. Bilingvism, Aculturatie Si Stima DE Sine

CUPRINS

I ARGUMENT

II PARTEA TEORETICĂ

CAPITOLUL I

IMPACTUL CULTURII ASUPRA FORMĂRII PERSONALITĂȚII

1. Influența culturii asupra personalității.

1.1 Paradigma antropologiei clasice

1.2 Rolul culturii în formarea personalității

2. Procesul de aculturatie

2.1 Aculturația

2.1.1 Modele de analiză a aculturației

2.2 Strategii de aculturație

2.3 Stresul de aculturație

3. Psihologia socială a limbajului

3.1 Definirea conceptului de “bilingvism”

3.2 Limbajul și relațiile intergrup

CAPITOLUL II

ROLUL STIMEI DE SINE ÎN FORMAREA EU-LUI

1 Abordarea psihosocială a personalității

1.1 Formarea Eu-lui

1.2 Structura Eu-lui social

III PARTEA PRACTICĂ

CAPITOLUL III

ACULTURAȚIA DEPINDE DE STIMA DE SINE ?

1. Factori de care depinde aculturația

2. Factori de care depinde stima de sine

3. Obiectivele și ipotezele cercetării

4. Metodologia cercetării

1.1 Instrumentele de măsură

1.2 Operaționalizarea conceptelor

1.3 Lotul experimental

5. Rezultatele obținute și analiza lor

6. Concluziile finale

ANEXE

BIBLIOGRAFIA

=== parte practica ===

Capitolul I

IMPACTUL CULTURII ASUPRA FORMĂRII PERSONALITĂȚII

1. INFLUENȚA CULTURII ASUPRA PERSONALITĂȚII

1.1. Paradigma antroplogiei clasice

Această paradigmă se intemeiază pe ideea că personalitatea poate fi pe deplin înțeleasă numai luînd în considerație contextul socio-cultural în care individul trăiește și se dezvoltă, interacțiunile și influențele interpersonale și socioculturale au un rol esențial în formarea și dezvoltarea personalității umane. Așadar, individul nu este un generator al personalității, ci un purtător al unei entități produse într-un anumit cadru socio-cultural.

Personalitatea individului, cît și comportamentele sale (eul, identitatea personală) se construiesc prin interacțiune cu altul, prin învățarea socială, G.H.Mead (1961) insistă asupra interiorizării opiniei altuia în construcția de sine.

O altă idee de bază a acestui curent afirmă că societatea nu poate fi redusă doar la “altul”. Societatea ( anturajul, alții) se prezintă ca un sistem de raporturi sociale, de structuri organizaționale, de reprezentări și fapte culturale.

Meritul curentului culturalist este faptul că a făcut să prolifereze cercetări asupra caracteristicilor psihologice ale grupurilor umane, a acreditat ideea coerenței interne a fiecărei culturi, a inspirat cercetări asupra diferențelor de valori dintre oameni. De asemenea:

întroducerea conceptului de pattern care integrează totalitatea, a diverselor aspecte ale unei culturi;

evidențierea importanței conduitelor sociale observabile (obiceiuri, habitudini sociale) care pot fi observate, înregistrate și transmise;

culturile distribuie indivizilor poziții, statusuri prescrise și îi încurajează să joace anumite roluri.

Membrii unei societăți se află sub o influență socială care fasonează instituțiile și modelează personalitățile.

A.Kardiner și R.Linton plasează influența culturii asupra personalității la nivelul numit de ei “personalitate de bază” (apud.Doise W.,Mugny G.,1998). Aceasta poate fi definită ca o personalitate, conținînd trăsături comune unei culturi, împărtășită de membrii unei aceleiași societăți și rezultînd din experiențe comune. Pentru A.Kardiner (1956) aceasta personalitate se formează esențialmente în copilărie.

R.Linton (1966) susține existența unei “personalități de statut” ce se formează ca urmare a deținerii unor statute, a asumării unor roluri de către indivizi, statute și roluri care, prin sistemul de îndatoriri conținute și cărora individul trebuie să le facă față își pune amprenta atît asupra structurilor interne a personalșității, cit și asupra manifestărilor sale exterioare. J.Stoetzel (1973) consideră că în abordarea culturalistă a personalității putem utiliza două puncte de vedere, unul substanțialist, care ne arată conținutul personalității, osătura și carnația sa, din ce anume se compune, și altul situațional, care indică modul de manifestare a personalității, felul cum se împlică ea în relațiile și situațiile sociale (apud.Zlate M.,1997). Între aceste două modalități de abordare există o foarte strînsă interacțiune: manifestările personalității în relațiile interumane sunt în funcție de substanța sa, iar substanța personalității se crează treptat, prin influența societății și culturii.

Toate cercetările, de factura antropologică, au fost incorporate în conceptul de model cultural, asumat și defuzat de o colectivitate. Model cultural contextualizează mediul social, oferind o referință comună la care membrii se raportează curent.

1.2. Rolul culturii în formarea personalității

Oricine a cunoscut și alte societăți, decît a lui proprie, nu se îndoiește cîtuși de puțin că normele de personalitate diferă de la o societate la altă.O altă observație importantă este că individul mediu tinde să amplifice și să nu micșoreze asemenea diferențe.

Putem să punem o întrebare, dacă o anumită societate are o singură normă de personalitate sau are o serie diferită de norme de personalitate, fiecare fiind asociată unui anumit grup de statut din cadrul societății. Se poate constata că membrii oricărei societăți au în comun un lung șir de elemente ale personalității. Aceste elemente pot avea orice grad de specificitate, de la simple răspunsuri explicite, de tipul “manierilor folosite la masă” și pînă la atitudini foatre generalizate. Raspunsuri de ultimul tip pot sta la baza unui lung șir de răspunsuri nespecifice ale individului. La fel, sisteme valoare-atitudine împărtășite de membrii unei societăți se pot reflecta în cîteva forme diferite de comportamente explicit legate de anumite statute. De exemplu, bărbatul și femeia pot avea în societate aceleași atitudini față de modestia femenină sau curajul masculin, deși comportamentul legat de aceste atitudini va fi în mod necesar diferit pentru fiecare sex. Aceste elemente comune ale personalității formează laolaltă o configurație destul de bine integrată, care poate fi denumită tipul personalității de bază pentru întreagă societate. Existența acestei configurații furnizează membrilor societății accepții și valori comune și face posibil un răspuns emoțional unificat al membrilor societății la situații în care sunt implicate valorile lor comune. Însă, studiile recente au arătat cum chiar pentru societățile simple, unde mentalitatea și comportamentul sunt mult mai standardizate decît în cele complexe, persoanele reale se abat semnificativ de la un asemenea model teoretic – persoanlitate modală. Astfel, A.Wallace (1972) cercetînd personalitatea de bază irocheză, a descoperit că tipul modal real este împărtășit doar de o treime din eșantionul cercetat (apud.Iluț P.,2001).

De asemenea, se constată că în fiecare societate există configurații suplimentare de răspunsuri, în funcție de anumite grupuri socialmente delimitate în interiorul societății. Aceste configurații de răspunsuri legate de statute sunt denumite de R.Linton “personalitate de statut”, ceea ce desemnează faptul că, în interiorul unei culturi, națiuni, etnii, în societățile înalt stratificate există mai multe tipuri de personalități, de exemplu, un intelectual tipic, un adolescent orășean mediu,un student tipic (apud.Linton R.,1966).

Personalitățile de statut admise de o societate sunt impuse tipului ei de personalitate de bază și sunt minuțios integrate cu aceasta. Totuși ele diferă de personalitate modală prin ponderea foarte mare a răspunsurilor explicite, încît ne putem întreba dacă personalitățile de statut includ sau nu vreun sistem valoare-atitudine deosebit de cele incluse în personalitatea de bază.

Fiecare societate are propriul ei tip de personalitate de bază și serii proprii de personalități de statut care diferă, de cele ale oricărei altei societăți. De exemplu, în societatea modernă diferența dintre tipurile de personalitate de bază a fost privită ca datorîndu-se unei legături dintre rasă și personalitate. Diferențe dintre personalitățile de statut sunt raportate la factori sexuali, adică statutul bărbatului și a femeii.

Factorii de mediu care au cea mai mare importanță în formarea personalității sunt oamenii și lucrurile. Comportamentul membrilor oricărei societăți și formele majorității obiectelor pe care le folosesc sunt în mare măsură stereotipizate și pot fi descrise ca modele culturale. Cînd spunem că personalitatea în formare a individului este modelată de cultură, avem în vedere de fapt modelarea ei de experiența care derivă din contactul individului cu asemenea stereotipi.

Influențele pe care le exercită cultura asupra personalității în formare sunt de două genuri diferite:

influența care derivă din comportamentul, modelat cultural, al altora față de copil;

influența care derivă din observarea sau învățarea sistematică de către individ a modelelor de compotament caracteristice societății sale.

De exemplu, un adult pentru educarea propriilor copii, apelează la amintirile din copilăria pentru a se ghida după ele. Aceasta face ca copiii născuți într-o anumită societate să fie educați în aproape același fel generație după generație. Adevărata importanța a modelelor de îngrijire și de creștere a copiilor rezidă în efectele lor asupra nivelelor mai profunde ale personalității indivizilor educați în conformitate cu ele.

Procesul influenței culturii asupra formării personalității nu se oprește numai pe anii de copilărie, el continuă toată viața. În fiecare moment al acestui proces, cultura servește drept ghid, ea furnizează individului nu numai modele pentru rolurile și le schimbă, ci și certitudinea că aceste roluri vor fi în linii mari compatibile cu sistemele valoare-atitudine adînc fixate în el.

O persoană matură, cu personalitate formată, cu sisteme valoare-atitudine interiorizate se simte mai fericită decît alta care încearcă să adere la modele noi de comportament explicit care nu concordă cu sisteme pe care și le-a elaborat pe baza experienților sale anterioare. Rezultatele unor asemenea nepotriviri pot fi văzute la numeroși indivizi care au fost nevoiți să se adapteze la condiții noi fie după o schimbare cultural-socială rapidă din țara proprie, fie prin schimbarea locului de trai în altă țară. Individul aculturat poate învăța să acționeze și chiar să gîndească în termenii culturii noi, societății în care se află, dar el nu poate învăța să simtă în acest spirit. De fiecare dată cînd i se cere să ia o decizie, el se vede lipsit de puncte de sprijin.

Deci, cultura trebuie să fie considerată drept factorul dominant în determinarea tipurilor fundamentale de persoanlitate din diferitele societăți.

1.2.1.Conceptul de societate

Toate societățile au anumite trăsături comune, acestea sunt:

Universalitate- societatea a înlocuit individul ca unitate semnificativă în lupta speciilor pentru existență. Toate ființele umane trăiesc ca membrii ai unor grupuri organizate, destinul fiecăruia este indisolubil legat de cel al grupului la care aparține.

Durata- societățile persistă, normal mult dincolo de viața a fiecărui individ. Cu toate că în anumite condiții pot să apară noi societăți, majoritatea oamenilor se nasc, trăiesc și mor ca membrii ai unor societăți deja constituite. Problema lor ca indivizi nu este de a contribui la organizarea unei societăți noi, ci de a se adapta la tiparul de viață al grupului.

Autonomia funcțională-deși societățile sînt constituite din indivizi, ele lucrează ca ansambluri. Interesele fiecăruia dintre membrii care le compune, sînt subordonate intereselor întregului grup. Societățile nu ezită să înlăture pe un membru al lor, dacă această înlăturare este de folos totalității sociale. A aparține la o societate înseamnă a sacrifica o parte din libertatea ta individuală, oricît de ușoare ar fi constrîngerile pe care sociatatea le impune conștient. Societățile, așa zis, libere nu sînt realmente libere. Ele încurajează pe membrii lor să-și exprime individualitatea de-a lungul unui mic număr de linii de forță, minore ca importanță și socialmente acceptabile. Societățile își determină membrii să respecte anumite reguli și reglamentări, iar acțiunea lor este atît de subtilă și atît de totală, încît membrii lor sînt deseori inconștienți de ea.

Diferențiere internă- într-o societate activitățile necesare vieții ansamblului sînt împărțite și repartizate între diferiți membri. Nu există nici o societate, oricît de simplă ar fi ea, care să nu facă distincție măcar între munca bărbaților și munca femeilor.

Aceasta diviziune explicită a activităților asigură societății structura, organizare și coeziune. Ea transformă grupul indivizilor, dintr-o simplă masă amorfă, într-un organism. Pe măsura ce diferențierea funcțiilor progresează, indivizii care le îndeplinesc devin din ce în ce mai dependenți de ansamblu, de exemplu, negustorul nu poate exista fără cumpărători.

Indivizii au un dublu rol în societate- ca indivizi și ca unități sociale. Ca unitate simplă a societății el perpetuă status quo-ul, iar ca individ el contribuie la modificarea acestui satus quo, atunci cînd se face simțită asemenea nevoie.

Modele culturale de care depinde supraviețuirea oricărei societăți sînt fixate ca modele de răspunsuri obișnuite prin educația. Toate ființele umane primesc de la cei în vîrstă o instrucțiune, în acest mod sînt transmise de la o generație la alta modele complexe de comportament. Ceea ce îl îndeamnă pe individ să-și apropie aceste modele este faptul că ele îi satisfac trebuințele și în special, trebuințele de răspuns favorabil din partea celorlalți.

Pentru studiul personalității un lucru important este faptul că majoritatea comporamentelor omenești sînt învățate sub formă de configurații organizate, în loc să fie elaborate direct de indivizi pe baza propriei experiențe.

1.2.2.Conceptul de cultură

Cît despre conceptul cultură acesta a fost folosit multă vreme pentru a desemna modul de viață al unei anumite societăți, sensul lui exact sub raportul conținutului rămîne vag în unele privințe. Ca și alte concepte din științele sociale, acela de “o cultură” a trecut printr-un proces de delimitare treptată în cursul folosirii sale. Există mai multe definiții posibile pentru o cultură, fiecare fiind utilă în raport cu cercetările de un anumit gen.

