Monografia Etnografica a Comunei Dobresti

CUPRINS:

Introducere . . .. . . 4

Caracterizare geografică

1.1. Așezare . . .. . . 5

1.2. Relief . . . . . . 8

1.3. Hidrografie și hidrologie . . . . 8

1.4. Geologie . . . . . 9

1.5. Clima și vegetația . . . . 10

1.6. Resurse naturale . . . . . . 12

1.7. Satele componente și populația . . . . 12

Repere istorice . . . .. . . 15

2.1 Evoluția demografică . .. . . . 23

2.2 Biserica . . . .. . . . 32

Repere etnografice

3.1. Așezările . . . .. . . . 45

3.2. Locuințe, gospodării . . . . . . 47

3.3. Ocupațiile locuitorilor

3.3.1. De bază : A. agricultura: . . . . 53

B. Creșterea animalelor.. . . . 70

3.3.2 Secundare: 1. vânătoarea . . . 72

2. Pescuitul. . . . . 73

3. Pădurărit. . . . . 73

4. Minerit . . . . 74

3.4. Meșteșuguri : a) meșteșugul lemnului. .. . . . 75

b) încondeiatul ouălor.. . . . . 76

c) vărăritul. . .. . . . 77

d) țesutul. . . 78

3.5. Obiceiuri, tradiții:

a) nașterea . . . . . . 82

b) nunta. . . . . . . 83

c) moartea. .. . . . . 85

3.5.1. Legate de sărbători: a) Duminica Floriilor.. . . 86

b) Vinerea Mare. . . . 86

c) Paștele. .. . . 86

d) Obiceiuri legate de Crăciun . . 87

3.5.2. Din viața de zi cu zi

a) anunțurile. . . 88

b) șezătoarea. .. . . 89

IV. Valorificarea turistică a patrimoniului etnografic. . . . 90

V. Bibliografie. . . . . . 92

=== Monografia etnografica a Comunei Dobresti ===

CUPRINS:

Introducere . . . . . . . . . . 4

Caracterizare geografică

1.1. Așezare . . . . . . . 5

1.2. Relief . . . . . . . . . 8

1.3. Hidrografie și hidrologie . . . . . . . 8

1.4. Geologie . . . . . . . . . 9

1.5. Clima și vegetația . . . . . . . . 10

1.6. Resurse naturale . . . . . . . . 12

1.7. Satele componente și populația . . . . . . 12

Repere istorice . . . . . . . . . 15

2.1 Evoluția demografică . . . . . . . 23

2.2 Biserica . . . . . . . . . 32

Repere etnografice

3.1. Așezările . . . . . . . . . 45

3.2. Locuințe, gospodării . . . . . . . . 47

3.3. Ocupațiile locuitorilor

3.3.1. De bază : A. agricultura: . . . . . . 53

B. Creșterea animalelor. . . . . . 70

3.3.2 Secundare: 1. vânătoarea . . . . . . . 72

2. Pescuitul. . . . . . . 73

3. Pădurărit. . . . . . . 73

4. Minerit . . . . . . . 74

3.4. Meșteșuguri : a) meșteșugul lemnului. . . . . . 75

b) încondeiatul ouălor.. . . . . . 76

c) vărăritul. . . . . . . 77

d) țesutul. . . . . . . 78

3.5. Obiceiuri, tradiții:

a) nașterea . . . . . . . . 82

b) nunta. . . . . . . . . 83

c) moartea. . . . . . . . . 85

3.5.1. Legate de sărbători: a) Duminica Floriilor. . . . 86

b) Vinerea Mare. . . . 86

c) Paștele. . . . . 86

d) Obiceiuri legate de Crăciun . . 87

3.5.2. Din viața de zi cu zi

a) anunțurile. . . . . 88

b) șezătoarea. . . . . 89

IV. Valorificarea turistică a patrimoniului etnografic. . . . 90

V. Bibliografie. . . . . . . . . . 92

INTRODUCERE

În vederea lucrării de față am efectuat un studiu al așezărilor din comuna Dobrești. Am consultat mai întâi bibliografia generală, pentru a avea o privire de ansamblu asupra a ceea ce s-a petrecut în general în Bihor și unde se fac referiri speciale ale așezărilor care fac parte din comuna Dobrești.

Documentele de arhivă și datele statistice Primăria Comunei Dobrești, precum și informațiile din cărțile Bibliotecii „Gheorghe Șincai” Oradea, Biblioteca Muzeului Țării Crișurilor și Biblioteca Universitășii Oradea, constituie sursa principală pentru întocmirea lucrării, acestea oferind informații valoroase privind istoricul așezărilor, cunoașterea și tratarea social-economică și istorică a populației de-a lungul anilor precum și informații privind relieful comunei Dobrești.

Dragostea de patrie începe cu îndrăgirea locurilor copilăriei, a locurilor unde s-au cristalizat primele imagini ale lumii înconjurătoare, amplificate, pe parcursul vieții, cu noi orizonturi din cuprinsul țării, care completează și întregesc chipul drag al patriei, cu frumusețile și bogățiile sale.

Dorința de a cunoaște mai multe despre locurile copilăriei mele, sursele puține existente care să arate frumusețea acestor locuri precum și dorința de a menține legături permanente între generații, constituie motivațiile pentru care am abordat această temă.

Deasemenea, un alt motiv pentru care am ales această temă e ca această lucrare să fie oferită primăriei din comună și profesorilor de specialitate pentru a fi un sprijin pentru munca lor la catedră. Ea va oferi elevilor posibilitatea de a afla noțiuni despre locurile lor natale, atât din punct de vedere geografic cât și din punct de vedere istoric.

 Consider, lucrarea, necesară pentru cunoașterea și prețuirea la adevărata valoare a peisajului natural și antropic, a preocupărilor economice și social-culturale ale locuitorilor comunei Dobrești.     

Comuna Dobrești are un trecut plin de evenimente, prezentul este în dezvoltare și viitorul luminos. Toate acestea reprezintă o realitate cu numeroase dimensiuni care trebuie cunoscute. 

Mulțumesc pe această cale profesorilor care m-au ajutat în realizarea lucrării de față, în special coordonatorului lucrări prof.univ.dr.Barbu Ștefănescu și nu în ultimul rând membrilor Primăriei comunei Dobrești.

I. CARACTERIZARE GEOGRAFICĂ

1.1. Așezare geografică

Comuna Dobrești este una din comunele mari ale județului Bihor, fiind așezat în partea de S-E a acestuia la poalele munților Pădurea Craiului. “În funcție de unitățile muntoase la periferia cărora s-au format și de anumite particularități petrografice, morfologice și genetice, putem deosebi în cadrul Dealurilor Piemontane- Dealurile Pădurea Craiului cu subunitățile: Dealurile Vârciorog, Dealurile Tășadului, Dealurile Dobreștilor, Dealurile Vălanilor și Dealurile Mezidului”. Spațiul montan al Pădurii Craiului este străbătut transversal (nord-sud) drumurile Alejd-Aștileu-Zece Hotare- Roșia – Pocola și Tileagd- Vârciorog- Dobrești – Sâmbăta.

Teritoriul comunei cuprinde dealurile de la poalele versantului S-V a Munților Pădurea Craiului și zona din lunca superioară a râurilor Topa și Vida, afluenți ai Crișului Negru. Acest teritoriu face parte din depresiunea Beiușului, fiind situată în nordul acestei depresiuni.

Este așezată pe drumul județean DJ767(fig.1), semimodernizat Sâmbăta – Dobrești – Tileagd -38km, drumul care se desprinde din drumul național DN79, șoseaua Beiuș – Oradea, la km 20 dinspre Beiuș, înainte de a se intra în localitatea Sâmbata pe partea dreaptă. De la intersecția drumului național DN79 cu drumul județean DJ767, până în satul Dobrești, centrul comunei, sunt 10 km. Pe acest drum se poate ajunge în localitățile: Tileagd – prin Vârciorog, în orașul Alejd și localitățile Borod, dacă se urmărește drumul nemodernizat de pe valea Albioarei DJ787/C.

Comuna Dobrești se află la distanța de 50 km față de orașul Oradea și la distanța de 31 km față de orașul Beiuș. Comuna mai este dispusă pe linia de cale ferată Rogoz – Sâmbăta – Dobrești, fiind centru polizator intercomunal în axul economic Crișul Repede- Beiuș- Vașcău. Dobreștiul este capăt de linie ferată.

Distanța maximă între extremitățile Comunei luată în linie dreaptă este de 18 km.

Suprafața comunei măsoară 140 km2 din care 40% este situat în lunca celor două râuri amintite mai sus iar 60% în zona deluroasă.

Vecinii comunei Dobrești sunt comunele: Roșia și Șuncuiuș în partea de est, Vârciorog, Vadul Crișului, Aștileu și Copăcel în partea de nord, Ceica în partea de vest, Sâmbăta și Pomezeu în partea de sud.

Fig. 3 Harta localității Dobrești (registrele primăriei Dobrești)

1.2. Relieful

Condițiile naturale sunt un rezultat al frământărilor geologice și al acțiunii agenților morfogenetici,determinând apariția unor aspecte complexe de relief, respectiv identificându-se trei trepte relativ uniforme : zona de șes, zona colinară și zona de coline înalte, cu altitudini cuprinse între 100 și 750 m. În partea de nord a comunei se desfășoară zona centrală a Munților Pădurea Craiului, zonă caracterizată prin prezența platourilor carstice străbătute de cursuri subterane identificabile la suprafața terenului prin numeroase doline lipsite de apă. Formaținunile mezozoice au o dezvoltare mai mare și sunt prezente în Munții Pădurea Craiului. Se remarcă în zonă prezența a numeroase peșteri, dintre care mai cunoscute sunt peștera Cubleș și Viduța, Cheile Videi și Izbucul Toplița , obiective care alături de lacul de acumulare Vida se constituie în importante puncte de atracție turistică și agrement.

Satele se întind în zona de șes și colinară iar zona premontană este acoperită cu păduri și enclave cu pășuni în general de slabă productivitate și degradate .

Subsolul Comunei conține minereu de bauxită care s-a exportat intens, calcare, cărbune brun neexploatabil în present. Pădurea constituie deasemenea o altă bogăție de seamă a acestei comune și de asemenea este și un mijloc de trai.

1.3. Hidrografie și hidrologie

Comuna Dobrești este situată din punct de vedere hidrografic în bazinul pârâului Holod, afluent al Crișului Negru, pârâu format din doi afluenți principali: Vida, cu lungime de 16 km și lățime medie de 6 m pe teritoriul comunei și Valea Râului-Topa, ce străbate comuna pe o lungime de 10 km. Alți afluienți secundari sunt : Valea Vasiei, cu lungime de 8 km care străbate central localitatea Dobrești și Valea Măgurii cu lungime de 3 km.

Lacul Vida (fig.4) constituie un punct de referință în comuna Dobrești, acesta fiind situat în satul Luncasprie.

Fig. 4. Lacul Vida, sursa: http://leosuteu.rdsor.ro

1.4. Geologie

Vârsta geologică este legată de tectonica părții apusene a Carpaților Occidentali, care în neogen a fost supusă la scufundări tectonice. Munții Pădurea Craiului din care face parte comuna Dobrești, este format în cea mai mare parte din calcare mezozoice (83%din total), șisturi cristaline, magmatitele subhercinice și laramice, unele conglomerate și gresii permiene. Exocarstului îi aparțin numeroasele doline, apoi uvale, gropi și depresiunoi carstice, foarte mult insurgențe(pierderi difuze și ponoare) și emergențe (izvoare carstice și izbucuri), văi și platouri carstice. În cadrul endocarstului se remarcă avenele, drenajele subterane și peșterile.

În satul Răcaș din comună există un platou calcaros care adăpostește numeroase peșteri. Accesul spre defileul Videi, Peștera Cubleșului și platoul calcaros de la Răcaș se face prin localitatea Dobrești. Intrarea în peștera Cubleșului este situată la altitudinea de 430 m. „Pătrundem într-un coridor scund, ușor descendent, cu tavanul concreționat. La circa 30 m întâlnim un spațiu mai larg din care se desfășoară 2 galerii. Galeria nordică din stânga are 170 m lungime și este bogată în gururi, domuri, formațiuni de preligere ș.a. Galeria sudică, mai scurtă, se remarcă prin bogăția gururilor, a stalagmitelor, o coloană ci baldaclui ș.a.” În fiecare sală a peșterii sunt săpate casete fără ca autorii să fie cunoscuți. Peștera, după materialele descoperite aici, pare a fi una din cele mai importante stațiuni paleolitice din Bihor cu un bogat depozit fosilier de vârstă pleistocenă superioară. În amonte de acestă peșteră mai sunt Peștera de la Ciorii Zăpezii , Peștera cu apă din Valea Letii, Peștera Taurului.

În satul Luncasprie se află deasemenea o serie de peșteri. Dintre acestea amintim Peștera Vizu care este formată dintr-un culuar destul de lărgit cu planșeul de argilă traversat de un mic pârâu subteran(alt. 300m). La aceeași altitudine, la 50 m distanță , în amont de grota precedentă se află peștera Vizu II. Aceasta are o intrare largă la 3-4 m de versantul albiei după care urmează un vestibul orizontal din pietriș și humus. În continuare planșeul devine ascendent urmând o sală(de 60m lungime) întunecoasă și foarte umedă cu gururi dispuse în trepte peste care curge apa unui pârâiaș ce dispare în fața peretelui de stâncă ce desparte cele 2 săli.

Izbucul Topliței se află în valea Topliței la o altitudine de 250 de metri. Este cantonat în calcare cretacice și adăpostește peșteri fosile situate în imediata apropiere. Diacliza de acces îngusta a Peșterii Topliței, coboară spre sală într-un unghi foarte înclinat și este în întregime obturată cu blocuri de calcar, argilă. Sunt cunoscute aici două peșteri: cea Mică care reprezintă o galerie fosilă și Peștera 23 August care formează un complex vast în care galeriile sunt intercalate de domuri. Versantul din amonte de Peștera Mică a văii prezintă depuneri masive de tuf calcaros, în aval se află izvoare mezotermale naturale de unde și denumirea văii.

1.5. Clima și vegetația

Din punct de vedere climatic, teritoriul comunei face parte din climatul temperat continental, cu influențe bine simțite ale climatului oceanic din vestul Europei, caracterizat prin veri călduroase și ierni blînde, cu un maxim al precipitațiilor la sfârșitul primăverii și începutul verii și cu deficit de precipitații în lunile iulie și august. Așezată la poalele munților, comuna are o climă umedă tot timpul anului ca urmare a mișcărilor ascendente a maselor de aer pe versantul munților care provoacă condensarea vaporilor de aer și producerea căderilor, uneori abundente de precipitații.

Temperatura medie anuală este de 10,5º C iar suma precipitațiilor anuale este de 635 mm. Clima este caracteristică zonelor deluroase, fără diferențieri de etaje climatice. Precipitațiile abundente se datorează în special curenților de aer încărcați cu vapori de apă ce vin din câmpia Tisei și întâlnesc bariera împădurită și mai înaltă, producându-se condensarea.

Perioadele cu umiditate ridicată alternează cu perioade în care precipitațiile sunt foarte sărace. Iarna propriu-zisă se instalează masiv la sfârșitul lunii decembrie.

Etajarea vegetației este mai puțin evidentă. Masivele forestiere sunt alcătuite preponderent din păduri de foioase cu dominarea fagului și sunt întrerupte de poieni largi în special în zonele carstice. Se deosebesc însă zone de microclimat mediteranean ce explică prezența prin adaptare și aclimatizare a unor specii lemnoase de mare productivitate și importanță economică : castanul comestibil, stejarul de Slavonia, stejar roșu american, molid austriac, brad caucazian, duglas american iar dintre speciile autohtone, gorunul și cireșul . Aceste specii valoroase au fost introduse în cultură în urmă cu un secol de către foștii proprietari ai unei suprafețe de 19% din fondul forestier al comunei. Stațiunile forestiere pe substrat calcaros sunt deosebit de fertile astfel că pădurile instalate în aceste terenuri sunt deosebit de valoroase. Acestea au fost gospodărite în regim silvic controlat încă din 1879 sub administrația tehnică a statului austro-ungar și apoi din 1923 , a statului român. În perioada 1930-1948 marea majoritate a pădurilor de pe teritoriul comunei Dobrești au fost gospodărite de Casa Autonomă a Pădurilor Statului. Deasemenea climatul a favorizat aclimazarea castanului comestibil în teritoriul comunei.

În zona de șes plantele de cultură realizează producții medii iar în zona colinară suprafețe mari sunt acoperite cu livezi, reprezentativ fiind prunul. În luncă întâlnim vegetație de ierburi mărunte, salcia și plopul. În păduri întâlnim animale ca lupul, mistrețul, vulpea, iepurele, căprioara și numeroase păsări.

1.6 Resurse naturale

– bauxita (minereul de aluminiu), în condiții de exploatare în subteran dar și la suprafață, în regim de carieră. Această resursă, dealtfel unică în țară depinde de reabilitarea SC Alor SA Oradea, societatea ce prepară alumina. Tot în această categorie se încadrează și alte substanțe nemetalifere care însoțesc aluminiul în compuși, cu posibilitate de extracție cu tehnologie adecvată.

– exploatarea iazurilor de decantare. În urma spălării minereului, șlamul rezultat este decantat în trei iazuri de decantare și conține o mulțime de minerale și compuși chimici utili.

– carierele de calcar, din care una activă (Valea Măgurii) și două cu posibilități de redeschidere, după necesități sau solicitări (Valea Nulii și “80”). Piatra de calcar este folosită pentru construcții, pentru calcinare (în fabricarea varului) și concasată, pentru construcții și reparații de drumuri.

– haldele de steril pot furniza un material foarte bun, asemănător pietrei concasate deoarece este material rezultat din pușcare cu exploziv în subteran și se poate folosi la drumuri, rezolvând într-un fel și o problemă de mediu.

– fondul forestier este una din cele mai importante resurse, atât prin pondere (7856 ha = 58,5%), cât și prin structura de specii, autohtone deosebit de valoroase (fag, gorun, cireș, paltin), dar și exotice, introduse în cultură la începutul secolului, pe suprafețe mari și cu rezultate deosebite. Toate pădurile poartă amprenta unei bune gospodăriri atât de către foștii proprietari cât și de către stat, în zonăfiind constituit unul din cele mai puternice ocoale silvice ale Casei Autonome a Pădurilor Statului, dealtfel încă din 1925 există amenajament silvic, un program de gospodărire “ în regim silvic”. În urma retrocedărilor către foștii proprietari a unor suprafețe de pădure (cca 1000 ha), nu se pune problema ruperii echilibrului fondului forestier atât datorită tradiției de conservare a pădurii ca factor vital al zonei, cât și datorită resurselor mari ( aprox. 20.000 mc/ an) ce se pot exploata.

