Relatia Subiect Predicat din Perspectiva Sintactica Si Semantica

I. Introducere

Limba, ca mijloc principal de comunicare interumană, este un sistem complex de semne lingvistice și de relații între semne. În cadrul acestui sistem se identifică două planuri de organizare, paradigmatic și sintagmatic. În planul paradigmatic al limbii, cuvintele există în forma lor de bază, reprezentând spectrul din care subiectul vorbitor selectează unitățile lexicale care corespund intențiilor sale linvistice. Prin unitatea fundamentală a nivelului lexical, cuvântul, se manifestă una dintre cele două funcții principale ale limbii, funcția denominativă. Acțiunea acestei funcții constă în procesul de numire a lumii, de fixare a unui prim grad de identitate, după cum spune D. Irimia. În interpretarea aceluiași autor, “cuvântul denumește și semnifică în mod izolat și pasiv”1.

Identitatea pe care o primește lumea prin acțiunea funcției denominative devine temeiul selectării cuvintelor și combinării lor în plan sintagmatic. Planul sintagmatic este cadrul în care unitățile lexicale intră în relații unele cu altele în procesul de comunicare. La acest nivel, prin funcția predicațională, se realizează transmiterea efectivă a informațiilor despre lume. Trecerea termenilor lexicali din planul paradigmatic în planul sintagmatic unde primesc o nouă identitate, sintactică, poate fi interpretată, în termenii distincției operate de F. de Saussure, ca o trecere din planul langue în planul parole. Mai exact, existența abstractă a cuvintelor din primul plan se concretizează în cel de-al doilea prin actualizarea sensurilor reclamate de situația specifică de comunicare. Sensurile lexicale cu care termenii vin din planul paradigmatic se îmbogățesc cu sensuri gramaticale în interiorul relațiilor sintactice în care intră; astfel, planul semantic general al enunțului este rezultatul împletirii sensurilor particulare ale termenilor constitutivi.

Cele două funcții fundamentale ale limbii, denominativă (de numire a lumii) și predicațională (de comunicare) sunt două ipostaze complementare ale funcției generale de cunoaștere și comunicare a cunoașterii.2.

Relațiile care se stabilesc între semnele lingvistice sunt esențiale pentru realizarea oricărei comunicări, după cum afirmă V. Guțu Romalo în Sintaxa limbii române. Probleme și interpretări3 . Autoarea face în continuare o diferențiere clară între tipurile de relații care

caracterizează enunțurile, distingând între relația referențială, exterioară comunicării și obiectului comunicării, și relațiile interne, intrinsece enunțului. Relația referențială este caracteristică oricărui enunț, indiferent de dimensiunile acestuia, și privește intersectarea faptului concret al vorbirii cu realitatea extralingvistică reflectată.

Relațiile interne caraterizează doar enunțurile alcătuite din cel puțin două elemente. Spre deosebire de relația referențială, acestea privesc structura enunțului întrucât leagă între ele componentele sale. În interiorul acestei categorii de relații, V. Guțu Romalo distinge între relațiile de vecinătate sau de succesiune și relațiile structurale sau sintactice.

Relațiile de succesiune au în vedere caracterul liniar al comunicării lingvistice, faptul că elementele enunțului urmează unul după altul și nu se pot realiza simultan. Astfel, un termen poate contracta o relație de vecinătate fie la dreapta sau la stânga, fie în ambele părți:

Elevul învață.

Elevul învață bine.

Relațiile structurale au rol esențial în organizarea internă a enunțului. Ele determină modul în care componentele sunt așezate unele față de altele în procesul comunicării și sunt, în același timp, purtătoare de informație. Relațiile sintactice condiționeză deci, într-o măsură importantă, sensurile globale actualizate prin enunțuri.

Analizând exemplul Valeriei Guțu Romalo:

Acum începe toamna.

Școala începe toamna.,

se constată că, în cele două enunțuri, între aceleași unități lexicale ( începe și toamna ) se instituie relații sintactice diferite ( de interdependență, în primul caz, și de dependență, în cel de-al doilea), de unde rezultă și sensurile diferite ale enunțurilor.

Relațiile structurale determină, deci, structura internă a enunțurilor, în timp ce relațiile de vecinătate configurează modul de prezentare, de realizare a enunțului.

Se poate spune că tipurile de relații discutate de V. Guțu Romalo pot fi puse în legătură cu structura bipolară a textului în general care se constituie dintr-un plan semantic și un plan al expresiei. Această afirmație se bazează pe faptul că, în teoria Valeriei Guțu Romalo, relațiile structurale apar în strânsă legătură cu conținutul enunțului, în timp ce relațiile de vecinătate se referă la forma acestuia.

Relațiile sintactice apar prin combinarea în plan sintagmatic a cel puțin două unități selectate din plan paradigmatic, unități care își completează sensurile lexicale cu sensuri gramaticale1. Un termen dobândește o anumită funcție sintactică prin poziția pe care o ia față de termenul cu care intră în relație. Natura relației sintactice care se stabilește între aceste unități determină funcția sintactică pe care fiecare și-o asumă.

În acest punct se impune o discuție despre funcție și relație. În studiul Noțiunea de”funcție” în gramatică 2 , S.Stati trece în revistă modurile în care a fost înțeles conceptul de funcție în istoria lingvisticii, subliniind în final că accepțiunile propuse se completează reciproc.

Un prim punct de vedere prezentat de S. Stati este înțelegerea funcției drept o însușire adăugată unei unități sintactice ca urmare a integrării ei într-un anumit enunț. În legătură cu acest fel de a interpreta funcția gramaticală apare ideea că ea ar reprezenta conținutul părții de propoziție, forma ei fiind însuși cuvântul purtător al funcției. De aici se ajunge la identificarea funcției unui cuvânt cu sensul său sintactic:funcție de subiect = sens de subiect. Dincolo de deosebirile dintre sens și funcție, acestea sunt văzute ca fiind însușiri dobândite de cuvânt într-un anumit enunț.

În opoziție cu această concepție se formulează ideea că, prin natura lor, diversele categorii de cuvinte nu pot îndeplini decât anumite roluri sintactice (de exemplu, adjectivul are funcția de epitet al substantivului). Așadar, funcția sintactică este intrinsecă, există în conținutul cuvântului ca reprezentant al unei părți de vorbire, nefiind adăugată acestuia de context.

În cele din urmă, în glosematică, funcția este echivalentă cu relația:” Raportul de dependență care îndeplinește condițiile necesare pentru o analiză va fi numit de noi funcție.”3

L. Hjelmslev dă funcției un sens apropiat de cel din matematică și subliniază, în același timp, interdependența noțiunilor funcție și relație.

S. Stati, după prezentarea diferitelor păreri cu privire la conceptul de funcție în gramatică, ajunge la concluzia că aceste teorii sunt complementare și că “ noțiunile funcție și relație sunt atât de strâns înrudite, încât se definesc una prin cealaltă.”4.

Pentru D.Irimia, funcția sintactică este identitatea de plan sintagmatic a unităților lexicale5.