Prima definiție riguroasă a culturii este dată de E.B.Tylor, în 1871 :” tot acel complex care include cunoașterea, credința, arta, moravurile, legea, obiceiurile și orice alte capacități și deprinderi dobîndite de om ca membru al societății”.Cu siguranță că încercările de definire a culturii sunt mult mai vechi decît varianta propusă de Tylor întrucît termenul este uzual încă din antichitate (apud.Ionescu I. și Stan D.,1997).

Numărul sensurilor culturii este mult mai mare, se vorbește despre cultură civică și cultură politică, cultură mozaicată și cultură structurată, cultură preparatorie și cultură generalizată, cultură populară și cultură aristocrată, cultură națională și cultură minoritară, cultura de tip “rol “și cultura de tip “club”, etc.

Deși atît de numiroase, definițiile date culturii gravitează în jurul a trei mari aspecte: relația omului cu natura, relația omului cu semenii, relația omului cu valoarea.

Cea mai vehiculată definiția a culturi în sens larg este aceea că ea reprezintă : ”totalitatea valorilor materiale și spirituale create în procesul istoric de afirmare a omului, ca om- proces care evidențiază progresul omenirii în cunoașterea, transformare și stăpînire naturii, a societății și a cunoașterii însăși.”

S.Chelcea (1989) consideră că “cultura reprezintă ansamblul structurat al rezultetelor materiale și spirituale ale activității de schimbare și adaptare a mediului natural și social la trebuințele și aspirațiile oamenilor:sistemul integrat al comportamentelor sociale, al modului de simțire și gîndire învățat și transmis prin mecanisme nebiologice din generație în generație în cadrul societăților sau comunităților umane; totalitatea experienților umane de transformare a lumii și de autotransformare fizică și psihică.”(apud.Șleahtițchi M.,1996).

Pentru studierea personalității în psihologia socială a culturii R.Linton propune următoare definiție:”O cultură este configurația comprtamentelor învățate și a rezultatelor lor, ale căror elemente componente sînt împărtășite și transmise către membrii unei societăți date”(Linton R., 1966).

Configurație- sînt diferite comportamente și rezultatele acestora, care alcătuiesc o cultură, sînt organizate într-un întreg structurat. Comportament învățat în sensul cel mai larg, include toare activitățile individului, explicite sau implicite, fizice sau psihice. Din punct de vedere al acestei definiții, învățarea, gîndirea etc., trebiue să fie considerate ca forme de comportament, așa cum sînt mișcările musculare implicate în procese tehnice. Comportamente limitează activitățile care trebiue să fie clasificate ca parte a oricărei configurații culturale date la activitățile a căror forma a fost modificată prin procesul de învățare. Nici comportamentul instinctual, nici trebuințele sau tensiunile de bază, care determină motivațiile ultime ale comportamentului individului, n-au fost privite vreodată ca părți ale culturii, deși influența lor asupra culturii este evidentă.

Termenul rezultate ale comportamentului, se referă la fenomene de două genuri complet defirite, psihologic și material. Primul gen include acele rezultate ale comportamentului care sînt reprezentate în individ de stări psihice (atitudinile, sistemele de valori, cunoștințe). Rezultatele comportamentale- obiectele făurite și folosite în mod curent de membrii unei societăți au fost întotdeauna cunoscute sub numele colectiv de “cultură materială” a acestei societăți și considerate ca o parte integrantă a configurației culturale.

Termenul împărtășite și transmise trebuie înțeles în sensul că un anumit model de comportament, o anumită atitudine sau o anumită cunoștință sînt comune pentru doi sau mai mulți membri ai unei societăți. Ea nu implică o cooperare sau o proprieate comună. Împărtășite justifică includerea unui aspect particular în configurația culturală, trebuie să fie stabilită în raport cu continuumul socio-cultural și nu în raport cu o cultură într-un moment dat.

Nu trebuie să considerăm că elementele privite ca o parte a configurației culturale sînt împărtășite de toți membrii unei societăți. Ar fi imposibil să găsim vreun element de cultură care să fi fost împărtășit de toți membri ai unei societăți de-a lungul întregii durate a acesteia.

Din cele spuse despre cultură se poate vedea că acest concept include elemente de cel puțin trei ordine diferite:

material- produse ale muncii;

cinetic- comportamentul explecit;

psihologic-cunoștințe, atitudini, valori împărtășite de membrii unei societăți.

Fenomene din primele două categorii pot fi calificate ca explecite, cele din a treia sînt implicite. Aspectul explicit al fiecărei culturi este concret și palpabil. El este supus observației directe și înregistrării, nu există confuzii în privința lui care să nu pot fi controlate cu ajutorul unor mijloace tehnice. Orice erori care se ivesc în această direcție se datorează exclusiv greșelilor de observație și pot fi ușor corectate.

Înregisrtarea culturii implicite prezintă alte probleme. Acest aspect al culturii ține de stările psihice, iar natura și chiar existența unora asemenea stări poate fi doar dedusă din comportamentul explicit căruia îi dau naștere. Problema de a stabili modelele implicite ale unei culturi este în bună măsură similară cu cea a stabilirii conținutului și organizării personalității unui individ.

Nu putem să omitem faptul că omul învață cunoștințe despre o anumită cultură, dar nu se naște cu ele. Procesele prin care cultura este asimilată de către individ sunt socializarea și enculturația.

Trebuie să evidențiem existența diferenței dintre conceptul de cultură și civilizație.

Conceptul de civilizație desemnează totalitatea mijloacelor cu ajutorul cărora omul se adaptează mediului fizic și social, pe care îl supune, îl organizează și îl transformă pentru a se putea integra, tot ceea ce ține de satisfacerea nevoilor materiale, confortului și securității reprezintă civilizația. În sfera civilizației figurează elementele de natura utilitară dispuse în următoarele capitole: alimentația, locuința, îmbrăcămintea, construcțiile publice și mijloace de comunicație, tehnologia de orice fel, activitățile economice și administrative, organizarea socială, politică, militară, juridică, educația și învățămîntul.

Conceptul de cultură cuprinde în sfera lui atitudinile și operele limitate la domeniul spiritului și intelectului. Opera, actul și omul urmăresc satisfacerea nevoilor spirituale, explicarea misterului, plăcerea frumosului. În raporturile cu natura, cu semenii se urmăresc nu atăt scopuri practice și instrumentalizarea unei părți de către cealaltă, ci mai ales relații de comunicare, căutare și regăsire în celălalt. Ca atare, sferei culturii aparțin: datiniile și obiceiuri, credințele și practicile religioase, ornamentele și divertismentele, operele de știință, filosofie, literatură și muzică, arhitectură, pictură, sculptură și artele decorative aplicate.

1.2.3.Conceptul de etnie

Discutînd despre conceptul de cultură și de societate nu putem să ignorăm pe cel de etnie.

Identitatea culturală se bazează pe mai multe elemente , în primul rînd pe reprezentări sociale , care permit unei colectivități să se definească și să se facă recunoscută de alții, aceste reprezintări sunt formate din imagini, simboluri, stereotipuri, mituri originare, legende care oferă conștiinței colective o configurație a personalității și a unității sale. Acești factori se află în dependența directă de originea istorică, cadrul politic, tradiții, limba, religie și nu în ultimul rînd de originile etnice ale grupului.

Cercetările în domeniul culturii au evidențiat importanța identității etnice sau naționale. În 1961 P. Grieger propune termenul de “etnotip” care ar exprima trăsăturile dominante ale unei populații omogene. Fiecare popor ar avea etnotipul său, reprezentînd un comportament, un stil de viață și care ar constitui o realiatate statistică. Cadrul de clasificare pe care se bazează autorul este cel oferit de psihologi danezi Heymans și Wiersma, la baza acestei tipologii se află trei criterii de bază: emotivitatea, activitatea, secundaritatea (apud.L.Iacob,1995).

Deci o etnie este, așa cum G.Nicolas o definește,“ în primul rînd un ansamblu social relativ închis și durabil, înrădăcinat într-un trecut cu caracter mai mult sau mai puțin mitic. Acest grup are un nume, obiceiuri, valori, o limbă care îi sunt proprii. El se afirmă ca diferit de vecinii săi”(apud Geraud M-O,2001).

Deci, putem să vorbim de identitatea etnică ca o componentă a auto-definirii unei persoane derivată din afilierea la un grup etnic, care impune anumite norme, valori pe care persoana le acceptă și le urmează toată viața.

D.Petcu consideră că etnia este o modalitate concretă de funcționare a socialului în baza unei origini comune, în funcția de natura determinismului istoric și a formațiunilor sociale pe care acestea le conturează, etnia cunoaște diverse forme: trib, gintă, obște, popor, națiune (apud.Șleahtițchi M.,1996).

Conștiința etnică se formează în copilărie, copii de 8 ani diferențiază deja corect pe indivizi din rase diferite, etnii diferite. Această conștiință este un precursor pentru formarea unei atitudini pozitive sau negative față de o persoană care aparține unei alte rase sau etnii, de asemenea , este important de subliniat că aceste atitudini se mențin și se datorează propriei autoidentificări a copilului.

Conștiința și autoidentificarea etnică se dezvoltă treptat și cum arată majoritatea cercetărilor par să urmeze un traseu asemănător. Totul începe cu aplicarea corectă a unei etichete etnice, apoi cu perceperea similarității membrilor în interiorul unui grup și deosebirilor lor de membrii altor grupe. Totul se termină cu categorizarea și cu cunoștințele despre însemnătatea afilierii etnice. Adică un rol important în dezvoltarea identității etnice o are etnocentrism, care desemnează atitudinea de respingere a normelor și valorilor unei societăți sau unui grup cultural cîtă vreme sunt diferite de cele proprii. Aceasta atitudine se găsește constant în interacțiunea dintre grupuri. Deci, putem să zicem în concluzie, că identitatea etnică se formează în copilărie, ea nu poate fi schimbată în mod radical și comportamentul persoanei în interacțiune cu celelalte grupe etnice este influențat de educația primită în copilărie.

2. PROCESUL DE ACULTURAȚIE

2.1 Aculturație

În ultimul timp în psihologia socială tot mai multă atenție se acordă fenomenului de imigrare și de aculturație. Acest obiect de cercetare care se află la granița dintre psihologia și antropologie, se interesează de influența factorilor culturali asupra progresului și comportamentului uman, influența care se traduce prin diversitatea universală a conduitelor umane și a comportamentelor cotidiene. De asemenea, un interes reprezintă adaptarea psihologică a indivizilor atunci cînd trec dintr-o cultură în alta, aceasta vizează o adaptare psihologică a indivizilor la o cultură nouă. Un astfel de eveniment determină un proces de aculturație, implicînd schimbări în interiorul grupurilor și al indivizilor aparținînd celor două culturi aflate în contact: imigranți și comunitate de primire. Aceste schimbări au fost identificate și clasificate, ele se referă la atitudinile și comportamentele intergrupuri, la comportamentele sociale, la valorile, identitea personală și colectivă, precum și la stressul de aculturație.

Modul în care imigranții se schimbă și se adaptează, în timp, la societate de primire este un aspect important al relațiilor intergrupuri. Procesul de imigrare produce schimbări nu numai în rîndul celor veniți, dar și în societăți gazdă. Vasquey (1992) numește aculturația drumul cu două sensuri, toate țările gazdă se schimbă în contact cu cei veniți, să luăm ca exemplu, adaptarea felurilor de mîncare specifice grupurilor imigrante, pizza în America, paella și couscous în Franța (apud.Bourhis J.,1997).

Conform definiției clasice “aculturația cuprinde fenomenele care rezultă din contactul direct și continuu dintre grupuri de indivizi de culturi diferite, cu modificări ulterioare ale tipurilor culturale originale unuia dintre grupuri sau ale ambelor” (R.Redfield, R.Linton, M.J.Herkovits, 1936).

Mai întîi procesul de aculturație era considerat un fenomen de cultură, ea a fost definită ca o schimbare de cultură, rezultată din contactul între două grupuri culturale autonome și distincte. Lucrările lui Graves (1967) au demonstrat că fenomenul de aculturație implică atît din parte membrilor societății de primire, cît și cea a imigranților apariția noilor moduri relaționale în viața cotidiană. Cercetările din acest domeniu au arătat existența unui număr mare de diferențe individuale în modul de a se adapta la schimbările de aculturație. Aceste strategii sînt compuse din trei elemente: preferințele sau “atitudinile de aculturație”, schimbările concrete de comportament sau ”modoficările comportamentale”, nivelul de dificultate resimțit de indivizi în a face față situației sau “stressul de aculturație”.

Cercetările efectuate în Canada au evidențiat un pattern de aculturație al imigranților, care include schimbarea în sferele economiei, politicii și culturii.

Integrarea economică este măsurată în capacitatea imigranților de a se plasa într-o nișă pe piața economică, calitatea acesteia depinde foarte mult de nivelul instruirii al acestora și de îndemînarea în lucrul efectuat.

Integrarea lingvistică, se referă la cunoașterea limbii oficiale ale țării, care limitează segregarea etnică în drepturi pentru obținerea unui post. Cunoașterea limbii țării ajută prima generație de imigranți în adaptarea economică, culturală și politică.

Integrarea culturală și cea lingvistică sunt două procese complementare, care se produc concomitent și intr-o dependență reciprocă. Patternul imigrării și integrării poate fi reprezentat ca printr-un atașament cultural complet pentru domenii dintr-o o nouă cultură, ceea ce face pe noiveniți să privească cu speranța viitorul într-o nouă societate.

