Utopie Si Antiutopie In Literatura Universala Si In Literatura Romana

I. INITIERE IN UTOPIE

“Toata lumea cunoaste povestea corabiei lui Tezeu. Ea fusese instrumentul tuturor ispravilor eroului, iar inaintea mortii sale acesta o lasase mostenire orasului Atena. A fost cu piosenie pastrata vreme de veacuri. Intr-o buna zi a fost nevoie sa fie inlocuita o scandura putreda, a doua zi o barna deja roasa de cari; si in curand si-au dat seama cu toti ca din corabia lui Tezeu nu mai rasasese nici cea mai mica bucatica de lemn. Totusi era tot corabia lui Tezeu; sau poate ca nu mai era ea insasi.” Mi s-a parut ca aceasta fabula aminteste de destinele utopiei.

a)Termenul de utopie

Incepand cu secolul al XVI-lea, utopia formeaza un gen literar bogat reprezentat, care ingaduie cititorului si criticului un adevarat periplu prin numeroase peisaje diferite (popoare si tipuri de societate).

Thomas Moruus este cel care creaza termenul. Aparitia acestui cuvant se datoreaza colaborarii dintre Thomas Morus si bunul sau prieten Erasmus. In corespondenta lor, ei se refera la “Nusquama nostra”, “tara noastra de nicaieri”.

Cuvantul utopie provine din outopia, fiind format dintr-un derivat de la topos care inseamna “loc”, prin adaugirea prefixului ou-, o particula cu sens general negativ.

Utopia ar trebui sa semnifice deci, “lipsa de loc” sau “nici un loc”, sau, mai potrivit “locul care nu exista”.

Termenul de utopie, dupa cum arata si S.Antohi, “este cel care ne spune singur ca locurile fericite au un singur cusur: nu exista”. Destinul cuvantului utopie ni se dezvaluie prin raportarea la continutul operei lui Morus. Circulatia cartii a impus numele insulei inchipuite de Th. Morus, "Utopia", ca substantiv comun. Rabelais folosea inca in 1532, doar sensul originar (“tinutul imaginar descris de Morus”): Gargantua trimite o scrisoare "din Utopia", iar dipsozii jefuiesc Utopia si asediaza orasul Amaurotilor. Spre sfarsitul secolului al XVI-lea, termenul cunoaste mai multe acceptii. Avand ca punct de plecare numele operei lui Morus, utopia se extinde la un intreg gen literar, fiindca epoca abunda in scrieri dupa tipicul: naufragiu sau debarcarea intamplatoare pe tarmul unei societati ideale, intoarcerea in Europa si descriere… Toate aceste creatii pot fi numite utopii dar ele incep sa capete si alte nume: voyages imaginaires /extraordinaires, reves, codes, robinsonades. Pe de alta parte, de la genul literar, termenul capata si o alta acceptie cuprinzand programele politice ce vizeaza oranduiri ideale (Campanella, Bacon, etc.). O parte a enciclopediilor arata ca Utopia este un proiect himeric, irealizabil, plan imaginar al unei guvernari ideale. In domeniul social-politic “utopie” incepe sa fie sinonim cu “himera”, “fantezie” iar adjectivul “utopic” semnifica “iluzoriu”, “fantastic”, “nerealist” si chiar “imposibil”. In secolul al XVIII-lea, marile dictionare nu ocolesc utopia. Dictionarul Academiei franceze are din 1762 o referinta la “utopie” iar din 1795 cuprinde si definitia “Utopie se dit en général d’un plan d’un gouvernement imaginaire ou tout est réglé pour le bonheur commun. Exemple: Chaque reveur imagine une utopie”.

In alte dictionare se vorbeste despre utopie ca despre un gen literar, prin referire la vechea traditie a proiectelor unor cetati perfecte: “Utopia – loc care nu exista nicaieri; un tinut imaginar. Cuvantul utopie (titlul unei lucrari) este folosit in sensul figurat pentru un plan de guvernamant imaginar, de exemplu Republica lui Platon”.

In secolul al XIX-lea, in limba franceza gasim o intreaga familie a cuvantului utopie: “utopie”, “utopique”, “utopiste”, “utopiens”. Exegeza secolului nostru a pus in circulatie diverse alte etichete ale unor subtipuri de utopie care denumesc tot utopia: “utopie negativa”, “antiutopie”, “utopie satirica”, “contra utopie”, “utopie neagra”, “distopie”. Insa la unii scritori ele se confunda, diferentele dintre ele fiind mai mici decat apropierile.

Dictionarele contemporane ne prezinta semnificatiile inregistrate pina acum ale cuvantului “utopie”: 1)numele lucrarii lui Thomas Morus; 2)numele insulei respective; 3)proiect (himeric) al unei oranduiri ideale; 4)gen literar care include asemenea proiecte (in forma romaneasca).

Alexandru Cioranescu defineste utopia ca fiind “descrierea literara individualizata a unei societati imaginare, organizata pe niste baze care implica o critca subiacenta a societatii reale”.

b) Defintiile utopiei. Utopia ca gen literar

Utopia este adesea considerata gen literar. Desi romanul e forma cea mai folosita pentru a da viata ideilor sI fantasmelor cetatii ideale, intalnim si poeme utopice, nuvele, povestiri, piese de teatru. Am putea spune ca romanele din secolele XVI, XVII stau sub semnul inceputului, un inceput stereotip. Am putea chiar extrage dintr-o carte de bucate, de exemplu, reteta utopiei. Ingredientele le cunoastem caci cine a citit o utopie le-a citit pe toate. Utopia lui Morus, Noua Atlantida a lui Francis Bacon, Cetatea Soarelui a lui Campanella – iata bibliografia strict necesara a utopiei clasice.

In studiul “Varieties of Literary Utopias” Northrop Frye arata ca constructia utopiei: 1)comportamentul societati este descris ritual (cineva, de obicei un narator folosind persoana intai este condus prin taramul utopic de un ghid care se identifica integral cu societatea sa; povestea devine un dialog socratic, in care naratorul pune intregari sau formuleaza obiectii, in timp ce ghidul ii raspunde); 2)ritualurile, irationale in aparenta, devin rationale dupa ce li se explica semnificatia.

In stransa legatura cu utopia este science-fiction-ul (S.F.-ul) care reprezinta, dupa cum afirma Jean Servier, “utopia secolului nostru”. Alexandru Cioranescu vorbeste despre sciente-fiction ca despre “fiica mai mica a utopiei”, aratand ca S.F.-ul foloseste metoda utopica, mosteneste aparentele utopiei, dar i-a uitat intentiile. Deja Aristotel semnala amestecul faptelor reale cu cele imaginare, aratand ca asupra ultimilor se extinde o parte din credibilitatea acordata meritat primelor.

In ciuda faptului ca utopia nu este o metoda, ci expresia unei metode, se poate sustine existenta unei metode utopice. André Lalande se numara printre primii care vorbesc despre “metoda utopica”. Metoda utopica sta la baza tuturor utopiilor literare.

c) Utopia ca forma mentis

Utopie inseamna pentru un numar mare ce cercetatori spirit utopic, mentalitate. Distinctia intre spirit utopic si utopie se face cam in sensul in care scria Claude – Gilbert Dubois: spiritul utopic se poate “insinua in productiile romanesti, eseurile politice sau morale, tratatele juritice sau relatarile de calatorii reale sau imaginare”. Putem considera echivalenta relatia utopie – utopism cu seria roman – romanesc, tragedie – tragic, comedie – comic. Actul mental de a crea o lume utopica este un fenomen regresiv, o fantasma, o iluzie.

Dupa opinia autorilor americani simbolurile utopice seamana cu simbolurile onirice. “Ele pot fi anistorice si aculturale desi mereu gasite intr-un context specfic, cultural si psihologic”.

Jean Servier plaseaza si el pe aceasi treapta simbolurile utopice cu simbolurile onirice. si unele si altele variaza foarte putin din punct de vedere tematic. Pentru a reduce situatiile conflictuale, utopia se foloseste de imaginatie, de vis.

Daca utopistul se releva ca un prieten al imposibilului visul sau utopic ramane un fel de memento inconstient al celor mai aprige, irationale, nostalgice dorinte ale sale.

O data stabilita relatia utopie – vis, ramane de reliefat o alta corespondenta, de data aceasta relatia utopie – mit. Dupa Northrop Frye exista doua concepte care pot fi exprimate doar in stransa legatura cu mitul: contractul social (explicatie a originilor societati) si utopia (viziune imaginativa a telos – ului). Cel care pune bazele mitului istoric este Georges Sorel in cartea sa Refléxions sur la violence (1908). El arata aici ca elementele utopice lipresc din foarte putine mituri: “Efectul utopiilor a fost intodeauna acela de a indrepta spiritele oamenilor catre reforme care pot fi intreprinse prin amendarea sistenului existent”. Astfel, multi utopisti pot deveni mari oameni de stat (Morus este unul dintre ei). Mitul bate adesea la poarta cetatii ideale a utopiei. Contaminate cu idei – forta, pe de o parte, si mituri istorice, pe de alta, utopiile ajung sa schimbe in cele din urma istoria insasi.

Imposibilul il fascineaza pe utopist, lucru constatat de Ortega y Gasset dar si de Emil Cioran, pentru care, fascinatia imposibilului e indinspensabila nasterii utopiei. Emil Cioran arata ca, in intentia ei generala “utopia este un vis cosmogonic la scara istoriei”. Totusi cu pesimismul sau cunoscut, Cioran e convins ca “armonia, universala sau nu, n-a existat si nu va exista niciodata”. Utopistul era prea preucupat de descrierea lumii ideale pentru a mai intarzia, fie chiar si pentru putin timp in anticamera ei: initierea calatorului in tainele tinutului respectiv de catre un localnic binevoitor era singurul mod de a atenua socul descoperirii, caci utopia nu includea un rite de passage. La utopisti afirmatia rezulta dintr-o dubla negatie, deci, este o negare a negativului caci, utopistul prezinta o realitate rasturnata, un fel de realitate pe dos.

d)Paradigmele utopiei

Cele doua paradigme esentiale ale utopiei sunt utopia descriptiva (narativa) si modelul rationalist utopic. Utopia descriptiva este asociata in primul rand numelui lui Thomas Morus, im timp ce pentru cea de-a doua il avem ca repezentant pe Platon; Utopia lui Morus reprezinta asadar concretizarea utopiei descriptive, iar Republica este expresia proiectului de legislatie ideala. Utopiei ii este caracteristica descrierea, dar este o naratiune cu personaje, Republica poate recurge la simpla expunere sau poate folosi dialogul socratic. Din trasaturile diferite ale celor doua opere se impune opozitia utopie (isi gaseste reflectarea la Thomas Morus) vs. utopism (reprezentat de Platon).

Analizand in profunzime opera lui Morus, avem in vedere o prima paradigma, paradigma literara (povestea unei calatorii imaginare la capatul careia naratorul descopera o cetate ideala pe care el o va descrie) si de o a doua paradigma, cea specifica imaginarului social, “reprezentare a unei societati radical diferite, situata intr-un altunde (ailleurs), definit printr-un spatiu – timp imaginar, reprezentare care se opune celei a societati reale, existand hic et nunc, relelor si viciilor sale”.

“Pactul utopic” reprezinta unul dintre elementele definitorii ale utopiei, si se stabileste intre autor si cititor. Societatea utopica dispune, insa, si de alte trasaturi care o definesc: societate urbana, antifeudala, stabila, proprietatea este egala pentru toti cetatenii liberi, toleranta (atat in ptivinta religiilor cat si prin grija pentru bolnavi si batrani), excluderea indivizilor dotati de la muncile brute, nimanui nu-i lipseste nimic dar nu exista lux: aurul, in opozitie cu lumea noastra, e materia din care se fabrica tucale, economia agrara, hedonism moderat (placerile spiritului dar si celelalte), deplasare controlata in interiorul Utopiei (locuitorii au un fel de pasaport interior), catolicism “luminat” (care insa pedepseste dur adulterul si pastreaza credinta in nemurire), alternanta muncilor, hainele identice, razboi dus prin coruptie (cumpararea adversarului).

Un loc important se cuvine sa acordam izolarii, plasarii utopiei intr-o exterioritate geografica. Simbolul utopiei lui Morus este insula, care inlocuieste Arcadia ca forma exterioara a societatii reusite dupa ce Arcadia a fost subminata de un paradox financiar. Insularitatea este conceputa traditional ca reprezentarea cea mai elocventa a izolarii, izolare care nu este doar geografica, ea este impusa de structura insasi a utopiei. Daca privim utopia din punct de vedere al izolarii ea este o insula intre doua mari, o insula parasita caci nimeni nu o revendica. Aristide Pava este cel care da o interesanta definitie a insulei: “Ce este insula? O entitate care dispune de o anume izol
Un loc important se cuvine sa acordam izolarii, plasarii utopiei intr-o exterioritate geografica. Simbolul utopiei lui Morus este insula, care inlocuieste Arcadia ca forma exterioara a societatii reusite dupa ce Arcadia a fost subminata de un paradox financiar. Insularitatea este conceputa traditional ca reprezentarea cea mai elocventa a izolarii, izolare care nu este doar geografica, ea este impusa de structura insasi a utopiei. Daca privim utopia din punct de vedere al izolarii ea este o insula intre doua mari, o insula parasita caci nimeni nu o revendica. Aristide Pava este cel care da o interesanta definitie a insulei: “Ce este insula? O entitate care dispune de o anume izolare, un taram care nu poate fi atins prea lesne si nu este usor de vizitat fara acordul locuitorilor. Insula este o cetate”. Toate utopiile clasice se caracterizeaza prin insularitate. Insula ni se prezinta in complicatele ei relatii interne si in cele externe, angajate cu cativa vecini fabulosi, ale caror exemple de buna sau rea guvernare, manevrate cu abilitate didactica, servesc autorului la dezvoltarea si argumentarea propriilor sale idei despre statul perfect. Cadrul ideal al utopiei lui Platon este polis-ul, o insula urbana in peisajul natural, rural. Orasul grecilor era deja o utopie, findca prima utopie a fost orasul. Polis-ul era o forma de guvernamant care excludea absolut orice notiune de putere si autoruitate (nu era nici – arhie, nici – cratie), cetatenii nu erau nici conducatori, nici condusi. Egalitatea decurgea direct din cetatenie. Ironiile lui Platon la adresa democratiei si teoria sa de guvernare prin elite spun destul despre atitudinea filosofului fata de puterea maselor, astfel ca multi cititori ai Republicii i-au criticat spiritul retrograd.

La Platon, in Republica, utopia introvertita este premisa celei extravertite; pentru ca nu exista numai un singur tip de utopie interioara, ci mai multe: autoedificarea, care este o problema de optiune, conditionarea, adica interiorizarea fortata a principiilor utopiei exterioare, atopia, utopia interioara inrudita cu visarea.

Utopia nu este tara generalitatii si a teoriei pure, ci aceea a virtualitatii exemplare. Ea prezinta toate caracterele distinctive ale unei tari reale, cu imprejurarile care o atesta si o identifica, cu numele proprii si trasaturi particulare. Calatoria este o experienta personala a autorului; descrierea locurilor, persoanelor, detaliilor este cat mai scrupuloara si mai insistenta cu putinta; personajele intalnite de autor sunt individualizate prin nume, prin portret, prin mediul lor inconjurator, ca intru-un roman realist.

Utopia este prin definitie o descriere. In societatea utopica, datorita faptului ca supusii nu sunt de neinlocuit, isi pot lua locul, unii altora, “se respira o atmosfera extrem de monotona”. si de-aici, din aceasta monotonie, se ajunge la problema fericirii cetatenilor din aceste tinuturi utopice. Utopia, in caracterele ei generale se opune nefericirii omului.

Utopie, sa ne aducem aminte inseamna niciunde. Pentru Emil Cioran, sa traiesti in tara Utopiei este echivalent cu o condamnare la o nesfarsita plictiseala. “Esti condamnat, acolo, la o fericire facuta din idile geometrice din extaze regulamentare, asa cum e obligatoriu in scenariul unei lumi prefecte, a unei lumi nascocite”. Astfel, T. Campanella ni-i descrie pe Solarienii scutiti de “guta, de reumatism, de guturai, de sciatica, de colici, de hidropizie…”. Totul se gaseste din belsug in Cetatea soarelui “pentru ca fiecare vrea sa se remarce in ceea ce face. Mai marele peste fiecare sector e numit Rege… Femei si barbati organizati in echipe, se-ntrec la munca, fara sa calce poruncile regilor si fara se se arate vreodata obositi, cum i s-ar intampla oricaruia dintre noi. Ei isi privesc conducatorii ca pe niste tatuci sau frati mai mari".

Daca ar fi sa interpretam conceptul de fericire in viziunea lui E. Cioran, am zice ca oamenii Utopiei nu stiu ce inseamna fericirea, nu cunosc aceasta notiune in adevaratul ei sens, astfel ar realiza cit de nefericiti sunt.

Cea mai subreda ramane in utopii conceptia asupra principiului libertatii. O data stabilit intr-un tinut utopic iti dai seama ca libertatea a devenit inutila si ca sfarsitul ei este aproape. Libertatea interioara a oamenilor nu mai exista. Totul ii este trasat acestui utopian (locuitor al acestei tari) dinainte: locul in societate, responsabilitatile sale, programul, hrana, imbracamintea si chiar uneori si timpul pe care il consacra dragostei. Singura initiativa care ii mai ramane ar putea fi aceea de a-si alege singur momentul cand va muri.

Utopia lui Morus admite existenta sclavilor si pedepseste drastic incalcarea dogmei. La H. G. Wells “libertatea e insasi substanta vietii”. Libertatea este asadar vitala in utopia moderna.

Ceea ce-i lipseste utopiei este istoria. Utopistii simt primii acest lucru si ei dau intotdeanuna cateva detalii privind instaurarea noului regim utopic. Utopia isi nascoceste deci, o istorie: insula lui Morus si-o cauta pana in secolul trei i.e.n. scufundandu-si-o intr-o mitologie apocrifa cu regi intemeietori si civilizatori precum legendarul Utopus, primul ei cetatean ilustru in ordine cronologica. Bacon ii stabileste in Noua Antlentida pe urmasii unuia din cele zece triburi pierdute ale lui Israel, oferindu-le astfel o patrie miraculos tehnicizata, dar incorsetata in propriile legi restrictive.