– pășunile sunt o categorie de terenuri bine reprezentată ca suprafață (12%),un suport util pentru creșterea animalelor, o activitate de bază în zona colinară. Din păcate starea acestora lasă de dorit, fiind în mare măsură invadate de vegetație forestieră și rugi, dar și bonitatea stațională este scăzută.

1.7. Satele componente – scurtă prezentare

În prezent, comuna Dobrești este formată din opt sate: Dobrești- centru de comună, Hidișel de Dobrești, Crâncești, Cornișești, Luncasprie, Topa de Sus, Topa de Jos și Răcaș.

Cele opt sate numără o populație de 6024 locuitori ceea ce situează comuna Dobrești printre comunele mari ale județului Bihor.

Dobrești : sat reședința de comună, situat relativ în centrul comunei, la50km de Oradea, cu o populație de 2021 locuitori (recesământ 1992). Morfologic are o structură răsfirată, compusă din mai multe trupuri, cu început de sistematizare în zona centrală. Localitatea beneficiază de zone cu alimentare cu apă și canalizare însă insuficiente, ce depind de activitatea industrială a SC Bauxita Min .

Deasemenea, în localitate există și o stație de epurare a apelor uzate precum și trei iazuri de decantare a sterilului rezultat în urma spălării bauxitei, din păcate o sursă de poluare importantă.

Rețeaua de străzi secundare este în curs de organizare și nemodernizată, ele fiind rezultatul unei dezvoltări libere de-a lungul unor elemente naturale : ape, văi, culmi. Căile de acces principale sunt în stare bună, asfaltate în cea mai mare parte.

Ocupația predominantă a fost legată de activitatea industrială, respectiv exploatarea și prelucrarea primară a bauxitei și exploatarea lemnului. Ocupația agrară este doar secundar prezentă datorită și bonității scăzute a terenurilor.

Luncasprie : sat situat în sud-estul comunei, fără rol administrativ teritorial, cu o populație de 1072 locuitori, pe locul doi ca mărime. Localitatea este lipsită de echipamente tehnico-edilitare (rețea apă, canalizare). Rețeaua de drumuri este în cea mai mare parte nemodernizată. De aici se asigură accesul la lacul de acumulare Vida dar și spre comuna Pomezău, pe drum neasfaltat.

Ocupația predominantă este legată de profilul industial, preocupările agrare fiind în plan secundar și datorită suprafeței arabile foarte restrânse.

Hidișel de Dobrești : sat situat în sudul comunei, fără rol administrativ teritorial, cu o populație de 767 locuitori, sat privilegiat de amplasarea în mare măsură la drumul județean. Lipsesc dotările edilitare iar rețeaua de drumuri secundare este nemodernizată. Are haltă de cale ferată și o secție de Agromec , slab dotat.

Ocupația de bază este legată de profilul industrial al comunei și de apropierea (2km) de aceasta. Există și preocupări agrare importante în acest sat.

Topa de sus : localitatea se găsește în vestul comunei, fără rol administrativ teritorial deosebit, dar cu pondere mare în comună. Are o populație de 837 locuitori, cu ocupație predominantă industrială dar și cu intense preocupări agrare.

Lipsesc echipamentele tehnico-edilitare iar drumurile sunt nemodernizate.

Topa de jos : satul este situat în sud-vestul comunei și are o populație de 294 locuitori cu ocupație preponderent industrială dar și cu o latură agrară bine reprezentată. Nu are dotări tehnico-edilitare iar drumurile sunt nemodernizate, o problemă deosebită fiind chiar accesul în sat pe timp ploios sau iarna. Acest sat nu are o sursă constantă de apă, fiind situat pe o culme.

Cornișești : sat situat în sudul comunei, cu o populație de 335 locuitori, fără rol administrativ teritorial. Ocupația predominantă era specific industrială dar și puternic axată pe latura agricolă. Accesul în sat se face din satul Hidișel printr-un drum comunal nemodernizat dar în bună stare. Nu are dotări tehnico-edilitare.

Crâncești : localitatea se află în sudul comunei, pe drumul județean de acces în comună. Populația este de 596 locuitori, cu ocupație profilată pe industrie dar și axată pe ramura agrară, bine reprezentată în acest sat. Nu are dotări edilitare iar drumurile secundare sunt nemodernizate.

Răcaș : satul este situat în estul comunei,localitatea cu altitudinea cea mai mare și relativ izolat de celelalte localități ale comunei. Are o populație de 142 locuitori și cu tendințe de mișcare spre zona de șes. A avut o anumită importanță aici fiind sediul unui sector minier și al unui punct de lucru al SC Transgex SA, Cluj Napoca. Ocupația principală era orientată spre industrie și mai puțin spre agricultură. În afară de calea principală de acces care este asfaltată, drumurile sunt nemodernizate și nesistematizate.

La această scurtă prezentare, pentru toate localitățile se poate adăuga faptul că există rețele electrice.

II. REPERE ISTORICE

Capitolul de față va puncta câteva repere ale istoriei comunei Dobrești din secolele anterioare între limitele informației documentare pe care o avem la dispoziție.

Bihorul, în secolul al XVI-lea, aparține Principatului Transilvaniei. În 1526, Bihorul, împreună cu celelalte comitate vestice ce formau așa numitul Partium, rămân între limitele acestui Principat. Între anii 1551-1556 și 1598-1606 însă Bihorul intră sub stăpânirea Habzburgilor. În 1552 se întemeiază pașalâcul Transilvaniei și ofensiva antiotomană existenă, continuă la nord de Mureș, Gyula și Ineul fiind ocupate de turci în 1562. Aceștia ajung până în zona Crișului Alb și Crișul Negru. În 27 august 1660, Oradea a fost cucerită de forțele reunite ale pașei de Timișoara și ale pașei de Buda.Cel mai mare stăpân de pământ era la 1604 în comitatul Bihor, Ștefan Bocskai care avea 166 de sate în întregimeși 30 împreună cu Gheorghe Kiraly, fost căpitan al cetății Oradea. Din 1665 pașalâcul de Oradea s-a împărțit în sandgeacurile de Șintei, Sâniob, Pomezeu și Beiuș. Pașalâcul de Oradea este ultima provincie turcească organizată în Europa Centrală.

Apare însă un nou conflict turco-austriac. Momentul de cotitură în confruntarea de avengură mondială între habzburgi și turci este cel din 1683 , al eșecului otoman de sub zidurile Vienei. Acest lucru a avut o consecință importantă și anume năruirea planurilor ultimei tentative otomane de a înainta spre Roma. Austria se va antrena într-o ofensivă de mari proporții spre răsăritul și sud-estul european.

Importanța pe care o acordau Habzburgii Transilvaniei este ilustrată de faptul că intră in zona lor de interes militar înainte de declanșarea ofensivei în șesul ungar. În 1685-1687 aceștia preiau controlul asupra întregului comitat de Bihor exceptând Oradea. În 1687 trupele impeiale obțin victorii asupra noi victorii asupra turcilor apoi, tot în același an alte regimente pătrund în Principat. După tratatul de la Blaj, semnat în 27 octombrie 1687, cele 12 orașe transilvănene trebuiau să consimtă instalarea unor garnizoane austriece. În 9 mai 1688 se renunță la suzeranitatea Porții. În anii următori Oradea cade în mâinile austriecilor. Războiul dintre Austria și Poartă continuă însă. În 1691, prin Diploma Leopoldină, Principatul transilvaniei este alipit la Imperiu. În 1734 și 1781 i se permite Transilvaniei să se desprindă de Principat și să se alipească Ungariei.

În ceea ce privește comuna Dobrești, aceasta face parte din așezările Transilvaniei. Privitor la aceasta există mențiuni documentare de la 1075. Între anii 1075-1350 documentele vorbesc de circa 2500-2600 de așezări în Transilvania iar între 1351-1541 documentele arată peste 4000 de așezări. Documentele dintre 1351-1541 pomenesc și satele din comuna Dobrești. Satul Dobrești este atestat documentar din 1508 ca făcând parte din domeniul Ceica. Din 1720, Comuna Dobrești este arătat ca făcând parte din domeniul Pomezeu.

Majoritatea satelor din comună sunt atestate documentar din 1508. Descoperirile arheologice și documente istorice în limba maghiară, dovedesc existența umană pe aceste meleaguri de la începutul epocii bronzului, urmând o perioadă necunoscută până la începutul secolului XIV. Descoperirile arheologice sun cele descoperite în Peștera izbucul Topliței din satul Luncasprie. În iulie 1982 T.Borodan, G.Halasi și F. Pantea au început explorarea sifonului de la intrarea peșterii cu ajutorul scafandrului autonom, descoperind continuarea submersă a galeriei.

Ulterior G.Halasi și G. Birtalan, traversând un al doilea sifon, pătrunzând printr-o diacliză îngustă într-o sală, în care observă obiecte de ceramică și resturi de schelete omenești. Ei comunică această descoperire Institutului de speologie „Emil Racoviță” și Muzeului Țării Crișurilor. Speologii Cristian Lascu și Șerban Sârbu efectuează o scufundare în Izbuc identificând cu această ocazie noi obiecte de interes arheologic realizând o suită de fotografii. Ulterior, după o sumară pregătire tehnică Emodi pătrunde în peșteră pentru a face o serie de observații care sunt prezentate în continuare. Se scot la iveală astfel fragmente mari și mici de ceramică,(fig.5,6) oase(fig7) precum și bucăți mari de argilă arsă, cărămizie.(fig.8) Acestea din urmă reprezentând resturile unei vetre, probabil de cult. După toate semnele galeria de acces a fost astupată intenționat încă din antichitate, pentru a camufla vestigiile aflate în interior.

După constatarea acestor fapte s-au examinat materialele arheologice din Sala Mare. Deși aceseta au fost deranjate de inundații, totuși s-a putut constata că ele aparțineau unor morminte de înhumație din acestea numai 2-3 se mai păstrează și azi in situ în conexiunea anatomică. În același timp s-au observat mai multe resturi de schelete – oase lungi – depuse intenționat separat într-o nișă din perete. Până la efectuarea unor cercetări sistematice găsim inutilă avansarea unor ipoteze și amănunte privind aceste descoperiri și caracterul lor. În jurul scheletelor se afla vreo 15 vase de lut întregi, mărgele, unelte de piatră cioplită. O mare cantitate de ceramică fragmentară se afla presărată pe podeaua sălii în toate părțile.(fig.9) Două topoare de bronz aflate oarecum distanțate față de morminte provin din inventarul acestora. O parte a obiectelor sunt acoperite de argilă, ele au fost deplasate de inundații, în special vasele întregi care au fost rostogolite de apă, un vas întreg s-a găsit la 40 cm adâncime în nămol la malul râului subteran.

Fig. 5 Vas de ceramică din perioada epocii bronzului

descoperit în peștera Izbucul Topliței, Luncasprie

(Sursa: I.Emodi)

Fig. 6, Forme de vase din peștera Izbucul Topliței, Luncasprie

(Sursa: I.Emodi)

Fig. 7. Craniu uman descoperit în peștera Izbucul Topliței, Luncasprie

(Sursa: I.Emodi)

Fig. 8. Vase de ceramică din perioada epocii bronzului

decoperite în peștera Izbucul Topliței, Luncasprie

(Sursa: I.Emodi)

Încadrarea cultural-cronologică a materialelor văzute în peșteră se face cu ușurință, deoarece numeroase materiale de acest gen cât și urmele unor obiecte funerare și a unor practici rituale, asemănătoare au fost descoperite în mai multe peșteri din Bihor. Cromologic ele se încadrează la începutul epocii bronzului, aparținând fazei timpurii a culturii Nagyrev. Unele trăsături specifice conferă o notă aparte de aspect regional acestei grupe numite Călățea-Gălășeni.

În cursul preistoriei peșterile au fost deseori folosite ca necropole, locuri de cult de depunere a ofrandelor. Un mare neajuns în cercetarea acestor vestigii, reprezintă faptul că ele ajung în fața arheologilor în stare deranjată și amestecate cu materiale ale altor epoci. Descoperirea din Pestera de la Izbucul Topliței reprezintă una din acele excepții fericite unde cu toate deranjările provocate de ape, obiectele se află in situ sau pozitia lor originară se poate stabili cu ușurință. Ele nu sunt amestecate cu vestigii din alte epoci. Cercetarea atentă și aprofundată a lor ar putea contribui la descifrarea riturilor si ritualurilor funerare practicare acum patru milenii.

Perioada până în secolul al XIV-lea este lipsită de informatii, dar există informații vagi despre existența unor mine, a unei cetăți turcești în comuna vecină Pomezeu și denumirea unui drum de la aceasta prin localitățile Lucasprie și Dobrești spre Aleșd numit „Drumul Turcului”. Aceste informații lasă să se tragă concluzia că în drumul turcilor spre Ungaria, ei au trecut și prin această zonă. Mai apare și în anul 1326 consemnat în Scrisoarea Conventului „Sfântul Ștefan din dealu Orăzii” (mănăstire cu drept de a elibera documente) transferul unor proprietăți funciare asupra terenurilor din localitatea Topa de Jos (Tupatheluk) și Topa de Sus (Felsew Topa).

Marea majoritate a satelor din Comuna Dobrești sunt atestate documentar în anul 1508, după cum urmează:

Dobrești, 1508 – Wasnosfalva, 1692 – Dobrizid, 1828,1851 – Dobrest

Crâncești, 1508 – Kraynikfalva, 1692 – Kreicsar, 1829 – Krantsesd, 1851 – Krancsesd, 1913 – Karancsfalva

Topa de Sus, 1508 – Fesotopa, 1692 – Felso-Topan, 1828 – Felso-Topa,

Cornișesti, 1508 – Korpafalva, 1692 – Karpa Falva, 1828, 1851 – Nagy Kerpest, 1964 – Cornisești

Hidișel, 1508 – Fesewhydassee, 1828, 1851 – Han-Hegysel, 1913 – Nanhegyes

De remarcat că până în sec XVI-lea a exista o singură localitate Topa.

Topa de Jos – Alsotopa, 1326 – Locul Tupatheluk, 1692 Also Topan, 1828, 1851 – Also Topa

Răcaș – cătun al satului Luncasprie, 1954

În conscripția urbarială din anul 1713 apare satul Dobrești-Govorești ca având patru familii și fiind fără jude. Sunt menționate doua familii pentru Govorești : Lazăr Copos care avea doua vaci, un cal, treizeci de oi, patru câble porumb, doua câble fructe uscate, trei capițe de fân, teren arabil de opt metrețe și fânaț de patru cosași; si Dumne Nicolae cu trei boi, doua vaci, trei porci, patru câble porumb, patru câble fructe uscate, doua capițe fân, teren arabil de patru metrețe și fânaț de trei cosași. Pentru Dobrești sunt menționate familiile: George Bubuș, ca având un bou, doua vaci, doi porci, patru câble porumb, ½ câble fructe uscate, doua căpițe fân, teren arabil de patru metrețe, fânaț de trei cosași și familia Bubuș Gabriel cu un bou, doua vaci, doi porci, doua câble porumb, ½ câble fructe uscate, o bucată slănină, un stup, doua căpițe de fân, patru metrețe teren arabil, și fânaț de trei cosași.

În 1720 satul figurează tot cu patru familii, dar fiind sub acelși jude cu satul Hidișel. Într-o conscriere din anul 1720 localitatea Dobrești figurează sub numele Vilae Goboresty et Dobresti, care are moara curată și face parte din districtul Pomezeului aparținând fiscului regal. Din cele cuprinse în conscripțiile din 1713 și 1720 pentru satul Dobrești-Govorești, se poate trage congluzia că la această dată satul era mai puțin populat, extinzându-se pe o suprafață mai restrânsă, mai ales în zona deluroasă.

În 21 septembrie 1772 localitatea Dobrești a fost vizitată de „stăpânul domenial” Ștefan Boros cu care consemnează în trei exemplare, un document numit „Urbanul” purtând numele Dobrești-Govorești, având trei iobagi: Copos Ioan, Malița Ioan, Milian Ioan; și treizeci si trei de jeleri cu casă fiind de religie ortodoxă, arătându-se că nu există pământ arabil sau fânețe parohiale, preotul având dreptul să-și pască animalele pe pășunea comunală. Documentul mai amintește că marii proprietari erau fratii Petraseu Anton și Grigore și un jeler cu casă Mos Onias Karol, iar locuitorii au dreptul să-și vândă băuturile proprii numai de la Sfântul Mihail până la Crăciun.

În anul 1778 localitatea Dobrești avea sigiliu înfățișând un om ținând un topor în mâna iar în față trei fiare de plug fiind condusă de un jude pe nume Copos Gabor.

Odată cu exploatarea masivă a lemnului vin și se stabiles aici mulți străini, astfel că în 1896 populația era formată din 900 de ortodocși, 40 de catolici, 10 greco-catolici, 8 reformați și 24 de evrei. În această perioadă se vorbește de existența băilor comunale cu apă termală, din locul numit „bulbuci”. Este consemnată existența unei fabrici de perii și cozi de unelte, iar în anii 1880 -1890 funcționa o fabrică de cherestea cu un gater pe o suprafață de șase hectare, proprietari fiind Laros și Darvas. Lemnul era adus din pădure la cele doua puncte de lucru pe căile ferate Dobrești – Vida (19km) și Dobrești – Luncasprie (3,5km).

În conscrierea parohiilor din comitatul Bihor din anul 1786, satul Dobrești figurează sub numele de Dobrești-Govorești, filiat la biserica de lemn din Hidișel. Tot aici figurează și satele Topa de Sus cu 80 de case și Topa de Jos cu 41 de case. Pentru anul 1808 conscripția clerului și norodului de lege grecească neuniți din eparhia Aradului din ținutul Oradiei Mari, amintește satul Dobrești-Govorești ca având 70 de case și o populație de 386 de suflete. La această dată satul avea o biserică construită în anul 1796.

În anul 1914 în Dobrești își deschide afacerile elvețianul Netzgher care pe lângă exploatarea lemnului se ocupa și de extracția bauxitei, societate ce funcționa până la 1948. Din anul 1962 încep lucrările de investiții ale intreprinderii miniere Dobrești care s-a dezvoltat și a funcționat până în anul 1999.

