibil, el fiind și așa un extraordinar prieten al lui Crossi. Văzând acestea s-a amestecat tatăl lui Crossi spunând:

<<Dumneata îl iubești pe fiul meu… De ce ții atât de mult la el?

Derossi se făcu roșu ca para focului la față. Ar fi vrut să-i răspundă: “Îl iubesc pentru că a fost atât de nefericit, pentru că și dumneata, tatăl lui, ai fost nefericit, mai mult nefericit decât vinovat și ai ispășit cu noblețe, pedeapsa și ești bun la suflet.” Dar îi lipsi curajul să-i spună de ce, fiindcă, în fond, el mai încercă încă o teamă și aproape o repulsie în fața omului care a făcut să curgă sângele unui alt om și timp de șase ani zăcuse în închisoare.>>

Dar povestea, ca toate poveștile la de Amicis, chiar dacă sunt înțesate de suferință, se termină cu bine. Tatăl lui Crossi îl mângâie pe Derossi pe buclele lui blonde mulțumindu-i și plecă spre casă.

Literatura universală cunoaște puține scene de o stranie duritate, tristețe și în același timp duioșie cum este textul “Un copil mort”.

Este un text care descrie cu lux de amănunte înmormântarea unui copil, unui elev bun. Aici personajul, desigur este suferința mamei și nedreptatea destinului.

“Copilul mort” este pretextul care ne permite să privim epoca, obiceiurile, oamenii și sentimentele lor în Italia înaintea secolului XX. Atmosfera este lugubră dar, totodată, lumea pare împăcată cu soarta. Autorul intră în detalii:

“La ora cinci fix, a pornit cortegiul. În fața cortegiului merge un băiat care duce crucea, apoi un preot, apoi sicriul, un sicriu mic de tot, ca pentru un copil mic ca el, bietul băiat, acoperit cu o pânză neagră, iar de o parte și de alta, jerbele de flori aduse de cele două doamne. De pânza neagră prinseseră într-o parte medalia și trei mențiuni de onoare primite de copil în timpul anului. Garrone, Coretti și doi băieți care locuiau în aceeași curte duceau sicriul. În urma sicriului mai întâi mergea învățătoarea Delcati, plângând în hohote, de parcă micul mort ar fi fost copilul ei, iar după ea veneau celelalte învățătoare de copii.”

Respectând atmosfera de doliu De Amicis încheie, excelând în detalii sinistre, povestirea.

“În ajunul zilei de 14 martie” este o notiță care aduce în atenția cititorului un sentiment scăpat, pentru moment, din preocupările autorului. Este vorba de patriotism, în mai toate fațadele și valențele sale.

Vorbind despre premierea la Teatrul Victor Emanuel din localitate, Directorul decide că premiile vor fi înmânate de copiii care reprezintă cele douăsprezece legiuni ale Italiei.

“La școala Torgnato-Tasso s-au găsit doi băieți veniți din insule: un mic sard și un sicilian; școala Bon compagni a dat un mic florentin, fiul unui sculptor în lemn; un roman născut în Roma, învăța la secția Tommasea, venețieni, lombarzi, elevi din Romagna s-au găsit destui; un napolitan ne dă secția Monviso, pe fiul unui ofițer; noi dăm un genovez și un calabrez. Cu piemontezul vor fi doisprezece. E frumos, nu vi se pare? Frații voștri din toate părțile Italiei vă vor da premiile. Fi-ți atenți, vor apărea pe scenă toți doisprezece. Primiți-i cu aplauze entuziaste.”

“Împărțirea premiilor” este un text mai lung decât media în “Cuore” care vine să întărească sentimentul patriotic.

Astfel, aflăm ce se înseamnă o sărbătoare a școlii și o “victorie școlară” a micilor italieni. Schimbând registrul din trist în victorios De Amicis prezintă sala Teatrului tixită cu 3000 de persoane venite să felicite și să susțină copiii premianți. Mândria națională și mândria victoriei personale la învățătură susțin din interior acest text și el suferind de mult didacticism, note stridente și puțină literatură. De Amicis, pur și simplu, povestește etapele desfășurării unei festivități, observă, cu pertinență prezența părinților, elevilor, oficialilor. Sare de-a dreptul în ochi felul în care autorul își iubește țara:

“Toate ziarele răspândiseră încă dinainte știrea că acești copii sunt din toate regiunile Italiei. Toți știau acest lucru și îi așteptau, privind curioși înspre partea de unde trebuiau să intre; la fel și primarul și ceilalți domni și în tot Teatrul era o tăcere deplină…

Deodată, însă, intrară alergând până pe scenă și rămaseră acolo aliniați frumos, toți doisprezece cu chipul surâzător. Întreg Teatrul, trei mii de persoane, au sărit în picioare izbucnind ca o explozie de tunet într-un ropot de aplauze.