Prin urmare, pe lângă conținutul semantic, cuvintele se îmbogățesc cu un sens sintactic când se combină în alcătuirea enunțurilor.

Funcțiile sintactice se dezvoltă în interiorul unor relații sintactice determinate, la rândul lor, de modul în care se completează un termen pe celălalt din puct de vedere sintactic și de statutul unuia față de celălalt.

Numărul relațiilor sintactice și natura acestora reprezintă probleme controversate în gramatica limbii române. Opiniile autorilor care și-au exprimat punctul de vedere în această privință sunt diferite.

Perspectiva tradițională este reprezentată de Gramatica Academiei în care se vorbește de două categorii de raporturi sintactice, aceleași la nivelul propoziției și al frazei. Este vorba de raporturi de subordonare sau de determinare, când dintre două elemente unul depinde de celălalt, și de raporturi de coordonare când elementele se află pe același plan, fără să depindă unul de altul. Raportul dintre subiect și predicat este încadrat în categoria raporturilor de subordonare. Tot în cadrul subordonării este situat și raportul dintre o apoziție și termenul la care se referă ea, întrucât apoziția este tratată, “ în mod tradițional”, ca o specie de atribut1. Cuvintele și construcțiile incidente sunt considerate a fi propoziții și fraze de sine stătătoare, nelegate sintactic de propoziția sau de fraza în care apar.

În raport cu teoria prezentată în Gramatica Academiei, majoritatea autorilor care și-au exprimat părerile cu privire la aceleași probleme s-au situat pe poziții diferite deoarece :

relația de interdependență dintre subiect și predicat nu este recunoscută de toți autorii ca o relație distinctă;

relația de incidență, atunci când se recunoaște existența ei, este interpretată 1) ca relație sintactică aparte, 2) ca relație inclusă în categoria mai largă a relațiilor de interdependență2; în cele mai multe cazuri, însă, nu se vorbește de o astfel de categorie;

o situație similară se întâlnește și în cazul relație de apoziție care 1) este tratată, de majoritatea lingviștilor, ca relație sintactică distinctă de celelalte, 2) este inclusă în categoria relațiilor de nondependență sau 3) nu este recunoscută;

raportul dintre elementul predicativ suplimentar și cei doi regenți ai săi nu este unanim încadrat în relația de dependență, ci există părerea că formează un tip aparte de relație.

V. Șerban vorbește în Sintaxa limbii române de cinci tipuri de relații sintactice: relația de interdependență (între subiect și predicat), relația de subordonare (între părțile secundare de propoziție și regenții lor), raport referențial (denumire dată relației dintre apoziție și termenul la care se referă), raport de coordonare și raport de dublă subordonare (dintre elementul predicativ suplimentar și cei doi regenți ai săi, un verb și un nume).

Sorin Stati identifică patru tipuri de relații sintactice1: de subordonare, de coordonare, predicativă ( între subiect și predicat ) și apozițională. Cât despre propozițiile și frazele incidente, Sorin Stati deosebește două specii de structuri de acest fel: propoziții incidente subordonate:

“ Luase de pe pat salteaua- de va fi fost o saltea- și lăsase numai un lăvicer

spart”.

( Hogaș, Opere, 147)

și propoziții incidente principale:

“ Fii pe pace, jupân Traică, răspunse cu forțări sfâșietoare popa Tonea.”

( Galaction, Opere alese , 63 )

Așadar, conform lui Sorin Stati, propozițiile și frazele incidente nu stabilesc un tip aparte de relație sintactică în enunțul din care fac parte.

V. Guțu Romalo distinge, în Sintaxa limbii române. Probleme și interpretări, două categorii de relații structurale: de dependență și de nondependență. În prima categorie este inclusă și relația de interdependență sau de dependență bilaterală, iar în a doua categorie sunt incluse relația de coordonare și relația de echivalență ( care se referă la apoziție ).

I. Iordan și V. Robu, după ce definesc în Limba română contemporană relațiile sintactice

(“ raportul sintagmatic în care sunt angajate două ori mai multe unități minimale componente ale structurii unui enunț”2), identifică trei tipuri de astfel de relații. Acestea sunt relațiile de nondependență, incluzând coordonarea și apoziția, relațiile de dependență și cele de interdependență, acestea din urmă cuprinzând relația de interdependență bilaterală și de interdependență bilaterală mediată, denumiri date relației dintre subiect și predicat, respectiv relației de incidență.

D. Irimia identifică cinci tipuri fundamentale de relații sintactice: relația de interdependență, de dependență, de coordonare, de apoziție și de incidență. D. D. Drașoveanu consideră că se poate vorbi doar de coordonare și subordonare, o a treia posibilitate privind apoziția fiind exclusă. Apoziția,ndență bilaterală și de interdependență bilaterală mediată, denumiri date relației dintre subiect și predicat, respectiv relației de incidență.

D. Irimia identifică cinci tipuri fundamentale de relații sintactice: relația de interdependență, de dependență, de coordonare, de apoziție și de incidență. D. D. Drașoveanu consideră că se poate vorbi doar de coordonare și subordonare, o a treia posibilitate privind apoziția fiind exclusă. Apoziția, după părerea sa, este “ un segment parantetic în lanțul vorbirii”1 care reia un termen sau un grup de termeni.

Fiecare din aceste teorii este susținută cu explicații și exemple. Faptul că nu există unanimitate în opinii arată că în gramatică există mai multe perspective din care pot fi privite problemele care se ridică. Inexistența unui consens în legătură cu criteriul care ar trebui să fie prioritar în stabilirea distincțiilor teoretice duce la această separare de poziții. Cu toate acestea, teoriile care au fost aduse în continuarea clasificării relațiilor sintactice din Gramatica Academiei erau necesare, întrucât punctul de vedere al Gramaticii Academiei este destul de strict și nu ia în considerare mărcile care impun recunoașterea unor relații sintactice cu caracter de sine stătător, diferite de relațiile de subordonare și coordonare.

Astfel, pe lângă aceste două tipuri de relație, se poate vorbi de o relație de interdependență desfășurată între subiect și predicat, diferită de relația de subordonare în cadrul căreia a fost inclusă de unii autori. Relația de interdependență stă în legătură cu cele două funcții sintactice principale care se cer una pe cealaltă în procesul de comunicare lingvistică și își impun reciproc unele condiții de funcționare. Subiectul impune predicatului persoana și numărul său, în timp ce predicatul impune subiectului cazul nominativ. Mai mult decât atât, subiectul și predicatul formează o unitate indisolubilă în cadrul unui enunț, prezența unuia cerând cu necesitate prezența celuilalt, ambele cu rol esențial în transmiterea conținutului informațional:

“ Eu chiar am scris un articol în privința asta.”(I. L. Caragiale )

Relația de incidență este recunoscută de foarte puțini lingviști, printre care I. Iordan și V. Robu în Limba română contemporană și D. Irimia în Gramatica limbii române. Dintre aceștia, doar D.Irimia îi conferă statut specific, de relație în sine, nesubordonată nici unei alte categorii. Relația de incidență se dezvoltă, după cum spune acest autor, între două planuri ale enunțului: al ” obiectului ” și al “ subiectului ” enunțării. În enunțul:

“ Stai, duduița moșului, că amețești, o potoli moșneagul, aducând scrânciobul din cer în puterea brațelor. ”

( I. Teodoreanu, La Medeleni, 88),

replica personajului se intercalează într-o structură unitară cu comentariile scriitorului, care oferă explicațiile necesare în curgerea povestirii. Cele două enunțuri sunt autonome din punct de vedere sintactic, însă între ele există o continuitate semantică care asigură comunicării unitatea de sens și reflectă realizarea ei pe două planuri, unul al personajului, celălalt al naratorului. Aceste două perspective se întâlnesc în constituirea enunțului complex prin relația care le unește, relație care a fost numită de incidență.