Viitorul practic nu exista caci el poate fi identificat cu prezentul. Ca si in cazul libertatii, viitorul nu este negat ci dispare pur si simplu.

Utopistii admit ideea de perfectiune (una din legile utopiei) iar neregularitatile dispar ca prin farmec. Aceasta nevoie de perfectiune explica preferinta pentru constructiile geometrice si simetriile frumoase. Cetatea ideala trebuie sa fie un cerc, iar centrul sau un mare monument vizibil de la distanta. Conformandu-se, Campanella inventeaza cetatea in forma circulara cu un imens dom central.

Toate provinciile sunt egale in cea ce priveste suprafata si numarul de locuitori si redusa pe cat posibil la formele cele mai simple, cum ar fi patratul sau dreptunghiul.

In ceea ce priveste tipurile de utopie, G. Liiceanu opune utopia intelectului vs. utopia filosofiei.

Utopia intelectului este reprezentata de utopiile traditionale (Morus, Campanella). Aceste utopii se caracterizeaza in viziunea lui G. Liiceanu prin ipocrizie. El defineste aceasta utopie ca fiind “o utopie profana care disloca finitul prin finit”.

Celalalt tip este utopia filosofiei, a carei paradigma este Republica. Ea este condusa de filosofi, pentru ca, la Platon, “filosofii sunt cei mai apti sa adevereasca esenta umana”, faptul “de a se afla pe un drum ce duce dincolo” de om.

Filosoful este cel dintai care se aseaza pe un astfel de drum si ii va aseza apoi si pe altii.

Trecerea de la utopia filosofiei la utopia intelectului este o trecere de la vizionar la imaginativ.

Utopia filosofiei, considera Liiceanu, e o cetate emblematica, o cetate din mundus imaginalis.

Utopia isi pierde vocatia spirituala pentru a cobori in istorie. Acolo, se scrie adevaratul destin al cetatii ideale.

II UTOPIA CLASICA

Utopia nu duce lipsa de antecedente. Aspectul nostalgic al utopiei, care consta in evocarea unei societati perfect fericite, nu este decit repetarea acelor solutii imaginare, care au condus la crearea mitului varstei de aur si al celui al tarii unde curge lapte si miere. Tara Cocagne este, insa, o tara utopica doar in aparenta, caci ea ofera spectacolul unei lumi imposibile. Mitul tarii unde curge lapte si miere tine seama mai ales de puterea magica a naturii, de care face sa depinda toate sperantele noastre de fericire. Nu este nici o indoiala ca descoperirile geografice ale Renasterii au avut o influienta determinanta asupra formarii genului literar al utopiei.

Pentru utopie, insula reprezinta o tentatie, in masura in care ea repeta tema literara a varstei de aur si a unei lumi vesnic fericite. Nu de putin timp se vorbeste de nostalgia insulelor, caci, prin definitie, nu exista ceva mai nostalgic. Insula evoca ideea calatoriei. Utopia “propune imaginatiei structuri noi, care presupun o schimbare radicala a moravurilor si institutiilor noastre”.

Din punct de vedere al utopiei, Platon trece drept stramos si precursor. Exista trasaturi utopice in mitul Atlantidei, al carui creator se presupune ca este, si mai exista de asemenea in Republica sa abstracta si ideala. Descrierea Atlantidei face parte dintr-un intreg sistem prin care Platon isi explica ideile asupra statului. Impreuna cu imaginea Atenei, Atlantida formeaza doua exemple ce servesc drept ilustratii unor speculatii asupra naturii si originilor statului ideal, asa cum erau ele explicate in Republica si in Legile.

Topografia acestui continent este pur utopica. Simetria, departarea si izolarea o caracterizeaza. Era societatea omeneasca cea mai numeroasa, cea mai bogata si mai puternica din lumea intreaga, iar locuitorii ei erau fericiti. Insa regii au devenit nedrepti, iar zeii au hotart pedepsirea lor, astfel ca intreg continentul a fost inghitit de apele oceanului. Acesta este mitul Atlantidei.

Cu Republica, Platon pune bazele statului ideal. Acest stat ar trebui sa aiba o populatie redusa; in Legile el precizeaza ca statul nu va trebui sa aiba mai mult de 5040 de cetateni. Viata in comun presupune conditii de existenta destul de ascetice, cum este cazul in general in utopii. O importanta capitala este acordata educatiei. Platon cauta definitia virtutii; pentru a fi mai sigur ca o gaseste el nu o cauta la individ, ci la stat. El are nevoie de un stat ideal pentru a gasi aceasta definitie. Dupa Platon, acest stat ideal ar trebui condus de filosofi, idee care nu-si gaseste adepti printre Erasmus, Morus, Campanella si Bacon.

Al.Cioranescu arata ca “Republica este o lucrare utopica, insa nu este o utopie”, caci, ea constituie un model, dar este un model inaccesibil.

Un alt model de societate utopica este lucrarea capitala a Sfantului Augustin, Cetatea lui Dumnezeu. Aceasta lucrare pune problema existentei unei lumi paralele, a vesniciei unei cetati divine. Perfectiunea cetatii lui Dumnezeu nu tine de lumea aceasta.

Utopia lui Th. Morus a fost scrisa in momentul cand incepusera, dar erau departe de a se termina, descoperirile geografice din secolele XV-XVI. Th. Morus a fost un admirator si un comentator a lui Platon. Tot in aceasta perioada este scrisa si lucrarea Elogiul nebuniei a lui Erasmus. Nebunia apare ca principiu dominant al acestei lumi. Cartea este, de fapt, o falsa utopie. Cele doua carti, Utopia si Elogiul nebunilor isi corespund pana la un anume punct, caci si Utopia isi are contrautopia ei.

Numele cartii lui Morus a devenit generic pentru o anumita forma literara – romanul utopic; el constituie punctul de plecare al unei intregi orientari a gandirii sociale, asa – numitul socialism utopic. In Utopia sunt formulate pentru prima oara in mod clar o serie de teze caracteristice socialismului utopic.

Cartea este formata din doua parti, compuse intr-o ordine cronologica inversa fata de cea a publicarii. A doua carte fusese scrisa ca un tot autonom. Ea cuprinde toata descrierea tarii Utopia. Totusi, cateva luni mai tarziu, Morus a considerat necesar sa-i adauge o prima carte care introduce si explica calatoria inchipuita.

Continutul primei parti il constituie discutia despre randuielile politice si sociale dominante in tarile europene din timpul lui Morus.

Morus utilizeaza o conventie a scrierilor utopice. Vrea sa asigure veridicitatea spuselor sale. El incepe prima parte a lucrarii povestind imprejurarile reale care-i ingaduisera sa ia cunostinta de existenta utopistilor. Trasaturile realiste pe care el le mentioneaza sunt menite sa stabileasca credibilitatea raportului sau, prin autoritatea personajelor pe care le aminteste. El se afla in Flandra, unde regele Henric al VIII-lea il trimisese pentru negocieri economice cu autoritatile spaniole. In cursul unei pauze a discutiilor, autorul face o calatorie la Anvers, unde il viziteaza pe prietenul sau, Pierre Gilles. Prin intermediul acestuia il va cunoaste pe calatorul Raphael Hythlodens care esuase, in cursul ultimei sale calatorii, in insula necunoscuta Utopia. Doar cu ajutorul calatoriei (ruperea de ceva si aspiratia catre altceva) se poate atinge lumea utopica. Calatorul are intotdeauna un statut aparte, caci el poate compara variantele de lumi intalnite, el depaseste limitele societatii sale si pe ale fiecarei societati prin care trece.

In cursul discutiei, calatorul Hythlodeus, care exprima conceptiile autorului, critica cu asprime monarhia absoluta, care atinsese pe atunci apogeul in Anglia. Utopia engleza este, de fapt, o oglindire mai mult sau mai putin denaturata, a istoriei Angliei. Astfel, Hythlodeus condamna politica externa agresiva a monarhiilor, care ruina nu numai tarile impotriva carora ei dezlantuiau razboaie, dar si populatia din propriile tari. Ca prim si principal rau caracteristic societatii din vremea sa, Morus indica “numarul urias al nobililor”. Domnitorii si sfetnicii lor tin la traditiile existente si se impotrivesc intotdeauna fata de ce e nou.

Dominatia proprietatii private este vazuta de Morus ca pe un lucru negativ. In conditiile proprietatii private, afirma Hythlodeus, nu se poate vorbi nici de echitate, nici de prosperitate sociala. In conditiile proprietatii private fiecare cauta sa-si insuseasca tot ce poate.

A doua parte a lucrarii contine un fel de monografie a insulei utopice. Aceasta are forma unei semilune si numara cincizeci si patru de comitate, ceea ce trimite cu gandul la o analogie cu Anglia. In general, in comunitatea utopica toate aspectele vietii sociale, politice, religioase sunt reglementate pana la cel mai mic amanunt.

Orasele sunt toate asemanatoare; capitala Amauroton se afla situata pe fluviul Anydre. “Amauroton e asezat pe coasta lin inclinata a unui munte si are aproape infatisarea unui patrulater”.

Amauroton, capitala Utopiei, nu se gaseste chiar pe tarmul marii, dar poate profita de avantajul cetatii asezate in apropierea estuarului, fapt care usureaza comunicatiile. Un alt fluviu furnizeaza apa dulce care prin tuburi de argila ajunge la cartierele situate mai jos. Pietele sunt dispuse in mod convenabil pentru a evita vanturile novice si a usura traficul. Platon, in Republica, nu zaboveste mult asupra locului unde trebuie construit orasul si trece imediat la diviziunea sa interna.

In Utopia proprietatea particulara nu exista, din acest motiv casele nu se incuie cu cheia. Statul deplaseaza forta de munca dintr-o regiune in alta. Fiecare cetatean este dator sa presteze munci agricole timp de doi ani. Numai cei care au o inclinatie deosebita pentru viata la tara obtin, uneori, ca acest termen de doi ani sa fie prelungit. Datorita acestui fapt, Utopia nu cunoaste satul in adevaratul sens al cuvantului. Morus urmareste inlaturarea contrastului dintre sat si oras.

Tot ce se produce in Utopia, atat de mestesuguri cat si de agricultura apartine intregii societati. Mestesugurile cunoscute sunt tesatoria, constructia, prelucrarea metalului si lemnului. Cetatenii primesc ceea ce le este necesar din depozite sau piete. In utopiile de mai tarziu gasim forme diferite de repartizare a produselor intre cetateni: unele stabilesc norme de egalitate aritmetica, altele principiul rasplatirii dupa merite, iar altele-repartitia dupa necesitati.

Morus este ferm convins de posibilitatea de a se asigura belsugul cetatenilor, lucrandu-se numai sase ore pe zi. Se munceste timp de trei ore dimineata si trei ore dupa-amiaza. Momentele de timp liber sunt consacrate distractiei si culturii.

Vesmintele sunt aceleasi pentru toata lumea si sunt confectionate in cadrul fiecarei familii. “Vesmintele, care nu deosebesc decat pe barbati de femei si pe holtei de oameni casatoriti, au in toata insula aceeasi forma si sunt vesnic aceleasi pentru orice varsta”.

Baza organizarii sociale este familia, care se grupeaza cel mai adesea dupa legatuirile de rudenie, dar care se limiteaza sau se completeaza automat prin colaborarea cu celelalte familii. In acelasi mod, orasele care depasesc cifrele prevazute isi trimit in alta parte excedentele lor de populatie. Astfel, utopienii sunt in viziunea lui Morus “cel dintai popor si tara lor, cea mai fericita tara din lume”.

Cea mai putina atragatoare trasatura a vietii din Utopia este lipsa de incredere in capacitatea oamenilor simpli de a fi independenti in activitatea lor zilnica. Pana si in ospatariile comunale tinerii trebuie sa stea printre cei batrani “pentru a-i feri pe cei tineri de cuvinte sau purtari desantate”. Pentru a calatori dintr-un oras in altul este necesara o autorizatie de la seful de trib, impreuna cu un pasaport semnat de principe, si, desi, acesta incuviintare se obtine usor, “nimeni nu pleaca singur, imaintea lui fiind trimis un grup de oameni”. E limpede ca acest aspect al Utopiei oglindeste neincrederea lui Morus in omul simplu.

Karl Kautsky vorbeste despre simplitatea si traiul modest al locuitorilor Utopiei ca despre o trasatura care vine in contradictie cu socialismul contemporan. Locuitorii Utopiei respingeau orice fel de lux si podoabe. Casele lor, desi cladite din materiale solide si proiectate cu grija, erau simple si lipsite de podoabe, hainele lor nu erau colorate si erau croite toate dupa acelasi model. Giuvaerurile slujeau drept jucarii pentru copii, iar, ca o lectie la adresa vanitatii bogatasilor, aurul era intrebuintat pentru lanturile sclavilor si la confectionarea oalelor de noapte. Ei dispretuieisc aurul caci “acolo unde domneste dreptul de proprietate si unde totul se masoara cu bani, statul nu va fi niciodata carmuit nici pe calea dreptatii si nici pe cea a indestularii…”. Morus era revoltat de luxul clasei conducatoare din epoca sa, pentru ca vedea in acest lux un rezultat al saraciei din jurul sau.

La utopieni, educatia este foarte dezvoltata si indeosebi formatia morala. Definitia pe care ei o dau virtutii este: a trai conform naturii. Virtutea reprezinta “singura masura a fericirii”. Regimul acestei tari aduce fericirea supusilor sai. Morus stie bine ca aceasta fericire este modesta, fara ostentatie si fara stralucire; este insa o fericire cu totul interioara. In Utopia se urmareste “liberarea si luminarea sufletului: in aceasta socotesc ei ca sta adevarata fericire a vietii”.

Cetatenii din Utopia nu aplica pedeapsa cu moartea oamenilor liberi de la ei din tara, ci chiar rascumpara oameni condamnati la moarte din statele vecine. Morus apreciaza "robia" utopica drept un fapt pozitiv: ea este opusa cruzimii sentintelor judecatoresti din Anglia, contemporana lui. Prin intermediul sclavilor, Morus rezolva problema criminalitatii. Totusi, la el, oamenii deveneau sclavi nu pentru a fi pedepsiti ci in speranta ca se vor indrepta. In multe cazuri, sclavia lor era vremelnica. Niciodata aceasta sclavie nu afecta situatia familiilor lor, care se bucurau de toate drepturile cetatenesti.

Utopienii detesta razboiul dar sunt siliti sa-l faca uneori. Ei au insa oroare de sange si de lupte si prefera sa plateasca pentru a face sa fie asasinat principalul dusman. Daca totusi trebuie sa se bata, ei folosesc de preferinta mercenari si aliati, dar asta nu-i impiedica sa cunoasca in profunzime arta militara si masinile de razboi.

Utopia aproape ca nu are o istorie. Insula a fost cucerita de marele rege Utopus, de la care si-a luat numele: “Acest Utopus si-a dus poporul aspru si salbatic la perfectiune in ceea ce priveste moravurile, cultura si gentiletea”. Totusi, istoria Utopiei este atestata” in cronicile lor, care cuprind istoria insulei – pe un rastimp de 1760 de ani, de la cucerirea ei de catre Utopus”.

“Utopia trebuia sa fie un miracol” e de parere A. L. Morton. Morus vedea unde se afla raul si isi dadea seama de ceea ce trebuia facut, insa ar fi fost nevoie de insusiri supranaturale pentru a descoperi in acea epoca procesul istoric care sa duca la realizarea unei societati ideale. Un mare interes istoric il prezinta felul cum este zugravita orinduirea politica din Utopia. Toti functionarii sunt alesi de cetateni. Categoria inferioara (sifogantii) este aleasa de capii familiilor, iar cea superioara (traniborii si seful statului) de sifoganti.

T. Morus acorda destul de multa atentie si religiei cetatenilor din Utopia. Cetatenii se bucura de toleranta deplina, daca nu dauneaza societatii, spre deosebire de Anglia si de toate celelalte tari cunoscute de Morus. Unii adora soarele, altii un astru, sau un om ilustru; insa majoritatea crede intr-un Dumnezeu unic si vesnic, pe care il numesc Tata. Se convertesc cu usurinta la crestinism, atunci cand le este explicat, sunt insa cu desavarsire toleranti fata de toate credintele. Cred aproape toti in viata viitoare: “Utopienii cred intr-o viata viitoare in care faradelegile sunt pedepsite, iar virtutea e rasplatita”. Utopienii considera ca “sufletul e nemuritor si menit prin milostivirea lui Dumnezeu – fericirii”. Pentru ei, “fiinta suprema careia i se datoreste crearea universului si providenta pusa la temelia lui, poarta numele de Mythra”.

La Morus apare ideea unui tip de democratie destul de libera. In Utopia toata lumea dezaproba pe cei care nu cred in providenta si nemurirea sufletului. Aceasta este, schitata in linii mari, constitutia insulei Utopia. Cititorul care face cunostinta cu Utopia lui Morus capata ferma convingere ca insula aceasta nu este altceva decat o Anglie ideala, in care banii “nu sunt masura tuturor lucrurilor”. Pe de alta parte, critica puterii si coruptiei banului e insotita de un tablou mohorat al abuzului puterii regale. Schema “celei mai bune” societati create de acest genial ganditor n-a putut fi transpusa, fireste, in viata. Morus poate fi considerat pe drept cuvant intemeietorul si unul din cei mai mari reprezentanti ai socialismului utopic. “Utopia” lui, este, in acelasi timp, o piatra de hotar si o veriga de legatura.

Republica lui Platon nu avea in vedere in mod explicit fericirea cetatenilor ei. Platon urmeaza in acest punct invatatura lui Socrate, pentru care cel mai bun dintre oameni este si cel mai fericit. Este de ajuns asadar sa fii bun si drept pentru a fi fericit. Pentru Aristotel, fericirea cetatenilor este scopul si obligatia statului. Morus adopta si el acelasi punct de vedere. Astfel el face din utopieni niste cetateni pasionati de cautarea fericiri; si intr-adevar acesta este “principalul subiect al discutiei lor”. Pentru Erasmus “fericirea consta in mod esential in a dori sa fii ceea ce esti”.