Băieții au rămas nedumeriți.

-Iată Italia! Strigă un glas dintre-o lojă.”

Pentru a-și colora povestea Edmondo aduce în prim planul textului mici curiozități, lucruri neînsemnate, înviorând scena. El nu uită să aprecieze la fel de mult copiii care s-au străduit cel mai mult, părinții lor care s-au sacrificat, dar, înainte de toate, pe dascălii lor care și-au împlinit menirea, înnobilând această meserie.

“Și arată spre loja învățătorilor. Atunci, de la galerie, de la balcoane, din stol, toți școlarii s-au ridicat în picioare și au îndreptat brațele spre învățătoarele și învățătorii care, la rândul lor, au răspuns agitând mâinile, pălăriile, batistele, toți, drepți în picioare și emoționați.”

“Cearta” este o poveste despre respect și colegialitatea. Enrico se înfurie pe bunul lui prieten și coleg de bancă Coretti pentru că l-a împins și a mâzgălit cu cerneală o foaie pe care transcria un text. “Sângele romaniol” pentru zidărașul bolnav. Desigur Coretti nu l-a împins intenționat. Dar, inconștient invidios pe Coretti că a obținut premiul, Enrico crede că a fost împins cu bună știință și ripostează violent, bruscându-și colegul și rupându-i foaia din caiet. De aceea i-a spus că-l așteaptă afară. Enrico s-a gândit că afară se vor bate, dar era nemulțumit că nu avea destulă tărie să-și ceară iertare pentru că era vinovat și era obligat să facă primul pas, să se împace cu colegul său.

Ajunși afară, l-a sfârșitul orei, Enrico stătea cu liniarul pregătit să-l pocnească. Dar, Coretti, având o inimă bună și o educație aleasă l-a luat în brațe pe Enrico spunând că ei trebuie să rămână prieteni la fel de buni. Rușinat, Enrico i-a povestit tatălui său toată tărășenia și a fost pedepsit. În felul acesta am asistat la încă o lecție morală privind prietenia și colegialitatea.

Urmărind linia aceluiași didacticism învelit în sentimentalisme ajungem la notița “Sora mea”. Sub forma corespondenței adresate lui Enrico, Silvia, sora lui îl dojenește pentru că i-a pricinuit supărare.

“Nu știi că pe vremea când erai copil mic, vegheam ore întregi leagănul tău în loc să mă distrez cu prietenele mele și că, de câte ori erai bolnav, eu coboram din pat, noapte de noapte, pentru a vedea dacă-ți arde fruntea? Tu, care jignești pe sora ta, nu știi că, dacă o nenorocire înfricoșătoare ne-ar lovi, și-aș ține loc de mamă, și te-aș iubi ca pe copilul meu?

Este original felul în care încheie povestea. Sora sa, ca să-i arate ca nu e supărată, îi transcrie o lecție. El îi scrie în continuare:

“Nu sunt demn să-ți sărut mâinile; semnat Enrico”

De data aceasta povestea lunară este “Sânge romaniol”. O povestire care te face să meditați la puținătatea și fragilitatea vieții.

Personajul este, ca în toate povestirile lunare, copilul-erou. Despre el nu aflăm nimic direct ci prin intermediul dojenelor bunicii:

“Nu, tu nu ai deloc milă de biata ta bunică. Deloc nu ți-e milă din moment ce profiți astfel de absența tatălui tău și a mamei și-mi pricinuiești atâta durere. M-ai lăsat singură toată ziua! Nu te-ai gândit câtuși de puțin la mine. Nu ți-a fost milă. Bagă de seamă, Ferruccio, ai apucat-o pe un drum greșit și ai s-o pățești rău de tot. am mai văzut eu și alți tineri de vârsta ta, începând-o la fel ca tine și terminând-o rău de tot. Așa începe: cu fuga de acasă, cu încăierările, jocurile de noroc, bani pierduți, și pe urmă, pe nesimțite, de la bătaia cu pietre ajungi ușor la lovituri cu cuțitul, de la joc la alte vicii, de la alte vicii … la tâlhării.”

Rămânem cu un gust amar, gândind despre copil că este rău și neascultător. Dar autorul nu ne lasă să persistăm prea mult în povestea aceasta, mai jos atenționându-ne:

“Ferruccio tăcea. Nu era rău la suflet, dimpotrivă. Năzdrăvăniile lui porneau mai degrabă din prea multă voiciune și îndrăzneală decât din răutate, și tatăl lui îl obișnuise rău de tot, dar tocmai fiindcă îl știa capabil în fond de sentimentele cele mai frumoase, chiar când îl punea la încercare într-o acțiune de curaj și de răspundere, îi lăsa frâu liber și aștepta ca singur să-și dea seama de ceea ce e bun și ceea ce e rău. Era, mai de grabă inimos și de treabă, decât rău, dar era încăpățânat.”