2.1.1 Modele de analiză a aculturației

2.1.1.1 Modelul unidimensional sau liniar

Aculturația a fost privită ca o adaptare progresivă: indivizii se desprindeau de grupul lor de origine pentru a se contopi cu societatea de primire. Conform modelului liniar orientare către grupul de origine și orientarea către grupul de primire s-ar situa la cele două extrimități ale aceluiași continuum, astfel încît între aceste două puncte se află biculturalismul, care este faza tranzitorie. Adică individul încă nu a adoptat cultura nouă, dar nici nu a uitat acea de proveniență ( Gordon, 1964). Privită prin această prismă, problema adaptării imigranților este atribuită lor, care sunt responsabili pentru eșecul în adaptarea într-o nouă societate. Ca măsura de adaptare în acest model s-a considerat indecele de contact cu societatea de primire, adoptare valorilor noii culturi (apud.Bourhis R.I., Moise C.L.).

2.1.1.2. Modelul bidimensional

Criticele modelului unidimensional au adus la descoperirea unui nou mod de analiză a procesului de aculturație, și anume, a modelului bidimensional. Zak ( 1973) a propus o nouă abordare a identității imigranților, care conținea dimensiuni independente și ortogonale: biculturalism vs menținerea culturii natale, status ingrupului vs outgrupului, asimilarea vs menținerea moștenirii culturii, adoptarea normelor noi vs păstrarea normelor vechi ( Moghaddam, 1988) (apud. Richard J.,Leyens J.F.,1997).

Un alt model bidimensional a fost propus de Berry (1989). Acesta a admis prioritatea a două probleme din evantaiul strategiilor de adaptare ce pot fi observate în viața cotidiană. Una din ele este legată de menținerea și dezvoltarea distincției etnice a grupurilor dintr-o societate. Pentru grupuri și indivizi trebiue să se determine dacă menținerea propriei identități culturale și obiceiurilor lor reprezintă o valoare importantă sau nu, să se stabilească în ce măsură ele trebiue să fie păstrate. O altă problemă se referă la dorința de a avea contacte interculturale, de a stabili dacă relațiile cu alte grupuri reprezintă o dimensiune importantă și în ce măsură sunt importante aceste relații. Acest model poate fi redus la două întrebări:

este importantă conservarea identității și a caracteristicilor culturale;

este important să se stabilească și să se mențină relații cu alte grupuri.

Cele două dimensiuni constituie, de fapt, probleme de valoare care pot fi măsurate și evaluate cu ajutorul stărilor continuie dintre polul negativ și pozitiv.

Criteriile conceptuale permit ca orientările să fie reduse la alegeri dihotomice și astfel să se genereze un model cu patru celule. Fiecare celulă este considerată o strategie de aculturație a grupurilor dintr-o societate multiculturală, față de care indivizii pot manifesta diferite atitudini.

2.1.1.3. Modelul interactiv ( MAI )

Recent Bourhis (1993) a propus un nou model de aculturație ( MAI ). Acest model se centrează pe următoarele puncte:

strategiile de aculturație adoptate de imigranți în noua comunitate;

strategiile de integrare de adaptare în noua societate;

relațiile intergrup, care sunt rezultatul ai combinării strategiilor imiganților și societății de primire.

Primul element al modelului constă în strategiile de aculturație bine articulate în modelul lui Berry. Folosind varianta lui, aculturația poate fi măsurată prin diferența orientării individului sau grupului spre ingrup sau outgrup.

Al doilea element al modelului constă în strategia de aculturație preferată de membrii societății de primire.

Întrebările prototip al modelului sunt :

Sunteți de acord sau acceptați ca imigranții să mențină moștenirea lor culturală ;

Acceptați ca imigranții să adopte cultura noii comunități.

Aceasta scală era adresată deferitor domenii ale vieții : viața familială, endogamia-exogamia, educația, serviciu, organizarea comunității, conducerea politică.

2.2 Strategii de aculturație

Modelul de aculturație identifică patru strategii de aculturație, în funcție de gradul de asimilare a noii culturi.

Astfel, putem să vorbim de: asimilare, integrare, separare, marginalizare.

Asimilarea este cazul în care răspunsul la prima întrebare este negativ, iar cel la a doua întrebare este pozitiv. Ea corespunde dorinței de a abandona identitatea culturală de origine și de a se orienta spre societatea de primire. Astfel se produce absorbția grupului nedominant de cel dominant.

Integrare implică faptul că identitatea culturală, specifică grupului este menținută în întregime, dar în paralel are loc în cadrul grupului de apartenență o mișcare pentru a deveni parte integrantă din societatea de primire. În acest caz, există numeroase grupuri etnice distincte, toate cooperînd în cadrul sistemului social general. Un exemplu de multiculturalism este situația etnică din Canada, astfel, se vorbește de mozaicul canadian, un tot coerent și semnificativ format dintr-o îmbinare de fragmente extrem de diferite.

Segregarea se caracterizează prin absența relațiilor dintre grup și societatea de primire, asociată cu menținerea identității și tradițiilor. Sunt două situații cînd poate apărea această strategie. Fie că ea este impusă de grupul dominant, atunci asistăm la modelul clasic de segregare, în care se pun oameni la locul lor. Un exemplu, poate fi America de Sud și de Nord și situația indienilor pe aceste continente. Fie este impus de grupul etnic cu scopul menținerii tradițiilor dincolo de orice participare socială în cadrul societății.

Marginalizare este caractrerizată printr-o mișcare de recul și printr-o distanțare de societate de primire, existînd sentimentul de înstrăinare provocat de pierderea identității, adăugat stressului legat de aculturație. Marginalizații pierd contactul cultural și psihologic atît cu societatea de primire, cît și cu societatea lor tradițională.

2.3. Stressul de acultarație

Trecerea dintr-o cultură în altă presupune nu numai dificultăți în acomodarea într-o nouă cultură, ci și trecerea printr-un șoc și stress de aculturație.

În șoc de aculturație se poate identifica tei perioade:

etapa agitației energice caracterizată prin voința apriori de a depăși toate neajunsurile generate de contactele cu cultura srăină;

etapa de depresie, de delăsare, atunci cînd indivizii constată că voința lor este privită cu suspiciune și chiar ostilitate de către grupul de contact. Părțile implicate în relația de dialog și transfer cultural au viziuni diferite despre modul cum trebuie să acționeze eficient. Nici una nu concepe să renunțe la propriul model cultural și, din acest motiv, șocul cultural are amplitudinea mare chiar de la început;

etapa de familiarizare este faza în care sentimentele negative scad în intensitate, iar gradul de siguranță resimțit de individ este din ce în ce mai mare.

Astăzi se consideră că pentru a înțelege mai bine stressul de aculturație trebuie să ținem cont de trei considerații. În primul rînd, trebuie remarcat efectul contextului de aculturație. Pentru fiecare țară de primire motivele de aculturație sînt diferite. Gradul de acceptare venind dinspre societatea de primire nu este acelaș pentru toate grupurile de imigranți, de asemenea, gradul de adeziune și de participare a indivizilor la aceste procese de grup variază. În consecință, experiența de aculturație variază de la persoană la persoană.

În al doilea rînd, elementele simbolice ce pot declanșa stressul nu sunt identice pentru toți indivizi. Ele variază în funcție de expunerea personală indivizilor la situația de aculturare și de modul în care ei înțeleg aceasta situație.

În al treilea rînd , totul depinde de gradul de rezistență la stress a indivizilor și caracteristicilor lor personale.

Nivelul de stress resimțit de individ depinde și de alți factori, cum ar fi prejudicățile din societate de primire, capacitatea indivizilor de a se adapta la diferite situații, precum și strategiile pe care le pun în aplicare, nivelul de școlarizare. Fiecare dintre aceste dimensiuni influențează cele trei componente ale stressului de aculturație.

Așadar, atitudinile societății de primire și relațiile intergrupuri prezintă elemente importante ale adaptării imigranților. O analiză în funcție de cele două axe, una de schimbare și altă de conservare a identității culturale ne permite să determinăm mai exact diferitele forme de adaptare și să precizăm factorii individuali, colectivi și instituționali necesari.

Recent s-a adus o nouă replică la modelul lui Berry (1989), care se referă la Marginalizarea. Este clar că proporția imigranților care aleg cultura natală și nu cea nouă este mică, această strategie se mai numește anomie. Sensul acestei strategii este în funcție de stima de sine și poate influența adaptarea imigranților în noua cultură. Însă, unii imigranți se disociază singuri de la propriul grup etnic și nu se alătură unui grup nou special pentru a se diferenția mai ușor și mai repede, dar nu din cauza unui șoc cultural.

3.PSIHOLOGIA SOCIALĂ A LIMBAJULUI

3.1. Definirea conceptului de „ bilingvism „

La începutul mileniului societățile europene s-au văzut confruntați cu o problemă dublă. Pe de o parte globalizarea în toate domeniile dau nașterea necesităților crescînde ceea ce conduce la competența în limbi străine, pe de altă parte, mobilitatea crescută a populației active antrenează prezența masivă a imigranților într-o altă țară, ce determină necesitatea învățării unei limbi noi atît a noiveniților cît și a culturii de primire.

În lume actuală, majoritatea oamenilor sunt bilingvi. Așa se întîmplă într-o societate caracterizată prin folosirea varietății de limbi de comunicare pe același teritoriu. În anii 80 deja se estima că 60 % din populația mondială era efectată de una sau altă formă de bilingvism.

Un om poate fi numit bilingv dacă în afara de prima limba vorbită, posedă o competență în altă limbă. Este capabil de a utiliza una sau alta în toate circumstanțele cu aceeași eficacitate.

Bilingvism este de mare incidență în rîndurile populației din regiunile cu cetățenii de limbă minoritară, în populația care locuiește la granițele dintre țări, la emigranți și la cei ce lucreză temporar cu familiile lor în alte țări.

Vorbimd de bilingvism precoce trebuie să diferențiem între bilingvism simultan și succesiv.

Vorbim de achiziția simultană dacă un copil achiziționează două limbi înaintea de vîrsta de 3 ani într-un mediu bilingv, de exemplu, o mamă româncă și un tată rus. După vîrsta de 2 ani, copilul începe să diferențieze între “limba tatei” și “limba mamei “, exploatează aceste surse în funcție de interlocutor. Mai tîrziu, începe să separe complet aceste două limbi, să deconecteze aproximativ complet una de alta. Aceasta a dus la concluzie că acești copii care s-au format într-un mediu plurilingv pot ajunge la un bilingvism ideal.

În cazul bilingvismului succesiv vorbim despre un copil care crescînd într-un mediu monolingv, nevorbind decît o singură limbă,care nu este limba societății, întrînd la școală achiziționează limbă oficială, într-un mod spontan și natural, în interacțiune cu mediul social, uneori cu ajutorul dispozitivelor pedagogice variate începînd cu grupa tinerilor bilingvi și pînă la clase de limbă străină în școli. Bilingvismul astfel obținut poate deveni profund, dar cercetările au demonstrat că totuși se păstrează un dezechilibru în funcționarea și utilizarea între limbi, determinat de situația socială care l-a produs. Prima limbă este una familială, natală, cealaltă una oficilă, de școală, de funcțioanare socială.

De asemenea, dacă un grup de copii au învățat o nouă limbă în același mediu, același grup, aceasta nu înseamnă că nivelul de posesie a limbii este același. Bilingvismul lor poate fi mai mult sau mai puțin simetric sau echilibrat. Diferența nu depinde de capacitățile intelectuale ale copiilor, acestea sunt foarte mari, copilul poate învăța a treia limbă și a patra. Explicația trebuie căutată în alt domeniu.

Din primele zile ale vieții nou născuții sunt sensibili la sunete pronunțate de adulți și pot discrimina practic toate construcțiile fonematice dintr-o limbă și de a diferenția cele aparținînd limbii materne de cele aparținînd altei limbi.

Pînă la vîrsta de 6-8 luni, copii sunt capabili să diferențieze fără dificultate dint-un șir de silalbe cele aparținînd limbii materne, ceea ce adulții nu mai pot face. Pe la 10-12 luni cînd copii încep să reproducă silabele conforme limbii sale, aceasta capacitatea a copiilor dispare. Capabil să învețe orice limbă, începînd cu primele zile ale vieții, copilul totuși nu memorează decît acea maternă sau acele materne.

Facilitatea de a învăța o nouă limbă depinde foarte mult de vîrsta de achiziție. Specialiștii consideră că vîrsta optimală pentru aceasta este pînă la 7 ani,după aceia capacitatea scade,.

Cel mai bun mod de a deveni un bilingv echilibrat este ca un copil să aibă un contact regulat și stimulativ cu fiecare din aceste două limbi,de asemenea este important ca părinții să folosească ambele limbi în comunicarea cu copilul lor.

Învățarea unei noi limbi la adulți este controlată de alte mecanisme: un adult poate utiliza cunoștințele sale în limba maternă, să foloseacă strategiile cognitive mai eficace decît tineri sau copii în domeniul memorării sau conceptualizării. În domeniul fonetic, influența limbii materne rămîne determinată și poate influența percepția a străinilor. Un adult învățînd o limbă străină după adolescență păstrează accentul limbii materne.

3.2 Limbajul și realția intergrup

Studiile asupra evaluării vorbirii ne prezintă codul lingvistic (limba, dialectul) în calitatea de marca socială cu un înalt grad de evidență. Utilizarea unui anumit cod declanșează la interlocutor activarea stereotipurilor lingvistice și categorizarea locutorului în termenii de apartenență socială, ceea ce afectează evaluarea acesteia.

Așadar, comportamentul de evaluare a vorbirii este o situație de percepție și comportament intergrupuri.Teorii ale identității sociale conturează perspectiva relațiilor intergrupuri într-o abordare motivațional-cognitivă în explicarea diverselor fenomene psihosociale.

3.2.1. Teoria adaptării lingvistice

Giles propune modelul al schimbării codului (code-switching), astăzi cunoscut sub nume de teoria adaptării lingvistice, pentru a explica modul în care oamenii își acomodează codurile lingvistice în situațiile de comunicare de zi cu zi. Teoria adaptării linvgistice a apărut în încercarea explicării schimbării codului în termeni de motivație a interlocutorilor, adică a atitudinilor, a percepțiilor și loialității față de grup (apud.Giles H.,Roberson W.,1990).