Printre urmasii lui Morus se numara Antonio de Guevara, autorul Orologiului principilor si Francois Rabelais care nu este doar un admirator al lui Morus, el este oarecum mostenitorul sau. Personajele sale descind din Utopus prin savante combinatii genealogice, Pantagruel find fiul lui Badebec, care este la randul ei fiica regelui Amaurotilor; si, de astfel, Gargantua isi dateaza o celebra scrisoare din Utopia. Ca si Morus, Rabelais a vrut sa dea si el viata unei Republici ideale: abatia sa, Thélcme, nu este decat o utopie umanista si curteana, nutrita din Platon si din Morus, iar scopul ei, este o pledoarie in favoarea naturii umane.

In Italia, in urma unor razboaie, a descoperirilor geografice, apar in secolul al XVI-lea o serie de scrieri in care sunt criticate starile sociale existente. In ele se reflecta idealurile utopice ale paturilor sarace orasenesti si taranesti fata de ordinea sociala. Marile descoperiri geografice au stimulat si directionat insusi edificiul acestor scrieri. Astfel, in “Lumea Noua” europenii au facut cunostinta cu societatile comuniste primitive, bazate pe propietatea si folosirea in comun a pamantului.

Printre utopistii italieni din secolul al XVI-lea trebuie remarcat Giovanni Bonifacio care prezinta in lucrarea sa Republica delle api, comunismul ca cea mai perfecta societate, deasemenea florentinul Doni care, sub influenta lui Morus, a scris o carte in care este schitat planul unei societati utopice ideale bazata pe propietatea comuna. Caracterul cel mai izbitor al utopiei lui Doni este simetria sa. Renasterea este cea care a introdus in genul utopic aceasta preocupare pentru echilibrul grafic si distribuiri geometrice, preocupare care pare sa vina din regulile de arhitectura clasice, din grija constanta pentru proportii. Orasul lui Doni este un cerc, cu un mare templu in centru si o suta de strazi radiale care duc la o suta de usi.

Dar cel care a exprimat, dintre italieni, cu cea mai mare limpezime mazuintele si framantarile claselor si paturilor sociale asuprite a fost filosoful si utopistul Tommaso Campanella, figura proeminenta in istoria ideilor utopice. Lucrarea Cetatea Soarelui, care contine schita unei societati comuniste ideale, a fost scrisa de Campanella in anul 1602, in timp ce era detinut in inchisorile autoritatilor spaniole. Ca si Morus, de teama consecintelor, Campanella prefera sa-si reprezinte societatea ideala nu in tara de bastina ci intr-o lume imaginara. Lucrarea a fost conceputa sub forma unui dialog intre un marinar genovez si un membru al unui ordin calugaresc. Intors dintr-o calatorie, marinarul descrie societatea pe care a intilint-o intr-una din insulele indepartatului Pacific.

Epoca in care traieste si creaza Campanella coincide din punct de vedere istoric cu inceputurile filosofiei moderne. Este o perioada cand se pun bazele metodei experimentale in filosifie si in stiinta de catre Bacon si Descartes. Campanella sustine intr-o maniera proprie rolul stiintei, rolul senzatiilor si al experientei in procesul cunoasterii, pune natura si omul in centrul preucuparilor filosofice. Campanella declara: “Eu m-am nascut pentru a infrange cele trei mari rele ale lumii: tirania, sofismele, ipocrizia”.

Cetatea Soarelui contribuie intr-o mare masura la elucidarea conceptiei despre religie a lui Campanella. De la inceput atrage atentia numele dat de Campanella societatii sale ideale. Numele cetatenilor societatii ideale il reproduce pe cel al incasilor (fiii soarelui). Dar Cetatea Soarelui simbolizeaza nu numai viata insorita a oamenilor ce au privilegiul sa traiasca in aceasta societate, ci si cultul naturii. Fiii soarelui sunt infratiti pentru toadeauna cu natura, careia i-au patruns si ii patrund necontenit tainele si o supun supunandu-i-se: “In soare ei contempla pe Dumnezeu”. Sarbatorile solarienilor sunt prilejuri de exprimare a adoratiei fata de soare si luna, ca acelea “cind soarele intra in cele patru cruguri ale lumii”, de “fiecare luna noua si luna plina”, sau legat de aniversarile cetatii, victoriile asupra dusmanilor, etc. Templele lor sunt mai mult locasuri de cunoastere si proslavire a naturii decat de rugaciune, astfel, deasupra altarului se afla doua globuri pe care sunt pictate cerul instelat si pamantul. In dreptul fiecarei stele este scrisa semnificatia acesteia, potrivit astrologiei. De tavanul templului atarna sapte candelabre ce poarta numele celor sapte planete. Preotii canta psalmi inchinati lui Dumnezeu, caci acesta “este cauza universala si nemijlocita a tuturor lucrurilor”, si fac rugaciuni de patru ori pe zi, indreptandu-si privirea spre cele patru puncte cardinale. Ei au mai mult preocupari stiintifice decat religiose, si anume legate de activitatea pentru imbunatatirea vietii lor. In viziunea lui Campanella ei sunt mai degraba filosofi ai naturii si oameni de stiinta.

In Cetatea Soarelui, puterea suprema este detinuta de un metafizician care se numeste Soare. Campanella opereaza cu o serie de simboluri. Astfel HOH este simbolul pentru conducatorul Cetatii Soarelui. Acest simbol este inlocuit cu semnul astral O care nu inseamna altceva decat Soare. Deci, principile suprem al Cetatii Soarelui poarta insusi numele patronului cetatii: Soarele. Ceilalti trei conducatori care-l ajuta pe filosof sunt numiti Pon, Sin si Mor. Aceste nume nu sunt alcevea decat contrageri din nume latine: Pon (din potentia = Putere), Sin (din sapientia = Intelepciune), Mor (din amor=Iubire). Ca in orice buna republica rationalista, seful suprem este filosof “extraordinar de versat in toate stiintele” si care consacra studiului cea mai buna parte a timpului sau. Campanella aplica conceptul lui Platon potrivit caruia un stat fericit trebuie sa fie condus de un filosof. Guvernarea sefului de stat este permanenta, doar daca nu se intampla ca unul din supusii sai sa fie mai savant decat el, in care caz el este obligat sa-i cedeze locul.

In Cetatea Soarelui exista o larga toleranta religioasa, ca si la Morus. In conceptia lui T. Campanella este vadita atitudinea liber – cugetatoare. R. Ruyer arata ca “utopistii Renasterii (Nicolaus Cusanus, Campanella, Morus) incearca sa degaje un fel de religie universala si rationala a tuturor religiilor de pe pamant, un fel de crestinism natural”.

In aceasta Cetate munca nu este numai un izvor de avutii, ci contribuie la intretinerea sanatii fizice si morale. Programul de munca este de patru ore pe zi, restul timpului fiind consacrat sportului, educatiei, perfectionarii. Este un progres fata de Morus, la care programul de munca era de sase ore pe zi.

Campanella a sesizat ca izvorul tuturor viciilor si nedreptatilor sociale il constituie proprietatea privata. Singura solutie consta dupa el in lichidarea proprietatii individuale si inlocuirea ei cu o comunitate a tuturor bunurilor. In Cetatea Soarelui toate bunurile apartin statului. Aici nu exista bogati si saraci, proprietari si lipsiti de proprietate. Munca este genarala si obligatorie. Datorita faptului ca toti oameni muncesc, ziua de munca dureaza patru ore. Campanella sublineaza primatul interesului social fata de cel individual, enuntand ideea ca societatea “trebuie sa aiba grija mai inainte de viata tuturor si apoi de cea a indivizilor in parte”. Solarienii muncesc cu placere si entuziasm. Acest cult al muncii, propriu solarienilor, este descris in culori vii de utopistul italian.

“Noul ideeal de civilizatie” propus de ganditorii utopici ai Renasterii, vrea sa insemne o revizuire a valorilor traditionale pe toate planurile.

In Cetatea Soarelui nu exista bani, marfa si nici operatii comerciale. Aurul sau argintul atat de ravnite in alte parti, nu au nici un fel de valoare, fiind intrebuintate ca “materie pentru vase sau ornamente comune tuturor”. stiinta cunoaste o inflorire cu totul exceptionala. Nu este o noutate absoluta deoarece stiinta si cultura reprezentasera inca de la inceput una dintre preocuparile constante ale utopiei. Utopienii lui Morus se straduiesc sa patrunda secretele naturii. Campanella nu dispretuieste nici binefacerile progresului tehnic: solarienii sai sunt destul de savanti pentru a cunoaste luneta astronomica, pe care Galileu nu a fabricat-o decat in 1609 (lucrarea lui Campanella fiind scrisa in 1602), arta de a zbura precum pasarile si pana si un receptor acustic care capteaza armonia stelelor. Vizionarul Campanella se straduieste sa descifreze peste decenii si veacuri tot ce spiritul iscoditor al omului ar putea inventa si atribuie toate acestea solarinilor. Cultul stiintei propriu solarienilor reiese si din faptul ca pe zidurile cetatii sunt pictate chipurile tuturor marilor inventatori, ale caror nume sunt cunoscute si respectate.

T. Campanella a fost framantat la fel ca toti marii ganditori (Machiavelli, Bacon, Spinoza, Hobbes) de problema formei pe care trebuie s-o imbrace statul. Morus este primul mare utopist care a incercat sa rezolve aceasta problema. El era adeptul monarhiei democratice. Platon ii ofera lui Campanella un prim model cu republica sa condusa de aristrocratia intelectuala. Din idealul platonic al statului, Campanella va retine ideea unor conducatori filosofi. Utopistul italian este partizanul declarat al formei de stat republicane. Numai alegerea conducatorilor dupa criterii de intelepciune si intense cunostinte stiintifice ofera certitudinea ca societatea va fi condusa competent si rational. El opune Italiei timpului sau societatea ideala, unde cetatenii sunt promovati datorita insusirilor lor. Criteriul alegerii lor il constituie virtutile etice si intelectuale, ca si capacitatea de conducere si organizare. Statul este insusi poporul.

Insula pe care se afla societatea ideala cuprinde si alte patru state, ai caror principi nutresc invidie fata de prosperitatea solarienilor si din aceasta cauza cauta motive de cearta. Solarieni se pregatesc necontenit pentru a putea respinge atacurile dusmanilor. Ei si-au inconjurat cetatea cu sapte randuri de ziduri, aparate de tunuri.

In Cetatea Soarelui nu exista armata permanenta. Intregul popor este inarmat. Atat barbatii cat si femeile si copiii fac exercitii militare, sub conducerea Puterii.

Se observa in cetatile utopice o tendinta spre rationalizarea spatiului. Campanella zaboveste indelung asupra descrierii topografice a orasului circular si a templului central. O densa retea de simboluri astrologice este implicata in morfologia tesutului urban impartit “in sapte cercuri foarte mari ce poarta numele celor sapte planete”, cercuri ce comunica intre ele prin intermediul a patru strazi si a tot atatea porti corespunzand partial “celor patru unghiuri ale lumii.”

“Recuperarea mitului varstei de aur intr-un sens crestin si universalist se conjuga in Cetatea Soarelui cu alianta de realism si de idealism” este de parere Grigore Arbore. Orasul lui Campanella este un pur produs al fanteziei proiectata pe un fundal de scientism.

In societatea campanelliana asistam la disparitia dragostei adevarate, patimase, a pasiunilor omenesti, inlocuite cu amicitia si dragostea platonica. Aceasta, in ciuda faptului ca unul din inaltii demnitari ai statului ideal este Iubirea. Deastfel, Iubirea are ca preocupare, nu dragostea ca atare, ci asigurarea perpetuarii speciei. Spre deosebire de Morus, care era un adept sever al monogamiei, Campanella ofera o conceptie diametral opusa. Familia monogama ii apare utopistului italian ca una din formele proprietatii. Desfiintarea proprietatii impune deci, desfiintarea familiei. Aceasta nu inseamna insa o pledoarie pentru relatiile sexuale libere. Societatea are datoria sa vegheze procrearea de copii sanatosi. Morala este de asemeni o obligatie a statului. Exista un functionar responsabil cu fiecare virtute: Darnicia, Castitatea, Justitia, etc.

O mare grija a comunitatii este educatia copiilor. Campanella se numara printre primii scriitori care au dezvaluit importanta hotaratoare a mediului social ca factor educativ. Educatia in cadrul societatii ideale are ca obiectiv dezvoltarea spiritului colectiv, a respectului si ajutorului reciproc. In Cetatea Soarelui invatamantul este general, obligatoriu si gratuit. Pedagogii sint alesi in functii de catre toti cetateni cu drept de vot. Copiii soarelui sunt trecuti incepand cu varsta de doi ani in grija acestor pedagogi. Pana la trei ani ei invata limba si alfabetul. Apoi, intre trei si sapte ani, ei primesc cunostinte elementare de matematica, practica educatia fizica si gimnastica. Dupa varsta de sapte ani, copiii isi insusesc cunostinte de stiinte naturale si apoi, treptat invata matematici superioare, medicina. Solarienii invata, de asemenea teologia si astrologia. T. Campanella este cel care a enuntat primul ideea infintarii muzeelor, in scopuri didactice.

Solarienii “sustin doua principii fizice ale lucrurilor terestre si anume: soarele ca tata si pamantul ca mama; iar ca aerul este o portiune impura a cerului, ca orice foc deriva de la soare”. In societatea utopica, trebuie remarcata uniformitatea imbracamintei. Campanella recomanda ziua, in interiorul cetatii vesminte albe, iar noaptea si in afara zidurilor pe cele rosii, fie ele de lana, fie de matase. Meridionalul Tommaso Campanella detesta negrul.

In veacurile care s-au scurs de la aparitia Cetatii Soarelui, viziunile utopice cu privire la construirea unei societati ideale au fost radical depasite. Fara a fi un deschizator de drumuri, ca Morus, Campanella a ramas in istorie ca unul din intemeietorii visului utopic.

In insula perfecta a utopiei totul urmeaza legea echilibrului. Intr-o anumita masura, profetul rebel se aseamana utopistului: ambii descriu lumea minunata in care dorintele populare s-au implinit, primul, este adevarat, insistand mai mult asupra cailor catre ordinea ideala, cel de-al doilea ramanand sa slefuiasca la infinit fatetele cetatii radioase.

Morus si Campanella pretuiau idealul vietii monastice. Insularitatea, abolirea timpului istoric, disciplina, programul strict, munca manuala, presiunea vietii comunitare asupra vietii individuale, ambitia pedagogica iata doar cateva din trasaturile comune ale utopiei si monarhismului.

Ritualizarea marcata a vietii cotidiene este evidenta si in Utopia lui Morus si in Cetatea Soarelui a lui Campanella. Asemanarea cea mai caracteristica ce exista intre cele doua opere vine de la suprema preocupare religiosa a republicii.

In cadrul utopiei se impune o distinctie intre cetatea ideala si cetatea utopica. Planul primei este rezultatul rationalizarii realitatilor politice, sociale, in timp ce a doua reprezinta formula urbanistica in cadrul careia se desfasoara viata comunitatii utopice. Karl Manheim, intr-un eseu inca actual, a confruntat conceptele de ideologie si utopie. Autorul considera utopice orientarile care “cand se transpun in practica tind, in maniera partiala sau totala, sa rupa ordinea prevalenta”. Utopiile, chiar transcendand situatia sociala, nu sunt ideologii decat “in masura si pana cand reusesc sa transforme ordinea existenta intr-una mai corespunzatoare, mai adaptata propriilor concepte”. Utopia politica propriu-zisa nu poate sa existe fara reprezentarea unei cetati ideale, intelegand prin acest termen o structura organizatorica, politico-sociala considerata perfecta si care are aparent toate caracteristicile care o fac plauzibila.

K. Manheim vorbeste de o mentalitate utopica. Raymond Ruyer, intr-un eseu ce serveste drept punct de reper in bibliografia temei, a definit cu subtilitate caracterele utopiilor sociale: simetrie, uniformitate, dirijare, colectivism, institutionalizare, academism.

Utopiile propun intodeauna un nou model de viata sociala din care se naste mitul cetatii ideale. Acest mit primeste in epoca Renasterii atribute si caracteristici diferite de la un autor la altul. Constructiile utopice ale secolului al XVI-lea reflecta aspiratia catre o fericire realizabila. Ideea de progres, consecinta naturala a credintei in ratiune, este incarnata de imaginea unei societati ideale. S-a observat, ca o concepere rationala a cetatii utopice este conditionata de necesitatea consacrarii unei noi organizari sociale.

Noua Atlantida a lui Francis Bacon este una dintre utopiile Renasterii. Titlul operei lui Bacon, Noua Atlantida, se refera la o Atlantida mai veche, aceea despre care vorbise Platon in Timeu, dar mai cu seama in Critias, insula legendara din Oceanul Atlantic, scufundata, cu multe mii de ani inaintea noastra. Povestirea despre vechea Atlantida a ramas incompleta in Critias si ne-a fost transmisa ca fragment. si scrierea lui Bacon a ramas incompleta.

Scrisa in 1621, cartea cuprinde imaginara povestire a unor navigatori care, ratacindu-se in cursul calatoriei din Peru spre Japonia, ajung in Bensalen, o insula imensa. Aceasta regiune ireala, situata in Pacific, era o noua Atlantida: un stat puternic cu o civilizatie infloritoare, carmuit de legi drepte, locuit de oameni luminati, cu alte cuvinte, un stat ideal.

Primiti cu prietenie pe insula, navigatorii sunt gazduiti intr-un oras de coasta si au posibilitatea sa cumoasca tara, locuitorii, obiceiurile si progresele vietii lor. Ei asista la o serbare denumita “ospatul familial”, unde se cinsteste autoritatea tatalui familiei. Cu cat acesta are mai multi urmasi cu atat el este mai pretuit. Navigatorii afla istoria statului Bensalem si istoria vechii Atlantide. Li se explica motivele pentru care aceasta tara a vrut sa ramana ignorata de restul lumii. si ca dar suprem din partea conducerii statului ideal in care ajunsesera, calatorilor li se destainuieste ca civilizatia infloritoare din Bensalem este urmare a progresului nebanuit al stiintelor si artelor din aceasta tara; importanta stiintei si tehnicii sta la baza cartii, caci, nu putem sa nu admiram puterea de anticipatie a marelui filosof englez.