Mai departe urmează povestea propriu zisă. Părinții lui Ferruccio au plecat cu fetița la oraș și la cumpărături, pentru că aveau un magazin. Acasă a rămas bunica paralizată și Ferruccio. Evoluția stării copilului și tăria lui de caracter o deducem din întâmplarea care urmează. Seara, după această dojenire aplicată lui Ferruccio de bunica sa, s-au auzit niște zgomote ciudate. Pentru început, cei doi nu se impacientează, afară ploua și sunetele stridente păreau să fie răpăitul ploii. Dar și-au dat seama totuși că sunt pași de oameni, că cineva a spart ușa și vine să-i prade. Bunica fiind conștientă de ce sunt capabili hoții încearcă să-și potolească nepotul. Hoții intră în cameră, bruschează copilul, îi pun cuțitul la gât să spună unde sunt banii. El îi trimite l dulap, dar tatăl lui a lua toți banii cu el și nu a găsit nimic.

Au fost doi hoți cu basmale negre pe față. Totul s-ar fi terminat cu bine dacă unuia dintre ei nu i-ar fi căzut baticul de pe față. Din păcate, bunica l-a recunoscut, era cunoscut al locului, Mazzonni, de aceea, el s-a aruncat s-o înjunghie. Copilul, dându-și seama de ce se întâmplă a sărit și și-a apărat bunica cu propriul său trup! În întuneric, bunica nu și-a dat seama că a fost salvată, căci a crezut că hoții au renunțat la crimă și au plecat.

Ultimele replici între copil și bunica sa sunt dramatice, vorbind despre frumusețea, puritatea și de ce nu, sfințenia unei inimi de copil:

“Te-am necăjit mereu, continuă Ferruccio cu greutate, cu glasul întrerupt și terminat. Dar…am ținut întotdeauna la dumneata. Mă ierți? Iartă-mă bunico!

-Da, dragul meu ,te iert, te iert din toată inima. Cum să nu te iert. Ridică-te copilul meu. Nu te voi mai dojeni niciodată. u ai suflet bun, ești atât de bun! Să aprindem lumina. Să ne facem puțin curaj. Ridică-te, Ferruccio!

-Iți mulțumesc bunico! spuse băiatul, cu glasul din ce in ce mai stins. Acum… sunt

mulțumit. Îți vei aminti de mine, bunico … nu-i așa ! Vă veți aminti de mine … de Ferruccio al vostru.

-Ferruccio ! exclamă bunica, nedumerită și speriată, punându-i mâinile pe umeri și aplecând capul, ca să-l privească în față.

-Nu mă uitați ! mai murmură el cu un glas ce părea o ultimă suflare. Sărută pe mama … și pe tata … și pe Serigina … Adio, bunico !

-În numele cerului, ce ai ? strigă bătrâna pipăind îngrijorată capul băiatului care îi

căzuse pe genunchi și apoi, cu toată puterea pe care o mai avea, strigă disperată: Ferruccio ! Ferruccio ! Copilul meu ! Dragostea mea ! Dumnezeule ! Îngerii din ceruri, ajutați-mă !

Dar copilul era mort.”

Avem aici încă un profil al sacrificiului de dragul aproapelui său. De Amicis este în “Cuore” un autor care amesteca în ce mai

ciudată combinație ideile socialiste cu purul creștinism! Tocmai am asistat la o astfel de punere in scenă.

“Zidărașul muribund” este ultima schiță din ciclul ,,Martie’’ .

Ea ne arată gustul lui De Amicis pentru suferință și moarte.

Cititorul, după “Sânge romaniol”, simte nevoia să facă o pauză, să ia o gură de aer de speranță, dar nu i se dă ocazia.

Iata-l bolnav si pe zidăraș, cel mereu vesel, mereu în vervă, facând ’’botișorul de iepure,, și distrându-i pe toți.

Autorul ne spune, în felul acesta, că, de necazuri, nu scapă nimeni, nici măcar cei optimiști.

Colegii îi fac vizită acasă și constată că, într-adevăr, este grav bolnav, dar că există șanse să se facă bine.Din tot grupul de colegi care l-au vizitat îl opreste pe Garrone, să rămână, aratând ce inimă minunată are acesta.

Capitolul “Aprilie” , care cuprinde nouă schițe, debutează cu “Primvara”.

Este, în sfărșit, un text plin de mult așteptata speranță, departe de atmosfera lugubră cu care am fost obisnuiți.

Autorul spune că “cerul zâmbeste, o mama cântă, un om harnic munceste, copii învață”, iar la întrebarea lui Enrico pusă mamei sale de ce e fericit, i se răspunde că “de vina e primăvara și constiința lui curată!”

“Azilul de copii” este o odă pur comunistă închinată azilelor unde sunt instituționalizați copiii.