Schimbarea codului se poate realiza fie prin convergența lingvistică, fie prin divergența lingvistică. De asemenea este posibil ca intelocutorii să nu-și modifice codul pe durata interacțiunii, ceea ce este numit rigiditate lingvistică sau menținerea liimbajului. Convergența lingvistică corespunde situației în care interlocutorii devin mai asemănători în limbajul pe care îl utilizează, iar divergența lingvistică se referă la accentuarea de către interlocutor a diferențelor lingvistice dintre sine și alții. Aceste fenomene pot interveni la diferite nivele lingvistice, de exemplu, paralingvistic, semantic, fonetic, vorbitorii nefiind întotdeauna conștienți că și-au modificat codul.

Teoria acomodării limbajului poate fi folosită atît pentru a explica comportamentul indivizilor izolați, cît și comportamentul unui grup în interacțiunile sale cu celelalte grupuri. Codul lingvistic reprezintă o marcă socială ușor de identificat. Membrii grupului cu statut superior vor păstra codul lingvistic (divergență), iar cei din grupul cu statut inferior vor adopta codul lingvistic mai prestigios, adică își vor schimba modul de interacțiune (convergența). Totuși ca membrii grupului cu statut inferior să prezinte convergența este necesar ca granițele intergrup să fie percepute ca fiind impermiabile.

3.2.2 Teoria adaptării în comunicare

Prezintă o extindere a teorii adaptării lingvistice la nivelul comunicării non-verbale.

Astfel, studiile în diade mixte sub aspect sexual au demonstrat că în comunicarea interpersonală femeile manifestă convergență non-verbală la privirea fixă. Însă, altele studii au arătat că fenomenul cobvergenței verbale și non-verbale în comunicarea nu sunt întotdeauna sincronice.

3.2.3 Teoria identității etnolingvistice

Propusă de Giles în 1977, aceasta teorie oferă explicația rolului limbajului în relațiile interetnice pornind de la teoria identității sociale lui Tajfel și teoriei acomodării lambajului lui Giles. Comunicarea bilingvă și multilingvă are loc între membrii unor grupuri ce se diferențiază prin mai mulți factori sociostructurali ca mărimea, puterea și statutul relativ sl grupului. Acești factori influențează percepțiile și relațiile intergrupuri, astfel încît comunicarea bilingvă și multilingvă nu poate fi considerată ca intervenind într-un vacuum soiciostructural.

Această teorie întroduce un nou concept- vitalitate etnolingvistică, folosit pentru a descrie factori sociostructurali care influențează comportamentul lingvistic.

Vitalitatea etnolingistică a grupului poate fi definită ca abilitatea acestuia de a se comporta și supraviețui în calitate de entitate colectivă distinctă în situațiile de relații intergrupuri.

Giles (1977) au propus o taxonomie a factorilor ce determină vitalitatea etnolingvistică a grupului, acestea sunt: statutul grupului, reprezentatea demografică, suport instituațional, factorii de control.

Cercetările realizate au demonstrat existența unor efecte sistematice exercitate de schimbările sociopolitice asupra percepției subiective a vitalității. De asemenea, s-a demonstrat că persoanele care percep vitalitatea ingrupului ca fiind mare , au o atitudine mult mai favorabilă față de utilizarea limbii propriului grup într-o varietate de situații publice sau private.

Capitolul II

ROLUL STIMEI DE SINE ÎN FORMAREA EU-LUI

1. ABORDAREA PSIHOSOCIALĂ A PERSONALITĂȚII

1.1. Formarea Eu – lui

Determinarea elementelor componente ale structurii personalității identifică necesitatea stabilirii unui element central care să asigure unicitatea persoanlității, acest element este Eu-l.

Pînă în prezent au existat îndoieli în existența Eu-lui, astfel behavioriștii îl considerau ca o abstracție, iar psihanaliștii îl plasau în inconștient. Altă cauză se datorează neconcordanței terminologice folosite: Ego-în latină, Self, I, Me-în engleză, Je, Moi, Soi-în franceză, Eu, Mine, Sine-în română. De asemenea, traducerea unei lucrări dintr-o limbă în altă întroduce noi dificultăți, astfel Self-ul lui James în traducerea franceză devine le Moi, în timp ce Self-ul lui Mead devine le Soi.

In literatură română de specialitate, există mai multe păreri privind existența Eu-lui și folosirea termenului”Eu” sau “Sine”. Ion Al. Dumitru (2001) consideră că “cel mai acceptabil termen pentru limba română, echivalentul celui englezesc “Self”, este “Sine”, care include atît o componentă psihologică subiectivă ( Eul ca subiect), cît și componentă socială ( Eul ca obiect, perceput și evaluat de către persoana însuși)”.

Noi aici vom folosi termenul Eu referindu-ne la componenta socială a Eu-lui, care se referă la o structură psihică relativ stabilă ce include cunoștințe, credințe, convingeri, atitudini, valori, structură construită de-a lungul istoriei vieții omului datorită socializării și culturalizării la care acesta este supus în procesul formării propriei persoanlități și unități.

Vorbind de Eu în psihologia socială nu terbuie să ignorăm distincția între Sinele ca subiect care realizează cunoașterea, ceea ce este “Eu”și Sinele ca obiect al cunoașterii și aprecierii, ceea ce este desemnat adesea prin “Mine”. Minele și Eu-l sunt aspecte distincte, corelative care formează o unitate. Primul care a făcut această distincție este G.H.Mead (1955), el consideră că Minele reprezintă ansamblul de atitudini, proprii individului, ca urmare a asimilării de către acesta a unor atitudini și roluri ale celuilalt, Eu-l reprezintă o modalitate de adaptare a Minelui la solicitările exterioare, fiind expresia unei reacții a acestuia față de realitate.

Relațiile dintre Eu și societate determină relația dintre Eu-l psihologic și Eu-l social, adică între individ și societate. Astfel, dacă Eu-l social este produsul societății, atunci societatea se schimbă sub influența acțiunii unui individ. Deci, Eu-l nu este un produs finit, ci unul care se schimbă mereu în funcție de influența trecutuilui, prezentului și viitorului.

Putem să spunem că Eu-l este o formațiune psihică dobîndită, constînd într-o constelație de atitudini ale individului față de el însuși. care conferă acestuia o anumită identitate și care orientează activitatea și comportamentul său.

Conținutul Eu-lui este foarte complex, el include informații despre felul în care ne percepem și ne evaluăm la un moment dat, în prezent ( Eu-l ca rol), dar de asemenea există și o imagine de sine cum am dori să fim în viitor (Eu-l ideal). R.B.Adler și Neil Towne (1991) vorbesc despre Eu-l material ( somatic) și Eu-l personal ( imaginea de sine și identitatea de sine).Eu-l nu este înnăscut, ci se dezvoltă în ontogeneza , în experiența și activitatea sa socială.

Anterior conceptul de Sine era văzut ca stabil, de exemplu, C.Rogers a descris Eu-l ca fiind organizat și consistent, G.Allport (1981) considrea că Eu-l este o structură unitară, un nucleu dur al personalității (apud. Ion Al.Dumitru,2001).

Importanța influenței sociale nu poate fi neglijată. Evoluția persoanei în mediul social impune un concept despre Sine dinamic și maleabil, chiar multiplu. Asfel, G.H.Mead considera că formarea și dezvoltarea Eu-lui constă în asumarea și asimilarea de către individ a unor roluri și atitudini ale celorlalți în cadrul interacțuinii sociale, procesul formării este unul stadial. În prima etapă individul se află sub influiența unui Altul semnificativ (părinții, profesori, etc.), apoi unui Altul generalizat ( societatea ). Structura Eu-lui reflectă modelul de comportament al grupului căruia individul îi aparține (apud.Caluschi M.,2001).

Concepția lui G.H.Mead privind structura și dinamica Eu-lui și a personalității este una interacționistă, toate achizițiile subiectului care contribuie la formarea conceptului de Eu rezultă din interacțiunea sa cu ceilalți membrii ai sicietății.

Trebiue să subliniem că evoliția persoanei într-un mediu social impune un concept de Eu, dinamic și maleabil. W.James consideră că avem atîtea Euri cîte grupuri sociale ne influențează prin atitudinile, opiniile și comportamentele lor. Astfel, el face distincția între Eu-l material, Eu-l social, Eu-l spiritual. Eu-l material este format din corpul persoanei, din toate bunurile materiale pe care individul le vede ca fiind intim legate de el. Eu-l social este constituit din totalitatea impresiilor pe care individul le face asupra celorlalți, este aspectul central al Eu-lui constituit dintr-o sinteză a imaginii pe care o creem altora despre persoana noastră și a rolurilor pe care le jucăm în fața celorlalți. Se considră că fiecare individ are mai multe Euri sociale. Eu-l spiritual se referă la capacitatea noastră de auto-reflecție, el conține experiențele noastre anterioare, valorile și idealurile care reprezintă aspectele relativ stabile ale persoanei noastre. Aceste trei componente formează un Eu cunoscut care este permanent în atenția individului. Psihologia socială cognitivă, vorbește despre un Eu complex, cu mai multe fațete, corespunzătoare diferitelor situații sociale pe care le traversează individul.

Markus și Wurf (1987) au întrodus conceptul de Sine de lucru sau Eu-l de lucru (apud. Ion Al.Dumitru, 2001). Ei consideră că Eu-l este o formațiune psihică bine organizată și elaborată care include mai multe elemente. Unele constituie nucleul Eu-lui și asigură identitatea persoanei, acestea sunt:numele, reprezenterea înfățișării sale fizice, reprezentările relațiilor cu alții semnificativi, evaluarea de sine, etc. Eu-l de lucru este expresia manifestării situaționale a individului în funcție de evenimentele sociale prezente pe care le parcurge individul, adică atitudini, identități sociale și modalități posibile de manifestare a Eu-lui, capabile de a fi actualizate corespunzător solicitărilor situaționale. Într-o situație concretă individul activează numai acele elemente din structura Eu-lui cerute de acestea, sub forma unui Eu de lucru.

De asemenea, Markus șu Wurf vorbesc despre “schemele Eu-lui”, care sunt generalizări cognitive ale informației despre sine a subiectului, constituite și achiziționate de acesta în experiența sa anterioară. Oamenii acumulează cunoștințe și modele acționale despre felul cum s-au comportat în diverse situații, pe care le organizează în structuri relativ stabile. Schemele Eu-lui sunt accesibile continuu, sunt întotdeauna disponibile a fi utilizate de subiect în procesarea informației despre sine și actualizarea ei prin intermediul Eu-lui de lucru.

Conștientizarea de către individ a propriei sale identități sub forma unei imagini de sine adecvată și a unei evaluări de sine realiste, determină anumite atitudini ale acestuia față de sine însuși și față de anumite valori sociale interiorizate și devenite valori personale.

Așadar, Eu-l este o construcție psihoindividuală realizată într-un cadru social, prin interacțiunea dintre membrii societății. Stabilitatea și consistența Eu-lui explică identitatea psihoindividuală și socială a personalității. Adaptabilitatea individului la solicitările și cerințele situaționale explică flexibilitatea Eu-lui, caracterul său deschis la schimbări și restructurări.

1.1.1. Socializărea și internalizărea în formarea Eu-lui

Prin socializare se nasc similitudini, ca și diferențieri între membrii unei comunități sau unui grup, individul își manifestă continuu conduita, pentru a răspunde așteptărilor celorlalți.” Acest proces de achiziții și adaptare permanentă, de integrare progresivă și de interiorizare a normelor și valorilor morale și culturale se numește socializare “ (Neculau A., 1998). Socializare implică învățarea, prin interacțiune cu alții, a unor modele de conduită socială, a unor cunoștințe comune sau a unor norme, reguli, cutume, rituri vehiculate într-o societate.

E.Durkheim (1901) a evidențiat rolul conștiinței colective, adică a transmiterii de la o generație la altă, a normelor și tradițiilor, a educației morale în construirea unei identități. N.Dubois, J.L.Beauvois (1981) consideră că un individ înaintea de a ține relații interpersonale și sociale, relațiile intergrup și intragrup, trebiue să învețe unele modele acționale, anumite stiluri cognitive, stiluri de exprimare, credințe, valori, opinii, atitudini ceea ce poate fi făcut numai prin socializare (apud. Neculau A.,1998).

Dacă din perspectiva psihologiei dezvoltării socializarea este reprezentată ca o presiune unidirecțională a mediului social asupra copilului și/sau adolescentului, atunci din perspectiva psihologiei sociale procesul socializării este văzut ca un mod de existență umană și se exprimă prin trei nevoi fundamentale:

nevoie de includere, comunicare, contactare;

nevoie de control care dă individului siguranța că a interiorizat normele sociale dezirabile ce vor permite să ajungă la autonomie;

nevoie de afecțiune, atașament.

Așadar, socializarea implică includerea individului într-un grup, acesta nu doar reacționează la mediul, ci și acționează asupra lui.

G: N.Gischer consideră că socializarea poate fi caracterizată în felul următor:

1.este un proces de învățare de modele, valori, cunoștințe, roluri;

2.elementele achiziționate sunr interiorizate de individ, devin parte integrantă a aparatului său cognitiv, instaurind instanțe de control intern sau morale;

3.dezvoltă diferite modele de comportament social ca supunerea, agresiunea sau competitivitatea;

4.face ca individul să interiorizeze modul de funcționare a sistemului social, maniera de a percepe lumea și de a o interpreta.

Principalele efecte ale socializării sunt nu numai achiziționarea normelor culturale, ci și dobîndirea conștiinței de sine prin obținerea sentimentului apartenenței la o colectivitate și a celui de a împărtăși cu aceasta sentimente și aspirații, de a-și forma o identitate culturală.