“Casa lui Solomon” sau “Colegiul lucrarilor celor sase zile” are drept obiectiv dezvoltarea stiintei si tehnicii. Descrierea progresului stiintific din Bensalem reprezinta partea cea mai captivanta a cartii lui Bacon. El vorbeste despre nenumarate minuni din domeniul metalurgiei, biologiei, astronomiei si chimiei, precum si aplicarea practica a stiintei la fabricarea de noi substante si articole in medicina si chiar in tehnica. Locuitorii acestui stat au creat “curcubee artificiale, nimburi si cercuri in jurul luminii”. Ei au posibilitatea sa imite zborul pasarilor: “Imitam zborul pasarilor, avem cateva trepte ale zborului in aer”.

Bacon nu ne spune nimic despre constitutia republicii, despre modul de viata al cetatenilor, despre religia lor, despre legile lor, despre conditiile lor economice. Tot ce avem din text se refera la prezentarea descoperirii sale. El intentiona sa scrie despre aceasta intr-o a doua parte intitulata “Despre legile, starea desavarsita sau modelul unui stat”.

Dar, desi fragmentara, Noua Atlantida reuseste sa redea admirabil viziunea unui stat in care progresul material este intemeiat pe dezvoltarea exceptionala a stiintei si tehnicii, asa cum le imagina, la inceputul secolului al XVII-lea unul dintre marii intemeietori ai stiintelor experimentale moderne. Scriindu-si utopia Bacon incerca sa faca opera nu numai de filosof, ci si de om politic.

Cum arata Alexandru Cioranescu lui Bacon i-au placut luxul, bogatia, parfumurile, sclipirea pietrelor pretioase. Prin aceasta el se afla in contradictie cu ideile lui Morus si Campanella, care considerau toate acestea stupide si le condamnau.

Insula Bensalem este un “taram al ingerilor”, o insula fericita. Bensalem insamna in limba ebraica “fiul pacii”. Insula isi merita numele caci aici, oamenii nu se gandesc decat la binele sufletului si corpului calatorilor.

Pentru Bacon stiinta este acea care confera omului puterea asupra naturii. Noua Atlantida este intruchiparea nazuintelor sale stiintifice si practice: tot ceea ce in tratatele precedente era numai preconizat si-a aflat realizarea in insula Bensalem, prin eforturile cercetatorilor si tehnicienilor “Colegiului lucrarilor celor sase zile”. Autorul zugraveste tabloul atragator al unei societati in care bunastarea materiala atinse un standard neverosimil in acea vreme care s-a realizat tocmai datorita progresului stiintei si tehnicii.

Insula Bensalem era un stat infloritor prin industria sa civila si un stat puternic prin industria sa de razboi, posedand o flota inzestrata cu vase care navigau pe sub apa si care invingeau cele mai mari furtuni. Statul dispunea de o armata redutabila inzestrata cu tunuri si alte masini de razboi perfectionate, printre care praful de pusca si alte amestecuri explozive si incendiare isi aflau o larga intrebuintare necunoscuta Europei secolului al XVII-lea. Toate minunile tehnice fusesera realizate in insula Bensalem prin eforturile unui institut stiintific infiintat de un mare legislator, Solamona, regele si organizatorul statului ideal. Exista o legatura intre numele regelui si numele edificiului stiintei – “Casa lui Solomon”. Bacon afirma ca unui cred ca ea poarta numele intemeietorului putin schimbat”.

Mijloacele de care dispune “Casa lui Solomon” sunt pe cat de importante pe atat de variate. Pesteri foarte adanci realizeaza conditiile necesare refrigerarii si conservarii alimentelor, prelucrarii catorva metale noi, anumitor experiente biologice avand drept scop prelungirea vietii. Niste turnuri inalte sunt destinate observatiilor meteorologice.

Exploatarea minelor este foarte activa; exista bazine pentru pesti si pepiniere, sere pentru culturi timpurii, laboratoare biologice, optice si acustice . Ei au “case ale sunetului”, “case de parfumuri”, “case ale masinilor”, “o casa de matematicii” si “case pentru inselarea simturilor”.

Ei au pus deja la punct un sistem telefonic, au ateliere mecanice in care accentul este pus pe exploatarea rationala a surselor de energie. Avioanele si submarinele nu le sunt necunoscute, ca si centurile de securitate, ceasurile cu miscare perpetua, robotii.

“Casa lui Solomon” dispune de doisprezece agenti calatori, a caror misiune este de a o tine la curent cu ultimile achizitii ale stiintei din tarile straine. Inteleptii casei depun cu toti juramantul de a pastra secretul cercetarii lor, pe care statul insusi trebuie sa nu-l cumoasca decat la nevoie.

Utopistii anteriori (Morus, Campenella) vedeau in natura doar legea morala in timp ce pentru Bacon aceasta nu este decat o imensa materie prima din care omul este chemat sa scoata un profit. Progresul tehnic este considerat la el o sursa a fericiri.

Bacon este prin cartea sa un innoitor in domeniul gindirii in genere, nu propune innoiri in domeniul politic. El nu scrie o utopie, ca acelea ale lui Morus sau Campanella, ci mai degraba un roman stiintifico-fantastic, ale carui anticipatii s-au realizat cu o surprinzatoare exactitate, unele abia in zilele noastre. Cititorul de azi recunoaste in realizarile “Casel lui Solomon” nenumarate cuceriri ale tehnicii moderne ca submarinul si avionul, microscopul, telescopul, produsele farmaceutice, aerul conditionat etc.

Elementele religioase au un loc preponderent in Noua Atlantida atat prin citate si referiri frecvente, cat si in istoria si organizarea statului ideal. Crestinismul a fost revelat celor din Bensalem in mod miraculos. Unii functionari ai statului sunt si preoti, emblema tarii este un heruvin.

Alegerea amplasari insulei, numele ei, titlul cartii, traditia legendara a regelui Solomana, toponimia, costumele si celelalte componente sa intregeasca atmosfera exotica a insulei, sunt toate elemete gandite, studiate, ne arata vasta eruditie a lui Bacon. Noua Atlantida, scriere de mici proportii, ramasa neincheiata, alcatuita intr-o forma literara deosebita de celelalte opere ale lui Bacon, isi justifica importanta in cadrul gandirii materialiste baconiene.

Incepand cu secolele urmatoare utopia va lua diferite forme: a calatoriei imaginare care reprezinta o productie abundenta si care formeaza si singura un adevarat gen literar, a miraculosului care se strecoara treptat in utopie (s-a inceput cu extravagante, cum ar fi oalele de noapte din aur ale lui Morus, iubirile cronometrate astrologic ale lui Campanella). Calatoriile au un rol preponderent in cadrul utopiei. Astfel, Voltaire il plimba pe Candide prin regatul utopic Eldorado, “tara unde totul merge bine; caci trebuie neaparat sa existe una de soiul asta”.

In secolul al XIX-lea, utopia devine socialista. In cursul celor doua secole ce-l despart pe Bacon de socialismul utopic, utopia ca gen literar si-a continuat dezvoltarea. Utopia a parcurs un drum lung de la Morus si Campanella. Modificarea in timp a utopiei este urmarea fireasca a progresului in literatura. Oricat de modeste pretentii artistice ar fi avut creatorii utopiilor, scrierile lor nu sunt straine de beletristica, iar cateodata gratia, spiritul dialogului, ingeniozitatea jocului “naiv” sunt o culme a rafinamentului.

III UTOPIE sI ANTIUTOPIE IN LITERATURA ROMANA (I. HELIADE RADULESCU, MIHAI EMINESCU, MARIN PREDA)

Daca in capitolele anterioare am urmarit modelul utopic in literatura universala, in acest capitol vom urmari cateva aspecte ale utopiei in literatura romana. Este vorba despre trei tipuri diferite de utopie: utopia lui Heliade Radulescu, reflectata in poemul Santa Cetate, utopia la Mihai Eminescu in nuvela Cezara si in romanul actual, Intrusul de Marin Preda. Heliade si Eminescu se constituie in modele exemplare in istoria literaturii revoltei, iar revolta reprezinta samanta din care germineaza utopia. I. Heliade Radulescu este cel care creeaza in limbajul romanesc printre primii, imagini ce probeaza mari indrazneli de viziune. In debutul analizei utopice lui I. Heliade Radulescu putem pleca de la ceea ce el insusi afirma: “Un poet e un creator de o lume ideala”. In poemul Santa Cetate, I. Heliade Radulescu isi propune sa redea, intr-adevar, viziunea unei lumi ideale. Interesanta aparitie a acestui poem, expresia unui ideal social, poate fi explicata in cadrul preocuparilor manifestate de unii revolutionari romani, contemporani cu I. Heliade Radulescu, caci revolutia reprezinta tocmai intalnirea utopiei cu istoria. Numele lui I. Heliade Radulescu se inscrie alaturi de cele ale lui Theodor Diamant, printre initiatorii curentului utopic, iar aportul sau in promovarea ideilor socialist-utopice in tara noastra este de prim rang. In scriierile sale, I. Heliade Radulescu este puternic influentat de ideile socialismului utopic francez.

Lucrarea cea mai revelatoare pentru intelegerea ideilor utopice ale lui I. Heliade Radulescu este eseul Cateva cugetari asupra educatiei publice (1839). Dupa el, crestinismul trebuie sa se intoarca la vechea si adevarata sa misiune: infaptuirea fericirii pe pamant prin abolirea dreptului celui mai puternic si instaurarea dreptatii, visata de milenii de omenirea in suferinta. I. Heliade Radulescu se conduce dupa deviza moderna: fiecaruia dupa capacitatea si munca sa. “Sa se dea – scrie el – fiecaruia dupa faptele sale”. Din ideile uropismului francez, I. Heliade Radulescu va avea ca punct de plecare cele doua mari curente: saint-simonismul si fourierismul.

In cursul anului 1850, extrem de important pentru cristalizarea deplina a ideilor sale utopice, I. Heliade Radulescu a publicat nu numai lucrarea Souvenirs, ci a compus si poemul utopic Santa Cetate. I. Heliade Radulescu este pasionat de organizarea ideala, utopica, de drumul umanitatii, pe care-l descrie si in poemul sociogonic Anatolida. Izvoarele acestei foarte largi viziuni sunt imaginatia scriitorului, mitologia antica, greaca si orientala, filosofie lui Bico, umanitarismul utopic al secolelor XVIII si XIX.

In poemul Santa Cetate, viziunea ideala ce ascunde esecul real al revoltatului, este o experienta unica in romantismul european de pana la 1850. Starea de euforie, de beatitudine dicteaza lui I. Heliade Radulescu elaborarea acestui proiect social, neverosimil in comparatie cu alte utopii. Pe acest fond, apare cetatea sa ideala. Elvira Sorohan surprinde esenta caracterului sau: “Frondeur prin vocatie, structura complicata si paradoxala, I. Heliade Radulescu intruchipeaza omul revoltat al unei epoci de cautari si reasezari socio-culturale”. Din punct de vedere al structuri umane I. Heliade Radulescu apartine prototipului creator, vizionar. El cauta calea spre absolut, totdeauna a construit proiecte utopice, carora nu le lipseste viziunea. I. Heliade Radulescu este tot timpul pe urmele utopiei. Fragmentele poetice concepute de I. Heliade Radulescu ca parti constitutive ale celor patru directii din epopeea sociogonica Umanitatea, reprezinta cea mai durabila parte a creatiei sale poetice, inflacarate de vizionalismul sau. In Santa Cetate, I. Heliade Radulescu lasa sa se intrevada una din trasaturile personalitatii sale, vizionarismul. I. Heliade Radulescu va fi mereu “un prizonier al utopiei”. Ipostaza iluministului utopic este neintrerupt traita in istorie si pusa in practica prin intermediul gandiri. Statul sau este o republica ideala in care priveaza legile si adevarul. Procesul istoriei este unul dintre cele mai interesante opere ale literaturi si ganditorului I. Heliade Radulescu. Vasta personalitate a literaturii noastre, el a fost mereu captivat de istorie, de progres. “Progresul, rezuma I. Heliade Radulescu vederile adoptate din gandirea europeana, are drept scop real perfectibilitatea si drept scop ideal perfectia…”.

Poenul Santa Cetate imita structura prozodica si viziunea lui Dante din Divina comedie: drumul spre Paradis trece prin Purgatoriu. In prima parte a poemului se evoca lunga cale a suferintelor impuse omeniri – lui Christ – popolul “tot proletar la camp si la cetate” – de “sclavie, claca, gleba si uzura”. Poezia insusi porneste de la defintia poporului: el este Christ, el este lumina, el este puterea. Ratacitor si instrainat in mijlocul vietii si averii pe care le creaza, el nu gaseste nicaieri o bucata de pamant unde sa-si aseze capul. In calea lui nesfarsita de-a lungul lumii si de-a lungul timpurilor, a avut de suferit foamea, gerul,

“Deraderi si batai, de spini cunune

Crucea, roata, focul, plumbul si ferul,

Sclavie, gleba, claca si uzura:

Custodul punge, punge cavalerul

Casacul punge, flagela si fura.”

Partea a doua a poemului evoca apoteoza mantuirii. In clipa aceasta poporul se proclama imparat; el este “verb suveran”. Dar misiunea lui nu este sa consoleze numai pe cei nenorociti; el trebuie sa introneze dreptatea, pedepsind pe cei ce nedreptatesc. Pe ruinele vechii lumi,

“Apocaliptica, santa cetate

A lumii noua splende radioasa

De speranta d-amor, de libertate”

Oranduirea cetatii sfinte este descrisa concentrat in versurile:

“Asta e cetata ideala, nalta,

Aci justitia este domnitoare,

Aci fratia e realizata,

Aci virtutea e forta, voaloare,

s-orice nevoie este usurata.

Unul pentru toti, toti iar pentru unul:

Libera voie, soarta nivilata,

Verul, frumosul, marele si bunul,

Eterna pace, viata sotiala,

Propriul sacru, rizolvat comunul”

I. Heliade Radulescu concepe cetatea sfanta ca un imperiu al valorilor (“verul, frumosul, marele si bunul”). Prin postulatul domniei justitiei el il dubleaza pe Proudhon, a carui droctina este parafrazata si prin versul “propriul sacru, rizolvat comunul”. “Libera voie, coarta nivilata” este vizibil un ecou din Fourier. In organizarea ei, Santa Cetate este departe de a exclude lectia socialista. Astfel, I. Heliade Radulescu preamareste solidaritatea omeneasca. In aceasta cetate ideala, totul va avea la baza principiul: “unul pentru toti, toti iar pentru unul”. Aceata deviza rezuma doctrina solidarismului saint-simonian, cu reminecente si la Pierre Leroux. D. Popovici a aratat ca I. Heliade Radulescu ii datoreaza lui Leroux titlul poemului sau. In opera sa fundamentala De l’humanité numeste Sparta “la cité sainte”. Santa Cetate reprezinta o profetie in care trecutul este analizat, viitorul este anticipat, dedus si decis, si in care ideile germineaza in umbra poetica a misterului. Lucrarea este luminata in parte de cel din urma capitol din Descrierea Europei, intitulat Nunta Santa Cetate, ca si poemul in proza din Descrierea Europei, compus de I. Heliade Radulescu mai tarziu, sfarseste prin nunta mirelui si miresei biblice din Cantarea Cantarilor, care simbolizeaza in interpreatarea crestina unirea mistica a lui Christ cu omenirea. Ceea ce lipseste poemului, e de parere Radu Tomoiaga, “este sufletul revolutionar”.

I. Heliade Radulescu se simte puternic legat de biserica, de biserica purificata, generatoare de o noua spiritualitate. Santa Cetate va creste astfel in legaturi armonice cu Cetatea lui Dumnezeu, Sfantul Augustin reprezentand unul din ctitorii societatii ideale. De la Sfantul Augustin,prezent in mintea scriitorului roman in timpul cand acesta era preucupat de Santa Cetate, I. Heliade Radulescu va prelua ideea ca cetatea ideala este cladita numai pe dreptate si egalitate. Cetatea lui Dumnezeu anticipa lucrarea utopica Cetatea Soarelui, Sfantul Augustin inrudindu-se cu utopistul Tommaso Campanella. Numele italianului Campanella nu poate fi invocat ca izvor direct al scriitorului roman. Ei se intalnesc insa prin ideile lor, pe linia utopiei. Ceea ce I. Heliade Radulescu nu a preluat direct din opera autorului Cetatii Soarelui, a preluat din scrierile unor socialisti francezi, preocupati de aceleasi probleme. Printre acestia se numara, cum am vazut deja, Leroux, Fourier, Sain-Simon, Proudhon. “Sainte et divine” este si cetatea viitorului visata de Michelet intr-o lucrare binecunoscuta lui I. Heliade Radulescu, Le Peuple. Toti scriitorii acestia contribuie sa sugereze lui I. Heliade Radulescu ideea realizarii poemului utopic Santa Cetate. De la Fourier scriitorul nostru, imprumuta imaginea profetului, dupa cum precizeaza D. Popovici.

Ridicandu-se la descrierea cetatii viitorului numai dupa ce infatisase, in toata tristetea realitati lor, trecutul si prezentul, Heliade ne da imaginea unei adevarate profetii pentru viitorul cetati. Un val usor de mister pluteste deasupra Santei Cetati, ca deasupra oricarei profetii. Aparuta in epaca in care sentimentul national era in plina inflorire, Santa Cetate ne arata inclinarea lui I. Heliade Radulescu de a evada din actual, cultul lui sustinut pentru utopie. Ea constituie, in acelasi timp, partea finala din seria de poezii cu care autorul incerca sa construiasca marea sa poema a umanitatii. Avand ca piesa liminara Anatolida, ultima ipostaza a ciclului de poeme Bibice, si strabatand in Evanghelice, procesul de purificare al omeniri, Umanitatea urma sa se incheie cu proiectarea imaginii viitorului, a Santei Cetati.