De la un capăt la altu este un “cântec” despre “frumusețea” și ”perfecțiunea” unui astfel de loc, în care autorul nu a găsit nici o defecțiune sau o răutate. Copii si situația lor sunt descriși in roz, in culori incredibil de vii si de fericite:

“Si m-am distrat de minune .Erau doua sute de băieți si fetite, atât de micuți ca ai noștri, din clasa întâi, sunt oameni mari față de ei.

Am sosit tocmai când prichiindeii intrau unul după altul în refector unde se aflau două mese lungi, nu multe adâncituri rotunde și, în fiecare din ele, câte un castronaș negru, plin de orez și fasole, iar alături de ele o linguriță de aluminiu.”

Atmosfera este și ea ca în Rai.De Amicis nu sesizează falsitatea pe care o dă textului, neumbrind cu nimic “fericirea desăvârșită” a copiilor.

Mama autorului este de acolo:

“… plină de firimituri, de pete, mototolită și ciufulită, dar cu mâinile pline de flori și cu ochii umezi de lacrimi de mulțumire de parcă ar fi ieșit de la vreo serbare. De departe încă se mai auzeau glăscioarele lor ca un ciripit încețit al multor păsărele ce glăsuiau: Adio! Mai vino ! Mai vino, doamnă, pe la noi !”

Fără astfel de teste valoarea romanului, valoarea literară și morală, ar fi fost cu mult mai mare. Dar, De Amicis, nu se poate abține și „ține departe de ideile sale.”

Adevărata situație în “Azilele de copii” a sfârșitului secolului al XIX -lea o descrie abia Dostoievski și ea sună cu totul altfel decât în De Amicis:

“La gimnastică” este o schiță care aduce în discuție o altă temă predilectă a autorului: situația copilului handicapat într-o comunitate de copii normali.

Nelli, cocoșatul este scutit, la domnul Director, de mama sa să facă gimnastică. Dar copilul insistă să fie în rând cu ceilalți știind că este apărat de cel mai puternic dintre ei, de Garrone!

Astfel, încearcă și reușește, având galerie, să urce pe o bară transversală și să se mențină. Desigur, și aici este vorba despre voință, perseverență și sprijinul colegial al celorlalți.

“Învățătorul tatălui meu” aduce în fața cititorului cu căldură, situația învățătorului la pensie.

Povestind despre “Învățătorul tatălui”, autorul dezbate viața, dar mai ales bătrânețile tuturor învățătorilor, care și-au sacrificat mai totul ca să educe copiii!

Generații întregi de profesioniști în toate domeniile, de oameni normali și culți, sunt opera învățătorilor! Opera, pentru care ei nu au primit respectul și ajutorul binemeritat. Aceștia sunt termenii în care este descris bătrânul învățător din poveste:

“-Sărmanul Corsetti! spunea tata. El este primul care ma iubit și mi-a făcut mult bine, după tatăl meu. Nici azi n-am uitat multe din sfaturile bune pe care mi le-a dat și nici chiar unele dojeni seci, deși deseori mă făceau să mă întorc acasă cu inima strânsă. Avea niște mâini scurte și groase. Parcă îl văd cum intră în clasă, punându-și bastonul într-un colț și agățându-și haina de cuier, totdeauna cu aceleași gesturi. În fiecare zi cu aceeași dispoziție sufletească, mereu conștiincios, plin de bunăvoință și atent, ca și când în fiecare zi ar fi intrat în clasă pentru prima oară.”

Autorul merge cu tatăl său să-l viziteze pe bătrânul învățător, care avea optzeci și patru de ani, la Soto, unde acesta locuia.

Meditația tatălui, atunci când își întâlnește învățătorul vizavi de mama sa este plină de farmec și merită:

“Pentru ființa aceea neasemuită, intrarea mea în școală era intrarea în lume, cea dintâi dintr-o lungă serie lungă de despărțiri necesare și dureroase; era societatea care-i răpea mamei, pentru prima oară fiul, pentru a nu i-l mai restitui niciodată în întregime. Era foarte emoționată, ca și mine. M-a prezentat dumneavoastră, cu glas care tremura vizibil, și, apoi, depărtându-se, m-a salutat prin deschizătura ușii, cu ochii plini de lacrimi! Și chiar în aceeași clipă, dumneavoastră ați făcut un gest cu o mână, punându-vă mâna cealaltă pe inimă, spunând parcă: “Doamnă, aveți, vă rog, încredere în mine.” Ei bine, gestul acela, privirea dumneavoastră din care mi-am dat seama că ați înțeles toate sentimentele, toate gândurile mamei mele, privirea care voia să spună: “curaj”, gestul acela care era o făgăduință, onestă de ocrotire, de dragoste, de indulgență, eu nu l-am uitat niciodată, mi-a rămas adânc întipărit în inimă și pentru o veșnicie.”