Internalizarea este a varietate particulară a procesului socializării. Inrenalizarea este definită de Grusec și Goodnow ca ” faptul de a lua cunoștința de valorile în care un comportament acceptabil să fie motivat nu prin anticiparea consecințelor, ci prin factori intrinseci sau externi”. Procese motivaționale, cognitive și sociocognitive prin care o valoare sau normă externă, o cerere socială externă devine o exigență internă poate fi numită internalizarea. Specificul acestui proces este că conformarea la exigențele externe găsește o disponibilitate internă, sancțiunile pozitive sau negative nu sunt exercitate de către mediul social , ci sunt autodistribuite de către persoane însuși.

Chiar dacă socializarea și internalizarea sunt două procese care contribuie la formarea conștiinței de sine, totuși între aceste procese sunt deosebiri.

Astfel, un copil, poate fi perfect socializat în registru comportamental, dar fără a internaliza valorile pe care le implică acest registru. De aceea acesta se poate supune exigențe externe, dar aceasta supunere este de complezență, exterioară, fără o susținere internă, fără adeziune afectivă.

Registre comportamentale includ obligații și interdicții. Internalizarea stabilește ceea ce este bine sau nu este bine să faci, iar socializarea impune numai interdicția sau abstinența.

Modele comportamentale sunt valori acționale care se transmit și se încorporează încă din copilărie, se mențin prin exercițiu și practica socială. Aceste modele se învață în familie, fac parte din patrimoniul cultural al grupului, familiei, societății.

1.2. Sructura Eu-lui social

În psihologia socială actuală domină modelul tridimensional al Eu-lui, cele trei componente ale acestuia sunt: componenta cognitivă, componenta afectivă, componenta comportamentală.

1.2.1.Componenta cognitivă

Primul pas în evoluția conceptului de Eu este capacitatea recunoașterii de sine ca o entitate distinctă, formată dint-o sumă de credințe pe care fiecare le are despre el însuși.

Al doilea pas este învățatea imaginii pe care ceilalți o au despre noi, integrarea acestui concept în propria imagine. Din nefericire, concepțiile despre propriul Eu nu sunt prea apropiate de ceea ce cu adevărat oamenii gîndesc despre sine. Sursele acestor informații sunt introspecția, percepția propriului comportament, informații primite de la ceilalți oameni, memorii autobiografice.

1.2.1.1. Schemele Eului

H.Markus (1977) a întrodus conceptul de “schemele Eu-lui” care formează concepția de sine, influențează voința omului. Schemele Eul-ui sunt importante deoarece fac ca oamenii să-și reamintească, să-și exprime experiența anterioară în acord cu temele relevante pentru el, care sunt cuprinse în schemele Eului (apud. Caluschi M. 2001).

Complexiatatea Eu-lui este o însușire definită în funcția de numărul de identități diferite pe care o persoană le are, cu cît sunt mai multe identități cu atît sunt mai complexe.

Concepția despre propria pesoană se construiește prin introspecție, prin autopercepție, prin structurarea informațiilor obținute despre noi de la alții și prin datele memorie autobiografice. Astfel, schemele de sine formate orientează oamenii în interpretarea experienței de viață și de activitate.

Componenta cognitivă a Eu-lui interacționează dinamic cu imaginea de sine în interdependența cu stima de sine cea mai afectivă parte a Eu-lui.

1.2.2. Componenta afectivă

Componenta afectivă a Eu-lui este stima de sine, adică evaluările pozitive sau negative despre noi înșine. Mulți oameni gîndesc bine despre ei însuși, dar totuși ocazional suferă perioade de timp de îndoială de sine, anume atunci cînd se simt incompetenți într-o problemă.

Pentru Rosenberg (1965) stima de sine desemnează atitudinea mai mult sau mai puțin pozitivă pe care fieacare individ o are față de sine, susținerea și respect pe care fiecare își poartă fața de sine, sentimentul valorii propriei persoane.

Tradițional considerată ca o caracteristică de personalitate legată de existența psihologică și adaptarea, măsurată în termeni cantitativi ea a fost obiectul multor lucrări empirice care vizau mai ales identificarea factorilor susceptibili de a afecta sau de a influiența asupra conduitei sau stărilor afective ale individului. Concepțiile pe care fiecare individ le folosește pentru a-și face o imagine despre propria persoană, care sunt fie pozitive fie negative, devine sinteza cognitivă și afectivă complexă.

Trebuie să ținem cont de faptul că evaluările de personalitate au pondere diferită la nivel interindividual, sub influența factorilor socioculturali și personali, dar cum s-a demostrat mai tîrziu ele nu depind de economia internă a personalității, de proporția reușită și eșec, gradul de importanță acordat acestor evaluări.

Stima de sine are trei componente de bază: imaginea de sine, încrederea în sine, iubirea de sine.

Imaginea de sine reprezintă impresia pe care fiecare își formează despre propria persoană, care se construiește prin interacțiune cu alții, prin interiorizare imaginii pe care alții o au despre noi.

Încrederea în sine reprezintă sentimentul de încredere în raport cu propria capacitate de a gîndi și acționa, de aface fața evenimentelor și provocărilor vieții. Această componentă se află sub influența educației familiale și a balanței succes-eșec.

Iubirea de sine este sentimentul de dragoste de sine necondiționată. Acest sentiment este prezent la toți oamenii. În cadrul stimei de sine iubirea de sine susține încrederea în sine și o concepție favorabilă de sine, între aceste trei există o relație de simbioză.

N.Branden (1996), consideră că stima de sine are două componente interconectate, prima este eficacitatea sinelui, adică încrederea în propriile puteri și considerația față de sine, adică siguranța pe valoarea sa. Trăirea eficacității sinelui generează sentimentul de control asupra propriei vieți, care este asociat cu starea de binele, bine din punct de vedere psihic, cu sentimentul că ne aflăm în centrul vieții și nu suntem un spectator pasiv. Trăirea considerației față de sine face posibil un sentiment de comuniune cu ceilalți, de prietenie și nu o izolare.

Comportamentul persoanei, autoevaluarea depind de stima de sine a persoanei. Astfel, acei care se gîndesc bine despre ei sunt în general fericiți, plini de succes și adaptabili în situații de stress. Cei care se evaluează în termeni negativi sunt mai anxioși, pesimiști cu privire la viitor, cu toate acestea așa persoane depun puțin effort cînd încearcă schimbări importante în viață. Nivelul scăzut al stimei de sine este partea a cercului înfrîngerii de sine, în care expectanțele negative împiedică performanțele care în schimb întăresc neîncredere în sine.

Nivelul stimei de sine poate fi influențat de percepția gradului de concordanță sau discordanță dintre concepția și imaginea de sine și nivelul de realizare a obiectivelor și standardelor propuse.

Unii autori au constat că există diferențe între perceperea unor contradicții între conceptul de sine al unei persoane și diverse orientări spre stări negative emoțional. T.Higins (1996) a propus o teorie privind contradicțiile vizînd diferențe între Eu-l ideal și Eu-l trebuit. Autoarea identifică trei tipuri de Eu : Eu-l actual , ceea ce o persoană consideră sau crede că este ea în prezent; Eu-l ideal, ceea ce o persoană aspiră să fie; Eu-l trebuit, ceea ce o persoană consideră că cei din jur așteaptă de la ea să fie. Atunci cînd contradicția dintre Eu-l actual – Eu-l trebuit sau Eu-l actual – Eu-l ideal este mare, are loc scăderea stimei de sine.

În conformitate cu aceasta teorie, un individ trăește diferite tipuri de emoții și sentimente în funcție de diferite tipuri de incompatibilități dintrer Euri pe care le conștientizează. Astfel, incompatibiltate între Eu-l actual – Eu-l trebuit determină sentimente de vină, rușine, resemnare, iar în cazuri extreme de anxietate. Incompatibilitățile între Eu-l actual – Eu-l ideal se exprimă prin sentimente de dezamăgire, frustrare, neîmplinire, în cazuri extreme pot conduce la depresie.

Fiecare individ trăeiște o anumită incompatibilitate între conceptul de sine actual și auto-orientările sale. Oamenii sunt motivați să-și reducă aceste incompatibilități prin simplul fapt de a nu se mai gîndi la ele, evitînd astfel sentimente negative, dar mai ales prin schimbări comportamentale. Pentru ca aceste discrepanțe să poată provoca schimbări motivaționale, ele trebuie să devină accesibile conștiinței, îndivizii trebuie să posede convingerea că ei au mijloace și resursele necesare să reducă aceste incompatibilități.

1.2.2.1.Procese care influențează formarea stimei de sine

Procesele care modelează stima de sine sunt numeroase, ele aparținînd atît copilăriei cît și vieții adulte. Stima de sine se formează începănd din copilărie, folosind diferite surse de informații. Pot fi identificate două surse majore care influențează formarea stimei de sine începînd din copilărie, una aparține evaluărilor primite de către copil din partea părinților, altele informații provin de la propriile realizări.

În copilăria mare și adolescență împreună cu creșrea cercului de relații interpersonale un rol important capătă informații și evaluări provenite de la “altul semnificativ”. Rezultatele obținute în numeroase cercetări ne permit să afirmăm că la adolescenți părinții continuă să joacă un rol important în formarea stimei de sine, deși nu mai are așa o mare influență ca în copilărie.

Un alt factor important pentru crearea propriei imagini și stimei de sine este percepția reușitei și eșecului în domenii importante pentru adolescent și pentru anturajul său. Tipul și importanța domeniilor de interes se modofică cu vîrsta (școala, relații cu părinții, relații cu adolescenții de același sex și de sex opus, conduite vis-à-vis de norme sociale, etc.), aceasta oferă multe ocazii de a putea reuși și de a obține aprobarea altora, în sectoarele noi, care, marchează evoluția persoanei adolescentului. Modul de a reacționa la reușită sau la eșec de asemenea constituie un factor important în construcția stimei de sine, de exemplu, unii au tendința de a-și atribui responsabilitatea pentru reușită sau eșec.

1.2.2.2. Mecanisme de protejare a stimei de sine.

După cum am arătat autoconștientizarea poate să creeze disconfort și să diminueze nivelul stimei de sine prin concentrarea atenției individului pe incompatibilitățile dintre Eu-l actual și Eu-l ideal. Oamenii încearcă să evite concentrarea asupra acestora, însă, acest lucru nu este întotdeauna posibil. Mulți dintre oameni gîndesc pozitiv și se autoevaluează repede comparîndu-se cu alții, își evaluează personalitatea pozitiv și consideră că au un mai mare control asupra evenimentelor vieții sale. Psihologii au sesizat că oamenii au tendința de a-și considera trăsăturile pozitive ca fiind mult mai descriptive decît cele negative.

Se întîmplă ca oamenii să facă greșeli, să trăiască greșeli, să trăiască un sentiment de inadecvare și să-și simtă viitorul nesigur. În aceste situații oamenii recurg la anumite mecanisme de protejare a stimei de sine.

Cognițiile în favoarea Eu-lui- s-a demonsrat că oamenii sunt mai optimiști în privința viitorului, deși nu este întotdeuna așa. Aceasta se datorează faptului că indivizii crează o verigă de legătură între calitățile sale personale și răspunsurile dezirabile.

Indivizii nu gîndesc în general despre ei însuși în moduri care nu le fac plăcere. Uneori, realitatea este contrastantă, atunci persoanele admit că acest ideal nu trebuie atins, de exemplu, că slujba este prea dificilă, că integrarea în noul grup nu merită.

Protejarea Eu-lui prin “sabotarea” propriilor performanțe- frecvent, atunci cînd o persoană eșuează, ea are tendința de a oferi scuze pentru a-și proteja stima de sine dobîndită prin performanțele trecute, se poate întîmpla ca scuzele să apară chiar înaintea de apariția eșecului. Scuzele verbale reprezintă o modalitate de a acoperi implicațiile eșecului, în anumite condiții această strategie duce la sabotarea propriei performanțe, adică își crează intenționat condițiile apariției eșecului. Rezultatele cercetărilor au arătat că bărbații se folosesc cel mai des de droguri și alcool, iar femeile acuză simptome fizice.

Subminarea Eu-lui exprimă acțiunea de a-și sabota performanța și a alege momentul oprtun pentru a-și scuza în mod anticipat eșecul posibil, însă aceasta srtategia are costul propriu, sabotarea propriilor performanțe poate reduce presiunea spre succes, de aceea crește riscul insuccesului.

Compararea descendentă- Festinger (1954) a arătat că oamenii se auotevalueză prin comparație cu ceilalți similari. Cînd se compară cu ceilalți, idivizii se pot considera de același statut, de statut inferior sau de statut superior.

Dintre aceste trei posobilități, compararea descendentă ( statut superior ), este preferată atunci cînd se află în joc stima altei persoane. Compararea descendentă duce la îmbunătățirea imaginii de sine, deci și a stimei de sine.

Cînd se folosește compararea ascendentă (statut inferior) indivizii au tendința de a se simți umbriți de succesul acestora, trăind ceea ce a fost denumit o gelozie a comparării sociale. Este un amestec de sentimente contradictorii care include invidie, resentimente și o diminuare a stimei de sine.

1.2.2.3. Influența culturii asupra stimei de sine

Fiecare dintre noi posedă un “inconștient cultural”, un set de convingeri implicite despre natură, realiatate, bine și rău, în funcție de acesta noi ne formăm ca personalități și ne dezvoltăm calitățile noastre, printre care și stima de sine. Deci, putem să zicem că cultura are o influențează decisivă asupra dezvoltării psihice a copilului, așa cum a constatat Coopersmith într-o cercetare asupra dezvoltării stimei de sine la copii, părinții în procesul de educare propun copilului mai multe modele de comportament și așteaptă că acesta se va conforma acestora, în aceasta situație copilul primește un feedback, care stimulează formarea unei imagini pozitive despre propria persoană ce duce la dezvoltarea unei stime de sine înalte. Părinții singuri tind să se conforme acestor modele, ceea ce duce la creșterea propriei stime de sine. Aceste modele de comportament sunt specifice fiecărei culturi în parte.