Școala în localitatea Dobrești ia ființă la sfârșitul sec XIX în casa parohială iar din anul 1950 se extinde și în birourile fostei fabrici de bauxită. Jertfele plătite de români în război nu ocolesc nici satul Dobrești. În primul război mondial au participat 43 de bărbați, 21 au murit pe front. În cel de al doilea razboi mondial au participat 54 de bărbați, 24 au murit pe front, 8 mai trăiesc și azi.

În toată perioada existenței lor, locuitorii comunei Dobrești și-au consolidat și valorificat tradițiile și obiceiurile, atât cele de muncă, cât mai cu seamă valorile spirituale de credință, cultură și civilizație pe care le-au dobândit, dezvoltat și transmis din generație în generație.

2.1. Evoluția demografică

1. Evoluția numărului de locuitori ai comunei Dobrești este următoarea:

Tabel 1. Evoluția demografică a populației comunei Dobrești între anii 1880-2002

Fig. 10 Evoluția populației între anii 1880-2002

Din acest tabel observăm că numărul populației până în anul 1992 crește considerabil, procentajul cel mai mare fiind între anii 1880-1900. În anul 2002 numărul populației scade și aceasta datorită faptului că, în această perioadă, numărul emigranților crește și natalitatea este scăzută.

2. Densitea și coeficientul de arealitate se obțin în funcție de numărul locuitorilor și de suprafață astfel:

Indicele de densitate generală exprimă raportul dintre numărul de locuitori și unitatea de suprafață, pe care aceștea o ocupă. Relația după care se analizează acest indice este următoarea:

D – densitatea medie

P – numărul de locuitori

S – suprafața ocupată de populației

Indicele de densitate agricolă care se obțin raportând numărul populației la suprafața agricolă a teritoriului.

Dag – densitatea agricolă

Sag – suprafața agricolă

P – numărul de locuitori

Indicele de densitate arabilă

P – numărul de locuitori

Dar – densitatea arabilă

Sar – suprafața agricolă

Coeficientul de arealitate scoate în evidență o anumită cotă parte din teritoriu ce revine unui locuitor. Relația după care se analizează acest coeficient de arealitate este următoarea:

a – coeficient de arealitate

S – suprafața

P – numărul de locuitori ai teritoriului analizat

Dinamica populației analizată pe perioadele 1992 și 1999 cuprinde: Indicele de natalitate, Indicele de mortalitate, Bilanțul natural, Mișcarea migratorie, Bilanțul demografic general în tabelul de mai jos, în funcție de formulele date:

n=Nvii/P*1000

m=M/P*1000

m0=M0/N*1000

Bn=n-m

i=I/P*1000

e=E/P*1000

Bm=i-e

Bdg=Bn-Bm

Tabel 2.

Unde: Nvii – născuți vii, n – indice de natalitate, P – numărul populației, M – numărul deceselor, m – indice de mortalitate, D<1 – decedați în primul an de viață, m%0 – mortalitate infantilă,Bn – bilanț natural.

Din tabelul alăturat putem să vedem că între anii prezentați, pentru anul 1992 atât natalitatea cât și mortalitatea este mai ridicată față de anul 1992

Tabel.3

Unde: I – număru l imigranților, i – indicele de imigrare, E – numărul emigranților, e – indicele de emigrare, Bm – bilanț migrator, Bdg – bilanț demografic general

Din acest tabel vedem că numărul imigranților pentru anul 1992 este mai ridicat față de cel din 1999, dar în ceea ce privește numărul emigranților, este invers.

3. Structura populației pe sexe

Fig. 10

Fig. 11

Pentru anii, 1992-1999, putem observa că numărul populației crește însă procentajul în ce privește populația pe sexe, nu se schimbă foarte mult. Numărul persoanelor de sex masculin au un procentaj mai mare decât cel feminin în anul 1999, dar difrența nu este majoră.

Fig. 12 Piramida vârstelor pentru anul 1992

Deasemenea putem observa pentru anul 1992 că populația tânără (între 10-14 ani) este cea mai multă, iar în ceea ce privește populația de vârstă medie între 55-59 de ani este cea mai ridicată. Pentru acest an sporul natural este în creștere.

3. Situația salarială a populației

Fig. 13

Fig.14

Fig.15

Fig. 16

Populația activă pentru anul 1992 este mai numeroasă față de anul 1999, sectorul secundar fiind cel care guvernează populația să in 1992 și în 1999.

4. Structura populației după etnie pe perioadele 1880, 1930 și 2002 este următoarea:

Tabel.4

Fig. 17

Fig.18

Fig.19

După etnie, structura populației este foarte diversificată, în special pentru anii 1880- 1910. Apare în acest sens populație maghiară, croată, slovacă, etc. pentru acești ani. În anul 2002 însă, aceste naționalități minoritare, dispar, mai apre un procentaj foarte mic de maghiari, însă numărul rromilor este considerabil pentr acest an.

5. Modul de utilizare a terenului (în ha.) în anul 1992 se prezintă astfel:

Tabel 5

Fig. 20

6. Analiza așezărilor

a. Densitatea așezărilor rurale calculat la 100 km²

Tabel 6

b. Coeficientul de arealitate este:

c. Indicele de dispersie este:

Unde:

N – nr. total al populației comunei

N’ – nr. total al populației centrului de comună

n – nr. de sate nereședință

d. Potențialul de polarizare a centrului de comună este:

Unde:

Pc – populația satului convențional

S – numărul satelor din Bihor

N – nr. total al populației comunei

N’ – nr. total al populației centrului de comună

Datele sunt furnizate din recensămintele pentru anii studiați, a comunei Dobrești.

2.2 Religia

Informațiile despre etnie și confesiune din secolul al XIX-lea sau începutul secolului XX sunt diferite, din mai multe puncte de vedere de cele pe care le avem pentru perioada contemporană. Aceste informații provin din consemnările ecleziastice, rapoartele anuale ale parohiilor, registrele parohiale de stare civilă. Până în mijlocul secolului al XIX-lea registrele și rapoartele parohiale sunt foarte puține iar cele pe care le avem la dispoziție nu sunt complete, sunt eronate, multe lipsesc cu desăvârșire.

Realitatea politică, evenimentele cu conotație politică care s-au petrecut în secolele XIX – XX, au avut infuență asupra modului de derulare a proceselor și fenomenelor legate de evoluția etno-confesională a populației din spațiul supus spre cercetare.

Tabel 7. Populația după confesiune în 1880

Tabel 8. Populația după confesiune în 1900

Tabel 9. Populația după confesiune în 2002

Tabel 10. Populația după confesiune a comunei Dobrești

Fig. 21

Fig.22

În satele din comuna Dobrești multă vreme nu au existat biserici. Există însă atestări documentare pentru două biserici, respectiv Biserica „Adormirea Maicii Domnului” din Topa de Jos din anul 1756, biserica din Topa de Sus din 1731 și Biserica „ Sf. Arhangheli Mihail și Gavril” din Luncasprie construită în 1725. Acestea sunt biserici din lemn, cea din Topa de Jos și din Luncasprie, dăinuie și azi.

Despre biserica din Topa de Sus, cronica manuscrisă din 1905 spune că avea pereții din bârne groase, la mijloc cu un brâu în relief pe care credincioșii îl numesc „brâul Maicii Sfinte”. Interiorul bisericii a fost zugrăvit direct pe lemn dar pictura a fost distrusă de vreme și fum. Biserica era acoperită cu șindrilă de stejar „format mare” și a fost construită, așa cum rezulta din inscripția de la portal, de meșterii Avram din Căbești, Lazăr Toader din Mizieș, Sânza Toader din Topa de Sus, David Ionaș sfătul bisericii, în vremea preotului Popa Gavrilă, originar din Căbești. La această biserică frecventau atât locuitorii din Topa de Jos cât și cei din Dobrești.

În 1756 locuitorii satului Topa de Jos reușesc să-și construiască propria lor biserică (fig. 23) care o au de atunci și până azi. Aceasta este un edificiu nu prea mare, potrivit cu numărul locuitorilor satului în evul mediu și epoca modernă. Lungimea construcției este de 10,75 m, lățimea navei este de 5,20m. Biserica are o fundație din piatră de râu. Construcția are un plan simplu, cu absidă nedecroșată, cu un acoperăș unic la navă și absidă cu pereții din bârne de gorun acoperite în anul 1920 cu „lipitură” de ceamur. Tot în anul 1920 a fost înlocuită învelitoarea de șindrilă cu alta de „țiglă horjită”. Învelitorile spațiului interior au fost și ele înlocuite cu cu scânduri noi de brad și s-au adăugat trei grinzi-tirant care să întărească mai mult stabilitatea pereților sub presiunea acoperișului. Geamurile au fost mărite mult mai comparativ cu cele inițiale care lăsau în interior doar o rază de lumină.

Biserica nu are pictură nici măcar pe iconostas. Locul ei este suplinit de icoane printre care sunt și două pe lemn pictate în secolul al XVIII-lea și din mulțimea ștergarelor cu alesături donate de femeile din sat pentru împodobirea bisericii (fig.24).

Fig. 23.Biserica „Adormirea Maicii Domnului” din Topa de Jos

( sursa: realizare personală)

Fig. 24. Interiorul bisericii din Topa de Jos

(sursa:realizare personală)

În mijlocul satului Luncasprie se află un deal foarte înalt, cu ăpante abrupte, unde în anul 1725 s-a ridicat bisrica de lemn ce dăuinuie și azi. În jur e cimitirul cu masivele lui cruci de piatră (fig.26). Nu este aceasta prima biserică a satului. Înainte a existat o alta, construită cu multe veacuri în urmă. Cu ocazia inspecției din anul 1756 nu se spune decat că există biserică, unde servește preotul George. Există documente care susțin ideea că aici a existat o altă biserică, cu siguranță de lemn. Una dintre acestea este vestita Pravilă de la Târgoviște, tipărită în 1652.

Biserica de lemn din Luncasprie (fig. 25) are un plan foarte simplu, navă dreptunghiulară și o absidă nedecroșată. Lungimea construcției este de 11,20 m, lățimea navei 5,6 m. Planului dreptunghiular al navei i se alătură spre est o absidă trapezoidală cu pereții nedecojați. Pereții sunt din bârne groase de gorun prinse în cununi și legate la colțuri în cheotori drepte. În anii 1935-1936 monumentul a fost supus unei renovări neinspirate în sensul că pereții au fost acoperiți atât în exterior cât și în interior cu un strat destul de gros de tencuiașă. Atunci s-au acoperit o parte din picturile pereților iar bolta semicilindrică a naosului a fost în bună parte înlocuită renunțându-se la arcul dublou în intrados, ce fusese decorat prin crestătură în relief. Tot atunci învelitoarea veche de șindrilă a fost înlocuită cu alta din țiglă „horjită” sau „mare” cum o numesc localnicii. Ferestrele au fost mărite și ele. Înfățișarea de azi a turnului, cu bulbi și globuri suprapuse (de influnță barocă târzie), nu coincide nice ea cu imaginea lui originală. Câțiva ani după construirea bisericii nu a avut pereții pictați ținând loc de pictură icoanele de lemn din care una se păstrează și azi, „Pogorârea Duhului Sfânt” datată din 1743. David Zugravul de la Curtea de Argeș este exponentul cel mai de seamă al unui program iconografic care a circulat de-a lungul evului mediu în lumea românească. „Lucrările lui nu se abat de la spiritul cugetării bizantine iubitoare de ordine, sinteză și logică.„ El este autorul picturilor din bisericile din Luncasprie, Crâncești și Cornișești. Pictura bisericii din Luncasprie a fost executată în anul 1769. Ușa diaconească păstrează o însemnare chirilică de unde rezultă data pictării locașului: „Sfântul Vasile 1769”. Și ușile împărătești erau datate înainte de vreme: „Și s-au făcut în casa lui Duma Mihai 1769”. Foarte bine se păstrează și cealaltă ușă diaconescă a altarului care-l reprezintă pe „Sf.Ioan”.

Modificările ulterioare au diminuat valoarea artistică a bisericii, iar anii au făcut ca o bună parte din bunurile cu valoare artistică sau documentar-artistică să dispară. Se păstrează încă foarte interesantă masa de altar cu picioare de lemn frumos profilate, un Minei tipărit la Râmnic în anul 1745, trei icoane pe sticlă executate în a doua jumătatea secolului al XVIII-lea de zugravii de la Nicula și alta din secolul al XIX-lea provenit din același centru transilvănean de iconari.

Fig. 25. Biserica „ Sf. Arhangheli Mihail Fig. 26. Cruce datând din 1884

și Gavril” din Luncasprie (sursa: realizare personală)

(sursa: realizare personală)

Biserica nouă din Luncasprie este plasată în aliniament cu școala, în centrul satului, perpendicular cu axa drumului. Are apect monumental dat de cele doua turnuri ale sale, de clopotnița înaltă de 20 m și scările generoase de pe latura vestică ce dă la stradă. Este construită între 1994-2004 din munca și jertfa localnicilor. Soluția arhitecturală este simplă: plan triconic cu tindă, pronaos, naos, abside, altar. Zidurile groase de 0,5 m din cărămidă veche de cel puțin 100 de ani, provenită din demolarea primăriei vechidin dobrești și a școlii vechi(1904)din Luncasprie. Sub turlele- clopotniță și planșeului de la intrare (10 m/ 5m), sunt spații la demisol ce adăpostesc centrala termică și magazia. La nivelul superior al intrării cele două turnuri pătrate de 3m/3m, înalte de 20 m, încadrează un atriu simplu.

Clopotul mare (240kg) executat la Târgu Mureș, este donația întregului sat și a fost sfințit în 2002. Pridvorul este închis în exterior de ușa intrării principale și glasvantul ce dă în pronaos. Pronaosul are formă cilindrică. Iconostasul este din lemn de stejar sculptat de un meșter local – Dume Damian. Pictura murală, gen frescă în stil neobizantin cu program tematic și ornamental este în relație cu arhitectura interioară, simplă. În exterior, pe fațada vestică a turnurilor sunt zugraviți Sfinții ocrotitori ai locașului și satului : Sfânta Cuvioasa Paraschiva și Sfântul apostol Andrei iar la absidele laterale Sf. Ap.Petru și Sf. Ap. Pavel. Aceste picturi au fost realizate de pictorul vasile Apalache din București, autor a ansamblului pictural de la Biserica Eroilor Revoluției din București. Acoperișul bisericii este din tablă de aluminiu lucrată în solzi de pește.

Biserica ortodoxă din Dobrești, a fost construită în anul 1796. În anul 1806 era o parohie având preot pe Pavel Popoviciu și cuprinzând 70 de case și 386 suflete. În anul 1841 preotul Popa Pavel amintește de existența a 74 de case cu 520 suflete. În anul 1930, în locul bisericii de lemn se înalță actuala biserică din cărămidă, care în 1995 a fost pictată în tempera în interior iar exteriorul a fost lucrat cu scene biblice din faianță pictată.

David Zugravu este autorul picturilor din Biserica din Crâncești. El a răspuns pretențiilor comenzii sociale din zona Beiupșului , de a împămenteni aici o exprimare plastică proprie orodoxiei. În biserica din Crâncești(1761) se pot vedea încă detașate de iconostas:ușa proscomidiei(Sf.Ioana Gură de Aur)ășile împărăteșt(Buna Vestire), Ușa diaconului(Sf. Vasile cel Mare). Semnele distinctive a Mariei în icoanele de la Crâncești sunt hainele pe care le poartă: tunica și mantia care pun în evidență demnitatea sentimentelor și semnificația momentului pentru prezent și viitor.

În ceea ce privește alte confesiuni, Biserica baptistă s-a conturat ca o mișcare creștină în perioada ce a urmat imediat reformei protestante din Europa de apus. Pe teritoriul Crișanei și a Maramureșului biserica datorează o mare parte din moștenirea sa bisericii anabaptiste care a traversat Europa până în secolul al XVIII-lea. Începutul bisericii baptiste moderne datează de la mijlocul secolului al XIX-lea. Pe teritoriul crișanei și a Maramureșului s-a făcut cunoscută prin intermediul unor misionari germani. În 1930 arealul favorabil de dezvoltare a bapiștilor este zona românească din Bihor și Arad. Perioada care a urmat după 1930 și până la instaurarea comunismului această biserică a fost interzisă, numărul enoriașilor baptiști a înregistrat însă o creștere numerică în acestă perioadă.

În Bihor, penticostalismul s-a răspândit din 1927 când Pavel Ciuci din Picleu a fost ordinat de Gheorghe Bradin în această zonă. Câțiva scriitori neevanghelici au sugerat că penticostalismul a ajuns în România din SUA în jurul anului 1910. I. M. Popescu a scris despre un emigrant român, Pavel Budeanu, care a răspândit ideile penticostale înainte de anul 1918, printr-o revistă românească apărută în SUA. Evanghelia a fost continuată în Bihor de alți lucrători înzestrți cu daruri speciale ca: Mihai Șarhenți din Brusturi, Mihai Urs și Ioan Urs.

Organizația penticostală își ia numele de „Biserica lui Dumnezeu Apostolică”. În 1929 Ioan Bododea și Mihail Radu, au semnat o petiție către Ministerul cultelor pentru o recunoaștere oficială. După o perioadă de testare, recunoașterea a fost amânată. În 1930-1931 autoritățile interzic mișcarea. Persecuția care a urmat a fost mai aspră în timpul dictaturii militare a generalului Ioan Antonescu (Septembrie 1940-August 1944). Mareșalul Antonescu a făcut un plan de deportare a penticostalilor în Transnistria. Sute de mii de evrei și țigani au fost exilați în Transnistria, unde mulți dintre ei au murit

Din 23 August 1944-30 Decembrie 1947 a fost o perioadă de tranziție de la dictatura lui Antonescu la un regim comunist absolutist . Mișcarea penticostală a folosit libertatea religioasă relativă pentruz a se organiza și a susține un statul legal.

După revoluția din 1989 biserica penticostală și slujitorii ei au putut să lucreze în deplină libertate. Păstorii nu au mai fost controlați de autoritățile statului. Revistele și cărțile penticostale nu au mai fost supuse cenzurii comuniste. Poliția nu i-a mai persecutat pe credincioși, iar perchezițiile prin case au fost oprite. Bisericile penticostale puteau fi acum autorizate numai de conducerea centrală penticostală, iar toate bisericile neoficiale au fost recunoscute. Predicarea Evangheliei s-a putut face la scară largă. Bibliile și literatura evanghelică au putut fi importate, tipărite, distribuite și noi biserici au fost înființate în deplină libertate. Guvernul român nu a mai pus nici o restricție în calea călătoriilor în străinătate ale credincioșilor. Penticostalismul a continuat să fie o religie, recunoscută oficial de Statul Român, pe lângă alte 14 denominațiuni. (în total 15, în loc de 14, mai înainte). Vechea conducere penticostală, chiar dacă a apărat bisericile penticostale, a fost totuși prea conformistă în relația cu autoritățile comuniste.