Anul 1850, in care I. Heliade Radulescu expune in Souvenirs doctrina sa evanghelica in care scrie poemul Santa Cetate reprezinta, cu siguramta anul de culminatie al cochetariei sale cu socialismul utopic in genere. Colaborarea lui I. Heliade Radulescu cu Diamant nu este intimplatoare deoarece conceptiile lor social-politice se asemanau mult. Promotor al conceptiei despre egalitatea natiunilor mici cu cele mari, I. Heliade Radulescu considera ca “in umanitate nu este un singur popor a carui existenta sa nu fie necesara umanitatii intregi”. De asemenea el se pronunta pentru unitatea tarii: “Mie cu adevarat nu-mi plac atatea natii si deosebiri intre oameni, as dori sa fie o data, o natie, o limba, o religie, o lege”. I. Heliade Radulescu a intuit ca, desi erau pentru moment utopice, doctrinele sale trebuiau sa contina neaparat o serie de idei rationale, stiintifice, care urmau sa se confirme intr-un viitor mai indepartat, spre care conceptia sa a lasat intodeauna o portita deschisa.

Pe langa alte trasaturi comune, pe I. Heliade Radulescu si pe Mihai Eminescu ii uneste perspectiva idilizanta. In germene se afla aici Santa Cetate. Insuccesul pe care-l obtine I. Heliade Radulescu in teoria si practica transformarilor sociale il indreapta spre construirea imperiului imaginar al acestui poem utopic care este Santa Cetate. Acest taram al fericirii, al egatitatii, practic imposibil de realizat, se inalta orbitor, neasemanandu-se cu nici un alt loc inchipuit de marii utopisti ai lumii. In acest poem, figura spiritului heliadesc isi gaseste intocmai reflectarea. Situat la celalalt pol al romantismului romanesc, geniul politic eminescian duce mai departe esenta mesajului lasat de I. Heliade Radulescu.

Doua din trasaturile fundamentale ale utopiei clasice sunt insularitatea si perfectiunea. Aceste doua trasaturi se regasesc la Mihai Eminescu, in proza sa Cezara. Utopia eminesciana este de alta factura decat cea a lui I. Heliade Radulescu. Mesianismul acestuia din urma se incununa in viziunea unei armonii idilice si a unui decor pe masura, concurand Edenul dinaintea pacatului. Umanitarismul ce naste compasiune si indignare, iluminismul ce-i inspira versuri de preamarire a celor ce inteleg costurile puterii politice, preocuparea pentru destinul natiei sale, proiectarea in viitor a imaginii unei societati ideale in care raul, uratul si minciuna devin bine, frumos si adevar prin conlucrarea intre spiritul divin si ratiunea creatoare a omului, acestea sunt principalele componente ale utopiei lui I. Heliade Radulescu. Romantic prin structora, I. Heliade Radulescu desfasoara larg aripile unei fantezii de vizionar, extinzandu-le pana la cuprinderea imaginii inceputurilor, infatisand vaste panorame cosmogonice si sociogonice. Prin vizionarismul sau, trebuie sa recunoastem lui I. Heliade Radulescu meritul de precursor.

Scanteia utopica este nelipsita eroului eminescian in toate ipostazele sale. Astfel, in Rugaciunea unui dac, razboiul lui Decebal se constituie intr-o revolta neintrerupta nelipsita de dimensiunea utopica. Geniul este la Mihai Eminescu o categorie absoluta a lumii ideale. ca si pentru primii utopisti (Morus, Campanella) si pentru Mihai Eminescu natura are o importanta majora, natura fiind principala sursa de aparitie a paradisiacului. La marele nostru scriitor se intalnesc si alte teme specifice utopiei, in afara de cele deja mentionate: insularitatea si perfectiunea, cum ar fi: nostalgia paradisului si a trecutului autohton (Mihai Eminescu trateaza aceasta problema in cadrul utopiei regresive), statul natural, contractul social, patologia sociala, progresul, institutiile. In textul eminescian fuzioneaza elementele de utopie, mit si istorie. Oriunde unde apare in opera sa istoria, ea se va contamina cu elemente mitice si utopice. Trebuie sa facem o distinctie intre utopie si contractul social. Potrivit lui Northrop Frye, aceste conceptii nu pot fi exprimate decat in termenii mitului: utopia este o viziune imaginativa asupra telos-ului, contractul social explica originile societatii.

Insula reprezinta un topos eminescian esential. In acelasi timp, insula este figura emblematica a utopiei, spatiul protector al idealitatii. La Mihai Eminescu, insula devine ceea ce este in utopism, zona in care personajele acced la o conditie mai inalta, dicolo de binele si raul lumii in care traiesc. In spatiul delimitat al insulei se va inscrie si in imaginea paradisiaca, gradina fermecata: insula lui Euthanasius din nuvela Cezara, memorabil interpretata de Mirecea Eliade si Ioan P. Culianu, gradina fermecata prin care trece Miradoniz si raiul dacic din Memento mori. Acestea sunt doar cateva exemple ale viziunii paradisiace la Mihai Eminescu. Regresiunea securizanta catre insularitate si decor edenic este absoluta atunci cand personajele eminesciene se refugiaza in grote, in castelul romantic luminat de luna sau in padurile inexpugnabile.

Dar insularitatea nu este doar o trasatura a fictiunii eminesciene. In aceasta insula a spiritualitatii romanesti in care traditiile mitizate daco-romane supravietuiesc eroic si miraculos, s-a format de veacuri specificul nostru national, lecturile de etnopsihologie, prezenta modelului metafizic al etnicitatii in mediul universitar german frecventat de marele nostru scriitor, nu puteau decat sa confirme aceasta utopie a nationalitatii, ramasa pana astazi extrem de activa si prestigioasa in cultura noastra. Astfel putem intelege mai bine “samburele utopic al asa-zisei xenofobii eminesciene”. Mihai Eminescu se opunea strainilor fiindca ei nu puteau avea decat functia calatorului naufragiat in Utopia: eterni spectatori, ei nu pot decat sa tulbure vraja insulei. Iar atunci cand se amesteca in afacerile acestei lumi de care vor fi vesnic straini atata vreme cat pastreaza amintirea lumii de unde vin, ei nu pot decat sa aduca mizeria, ruina, dezastrul. Singura cale de a diminua, daca nu de a desfiinta negativitatea intrusilor este autohtonizarea, integrarea noilor veniti in structurile mobile ale locului. “Nu zicem ca sub cerul acestei tari sa nu traiasca si sa nu infloareasca oricati oameni de alta origine”, scrie Mihai Eminescu. Dar acesti straini trebuie sa indeplineasca o conditie: sa-si lepede propria identitate, sa se dacizeze: “Totul trebuie dacizat oarecum de-acuma-nainte”. In fond nimic nu este mai utopic decat omogenitatea etnica. In stransa legatura cu omogenitatea etnica, Mihai Eminescu sustine omogenitatea lingvistica.

Sorin Antohi este de parere ca am putea atribui lui Mihai Eminescu gandurile eroului sau din Geniu pustiu: “Mi-ar fi placut mult sa traiesc in trecut. Sa fi trait timpii aceia cand Domni imbracati in haine de aur si samur ascultau, de pe tronurile lor, in invechitele castele, consiliile divanului de oameni batrani – poporul entuziast si crestin unduind ca valurile marii in curtea Domniei – iara eu in mijlocul acelor capete incoronate de parul alb al intelepciuni, in mijlocul poporului plin de focul entuziasmului, sa fiu inima lor plina de geniu, capul cel plin de inspiratiune, preot durerilor si bucuriilor, bardul lor”. Acest citat sta in stransa legatura cu idea regresiunii care este foarte obisnuita la romantici. Tezele “utopic-regresive” nu sunt intalnite numai la Mihai Eminescu ci si la predecesorii lui: Balcescu (libertatile politice, organizarea sociala), Hasdeu, Alecsandri. Doua sunt, in linii mari epocile predilecte ale utopistului regresiv Mihai Eminescu: “sfarsitul lumii dacice si Evul Mediu romanesc”. Trecutul medieval imaginat de poet este probabil cea mai fidela ilustrare a conceptiilor sale asupra statului natural: “Utopia incepe cand Mihai Eminescu afirma ca teritoriul nostru ingaduie in primul rand un stat de ciobani si numai in al doilea rand unul de plugari, poporul nostru devenind plugaresc adia dupa 1830”. Utopia medievala este incompleta fara utopia rurala. Aici, Mihai Eminescu se desparte de mitul cetatii ideale venit de la Platon si intreaga antichitate, de utopiile Renasterii italiene, de orasele lui Morus, Campanella, Bacon pentru a se intalni cu utopia rustica, utopie despre care vorbeste Rousseau. El nu spune nimic despre oras, iar scrierile sale il critica.

In ceea ce priveste forma statului, Mihai Eminescu pleda pentru rolul monarhului – al statului, in alte texte. Republica este criticata. Mihai Eminescu aduce in prim plan prototipul natural al statului ideal: stupul. Statul albinelor este un model, o “punere in abis” sau o miniaturizare menita sa puna in evidenta prin contrast, superficialitatea institutiilor. Marele nostru scriitor are ca punct de referinta viata albinelor: “Daca albinele ar avea jurnale, acestea ar fi foarte legitimiste”. Urmand analogia cu stupul Mihai Eminescu considera ca “statele omenesti au felul statelor de albine”, ca “generatiile tinere au soarta roiurilor”. Stupul a ramas una din alegoriile cele mai complete ale utopiilor. Utopia regresiva cu toate trimiterile ei la traditiile preutopice il leaga pe Eminescu de utopism.

Meleag prin excelenta utopic, insula lui Euthanasius apeleaza la risipa descriptiva proprie constructiilor fantastice, in care naturalul si artificialul, concretul si conceptualul, finitul si infinitul se intrepatrund armonios. In insula iubirea devine eros. Iubirea dintre Cezara si Ieronim nu poate fi inchipuita in afara insulei lui Euthanasius. Dar, pentru a ajunge in paradisiaca “insula-n insula”, echivalenta cu o utopie in utopie, eroul va trebui sa parcurga un lung si labirintic drum al recuperarii “vietii naturei”, al regresiuni in primitivitatea inteleapta. Deci, drumul pe care Ieronim – eroul nuvelei Cezara – il strabate pana la acest taram ascuns in mijcocul marii, este unul de purificare si de initiere, de uitare de sine si de trezire.

Scrisoarea batranului sihastru adresata lui Ieronim, cu care incepe al treilea capitol al nuvelei Cezara “cuprinde, fara indoiala, cea mai desavarsita viziune paradisiaca din literatura romaneasca”: “Lumea mea este o vale, inconjurata din toate partile de stanci nepatrunse, cari stau ca un zid dinspre mare, astfel incat suflet de om nu poate sti acest trai pamantesc, unde traiesc eu. Un singur loc de intrare este – o stanca miscatoare ce acopera maestru gura unei pestere care duce pan-inlauntrul insulei. Astfel cine nu patrunde prin acea pestera crede ca aceasta insula este o gramada de stanci sterpe inaltate in mare, fara vegetatie si fara viata. Dar cum este inima? De jur imprejur stau stancile uriesesti de granit ca niste pazitori negri, pe cand valea insulei adanca si desigur sub oglinda marei e acoperita de snopuri de flori, de vite salbatice, de ierburi nalte si mirositoare, in care coasa n-a intrat niciodata. si deasupra paturei afanate de lume vegetala se misca o lume intreaga de animale. Mii de albine ctremura florile lipindu-se de gura lor, bondarii imbracati in catifea, fluturii albastri umplu o regiune anumita de aer deasupra careia vezi tremurand lumina soarelui… In mijlocul vaii e un lac in care curg patru izvoare… In mijlocul acestui lac, care apare in negru de oblindirea stufului, ierbariei si rachitelor din jurul lui, este o noua insula, mica, cu o dumbrava de portocale. In acea dumbrava este pestera ce am prefacut-o-n casa, si prisaca mea. Toata aceasta insula-n isula este o florarie sadita de mine anume pentru albine…”.

Loc desertic, neprimitor si “rai pamantesc”- insula isi conserva conditia de interdictie prin izolarea etansa, fiind inconjurata din toate partile de stanci. Insula lui Euthanasius da nastere motivului utopic.si pentru George Calinescu filosofia lui Mihai Eminescu era utopica. Acceptand identificarea insulei cu o utopie trebuie avute in vedere mai multe perechi de concepte: mit si realitate, individualitate-societate, situarea poeziei si sentimentului in raport cu utopia, sensurile spatiului si timpului. Pentru V. L. Saulnier utopia este “o forma sau o modalitate a mitului”. Utopia eminesciana trebuie inteleasa ca imagine si sublimare a unei intregi filosofii sociale, “utopiste” cum a aratat G. Calinescu. Regresiunea lui Ieronim se produce nu spre o natura oarecare, ci spre natura originara: activa si atotputernica, vibranta si plina de farmece.

“Eu – spune Euthanasius – multumita naturei, m-am dezbracat de haina desertaciunei”. Acesta “dezbracare”, ce se va regasi in nuditatea simbolica a lui Ierunim si a Cezarei, ajunsi in insula, da insa si o indicatie in ceea ce priveste tipologia utopiei eminesciene. Insula lui Euthanasius se infatiseaza ca o “utopie a fugii”. In Insula utopiei, L. Mumford distinge doua tipuri fundamentale de utopii: utopii ale fugii si utopii ale reconstructiei. Cele dintai, caracteristice literaturii, favorizeaza o regasire de sine. “Odata depasita furtuna, e periculos sa te mentii in utopia fugii care e ca o insula fermecata, si a ramane in ea inseama a pierde capacitatea de a lua lucrurile drept ceea ce sunt”.

Imaginea insularitatii dublata reprezinta punctul focalizator al nuvelei eminesciene. G. Calinescu arata ca “vestita insula a lui Euthanasius din Cezara nu-i altceva decat locul primordial al nasterii si mortii”. In legatura cu imaginea “insulei in insula” exista unele reminescente ale Genezei biblice, cu gradina situata in mijlocul Edenului si raul ce o strabate, desi planul insulei eminesciene este diferit. Meleagul euthanasic nu e unul al nemuririi, al redobandirii uneia din cele mai importante calitati primordiale, ci poate asigura doar o perfecta reintegrare, dupa moarte, la “intregul naturei”.

Insula lui Euthanasius reprezinta adevaratul centru al povestirii; nu numai pentru ca face posibila intalnirea finala intre indragostiti, dar mai ales pentru ca magia insulei, ea singura, rezolva drama personajelor. Ieronim nu reuseste sa se indragosteasca de Cezara decat dupa ce o contempla, nuda, pe malul lacului din insula. “Insula participa insa la alta geografie; mitica, nu reala” este de parere Mircea Eliade. Aici, Ieronim regaseste starea edenica. “Adesea in noptile calde se culca gol pe malurile lacului, acoperit numai c-o panza de in – s-atunci natura intreaga, murmurul izvoarelor albe, vuirea marii, maretia noptii il adanceau intr-un somn atat de tare si fericit, in care traia doar ca o planta, fara durere, fara vis, fara dorinta”. Cezara izbuteste sa patrunda in insula cu destula usurinta, ca si Ieronim inainte. Este, deci, un taram accesibil anumitor oameni; celor care tind cu intreaga lor fiinta catre realitate si beatitudinea “inceputului”, a starii primordiale. Insula este un taram, un meleag paradisiac in care beatitudinea vieti aduce ca urmare si beatitudinea “mortii frumoase”. Insula, “cu structura ei de cercuri concentrice” (pestera din insula aflata in mijlocul lacului de pe insula de pe mijlocul marii) este, cum s-a mai spus de cercetatorii operei eminesciene, un evident centru al lumii, reeditand prin topografia sa si prin intreaga-i infatisare paradisul. Este vorba de un paradis intezis privirilor in care patrund doar cei initiati. Regasind inocenta paradisiaca a primului cuplu, Ieronim si Cezara, regasesc totodata paradisul. Insula euthanasica isi are misterul in principiul “insulei in insula: in potirul unei insule infloreste o alta, care – la randul ei – sustine o alta, aceea a omului singur, posesorul unei “realitati” privilegiate.

Insula este cea mai caracteristica dintre formele pe care le ia utopia; ea este in acelasi timp cea mai potrivita dintre utopii tocmai pentru ca repezentand o lume separata, o poate pune integral sub semnul fictiunii, al imaginarului sau al visului. Remarca lui Claude Dubois este utila pentru interpretarea lui Mihai Eminescu: “Alegerea insulei pentru creatorul de utopii exprima aceeasi nevoie cosmogonica: el devine creator de lumi, inventeaza un cosmos miniaturizat, pentru ca sa nu-l influenteze campul magnetic al realului, si unde nimic nu scapa determinismului stramt al legilor arbitrare ale fictiunii”. La Mihai Eminescu componenta critica a viziunii utopice este exprimata prin cuvintele lui Euthanasius; componenta poetica si chiar onirica apartine indragostitilor Ieronim si Cezara.

Insula raspunde unei dorinte de armonie. Creatia utopica si fictiunea poetica se intalnesc deci, in metafora insulei. Intre eros si utopie se stabileste o relatie necesara. Prezenta insulelor este destul de raspandita in opera lui Mihai Eminescu. G. Calinescu a dat chair si un inventar al lor. Astfel, in poezia Vis, intalnim o insula cu “negre sfinte bolti”. In Avatarii Faraonului Tla, eroul coboara spre un lac in mijlocul caruia “se desemnau formele negre si fantastice ale unei insule acoperite de o dumbrava”. Fat-Frumos din lacrima cuprindea de asemenea o insula cu dom. In poemul Muresan se intalnesc “insule bogate”, “insule mandre si de dumbrave pline”, “insule sfinte”. Insula lui Mihai Eminescu desi se integreaza perfect in simbolismul oceanic si in cosmogonia sa, are semnificatii metafizice. In eseul consacrat insulei lui Euthanasius, Mircea Eliade continua ideile lui Calinescu: “Daca apa – si indeosebi apa oceanica – reprezinta in foarte multe traditii haosul primordial de dinainte de creatie, insula simbolizeaza manifestarea, Creatia. Insula implica stabilire ferma, centrul in jurul caruia s-a creat o lume intreaga”. si mai departe “Insula lui Euthanasius face parte, asa zicand din clasa insulelor transcendente”. Se poate vorbi de “oprire pe loc”. Chiar dragostea dintre Cezara si Ieronim nu mai e o “experienta”, acolo, ci o “stare” paradisiac prelungita.