Astfel, putem să identificăm mai multe tipuri de societăți. De exemplu, în societate tribală, mesajul implicit primit de copil din primele zile ale vieții este “tu, nu contezi, singur nu însemni nimic, numai ca partea a tribului poți să însemni ceva”. Deci, într-o societate de tip tribal, nu se sprijină respectul de sine și chiar mai mult, îi este ostilă în mod activ. Într-o asemenea societate, individul este educat să aibă o stima de sine scăzută comparativ cu cea a grupului. Autoafirmarea este reprimată, mîndria tinde să fie etichetată drept viciu, este impus sacrificiu.

În mentalitatea religioasă, credința este prețuită mai mult decît gîndirea, abandonarea de sine mai mult decît autoexprimarea, iar confirmarea mai mult decît integritatea, cei care păstrează stima de sine devin niște excepții.

În cultura contemporană, care stimulează persoane ambițioase cu stima de sine înaltă apare un conflict între valorile stimei de sine înalte ale fiecărui individ și valorile îndreptățirii ale societății.

Deci, dezvoltarea copilului depinde de tipul culturii căreia aparține, dacă nu aparține mentalității religioase, atunci el nu va fi învățat să să simtă păcătos, obediența nu va fi răsplătită mai mult decît interogația inteligentă, fetele nu vor fi învățate că femenitatea este echivalentul supunerii, sacrificiul de sine nu va fi elogiat în vreme ce împlinirea rodnică va fi primită cu indiferență.

1.2.3. Componenta comportamentală

Oamenii sunt interesați de imaginea pe care o prezintă celorlați,. de impresia pe care o lasă altora prin comportamentul lor public.

Autoprezentare este o formă de a controla informația pe care individul o oferă publicului despre el însuși, prin autoprezentare se transmit informații în concordanță cu scopurile pe care indivizii și le propun, informații ce ar trebui să contribuie la reglarea impresiilor despre sine. În literatura de specialitate se evidențiază două stiluri de autoprezentare: stilul asertiv și stilul proiectiv. În timp ce stilul asertiv corelează cu stima de sine înaltă și stabilă, stilul proiectiv corelează cu stima de sine scăzută și frica de evaluare negativă.

Autoprezentarea este o strategie utilizată de oameni pentru a forma imaginea a ceea ce vor să gîndească alții despre ei. Ca proces autoprezentarea este mereu întîlnită în relațiile interumane și depinde de scopurile individului și caracteristicile situației.

Capitolul III

ACULTURAȚIA DEPINDE DE STIMA DE SINE ?

1. Factorii de care depinde aculturația

Numeroase ceretări s-au inspirat din modelul lui Berry, toate au demonsrat pertinența abordării acestuia în mai multe țări ale lumii, pe diferite grupuri etnice.Validitatea și soliditatea modelului au fost evidențiate cu precădere de cercetările efectuate în Canada.

Cercetările canadiene au demonsrtat, că toate grupurile preferă strategia de integrare și doresc cel mai puțin atitudinea de margimnalizare. De asemenea, fiecare grup, din cauza condițiilor istorice și sociale ale imigrării lui, are atitudini diferite față de asimilare și separare. Astfel., asimilarea este imposibilă pentru unele grupuri mici, în special cele cu trăsături fizice distinctive, cum ar fi aborigenii australieni, indieni sau coreenii din Canada. În mod similar, separarea este o atitudine puțin probabilă în cazul anumitor grupuri care au imigrat recent și voluntar în Canada.

Moghaddam (1991), studiind strategiile de aculturație ale elitelor, a diferențiat două tipuri de strategii de promovare socială: strategiile colectiviste și strategiile individuale. Strategiile colectiviste aparțin persoanelor sărace sau minoritare, deoarece forța acțiunii colective le permite să amelioreze soarta comună a indivizilor. Srtategiile individuale sunt mai curînd specifice indivizilor dotați, care preferă să se situeze personal pe scara socială (apud.Bourhis R. și Leyens J.F.,1997).

Rezultatele studiilor lui Maghaddam ( 1992) au evidențiat necesiatea de a considera orientarea spre grupul de origine și cea spre societatea de primire ca independente una de cealaltă. El a presupus că dorința de a fi asimilat nu demonsrează un individualism excesiv, ci mai curînd o stimă de sine inferioară.

Lucrările lui Maghaddam au evidențiat diferența între indivizi care resping ambele culturi ( de origine și de primire) și cei care nu manifestă vreo orientare anume. Primii ar fi indivizi marginalizați, în timp ce ceilalți mai degrabă indivizi talentați, autonomi.

Lucrările din acest domeniu evidențiază existența diferenței nu numai între grupuri, ci și în interiorul grupului de imigranți. Ele sunt asociate cu trăsături individuale de caracter, dar și cu suma de indicatori psihosociali: vîrstă, durata rezidenței, nivelul de educație, condiții de imigrare.

Toleranța populației de primire este una din condițiile necesare imigranților pentru ca integrarea să fie opțiunea de preferință. Preferința imigranților pentru strategia de integrare este condiționată de un nivel scăzut de prejudicăți, de atitudini pozitive față de grupurile etnice și rasiale și de o primire favorabilă a ideii de diversitate culturală în cadrul societății de primire. În Canada toleranța este destul de mare și grupurile din situația de acultarație se află în situația de acceptare.

Totalitatea cercetărilor efectuate indică importanța unui șir de indicatori psihosociali, precum: vîrsta, durata rezidenței, nivelul de educație, condiții de imigrare.

Variabila de vîrstă poate fi interpretată ca lipsită de flexibilitate, fiindcă persoanele mai în vîrstă sunt mai orientate spre grupul lor de origine, iar cele tinere spre societate de primire, dar trebuie să luăm în calcul și alte variabile ca durata șederii, situația politică în țară de origine, în cea de primire.

Durata șederii poate influența atitudinile de aculturație, în primele perioade toată activitatea individului este ocupată de găsirea unei locuințe, unui post de muncă, ceea ce implică anumită cunoaștere a noii culturi, determină pe nou venit să se adapteze mai rapid. Odată stabilit imigrantul simțindu-se în siguranță își stabilește singur ce trebuie menținut și ce trebuie uitat din propria cultură, adică își definește atitudinea față de noua cultură.

Un alt factor important este cunoașterea limbii țării de primire. Atunci cînd persoanele sunt monolingve ( fie cunosc numai limba proprie culturi, fie numai a culturii de primire) ele adoptă o atitudine de aculturație îndreptată spre una din culturi, adică asimilarea sau marginalizarea. Motivele imigrării, cunoștințe despre altă țară pot fi de asemenea alți factori care influențează adaptrea într-o nouă țară ( Kim, 1988), aceste două dimensiuni pot fi diferite în cadrul aceleiași familii.

Desigur un factor important în aculturație este atitudinea de toleranță a populației de primire. În ansamblu, tinerii sunt mai deschiși în fața faptului ca imiganți să-și păstreze valorile culturale. Persoanele care trăiesc în zonele unde există o densitate mai mare de noi veniți au o atitudine mai pozitivă față de aceștea, decît cei care nu au un contact permanent cu imigranți.

La începutul secolului XIX în Franța s-a încercat să studieze influența schimbării culturii asupra sănătății mintale a imigranților. Cercetătorii influențați de etnopsihologia au identificat în rîndul imigranților din acea perioadă un număr mai mare de cazuri de sinucidere, de comportament heteroagresiv, un nivel de inteligență mai scăzut în comparația cu populația de primire, aceste concluzii au fost extinse asupra tuturor imigranților. Însă, ei au uitat să verifice influența altor variabile, acele ca nivelul de instruire, apartenența la un grup. Rezultatele obținute pot fi explicate prin faptul că majoritatea imigranților din perioada 1945 –1974 erau neinstruiți, izolați, needucați, nu cunoșteau limba țării.

Astăzi, de asemenea, se continuă studii pentru a identifica corelația dintre aculturația și sănătatea mintală. Astfel, Neto in 1993 a identificat o legătură între atitudinea de marginalizare a tinerilor portughezi și nivelul de stress. Alte cercetări au demonstrat o influență benefică a coeziunii sociale, indiferent de distanța între cultura de primire și cea de origine. Grupurile cu viața de comunitate mai intensă, de exemplu, portughezii, chinezii, prezintă mai puține probleme de adaptare decît grupurile cu o viață de comunitate mai dezorganizată.

1.2 Factorii de care depinde stima de sine

Stima de sine depinde de imaginea de sine, pe care o formăm condensînd felul în care suntem percepuți de persoanele semnificative ( părinți, prieteni, colegi de serviciu, de facultate). Cînd oamenii vorbesc de valoarea propriei persoane ei fac o estimare totală a raportului dintre calitățile sale fizice, morale sau psihice în sens pozitiv sau negativ. Paralel cu evaluarea de sine globală subiecții execută și o valorizare particulară pe domenii și aptitudini specifice.

Nivelul stimei de sine afectează puternic performanțele în toate activitățile, astfel cei cu o înaltă stimă de sine au o mai mare încredere, se mobilizează mai repede și pe o durată de timp mai mare, ceea ce consolidează o părere bună despre sine. Însă, o stimă de sine joasă crește riscul insucceselor, determinînd o viziune și mai sumbră asupra propriei persoane.

Studiile pe stima de sine sunt majoritatea corelaționale, postulînd o legătură empirică între stima de sine și o altă variabilă, se examinează nivelul stimei de sine la diferite grupuri, de exemplu, bărbați vs femei, minoritate etnică vs grupul culturii dominante.

O variabilă care influențează evaluarea pozitivă a propriei persoane este suportul social și afectiv pe care îl are persoana. Studiile care au cercetat existența corelației între stima de sine și atractivitatea fizică autoapreciată la două grupuri, în funcție de sex, au evidențiat influența suportului social și afectiv venind din parte anturajului. Adică, cei cu un suport slab sau inexistent aveau o stimă de sine mai mică în comparație cu ceilalți.

Diferite calități ale persoanei influențează stima de sine, astfel, a fost găsită la grupul de adolescente și adolescenți o corelație puternică între stima de sine și umorul. Ceea ce demonstrează că o importanță în evaluare propriei persoane are nu numai suportul social, propriile reușite și succese, ci și unele caracteristici ale modelului comportamental însușite de noi în procesul socializării.

Măsurarea stimei de sine în funcție de vîrstă și sex au evidențiat la fete în perioada adolescenței o stimă de sine mai scăzută decît la băieți, studiu efectuat de Harter S. în 1993. Aceste rezultate pot fi explicate prin faptul că fetele acordă o mai mare importanță aspectului fizic decît băieții de aceeași vîrstă și că se apreciază mult mai negativ decît aceștea.

De asemenea s-au efectuat cercetări pentru a evidenția legătura între apartenența etnică și stima de sine. Subiecții cercetați au fost tineri afroamericani și albi din S.U.A. Rezultatele obținute în acest studiu, ca și în altele care au urmat, au evidențiat lipsa diferenței la nivelul stimei de sine. Explicația oferită conform teoriei lui Cooley este că individul integrează atitudinile “altuia semnificativ”, care este atît socieatea care promovează rasismul, cît și familia care propune alte criterii de comparare. Astfel, stima de sine înaltă a afroamericanilor este determinată de stimularea primită din partea familiei și a comunității de apartenență, care valorizează stima de sine înaltă, care compensează mesajul rasist provenit din comunitatea albă.

Studiile recente din domeniul stimei de sine au arătat încă o dată corelația existentă între stima și sex, fetele au o stima mai mică decît băieți, dar de asemenea, au evidențiat legătura între stima și bilingvism. Portes A.(2002), a demonstrat că copii imigranților, născuți în S.U.A., prezintă diferențe la nivelul stimei de sine în funcție de sunt sau nu ei bilingvi. Astfel, acei care sunt bilingvi fluenți au obținut cotele cele mai mari la stima de sine, cei monolingvi (cunoșteau numai engleza) aveau stima de sine semnificativ mai mică. De asemenea, bilingvismul fluent era mai mult asociat cu adaptarea, decît monolingvism (engleza) și bilingvismul limitat. Concluziile studiului sunt următoarele, bilingvii au nivelul stimei de sine și a ambiției mai mare, indicele solidarității mai înalt.

Nivelul stimei de sine a subiectului depinde de drupul căruia el aparține. Rezultatele experimentale au arătat că membrii grupurilor minoritare au o stimă de sine cel puțin egală, dacă nu cumva mai ridicată decît cei ai grupurilor majoritare. Phinney în studiul său, în care compara grupele minoritarilor ( negri, hispanici, indieni ) și a majoritarilor ( americani albi ), a constatat că nivelul stimei de sine corelează pozitiv cu gradul de identificare cu propriul grup, identificare manifestată mai puternic la membrii grupelor minoritare comparativ cu cei ai grupelor majoritare. În plus, ea a mai constatat că atunci cînd se raportează la propriul grup, minoritarii au tendința de a ignora feedbackul majoritarilor și de a-l accepta numai pe acela al membrilor propriului grup. Astfel. ei evită internalizarea caracteristicilor negative pe care majoritatea le atribiue minoritarilor ( apud. R.Sanitioso și M.M.Brown, 1999 ).

Conștientizarea faptului că ei pot fi discriminați este un alt factor care poate contribui la menținerea ridicată a stimei de sine a minorităților, prin aceea că ai pot atribui astfel cauza eșecului mediului exterior grupului.

Modul de elaborare a stimei de sine a minorităților a fost cercetat de Crocker și Luhtanen într-un studiu privind componenta personală și cea colectivă a stimei de sine. Cercetătorii au identificat două căi de evaluare a Eu-lui, pe baza carecteristicilor personale ( stima de sine personală ) și prin evaluarea apartenței la un anume grup (stima de sine colectivă ). Rezultatele studiului au indicat că relația dintre aceste două forme ale stimei de sine este foarte strînsă în grup minoritar ceea ce nu se poate spune despre persoane aparținînd grupului majoritar sau dominant.