În Octombrie 1997, s-a aniversat cel de-al 75-lea an de existență a Bisericii Penticostale din România. La acea dată Uniunea Penticostală dispunea de 354 slujitori ordinați, (1 la 6 biserici) 800 de diaconi și 70 de misionari.

În satele din comuna Dobrești, primii care apar sunt baptiștii, Nu se știe cu exactitate anul apariției acestora, înaine de 1900. Aceasta a venit printr-un mare misionar baptist care a inființat numeroase biserici baptiste în Ardeal. Primii convertiți au fost cei din Luncasprie iar mai apoi locuitorii din Dobrești și Topa de Sus. Credincioșii din Luncasprie între anii 1925-1928 devin penticostali, biserica fiind în casa lui Morar Teodor. Credincioșii baptiști din Dobrești sunt descendenții celor din 1900. Printre cei care au fost închiși pentru credința lor amintm pe Luca Pașc, Morar Teodor care au fost închiși la Cluj-Napoca pentru 3, respectiv 6 luni. Credincioșii din Răcaș, atât ortodocșii cât și penticostalii se întruneau în biserica din Luncasprie. După 1989, penticostalii din Răcaș își construiesc prima lor biserică. Cei ortodocși nu au o biserică ortodoxă nici azi.

Anul 1936, este anul apariției primilor penticostali în localitatea Hidișel prin Mateaș Gheorghe, cel care s-a convertit mergând în satul Orvișele, comuna Brusturi, la o seară de rugăciune. În acestă perioadă penticostalii, puțini la număr din localitate se întâlneau pe ascuns, neputând să aibe o biserică proprie. În 1941 apar menționati primii creștini penticostali în localitatea Dobrești, în casa lui Mihincău Ioan. Acesta refuză să mai țină în casa sa biserica datorită fricii de autorități și în 1943 puținii credincioși se adună în casa lui Coita Ioan până în 1953 când se mută la Coita Sav. Și aici se întâlneau tot pe ascuns credincioșii, cu toate că îndeplineau condiția de a forma o biserică datorita celor 25-30 de membri. Autorizația o primesc abia în anul 1962 , credincioșii din Dobrești fiind nevoiți să se întâlneacă împreună cu cei din Hidișel, într-o casă micuță situată pe locul actualei biserici din Hidișel. În 1980, numărul credincioșilor din Dobrești fiind mai mare, se hotărăsc să se reântalnească în casa lui Coita Sav, fiul celui care ținuse biserica aici până în 1962. Aici ei se întâlnesc tot fără a avea vreo autorizație fapt pentru care mulți credincioși sunt închiși pentru câteva zile, alții, cum sunt Coita Sav, prezbiterul bisericii, Coita Ioan, Ioan Dumea și alții, sunt luați de autorități și ținuți la interogatoriu, amenințați cu bătaia dacă refuzau interzicere întrunirilor penticostale dar au fost eliberați primind doar amendă. După 1989 toate bisericile penticostale și baptiste din împrejurimi primesc autorizație ei putând să se întâlnescă liber. În perioada următoare se construiesc multe biserici, mai încăpătoare și numărul credincioșilor crește considerabil.

În prezent numărul bisericilor este:

Tabel 11

III. Repere etnografice

3.1. Așezările

Până acum jumătate de secol, populația satelor deținea trei sferturi din totalul locuitorilor țării noastre. Satul constituie expresia legăturilor strânse ale populației cu natura locurilor și este păstrătorul admirabilului port popular, al poeziei și a dansurilor populare, al tredițiilor strămoșești. El prezintă permanența poporului român în spațiul carpato-dunăreano- pontic.

Datorită războaielor și prădăciunilor, ori a apăsării iobăgiei din veacurile trecute, unele sate „se spărgeau” și locuitorii luau calea pribegiei, lăsând vetre de sate pustii. Unele sate se repopulau cu timpul.

În comuna Dobrești, cu toate că nu există numeroase documente care să atesteze timpul apariției omului pe aceste meleaguri, se poate trage concluzia că aceste locuri au fost locuite din timpuri vechi. Lipsa datelor se datorează așezării acestor localități într-o zonă mai retrasă și apariția târzie a relațiilor feudale. Cele mai multe date ne sunt furnizate după 1720, perioadă când și în aceste locuri se răspândește feudalismul.

Documentele amintesc pentru anul 1713 în satul Dobrești (Dobrești-Govorăști) doar 4 familii și acestea fiind fără jude. În 1720 apar tot aceste familii ca făcând parte din domeniul fiscal. Din aceste date se poate trage concluzia ca în acestă periadă satul era mai puțin poulat extinzându-se pe o suprafață mai restrânsă, mai ales în zona deluroasă. Casele erau disociate, locuitorii în timp și-au extins terenul, proprietatea personală prin defrișări și amenajare de noi parcele. Aspectul de sat împrăștiat, cu grupuri de case pe familii ce se înrudesc, dispuse pe câte un deal, caracterizează satele din comuna Dobrești și astăzi.

În a doua jumătate a secolului al XVII-lea, satul Dobrești, se extinde atât ca suprafață, datorită defrișării, cât și ca număr de poulație, datorită sporului natural. Pentru anul 1808, conscripția clerului și norodului de lege grecească neuniți, din eparhia Aradului din ținutul Oradiei Mari, amintește satul Dobrești-Govorăști ca având 70 de case și o populație de 386 de suflete.

Datorită descoperirilor arheologice din comuna Dobrești putem soune despre acestă comună că face parte din periada epocii bronzului. Epoca bronzului este reprezentata prin prezenta mai multor culturi, cum ar fi cultura Cris, cultura Tisa si cultura Otomani.

Așezările rurale din Munții Apuseni sunt în general mici și mijlocii. O mare parte din aceste au o textură risipit, cu „crânguri” situate la distanțe mari unele de altele. Acesta este și cazul, după cum am văzut și a comunei Dobrești. Rețeaua de așezări prezintă o densitate destul de mare în acest spațiu geografic. Satele sunt înșirate de-a lungul șoselei și au unele străzi situate pe dealuri. Distanța dintre sate nu este foarte mare 1, 1-5 km, unele sate fiind lipite unele de altele. Drumurile de legătură între sate și în sate poartă următoarelede denumiri:

Drumul vecinal este drumul care face legătura între un număr de sate dintr-o zonă și drumul țării. Acesta era în general pietruit, întrținerea lor căzând în sarcina locuitorilor așezărilor.

Drumul de hotar face legătura între gospodăriile unei așezări și terenurile din cuprinsul hotarului, întreținerea lui căzând în sarcina colectivității acelei așezări.

Ulițele sunt căile de comunicație ce se găsesc în cadrul vetrei așezărilor și au înșirate de-a lungul lor gospodării. Forma și dimensiunile ulițelor variază de la așezare la așezare, uneori chiar și în cuprinsul aceleiași așezări. Ele sunt în general mai mici (ca dimensiuni) decât drumurile și au o formă regulată .

Cărarea este cea mai simplă cale de comunicație ce se găsește atât în cadrul vetrei așezării ca și-n hotar, fiind în general folosită numai de către oameni. Acestea au forma précis stabilită și variază din acest punct de vedere de la an la an.

3.2. Locuințe și gospodării

În cadrul unei singure unități geografice, care se cheamă teritiu sau vatră, satul este o realitate complexă: realitate istorică, economică, etnografică și edilitară. Se înțelege deci că toate aceste coordonate concură în definirea caracterului de habiatat al așezării, că fiecare în parte este în măsură să dea un anume caracter satului respectiv, că diversitatea problematicii dintr-o „realitate”, este generatoare de atâtea alte caractere specifice ori obligatorii.

Imaginea unei gospodării reflectă sub aspect spațial-arhitectonic ocupația de bază a celui ce o deține. Nu este lipsită de importanță starea social-economică a gospodarului, care determină implicit variații morfologice în structura unei gospodării.

„Ocolul” este un fel de agoră, căci în jurul lui sunt orânduite toate construcțiile ce formează o gospodărie: casa, șura, poiata, cotețele, etc. „Gospodăria țărănească este vatră de viață, unitate economică și arhitectonică.” În cadrul aceluiași sat sunt evidente elemente particulare, dar și de la o zonă la alta.

În Bihor, se poate vorbi de trei tipuri de locuințe:

– gospodăria deschisă: este răspândită în satele de munte ori de deal,, unde un gard înconjoară totalitatea construcțiilor și terenurilor

– gospodărie cu curte dublă : este specifică zonelor de deal, intermediar între câmpie și munte, zonă unde ea îndeplinește o funcție agro-pastorală bine proporționată, căci a doua curte este de fapt destinată, în cea mai mare parte unor construcții anexe, ori pentru adăpostirea nutrețurilor

– gospodăria cu curte închisă : care domină așezările de câmpie, conturată doar în ultimii 30-40 de ani.

În Bihor, până spre sfârștul secolului al XVIII-lea casele de lemn cuprindeau aproximativ 70% din suprafața teritoriului actual al județului, restul de 30% formându-l grupa caselor din chirpici sau din pământ bătut. Numărul acestora din urmă a crscut după aceea mai ales datorită amplelor defrișări de păduri, începute către mijlocul secolului XVIII și intensificate în deceniile următoare.

Casele de lemn tradiționale din comuna Dobrești aveau pereții din cununi de bârne orizontale prinse la colțuri de chiotori drepte sau rotunde, în funcție de felul bârnelor. Acoperișurile erau în două ape în trecutul mai îndepărtat și mai apoi în patru ape, înalte, cu învelitori de șindrilă, paie, sau cetină de brad și paie. Planul locuinței era de tip longitudinal având pe latura lungă, dinspre ocol, o prispă (târnaț), cu stâlpi, cu sau fără balustradă.

Lemnele pentru construirea casei nu se tăiau la întâmplare pe parcursul unui an, ci după obicei, în lunile: martie, septembrie sau octombrie, dar mai eles în iunie.

De obicei construirea unei case începea cu fundația casei care era din pietre lipite între elecu „tină”. Pe fundație se puneau tălpile cioplite în patru muchii. În talpă se fixau „șoșii”. Se fixa apoi „cununa”, se înălțau „coarnele”, se băteau „lețurile” ce legau „căpriorii” coarnelor între ele. Bârnele dintre „șoși” se puteau fixa și după acoperirea casei. Acoperișurile caselor erau din șindrilă de pin, brad, fag, sau paie. Cam la începutul secolului al XX-lea țigla a luat locul șindrilei. Părțile casei erau prinse între ele cu cuie de lemn la început iar mai apoi cu cuie din fier.

Casa avea deasemenea diferite anexe cum sunt: grajdul pentru animale, „cotețe” pentru porci, găini, „coșară” pentru depozitarea porumbului. Acestea erau de obicei din nuiele împletite și acoperite cu tulei. Abia mai târziu se vor acoperi cu țiglă. Aproape fiecare casă avea cuptor pentru pâine făcut din pământ. În jurul grădinilor se făceau garduri din nuiele, acoperite cu paie(fig. 27).

Fig. 27 Gard din nuiele acoperit cu paie din Topa de Jos

(sursa: realizare personală)

Majoritatea satelor din comună aveau case de suprafață cu un singur nivel. Doar în ultimile trei decenii au apărut case cu două caturi, însă acestea erau rare. În general casele erau formate din trei încăperi: camera mare, camera mică și tinda.

Camera mare era de obicei camera situată la stradă. Acesta era numită și „camera de oaspeți”, deoarece era utilizată doar pentru oaspeți. Aceasta era ținută în permanență curată. De obicei această cameră nu este încălzită, dar chiar și atunci când are „cuptor” focul se face din tindă. Paturile din cameră erau acoperite cu cergi și țoluri, iar peste ele erau orânduite pernele cu „căpătâie” alese în război (fig.28), dispuse pe unul sau mai multe rânduri. Deasupra paturilor, pe pereții laterali se află un șir de farfurii. După aceste „blide” sunt puse „șterguri” frumos țesute de gazda casei.

Fig. 28 Imaginea unei camere pentru oaspeți

(Sursa: Arhiva școlii cu clasele I-VIII, Dobrești)

Lăzile de zestre de la capetele paturilor, podișoarele frumos crestate, cuierele se alătură și ele ansamblului decorativ-funcțional al interiorului camerei pentru oaspeți.

Tinda este încăperea unde se află întotdeauna soba de gătit ori gura vetrei de încălzit. Această tindă era o cameră de trecere caci casa nu avea niciodată două intrări din „târnaț” ci numai una. Deasemenea tinda era o încăpere mică, fără ferestre, jumătatea din fund o ocupa cuptorul, făcut din „pământ bătut”, în formă de „cizmă” și era construit direct pe vatră. Acesta era numit de localnici „sporhei”.Tot în interiorul tindei erau „stălaje”(scânduri supraetajate) care adăposteau obiectele de uz casnic(oale, farfurii, linguri etc.) iar deasupra acestora erau puse alimente.

Cea de-a treia camera numită și „sobă de către ogradă” avea funcție de locuire și era amenajată de obicei cu două paturi situate pe pereții laterali ai casei, în mijloc o masă, un dulap pentru haine și o „sobă” pentru încălzit. În locuințele mai vechi era un singur pat mare, comun.

Fig. 29 Casă țărănească din Topa de Jos

(sursa: realizare personală)

Fig. 30 Casă țărănescă din Topa de Jos (sursa: realizare personală)

În satele din comună mai sunt încă locuințe vechi care s-au păstrat în timp. Astfel că în localitea Cornișești, la numărul 64, în proprietatea lui Covaci Pașca se află o casă veche, moștenită de actualul proprietar. Casa este cu pereții de lemn. Înaine era acoperită cu paie, azi are învelitoare de țiglă. Este compartimentată în trei încăperi: o cameră mare, una mai mică și tindă iar pe lungime este prevăzută cu un târnaț mai lat. La numărul 61, în același sat se află o altă casă din lemn, a lui Sârb Dumitru, azi tencuită. Casa este compartimentată în trei încăperi, în partea din față având un târnaț cu balustradă.

Interiorul țărănesc bihorean a fost astfel organizat încât să răspundă cât mai bine nevoilor vieții omenești. El este însă și chintesența a ceea ce a creat mai frumos mâna femeii căci din foarte multe puncte de vedere el poartă amprenta gândirii sale. „Femeia-soție, femeia-mamă, femeia-gospodină, femeia ce se reîntorcea de la secerat ori de la prășit și-a rânduit astfel casa încât, pe albul imaculat sau caldul albăstrui al peretelui văruit, totul să fie cu rost și la locul său. Locuința țărănească trebuia să îmbie la voie bună și destindere, să fie locul de manifestre demnă a unei sănătoase ospitalități, subliniată încă din uliță, căci pe fereastra dinspre stradă stătea adeseori ulciorul cu apă pentru trecătorul însetat.”

3.3. Ocupațiile locuitorilor

3.3.1. De bază – agricultura

Numeroase vestigii arheologice scoase la iveală din pământul Bihorului vin să sublinieze existența pe aceste meleaguri a unei populații stabile încă din paleolitic. Sedentarismul este un aspect de viață care nu poate fi explicat în afara practicii unei ocupații stabile, care să poată oferi cele necesare traiului. O astfel de ocupație este agricultura.

La sfârștul secolului al XIV-lea, începutul secolului al XV-lea o caracteristică a istoriei Transilvaniei este fărămițarea feudală. Agricultura, ocupația principață a locuitorilor Transilvaniei înregistrează în acestă perioadă noi progrese. Terenurile agricole se extind tot mai mult.

Pentru perioada anului 1720, conscrierile comitatului Bihor spun că zeci de localități agricole modeste sau nu au deloc, precizându-se în conscriere că că restul terenurilor sunt cu tufișuri, în curs de împădurire. Pentru satul Dobrești conscripția menționează că pământul arabi era împărțit în asolamente și era de calitate medie. După trei arături și o câblă de cereale se obțineau patru câble de producție. Pășunea era suficientă pentru uzul propriu. În 1772, tot pentru Dobrești, încadrat în clasa a IV-a, o sesie întreagă se compune din 32 iugăre pământ arabil și fânaț de 12 cosași. Pământul arabil, o treime din el, este de calitate bună.

În secolul al XVII-lea are loc o puternică creștere demografică care duce implicit la mărirea suprafețelor cultivate. Populația se confruntă cu „imperialismul pădurii”, al buruienilor, tufărișurilor și spinilor în cultură rămăseseră doar pămînturile aflate în imediata apropiere a vetrelor. După epuizarea acestor posibilități facile se se trece la atacarea pădurilor compacte. O modalitate de defrișare veche este secarea sau uscarea prin cojire a copacilor, în urma căreia rezulta o secătură. Ciuntirea sau amputarea crengilor ori a trunchiurilor la o animită înălțime de la sol avea drept rezlutat uscarea pădurii și făcea posibilă scoaterea ulterioară a „cioatelor”. Tehnica arderii urmează de obicei secării sau ciunjirii, rezultând terenuri numite „arsuri”. Cu toate aceste tehnici creșterea productivității nu a fost posibilă și s-au încercat alte căi pentru acesta, cum este participarea la muncile agricole sezoniere din zonele de șes. Un exemplu în acest caz este cel al locuitorilor din Hidișel, care merg în Câmpia Gyulei la coasă. Câștigurile obținute pe această cale nu sunt sigure, nici garantate.

1.Cereale:

a) Grâul

Adoptarea unor culturi „americane” reprezintă cele mai spectaculoase schimbări la nivel de agricultură. În secolul al XVII-lea grâul își consolidează statutul de „plantă de civilizație”. Grâul și pâinea au centrat în jurul lor de-a lungul timpului mai multe preocupări: hrană cotidiană, simbol al spiritualității populare și prezența lor la sărbători. Grâul cultivat este preonderent de toamnă dar în zonele mai înalte este și de primăvară. Pentru locuitorii din zona Bihorului o realizare importantă o constituie obținerea unui soi de grâu numit „grâu purtăreț” ce se putea semăna atât vara cât și toamna.