Exista o puternica si substantiala componenta utopica in intreaga opera eminesciana, atat pe latura creatiei poetice cat si pe aceea a ideologiei politice si a gandirii filosofice. Cezara este in acest sens o piesa foarte reprezentativa: pentru ca ea sublimeaza intr-un tot o seama de directii bine marcate pe intreg traseul operei lui Eminescu si le da o imagine de mare pregnanta in “utopia” care este insula lui Euthanasius. Marian Papahagi considera ca literatura romana va trebui sa astepte pana la Ion Barbu pentru a inregistra cretia unei utopii poetice cu acelasi capacitati de sinteza pe care le are “insula eminesciana”: caci se poate stabili o pozitie similata celei ocupate pe insula lui Euthanasius in nuvela si opera eminesciana, utopiei care este “cetatea Isarlik” in poezia lui Ion Barbu.

V. L. Saulnier vede in orice utopie doua valori: una negativa si una pozitiva. Aspectul negativ apare prin aceea ca utopia este contrariul a ceva real. Este in orice caz, evident caracterul negativ si revolutionar al oricarui utopii. Mucchielli arata ca “… gandirea utopica este in mod fatal, desi negativ, sub obsesia realului istoric”.

Cateva din argumentele antiutopismului la Mihai Eminescu sunt: neta acceptiune depreciativa cu care foloseste termenul de “utopie” precum si pe cei inruditi. Astfel, printr-o apozitie, el atata ca utopia este “o actiune zadarnica sau o idee nerealizabila”. La fel, principiul scrierii eminesciene este unul practic. Mihai Eminescu respinge metoda speculativa clasica si urmareste o cercetare empirica, adica tocmai contrariul metodei utopice. Totusi asemanarea dintre utopisti si Mihai Eminescu nu poate fi negata.

Intrati in literatura ca spirite critice constructive, cu visuri de intemeietori si reformatori ai ordinii sociale existente, I. Heliade Radulescu si, mai substantial apoi, Mihai Eminescu au dat sens prin ideologia lor, cutezantei artei si scriitorului.

S-ar parea ca omul modern este prin definitie un antiutopic, un “realist” , un lucid absolut, cu intoleranta totala fata de ideal. Anton Cozma este de parere ca “spiritul rationalist stiintific si desprinderea introspectiei i-au impregnat omului modern o tendinta demistificatoare care se manifesta uneori in exces”. Pentru romanul romanesc actual un caz caracteristic il reprezinta romanul Intrusul de Marin Preda. Dupa ce se vede expulzat din orasul la a carui inaltare contribuise si in care, in urma unui act generos, nu mai este acceptat de semeni, are loc o adevarata coalitie impotriva lui, eroul se retrage pentru putin timp in visare. Utopia pe care o imagineaza el debuteaza ca una de tip Robinson Crusoe (naufragiul, insula, supravietuirea): ”si intr-o zi, urmarit de aceasta idee care facea din durerea mea speranta, vazui in fata ochilor un nafragiu, din care eu si Maria scapam pe o insula. Zile intregi inconjurai padurea pe zeci de kilometri, traind acest vis cu batai de inima si spaime adevarate, coborand in mine insumi cum niciodata nu facusem pana atunci, tremurand in fata propriei mele inchipuiri.Traiam cu Maria si viata mea o lua de la inceput. Eram numai noi doi”.

“Trairea” in spirit “pe insula” este o mare experienta initiativa. Dar utopia lui Calin Surupaceanu esueaza in cele din urma. Sensul acestei utopii este ca raul este o constanta, nu lipseste nici chiar dintr-o lume ideala. Intrusul este povestea unei utopii si a abandonarii ei, a unui Mester Manole care a daruit totul constructiei sale, ca sa constate in final ca edificiul nu era ceea ce visase.

O alta ipostaza in care se infatiseaza in romanele actuale nevoia de utopie este aceea clasica, platonica sau renascentista, utopia unei societati perfecte. Dar cea mai raspandita infatisare pe care o ia in romanul de azi tentatia utopiei este aceea a personajului mesianic, care apare invaluit intr-o aureola mistica sau numai simbolica in foarte multe carti. Calin Surupaceanu, in utopia sa, isi asuma si postura de intemeietor al unei religii, pe care s-o puna la temelia societatii visate. Ca si in Risipitorii si Marele singuratic, ideea “noii religii” i se releveaza eroului ca utopica.

Sustinerea valorii arhaice in societatea moderna este dureroasa si absoluta iluzie. Apararea ei devine utopie. Astfel, Ilie Moromete, un alt personaj simbolic al lui Marin Preda, devine tragic in momentul in care realizeaza ca “a trait autentic in neautentic”. Noua lume este de fapt “noua religie” pe care o sustine personajul lui Marin Preda. Sensul cautarii inginerului Dare de catre C. Surupaceanu este clar: dorinta de a-si verifica in el propria utopie, utopia la care nu poate renunta in ciuda infrangerii.

Utopia, arata A. Cosma, “este un mod de participare a romanului la faurirea structurilor viitoare, prin perfectionarea celor prezente. si in acest sens, utopia este nu numai un deziderat, ci o dimensiune definitorie pentru acest roman”. Utopia a fost intotdeauna o coordonata a literaturii noastre si, intr-un anumit fel, ea face parte din insusi modelul specific romanesc de a concepe viata si arta.

Utopia, precum si variantele ei negative-antiutopia sau utopia negativa va fi dezvoltata ulterior, atat in literatura romana cat si in cea universala.

IV UTOPIA NEGATIVA

De la utopie la antiutopie drumul nu este chiar atat de lung pe cat ar putea sa para. Utopia are vocatia viitorului char daca se alimenteaza din trecut. Cu incepere din secolul luminilor, progresul devine o religie. Utopia si-a schimbat infatisarea dar nu si natura. Utopia negativa nu se deosebeste de cealalta decat prin intentii. Ea isi construieste la fel peisajul utopic. Totusi scopul ei nu este de a ne aduce in prezenta celei mai bune guvernari. Ea nu construieste pentru a construi ci pentru a demola. Edificiul ei serveste drept exemplu negativ si arata ceea ce n-ar trebui sa existe. Este vorba despre o viziune pesimista asupra lumii.

Critica utopiei a inceput in secolul al XVIII-lea. In acest secol se constata insertia unei istorii utopice in structuri narative mai vaste. Un exemplu il constituie episodul Eldorado din Candide. Pe acest fond se va cladi si lucrarea Calatoriile lui Gulliver de Jonathan Swift. Printre precursorii lui Voltaire si Swift se numara Rabelais, prin arta alegoriei si a satirei si Cyrano de Bergerac, regele poantei. Swift este influentat si de Robinson Crusoe a lui Daniel Defoie. J. Swift “amesteca genurile si temele existente si le intoarce impotriva lor”. De aici tragem concluzia ca societatile imaginare pot fi si contra-societati. Un anumit mod de a construi o lume halucinanta prin consemnarea unor detalii de o cotidiana concretete ne ingaduie sa descoperim anticipatii kafkiene in opera lui Swift. El foloseste des alegoria iar atunci cand nu o face, se ascunde in spatele unei masti.

Cartea Calatoriile lui Gulliver se prezinta sub forma unei calatorii fantastice. Este la prima vedere, o alegorie bazata pe parcurgerea de catre un personaj a unui drum, drum cu etape simbolice, la capatul careia calatorul trebuie sa descopere sensul existentei. La inceputul fantasticelor sale aventuri, Gulliver este un tinar chirurg mijlociu destul de naiv (se poate alatura “candizilor” atat de numerosi in literatura de calatorii imaginare si reale a secolului), manat de pasiunea peregrinarior si curios sa cunoasca taramuri noi. Utopiile Renasterii aveau de obicei la baza cate o calatorie. Dar in comparatie cu abstractele si cerebralele constructii utopice ale lui Morus sau Campanella, experientele lui Gulliver, desi inscrise intr-o schema alegorica, ofera concretetea si intensitatea unor experiente reale. In secolul al XVIII-lea calatoriile reale si inchipuite cunosc o prodigioasa inflorire. Literaturile timpului sunt populate de primitivi si orientali care calatoresc ajungind in tari civilizate. Mirarea primitivului, falsa ingenuitate a exoticului sunt folosite ca mijloace de critica sociala. Se dezvolta ceea ce se numeste “mitul strainului” (le bon sauvage) intalnit la Montesquieu, Voltaire.

Calatoriile lui Gulliver ca si Robinson Crusoe apartin unei lumi noi, cu totul deosebita de cea reflectata in toate utopiile anterioare. Elementul de pura fictiune a crescut foarte mult. Despre asemanarile dintre cele doua utopii vorbeste si A. L. Morton in cartea sa, Utopia engleza. Tot el arata ca in lucrarea lui Swift apar pentru prima data hartile.

Calatoriile lui Gulliver tin de constructia utopica. Ele nu “reprezinta o singura carte sau o singura utopie, ci o serie de carti scurte, insailate pe canavaua unui singur personaj central si o serie de utopii, unele pozitive altele negative. (…) Critica sociala apare pe alocuri sub forma descrierii unui stat ale carui realitati Swift le da drept pilda contemporanilor sai, iar in alte capitole prin zugravirea unui stat ale carui vicii si sminteli reprezinta un atac satiric la adresa institutiilor engleze”.

In primele doua etape ale calatoriei lui Gulliver, Swift foloseste calatoria pe meleaguri imaginare cu intentii satirice in spiritul critic al veacului luminii. In transparenta fictiunii deslusim in episoadele “Calatoriei in Lilliput” viata politica din Anglia vremii (luptele dintre partide, criteriile ridicole dupa care se acordau demnitatile, razboaiele absurde, curtea, favorurile, etc.). Lilliputul este precum o oglinda deformatoare: viciile noastre se regasesc aici, mai agravate prin dimensiunile pe care acestea le capata. Trecand din tara pigmeilor in Brobdingnag, tara uriasilor, Gulliver este el insusi supus unei ravasitoare schimbari de perspectiva. Gigant, dominator, sigur pe sine in Lilliput, devine o ganganie caraghioasa in Brobdingnag. Cu minutiozitate insotita nu de putine ori de un subtext ironic, Swift calculeaza matematic raporturile dintre marimi. Tara uriasilor este o deziluzie, din punct de vedere al spectacolului pe care il ofera privirii. Regatul uriasilor formeaza o utopie, in sensul clasic al cuvantului: este domnia virtutii si a bunului simt.

Swift aplica obiectelor o lupa care nu numai ca mareste, ci este si rauvoitoare. Ironia “aprofundeaza (…) prapastia care desparte realitatea de utopie”. Ironia nu este intalnita pentru prima data in utopie, insa ea nu era decat o insinuare la Morus, afectare la Cyrano. Pentru prima data ea devine cruda la Swift. Specificul ironiei este de a rasturna cu buna stiinta situatiile. Ironia ia adevarul drept fals si transforma realitatea in utopie. Mariana Botorog consacra un studiu satirei lui Swift. Ea vorbeste despre caracterul intentional si de convingere al satirei. Intentionalitatea acesta se bazeaza pe evaluarea negativa a obiectelor sau fenomenelor la care se refera. Comicul este si el sarcastric, include un element ofensiv, presupune o atitudine critica, de neaderenta sau contestare. Swift este un autor satiric care prezinta o imagine distorisionata, menita sa socheze (prin intermediul exgerarii).

O data cu a treia calatorie, criteriul cantitativ dispare. Simbolismul primelor etape este o simpla problema de amplificare sau diminuare. Totusi, si aici pendularea intre normal si absurd, valorile grotesti ale detaliilor acorda comicului cartii o nota de bizarerie stranie. Aceasta calatorie il poarta in insula zburatoare Laputa. Mai mult decat o insula a utopiei, Laputa este insula utopistilor. Numele insulei are si el simbolistica lui. A. Cioranescu considera ca “nu este nici o indoiala ca Swift se gandea la cuvantul spaniol si ca insula inteleptilor este insula – tarfa”. Pe insula zburatoare traiesc oameni cufundati in ei insisi, lipsiti de receptivitatea fata de exterior, preocupati doar de abstractiunile muzicii si ale matematicii. Matematica practica este inlocuita de speculatii si devine inoperanta in viata reala. Gulliver mananca pulpe de miel taiate in chip de triunghi echilateral, antricoate in forma de romboid, dar nu poate obtine un costum de haine pe masura, din pricina calculelor complicate si abstracte ale croitorilor. Toata aceasta parte a treia pare un atac la adresa stiintei, care a pierdut din vedere rosturile ei, si la adresa spiritului uman atras de ipoteze abstracte. In Laputa, casele sunt strambe si ogoarele prost lucrate, pentru ca academicienii din Lagado se ostenesc sa extraga raze de soare din casraveti si sa prefaca ghiata in praf de pusca. Toate aceste calcule utopiste, planificarea cercetarii si progresul tehnic nu inspira autorului decat dispret. In esenta, partea a treia este o utopie negativa, indreptata impotriva simtului de exploatare coloniala care se ascunde in spatele unui fals rationalism, a unei false stiinte si a unui fals iluminism.

Cea de-a patra si ultima sa calatorie il duce pe Lemuel Gulliver intr-o tara ai carei locuitori, numiti Houyhnhnm, sunt niste cai inteligenti, cultivati, virtuosi si organizati intr-o republica perfect inteleapta. Ei au in slujba lor o rasa de oameni degenerati, numiti Yahoo, salbatici si respingatori. In tara cailor, criteriile umane nu au nici o valoare. In aceasta ultima calatorie, rasturnarea este totala. Pana aici satira lui Swift atacase anumite abuzuri si nedreptati. De data aceasta scriitorul ataca insasi structura societatii europene (ca si Morus inaintea lui). Descrierea yahoilor, animale cu infatisare si obiceiuri omenesti, neslefuite insa de civilizatie reprezinta, intre altele, o replica batjocoritoare data de Swift mitului omului natural, unul din laitmotivele filosofice si antropologice ale veacului. Relatiile de calatorie reala, ca si calatoriile imaginare ale secolului, elogiau starea de inocenta si puritatea primitivului, adus adesea in mijlocul civilizatiei ca un model de umanitate, ca o incarnare a celei “legi naturale”, pe care Voltaire si inaintasii sai, ganditorii veacului nu incetau sa o exalte.

si totusi, cuprinsul partii a patra reprezinta ceva mai mult decat o satira negativa. Ca si partea a doua ea este o utopie pozitiva, “poate cea mai stranie din cate au fost concepute vreodata si una care marcheaza o noua cotitura in gandirea lui Swift”. Omul, spune el, este corupt fara nadejde de indreptare, si singura solutie nu poate fi decat o noua specie. Swift construieste atunci o utopie morala a cailor rationali, traind intr-o societate simpla. Calul este mai mobil decat omul pentru ca e mai putin complex. Statul aproape ca nici nu exista, imbracamintea si metalele sunt necunoscute, unitatea sociala e familia patriarhala. Pentru a sublinia contrastul fata de aceasta organizare de stat a cailor, perfecta si rece ca ratiunea insasi, oamenii sunt reprezentati de yahooi, mai odiosi si mai dezgustatori decat oricare animale, pentru ca ele le intrec in viclenie si, lipsiti de ratiune, au in schimb toate viciile umanitatii. Intr-o anumita masura, yahooii ii infatiseaza pe oameni asa cum i-a vazut Swift in clipele de dezamagire totala.

Caracterul general al primei parti este clar: este o utopie negativa – comentariul ironic a lui Swift asupra micimii omenesti, asupra absurditatii pretentiilor, certurilor si onorurilor politice, toate sunt edificatoare in acest sens. Ai impresia ca priveste Anglia de undeva, de deasupra, de unde vede o tara a piticilor. Dar in capitolul VI, scris, in mod limpede, mai tarziu decat restul cartii, el renunta sa mai priveasca cu un ochi de urias pentru a scrie cateva pagini cu caracter vadit utopic, mai aproape de maniera clasica a lui Thomas Morus.

In linii mari, ultima aventura marina il duce pe Gulliver intr-o republica de tip patriarhal, care pare sa fie concretizarea unei societati ideale: societatea primitiva, bazata pe economia naturala, lipsita de antagonismele sociale. Este o solutie pe care veacul al XVIII-lea a oferit-o adesea. Aceasta utopie pozitiva cu care se incheie cartea, a oferit posibilitatea unei corectari a caracterizarii lui Swift drept mizantrop si pesimist iremediabil. In finalul cartii, aflam ca Gulliver capata miscari specifice cailor si-si transforma glasul in nechezat pentru a putea conversa cu caii din grajdul sau. Asistam iarasi la una dintre acele schimbari ametitoare pe care ironia lui Swift si le ofera si ni le ofera cu atata voluptate.

Atitudinea lui Swift, este, ca aproape toate utopiile din secolul al XVIII-lea, axata pe ideea ordinii si perfectiunii. Caii reprezinta anti-oameni. Se intalneste aici confruntarea pesimista a naturii cu idealul. Omul este condamnat sa ramana animal. Justitia, virtutea, frumusetea sunt deasupra conditiei umane. Contrastul dintre aceasta perfectiune ideala si lumea vadit imperfecta, precum si imposibilitatea de a gasi modalitatea de a arunca o punte intre ele i-au facut pe utopisti sa-si piarda nadejdea in omenire.

In bogata colectie de aparitii comice, care anima Calatoriile lui Gulliver, cea mai neasteptata, dar poate cea mai revelatoare pentru gandirea lui Swift, este reprezentata de insusi Gulliver. Swift foloseste in carte nenumarate alagorii. Caracteristica este alegoria hainelor prezenta in ultima parte a Calatoriei lui Gulliver. Aceasta alegorie propune distinctia intre accidental si esential (calul din ultima aventura a lui Gulliver nu intelege, inainte de a-l vedea pe Gulliver dezbracat, ce tine de faptura intrinseca a calatorului si ce este adaugat). De aici se ajunge usor la antiteza natura-civilizatie, foarte dezbatuta in secolul al XVIII-lea.

Preferinta pentru antici este prezenta si ea la Swift. Astfel, in insula vrajitorilor, Gulliver, cheama duhurile marilor antici: Alexandru cel Mare, Hanibal, Cezar, Brutus sunt aparitii interesante. Senatul roman i se pare lui Gulliver, in comparatie cu o adunare legislativa moderna “ca o adunare de eroi si semizei” alaturi de “o adunatura de vagabonzi, hoti de buzunare, talhari si fanfaroni”. Filosofii si poetii antici, in compania carora Swift il plaseaza cu veneratie pe predecesorul lui intru utopie, Th. Morus, sunt iritati de comentarii si imitatorii lor moderni.