Relația de apoziție este recunoscută ca atare, sub diferite denumiri, în teoriile mai multor autori (V. Șerban , S. Stati , D. Irimia) și încadrată în categoria mai largă a relațiilor de nondependență de către alți autori cum ar fi: I. Iordan, V. Robu și V. Guțu Romalo. Ecat. Teodorescu arată că raportul apozitiv / apozițional care este un raport de echivalență stabilit între două segmente1, este diferit de raportul de coordonare ( prin conținut, căci a coordona înseamnă altceva decât a fi egal, echivalent) și de subordonare ( atributul indicând un semn caracteristic determinatului, pe când apoziția indică identitatea termenului explicat cu cel care explică)2

Relația de apoziție include în dezvoltarea sa doi termeni care reflectă aceeași realitate văzută din puncte de vedere diferite. Este vorba de două ipostaze ale aceluiași referent extraverbal. Această relație sintactică este imaginea lingvistică a unei corelații care există în mintea subiectului vorbitor și pe care o verbalizează:

“Amicul și colaboratorele nostru R. Vent, un june scriitor democrat, a cărui

asinuitate o cunoaște de mult publicul cititor, ne trimite următoarea prefațiune a

unui nou op al său.” ( I. L. Caragiale )

D. D. Drașoveanu exclude această a treia posibilitate a relației de apoziție pe lângă cele de coordonare și subordonare. Apoziția nu este, însă, “ un segment parantetic în lanțul vorbirii”, ci este un constituent important al actului lingvistic care reflectă corelațiile pe care le face emițătorul, modul de a gândi sau chiar logica gândirii sale; mai mult decât atât, apoziția aduce completări, informații suplimentare în procesul de comunicare care pot avea un rol esențial în modul de percepere a mesajului.

Raportul de dublă subordonare de care vorbește V. Șerban nu poate fi considerat un raport diferit de relația de subordonare care se dezvoltă, după cum spune și autorul, între părțile secundare de propoziție și regenții lor. Acest raport poate fi interpretat, eventual, ca o variantă a raportului de subordonare, dar în strânsă legătură cu acesta. Elementul predicativ suplimentar este o parte secundară de propoziție care are doi regenți, un verb și un nume, ceea ce înseamnă că sunt îndeplinite principalele condiții pentru încadrarea lui în relația de subordonare. Faptul că are doi regenți nu este un motiv suficient pentru separarea celor două tipuri de relații.

În concluzie, se poate spune că există cinci categorii de relații sintactice care pot fi acceptate cu identitate proprie în gramatica românească: relația de interdependență, de coordonare, de dependență, de apoziție și de incidență.

Dintre cele cinci relații, relația de interdependență are statut privilegiat pentru importanța funcțiilor pe care le generează. Această relație a primit diferite denumiri în interpretările diferiților autori: relație de interdependență ( V.Șerban, D. Irimia ), relație predicativă ( S.Stati, D.D. Drașoveanu), relație de interdependență bilaterală ( I. Iordan și V. Robu ). V. Guțu Romalo o numește relație de dependență bilaterală.

Dintre aceste denumiri, cea de relație de interdependență pare să reflecte cel mai bine natura relației dintre subiect și predicat, poziția celor doi termeni unul față de celălalt. Condiționările de expresie reciproce, complementaritatea lor semantică, precum și existența lor simultană în enunț impun termenul de “interdependență” în definirea relației dintre ele.

Predicatul și subiectul își au originea în “ funcția primordială a comunicării”1, predicația. După cum afirmă majoritatea lingviștilor, predicația este funcția esențială a actului de comunicare lingvistică indicată cel mai clar de prezența unui predicat. Predicația este definită ca raport dintre conținutul unui enunț și realitatea obiectivă reflectată2 sau ca raport dintre planul semantic al enunțului și planul expresiei3. Astfel, predicatul este marca manifestării acestei funcții centrale a comunicării iar existența sa atrage după sine existența unui subiect căruia îi este atribuită acțiunea exprimată de predicat. Aceste două funcții principale reprezintă nucleul oricărei propoziții, numit de V. Guțu Romalo “ nucleul structural al enunțului minim organizat”4, iar de D. Irimia “ nucleul predicațional ”5.

Este evident, așadar, că centrul semantic și sintactic al propoziției se fixează pe relația de interdependență care se desfășoară între subiect și predicat. Acestea formează un segment unitar pe care se bazează structura lingvistică a textului în întregime. Se poate vorbi de o anumită autonomie6 a nucleului predicațional care poate funcționa și fără suportul altor funcții sintactice secundare. Prin toate acestea, relația de interdependență își asigură un rol preponderent în organizarea generală a enunțurilor.

II. Natura relației subiect – predicat

Relația subiect-predicat a fost interpretată 1) ca relație de interdependență, 2) ca relație de subordonare a subiectului față de predicat și 3) ca relație de subordonare a predicatului față de subiect. Aceste teorii se bazează pe aspecte diferite ale relației în discuție: restricțiile pe care subiectul și predicatul și le impun reciproc în planul expresiei prin cele două principii, recțiunea și acordul, precum și implicarea reciprocă din planul semantic, în cazul relației de interdependență; importanța pe care o are predicatul din punct de vedere structural, suprimarea sa ducând la dizolvarea enunțului, în cazul relației de subordonare a subiectului față de predicat; omisibilitatea predicatului înțeles ca notă a unei noțiuni și acordul său cu subiectul în categoriile morfologice comune, în cazul subordonării predicatului față de subiect.

În Gramatica Academiei se vorbește de raportul de subordonare dintre subiect și predicat, cu mențiunea că are “ o situație deosebită: determinarea dintre subiect și predicat este oarecum reciprocă, ea are aspectul unei corelații de inerență”1. Din punct de vedere gramatical,subiectul se impune ca termen subordonator, iar predicatul ca termen subordonat; acordul dintre ele este expresia raportului de determinare, predicatul preluând de la subiect trăsăturile morfologice. În schimb, dacă acest raport sintactic este privit din perspectiva importanței pentru existența propoziției, rolul preponderent îl are predicatul întrucât asigură realizarea predicației, “care este esența propoziției”2 .