Pe de altă parte grâul are și dezavantaje pentru producător: randamente scăzute, este sensibil, presupune o largă rotație pe același teren, este puțin rezistent la boli și dăunători. De aceea cultura grâului s-a înlocuit cu secara, orz, ovăz. Creșterea amestecurilor cerealiere crește în mod considerabil în perioadele de criză, foamete. În zona Dobrești ovăzul primește valențe alimentare în perioadele de criză. Ovăzul este o cereală puțin exigentă la gunoiere, până astăzi atribuindu-se terenurile cele mai sărace.

b) Porumbul

Porumbul s-a impus în Europa rapid. Acest lucrua a fost posibil deoarece porumbul poate înlocui cu suuces tpate celelalte cereale aflate în cultură. Prima atestare documentară a porumbului în spațiul transilvănean datează din 1639. Apare mai întâi cultivat în grădini, în locurile intravilane, spații exceptate de dijmă. Cu timpul porumbul tinde să devină exclusiv , în satele cu posibilități agricole reduse. Atât de mult s-a răspândit cultura porumbului încât, la sfârșitul secolului al XVIII-lea s-a renunțat s-a renunțat la cultivarea meiului în favoarea porumbului, care devine un aliment de bază pentru locuitorii multor sate, sub forma mălaiului. Mălaiul era un fel de pâine din făină de porumb, iar rolul său în alimentație a fost similar importanței pe care o avea mămăliga în unele zone ale țării. Până în ziua de azi cultivarea porumbului pentru locuitorii comunei Dobrești, rămâne o ocupație de bază.

c) Cartoful

Cartoful a ajuns în Europa odată cu apariția porumbului, însă nu a ajuns de folosință curentă decât la cumpăna secolelor XVIII-XIX. Reticența față de cartof era faptul că acesta nu era o cerală și nu a intrat în competența pâinii. Un alt motiv este faptul că partea comestibilă a plantei se dezvolta în pământ, ceea ce crea suspiciuni: se dezvolta prea aproape de forțele subpământene ale răului. La noi apare cu greu și târziu, în 1814, în timpul unei foamete.

Ca și în cazul porumbului, crizele alimentare sunt cele care slăbesc rezistența la adoptarea noii culturi, fiind mai târziu o hrană ieftină, specifică sărăcimii. Cei cărora li se dădea să mănânce cartofi se simțeau jicniți și ofensați. În perioada următoare însă cultura porumbului crește considerabil ajungând ca în ziua de azi aproape fiecare familie să consume și să cultive cartofi.

d) Cultura plantelor tehnice – cânepa

În categoria plantelor tehnice intră cânepa și inul. Rolul cânepii în civilizația tradițională românească este pusă în lumină de multitudinea de credințe și practici care însoțesc până azi cultura. Dacă nu toate gospodările erau cultivatoare de grâu, în mod obligatoriu, fiecare gospodărie trebuia să cultive cânepa.

În ceea ce privește prelucrarea cânepei amintim faptul că multe gospodine din sat, primăvara, semănau cânepă. Când aceasta ajungea la maturitate, era culeasă. După cules se pieptăna cu un pieptene special (fig. 31) pentru a culege sămânța. Apoi o legau „mănunți”, mai mulți la un loc care se numea „sarcină” legată cu un „curpăn” (nuia).

O duceau apoi la „topilă” (muiat) timp de 2 săptămâni, după care se desfăcea „sarcina” și mănunții”. Aceștia erau întinși pe garduri pentru a se usca și să o poată „melița”.

După „melițat” se trăgea printr-un piaptăn folosit anume pentru a o alege.

Fig. 31 Piepteni pentru cânepă

După alegere se împarte în două părți: fuior și câlț. Ca să le fie mai ușor gospodinelor, se trimiteau în sat fuioarele pentru a le toarce sau a le îndruga. După aceea se fixa o dată când să vină cu ghemele la gospodina respectivă, e obicei într-o zi de duminică. Acolo erau așteptate cu „higheghe” pentru a se veseli.

În timpul jocului păhărașul mergea pe la fiecare fată cu 1-2 pahare de pălincă. Între hore se făcea o pauză în care erau serviți cu mâncare și băutură. De obicei fetele dădeau pălinca primită feciorilor care le jucau. După terminarea jocului fetele mergeau acasă.

Gospodina alegea ghemele, după care le râșchia, tort de-o parte și câlți de altă parte.

Se făcea apoi o „jirebie”. Într-un ciubăr de brad se așezau „jirebiile” pentru a fi fierte în leșie de mai multe ori. După ce erau albite, uscate, se făceau din nou gheme, pentru a fi urzite pe o unealtă care se numea „urzâtor”. Acolo se alegeau „păpușari”. După care se „învălea” sulul războiului și se „nevedea”.

Războiul (fig. 33) era compus din: talhile mari, două suluri, lipideauă, ițe, brâgle și spată. După țesut ieșea pânza care trebuia albită. Din pânză se făceau: spăcel, poale, zădii, cămăși bărbătești, gaci, lipideauă, saci și preșuri. După ce era țesută și albită, se trecea la croit, pentru a fi confecționate costumele naționale. Toată iarna se lucra apoi pentru a termina costumul până la Paști.

„Bunicii noștri se ocupau și cu cultivarea cânepii. O semănau și după ce creștea mare,o culegeau de două ori. Prima dată o culegeau pe cea de vară, pe care o făceau mănunchi, după care se punea la uscat și apoi o duceau la râu la topit.

După ce era topită, se spăla bine și se punea la uscat. Când era uscată o „melița” cu melița. O melița până când se făcea fuior, după care se pieptăna și peria, după astea rămânea fuiorul și câlțul. Fuiorul se torcea, iar câlțul se îndruga. Din cânepa de toamnă, se culege prima dată sămânța care era prelucrată ca și cea de vară. Toarcerea fuiorului și îndrugarea câlțului se făcea în șezători sau clăci, unde participau și bărbații.

Gazda la care se petrecea claca servea invitații cu un pahar de pălincă și cu mâncare. După aceea jucau după „highezi”.

Fig. 32 Socală și suveică, folosite la prelucrarea cânepei

(sursa: realizare personală)

Fig. 33 Război de țesut

(Sursa: Realizare personală)

2. Sisteme de cultură

Sistemul „cu pârloagă”

Este un sistem argaic, specific unei culturi practicate insular, în care terenurile agricole, reprezintă procente mici, în raport cu fânețele, pășunile, pământurile care într-o formă sau alta sunt lăsate să se refacă. În acest sistem se cultivă majoritatea pământurilor defrișate individual cele care au în jurul caselor toate categoriile de terenuri cu rosturi economice și pe care le cultivă individual.în cadrul acestui sistem, un teren se cultivă un anumit număr de ani, de la 2 la 5 în zonele de munte, după care este lăsat să se odihnească un număr mai mare de ani, de la 3 până la 10-12. Acest sistem este în uz și azi, pentru locuitorii din zona comunei Dobrești. Acest lucru este necesar pentru pământuri deoarece este prețul plătit ca sistemul economic să poată funcționa în durată lungă.

Sistemul cu un câmp

În acest caz, terenurile arabile sunt grupate într-o solă compactă, cultivată continuu mai mulți ani, acolo unde există acestă posibilitate, sola se poate muta, păstrându-și caracterul compact dar acolo unde terenul este mai restrâns se poate cultiva în permanență, cu ajutorul gunoierii. Fertilizarea este un lucru de neconceput pentru cultura cerealelor. Una dintre tehnicile mai vechi și mai des folosite este fertilizarea cu cenușă obținută prin arderea vegetației sau a resturilor vegetale. În ceea ce privește gunoirea pământului există mai multe vriante: gunoirea cu gunoi de animal (prin pășunatul liber al animalelor, cu staurul mutător sau cu gunoi de grajd). Ca modalități de distribuire a gunoiului întâlnim: împrăștierea pe întreaga suprafață,înainte de efectuarea arăturii, gunoirea în cuiburi, care avea scop folosirea cât mai eficientă a unei cantități reduse de gunoi, și combinarea celor două modalități, în același scop al măririi eficienței.

Fertilizarea prin utilizarea îngrășămintelor chimice a pătruns în ultimul timp pe o scară tot mai largă, ca un prețios adaos la îngrășămintele naturale.cel mai utilizat este aplicarea îngrășămintelor azotoase în cuib înainte de semănat, sau în apropierea fiecărei plante.

Putem considera că acest sistem cu un câmp este unul de tranziție între cel pârloagă și sistemele comunitare cu asolament forțat cu două sau trei câmpuri. Este sistemul comunitar al unor sate cu extravilane puține dar compacte sau cu extravilan întins, dar cu locuitori puțini. Pe măsura creșterii suprafețelor cultivate, se impune folosirea celor cu 2 sau 3 câmpuri.

Sistemul cu două câmpuri

Ca și pentru alte zone ale transilvaniei, este și pentru Bihor, sistemul cel mai uzitat. În 1715, dintr-un număr de 377 de localități bihorene, 83(22,01%) au hotarul împărțit în două câmpuri.

Este un sistem „cu ogor” în care hotarul întreg sau numai arabilul se împarte în două sectoare, numite câmpuri, sole, unul cultivat iar celălalt lăsat în odihnă ca „ogor”. Ogorul putea fi sterp când câmpul pentru refacere era lăsat să se înțelenescă, situație în care se pășuna cu animalele sau putea fi un ogor negru, când era arat, cel puțin odată înaintea aratului din preajma semănatului. O particularitate pentru zona noastră este faptul că fânațul este separat, el neintrând în rotația anuală a terenurilor. Deasemenea rămân în afara sistemului de rotație terenurile arabile cu destinație specială cum erau cânepișurile, sau terenurile de varză.

Sistemul cu două câmpri are tendința de a-și micșora ponderea în două moduri: fie prin creșterea suprafețelor și prin întrunirea altor condiții economice și sociale dă naștere sistemului cu trei câmpuri, fie prin aceeași creștere a suprafețelor cultivate prin defrișări individuale, duce la dispersia arabilelor în cadrul jotarului și, în ultimă instanță la sistemul calcatorial.

Prezența acestui sistem masiv în Crișana la cumpăna secolelor XVIII-XIX, inclusiv în zonele cele mai favorabile agriculturii din câmpie, este un evident semn de retardare a agriculturii zonei deorece în numeroase regiuni din Europa se renunța la sistemele counitare în favoarea celor moderne.

Sistemul cu trei câmpuri

Este cel mai evoluat sistem de cultură până la revoluția agricolă. Acest sistem permite mai întâi creșterea suprafeței cultivate anual de la 2/4 la ¾. Apoi, existența a două sole cultivate , una cu culturi de toamnă, cealaltă cu culturi de primăvară, permite rotirea aceleași culturi la un interval de trei ani cu repercusiuni benefice pe linia luptei împotriva bolilor și dăunătorilor. Din punct de vedere tehnic, permite o mai judițioasă repartizare a mincilor în timpul anului, înăturând epuizarea vitelor de tracțiune în perioadele de vârf tradiționale. În același timp permite în mai mare măsură diversificarea culturilor, mărind șansele de a obține anual o masă alimentară mai mare și mai diversificată.

Pentru cea mai mare parte a pământurilor, funcționează un ritm de muncă comunitar, bazat pe solidaritea tuturor locuitorilor. Pe lângă avantajele pe care le are acest sistem are și limite , legate mai ales de înăbușirea inițiativei individuale la care se adaugă excesiva fărămițare a pământului, situarea loturilor la distanțe apreciabile unele în raport cu altele, fapt ce duce la pierderea unui timp prețios cu deplasările. Deasemenea este un sistem rigid și conservator , în general puțin dispus la introducerea tehnicilor moderne.

Concuzie: pentru comuna Dobrești, sistemele prezentate anterior au fost folosite când terenurile aveau mai multe suprafețe într-un loc. În prezent suprefețele agricole sunt fărămițate și sunt situate pe văile râurilor Topa și Vida, pe șesuri, până pe dealirile mai mari unde în special sunt terenuri pentru pășunat. În zonele care nu au fost colectivizate și unde terenurile sunt fărămițate în sole mai mici, semănatul se face în culturi alternative (un an grâu, un an trifoi sau lucernă și în al treile an porumb).

3.Tehnici și unelte agricole

Fertilizarea

După cum am mai amintit, fertilizarea este esențială pentru culturi.

Gunoirea cu ajutorul animalelor- se realizează prin mutarea periodică a staurului oilor, în care acestea înopteză, până când întrega supreafață este utilizată ca loc detârlire un anumit număr de nopți. Aceasta este o modalitate arhaică și este legată în special pentru satele de munte unde oamenii se ocupă cu creșterea oilor.

Pentru comuna Dobrești, această metodă a fost utilizată în urma cu mai mulți ani când sătenii se ocupau cu creștera oilor, dar în prezent, sunt mai puțini oameni care se ocupă de aceasta, în consecință metoda nu este foarte mult utilizată.

Gunoirea cu gunoi de grajd- presupune adunarea gunoiului de la animalele aflate într-o anumită perioadă a anului (iarna), sau într-o anumită perioadă a zilei (nopatea), „pe grajd”, transportul său la locul unde trebuia gunoit și împrăștierea sa. Mijloacele de transport utilizate în acest sens sunt:

-sania- mijlocul de transport utilizat iarna. Această metodă elimina riscul deteriorării carului și era confecționată ușor, în fiecare gospodărie. La confecționarea saniei nu trebuia metal, ceea ce era un avantaj datorită lipsei metalului în acea perioadă. Deasemenea, animalele care tractau sania erau mai puțin obosite, tractarea făcându-se cu mai multă ușurință și nu necesita multe perechi de animale. Dar aria de acțiune a acestei modalități este limitată. Gunoiul transportat se făcea grămezi pe locul unde urma să fie gunoit, urmând a se împrăștia înaite de arat.

– carul – pentru utilizarea transportării gunoiului se echipa cu o ladă sau un coș. Este utilizat în celelalte anotimpuri: primăvara, vara și toamna. Este deasemenea mijlocul de transport de bază cu toate că avea numeroase defecte, cum ar fi: forță de tracțiune corespunzătoare, grad de deteriorare mai avansat datorită drumurilor, dificil de traversat și greutăților ce trebuiau transportate.

– Dricul – este mijlocul de transport ce se constitituie dintr-o combinașie între car și sanie și este utilizat în special în zonele montane cu relief accidentat.

Există deasemenea și unelte utilizate manual cum sunt:

-roaba – utilizată pe distanțe mai mici și în special pentru gunoirea grădinilor.

– Transport pe spinarea animalelor – în saci sau în desagi, și este specifică zonelor de deal, greu accesibile pentru alte mijloace de transport.

– Transport uman – este deasemena utilizat pentru zonele de deal și munte unde animalele nu pot să aibe acces.

Ca modalități de împrăștiere amintim metoda împrăștierii direct din mijlocul de transport. Uneltele folosite aici sunt: furca, când gunoiul este păios, lopata, când gunoiul este mărunt sau mâna, când gunoiul este transportat direct pe spinarea animalelor sau de oameni, în desagi sau coșuri. O altă modalitate este împrăștierea din grămezi, când transportul s-a efectuat ulterior și sunt folosite ca unelte lopata și furca. Apoi gunoire în cuib când cantitatea de gunoi este redusă și se poate realiza cu furca, lopata sau mâna.

Fertilizarea se mai poate realiza prin cenușă rezultată din arderea resturilor vegetale, sau prin încorporarea în sol a vegetației prin arătură.

b)Aratul

Aratul înseamnă suma modalităților tehnice de fărămițare, de afânare, prin despicarea, desprinderea părții utile a solului, mișcarea și restaurarea sa, în vederea ușurării operațiunilor de semănare, de hrănire a plantelor cultivate. Aratul constituie marea problemă a agriculturii tradiționale.

Prin arătură nu numai că se produce afânarea solului dar sunt încorporate în profunzime subsanțele nutritive, se asigură mai bine preservarea umidității prin distrugerea capilarității, se asigură o temperatură și o aerisire suficientă, combaterea, distrugerea paraziților vegetali și animali, etc. Este deasemenea considerată principala operațiune agricolă și s-a bucurat de atenția țăranilor din toate vremurile. Aratul este considerat ca punct de pornire al începutului unui an agricol și este metoda de care depindea viitoarea recoltă.Aratul se practica prin mai multe metode.

Aratul executat cu mâna este o metodă arhaică și care presupunea efortul persoanei umane. Dintre uneltele de mână folosite pentru acestă metodă găsim:

Unelte cu percuțiune pusă. Acestea sunt:

– Hârlețul sau „arșeul”- este principala unealtă din acestă categorie. Acesta se compune dintr-o lamă metalică fixată într-o coadă de lemn, aflată în prelungirea axei longitudinale a uneltei.

Hârlețul lucrează mult mai profund decât plugul tradițional dar rămâne unealta grădinăritului. În componența sa a avut mai multe etape și anume cea a hârlețului cu lama din lemn ferecată cu un tăiș sub forma lamei metalice, care era avantajos datorită rarității fierului, și hârlețul cu lamă metalică care are doar coada din lemn.

Unelte cu percuție lansată. În această categorie intră:

Sapa- fiind unealta cea mai reprezentativă pentru această grupă și este unealta pentru recoltat. Din punct de vedere tehnic, sapa taie pământul, îl fărămițează și îl răstoarnă. Deasemena este o unealtă de defrișare. Ca instrument pentru pregătirea terenului în vederea însămânțării, sapa este utilizată în zonele de munte cu teren accidentat sau ca instrument complementar plugului, pentru săparea brazdelor rămase nearate, a capetelor. Sapa este considerată cel mai propriu instrument de mână pentru lucrarea pământului și mai este reconsiderată ca instrument de întreținere a culturilor.

Mai era folosită de asemenea și sapa din fier (fig. 35), cu coarne, pentru „trasul porumbului” care în partea din față era dispusă cu un cârlig la care era agățat un cal, iar în spate erau două coarne folosite manual.

Fig. 35 Sapă pentru porumb(sursa: realizare personală)

Arătura executată cu instrumente atelate . principiul de funcționare a instrumentului de arat atelat este că prin tractarea lui se obține o brazdă, fie prin despicarea solului la suprafață de o manieră simetrică cu unealta numită aratru șie prin tăierea pe orizonală și verticală a pământului și răsturnarea brazdei de o manieră asimetrică cu unealta numită plug.

a) Plugul- a fost considerat instrumentul cel mai caracteristic al agriculturii de tip european. El constituie una din cele mai mari „invenții” ale agriculturii medievale și este considerat”prma aplicare a forței mecanice în agricultură”. are în componența sa tre părți esențiale: un cuțit ce taie pământul pe orizonatală, desprinzând brazda pe pământul nearat, un fier lat, sau brăzdar care la tipurile treadiționale este întotdeauna dispus orizonata și care taie brazda, o desprinde pe orizonatlă, ocazie cu care retează și rădăcinile buruienilor, și un corman care amplifică ridicarea brazdei începută de brăzdar până la o întoarce, la o răsturna.