Vera Calin subliniaza frecventa mastii si alegoriei in opera swiftiana. Hiperbola satirica la Swift, ca si la Rebelais, devine element de conceptie. “Satira – scrie Swift – este un fel de oglinda in care privitorul descopera indeobste chipul orisicui inafara de al sau”. Procedeul comic al rasturnarii, motivul lumii rasturnate devin elemete de creare ale unui univers caracteristic. Le gasim copios exploatate in ultima calatorie a lui Gulliver unde yahooii (oamenii) devin animale inferioare folosite eventual la tractiune, iar caii, stapanii creatiei sunt inzestrati cu gandire. Paradox, impinge la absurd, umor negru, ironie, sarcasm, toate acestea sunt subordonate unei viziuni negatoare. Dar tragicul, demonicul Swift poate sa si rada, poate sa creeze comicul fara alta intentie decat aceea de a stanrni rasul in fata insolitului: o iapa alba bagand ata in ac, o sanie cu cai trasa de animale bipede, toate acestea reprezinta situatii absurde de o comica inocenta.

In domeniul utopiei satirice ce duce la antiutopie (sau utopie negativa) Swift reprezinta un cap de serie. Tot ce s-a scris in acest domeniu de la Swift inainte e indatorat lui Gulliver, nu numai in conceptie, ci si in folosirea procedeelor. Voltaire in Micromegas si in episodul calatoriei lui Candid in Eldorado, Wells, Huxley si, in literatura romana, asa cum observa G. Calinescu, Tudor Arghezi in Tablete in Tara de Kuty, se plaseaza cu trasaturile care-i deosebesc, in seria deschisa de Swift cu cartea sa Calatoriile lui Gulliver.

Florin Manolescu distinge literatura science-fiction de celelalte genuri de contra-utopie, fantastic. Timpul fantastic este, in principiu, un trecut de esenta magica. Ttimpul S.F. prefera viitorul si implica o atitudine, angajamentul (Huxley, Orwell), profetia (Jules Verne), evaziunea. Contra-utopia este “o forma de S.F. angajat”. Contra-utopia se consolideaza in Europa, sub impulsul marilor framantari politice si sociale, al revolutiilor si al ideologiilor din sistemele filosofice. Prin contra-utopie se in telege o povestire utopica, indreptata impotriva iluziilor din utopia sociala sau tehnice implicita epocii in care traieste autorulei. Ea mai este cunoscuta sub numele general de anti-utopie, sau sub denumirile mai putin raspandite de distopie si utopie in reverse in critica anglo-americana, sau de utopie minus in critica germana. “Regula” generala a speciei pretinde ca intr-o contra-utopie scriitorul sa descrie o lume ostila omului, privit ca individ sau ca umanitate. Demonstratia sau operatiunea logica pe care o sugereaza ca literatura contra-utopia, “echivaleaza cu artificiul cunoscut sub numele de reducere la absurd”. Intr-o contra-utopie valoarea redusa la absurd este omul. Ca literatura, contrautopia se constituie in a doua jumatate a secolului al XIX-lea si se impune in epoca dintre cele doua razboaie mondiale, cand omul anti-umanizeaza stiinta, cand se nasc marile dictaturi totalitate. Ca realitate insa, contrautopia este un fenomen vechi si toata istoria universala e plina de momente in care omul este redus la absurd si umilit.

Cele mai cunoscute antiutopii sunt: O poveste a zilelor ce vor veni (1897) si Cand se va trezi cel adormit (1899) de H. G. Wells, Noi (1920) de Evgheni Zamiatin, Minunata lume noua (1932) de Aldous Huxley, Nineteen Eighty Four (1949) de George Orwell si Fahrenheit 451 (1951) de Ray Bradbury. Popularitatea acestor carti care au introdus categoria tragicului intr-o biblioteca a armoniei este probabil explicabila prin compromiterea irealului. Ei au impus utopiile negative. Pentru a desemna utopiile negative s-a propus si metafora “amurgul utopiei”. Daca granitele utopiei clasice si ale calatoriei extraordinare au fost destul de greu de trasat de catre istoria literara, nici misiunea de a distinge utopia moderna de utopia stiintifica nu e mai usoara.

Un loc aparte in acest capitol trebuie acordat unei categorii literare cu statut inca destul de putin clarificat, dar tipic moderne, literatura science-fiction. In conditiile moderne, ale universalizarii stiintei, utopia S.F. are de ales intre a deveni o mitologie a stiintei sau o intelepciune a ei, o morala a prezentului si viitorului. In literatura romana, motivul S.F. e din ce in ce mai intalnit in cele mai diverse structuri si forme literare, de la poezia lirica (poezia lui Nichita Stanescu), pana la teatru (Paradisul de Horia Lovinescu) sau eseu. In acest context trebuie privita proza fantastico-stiintifica romaneasca aflata la varsta maturitatii. Cativa reprezentanti ai acestei proze sunt: Vladimir Colin, Ion Hobana, Victor Kernbach, Constantin Cublesan, Mircea Oprita.

Utopia a trecut de la spatiu la timp, introducand ideea de anticipatie, devenita inseparabila de fantezia stiintifica. Alternarea prezent-viitor persista si astazi. Cu H. G. Wells si cu masina timpului, fantezia stiintifica a inceput sa se miste in amandoua sensurile – in viitor si in trecut. Dezinvoltura cu care calatoriile lui Wells intoarce butoanele, fara a se incurca in explicatii stiintifice, prevesteste libertatile pe care le iau cu trecerea timpului, povestirile S.F. O mare parte din lucrarile lui Wells sunt utopii sau au caracter utopic.

Ca si outopus, nowhere inseamna “locul de nicaieri”, asadar plaseaza sub semnul ambiguitatii un spatiu care, astfel, in acelasi timp exista si nu exista. In utopie, “locul de nicaieri” se supune anumitor reguli specifice, impuse de gen. El este prin definitie un spatiu superior in plan social si moral, construit si acceptat ca atare de utopia pozitiva, ridiculizat si demolat de cea satirica, negativa, de contra-utopie. si intr-un caz si in celalalt reconstructia exemplara a lumii in imagini vizand fie perfectiunea, fie – dimpotriva – reflectarea ei alterata si generatoare de repulsie, are drept motivatie intima nevoia de iluzie, exprimata (sau subinteleasa) in raport cu ideea unei posibile lumi mai bune. si totusi, nowhere ramane pentru spatiul fictiunii o denumire inspirata si datorita remarcabilei sale polisemii: intre no-where (niciunde) si now-here (acum – aici) se dezvolta intreaga filosofie a gestului utopic. “Locul de nicaieri” exista numai in relatia cu timpul si spatiul, ambele precis determinate, ale utopistului. Outopus, este o inventie a clasicilor. Nowhere pare mai potrivit sa guverneze emblematic straduintele utopistului modern.

Cartile care l-au fascinat pe Wells si i-au aprins imaginatia sunt: Calatoriile lui Gulliver de J. Swift si Republica lui Platon. Republica dezvoltase un prim model utopic, era o remarcabila incercare de a schita un stat ideal bazat pe ratiune, pe logica, pe ordine si pe echilibru, o lume perfecta, desfoliata de contradictii, situata la polul opus celei pe care adolescentul Wells o descoperea in jurul sau.

Daca prin Platon descoperea utopia, prin intermediul lui Swift, Wells intra imediat in fertila scoala a contra-utopiei. Din cele patru carti alegorice cuprinse in Calatoriile lui Gulliver, ultima se angajeaza cel mai sustinut intr-o constructie utopica, fiind pusa intentionat cum am vazut nu sub stapanirea omului, ci sub cea a cailor. Parodiile umane pe care, poreclindu-le yahooi, Gulliver le descrie in toata ticalosia lor dezgustatoare ocupa treapta cea mai de jos a utopiei swiftiene; ele reprezinta, fara indoiala, sfidarea aruncata de autorul Calatoriilor lui Gulliver unei specii careia pare sa-i refuze orice trasatura onorabila. Cat priveste celelalte calatorii ale lui Gulliver, si mai ales a treia, ele contin elemente antiutopice din ambundenta si sunt concepute intr-un profund spirit antiutopic. Citim aici despre savantii insulei zburatoare, “inmormantati ca niste larve ale eternitatii in inutilitatea stiintei lor somnolente”, in ridicolul inventiilor pe care le produc. Ambele tipare (Calatoriile lui Gulliver si Republica) vor coexista la Wells: le vom regasi pe rand in scrierile sale utopice si contrautopice.

Dintre scrierile in a caror substanta fertila mai trebuie cautate radacinile indepartate ale lui Wells nu vor lipsi Cetatea Soarelui, Noua Atlantida si, in primul rand, Utopia lui Th. Morus, cea care in plina Renastere reia de fapt traditia utopica, dand locului si genului un nume potrivit si inspirand direct, sau influentand, pronind din 1516, un mare numar de lucrari ulterioare. Cartea lui Morus ramane o piatra de hotar, vizibila de oriunde. Pe urmele altora, Wells gaseste in Utopia clasica schena narativa a genului: autorul intalneste un calator – personaj – “martorul” prin relatarea caruia se patrunde in lumea ascunsa, spre o societate intelept organizata si oferita drept model decazutei contemporaneitati. Tot acolo apar elemente compozitionale caracteristice modelului utopic general: spatiu inchis (insula izolata, prezenta si la Bacon, cetatea pierduta in adancurile junglei, la Campanella), structurile urbane geometrizate (orasele patrate, cu largi strazi rectilinii, in Utopia reproducind intr-o serie intreaga de replici uniforme tiparul de fagure simplificat al capitalei Amauroton; sapte incinte circulare in Cetatea Soarelui dupa numarul planetelor cunoscute astronomilor contemporani si avand in centru templul simbolic al astrului tutelar). Campanella produce o amanuntita, chiar sofisticata schema de organizare sociala, in care suveranul si preotul – metafizician – se sprijina pe un triumvirat Pon (Puterea), Sin (Intelepciunea) si Mor (Iubirea). Bacon nu-si dramuieste nici el cuvintele cand scrie prodigioasele inventii ale acelei “academii stiintifice” pe care Swift o va parodia ulterior.

Detaliul materializeaza lumea utopica in tot ce are ea mai semnificativ. De la Morus utopistul modern ar mai putea invata o lectie, cea a umorului prezent in paginile utopiei. Utopia castiga o tendinta expansionista inexistenta sau vag manifestata la autorii mai vechi: ea vizeaza acum nu doar o insula exemplara ori un oras magnific, ci intreg globul pamantesc. Pentru utopistul modern, idealul nu este identic cu absolutul inteles ca realitate cu valoare suprema, ultima, de nedepasit. Utopistul clasic “migaleste asemeni unui iscusit ceasornicar mici universuri de portelan”. Trebuia sa vina utopistul modern si sa remarce artificialitatea stridenta a comportamentului personajului utopian in decorul, si el, contrafacut.

Wells are toate motivele sa se indoiasca de faptul ca ar exista cineva care se doreste cu adevarat cetatean in Republica rigida a lui Paton si in Utopia plina de virtuti a lui Morus. Utopistul modern stie ca lumea are nevoie de schimbari profunde.

In Republica lui Platon, pe langa educatia unica, femeia primeste instructie militara si participa cot la cot cu barbatul la razboi. Dragostea – factor turbulent in limpezimea peisajului moral utopian – va fi prohibita in statul platonician, pentru care in relatiile dintre sexe conteaza doar transmiterea prin urmasi a valorilor superioare ale populatiei. La Campanella, in Cetatea sa, barbatul si femeia destinati impreunarii functioneaza asemeni unor impersonale masini vii, conduse dupa calculele medicului si astrologului, singurii in masura sa decida ora fecundarii optime, cand partenerii influentati de astre pot fi lasati in acest scop, dar pentru scurta vreme, impreuna.

Campanella va fi acela care isi inzestreaza utopienii din Cetatea Soarelui cu armament perfectionat, ii plimba in vehicule prevazute cu panze si le pune la dispozitie o serie de alte masinarii imaginare. stiintei, el ii deschide mai larg decat altii poarta Cetatii sale, cultivand in localnici gustul ei de la varste fragede. In Noua Atlantida a lui Bacon, noii atlanti creeaza prin incrucisare plante si animale noi, sintetizeaza alimente, produc instrumente perfectionate de felul telescopului si microscopului, stapanesc nave submarine si aparate de zbor. Omul castiga astfel un ascendent considerabil asupra naturii, “scanteia prometeica pare sa fi aprins acum flacara cea mai rodnica din toate cate ard in forjele producatoare de inventii ale utopiei clasice”. Utopienii vor intruchipa in viziunea lui Wells trasaturile cele mai alese ale speciei umane: sunt cinstiti, sinceri in manifestarile lor esentiale, firi eminamente deschise, carora viciile pamantenilor le lipsesc cu desavarsire. Utopistul stie ca publicul poate fi manevrat. El se foloseste de o “retorica a povestiri”, care conduce la aparitia miraculoasa a iepurelui din joben. Utopistul face apel la cateva trucuri ale circumspectiei al caror scop este sa inspire textului credibilitate.

In utopie personajul martor, cum am vazut, are un statut aparte. Gulliver, de exemplu, care exploreaza de unul singur lumile imaginare (Lilliput, Brobdingnag, Laputa) si celelalte spatii ale utopiei si contra-utopiei lui Swift, poate fi definit prin ceea ce cu un termen modern numim “calitatea de martor”. In virtutea acesteia el descrie si comenteaza critic lucrurile care vizeaza organizarea sociala si moravurile timpului sau. Gulliver filtreaza totul printr-o mascata agresivitate a opiniei, ridiculizand viclean, invaluind descoperirile in aciditatea cuvintelor. El este un gentlemen ironic. Personajul martor a fost intalnit si la predecesori Morus, Bacon. Wells nu va renunta nici el la personajul martor. Barnstaple este un asemenea observator docil in lume oamenilor-zei.

Abia prin contrautopie Wells atinge punctul de extrema distantare fata de utopia clasica si doar Swift este cel care se apropie de pozitia sa. Wells a crezut in progres, aproape ca nu exista utopie de-a sa in care, intr-o forma sau alta, sa nu apara tema calatoriilor interplanetare sau stelare.

Alaturi de contra-utopia lui Wells, exemple clasice de antiutopii sunt considerate cele ale lui Huxley, Orwell si Bradbury. Minunata lume noua de Huxley este istoria unui viitor ipotetic, din anul 632. Ea este una dintre cele mai raspandite, mai discutate utopii negative. In acesta carte “uratenia individului este totala” caci ei sunt produsi pe cale artificiala, intr-un “centru de fertilizare”, dupa metoda Bakanowsky, si respectand, ca in cazul oricarui productii de marfuri, legea cereri si a ofertei. Emotia si sentimentele au disparut, in locul notiunii de “a naste” se intrebuinteaza formula “a destupa” (a scoate din sticla) iar cuvantul “mama” este o amintire jenanta a unor vremuri barbare. Huxley ataca aici ideea umanismului, el crede in rautatea omeneasca, in pacatul original, nu-l considera in stare pe om sa-si gaseaca drumul pierdut decat ajutat de vreun har divin. Din sticla lui, Huxley scoate dupa dorinta samurai sau creaturi ce nu stiu ce inseamna plictiseala. Femeile sunt disponibile si “pneumatice” (grase) si in general, relatiile lor, nu cunosc decat varianta fizica. In sectoarele de predestinare sociala, oamenii sunt normati ca viitori lucratori sau directori, pentru a functiona in frig sau pe caldura, la tropice, in mine sau otelarii. Un rol important in aceasta societate impartita pe caste il joaca o substanta numita “soma”, un trachilizant care este consumat pentru a diminua starile de iritare sau de insatisfactie. Efectul obtinut pe aceasta cale poarta numele de concediu. La iesirea din fabrici, castele inferioare primesc zilnic o portie fixa de “soma”.

In aceasta lume, un tanar, educat din intanplare in spiritul lui Shakespeare si a legendelor, reactioneaza violent impotriva acestui sistem bazat pe automatisme. El nu pretinde decat dreptul de a fi nefericit.

Impasul utopistilor contemporani este conturat in pasajul cu care Huxley isi parafrazeaza romanul Minunata lume noua: ”…Utopiile pot fi realizate. Viata se indreapta catre Utopie. Poate ca incepe o noua epoca in care intelectualii si clasa culta vor visa la metodele prin care s-ar putea evita utopia si reintoarcerea la o societate care nu e utopica, care e mai putin <<perfecta>>, dar mai libera”.

Cum era de prevazut, problema esentiala in aceasta lume de doua miliarde de locuitori care dispun de numai 10000 de nume, este delictul de personalitate. Individualistii sunt exilati in locuri izolate, in Islanda, in insula Sf. Elena sau in Falkland. Literatura a disparut si ea, G.B. Shaw (considerat autor antic) fiind unul dintre putinii scriitori a caror opera mai poate circula. Singura forma de arta este filmul, un film pitoresc. Iata cum descrie consilierul mondial civilizatia anului 632 dupa Ford: “Lumea este acum in echilibru. Oamenii sunt fericiti, primesc ceea ce doresc si nu doresc ceea ce nu pot primii. Le merge bine, sunt in siguranta, mereu sanatosi, nu le este teama de moarte. Pasiunea si batranetea le sunt necunoscute acestor fericiti, ei nu mai sunt legati de mame si tati, nu au nici sotie, nici copil, nici iubita pentru care ar putea nutri sentimente puternice, si intrega lor normare este de asa natura incat aproape ca nu se poate comporta astfel decat trebuie. si daca totusi se intampla vreodata ca ceva sa nu mearga, atunci exista soma”.

Eroul cartii Bernard Marx este prost programat. El cauta singuratatea, isi doreste sa nu-si imparta partenera cu altii. El este diferit, incepe sa fie el insusi, poseda o personalitate proprie. Intriga romanului este axata pe conflictul cu societatea si destinul sau tragic. Bernard este un erou anti-eroic, el tine un jurnal personal, intr-un cuvant este un revoltat. Utopia se transforma in antiutopie. Romanul antiutopic “instaleaza un joc al oglinzilor, mult mai complex decat in calatoria imaginara clasica, intre lumea reala si societatea imaginara”. Antiutopia rediscuta rolul asumat de utopii in lumea contemporana, ea este expresia demistificarii a promisiunilor viitorului. Negativismul lui Huxley are un dublu aspect care cuprinde totodata esecul scopului si monstruozitatea mijoacelor. Romanul pe care l-a scris Huxley nu este o utopie, ci un avertisment impotriva utopiei. El exprima teama fata de mecanizarea omului, lupta impotriva mitului, progresului tehnicii si stiintei. Prin opera sa, Huxley deschide o fereastra spre viitor caci el a fost un vizionar, un anticipator. el va ramane simbolul unei lumi hartuite de dileme, plina de vicisitudini si de contraste izbitoare.