După ce au depănat amintiri, l-au scos pe bătrânul învățător la cină, la despărțire, în ultimul moment, tatăl copilului a dat bătrânului învățător drept amintire bastonul său cu capul de argint, arătându-i astfel recunoștință.

“Convalescența” este o altă schiță plină de sensibilitate, de data aceasta, despre boala gravă a lui Enrico, respectiv a autorului.

Despre ce fel de boală este vorba, nu aflăm. Doar despre faptul că viața lui Enrico a fost pusă grav în pericol iar colegii, toți colegii, au venit să-l viziteze. După perioade de inconștiență și leșin, începe să-și revină și să se bucure din nou de viață.

În “Prietenii muncitorilor” avem încă o mostră a admirației lui De Amicis pentru socialism și ideile muncitorești:

“Vezi? Oamenii din clasele superioare sunt ofițerii muncii, iar muncitorii sunt soldații muncii; dar în societate, ca și în armată, nu numai că soldatul nu este mai puțin nobil decât ofițerul, pentru că noblețea stă în muncă și nu în câștig, în valoare și nu în grad, ba chiar, dacă există într-adevăr o superioritate de merit, aceea este de partea muncitorului, care obține din munca proprie mai puțin profit. Iubește-i prin urmare și respectă-i mai presus decât pe ceilalți ai tăi, pe fiii soldaților muncii, cinstește în ei truda și sacrificiile părinților lor, disprețuiește diferențele de avere de clasă, după care numai cei lași își conduc și își drămuiesc sentimentele și buna cuviință; gândește-te că aproape tot sângele binecuvântat, care ne-a mântuit patria a ieșit din vinele muncitorilor din uzine și de pe ogoare.”

Nu suntem atât de departe de perioada în care literatura abunda de termeni proletcultiști care au început să apară pe vremea lui De Amicis, cum ar fi “ muncitori din uzine și de pe ogoare…”

“Mama lui Garrone” reconfirmă gustul autorului pentru morbiditate și tragism.

Lui Garrone, cel mai bun prieten al autorului, îi moare mama. Ne este prezentată starea psihică a copilului și elevului Garrone aflat în această situație.

În același timp suntem emoționați să privim spre purtarea deosebit de atentă a colegilor și profesorilor.

Autorul, în postura lui Enrico, refuză chiar să-și îmbrățișeze mama de față cu Garrone.

“Giuseppe Mazzini” este una din acele texte pe care cu greu le poți citi fără să-ți amintești de o mare pierdere personală pentru că nu există ființă umană care să nu fi pierdut pe cineva. Mai ales când este vorba de mama.

Pentru a-l încuraja pe Garrone, învățătorul citește o lecție despre Giuseppe Mazzini “mare suflet de patriot, mare talent de scriitor, inspirator și apostol al revoluției italiene, care a trăit patruzeci de ani sărac, exilat, persecutat, rătăcitor, neclintit, în mod eroic din principiile și idealurile lui”.

Acest Giuseppe vorbește despre moartea mamei sale în termeni moralicești:

“-Trebuie să învingi durerea! Să învingi ceea ce durerea are mai puțin sfânt, mai puțin purificator; ceea ce în loc de a face sufletul mai bun, îl slăbește și îl înjosește. Dar cealaltă parte a durerii, partea nobilă, acea care face un suflet mare și îl înalță, aceea trebuie să rămână cu tine și să nu te mai lase niciodată.

…Moartea nu există, nu e nimic. Nici măcar nu o putem înțelege… Tot ceea ce este bun supraviețuiește, mereu mai puternic, vieții pe pământ. Așadar, și iubirea mamei tale. Ea te iubește acum mai mult ca niciodată. Și tu ești responsabil de acțiunile tale, în fața ei mai mult ca înainte. Depinde de tine, de faptele tale ca să o întâlnești, să o revezi într-o altă existență. Tu trebuie, deci, ca din iubire și respect față de mama ta, să devii mai bun și să o fericești.”

Și povestirea lunii aprilie, “Virtutea cetățenească” face profilul copilului-erou, de data aceasta salvatorului, a unui copil care a salvat de la înec un alt copil.

De Amicis se străduiește să nu scape din vedere nici una dintre posibilități prin care un copil poate deveni erou, rămânând copil în același timp.

Câtă admirație are pentru aceste suflete de copii aflăm din descrierea pe care o face vizavi de gesturile eroice de care dau dovadă:

“Măreț și venerabil este eroismul băiatului, dar, la un copil, la care ținta ambiției sau orice alt interes nu-s încă înfiripate, la un copil la care îndrăzneala-i pe atât de mare pe cât de mică îi e puterea la un copil, căruia nicicum nu-i cerem, fiindcă nu este încă dator cu nimic, părând și așa nobil și delicat, fără a înfăptui neapărat ceva, ci numai înțelegând și recunoscând sacrificiul nostru pentru el, ei bine, eroismul unui copil divin.”