Dincolo de aceste argumente care afirmă existența unui raport de inegalitate între subiect și predicat, raport în interiorul căruia și subiectul, și predicatul se află pe poziție de superioritate, dar din diferite unghiuri de vedere, Gramatica Academiei lasă loc unor interpretări de altă natură, tocmai prin explicațiile oferite. Astfel, afirmația că raportul dintre subiect și predicat are aspectul unei corelații de inerență este susținută prin invocarea modului în care se definesc aceste părți de propoziție: “Părțile principale de propoziție se definesc una prin alta, avându-se în vedere sensul, rolul uneia față de cealaltă.”3.

Cât privește realizarea propozițională a subiectului și a numelui predicativ, în Gramatica Academiei se spune că subiectiva are funcția de subiect al propoziției regente iar predicativa are funcția de nume predicativ al unui verb copulativ din propoziția regentă. Ambele tipuri de propoziții sunt încadrate între subordonate.

Spre deosebire de autorii Gramaticii Academiei, V. Șerban consideră că relația dintre cele două părți principale de propoziție este de interdependență: “ În aceeași măsură în care predicatul depinde de subiect, și subiectul depinde de predicat.nici una dintre aceste părți de propoziție nu se subordonează celeilalte”1. Interdependența dintre subiect și predicat se manifestă prin acord care stabilește concordanța dintre ele. Predicatul, ca element nou al gândirii, ia acea formă care se potrivește cu numărul, persoana și, uneori, cu genul subiectului. Discutând despre acordul predicatului cu subiectul, autorul trece în revistă și cazurile speciale: acordul după înțeles și acordul prin atracție. Dar la nivelul frazei V. Șerban interpretează subiectiva și predicativa drept propoziții secundare în raport de subordonare față de regentele lor.

S.Stati numește relația dintre subiect și predicat relație predicativă. Autorul afirmă că între subiect și predicat există o interdependență sintactică, întrucât “fiecare termen impune celuilalt anumite condiții”2 . Aceste condiții se referă la acordul în număr și persoană dintre cele două părți de propoziție, precum și la cazul nominativ impus de predicat subiectului. Relația predicativă poate fi, după cum afirmă S.Stati, implicită, adică leagă un cuvânt din propoziție și un cuvânt din afara limitelor ei (“ subînțeles în propoziție” ). Există relații implicite din care lipsește subiectul:

“ Câțiva slujitori aflaseră știrea cu două zile mai înainte și o ținuseră

tăinuită de poporul care se îmbulzea la hram.”

(M. Sadoveanu, Frații Jderi ),

dar există și relații implicite din care lipsește predicatul:

“Unii ședeau jos la pământ, alții pe prispă, alții în picioare, tăcuți și solemni.”

(I. Teodoreanu, La Medeleni)

Autorul face o precizare în legătură cu acordul în persoană dintre subiect și predicat, menționând că este vorba de acord doar când subiectul este exprimat printr-un pronume personal, nu când subiectul este exprimat prin alt tip de pronume (posesiv, nehotărât etc.)sau prin altă parte de vorbire ( de exemplu, substantiv). S. Stati afirmă că, în situația unui subiect exprimat prin substantiv, pronume nehotărât etc., fenomenul este mai degrabă de recțiune decât de acord, întrucât cuvintele menționate cer de la verb o însușire morfologică pe care ele nu o au (“ persoana”). Autorul definește recțiunea drept “ însușirea unui cuvânt de a cere de la cuvântul cu care e în relație sintactică respectarea unui anumit caz, a unui număr, a unui timp (în general, a unei caracteristici morfologice )”1.

Sorin Stati, în analiza relației predicative dintre subiect și predicatul nominal, aduce un punct de vedere nou, vorbind de “ structuri ternare”. De exemplu, în propoziția Copilul e vesel, autorul identifică trei legături sintactice: între subiectul copilul și copula e există o relație predicativă, deși e nu este decât o componentă a predicatului; între subiectul copilul și numele predicativ vesel se instituie o relație de subordonare cu acord, argumentul fiind asemănarea, ca înțeles și formă, a numelui predicativ cu atributul; în interiorul predicatului nominal e vesel se poate vorbi de o relație de subordonare cu acord, verbul copulativ fiind subordonat numelui predicativ. Aceste legături sintactice coexistă, în opinia lui Sorin Stati, în cadrul relației predicative înglobante dintre subiectul copilul și predicatul nominal e vesel.

Autorul consideră că tot relații predicative cu structură ternară (de un tip special, însă) se întâlnesc și în dicționarele explicative: cuvântul-titlu este subiect, iar definiția sa este grupul predicat, eliptic de verbul copulativ înseamnă:

“Laconism. Manieră de a se exprima concis, cu mare economie de cuvinte, uneori sentențios.”

În capitolul Sintaxa frazei din Elemente de analiză sintactică, S. Stati respinge ipoteza subordonării subiectivei. Aceasta se află în relație predicativă cu propoziția- predicat :

“Cine nu știe nu răspunde.”

Legătura de acest tip este diferită de subordonare, deși subiectivele sunt considerate, în virtutea tradiției, propoziții subordonate. Autorul afirmă că subiectiva cine nu știe aduce o completare propoziției-predicat nu răspunde, deci, ca înțeles, depinde de ea și, în același timp, îi impune o anumită formă; prin urmare, și propoziția-predicat depinde de subiectivă. Se mai face precizarea că dependența propoziției-predicat față de subiectivă se probează și prin existența restricțiilor de tipul:

– dacă subiectiva are ca subiect un pronume relativ, interogativ sau relativ-compus (cel ce), propoziția-predicat va avea predicatul acordat în număr cu predicatul subiectivei:

“Cine vrea, poate.”

-dacă subiectiva este introdusă prin conjuncție, predicatul propoziției-predicat este obligatoriu la singular: “Se aude că plecați.”

Autorul precizează, totuși, că, din punctul de vedere al formei, unele propoziții subiective seamănă cu subordonatele:

“Nu se știe dacă au înțeles.”

S. Stati face distincție între propozițiile-predicat (cu care subiectiva intră în relație predicativă) și propozițiile predicative, care sunt nume predicative cu dezvoltare propozițională ale verbelor copulative.

Valeria Guțu Romalo folosește pentru relația sintactică dintre subiect și predicat denumirea de relație de interdependență sau de dependență bilaterală și o încadrează în categoria relațiilor de dependență. Deci, conform acestei autoare, relația de interdependență nu formează o categorie aparte, diferită de relația de subordonare. Totuși, V. Guțu Romalo precizează statutul deosebit al acestei relații în cadrul categoriei în care este inclusă, specificând că reprezintă “forma de dependență maximă”1care se poate instaura între doi termeni. Argumentul principal care stă la baza acestei teorii este faptul că nici unul din termeni nu poate fi omis, ei se presupun obligatoriu. De exemplu, într-un enunț de tipul Ionel învață., oricare din termeni poate fi înlocuit cu un altul, însă nici unul nu răspunde pozitiv testului omisiunii: Ionel/ Băiatul/ Copilul etc. învață/ citește/ aleargă etc. Aceeași situație se întâlnește când subiectul nu este exprimat. Nu poate fi vorba în acest caz de subiect inexistent, căci el este presupus de predicat și poartă denumirea de subiect inclus sau subînțeles.