2. Obiectivele și ipotezele cercetării

În contextul studierii efectului adoptării culturii noi în procesul aculturației, studiul de față își propune următoarele obiective:

Verificarea efectului adoptării culturii noi pe o populație universitară (studenți originari din R.Moldova în Universitățile României);

Determinarea existenței legăturii între adaptarea noii culturi și nivelul stimei de sine la studenți proveniți din R.Moldova;

Determinarea manifestării efectului adoptării culturii noi, luînd în considerare influența altor factori ( nivelul bilingvismului și durata timpului trăit în România).

Ipotezele cercetării :

Consecutiv stabilirii acestor obiective, au fost fixate următoarele ipoteze de bază :

A1 Între efectul adoptării culturii noi și nivelul stimei de sine o să fie identificată o legătură.

A2 Manifestarea efectului adoptării culturii noi o să diferă în funcție de nivelul bilingvismului.

A3 Efectul adoptării culturii noi se va manifesta diferit în funcție de durata timpului trăit într-o țară străină.

Ipotezele secundare :

B1 Nivelul stimei de sine al studenților moldoveni veniți la studii în România nu va depinde de nivelul bilingvismului și de durata timpului trăit în altă țară.

B2 Procesul de adaptare a culturii noi la studenți moldoveni va depinde de nivelul bilingvismului și de durata timpului trăit în România

Variabilele independente:

nivelul bilingvismului ( bilingvism dominant român, bilingvism dominant rus );

durata timpului trăit în România ( studii liceale și universitare efectuate în România, studii universitate efectuate în România).

Varibilele dependente:

stima de sine ( mică, medie, mare );

efectul adoptării culturii noi ( nivel mic, nivel mediu, nivel mare).

Designul cercetării este :

Pentru ipoteza A1 :

Pentru ipoteza B1 și B 2 :

Pentru ipoteza A2 :

Pentru ipoteza A3 :

3. Metodologia cercetării

3.1. Instrumente de măsură

Stima de sine a fost măsurată cu ajutorul chestionarului lui S.Rosenberg (1965). Este o scală ordinală de 10 itemi, care măsoară sentimentul general al valorii personale. Itemii sunt afirmații pe care subiecții le cotează în funcție de părerea lor despre ei însăși pe o scală de patru trepte, de la 1 “ dezacord puternic ” pînă la 4 “ acord puternic ”. Scor minim pe care îl poate obține subiectul este 10, iar cel maxim este 40. Consistența internă a scalei a fost calculată cu ajutorul indicelui Cronbach, care este egal cu 0,89; ( Me = 26,9 ; SD = 3,2 ), ( anexa 2 ).

Pentru a măsura efectul adoptării culturii noi am folosit scala de aculturație Benet – Martinez – Acculturation Scale ( 1998 ), construită după modelul bidimensional ( Berry, 1989 ). Instrumentul original conține două scale, una se referă la fenomenul menținerii identității culturale originare și alta la fenomenul adoptării culturii noi.

În cercetarea noastră am folosit scala de adaptare a identității culturale noi, pe care am acomodat-o în conformitate cu populația de cercetare. Chestionarul construit de noi are 15 itemi, fiecare dintre ei solicită un răspuns de la 1 “ foarte des “ pînă la 6 “ foarte rar “( am folosit scala de interval ). Scor minim obținut este 15, scor maxim obținut este 90. Pretestarea chestionarului nostru s-a efectuat pe un grup de 56 de subiecți care corespundeau cerințelor impuse de plan de cercetare (coeficientul Cronbach = 0,82 ; Me = 52,81; SD = 11,63 ), ( anexa 3 ).

Pentru o analiză mai amănunțită a scalei construite de noi am folosit Analiza Factorială. Pe baza rezultatelor obținute de la toți subiecți, au rezultat 5 factori de grup, care acoperă 59,6 la sută din varianța totală:

După 8 iterații s-a obținut următoarea matricea de factori :

Din analiza realizată se observă că :

F1, numit “ relații intergrupetnic”, vizează relații între studenți români și moldoveni, adică: cît de mulți prieteni au studenți străini printre români, cît de mult timp petrec ei împreună, dacă se distrează împreună, dacă doresc o interacțiune mai apropiată și mai îndelungată, ( itemii i11; i12; i13, i14; i15 );

i 11 „ cît de mulți prieteni apropiați ai printre români „ ;

i 12 „ cît de mult timp petreci cu prieteni români „ ;

i 13 „ cît de mult ai dori să stai în cameră cu colegi români „ ;

i 14 „ cît de mult ai dori să mergi la o petrecere unde sunt numai români„;

i 15 „ cît de mare este probabilitatea că o să înviți la o petrecere organizată de tine numai colegi români „ .

F2, “receptivitatea la influența mass-media “, ne arată cît de mare este influența culturii române asupra noi veniților prin televiziune, prin presă, prin muzică ( itemii i1; i2, i3 );

i 1 „ cît de des citești ziare/ reviste din România „ ;

i 2 „ cît de des urmărești emisiunile TV românești „ ;

i 3 „ cît de des asculți muzica românească „ .

F3, “integrare în nouă cultură”, ne indică nivelul în care noi veniții au combinat deja cele două culturi sub ifluența cărora se află, dacă se simt aparținînd la două culturi concomitent ( itemii i6; i9; i10 );

i 6 „ cît de mult dorești să rămii în România” ;

i 9 „ cît de mult te simți ca o parte a culturii combinate „ ;

i10„ cît de mult te simți ca cineva mișcător între cultura basarabeană și cea română „ .

F4, “ ambivalența în identitatea culturală “, evidențiază lipsa de identitate culturală a celor străini, nivelul în care au abandonat cultură de proveniență și încă nu au asimilat acea de primire (itemii i5; i7; i8 );

i 5 „ cît de des te interesezi de evenimentele politice din România„ ;

i 7 „ cît de mult te simți aparținînd culturii basarabene „ ;

i 8 „ cît de mult te simți aparținînd culturii romăne„ .

F5, “ învățămîntul în România “, a fost identificat fiindcă populația de studiu folosită de noi sunt studenți și domeniul studiilor este important pentru ei (itemul i 4);

i 4 „ cît de bun este învățămîntul din România „.

Operaționalizarea conceptelor

În realizarea cercetării am am procedat la operaționalizarea conceptelor în felul,următor:

pentru operaționalizarea duratei timpului trăit în țară străină, am folosit criteriu „țara în care subiectul a efectuat studii liceale”, astfel am obținut un grup de subiecți care au făcut studii liceale în România și fac studiile universitare tot aici, al doilea grup de subiecți care fac numai studii universitare în România ;

pentru operaționalizarea nivelului bilingvismului am folosit criteriu „ vîrsta la care subiecții au învățat a doua limbă” ( criteriu eliminator a fost ca a doua limbă să fie învățată după vîrsta de 7 ani , limba dominantă în comunicare să fie cea care a fost învățată primă, română sau rusă), (anexa 1);

stima de sine este operaționalizată ca atitudinea mai mult sau mai puțin pozitivă pe care fiecare individ o are fața de sine, sentimentul valorii propriei persoane, ( anexa 2 ) ;

procesul adoptării culturii noi este operaționalizat ca modul în care studenții străini, veniți cel puțin pe perioada studiilor în România, se adoptează în timp la cultură de primire, ceea ce poate produce schimbări în comportamnetul acestora ( anexa 3 ).

Lotul experimental

Cercetarea a fost efectuată în orașul Iași. La cercitare au luat parte 153 de studenți din toți anii de studiu, din Universitate A.I.Cuza,Universitate de Medicină și Farmacologie Gh.Popa, Universiate Politehnică Gh.Asachi. Din toți subiecți chestionați au fost selectați 121 de persoane, 32 nu corespundeau criteriilor se selecție. În eșantionul de studiu 73 subiecți sunt de sex femenin, 48 de sex masculin.

Rezulatatele obținute și analiza lor

A1. Corelația între efectul adoptării culturii noi și nivelul stimei de sine.

Pentru a determina existența corelației între nivelul stimei de sine și efectul adoptării culturii noi, am calculat coeficientul de corelație bivariată Spearman. Rezulatatul obținut este r =0,36, p<0,001.

Interpretarea statistică

Mărimea absolută a coeficientului de corelație ( 0,36 ) indică o legătură medie între aceste variabile, ceea ce înseamnă că relația găsită de noi explică 13 la sută din variația observată în popuilația din realitate. ( fig.1 ) Semunl (+) al scorului indică tendința ca rezultatele obținute la scala care măsoară stima să fie mari, dacă cele obținute la scara adoptării culturii noi tot sunt mari, ceea ce înseamnă că subiectul care are nivelul stimei de sine mare va adopta mai puțin noua cultură.

Interpretarea psihologocă

Putem să afirmăm că presupoziția lui Moghaddam ( 1992 ) privind legătura între nivelul stimei de sine și procesul de adaptare a noii culturi s-a verificat. Nu putem să explicăm relația între variabile din cercetarea noastră printr-o influență reciprocă a acestora, o posibilă explicație a legăturii găsite de noi poate fi existența altor factori care influențează în același mod nivelul stimei de sine și procesul de adaptare a noii culturi.

O altă explicație posibilă a corelației identificate de noi poate fi reacția de apărare a propriei imagini a acelor subiecți care nu s-au adoptat la nouă cultură.

În mediul studențesc este mai valorificată adoptarea modelului cultural al grupului dominant, acei studenți moldoveni care s-au românizat sunt la fel de bine acceptați atît în grupul studenților originari din R.Moldova, cît și în grupul studenților români, nu putem să zicem același lucru despre studenți care nu au adoptat modelul cultural românesc. Acești studenți sunt acceptați în grupul de proveniență și respinși de grupul majoritar. Situația de respingere acționează negativ asupra autoevaluării, în rezultat apare reacția de apărare a propriei imagini, care determină o creștere a nivelului stimei de sine.

fig..1

B1. Pentru a controla dacă nivelul stimei de sine a subiecților din cercetarea noastră depinde de nivelul bilingvismului și durata timpului trăit în România, variabilele independente a cercetării noastre, am aplicat ANOVA simplu factorial.

Interpretarea statistică

Rezultatul obținut de noi (tab.1) identifică lipsa oricărui efect de influență a acestor variabile, ceea ce demonstrează că nivelul stimei de sine a studenților moldoveni veniți la studii în România și nivelul adaptării culturii noi nu depind de nivelul cunoașterii limbii române și nici de durata timpului trăit în România.

tab.1

Interpretarea psihologică

Stima de sine depinde de factori din mediul social, însă rezultatele obținute de noi evidențiază lipsa influenței duratei timpului trăit în nouă societate și nivelului bilingvismului asupra autoevaluării a subiecților din cercetare.

O posibilă explicație poate fi specificul populației de cercetare. În cercetările efectuate în același domeniu a fost observată influența nivelului cunoașterii limbii țării gazdă asupra nivelului stimei de sine, însă subiecții din studiu respectiv erau monolingvi născuți în noua țară (numai limba natală/ numai limba țării gazdă ) (Portes A. 2002 ). Populația din cercetarea noastră din punct de vedere a nivelului de cunoaștere a limbii țării gază nu este așa de eterogenă, ceea ce poate explica lipsa efectului nivelului bilingvismului asupra simei de sine.

Prezența efectului principal al durtei de timp trăit în nouă cultură nu a fost identificat în nici o cercetare din domeniu, rezultatele cercetării noastre confirmă pe cele precedente. Posibil că nivelul stimei de sine depinde nu de timpul trăit în nouă cultură, ci de influența altor factori din mediu social, care influențează în aceata perioadă autopercepția a individului.

B 2. Pentru a verifica prezența influenței a nivelului cunoașterii limbii de comunicare din nouă țară și durata trăită în această țară asupra procesului de adaptare a noii culturi am folosit ANOVA simplu factorial.

tab. 2

Interpretarea statistică

Rezultatele obținute ( tabelul 2 ) au identificat prezența efectului principal al nivelului bilingvismului și durata timpului trăit în România asupra procesului de acomodare la nouă cultură, care se adoptă înotdeauna mai mult de către bilingvi cu limba de bază română decît de cei cu limba de bază rusă, indiferent de durata timpului trăit în România.

Aceeași concluzie deducem și pentru efecul principal al duratei contactului cu nouă cultură, subiecții care au făcut studii liceale în România și fac tot aici studii universitare prezintă un efect ai adoptării culturii noi mai accentuat decît acei care fac numai studii universitare în această țară, indiferent de nivelul bilingvismului a subiecților.

Rezultatele obținute de noi sunt reprezentate în graficul ce urmează (fig. 2).

fig.2

Pentru o analiză mai detaliată a efectelor principale a variabilelor independente din studiul nostru vom folosi alte metode statistice.

A2 Diferența manifestării efectului adoptării culturii noi, în funcție de nivelul bilingvismului a subiecților din cercetarea noastră.

Pentru a identifica diferența manifestării efectului adoptării culturii noi în funcție de nivelul bilingvismului, am aplicat testul t pentru eșantione independente.

Media obținută de grupul „ bilingvi cu limba de bază română „ este 51,72 ( SD = 11,28), iar grupul „ bilingvi cu limba de bază rusă” are media 58,03 ( SD = 11,68 ). Rezultatul obținut pe ansamblu este t (121 ) = 2,632; p = 0,01. ( fig.2)

fig.3

Interpretarea statistică

Subiecții bilingvi, cu prima limbă vorbită română, vor adopta semnificativ mai mult noua cultură, decît subiecții bilingvi cu prima limbă vorbită rusa.

Interpretarea psihologică

Rezultatele obținute de noi verifică încă o dată concluzia lui Kim (1988), conform căreia cunoașterea limbii țării de primire influențează procesul de aculturație în direcția de asimilare.