Plugul este o unealtă robustă, grea și problema care se pune este cea a forței de tracțiune. Plugurile tradiționale sunt tractate în mod obișnuit de mai muște perechi de animale, ceea ce presupune existența câpurilor alungite, pentru a întoarce cât mai puțin atelajelemai ales când sunt mai multe perechi de animale. Pentru periada Secolellor XVIII-XIX animalul de tracțiune este boul. În zona comunei Dobrești sunt necesari 4-6 boi pentru tracțiunea plugului.

Oamenii când mergeau la arat, mergeau de obicei în clacă pentru a câștiga timp și pentru a se ajuta poamenii între ei. De obicei se claca se făcea cu schimbul, dar uneori claca se făcea la văduve sau la oamenii săraci care nu aveau animale.

Din a doua jumătatea a secolului al XVII-lea în satele de câpie se trece la atelarea la plug a calului , metodă care va fi tot mai mult folosită și răspândită deoarece calul are o viteză de tracțiune mai mare decât boul.

Arătura cu plugul se poate realiza „într-o brazdă” cu plugul cu corman schimbător, ori „în două brazde” la plugul cu corman fix. Tipuri de plug:

Plugul cu brăzdar asimetric și corman fix- este un instrument cu rotile, înegale, și fără fiet pe roți, cum s-a păstrat până târziu. Plugul cu cormanb fix se compune dintr-un cadru patrulater format din grindei, talpă, bârsă și coarne și din părțile lucrătoare (fierul lat sau brăzdarul, fierul lung sau cuțitul și cormanul.Grindeiul reprezintă piesa de suport și, în același timp principala piesă de tracțiune a instrumentului.Poate fi drept sau curbat spre capătul care se sprijină pe tileagă, celălalt capăt fiind încastrat în cornul din dreapta. Plazul, sau talpa este piesa de suport pentru principala piesă, lucrătoare, brăzdarul. În aceasta se fixează capetele coarnelor și este de formă continuă ori bifurcată. Bârsa asigură legătura între grindei și plaz si oferă rezisteță ansamblului. Coarnele sunt detașate și constituie „aparatul de conducere” a instrumentului și de dirijare. Fierul lung, sau cuțitul, este piesa lucrătoare montată vertical pe grindei, ușor curbată, ușor înclinată înaine. Cormanul este o scândură montată cu un capăt de bârsă și cu partea terminală spre extremitatea inferioară a cornului din dreapta. Aceste poate fi drept sau curbat.

Arătura cu brăzdarul asimetric și corman fix are ca efect ridicarea, înălțarea terenului arat spre centru și buna individualizare a răzoarelor, a șanțurilor de drenaj și este de obicei folosit pentru semănat.

Un al doilea tip de plug este cel cu brăzdar simetric și corman schimbător. Acesta este o unealtă specializată executării arăturilor pe terenuri în pantă, de.a lungul curbelor de nivel și are ca avantaje: răsturnarea în aceeași parte a brazdei și care în timp atenuează panta terenului, contribuind la formarea unei terase, ce tinde să dea terenului arat o formă cât mai apropiată de orizontală. Este o unealtă ușor de mânuit. Pentru ca brazda să fie întoarsă în aceeași parte, spre baza pantei, tilega sau rotilele au în acest caz roțile egale pentru că fiecare ajunge pe rând, alternativ în brazdă. Grindeiul este întotdeauna drept și pe el se află, la capătul de sprijinpe patul tilegii, mai multe găuri prin care poate fi reglată adâncimea brazdei. Coarnele sunt solidare, formată dintr-o singură piesă bifurcată. Grindeiul se fixează în axul părții comune a coarnelor. Bârsa este puternică, ferecată pe muchia anterioară fiind prevăzută cu o opritoare pentru a ușura fixarea cormanului.

Pentru mărunțire și nivelarea pământului arat se folosesc următoarele instrumente:

-Unelte de mână- maiul de lemn, sapa cu ajutorul căreia se sfarmă „brușii” și grebla cu colți de lemn sau de fier și e folosită pentru nivelare

– Unelete atelate- grapa- unealtă tradițională de acoperire a seminței, în cazul tehnicilor de semănat deasupra brazdei ori în natură. Aceasta a evoluat de la grapa cu spini la cea cu colți (de fier – mult mai rezistent și mai eficient, sau din lemn- cea mai des folosită datorită posibilităților de confecționare)

c) Tehnici de însămânțat și plantat

Tehnicile de semănat presupun deocamdată mijloace tehnice, un instrument redus numeric la câteva unelte polifuncționale de obicei și la câteva recipiente pentru purtatul seminței.

Înainte de executarea arăturii- constă în aruncarea seminței pe locul ce urmează a fi arătat, după o prealabilă grăpare care poate însă și să lipsească. Este practică veche. Ca metode amintim:

– prin azvârlire- semănătorul străbate locul pe „postate” și cu gesturi largi aruncă sămânța cat mai uniform, la fiecre pas. Acest lucru se făcea cu sacul(sacul pregătit pentru semănat este legat de gură și de un colț al fundului și trecut peste umăr), sau cu straița, zadia, etc.

În ce privește semănatul porumbului, tehnica de azvârlt de mai sus rămâne valabilă, la acesta asăugându-se o modalitate nouă:

– pe brazdă- se face pe rânduri și se poate foarte ușor prăși. Deasemenea această metodă se face pe fundul brazdei, pe laterala brazdei sau în cuib. Pentru această tehnică se folosea călcâiul, bățul, sau sapa. În ultima perioadă este utilizată semănătoarea (fig. 36) un mecanism prin care porumbul se seamănă pe șir, mult mai rapid și mai ușor decât cu metodele anterioare.

Fig. 36 Semănătoare pentru porumb (sursa: realizare personală)

d) Tehnici de recoltat și treierat

Srânsul recoltei constituia cel de al doilea moment important al anului agricol, atât de important încât în perioada sa toate celelalte activități deveneau lipsite de importanță. Era un moment așteptat de toți, la toate vârstele. Culturile mai ales în cazul cerealelor păioase ajung repede la maturizare și pentru a se evita deprecierele recoltatul trebuie să fie într-un timp scurt și prin tehnici care să diminueze la maxim pierderile. Reșistrele de dijmă consemnează numeric secerătorii, chiar în anii dificili din punct de vedere agricol.

Secerișul de cele mai multe ori se raliza în clacă, unde se adunau vecinii, rudele, familiile mai sărace și se ajutau unii pe alții pentru ca seceratul să se facă mai rapid.

a)tehnici de recoltat

– Tăierea- reprezintă tehnica de bază pentru cerealele păioase, pentru iarbă și parțial pentru porumb. Instrumentele pentru această tehnică sunt:

– secerea- este un instrument străvechi de recoltat cereale. Deoarece recoltarea se făcea în cantități mici, în scurt timp începe să piardă tot mai mult teren în favoarea coasei. Cu aceasta se recolta selectiv, alegându-se spicele din buruieni. Șe făceau deasemenea mănunchi , pentru a se așeza pe legătoare și prin legare se făcea un snop. Nu era lipsită din nici o gospodărie iar cele care secerau în general erau femeile. Secreile erau de mai multe feluri: zimțate sau lisă, netedă.

– Coasa- este utilizată pentru tăierea ieribii și a cerelelor. Însă pentru cereale nu a fost mult utilizată deoarece se pierdea multă producție datorită fapului că se scuturau boabele din spice prin lovirea violentă a coasei. Aceasta are nevoie de mai multe accesorii cum sunt: o gresie pentru ascuțit pusă într-un recipient umed pe care cel care secera o ținea în permanență la el, perechea de unelte pentru bătut (ciocan și nicovală).

. b) tehnici de treierat- Acesta necesită un volum mare de muncă. După ce grâul se făcea snopi, procedeul următor era treieratul adică scoaterea boabelor din spic, sau, în cazul porumbului după ce era cules este tehnica de dezghiocare a boabelor de porumb de pe știuleți.

Pentru treierat se foloseau mai multe metode:

– Îmblătitul- este o tehnică de treierat prin batere, cu un instrument articulat compus din două bețe, inegale, prinse între ele printr-o articulație mobilă din piele.

– treieratul cu „ierganul” – este cea mai des folosită pentru locuitorii comunei Dobrești. Aceasta este o batoză acționată de cai.

– Treieratul cu batoza acționată manual- pusă în mișcare de 4-8 oameni.

– treieratul cu batoza acționată de tractor

-treieratul cu combina autopropulsată- este folosită exclusiv pentr treierat

Cam dina doua jumătatea secolului al XIX-lea au început a se răspândi batozele, acționate de cazane cu abur, acele locomotive ce foloseau drept combustbil paiele și, mai rar, lemnele deoarece acestea provocau scântei ce puteau incendia aria.

După această urma operațiunea de curățire sau de eliminare a impurităților. Acest lucru se realiza prin baterea spicelor cu un băț simplu sau în sac. Metoda vânturării este deasemenea des folosită. Este utilizat ciurul de mână, cu fundul din piele și marginea de lemn, folosită în spații închise. În spațiile deschise se utiliza metoda azvârlirii boabelor într-un curent de aer cu ajutorul lopeții de vânturat, cu coadă scurtă în cazul vânturării în șuri, cu coadă lungă pentru ariile în aer liber. Odată cu treieratul mecanic s-au răspândit mașinile de vânturat: mașina de treierat manuală, cea cu cai și rimele batoze acționate mecanic, sunt însoțite de vânturătorile („ciururirile”) de mână pentru ca răspândirea batozei cu ciur („cu site”)să ducă la înlocuirea acesteia ci selecorul(„triorul”), mașină mai perfecționistă, cu posibilități de curățire superioare.

Paiele rezultate în urma acestor procedee, erau strânse, uscate și puse pe „căpițe” (fig. 37) claie mari de fân care rezistau chiar și în timpul iernii și erau folosite ca așternut pentru animale sau hrană. Acest lucru se realiza cu ajutorul unor unelte cum sunt furca și grebla, de lemn, iar paiele erau așezate pe un par înalt înfipt în pămînt.

Fig. 37 Căpițe de fân (sursa: realizaare personală)

Tehnici și mijloace de depozitare

Cerealele, în forma lor ultimă, trebuiau să fie depozitate pentru a nu se deteriora datorită condițiilor climatice. Astfel că în multe cazuri acest lucru se realiza în gropi subterane, care se practicau mai cu seamă pentru a ascunde recoltele de armatele care străbăteau aceste teritorii. Crealele se mai strângeau în grânare, construcție din lemn compartimentată în mai multe spații, în hambare confecționate de meșterii lădari, coșuri de cereale împletite sau împletite din paie sau în butoaie, căzi, etc.

3.3.4. Creșterea animalelor

O altă ocupație de bază a bihorenilor și implicit a locuitorilor din comuna Dobrești este creștera animalelor și păstoritul, deoarece oferea locuitorilor o bună parte din hrană și o serie de materii prime.

După cum am văzut însă, în capitolul anterior, animalele au o mare importanță în ceea ce privește munca câmpului. Desemenea agricultura a fost în măsură să producă nutrețurile necesare creșterii animalelor în gospodărie. Agricultura a fost în măsură să producă nutrețurile necesare creșterii seentare a animalelor încât gospodăria țăranului devenea un microcomplex agro-pastoral cu toate atributele ce derivă din această realitate. Păsări, animale mici și mari erau crescute tot timpul anului în poiată, fie pentru a acoperi nevoile proprii fie în vederea comercializării pe piață.

O altă modalitate era păstoritul local- agricol ce presupunea existența pe moșia satului a pășunii sau a pădurii folosită pntru pășunat, seara animalele întorcându-se în gospodărie. Accest tip de păstorit avea avantaje fapul că acoperea zilnic nevoia de produse lactate ale familiei, animalele de trecțiune puteau fi oprite acasă în funcție de necesitățile de transport sau de activități agricole, gunoiul putea fi adunat în grajd.

O altă formă de păstorit este cea de mică pendulare. Primăvara turmele de oi sau de animale mari încep pășunatul pe pășunea satului, care uneori era insuficientă și turma se muta pe alte dealuri sau la munte pentru pășunat. Spre sfârșitul verii animalele erau aduse în sat pentru vărat iar toamna erau duse acasă și purtate la păscutul pe miriști.

Pădurile întinse și pășunile bogate ofereau locuitorilor posibilitatea creșterii unui număr mare de animale, mari și mici. Animalele satisfăceau, după cum am văzut numeroase nevoi de hrană și îmbrăcăminte ale țăranului. Un număr mare de animale dețineau doar oamenii înstăriți, țăranii posedau puține animale, iar unora le lipseau cu totul. Animalele specifice oamenilor săraci erau oile, într-un număr mai mare sau mai mic, iar familiile mai înstărite aveau, vaci, boi și cai.

În 1713, izvoarele vremii arată că în Dobrești existau: 5 boi, 6 vaci, 30 oi, 7 porci, 1 cal, 1 stup. O concluzie pentru perioada 1713-1720 este că ocupația de bază a acestor locuitori o reprezenta creșterea animalelor, pentru cei care beneficiau de pășune suficientă și de bună calitate răsăândită în zona deluroasă.

În prima jumătate a secolului al XVIII-lea creșterea animalelor este consemnată tot ca fiind o ocupație de bază și era favorizată de existența terenurilor bune pentru pășune și pentru fân. Pășunatul era liber pentru toți locuitorii, inclusiv pentru preot care nu dispunea de pîmânt arabil și nici de fânaț.

La sfârșitul secolului al XVIII-lea se dezvoltă ramura exploatării bauxitei și a exploatării lemnului, animalele jucând un rol deosebit de important în vederea transportării acestora. Astfel că în această perioadă numărul animalelor crește considerabil.

Nu s-a practicat în această zonă păstoritul transhumant. În prezent pentru aprecierea acestor activități de bază în general și în această perioadă în mod special, vom prezenta o statistică la data de 31.XII.1999 referitoare la potențialul din comuna Dobrești :

– efective de animale : – bovine 2760 capete

– porcine 2280 capete

– ovine 970 capete

– caprine 205 capete

– cabaline 352 capete

Vitele, pentru țăran reprezintă nu numai principala sa avuție ci ele constituie mai mult deoarece animalele sunt sunt partenerii care confruntă soarta lor ingrată, cărora le atribuie calități umane precum sensibilitae, cu care pot comunica, asupra cărora își revarsă toate sentimentele. Condiția normală a omului este de afi înconjurat de vite, atunci când nu are această posibilitate suferă, își plânge soarta, își clamează sărăcia. Vitele sunt pentru el etalonul bunăstării, mândria sa, ele îl repretintă adesea în raport cu semenii săi. De aceea grija pentru vitele sale este în permaneță foarta mare.

3.3.2 Ocupații secundare

În literatura etnologică, ocupațiile secundare reprezintă preocupările de la nivelul societăților de tip tradițional, complementare celor de bază, în general celor agricole, chemate să-ți aducă contribuție cât mai modestă la asigurarea subzistenței, adică a celei mai importante probleme vitale în acest tip de societate.

Vânătoarea

Spațiul geografic al Bihorului este extrem de favorabil existenței unei faune bogate. Dintotdeauna omul s-a folosit de această bogăție naturală pe care a explatat-o potrivit nevoilor și priceperilor sale.

Pentru țăran, vânătoareaa avea în primul rând rațiuni de autoapărare, deoarece în comunitățile acestuia care erau alcătuite din gospodării puține și la distanțe mari unele de altele, existau șanse să fie des atacat de jivinele pădurilor. Animalele mai temute erau lupii și vulpile care erau periculoase atât pentru om cât și pentru gospodăria acestuia. Țăranii vânau individual și cu mijloacele lor arhaice. Se vânau mai mult iepuri, capre, mistrți, lupi, urși, fazani, prepelițe, rațe sălbatice, etc. Apoape fiecare casă aveau arme, dar acestea erau interzise de aceea vânătoarea se făcea pe ascuns, braconaj. Un alt mod de a prinde animalele era prin vânătoarea cu curse. Acestea erau puse în diferite locuri pentru a se evita accidentările omenești. Pentru ca animalele să fie atrase în aceste curse se puneau adesea momeli. Unele curse erau foarte simple, altele extrem de ingenioase. Dintre acestea amintim lațul, metodă folosită și azi, țarcul, de suprafață, care era alcătuit din două cercuri concentrice, din nuiele groase, unde intrau animalele dar nu mai puteau să iasă afară.

Vânatul era folositor deoarece completa hrana țăranilor, iar blănurile asigurau o parte din îmbrăcămintea de iarnă sau erau valorificate în târguri ori la diferite cojocării.

La începutul secolului XX o problemă cu care se confrunta țăranul lipsa fondului de vânătoare care a scăzut simțitor, astfel fiind nevoie de o reglementare a vânatului prin salvarea animalelor sau repopularea speciilor aflate pe cale de dispariție.

Pescuitul

Apele curgătoare din localitatea Dobrești a favorizat practicarea pescuitului pe aceste meleaguri. Acesta însă nu era foarte intens practicat. Dintre metodele de pescuit amintim: pescuitul cu mâna, care era practicat în apele cu debit mic și pentru care era necesară o anumită iuțeală și indeletnicire. O altă modalitate era cea cu unelte mai mult sau mai puțin specializate cum sunt: mreaja, leasa- făcută din nuiele împletite, sacul- făcut dintr-o plasă subțire și fixat de un lemn cu două brațe și nu în ultimul rând undița, sau cârligul- în vârful acesteia era atașată o momeală și se puneau de noaptea, bătute în țăruși în pământ, și erau controlate dimineața.

Sătenii amintesc persoane foarte vigilente care se scufundau în apă iar când ieșeau la suprafață aveau prinși pești în ambele mâini și în gură. Acesta era, și este, un lucru greu de realizat dar multe persoane se întreceau în realizarea acestor performanțe.

Pădurăritul

Este privită ca o ocupație secundară dar este de o însemnătate economică mare pentru locuitorii din comună pentru sfârșitul secolului al XIX-lea, îneputul secolului XX. Întinsele păduri care există formează un cadru propice pentru o astfel de îndeletnicire.

După ce oamenii terminau muncile agricole uracu la pădure și începeau tăiatul lemnelor. Lemnele tăiate trebuiau stivuite și primăvara când se topeau zăpezile, plutele de lemne coborau spre vale. Existau stavile care opreau mersul acestora mai spre vale. O bună parte din tulpinile tăiate se prelucrau chiar pe locul defrișării și erau transformate în grinzi, scânduri sau lemne pentru foc.