Pentru V. Guțu Romalo, relația de interdependență presupune doi termeni egali, într-un fel, ca importanță. Caracterul bilateral al acestui tip de relație se manifestă “prin faptul că fiecare din cei doi termeni impune anumite particularități de expresie celuilalt: predicatul se acordă cu subiectul, deci subiectul îi impune particularități de număr și persoană, iar predicatul impune subiectului caracteristica de caz: nominativul.”2 După cum afirmă autoarea, grupul caracterizat prin relația de interdependență reprezintă nucleul structural al enunțului minim organizat, în jurul lui grupându-se toate celelalte componente.

Se face și aici distincție între subiectul-pronume personal și subiectul exprimat prin substantiv sau alt tip de pronume. În primul caz, este vorba de acord în persoană între subiect și predicat, deci, de o reluare la nivelul verbului a informației purtată de pronume, în timp ce în al doilea caz este vorba de “coocurența unui subiect oarecare și persoana a treia a verbului”.3 Cât privește relațiile între propoziții, în analiza enunțului E bine să fie totul pregătit., V. Guțu Romalo afirmă că subiectiva să fie totul pregătit realizează cu predicatul e bine relația de interdependență.

Iorgu Iordan și Vladimir Robu numesc relația dintre subiect și predicat relație de interdependență bilaterală. Caracterul de interdependență dintre subiect și predicat este pus pe seama restricțiilor pe care și le impun reciproc (număr și persoană pentru predicat, cazul nominativ pentru subiect). Cei doi autori clasifică relația de interdependență bilaterală, în funcție de prezența sau absența termenilor constitutivi, în relație manifestă și nonmanifestă. Este o relație manifestă când poziția subiect și poziția predicat se realizează prin termeni in praesentia, pozitivi ( Elevul citește.) și o relație nonmanifestă când una dintre unitățile constitutive ale nucleului propozițional este in absentia:

“Am invitat-o pe Alina la masă, dar a refuzat să vină.”(subiectul este subînțeles).

Se face precizarea că omisiunea predicatului este posibilă numai prin subînțelegerea lui fiind, deci, o problemă de anterioritate contextuală, și că nu poate avea loc în propoziții care constituie începutul unei situații de comunicare. De exemplu, predicatul poate fi omis în răspunsurile la interogații privind identificarea subiectului:

“Cine vine ?” “- Ion ( vine).”

Acordul dintre subiect și predicat este văzut ca o reluare a informațiilor de număr, persoană și gen de la nivelul subiectului la nivelul predicatului. Subiectul și predicatul, formând “nucleul de organizare a structurii unui enunț canonic”, sunt unități egale, nici unul nu prezintă importanță mai mare ca celălalt.

Autorii identifică o variantă a relației de interdependență, și anume cea trilaterală, care se manifestă la nivelul enunțului-frază. În acest caz, un verb copulativ sau semicopulativ este considerat o unitate propozițională regentă insuficientă căreia i se subordonează o propoziție subiectivă și o propoziție predicativă:

“Dacă nu vii/(1) înseamnă/(2) că nu ai cuvânt/(3).” (P1+P2+P3)

Autorii analizează aceste unități sintactice pe două nivele: la nivelul frazei, P1 și P3 sunt subordonate subiectivă și predicativă, dominate de P2 principală, iar la nivelul propoziției, P1 este subiectul pentru P2, iar P3 este numele predicativ al P1+P2. În același mod este analizat și un exemplu de tipul: Ion este cum îl știi.:la nivelul propoziției, predicativa cum îl știi reprezintă numele predicativ, formând predicatul împreună cu copula este; la nivelul frazei, însă, enunțul are forma P1+P2, adică Ion este (propoziție principală insuficientă) + cum îl știi (propoziție subordonată). Autorii precizează că, într-un exemplu ca: Cine învață știe., deși cele două

propoziții se află în relație de interdependență, ele nu sunt egale ca importanță în structură: subiectiva P1 este o implicație necesară, dar subordonată, în timp ce P2 este o propoziție principală, regentă a P1.

Dumitru Irimia numește relația dintre subiect și predicat relație de interdependență, specificând că se caracterizează printr-o asociere sintagmatică cu un grad maxim de solidaritate:”fiecare din cei doi termeni îl presupune și cere, funcțional, semantic și structural, pe celălalt; fiecare din ei impune celuilalt o anumită organizare morfematică, prozodică și/ sau sintactică”1. Relația de interdependență este de implicare reciprocă în plan semantic și de dependență reciprocă în planul expresiei (predicatul are același număr și aceeași persoană ca subiectul, în timp ce-i impune acestuia să stea în cazul nominativ). Subiectul și predicatul formează nucleul predicațional la originea căruia se află funcția centrală a comunicării, predicația. “Expresie activă a predicației”, predicatul determină apariția subiectului pentru împlinirea sa semantică.

Autorul identifică un nucleu predicațional complex în cadrul căruia primesc dezvoltare propozițională fie subiectul, fie numele predicativ, fie ambele. În interiorul acestui nucleu predicațional, gradul de reciprocitate este slăbit de predominarea unui sens al dependenței dinspre predicat sau dinspre subiect (în funcție de termenul realizat propozițional) manifestat în planul expresiei. Celălalt sens al dependenței, deși nemanifestat cu obligativitate în planul expresiei, rămâne implicit în planul semantic al relației, asigurând manifestarea caracterului de interdependență al relației.

Pentru Ecat. Teodorescu, raportul de inerență nu este specific numai raportului dintre subiect și predicat, ci caracterizează, de exemplu, și periodul condițional, expresie a raportului de subordonare:

“Dacă m-ai fi ajutat, aș fi depășit această situație.”

Autoarea mai susține că raportul de interdependență nu este incompatibil cu raportul de subordonare; din punct de vedere structural, subiectul și subiectiva sunt subordonate verbului-predicat, deși din punct de vedere formal predicatul este dominat de subiect, cu care se află în raport de interdependență la nivel logico-semantic.

Ecat. Teodorescu discută două situații: una ilustrată prin exemplul:

“Cine se grăbește curând ostenește.” (A. Pann),

în care fiecare unitate implică existența celeilalte, raportul dintre ele caracterizându-se printr-un grad de solidaritate identic cu cel dintre subiect și predicat; cea de-a doua situație este ilustrată de exemplul :

“Netăgăduit este că eu slăvesc pe toate femeile tinere și cinstesc pe bătrâni.”

(C. Negruzzi)

în care numai prima unitate o cere cu necesitate pe a doua; aceasta din urmă, din punct de vedere gramatical, nu ar avea nevoie de prima propoziție, existența ei justificându-se doar prin dorința vorbitorului de a-și exprima atitudinea față de cele comunicate. Acest tip de propoziții, mai spune autoarea, “se apropie într-un fel de incidente ”1 . Astfel, după Ecat. Teodorescu, nu se poate vorbi în toate cazurile în care apar subiective de raport de interdependență între unitățile frazei.