O alta lucrare a sa, Insula este o fictiune utopica ce constituie o replica pozitiva si optimista la sumbra si pesimista lui antiutopie satirica Minunata lume noua. Precedat de Morus, Bacon, Wells, lui Huxley, in tara de origine a utopiei, i-ar fi fost cu neputinta sa se abata de la aceasta traditie. Autorul nu proiecteaza realitatea lumii date intr-un viitor ipotetic, sustras procesului istoric si experientei practice, ci o abordeaza in complexitatea fecunda si contradictorie a vremii actuale. Huxley a fost de acord ca a scris utopii: “Lucrez mereu la romanul meu utopic”, afirma el. Titlul antiutopiei sale este ironic, imprumutat din Shakespeare.

Noii utopisti negativi se deosebesc prin teribilismul lor, printr-o tensiune angoasanta si o cruzime mentala, care sunt din nefericire calchiate cel mai adesea dupa metode reale de guvernare. Utopia negativa este o punere in garda. I se poate aduce obiectia ca este prea pesimista, ca neaga in loc sa construiasca insa “nu trebuie sa uitam ca negatia este inceputul afirmatiei”.

O alta antiutopie este Nineeten Eighty Four de George Orwell. Ea insceneaza un univers halucinant prin coerenta cinismului si prin insistenta prin care sunt analizate tehnicile opresiunii. S-a spus ca George Orwell reprezinta veriga de legatura care lipsea intre Swift si Kafka. La George Orwell, Anglia s-a transformat in anul 1984 intr-o tara a dictaturii absolute. Oamenii locuiesc in “complexe de locuinte”, intr-o singuratate desavarsita. Singura ratiune a casniciei este aceea de a produce copii. Iubirea este un delict ca si “delictul de gandire”, iar pericolul cel mai mare la care se expun indivizii este acela de a vorbi in somn. Pentru a calatori pe o distanta mai mare de 100 kilometri este nevoie de o aprobare speciala. Romanele sunt scrise de masini programate de un comitet al planificarii, iar poeziile sunt compuse de un versificator de stat. Un rol esential in aceasta lume il joaca “politia gandirii”. Instrumentele ei principale de control sunt televizorul (care functioneaza neantrerupt, emitand si inregistrand in acelasi timp), microfonul (montat nu numai in case, dar si pe strazi, in spatele unui copac, pe o pajiste) si helicopetrele care patruleaza neintrerupt.

Una dintre temele esentiale ale contra utopiei lui George Orwell este problema adevarului in istorie. In Ministerul Adevarului, un numar de “gauri ale memoriei”, de conducte inghit toate marturiile despre trecut. In aceasta institutie, istoria este necontenit rescrisa, dar pentru a realiza acest lucru sunt “rescrise” mai intai documentele ei – ziarele, cartile, filmele, desenele si fotografiile. “O zi dupa alta si aproape din minut in minut, trecutul era pus de acord cu prezentul”. In jurul acestui motiv se dezvolta subiectul destul de simplu al cartii: povestea unui cavaler batran in a carui familie staruie traditia unui neconformism tainic si care a pastrat singurele marturii existente privitoare la vremurile de altadata. In antiutopii laitmotivul este retragerea: retragerea in fantezie, intr-o exploatare nestiintifica a “stiintei”. Aproape in toate s-a renuntat la credinta ca o societate dreapta si decenta e posibila si poate sa fie cladita pe baza societatii existente.

Fahrenheit 451 de Ray Bradbury constituie o reactie la campania antiintelectuala din anii ‘50. Actiunea romanului se petrece intr-un oras din Statele Unite, dupa ce omenirea a trecut prin doua razboaie mondiale si se pregateste sa-l dezlantuie pe al treilea. Atmosfera seamana cu cea din contra-utopiile lui Huxley, George Orwell sau Zamiatin. Oamenii sunt extrem de violenti, se denunta unii pe altii si este o amintire indepartata vremea in care jucandu-se, copiii nu se omorau unii pe altii. In fiecare noapte se produc noua sau zece incercari de sinucidere, muzeele sunt pline de picturi fara nici un inteles si din ora in ora, escadrile de bombardament planeaza deasupra orasului, producand un zgomot infernal. Acesta este, deastfel, laitmotivul apasator al cartii, ca ploaia din poezia lui Bacovia. Personajul principal al cartii, tanarul Guy Montag, face parte dintr-o unitate de pompieri care are misiunea de a incendia cartile, “pentru a sterge pe deplin ultimele resturi ale istoriei culturii”. Pompierii poarta pe cap casti negre cu semnul “451”, care reprezinta temperatura, in grade Fahrenheit, la care se aprinde hartia.

Aproape toate contra-utopiile exprima asadar un numar de primejdii potentiale care, institutionalizate, pot duce la pierderea libertatii, la desfiintarea omului ca individ, la transformarea lui intr-un numar sau intr-o marioneta. Astfel, Denton si Elizabeth, eroi lui Wells din O poveste a zilelor ce vor veni sunt doua matricole in compania muncii. Personajele din Noi sunt numere.

In toate contra-utopiile aparatul birocratic si represiv a luat proportii monstruoase, valorile culturale si-au pierdut semnificatia si omul este manipulat pe cai rafinate, cu ajutorul drogurilor sau prin biocontrol. Represiunea are in vedere toate aspectele existentei, cuprinzand nu numai mijloacele de comunicare verbala (“limba noua” si cartile postale ale lui George Orwell) dar si pe cele sexuale. prin tehnica surprizei si prin contract, autorul de contra-utopie scoate o neasteptata valoare de protest din aducerea unui caz de normalitate, intr-un context anormal (casa veche a lui Zamiatin, tigarile, vinul, mobila, cartile, hainele de moda veche pe care, imbracandu-le, realizezi un gest politic, iubirea devenita la George Orwell act de conspiratie).

Comuna aproape tuturor contrautopiilor este si prezenta personajului din clandestinitate, a miscarilor de restauratie si de emanicipare (salbaticul lui Huxley care il citeste pe Shakespeare, anticarul lui George Orwell, batranii profesori universitari din Fahrenheit 451, care au invatat pe dinafara si conserva literatura din cartile arse de pompieri).

Se poate spune deci, ca fata de opozitia tipica a S.F.-ului (vechi/nou, prezent/viitor) si fata de opozitia clasica prezenta in orice utopie (rau/bine), contra-utopia introduce o opozitie noua (normal/anormal). Iar pentru a deveni literatura, schema aceasta este pusa in miscare, prin actiunea “personajului din clandestinitate” sau, si mai simplu, prin scoaterea unui fapt normal din contextul lui firesc si aducerea lui in contextul anormal.

Temele manifeste ale antiutopiei, unele valabile si pentru utopie sunt: calatoria cu variantele ei – interplanetara, in timp (la Wells in Masina timpului), lumile ascunse, mitul Atlantidei. Mitul Atlantidei incepe odata cu Platon, care ne ofera cele mai ample informatii despre “continentul disparut” in celebrele sale dialoguri Kritias si Timaios. Acest mit este foarte popular (apare la F. Bacon, J. Verne, H. G. Wells).

Asa cum au existat utopii negative, exista si critici negative ale utopiei. Unul dintre cei mai virulenti critici este Emil Cioran. El acata ca “singurele utopii lizibile sunt falsele utopii, acelea care, scrise in joaca, din amuzament ori mizantropie, prefigureaza sau evoca Calatoriile lui Gulliver”. Cioran se arata sever cu utopia, ii denunta ridicolul. O armonie perfecta nu a existat si nu va exista niciodata.

V CONCLUZII

Deoarece scrierile utopice reflecta conditiile de viata si aspiratiile sociale din diferite timpuri, ele sunt foarte variate, dar sunt bazate pe aspiratii general-umane, propunand solutii mai mult sau mai putin practice pentru crearea unei comunitati omenesti ideale si functionarea ei.

Prima scriere utopica in ordine cronologica este The Land of Cokaygne (secolul al XVI-lea), care descrie o insula a abundentei, a tineretii si fericirii vesnice, a prieteniei intre oameni si a pacii. Are la baza ideea ca o societate dreapta este bazata pe proprietatea colectiva; este viziunea oarecum naiva a unui paradis terestru. La inceput utopia este o intruchipare a visului, cu timpul ea va deveni mai complexa si mai variata putand deveni un instrument subtil de critica si de satira sociala. Cokaygne este, in primul rand, tara unde este cu putinta orice.

Thomas Morus este inventatorul termenului. Crearea acestui cuvant este rezultatul colaborarii dintre Morus si prietenul sau, Erasmus. In corespondenta lor se face aluzie la “tara care nu exista nicaieri”. Utopia lui Morus reprezinta o veriga intre utopia precedenta si cele urmatoare; lucrarea sa este si un punct de plecare.

Francois Rabelais este unul dintre mostenitorii lui Morus. Personajele sale din Gargantua si Pantagruel descind din regele Utopiei, Utopus. La Rabelais elementul fantastic este mult mai dezvoltat. Utopia sa este o satira la adresa sistemului rigid de invtamant a cauzelor minore ce duc la razboaie devastatoare, la adresa bisericii. Prin arta alegoriei si a satirei, Rabelais este unul din precursorii lui Voltaire si lui Swift. La Montaigne apare mitul “le bon sauvage”.

In secolul al XVII-lea se observa o mai mare preucupare pentru aspectul strict politic. Situat la sfarsit de secol XVI si inceputul secolului al XVII-lea Campanella cu Cetatea Soarelui continua istoria utopiei pe linia deschisa de Morus. Succesor indepartat al lui Morus, Francis Bacon continua cu Noua Atlantida destinele utopiei. Cartea este un tratat de filosofie politica sub forma unei vizite intr-o insula imaginara, Bensalem, prilej de a descrie conditiile sociale existente acolo.

In secolul al XVIII-lea predomina interesul pentru povestirea fantastica, elementele miraculosului se strecoara treptat in utopie. Scrierile utopice, fictiunea voiajului, au contribuit la formarea unei literaturi noi, subiective care cultiva exotismul. Secolul acesta descopera complexitatea omului. Reprezentanti ai utopiei in secolul al XVIII-lea sunt: J. Swift cu Calatoriile lui Gulliver, influientat de Daniel Defoe – Robinson Crusoe, Voltaire cu Candide, Micromegas, Montesquieu – Les lettres persanes. J. Swift este un autor satiric, care prezinta o imagine rasturnata, socanta a lumii.

In secolul al XIX-lea utopia capata tendinte socialiste. Utopia a parcurs un drum destul de lumg de la Morus si Campanella incoace. Daca utopia secolului al XVI-lea se multumeste sa cocheteze cu rationalismul, utopia de la sfarsitul secolului al XVII-lea este ferm rationalista. Utopia desi se sprijina pe trecut, vocatia ei este viitorul cum am vazut la Wells, Huxley, George Orwell, Bradbury, reprezentanti ai utopiei negative.

Printre temele dominante ale utopiei una dintre cele mai semnificative este cea a insulei. Insula dispune de o anumita izolare, este un taram care nu poate fi atins prea usor, ea da nastere unei lumi inchise. Utopia are la baza ideea calatoriei si implicit, a calatorului. El este acela care descopera lumea utopica, el este sau va deveni un initiat. Pentru utopie, insula reprezinta o tentatie. Drumetul care patrunde im aceasta lume noua este instruit cu grija. Alte teme predilecte ale utopiei sunt: proprietatea privata (Th. Morus, T. Campanella), problema banilor (lipsita de valoare la Morus, Campanella), alternanta muncilor, uniformitatea imbracamintei (Campanella recomanda ziua, in interiorul cetatii, vesminte albe, iar noaptea si in afara zidurilor pe cele rosii, fie ele din lana sau matase), formele geometrice pentru cetati (la Campanella cetatea in forma circulara, cu un imens dom central), ideea de fericire (asa cum o intelesese Erasmus “fericirea consta in mod esential in a dori sa fii ceea ce esti”), problema stiintei (Casa stiintei ocupa locul central in Noua Atlantida; Swift lanseaza ideea celei mai originale dintre capitalele lumii : insula zburatoare Laputa; Th. Morus imagineaza un fel de incubatoare, iar T. Campanella ne comunica faptul ca solarienii “cunosc secretul reintineririi vietii la fiecare sapte ani, cu o arta suava si mirifica, fara dureri”).

Cea mai subreda ramane in utopii conceptia asupra egalitatii ca si absenta principiului libertatii.

Pentru etapele mai vechi ale utopiei este interesanta trecerea de la spatiu la timp. Utopiile Renasterii sunt imaginate pe fundalul istoric al marilor calatorii si al descoperirilor de teritorii noi. Globul inca necunoscut rezerva surprize. Pornind din Peru spre China si Japonia calatorii lui Bacon descopera Noua Atlantida in insula Bensalem. Utopia lui Morus e si ea situata pe o insula, ca si Cetatea Soarelui. Fictiunea statului ideal evolueaza in stransa legatura cu tema calatoriei, ca si negativul fotografic pe care-l construieste utopia critica. Fiecare organizare imaginara ironizata de Swift corespunde unei calatorii.

Daca privim acum si spatiul literaturii noastre vom intalni si aici cateva din nuantele utopiei: socialista la I. Heliade Radulescu, tema insulei la Mihai Eminescu si, de ce nu, la Marin Preda.

Privind in ansamblu evolutia romanului romanesc, observam intr-o prima etapa, prelungita pama la Sadoveanu, dominatia unui ideal paseist a unei utopii a trecutului, in a doua, cea interbelica, intalnim descrierea societatii si a individului modern cel mai adesea de pe pozitia luciditatii, in timp ce, in romanul zilelor noastre, asistam la derularea unei alte utopii, una a viitorului, pozitiva si constructiva.

Ca utopie, mesajul este de a arata cum ar trebui sa fie traita viata, ghidata de luminile ratiunii si dirijata de valorile general-umane.

Utopia. Ce este ea? O insula parasita. O insula intre doua mari, nerevendicata de nimeni dar totusi plina de fantezie si datatoare mereu de speranta.

BIBLIOGRAFIE

I TEXTE UTOPICE

Bacon Francis, Noua Atlantida, Ed. stiintifica, Buc. 1962

Campanella Tommaso, Cetatea Soarelui, Ed. stiintifica, Buc. 1959

Eminescu Mihai, Proza literara, Ed. Facla, Timisoara, 1987

Huxley Aldous, Minunata lume noua, Ed. Univers, Buc., 1997

Morus Thomas, Utopia, Ed. stiintifica, Buc, 1958

Preda Marin, Intrusul, Ed. Minerva, Buc., 1974

Radulescu-Heliade Ion, Opere, Fundatia pentru literatura si arta, Buc., 1939

Swift Jonathan, Calatoriile lui Gulliver, Ed. pentru literatura, Buc., 1967

II STUDII CRITICE

Antohi Sorin, Utopica. Studii asupra imaginarului social, Ed. stiintifica, Buc., 1991

Antohi Sorin, Civitas imaginalis. Istorie si utopie in cultura romana, Ed. Litera, Buc., 1994

Arama Horia, Cetatea soarelui, Cartea Romaneasca, Buc., 1978

Arbore Grigore, Cetatea ideala in viziunea Renasterii, Ed. Meridiane, Buc. 1978

Baczko Bronislaw, Les imaginaires sociaux, Payot, Paris, 1984

Botorog Mariana, Satira si utopie in opera lui J. Swift si Voltaire, Buc., 1983

Cioran Emil, Istorie si utopie, Humanitas, Buc., 1992

Cioranescu Alexandru, Viitorul trecutului. Utopie si literatura, Ed. Cartea Romanesca, Buc., 1996

Cosma Anton, Utopie Necesara in Romanul romanesc si problematica omului contemporan, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 1977

Eliade Mircea, Insula lui Euthanasius, Humanitas, Buc., 1993

Iosifescu Silvian, Posibilitate, utopie, mit in literatura de frontiera, Ed. pentru literatura, 1969

Kautsky Karl, Thomas Morus si utopia sa Ed. stiintifica, 1950

Liiceanu Gabriel, Utopia intelectului si utopia filozofiei in Cearta cu filozofia, Humanitas, Buc., 1992

Livescu Cristian, Voluptatea labirintului, Ed. Timpul, Iasi, 1995

Manolescu Florin, Literatura S.F., Ed. Univers, Buc, 1980

Morton A. L. Utopia engleza, Ed. de Stat pentru Literatura Politica, Buc., 1958

Nemoianu Virgil, Micro-Armonia, Polirom, Iasi, 1996

Oprita Mircea, H. G. Wells. Utopia moderna Ed. Albatros, Buc., 1983

Papahagi Marian, Eros si utopie, Ed. Cartea Romaneasca, Buc., 1980

Padureleanu Mircea, Aldous Huxley, Ed. stiintifica si Enciclopedica, Buc., 1978

Petrescu E. Ioana, Eminescu. Modele cosmologice si viziune poetica, Ed. Minerva, Buc., 1978

Popovici D., Studii literare: Ideologia literara a lui I. Heliade Radulescu, vol. III, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 1977

Popovici D. Studii literare: “Santa Cetate”. Intre utopie si poezie, vol. IV, Ed, Dacia, Cluj-Napoca, 1980

Sorohan Elvira, Ipostaze ale revoltei la I. Heliade Radulescu si Mihai Eminescu, Ed. Minerva, Buc., 1982

Tomoiaga Radu, I. Heliade Radulescu. Ideologia social-politica si filozofica, Ed. stiintifica, Buc., 1971

Tugui Grigore, I. Heliade Radulescu – Indrumatorul cultural si scriitorul, Ed. Minerva, Buc., 1984

Vladescu Andreea, Marin Preda sau triumful constiintei, Cartea Romaneasca, Buc., 1991