Unii locuitori mergeau să lucreze și în alte părți în aceasta privință, iar alții, veneau aici pentru realizarea acestei ocupații care aduceau câștiguri bănoase. În prezent pădurăritul este o practică des utilizată dar aceste aduce imense dezavantaje pentru locuitorii din comune datorită faptului ca nu se replantează arbori și există tot mai multe pericole de inundații datorită intensei defrișarări. Pădurăritul este supravegheat intens de pădurarii Ocolului Silvic Dobrești, în acest sens.

Mineritul

Subsolul comunei Dobrești conține minereu de bauxită care a început să fie explatat la sfârșitul secolului al XIX-lea. Prezența telegrafului și a liniei ferate existente în acestă perioadă a ușurat considerabil exploatările din zonă. La fel ca și pădurăritul, mineritul constituie o importantă ramură din punct de vedere economic dar care nu înlocuiește activitățile agricole. În ultii ani ai secolului XIX afluxul populației spre comună este considerabil tocmai datorită dezvoltării acestor ramuri de producție. Exploatarea bauxitei atrage după sine un număr mare de oameni care se încadrau ca minieri sau la diferite lucrări care se executau pentru a se exploata mai ușor acest minereu. Pentru locuitorii noi veniți să lucreze în această zonă, s-au construit locuințe improvizate, numite „barăci”, așezate în apropierea stației de cale ferată.

Dezvoltarea metodelor de explatare a bauxitei duce la dezvoltarea economică și implicit asupra condițiilor de viață. Munca în mine nu era însă deloc ușoară deoarece presupunea multă muncă, grea și condiții neprielnice. Bauxita se scotea din mine cu roaba și se căra în căruțe. Apoi era transportată cu ajutorul unor funiculare. Mai târziu modalitățile de explatare și transportare a bauxitei s-au ușurându-se considerabil munca minerilor.

Zăcămintele de bauxită apar sub forma de lentile în dolinele unui vechi relief modelat pe calcare tithonice și se explatează de la Luncasprie. Apoi sunt aduse pentru preparare în stația de la Dobrești și apoi era transportată cu mijloace feroviare la Uzina de alumină din Oradea, uzină care a intrat în funcție în 1965. Această uzină a fost dechisă până în anul 2006 când a fost închisă definitv.

3.4. Meșteșuguri

Orice gospodărie țărănească se făcea remarcată prin obiecte tradiționale autentice, cum ar fi: icoane pe sticlă sau lemn, obiecte utile împletite din pănuși, stuf ori nuiele, porți din lemn încrustate, oale, farfurii, ulcioare din lut, țesături și broderii etc. Fala oricărui sătean erau straiele românești lucrate din materiale țesute în război și împodobite, în general, manual cu motive specifice zonei. Meșteșugurile și tradițiile erau păstrate cu sfințenie și transmise din generație în generație. Astfel că meșteșugurile crează adevărate punți de legătură între trecutul și viitorul acestei zone, modul de viatã tradițional și meșteșugurile populare sunt adevărate tezaure vii, reprezentative pentru diversitatea lor și pentru exprimarea artistică de o înaltã calitate.

Meșteșugul lemnului (sculptura)

Vegetația forestieră, alcătuită din păduri întinse de conifere ce alternau cu fagul (Fagus silvatica), carpenul (Carpinus betulus), frasinul (Fraxinus excelsior), cerul (Querus ceris), cornul (Cornus mas), și alte specii arborifere, a fost una dintre resursele cele mai larg atrase în circuitul economic, multe sate specializându-se în meșteșugul prelucrării lemnului.

Din lemn omul și-a durat casa din epoca neolitică și până în contemporaneitate. Urmele arheologice sunt grăitoare în acest sens. Foarte mulți locuitori se ocupau cu confecționatul șindrilei de brad sau de fag. Toți lemnarii indiferent de specializarea lor trebuiau să cunoască toate tainele lemnului. Dintre uneltele care se realizau amintim: lada de zestre, care este cea mai cunoscută, scara, troița, și, în unele sate, chiar obiecte de mobilier. Meșterul alege lemnul cu fibra potrivită pentru fiecare obiect pe care îl realizează. Decorarea lemnului cu motive specifice zonei pun în valoare forma obiectului finit. Motivele de pe obiectele din lemn seamănă cu cele de pe țesături ori ceramică.

Lemnul a fost intens utilizat și în obținerea unor obiecte de uz casnic, cum sunt lingurele. Deasemenea alte unelte sunt: jugul, ruda de car, scările, coțile de secure sau de unelte agricole.

Încondeiatul ouălor

Este un obicei preistoric care a fost preluat, mai apoi, de Creștinism devenind un simbol al datinilor și obiceiurilor Sărbătorilor Pascale. Ouăle sunt tărcate în Săptămâna Mare, mai precis în ziua de Vineri.

Când vorbim despre acest meșteșug trebuie să parcurgem mai mulți pași: alesul ouălor celor mai frumoase ca formă, pregătirea lor prin spălare, vopsitul, care în zona noastră se face cu vopsele naturale din plante, aplicându-se modele din frunze de diferite forme (ouăle se pun într-un ciorap de nailon, după fiecare ou se face un nod, apoi se pun în vopsea (cel mai adesea obținută din coji de ceapă) și încondeerea. Culorile cele mai des întrebuințate sunt roșul și galbenul, simbolizănd trecerea soarelui pe cer, de la răsărit până la asfințit. Mai demult ouăle se vopseau în coajă de ceapă. Tărcatul se face astfel: se aleg ouă care au coaja albă pentru o vopsire mai intensă, se fierb, se ornează (fig. 38) apoi cu ceară de albine topită, folosind un instrument numit „bizarcă”. Cu bizarca se fac diferite motive creștine dar și necreștine, din care cele mai întâlnite sunt: crucea, frunza de brad, prescura, flori, iepurași, motive geometrice sau chiar se inscripționează mesaje de felul:”Hristos a înviat!” „Paște fericit!”. După aceea ouăle sunt puse într-o soluție de vopsea, se îndepărtează ceara, iar ultima operațiune este lustruirea acestora cu slănină.

Încondeiatul ouălor este un obicei păstrat din generație și simbolizează, pe de o parte, părăsirea mormântului de către Mântuitorul Iisus Hristos și întoarcerea la viață, și, în același timp, aducerea aminte de înnoirea timpului cosmic, care moare și renaște din nou în timpul Învierii.

Fig. 38 Expoziție de ouă încondeiate la Școala cu clasele I-VIII, Dobrești

(Sursa: Arhiva școlii cu clasele I-VIII, Dobrești)

Vărăritul
         

Vărăritul (sau arderea pietrei de var) este o îndeletnicire tradițională a oamenilor comuna Dobrești, una datorată în special faptului că acești munți sunt formați cu preponderență din calcar. Acest meșteșug se practică și în prezent.Etapele obținerii varului din piatra de calcar sunt:
• Extragerea pietrei de calcar din mici cariere și transportarea ei la cuptorul de ars varul.
• Spargerea pietrei și așezarea ei în cuptor. Se începe cu pietrele mai mărunte și deasupra vor fi puse pietrele cele mai mari, care formează bolta cuptorului. Când cuptorul este plin se lipește bolta cu un strat de lut în care se fac mai multe orificii (pentru întreținerea arderii și evacuarea fumului). În timpul arderii orificiile se închid progresiv pentru menținerea căldurii.
• Varul este gata în momentul când fumul este de culoare albă. În acest moment se descoperă cuptorul și se lasă varul la răcit. Culoarea varului bine ars după răcire este albă sau galben-verzuie.

În localitatea Dobrești această îndeletnicire este una foarte veche.

Țesutul

Este unul din cele mai vechi meșteșuguri românești, dar și acesta cunoaște un declin datorat producției industriale de fibre textile. Multe femei din Bihor mai cunosc acest meșteșug, dar nu-l mai practică. Existau însă numeroase familii ai căror membri se ocupau cu prelucrarea firelor de in, lână, bumbac, cânepă realizând obiecte tradiționale cum ar fi: prosoape din cânepă și in, ștergare de ornament, fețe de masă, cergi, preșuri, traiste etc. Motivele sunt specifice zonei, culoarea de bază este albul, culoarea nealterată a fibrei. De regulă, războiul de țesut se pune iarna, când s-au încheiat muncile câmpului. Țesătoare care duc mai departe acest meșteșug întâlnim la Dobrești, Lazuri de Beiuș, Roșia.

În Bihor, materiile prime de bază pentru țesături, cojoace, broderii și împletituri au fost asigurate de vechi îndeletniciri precum : cultura plantelor, confecționarea de obiecte de îmbrăcăminte și oieritul.

În legătură strânsă cu înfățișarea exterioară a obiectelor țesute, brodate sau împletite, este procesul de colorare, care, multă vreme, s-a realizat cu ajutorul coloranților vegetali, precum frunza de nuc sau urzica.

Pentru zona Dobrești, trecerea la țesut parcurge câteva etape specifice, premergătoare acesteia:

-urzitul

-„învălitul” urzelii

-umplerea „țevilor” cu fire

-„năvăditul”(trecerea firelor de urzeală prin ițe și prin spată).

Printre tipurile și variantele tehnice de țesut, se numără:

-țesutul fără „spată” și fără „bârle”

-țesutul în două ițe

-țesutul în trei ițe

-țesutul în patru ițe

-țesutul în mai multe ițe

După terminarea țesutului, are loc însă înălbirea pânzei necolorate și dubitul „pănurei”.

Există anumite tipuri de „alesuri”:

-„alesul” în vrâste cu dungi mai late sau mai înguste

-„alesul” în degete

-„alesul” cu suveica

-„alesul” în speterează

-„alesul” cu boți

-„alesul” tăiat în război

-„alesul” cu model

Cusăturile sunt de două feluri:

a) simple

b) ornamentale

Pe lângă diferitele modalități de „cusut”, în Bihor există și anumite împletituri:

– împletituri propriu-zise

– împletituri speciale pentru dantele

Împletitul constă în așezarea împreună a mai multor fire, prin încrucișarea între ele. După aspect, există mai multe tipuri de împletituri:

– împletitul arhaic

– împletituri speciale din cânepă sau bumbac

– împletitul „ciur”, specific obiceiului țigănesc

– împletitul decorativ („cipcăneț”)

În comuna Dobrești există anumite tipuri de ornamente:

– ornament solar, alcătuit din elemente ornamentale fitomorfe, redate geometric pe țesături și cusături, pentru decorarea locuințelor;

– compoziție ornamentală fitomorfă, transpusă în stil geometric pe țesăturile pentru interior, cu ajutorul tehnicii de cusut „brânălește”, specifică zonei Dobrești.

Fig. 39 Port popular femeiesc, specific comunei Dobrești

(Sursa: Arhiva școlii cu clasele I-VIII, Dobrești)

Fig. 40 Port popular bărbătesc, specific comunei Dobrești

(Sursa: Arhiva școlii cu clasele I-VIII, Dobrești)

3.5. Obiceiuri

Ca și la alte popoare, sufletul românului este puternic ancorat în tot ceea ce înseamnă „tradiție”, „obicei”, „moștenire spirituală”, prin care unitatea unui popor este pe deplin închegată și păstrată. Diversitatea trăirilor pe care le încearcă omul pe parcursul vieții nu este decât expresia complexității sufletului omenesc.

Astfel, atunci când omul e bucuros, simte că bucuria lui poate fi împărtășită și cu alții, și astfel a apărut „cântecul”; atunci când tristețea îi apasă sufletul, omul simte nevoia să o exprime sau chiar să-și cânte durerea, și astfel, s-au născut „doinele” și „baladele”; sfaturile primite de la părinți, lecțiile pe care i le oferă viața au dat naștere „proverbelor” și „zicătorilor”; bucuria iubirii și-o cântă în „cântecele de nuntă”, tot așa cum tristețea cauzată de dispariția cuiva drag și-o manifestă prin „bocet”; gândurile rele, nenorocirea, încearcă să le alunge prin „descântec”; măiestria din mâini o arată atunci când face un costum tradițional, sau când încondeiază ouă.

Trecerea prin viață implică parcurgerea unor momente importante precum: nașterea, căsătoria, moartea sau momente prin care se celebrează credințele religioase precum și alte etape importante legate de evoluția unui popor.

Nașterea

Miracolul nașterii, ca prim act doveditor al existenței umane, este marcat în comunitatea omenească prin diferite acte. Nașterea, ca prim etapă fundamentală din viața unui om își are astfel importanța cuvenită în circuitul vieții.

În comunitățile rurale, acest lucru se vede mult mai pregnant decât în comunitatea urbană, tocmai prin faptul că în ceea ce privește comunitatea rurală, pe aceasta o caracterizează într-o măsură mai mare, o anume notă de conservatorism și o dorință de a perpetua elementul tradițional.

După naștere, până la molidvă, care se efectuează pe pragul bisericii, la 40 de zile, femeii i se impun anumite restricții, menite a proteja nou –născutul dar și pe mama acestuia, de spiritele rele: să nu iasă în sat, să nu treacă peste podețe, să scalde copilul în apă neîncepută, mama nu avea voie să întoarcă spatele copilului (până la botez), vizitatorii trebuiau să lase copilului la plecare „somnul și țâța”, prin câteva scame de pe hainele lor etc.

În ceea ce privește moșitul iată câteva lucruri demne de observat. Femeia care moșea era și nașa copilului, ea o ajuta pe mamă să nască. De cum se năștea, copilului i se făcea prima baie în bani de aur, ca să fie bogat.

Dacă era < prunc>, se spunea așa:

„ Să fie frumos

Ca un trandafir

Și deștept

Ca un dascăl.”

Dacă era fată, se spunea așa:

„ Să fie frumoasă

Ca o garoafă

Și deșteaptă

Ca o dăscăliță.”

Apa care rămânea nu se arunca oriunde, ci la rădăcina unui copac.

Nunta

Bucuria uniunii și a împlinirii trupești și spirituale este onorată prin celebrarea unei alte etape importante din viața omului, și anume nunta.

Desfășurarea ritualului de nuntă este bogată în semnificații. Ea pornește de fapt o dată cu hotărârea mirilor și a familiilor acestora de a se „încuscri”, până la pețit, la pregătirile ce țin de masă, podoabe, hainele mirilor, rolul „grăitorului”, astfel că se poate spune, pe bună dreptate, că ritualul de nuntă parcurge de fapt un întreg scenariu, în care fiecare este un actor cu un rol bine determinat.

Persoanele importante la o nuntă sunt mirele, mireasa, nașul, nașa și grăitorul. La început lumea se aduna la casa mirelui unde se aflau și nașii din partea mirelui. Se mergea apoi după mireasă, în casa căreia se aflau părinții și rudele din partea miresei. Când apare mirele, ies părinții fetei și grăitorul ei. Cei doi grăitori se sfătuiesc și se târguiesc, cerând-o pe mireasă. În cele din urmă, grăitorul din partea miresei, aduce o femeie îmbrăcată în alb, presupusa mireasă. Ea are fața acoperită cu un voal alb și are în mână un buchet de urzici, cu care îl va lovi pe mire, după ce acesta o va refuza spunându-i că nu ea este adevărata mireasă. Apoi grăitorul aduce mireasa mică(o fetiță de vreo 5-7 ani), căreia mirele îi aduce un mire mic. În cele din urmă mirele o aduce pe adevărata mireasă. Ea se așează față în față cu mirele, ei fiind despărțiți de o masă peste care mirele îi va oferi buchetul de mireasă. Mirii și cu toți nuntașii pleacă la primărie și la biserică unde se cunună religios și unde se întocmește certificatul de căsătorie. Acasă la mire este organizat un bal cu mâncare, băutură și muzică, petrecând până dimineața.

În timpul nopții, miresei i se fură papucul, iar hoțul cere o anumită sumă de bani. Mai târziu este furată și mireasa, iar hoțul dă, fie nașului, fie nașei sau mirelui, o pedeapsă.Spre dimineață se dă cinstea și se aduce tortul. Fiecare nuntaș trece pe la masa mirilor, dându-le cinstea și luând o felie de tort.

Pețitul – „…mergea mirele la biserică cu tatu-său și mamă-sa, cu nașii, cu două-trei rude mai apropiate, să ceară mireasa. La casa miresei erau așteptați cu o masă îmbelșugată. Se puneau la masă, ca să se sfătuiască să ceară mireasa. După ce se ajungea la o înțelegere, se întrebau ce zestre să-i dea și apoi hotărau data nunții…”.

Data nunții – „…nunta se făcea numai duminica, se strângeau feciorii la mire și fetele la mireasă…”.

Chemarea la nuntă – „…se făcea prin doi feciori, „chemători”, îmbrăcați în costume populare. Ei erau trimiși să meargă prin sat și să intre în casele în care erau chemați. Ei aveau la ei un steag împodobit -„lăslău”(fig. 41) și o sticlă cu pălincă. Când ajungeau la casa omului, ziceau că l-o trimis mirele și mireasa să vină la nunta lor…”.

Fig. 41 Lăslău

(Sursa: Arhiva școlii cu clasele I-VIII, Dobrești)

Moartea

Ne naștem pentru a muri, moartea definește, de altfel, ființa umană. Părăsirea acestei lumi de către ființa umană presupune respectarea unor etape fără de care aceasta nu poate să treacă liniștit în „lumea cealaltă”.

Obiceiuri de înmormântare – priveghiul- mai demult când murea un om, tânăr sau bătrân, îl privegheau, adică stăteau toată noaptea cu el, nu-l lăsau singur. Tinerii se jucau „de-a puricele”, iar bătrânii, ca să nu adoarmă, jucau „șuștăr”, iar gazda le dădea țuică după ora 4. Tinerii care se jucau „de-a puricele” cereau gazdei un scaun și o curea. Un băiat care avea iubită stătea pe scaun și altul, lângă el, cu cureaua. Cel care stătea pe scaun îi spunea celui cu cureaua să meargă la fata care îi plăcea lui, iar dacă aceasta nu venea, o lovea cu cureaua, iar dacă venea, cel care era pe scaun o săruta. Pe scaun rămânea fata, și ea, la rândul ei, chema un alt băiat și jocul se repeta.

Înmormânatrea se făcea cu mult alai, depinde de rudeniile mortului li de vârsta pe care o avusese. După slujba care se făcea în curtea gazdei, cortegiul funerar mergea spre groapă unde se mai ținea făceau rugăciuni și mortul se întroducea în groapă timp în care familia și bocitoarele, boceau pe cel care pleca dintre ei. După aceasta se reîntorceau acasă și țineau o masă în cinstea mortului.