O teorie aparte pentru specificul punctului de vedere din care este tratată problema relației predicative, cum este numită relația dintre subiect și predicat, este cea a lui D. D. Drașoveanu care susține teza subordonării predicatului față de subiect, eliminând celelalte teze (ale interdependenței și subordonării subiectului față de predicat). Autorul ia în discuție argumentele aduse în favoarea tezelor respinse, anulându-le pe baza unor teorii proprii. Astfel, la temelia afirmării subordonării predicatului față de subiect se află analogia pe care autorul o face între relația predicativă și relația dintre un atribut adjectival și regentul său substantival. Analogia este dusă până într-acolo încât atât luptător din sintagma omul luptător, cât și luptă din omul luptă sunt considerate perfect omisibile, fiind interpretate drept note ale unei noțiuni. Termenul nonomisibil, în opinia lui D. D. Drașoveanu, este omul, întrucât , “în timp ce o noțiune poate exista fără afirmarea uneia din notele sale, o notă nu poate exista în afara noțiunii din al cărei conținut face parte.”2 Autorul afirmă că structura subiect-predicat este plasată în afara subordonării din cauza unei “inconsecvențe de ordin metodologic”: fiind scoasă de sub controlul omisibilității și supusă exigențelor enunțului (cu argumentul că în lipsa predicatului nu se poate vorbi de enunț), este înlocuit punctul de vedere al organizării structurii cu acela al valorii de “comunicare”, de enunț, valoare pe care structura subiect- predicat nu o are în toate cazurile (de exemplu, când se constituie ca propoziție subordonată).

Distincția pe care o face D. D. Drașoveanu între impunere și restricție selecțională este, în cadrul teoriei sale, un contraargument pentru ideea interdependenței dintre subiect și predicat. Se poate vorbi de impunere, de exemplu, în cazul substantivului care impune adjectivului genul, numărul și cazul său. În schimb, este vorba de restricție selecțională atunci când un adjectiv nu se atașează decât unui lexem de natură substantivală. În mod similar, subiectul impune predicatului caracteristicile sale de număr și persoană, în timp ce predicatul activează o altă funcție, cea de restricție selecțională, când nu selectează un termen substantival pe poziție de subiect decât dacă acesta este în nominativ. Așadar, după D.D.Drașoveanu, subordonarea vine numai dinspre predicat spre subiect.

Acordul este privit tot prin prisma înțelegerii verbului și adjectivului ca note ale unor noțiuni. Astfel, acestea sunt cuvintele care se pot acorda cu termeni care exprimă noțiuni, fiind, în același timp, subordonate acestor noțiuni “ca partea față de întreg”.

G. G. Neamțu urmează aceeași direcție a lui D.D.Drașoveanu, susținând teza subordonării predicatului față de subiect. În mare măsură, autorul aduce aceleași explicații ca D.D. Drașoveanu, contraargumentând celelalte două teze susținute în gramatică.G. G. Neamțu susține ideea asemănării dintre raportul atributiv și cel predicativ ca dovadă a subordonării predicatului, afirmând că această asemănare este foarte mare “și la nivelul de conținut al relației, inerența, aceeași ca esență în cele două raporturi.”1De aici ar rezulta că este imposibil ca într-un caz să fie subordonare, iar în celălalt, supraordonare. G. G. Neamțu afirmă că propozițiile verbale impersonale ( verbe care exprimă stări atmosferice: plouă, tună, se înserează etc.) nu infirmă această teză întrucât “marca subordonării există – morfemul de acord verbal (desinența de număr și persoană)”2. Astfel, propoziția verbală este tot bimembră, chiar dacă subiectul este inexprimabil la nivelul expresiei, fiind vorba de subiect zero, nu de o relație zero.

Fiecare din teoriile prezentate susține un anumit punct de vedere în legătură cu tipul de relație care se stabilește între subiect și predicat. În cadrul acestor teorii pot fi identificate aspecte care ridică semne de întrebare și a căror contraargumentare merge în direcția susținerii relației de interdependență dintre cele două funcții sintactice principale.

În Gramatica Academiei sunt recunoscute două tipuri de relații sintactice, de subordonare și de coordonare, dar, așa cum s-a arătat în introducere, pe baza cercetărilor ulterioare se poate vorbi de mai multe tipuri de relații cu existență proprie în gramatica românească. Relația de interdependență se numără printre ele. În analiza acestei relații nu trebuie considerat doar acordul predicatului cu subiectul în categoriile gramaticale comune, care diferă în funcție de tipul de predicat și de subiect, ci trebuie luat în considerare și faptul că predicatul impune subiectului, prin recțiune, cazul nominativ. Astfel, este evident că apare o condiționare reciprocă, o interdependență între cele două funcții, deci nu este vorba de o subordonare a predicatului față de subiect, nici măcar din punct de vedere strict gramatical, cum se spune în Gramatica Academiei. Mai mult decât atât, din punct de vedere semantic, subiectul și predicatul nu există unul fără celălalt. Chiar și atunci când subiectul nu este exprimat, el există, totuși, în dezinența de persoană și număr a verbului, reflectând faptul că un predicat nu poate funcționa în absența unui protagonist al acțiunii pe care o exprimă. Se întâlnesc și situații în care lipsește predicatul, însă în aceste cazuri fie a fost exprimat într-un enunț anterior:

“Ionel citește o carte, iar Alina o revistă.”,

fie se subînțelege:

“El a întrebat-o ceva și ea, nimic.”

În concepția lui D. D. Drașoveanu, există doar relațiile sintactice de coordonare și subordonare. Existența relației de interdependență este exclusă pe baza interpretării predicatului drept notă a unei noțiuni, ceea ce ar indica statutul lui de termen subordonat subiectului. Prin această interpretare, autorul aduce în prim-plan perspectiva logică din care analizează structura subiect-predicat. Însă specificul structurării gramaticale este diferit de specificul structurării logice. Ceea ce rămâne nediscutat în teoria lui D.D.Drașoveanu este situația judecății, echivalenta propoziției în planul logicii, în cadrul căreia predicatul nu poate fi omis. Afirmând că subeictul este termenul nonomisibil iar predicatul cel omisibil, D.D.Drașoveanu pune în paranteză predicația ca funcție generatoare a subiectului și a predicatului. Dacă dintr-o structură ca omul luptă este eliminat luptă, ceea ce rămâne nu mai comunică nimic, întrucât predicația se manifestă în primul rând prin predicat care atrage în sfera predicației și subiectul. V. Șerban îl contrazice pe D.D.Drașoveanu în ceea ce privește analogia relației subiect-predicat cu relația dintre atribut și substantivul determinat. V. Șerban consideră că în cazul atributului acordul este de altă natură, și anume subordonator, față de acordul care realizează interdependența dintre funcțiile principale.

Termenului de restricție selecțională pe care D.D.Drașoveanu îl folosește pentru a explica cazul nominativ al subiectului i se opune termenul de recțiune prin care justifică alți autori acest aspect.