Diferența între grupele de cercetare obținută de noi poate fi explicată prin influența asupra patternului de comportamement a limbii de comunicare din mediul de formare a personalității. Faptul că bilingvii la care predomină limba română adoptă mai mult nouă cultură se poate explica prin aceea că ei se aflau sub influența culturii române încă din perioda școlarizării, fiindcă programul școlar în România și R.Moldova este asemămânător și se face folosind același material didactic. Putem să presupunem că patternul cultural al studenților moldoveni și români diferă puțin, de aceea nu putem să vorbim la acești subiecți de o adevărată aculturație care se produce pe toate dimensiunile ale acestui proces.

Rezultatul obținut de noi demonstrează presupoziția noastră, conform căreia adoptarea noii culturi depinde de nivelul de conoaștete a limbii de comunicare în țară de primire.

Faptul că studenți, care comunică mai mult în limbă rusă, adoptă semnificativ mai puțin nouă cultură, demonstrează că ei au un pattern cultural semnificativ diferit de cel al subiecților care folosesc mai mult limba română în comunicare, aceasta ne semnalează încă o dată influența mediului social și cultural asupra formării personalității.

O altă explicație a diferenței obținute de noi între grupele de subiecți poate fi dorința studenților vorbitori ai limbii ruse de a se evidenția de ceilalți studenți, ceea ce se poate manifesta printr-o exagerare a diferenței între ei și ceilalți subiecți veniți din R.Moldova.

Presupunem că există diferențe în manifestarea efectului adoptării culturii noi pe factori în funcție de nivelul bilingvismului, pentru aceasta am folosit testul t pentru eșantioane independente. Rezultatele sunt prezentate în tabelul 3 :

tab.3

Interpretarea statistică

Am obținut diferențe semnificative pentru factorii F2 “ receptivitatea la influența mass-media “ și F4 “ ambivalența în identitatea culturală “.

Subiecții bilingvi la care predomină limba română în comunicare, manifestă semnificativ mai multă receptivitate la influența mass-media română, decît subiecți la care predomină limba rusă în comunicare. ( fig.3 )

Subiecți bilingvi la care limba de bază este limba română manifestă semnificativ mai multă ambivalență în identitatea sa culturală comparativ cu bilingvi care comunica mai mult în limba rusă. ( fig.3 )

fig.3

Interpretarea psihologică

Adică, studenți care comunică mai mult în limba română citesc mai des reviste și ziare românești, ascultă mai des muzica română și preferă emisiunile TV românești spre deosebire de acei studenți la care în comunicare predomină limba rusă.

Diferența semnificativă obținută pentru F2 evidențiază încă o dată importanța limbii de comunicare din mediul în care se formează personalitatea individului.

Acei subieți la care patternul cultural s-a format în mediul cultural român, sunt mai receptivi la influența mass-media din România. Altă cauză care poate determina acest fenomen este faptul că studenți care au participat la studiul nostru aparțin acelor generații care care începînd cu anul 1989, cînd unii din ei aveau cel puțin 5 ani, se aflau deja sub influența publicității române datorită posturilor TV și radio retransmise pe teritoriul R.Moldova. Subiecții studiului nostru, care vorbesc mai mult în limba română, s-au format sub influența sub influența atît a culturii moldovești cît și celei românești.

Subiecții studiului nostru, la care în comunicare predomină limba rusă, prezintă efectul de rezistență la influența mass-media română mai mare, posibil el este determinat tot de influența mass-media, dar de origine rusă. În Iași sunt retransmise posturile radio și TV rusești, ceea ce permite o influență permanentă a culturii ruse și determină o rezistență semnificativ mai mare la schimbare a acestor subiecți.

Studenți care comunică mai mult cu români au o ambivalență culturală mai pronunțată decît acei care nu sunt mai izolați, ei nu se pot identifica total nici cu cultura românească, nici cu cea basarabeană.

Ambivalența culturală mai slabă a subiecților care vorbesc predominant în limba rusă, posibil se poate explica prin faptul că ei se percep clar ca neapărținînd etniei române. Ei se identifică sau cu moldoveni sau cu ruși. Subiecții care vorbesc mai des în română, care adoptă mai bine cultura română, datorită situației politice din R.Moldova nu au format o identitate etnică binedeterminată, astfel, ei se pot simți fie români, fie moldoveni, în funcție de mediul în care se află. Ambivalența culturală resimțită de studenți la care în comunicare predomină limba română posibil poate fi explicată de influența situației politice și sociale din R.Moldova și România asupra formării identității culturale și etnice a acestor subiecți.

A3 Diferența manifestării efectului adoptării culturii noi în funcție de durata timpului trăit în nouă cultură.

Pentru a verifica presupoziția noastră privind diferențe ce ar trebui să se manifeste în adoptarea noii culturi în funcție de durata contactului cu aceasta am folosit testul t pentru eșantioane independente.

Media obținută de grupul “ liceu și facultate în România”este 46,17 (SD = 14,53 ), grupul “ facultate în România” are media 54,68 ( SD = 9,69 ). Rezulatatul obținut pe ansamblu este t = 3,49 ; p=0,001.( fig. 4 )

fig. 4

Interpretarea statistică

Subiecții care au trăit mai mult timp în România, manifestă semnificativ mai mare efectul de adoptare a culturii noi comparativ cu subiecții care au avut un contact mai scurt cu noua cultură.

Interpretarea psihologică

Aceste rezultate confirmă rezultatele cercetărilor anterioare efectuate în acest domeniu. Procesul de aculturare este unul complex, producerea căruia necesită un timp mai îndelungat.

O altă explicație posibilă poate fi faptul că durata mai îndelungată a contactului cu noua cultură permite altor factori neidentificați de noi să influențeze procesul de adaptare a noii culturi.

Pentru o analiză mai amănunțită a procesului de adoptare a noii culturi în funcție de durata contactului am făcut o analiză pe factori, pentru acesta am folosit testul t pentru eșantioane independente.

tab.3

Interpretarea statistică

Am obținut diferențe semnificative pentru factorii F1 “ relații intergrupetnic “ și F4 “ ambivalența în identitatea culturală “.

La subiecți care au terminat studiile liceale în România și continuă cele universitare în această țară frecvența relațiilor interetnice este semnificativ mai mare decît la subiecți care fac numai studii universitare în România. ( fig. 5)

Studenții care care au avut un contact mai îndelungat cu cultura străină, manifestă o ambivalență în identitate culturală semnificativ mai mare, decît acei subiecți care au avut un contact mai scurt cu culrură străină. ( fig. 5 )

fig.5

Interpretarea psihologică

Studenți care au terminat liceu în România și continuă studiile sale tot în această țară comunică mai mult cu colegii lor români, au mai mulți prieteni români, nu sunt împotriva de a sta în aceeași cameră cu studenți români, de a se distra împreună cu ei, ceea ce nu putem să zicem despre acei studenți care nu au făcut studiile liceale aici.

Diferența observată pentru F1 posibil poate fi explicată prin deosebirea existentă între patternul de comunicare a moldovenilor și a românilor, iar învățarea noilor norme de conduită în altă societate necesită un timp. Cu cît timpul trăit în România este mai îndelungat cu atît subiectul are mai mare posibiltate să-și schimbe patternul de interelaționare, să se adapteze la nouă cultură, să dezvolte mai multe relații de prietenie cu membrii grupului dominanat. Putem să afirmăm că procesul de aculturație este unul de învățare, care necesită timp.

Studenții care au trăit mai puțin în mediul cultural românesc se interesează mai puțin de evenimentele politice din acestă țară, la ei nu se manifestă ambivalența culturală așa de evident ca la acei care au fost influențați un timp mai îndelungat de noua cultură și care nu se pot identifica nici cu români, nici cu basarabeni.

Rezultatele obținute pentru F4 “ ambivalența în identitate culturală “, pot fi explicate prin faptul că fiecare cultură prezintă un anumit pattern de conduită, de norme și cunoștințe acceptate în acel mediu, învățarea acestora necesită un timp și o influență continuă din partea societății. Aceasta înseamnă că studenți străini, indiferent de nivelul cunoașterii limbii de comunicare ( nivelul posesiei acesteia este perfecționat tot timpul ) peste un timp, datorită influenței continue a noului mediu social vor învață noi modele de conduită, dar nu vor uita cele învățate anterior în mediul său natal, aceasta le va provoca o ambivalență în identitate culturală atunci cînd ei vor încerca să determine cărei culturi aparțin.

Concluzii finale

Sintetizînd rezultatele obținute în studiul nostru, putem să menționăm că ele coincid cu cele obținute în cercetările anteriore din acest domeniu.Trebuie să zicem că aculturația este un proces complex care depinde de durata influenței noii culturi asupra persoanei, de nivelul cunoașterii limbii din țară gazdă, de motivele persoanei care a venit în noul mediu.

Concluziile studiului nostru pot fi aplicate numai populației de studenți moldoveni veniți la studii în România, dar ele coincid cu cele obținute în cercetările efectuate în alte medii, ceea ce demonstrează existența unor legi generale de aculturație ce se manifestă indiferent de mediu.

Concluziile principale ale studiului nostru sunt următoarele :

Intre nivelul stimei de sine și adoptarea culturii noi există o corelație medie, ceea ce înseamnă că putem să prezicem cu probabilitatea de a nu greși de 13 la sută că un individ cu nivelul stimei de sine mare se va adopta puțin la nouă cultură ;

Nivelul stimei de sine și adoptarea noii culturi la studenți moldoveni nu depinde de influența acelorași factori. Nivelul stimei de sine nu este influențat de nivelul bilingvismului și nici de durata timpului trăit în România ;

Nivelul de adoptare a noii culturi depinde de influența independentă a timpului trăit în România și a nivelului bilingvismului  subiecților ;

Studenți cu limba de bază în comunicare română adoptă mai mult cultura română, decăt acei care au limba rusă dominantă în comunicare.

Studenți care au învățat mai mult timp în România manifestă efectele adoptării culturii noi semnificativ mai mari decît acei studenți care au trăit mai puțin în această țară.

O explicație a fenomenelor observate de noi este influența mediului social și politic asupra formării și evoluției persoanei unui individ.

De asemenea, rezultatele noastre au arătat că primul pattern cultural învățat de către subiect nu este nocioadată uitat, ambivalența în identitatea etnică și culturală a subiecților din studiul nostru poate fi explicată prin persistența în structura persoanei a patternului cultural natal. În situații obișniute subiecții se folosesc de modelul de conduită nou, specific mediului social nou în care trăiesc, dar într-o situație critică ei vor reveni la vechiul model, această situație îi crează impresia de ambivalență și lipsa punctelor de sprijin în autopercepție.

Nu putem să ignorăm influența trăsăturilor de personalitate a individului asupra atitudinii lui fața de noua cultură. Posibil rezultatele noastre sunt influențate de factorul vîrstă, fiindcă tinerii se caracterizează printr-o flexibilitate mai mare, ceea ce determină o acceptare mai rapidă a noului. Acest fapt poate explica primirea de către studenți români în grupul său a unor străini și de asemenea, o mai ușoară schimbare a patternului de conduită la studenți străini. Posibil că noi am fi obținut altele rezultate dacă am face acest studiu pe imigranți de o vîrstă mai înaintată, datorită faptului că cei maturi sunt mai puțin receptivi la nou.

Toate aceste concluzii ne permit să subliniem importanța în formarea Eu-lui individului a influenței provenite din exterior, ceea ce demonstrează încă o dată că “ personalitatea este o construcție boipsihosocială “ în continuă schimbare.

=== SSPS ===

T-Test

Graph

T-Test

Graph

T-Test

Nonparametric Correlations

Univariate Analysis of Variance

Estimated Marginal Means

Profile Plots

Univariate Analysis of Variance

Custom Hypothesis Tests #2

Estimated Marginal Means

Profile Plots

Univariate Analysis of Variance

Estimated Marginal Means

Profile Plots

T-Test

Graph

Graph

Graph

T-Test

Graph

Graph

Graph

Graph

T-Test

Graph

Graph

T-Test

Graph

Frequencies

Frequency Table

Factor Analysis

=== stima de sine2 ===

ANEXA 2

Următoarele afirmații se referă la unele sentimente pe care le aveți fața de dvs. înșivă.Vă rugăm să le citiți cu atenție și să indicați în ce măsură sunteți de acord că acestea vă caracterizează.Puneți un X în cerculețul corespunzător răspunsului dvs.

simt că am mai multe calități bune O………………O…………………O…………………….O

cîteodată mă simt nefolositor O………………O…………………O…………………….O

simt că sunt o persoană de valoare

cel puțin la egalitatea cu ceilalți O………………O…………………O……………………O

aș dori să am mai mult respect față

de mine însumi O………………O…………………O……………………O

sunt capabil să fac lucruri la fel

de bine ca și ceilalți oameni O………………O…………………O……………………O

cîteodată mă gîndesc că nu sunt

bun(ă) de loc O………………O…………………O…………………..O

am o atitudine pozitivă fața de

persoana mea O………………O…………………O…………………..O

simt că nu am prea multe motive

să fiu mîndru (mîndră) de persoana mea O………………O…………………O…………………..O

în general sunt satisfăcut(ă)

de mine însumi O………………O…………………O…………………..O

10. în general sunt motivat(ă) să cred despre mine

însuși că dau greș în ceea ce intreprind O………………O…………………O…………………..O

=== T ===

T-Test

T-Test

Graph

Graph

Nonparametric Correlations

Nonparametric Correlations

Levene's Test of Equality of Error Variances

Dependent Variable: 1

Tests the null hypothesis that the error variance of the dependent variable is equal across groups.

a Design: Intercept+ANIROM+TIPBILIN+ANIROM * TIPBILIN

Graph

Graph

Graph

Univariate Analysis of Variance

Custom Hypothesis Tests #1

Custom Hypothesis Tests #2

Profile Plots

Graph