Obiceiuri legate de sărbători

Duminica Floriilor – există un obicei din vremea lui Iisus Hristos, care spune că în Duminica Floriilor, oamenii care merg la biserică trebuie să aducă ramuri de trestie, care sunt sfințite de preot, iar apoi acestea trebuie duse acasă și păstrate cu grijă. Casa în care se găsesc aceste ramuri de salcie va fi ferită de primejdii.

„Toți cu ramuri înverzite și cu stâlpări înfrunzite” aduc bucuria Intrării Domnului în Ierusalim.

Vinerea Mare –există un obicei străvechi care spune că în această zi femeile, bărbații și fetele nu se piaptănă, în casă nu se mătură, nu se aduc lemne, nu se pregătesc prăjituri. Este o zi de doliu universal care se încheie prin participarea în masă, seara, la slujba specială de la biserică, cântând Prohodul Domnului.

Paștele – de Paști, se cânta foarte mult în biserică: ”Hristos a înviat din morți,/ Cu moartea, pre moarte, călcând/ Și celor din morminte,/ Viață, dăruindu-le”, în trei variante. Este timpul când familiile se adună împreună și se fac mese comune și toți, cu mic cu mare merg la biserică .

Obiceiuri legate de Crăciun. Sărbătoare cu dublă coloratură, religioasă dar și laică, Crăciunul ne prevestește Nașterea Mântuitorului, dar în același timp ne arată și faptul că omul știe să se bucure în același timp și de lucrurile simple ale vieții ce îmbogățesc viața unui om: primirea și oferirea cu emoție a unui cadou, bucuria ce se întâlnește în admirarea unui peisaj acoperit cu zăpadă, copilul care râde dându-se cu sania.

În comunitatea locală din Dobrești obiceiurile legate de acest moment au specificitatea lor, dintre acestea remarcându-se Turca și Țuraleisa.

Umblatul cu Turca- este un obicei foarte vechi, cu rădăcini străbune în viața locuitorilor din zonă, care se păstrează prin strădania celor care caută să redescopere și să redea celor de azi aceste „comori” ale neamului românesc.

Obiceiul are loc cu ocazia sărbătorilor Crăciunului. El se desfășoară conform unui ritual bine stabilit și păstrat până în zilele noastre.

„Vătaful”, unul din trupa ce umblă cu Turca, merge pe ulițele satului, întrebând la fiecare gospodar dacă va primi Turca, o ceată de turcași ce vin în spatele lui pentru a ști din timp unde pot intra și unde nu. Turcașii vin la poarta casei gospodarului, însoțiți de lăutari (de obicei care au vioară și tobă), care cântă pe stradă „marșul Turcii”. Aici se opresc din cântat, iar „conducătorul” turcașilor strigă din poartă spre stăpânul casei dacă pot fi primiți. „-Primiți Turca? -Da! Poftiți în casă. Atâta am așteptat să veniți!” La răspunsul acestuia, ei sunt primiți în casă sau în curte. Aici intră cântând o colindă, „Scoală, gazdă”. Se opresc din cântat și urmează saluturi între gazdă și alaiul de colindători. În acest timp, cel care joacă Turca, stă în apropierea conducătorului „cetei”. Toți cei ai casei sunt prezenți, de la cei mai tineri până la cei mai bătrâni membri ai familiei.

„Șeful turcașilor” o întreabă pe gazdă ce colindă ar dori să asculte. Aceasta, cunoscând , de obicei, repertoriul trupei de turcași, cere să i se cânte una din colinzi. De exemplu:”Aș vrea să aud Colindu’ fetii mari, că am aici o fată mică și i-o veni rândul de a ieși în sat la horă și s-o mărita și ea”.

Colindătorii pornesc și cântă colinda cerută de gazdă, acompaniați fiind de instrumentiști. Turca face turul membrilor familiei pe ritmul ei, căutând „fata” gazdei. Ea este de multe ori „pedepsită” pentru „obrăzniciile ei” sau lovește pe câte unul cu capul, dar este „pusă la punct” de „conducător” sau de membrii grupului, ori chiar de gazdă.

Gazda le mulțumește pentru colindă și le oferă un colac făcut în casă (împletit) și cere celor din trupa de colindători să-i „alduiască” careva colacul.

Colindătorii mulțumesc gazdei pentru omenia și cinstea cu care au fost primiți, le urează „Sărbători fericite!” și sănătate. Grupul iese în stradă, și pe ritm de cântec, se îndreaptă spre altă casă, unde știu că vor fi primiți.

La sfârșit, după ce au intrat la toate casele din sat , în ultima seară a sărbătorilor de Crăciun, turcașii se întâlnesc la căminul cultural din sat, unde sunt prezenți la „horă” toți ai caselor unde turcașii au intrat. Aici are loc „Danțul Turcii” , unde se joacă toată noaptea, iar cei din sat aduc țuică,colaci și chiar gustări pregătite de la tăiatul porcului. Acest bal ține de obicei toată noaptea, acesta fiind și momentul de încheiere a obiceiului numit „Umblatul cu Turca”.

Pomul de Crăciun- este o datină venită din apus, încetățenită pe la orașe iar la țară a intrat prin casele slujbașilor și a moșierilor. Țăranii nu cunoșteau foarte mult această datină. Petre Ispirescu spune că s-a mirat foarte mult pentru întâiul pom pe care l-a văzut la un neamț. Atunci a socotit că în acea casă a murit cineva: „după ce m-am făcut mare (…)am văzut că obiceiul , se întinde precum se întinde și năvălirea în gloată a străinilor de alt neam, în orașele noastre. De la străini, obiceiul acesta a început a se pripăși și pe la români și încă tot pe la de-alde cei priciopsițicari se dic înăuntru de învață procopseal acelor popoareși când se întorc acasă le e rușine, vedeți dumneavoastră să mai vorbim și românește, ci o dă tot pe franțuzește ori pe nemțească”.

În prezent acest obicei este practicat de toți locuitorii comunei. Cei mai fermecați de acest brad sunt copiii, care în Ajunul Crăciunului, împreună cu părinții împodobesc bradul cu bomboane, fructe, globuri, beteală, etc. Mirosul de cetină înmiresmează încăperea și unește familia.

Obiceiuri din viața de zi cu zi

Și în viața de zi cu zi omul tinde să-și trăiască viața după anumite șabloane, după anumite reguli nescrise, care, cu timpul, devin veritabile repere de comportament. Astfel, prin anunțuri, omul lua cunoștință de evenimentele importante din viața comunității în care își ducea traiul, adunându-se la o șezătoare aceasta era un prilej de a vorbi, de a asculta „povești”, de a se cunoaște mai bine unii pe alții, dar în același timp era și un prilej de a pune la încercare calități precum: hărnicia, priceperea de a toarce , de a vorbi, de a dansa etc.

Anunțurile

„ În urmă cu 50-60 de ani, în Dobrești, anunțurile se făceau de către un om , angajat al primăriei. El se urca pe un vârf de deal și avea o tobă în mână. Cunoscut sub denumirea de „chișbirău” (omul cu toba), el bătea mai întâi din tobă, după care anunța:”Ascultați, voi, oameni buni ce voi spune: mâine dimineață, din fiecare casă să se prezinte un om la primărie, unde va primi veștile de la primar…”.

Șezătoarea

În satul nostru era un obicei deosebit: la o casă se adunau fete, neveste, dar și femei mai în vârstă, care își aduceau cu ele lucru de mână (împleteau ciorapi, coseau, torceau etc.). În timpul lucrului, ele spuneau povești, glume, iar unele „trăgănau”, fiind rugate de celelalte femei.

O familie din sat s-a gândit să facă clacă la fuior (cânepă). Două neveste făceau din fuior să iasă câte un ghem și umbla cu fuioarele prin sat. La fiecare casă lăsa câte un fuior.

Cei care primeau fuiorul mergeau în șezătoare la o casă unde se decidea să fie șezătoare. Se mergea cu furca, iar în furcă era legat fuiorul. Se torcea cu fusul, iar câlții îi îndrugau tot cu fusul. Acolo se adunau feciori și chiar oameni mai în vârstă. Se apucau la glume. Stând la glume, furau fusul de la fete și nu îl dădeau înapoi până când acestea nu îi sărutau. Când se găta șezătoarea, mergeau acasă. Feciorii mergeau cu câte-o fată de care le plăcea, iar bătrânii mergeau cu câte o babă de care le plăcea.

Când s-o fost hotărâtă ziua de clacă, mergeau în clacă fete și neveste cu ghemele ieșite din fuioare. Pe ghem era pusă o hârtie cu numele celei care l-o tors. Dacă era cu „higheghe”, mâncare și băutură, se dădea băutura mai înainte. La fete și la neveste li se dădea mâncare. Fetele și nevestele care nu luau fuiorul să toarcă, jucau cu feciorii. Feciorul care o juca îl chema să-i dea un pahar de băutură.

Toate aceste obiceiuri și tradiții sunt inima locuitorilor din comuna Dobrești de care își aduc aminte cu plăcere și totodată cu regret că aceste sunt pe cale să dispară.

IV.Valorificarea turistică a patrimoniului etnografic

De secole, viața plină de lipsuri materiale a țăranului român de pe aceste meleaguri, ca de altfel de pe întreg cuprinsul țării, nu l-a oprit să-și manifeste trăirile spirituale prin vers, cântec, compoziții literare –populare, obiceiuri tradiționale populare și religioase, ceea ce se constituite într-o largă paletă de valori, transmise din generație în generație, prin viu grai. Desigur că, pe parcursul anulor s-a pierdut o parte semnificativă a acestora, în funcție de schimbările sociale radicale din viața economică, culturală și implicit socială a omului de rând de pe teritoriul întregii țări. Bătrânii satului sunt purtători de zestre spirituală a neamului românesc, excepție făcând unele manifestări culturale, într-un limbaj specific ardelenesc, cu nuanțe de regionalisme locale – de Dobrești, manifestări, poate stilizate , ale unor obiceiuri – tradiții locale, de care au avut „grijă” dascălii satului de-a lungul deceniilor, oameni de suflet românesc, păstrători de zestre spirituală, prin aducerea „în scenă” a cântecului vechi și a jocului popular bihorenesc, cu specific local, precum și a populației minoritare – țigănești, scenete sau chiar piese de teatru popular, poezii – monolog, ilustrând aspecte din viața satului, spectacole realizate cu școlarii și tineretul satului.

Este o datorie pentru locuitorii comunei să pestreze acestă „lada de zestre” a locuitorilor Dobreștiului, și pentru a fi prezentată ca un punct toristic pentru cei care vor să cunoască aceste tradiții unice, românești. Acest lucru este posibil prin înființarea unui mini-muzeu etnografic în localitate unde vor fi înregistrate și alte aspecte care țin de tradiție locală, care se pot descoperi pe parcurs.

Acest lucru poate fi relizat doar prin atragerea unui număr mare de colaboratori și de participanți activi. În acestă privință, Școala cu clasele I-VIII, Dobrești dorește realizarea unei arhive de folclor, în cadrul școlii, care să cuprindă: casete audio-video, CD-uri, albume foto, prezentând spectacole de gen cu diverse ocazii și prin instituirea unui parteneriat cultural permanent cu instituții culturale județene, în vederea promovării culturii populare locale.

Nu doar tradițiile comunei reprezintă un potențial turistic ci și peisajul comunei cre va fi prezentat în continuare sub aspect turistic.

Având în vedere potențialul peisagistic deosebit al zonei, se impune exploatarea acestui atu, prin agroturism sau turism de weekend. Sunt gospodării ale populației cu dotări edilitare și confort corespunzătoare, care alături de căsuțele de vacanță din zona barajului Vida și cantoanele silvice, cuprinse într-un sistem de organizare, pot constitui un punct de început al turismului deși infrastructura lasă de dorit. Împreună cu primăria și școala se pot amenaja și marca câteva trasee turistice cu grade diferite de dificultate și locuri de camping pentru corturi. Stimularea acestei activități se poate face prin facilități și mici finanțări, în termen scurt, însă necesită susțineri puternice în infrastructură pe termen mediu și lung. În acest domeniu însă este nevoie de publicitate și de cursuri speciale de management susținute prin programe speciale.

Lacul de acumulare Vida este un punct de atracție turistică deosebită, în timpul verii fiind asaltat de turiști din Oradea și din împrejurimi. Lacul are 5 ha luciu de apă și este un fond piscicol bogat dar neexploatat la capacitate. Lacul este totodată sursa de apă industrială pentru spălarea minereului și sursa de apă potabilă localității Dobrești. Cantitatea constantă și calitatea apei face ca și aceasta să fie considerată o resursă doar parțial exploatată.

Cheile Videi și peșterile, alături de celelalte fenomene carstice și de zone cu peisaj deosebit sunt deasemenea foarte căutate de turiști dar lipsesc amenajările și dotările specifice.

Sub acest aspect, al bugetului, se pot iniția proiecte de finanțare și asistență privind reducerea riscurilor de dezastre ecologice ( ruperea digurilor iazurilor de decantare a șlamului rezultat din spălarea bauxitei ), ecologizarea incintelor miniere precum și reconstrucția ecologică a vegetației forestiere pe terenurile degradate prin exploatarea bauxitei. Deasemenea se pot desfășura acțiuni și activități, deosebit de importante, începând cu educația din școli și conștientizarea populației și agenților economici asupra problemelor de mediu, obligarea la respectarea normelor și legislației. Se impune deasemenea coordonarea de către Primărie a unor ample acțiuni de igienizare și cosmetizare a localităților, drumurilor și șanțurilor, terenurile virane, pășuni și păduri, cursuri de apă. “ Stimulentele “ în această acțiune pot fi amenzi aplicate nonconformiștilor.

Bibliografie generală:

Berindei O., Pop Gr. (1972), Județul Bihor, Edit. Academiei R.S.R., București

Berindei O., Dumitrașcu S., Faur V. (1979), Bihor, ghid turistic al Județului, Edit. Sport-Turism, București

Blaj Gh., Szanto Șt., Chira I. (1979), Județele patriei – Bihor, Edit. Sport-Turism, București

Bleahu Marcian, (1978), Omul și peștera, Editura Sport-Turism, București

Brie Mircea,(2002) Etnie și confesiune în nord-vestul României, (sec. XIX )în Analele Universității din Oradea, Istorie Arheologie, tom XII, Editura Universității Oradea

Chiriac Aurel, (1999), Pictura bisericilor de lemn românești din Bihor în secolul XVII-XX, Edit. Muzeul Țării Crișurilor, Oradea

Emodi, I. Contribuții la cunoașterea începutului epocii bronzului din nord-vestul Transilvaniei, în Thraco-Dacia, 6, 1985

Godea I. (1977), Caracterisici ale culturii poporului român, Editura Sport-Turism, București

Godea I., Dr. Panait Ioana Cristache, (1978), Monumente istorico bisericești, din eparhia ortodoxă română a Oradiei, Edit. Episopiei Ortodoxe românești a Oradiei, Oradea

Gorun Gh. (2001), Răscoala lui Horea în Comitatul Bihor, vol.II, Edit. Presa Universitară clujeană, Cluj-Napoca

Ilieș A. (1998), Etnie, confesiune și comportament electoral în Crișana și Maramureș, Editura Dacia, Cluj-Napoca

Ilieș A., Stașac. M. (2000), Studiu geografic al populației, Editura Universității Oradea

Matiuța Iosif, Aspecte sociale și economice în evul mediu și epoca modernă pentru Dobrești, Universitatea Babeș- Bolyai, Cluj-Napoca

Maxim V., Godea I. Considerații istorice și demografice privind evoluția tipologică a așezărilor rurale din nord-vestul României, în Biharea II, Oradea

Mihăilescu V. (1996), Dealurile și câmpiile României, Edit. Științifică, București

Pascu Ștefan. (1979), Voievodatul Transilvaniei, vol. II, Editura Dacia, Cluj-Napoca

Pamfilie Tudor, (1997), Sărbătorile la români, Colecția Mytos, Editura Saeculum I.O., București

Pop P. Grigor, (2006), Carpații și Subcarpații României, Editura Presa Universitară Clujeană, Cluj-Napoca

Popescu I. (1996), Istoria și sociologia religiilor, Editura Fundației “România de mâine”

Suciu Coriolan. (1968), Dicționar istoric al localităților din Transilvania, Vol.I, II, Edit. Academiei Republicii Socialiste România

Synan, V., Andreiescu V., (2004), Tradiția mișcării penticostale, Editura Betania

Ștefănescu B., Chiriac A., Goman I., Nistor S. (2001), Agricultură și comerț la locuitorii zonei Beiușului în sec. XVIII-XX, Editura Universității Oradea, Oradea

Ștefănescu B. (1995), Tehnică agricolă și ritm de muncă în gospodăria țărănescă(sec.XVIII-XX), Vol.II, Editura Fundația “Cele trei Crișuri”, Oradea

Ștefănescu B. (2006), Lumea rurală din vestul României între medieval și modern, Editura Universității Oradea

Ștefănescu B. (1987), Caracterul cumulative al tehnicilor agricole în satele bihorene de munte, în Biharea XIV, Oradea

Ștefănescu L. (1972), Nord vestul României în secolul al XVII-lea, în Cuaternar muzeal orădean, , Muzeul Țării Crișurilor, Oradea

Tipei, J.E, (1988), The apostolic Church of God in Romania- AGG, în Dictionary of Pentecostal and charismatic movement, Grands Rapids

Toșa I. (1986), Contribuții la studiul așezărilor rurale românești, în Biharea XVI, , Oradea

*** , 1964, Istoria României, Vol. II, Editura Academiei Românești

Bibliografie specială:

*** Lumină și cânt,

*** , 1999, Plan de urbanist general, (PUG) al comunei Dobrești,

*** 2007 Plan Strategic de dezvoltare social-economică- Comuna Dobrești,,

*** (1974), Repertoriul monumentelor din Bihor, Muzeul Țării Crișurilor, Oradea

*** , 1964, Istoria României, Vol. II, Editura Academiei Românești

Recensământul populației și locuințelor, 1880, Direcția de statistică Oradea

Recensământul populației și locuințelor, 1900, Direcția de statistică Oradea

Recensământul populației și locuințelor, 1910, Direcția de statistică Oradea

Recensământul populației și locuințelor, 1930 Direcția de statistică Oradea

Recensământul populației și locuințelor, 1966 Direcția de statistică Oradea

Recensământul populației și locuințelor, 1992 Direcția de statistică Oradea

Recensământul populației și locuințelor, 2002, Direcția de statistică Oradea