Un alt argument invocat de Drașoveanu în sprijinul teoriei sale este că, dependența însemnând subordonare în gramatică, nu se poate imagina “ca fiecare din doi, S-ul și P-ul, să se subordoneze celuilalt”1. Acestă afirmație nu poate fi sprijinită, mai ales dacă se ia în considerare situația elementului predicativ suplimentar care are doi regenți. Deci, așa cum se poate vorbi de o dublă subordonare, în mod similar se poate vorbi de o dependență reciprocă ( bilaterală)2.

Termenii cu care operează acest lingvist (impunere și restricție selecțională) nu reușesc să schimbe perspectiva asupra relației de interdependență. Termenul impunere se referă, în principiu , la același fenomen al acordului prin care substantivul impune adjectivului genul, numărul și cazul său, iar subiectul impune predicatului persoana și numărul. Termenul restricție selecțională, aplicat la relația subiect-predicat (un predicat nu selectează un substantiv sau un substitut al acestuia decât dacă este în nominativ) reflectă, în esență, aceeași situație a condiționării pe care o impune predicatul când atribuie unui nume calitatea sintactică de subiect. Comparația pe care o face D.D.Drașoveanu afirmând că “ a spune că P-ul impune S-ului cazul nominativ ar fi tot așa de absurd ca a spune că obiectul direct impune verbului său regent tranzitivitate”1 este improprie. Aceste două situații sunt foarte diferite prin chiar natura lor. Tranzitivitatea unui verb este o trăsătură intrinsecă a sa, pe care o are, și nu o dobândește, și care îl deosebește de un verb intranzitiv. Tranzitivitatea unui verb nu poate fi înlocuită cu altă trăsătură ( intranzitivitatea, de exemplu), excepție făcând cazurile, mai rare, când un verb este și tranzitiv și intranzitiv. Un nume, însă, își poate schimba calitatea de termen în nominativ cu calitatea de termen în acuzativ, de exemplu, cele două neputându-se actualiza simultan. Astfel, când predicatul selectează un termen pentru a fi subiect, își manifestă, de fapt, caracterul restrictiv impunând termenului să se situeze în cazul nominativ. Prin urmare, D.D.Drașoveanu nu face decât să modifice terminologia, procesele care orientează natura relației subiect-predicat rămânând aceleași.

Importanța crescută acordată organizării structurii în defavoarea valorii de comunicare a nucleului subiect-predicat nu este în măsură să confere teoriei mai multă credibilitate deoarece, așa cum afirmă V. Șerban , “cuvintele își schimbă forma numai din necesități sintactice, pentru a intra în relații unele cu altele în vederea îmbinării lor în sintagme și propoziții și a propozițiilor în fraze ”2. Așadar, principalul scop al îmbinării cuvintelor și al desfășurării relațiilor sintactice între ele este cel comunicativ, de transmitere a cunoașterii3 încât neglijarea lui duce la anularea ipotezei susținute de Drașoveanu.

Dintre opiniile prezentate, teoria lui D.D.Drașoveanu prezintă cele mai multe puncte care pot fi puse sub semnul întrebării. Dincolo de acest aspect, argumentarea rămâne foarte interesantă prin noutatea punctului de vedere.

S.Stati aduce o perspectivă nouă în legătură cu o altă problemă care privește relația de interdependență (sau predicativă, cum este numită de acest autor). S. Stati, după cum s-a mai

spus, identifică în cadrul relației predicative dintre un subiect și un predicat nominal trei legături sintactice. Această idee poate fi contestată în urma analizei acestor trei relații.

În primul rând, dacă se consideră enunțul Cartea este foarte interesantă, nu se poate vorbi de o relație de interdependență între subiectul cartea și verbul copulativ este tocmai pentru că este nu reprezintă decât o parte din predicat. Așadar, conținutul său semantic nu este împlinit prin numele predicativ dacă se ia în considerare doar secvența cartea este. În aceste condiții, relația de interdependență (predicativă, după Stati) nu se poate institui căci nu există un subiect și un predicat, cum cere desfășurarea acestui tip de relație, ci un subiect și un fragment dintr-un predicat care nu transmite nimic. În plus, însuși S.Stati vorbește de “cea mai simplă formă de relație sintactică”1 dintre două cuvinte, care este relația binară și care cuprinde un plan semantic (conținutul relației ) și un plan formal (forma relației).

Între elementele secvenței lingvistice în discuție (cartea este) nu poate exista o relație sintactică tocmai pentru că nu se poate vorbi de un plan semantic până când verbul copulativ nu este completat cu un nume predicativ. Între acești doi termeni s-ar putea desfășura o relație de interdependență în cazul în care este ar funcționa ca un verb predicativ, și nu copulativ. De exemplu, în enunțul:

“Cartea este în bibliotecă, dar nu se împrumută acasă .”,

între cartea și este se poate vorbi de o relație de interdependență întrucât este formează singur predicatul, actualizându-și sensul “există”.

Nici cea de-a doua afirmație nu poate fi susținută. Între subiect și nume predicativ nu există o relație de subordonare; numele predicativ este parte componentă a predicatului nominal, întreaga structură intrând în relație cu subiectul. Acordul în categoriile gramaticale comune dintre subiect (cartea) și nume predicativ (foarte interesantă) se datorează acordului general dintre subiect și predicat, subiectul impunând predicatului caracteristicile sale. Întrucât numele predicativ este parte integrantă a predicatului nominal, este supus și el acelorași restricții.

S.Stati mai susține că verbul copulativ este subordonat numelui predicativ. Cele două unități sunt, însă, în mod egal necesare realizării predicatului nominal: verbul copulativ poartă informațiile de natură gramaticală, în timp ce numele predicativ completează în mod esențial conținutul semantic al predicatului. După cum afirmă D. Irimia, “relația dintre cele două componente ale predicatului este o relație de complementaritate, în sensul participării lor,

solidare, simultane la realizarea concretă a funcției principale a comunicării lingvistice, predicația.”1 Așadar, nu se poate vorbi de o subordonare a verbului copulativ față de numele predicativ.

Atât S.Stati, cât și V.Guțu Romalo ridică problema acordului în persoană dintre subiectul exprimat prin substantiv sau prin orice alt tip de pronume în afară de cel personal. V. Guțu Romalo afirmă că în acest caz relația de interdependență este marcată de coocurența unui subiect oarecare și persoana a treia a verbului, nefiind vorba de o reluare a informației.

S.Stati merge chiar mai departe, punând pe seama recțiunii forma de persoană a verbelor care intră în relație cu un astfel de subiect ce nu se caracterizează prin această categorie gramaticală. În ciuda acestor afirmații, se poate considera că subiectele exprimate prin substantive sau pronume nehotărâte etc. impun, prin acord, verbelor-predicat persoana a treia. Argumentul este că, din punctul de vedere al referentului, între pronumele personal de persoana a treia și un substantiv sau un alt tip de pronume există o asemănare foarte mare. Toate aceste categorii reprezintă, în desfășurarea actului lingvistic concret, obiectul / persoana despre care se vorbește și care nu participă activ în comunicare. În această privință, toate manifestă capacitatea de a face referiri la un obiect / persoană in absentia sau care se menține exterioară discuției. În planul implicit al substantivelor sau al pronumelor nepersonale există, deci, semnificația de persoană a treia, chiar dacă acest lucru nu înseamnă că ele au această categorie gramaticală.