Nu doar în literatura europeană ci și în literatura universală există puțini autori ca De Amicis a căror dragoste pentru copiii și înțelegerea sufletului infantil să fie la fel de mare ca la autorul lui “Cuore” .

Iubind copii și copilăria înflăcărat, De Amicis nu consideră nici o expresie sau atitudine laudativă, exagerată! Dimpotrivă, creează cititorului sentimentul că ar dori să existe în limba italiană mai multe epitete pozitive pentru a defini un suflet de copil.

Prima povestire a ciclului “Mai” este “Copiii rahitici”. Cum autorul nu uită nici o fațetă a copilului erou tot așa, simțind nevoia unei super-protecții, nu dorește să uite de nici o categorie de handicapați, de chinul lor, de izolarea lor…

De data aceasta ne vorbește despre copiii rahitici.

Din mii de texte am putea deosebi stilul lui De Amicis deoarece acesta, fără excepție, scrie cu milă:

“Sărmane oase chinuite! Sărmane mâini, piciorușe chircite și sucite! Sărmane trupuri diforme! Mulți aveau fețe atrăgătoare, ochi în care străluceau inteligența și afecțiunea; era un chipușor de fetiță cu nasul ascuțit și bărbia tot așa, de părea o bătrânică, dar avea un zâmbet de o suavitate cerească. Unii, văzuți în față sunt frumoși și par fără defecte, dar se întorc… și-ți strâng inima. “

suntem obligați să amintim și admirația pe care o poartă autorul personalului care îngrijește pe acești copii despre care spune :

“Dintre toate ființele umane care își câștigă viața muncind, nici una nu și-o câștigă mai cu sfințenie decât voi, dragii mei.”

“Sacrificiul “ este schița despre rolurile inversate, într-o familie strâmtorată financiar, familie în care copiii de bună voie se supun sacrificiilor, fără să le ceară părinții, până când situația nu ajunge la normal.

Astfel, copiii din această familie nu mai doresc decât pâine goală la dejun și ciorbă de legume la prânz, nu mai vor nici îmbrăcăminte nouă, nici o cutie cu culori. Sunt capabili chiar să-și vândă cadourile…

Atitudinea acestor copii este una care pentru începutul mileniului trei pe planeta noastră, unde o parte din copii mor de foame, iar cealaltă parte este super-protejată și egoistă, pare absolut incredibilă!

Pentru a-i da lui Enrico o lecție despre curaj, tatăl său i-a povestit o întâmplare cu pompieri și felul în care aceștia au stins un incendiu. Ai impresia, parcurgând textul că te afli în fața unui film bine realizat, care surprinde scene dramatice de salvare a oamenilor disperați. Oameni care ardeau de vi! Povestește despre curajul unui caporal de la pompieri, strecurat pe o porțiune îngustă de pe acoperișul unei clădiri în flăcări, o parte acoperită cu gheață pe care o traversează și salvează toți locatarii.

De aceea, tatăl îi cere fiului său să-i respecte, oriunde i-ar întâlni pe pompieri, pentru că sunt bărbați de mai mare ispravă.

Povestea lunii “Mai”, povestea lunară cum numește autorul “De la Apenini la Anzi” este de departe cel mai lung text din “Cuore”.

Pentru a arăta cât este e întinsă dragostea copilului pentru mama sa și dragostea mamei pentru copilul ei, autorul a descris o interminabilă călătorie din Italia până în Argentina și mai târziu, prin Argentina.

Urmărim cu sufletul la gură, stările sufletești prin care trece un copil singur, fără bani, fără să cunoască limba și departe de țara sa, în căutarea mamei sale.

Ce aflăm de la autor despre copil?

“Cândva, cu mult timp în urmă, un băiat genovez de treisprezece ani, fiul unui muncitor, pleacă singur de la Genova tocmai în America, dornic să-și caute mama.”

Mama copilului plecase în Argentina să lucreze pe la familii avut ca să-și scoată propria familie din mizeria în care căzuse din cauza șomajului.

La început, totul a fost bine, ea trimitea bani acasă, scrisorile mergeau, familia ei și-a recăpătat locul în societate. Dar cu timpul, scrisorile au încetat să mai curgă, ea și-a schimbat adresa și familia i-a pierdut urma.

Copilul cel mai mic nu mai putea de dorul mamei sale. Până la urmă îl înduplecă pe tatăl săi să plece în America.

Acțiunea începe să se tensioneze. Ți se rupe inima de nenorocirile prin care trece bietul copil. Desigur, lectura ar fi avut mai mare impact asupra cititorului dacă De Amicis nu ar fi exagerat, în stilul său caracteristic. Astfel în America umblă dintr-un oraș într-altul în căutarea familiei la care a lucrat mama sa. Ba îl ajută compatrioții genovezi, ba muncește ca slugă, flămânzește, zace bolnav, este rupt, dar nu-și pierde speranța:

<<Se credea pierdut și o chema disperat pe maică-sa, invocându-i numele de o sută de ori: “Oh, mamă, mamă! Sărmană mamă, nu te mai pot vedea! Mamă! Ajută-mă! Sărmana de tine., mă vei găsi mort pe drum!” și își punea mâinile pe piept și se ruga. Dar se însănătoși mulțumită îngrijirilor șefului; se făcu bine, însă o dată cu asta veni ziua cea mai îngrozitoare din timpul călătoriei, ziua când trebuia să rămână singur.

Uneori îl apuca o mare milă de el însuși și plângea în tăcere mergând înainte. Apoi se gândea: “Oh, cât ar suferi mama dacă ar ști că mi-e atât de frică!” și asta îi dădea curaj. Ca să scape de frică, se gândea la atâtea lucruri care erau în legătură cu ea, își aducea aminte de cuvintele ei când era bolnav, sau când era copil, când îl lua în brațe și spunea: “Stai puțin cu mine, băiatul mamii” și stătea așa multă vreme cu capul ei aplecat pe al lui, gânditoare. Și gândea, în sinea lui: “Te voi revedea, oare, într-o bună zi, dragă mamă? Voi ajunge, oare, la sfârșitul călătoriei mele?”>>

A schimbat șase destinații, respectiv orașe, umblând dintre-un loc în altul după mama sa. Aceasta s-a îmbolnăvit foarte grav și era pe moarte. Era disperată că no să-și revadă niciodată copilul dar mai ales pe cel mic, cel care a plecat în căutarea ei, Marco. Într-una spunea:

“.O, copiii mei! copiii mei! exclamă împreunându-și mâinile, poate că nu mai sunt în viață! E mai bine să mor și eu. Vă mulțumesc, bunii mei stăpâni, vă mulțumesc din inimă. Dar mai bine mor. De altfel, sunt sigură că nici cu operația nu m-aș vindeca. Mulțumesc pentru atâtea îngrijiri, bunii mei stăpâni. Este zadarnic să se întoarcă poimâine doctorul. Vreau să mor. Destinul meu e să mor aici. M-am hotărât!”

Până în final, Marco ajunge la mama sa. O găsește și, prin prezența sa, o salvează!

În felul său propriu, autorul încheie povestirea cu replica:

“Ridică-te!… Tu, numai tu, copil erou, ai salvat-o pe mama ta”

Luna “Mai”, deci, ciclul “Mai” se încheie cu remarca următoare:

“Marco, micul genovez este penultimul erou cu care facem cunoștință anul acesta, ne mai rămâne unul pentru luna iunie.”

În felul acesta am ajuns și la ultima povestire lunară “Naufragiul” și suntem pregătiți să facem cunoștință cu ultimul erou al romanului “Cuore”.

Încă de la începutul povestirii cunoaștem personajul care ne interesează. Pe un vapor acre trebuia să ajungă la Malta se află echipajul format sin șaptezeci de oameni și o sută treizeci de călători printre care, în clasa a III-a a vaporului “se află un băiat în vârstă de vreo doisprezece ani, mic de statură pentru vârsta lui, dar voinic; avea un chip frumos, curios și sever, de sicilian. Stătea singur pe catargul de la trinchet, așezat pe o grămadă de funii, lângă o valiză veche în care erau toate lucrușoarele lui și pe care își sprijinea mâna. Era măsliniu la față iat părul negru, ondulat i se lăsa lung pe ceafă. Era îmbrăcat sărăcăcios, cu o pălărie ruptă pe umeri și desaga veche de piele purtată cu bandulieră.”

Pe băiat îl chema Mario. Este o poveste tristă, ca toate celelalte de altfel, despre spiritul de sacrificiul unui suflet de copil.

Băiatul se întâlnește pe vapor cu o fată, cam de aceeași vârstă cu el, Giulletta Faggiani. Despre el mai aflăm că nu avea nici mamă nici tată. Tatăl, muncitor, îi murise la Liverpool, cu puține zile înainte, lăsându-l singur, iar consulul italian îl trimise în țara lui la Palermo, unde mai avea niște rude de departe.

Fata fusese adusă la Londra cu un an înainte, de o mătușă a iei văduvă, care o iubea mult și căreia părinții ei, oameni săraci, i-o încredințaseră câtva timp, sperând într-o moștenire,; dar, la puține luni după aceea, mătușa muri călcată de un autobuz fără să lase un singur ban, și, atunci, ea se adresase consulului care o îmbarcase pentru Italia.

Amândoi fuseseră dați în grija marinarului italian.

Nici nu s-a înnoptat bine că a venit o furtună groaznică și vaporul a început să se scufunde. Nu exista decât o șalupă de salvare pe care au fost îmbarcați doar bătrânii, femeile, copiii. Când a rămas un loc pentru un copil mic, drept ar fi fost să se ducă Mario, era mai mic decât Giullietta, dar, gândindu-se că Giullietta are părinți să sufere după ea, el a ajutat-o pe ea să ajungă pe șalupă!

“Atunci, fata, rămasă până în clipa aceea parcă lipsită de simțire, își ridică privirea spre băiat și izbucni în hohote de plâns.

-Adio, Mario! strigă ea printre suspine și lacrimi șiroaie, cu brațele întinse spre el! Adio! Adio! Adio!

-Adio! îi răspunse băiatul ridicând mâna.

Barca se îndepărta în viteză pe marea înfuriată, sub cerul plumburiu. Nimeni nu mai țipa pe vapor. Apa atingea marginile punții.

Deodată, băiatul căzu în genunchi cu mâinile împreunate spre cer.

Fata își acoperi fața.

Când își ridică capul, își roti privirea pe mare. Vaporul dispăruse.”

Ultimele texte ale romanului sunt dedicate sfârșitului de an școlar și începutul vacanței.

În luna iulie nu avem povestire lunară.

Schița “Adio”, ultimul text al romanului, face situația la învățătură a eroilor noștri, elevii.

Unii au promovat, alții au fost promovați cu brio, premiați, alții au rămas corigenți…

Autorul nostru, De Amicis, și-a luat toate examenele, se cele privitoare la cunoaștere, dar mai ales cele legate de morală…

CONCLUZII

Sau, în loc de concluzii merită să face câteva observații.

Prima ar fi că puțini autori, puțini artiști, intelectuali ai lumii au iubit atât de mult COPILUL, o aplecare profundă , cu acribie, cu dragoste , cu plăcere asupra tuturor problemelor unui suflet care abia a pășit în viață.

În al doilea rând, autorul romanului “CUORE” are și o admirație ne disimulată față de curățenia caracterului în formare, cum apare el la copiii din orice țară, epocă sau timp.

În al treilea rând, De Amicis iubește copilul muncitorului, al țăranului, copilul necăjit, care nu a cunoscut nici un fel de comoditate, care nu are a beneficia în viață de pe urma privilegiului ci doar a muncii cinstite!

În al patrulea rând, romanul “Cuore” a făcut educație generațiilor întregi de părinți în Europa începutului de secol XX.

Desigur, schițele și capitolele în care e împărțit romanul sunt inegale ca valoare atât literară cât și morală! Dar, asta nu diminuează ceea ce e valoros, educativ, sensibil și estetic în cuprinsul textului.

Folosește foarte des, și-ți poți da seama, din toți autorii că e vorba de De Amicis, expresii ca “biet, sărman, săracul” etc., căutând sinonime pentru a surprinde frumusețea și în același timp tragedia sufletului pur al copilului.

I se poate reproșa că a întrebuințat expresii stereotipe, adeseori comuniste, cu ar fi “că aproape tot sângele care ne-a mântuit patria a ieșit din vinele muncitorilor din uzine și de pe ogoare.”

Dar, ca să nu terminăm observațiile noastre în semi-ton , să menționăm că De Amicis este cel care a spus și următoarele două fraze memorabile:

1. “Noi trebuie să respectăm bătrânețea, mizeria, iubirea maternă, infirmitatea, truda, moartea!”

2. “Tot ceea ce este bun supraviețuiește, mereu mai puternic, vieții pe pământ!”

Această ultimă frază ar merita să fie motto-ul romanului “Cuore”.

BIBLIOGRAFIE

Edmondo; Amicis De – Cuore, inimă de copil, București, Ed. Ion Creangă, 1988;

Facon, N., – Dicționar enciclopedic al literaturii italiene, București, EDP. 1982;

Facon, N., – Dicționar cronologic al literaturii italiene, Ed. Enciclopedică română, 1974;

Facon, N., – Istoria literaturii italiene, București, Ed. Științifică, 1969;

Molan, V., – Texte literare pentru învățământul primar, București, EDP. 1994;

Munteanu, G., – Literatura pentru copii, București, EDP, 1975;

Stoica, C., – Literatura pentru copiii, București, EDP, 1998;

Copyright Notice

© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.

Acest articol: Edmondo DE Amicis Si Universul Infantil (ID: 153814)

Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.

Edmondo DE Amicis Si Universul Infantil

Copyright Notice

Modernitatea Poeziei Lui Nichita Stanescu

Peter Zumthor

O Analiză A Operei Lui John Stuart Mill

V. A. Urechia – Reprezentant al Stiintelor Informarii Si Documentarii din Romania

Posturile Publice de Radio Si Televiziune In Comparatie cu Cele Private In Raport cu Legea Cna

Valorificarea Conceptelor de Naratologie In Predarea Limbii Si Literaturii Romane In Gimnaziu

Copyright Notice

Similar Posts