III. Manifestarea relației subiect – predicat în planul expresiei

Relația sintactică dintre subiect și predicat este o relație de interdependență bazată pe restricțiile pe care cele două unități și le impun reciproc, dar și pe felul în care își determină una alteia apariția.

După cum spune V.Șerban, gândirea pornește de la subiect care “dirijează” alcătuirea propoziției în întregime și care cere apariția predicatului pentru a comunica ceva despre el1. Aceste propoziții pentru care punctul de plecare îl reprezintă subiectul ar putea fi numite propoziții descriptive. Există, însă, și propoziții în care punctul de plecare este predicatul; această situație a fost semnalată de Eugen Coșeriu. În Principii de sintaxă funcțională din Prelegeri și conferințe, autorul vorbește de o serie de planuri gramaticale posibile într-o limbă; acestea sunt: text, frază, clauză, grup de cuvinte, cuvânt, monem (element). În limba română, specifică Eugen Coșeriu, se deosebește la nivelul textului “așa zisul tetic de așa-zisul categoric, deci, construcția monolitică, unitară care numai constată faptul, constată evenimentul, de construcția care spune ceva despre ceva” 2. De exmplu, în:

“- Ce se întâmplă ? – Arde casa ! ”,

este vorba numai de notarea faptului, a evenimentului în sine. În schimb, în exemplul:

“Casa arde încet.”,

se vorbește despre o casă și despre felul cum arde această casă. Eugen Coșeriu spune că ”în limba română, cu verbul întâi înseamnă tetic, adică se constată evenimentul, cu substantivul întâi și verbul după aceea e categoric ”3. Prin urmare, pe lângă propozițiile care pornesc de la subiect, se poate vorbi și de propoziții cu predicatul pe locul întâi, acestea putând fi numite ontologice.

În planul realizării concrete, lingvistice, funcția esențială a comunicării, predicația, își găsește expresie în primul rând în predicat. Predicatul, la rândul lui, atribuie unui nume calitatea sintactică de subiect, formând astfel un nucleul predicațional4. Funcțiile sintactice principale imprimă fiecărui enunț specificul dezvoltării și, prin participarea conținutului semantic al

fiecăreia la desfășurarea relației de interdependență, se constituie într-o unitate sintactică ai cărei poli sunt esențial dependenți unul de celălalt. D.Irimia specifică în Gramatica limbii române că în plan semantic relația dintre subiect și predicat este de implicare reciprocă (sau inerență), iar în planul expresiei este de dependență reciprocă (bilaterală).1

Subiectul și predicatul își completează reciproc anumite valențe care sunt prioritare pentru funcționarea lor în enunț; existența unei funcții cere cu necesitate existența celeilalte pentru delimitarea centrului semantic al enunțului, la originea ambelor aflându-se predicația. În jurul subiectului și al predicatului se grupează alte fucții sintactice, secundare în întregirea conținutului semantic, căci “nucleul de organizare a structurii unui enunț canonic este relația de interdependență dintre două poziții solidare – poziția clasei subiectului și poziția clasei predicatului –, interdependența lor fiind o implicație bilaterală.”2 În interiorul acestei relații, predicatul reflectă partea dinamică, a desfășurării propriu-zise a acțiunii, în timp ce subiectul reflectă partea statică, indicând protagonistul acțiunii.

Dependența reciprocă din planul expresiei dintre subiect și predicat este mai complexă, iar discuția pe marginea ei poate fi mult mai amplă. Această dependență se manifestă prin cele două principii, recțiunea și acordul, care determină variațiile flexionare din structura termenilor.

Primul dintre principii, recțiunea, a fost definit de mai mulți autori. De exemplu, S. Stati , după cum s-a mai spus, definește recțiunea drept “însușirea unui cuvânt de a cere de la cuvântul cu care e în relație sintactică respectarea unui anumit caz, a unui număr, a unui timp (în general, a unei caracteristici morfologice.”3

Pentru V. Guțu Romalo, recțiunea reprezintă “modalitatea de expresie a relației dintre două cuvinte constând în prezența la unul din ele a unei (unor) caracteristici impuse de celălalt, care are rol de regent.”4

G. Gruiță definește principiul recțiunii prin comparație cu acordul. În cazul acordului, spune autorul, termenul A impune termenului B propriile sale categorii gramaticale, pe când în recțiune termenul principal (X) impune celui secundar (Y) o categorie pe care el, X, nu o are în mod obligatoriu. Prin urmare, în timp ce A trebuie să se caracterizeze prin flexibilitate, X nu trebuie să îndeplinească această condiție.5

Pentru D. Irimia, recțiunea este “principiul de organizare a planului expresiei prin care termenul constituit în regent impune celuilalt termen din sintagmă înscrierea pe o anumită poziție (în general, diferită de a sa) în interiorul categoriei gramaticale a cazului.”1

Prin recțiune, în interiorul nucleului predicațional, predicatul impune subiectului exprimat printr-un nume sau pronume cazul nominativ:

“De astă dată Matilda se redresă și se uită într-acolo. Petrică urlă din nou, înfiorându-mă.” (M. Preda)

Există însă și excepții de la această regulă. Subiectul este adesea exprimat prin sintagme formate dintr-un substantiv sau pronume în cazul genitiv. I. Iordan și V. Robu specifică în legătură cu subiectul în genitiv că, prin determinare minimală cu substitutul al, aceste sintagme substituie un termen din contextul anterior, fără să fie obligatoriu ca realizarea numelui substituit să fie în cazul nominativ:

“Am văzut tezele la matematică: a ta este foarte bună, dar a Ioanei conține multe greșeli.”

V. Guțu Romalo consideră că, în situații de acest tip, a este un pronume semiindependent care realizează poziția subiect, impunând verbului persoana a treia.

O altă categorie de substitute este reprezentată de sintagmele substantivizate prin articolul demonstrativ cel, cea:

“Apoi cea cu cireșele, Luli, se individualizase tinerește…” (I. Teodoreanu)

Potrivit teoriei Valeriei Guțu Romalo, cea din acest enunț se înscrie în aceeași categorie a pronumelor semiindependente cu funcție de subiect.

Probleme de confuzie ridică realizarea subiectului prin substantive precedate de la, ce de, din, dintre. Prezența acestora poate duce la concluzia că este vorba de un substantiv situat în cazul acuzativ. Însă, în enunțuri de tipul:

“S-au mâncat la prăjituri !”

“S-au făcut la greșeli de mă doare capul!”,

la își pierde valoarea de prepoziție și devine morfem emfatic de intensitate.2 Tot morfem de intensitate este și formațiunea ce de, alcătuită din două unități distincte, dintre care ce are valoare exclamativă:

“Ce de lume s-a strâns !”

La și ce de nu impun substantivului cazul acuzativ, ci forma de plural, când este exprimată ideea de mulțime:

“Ce de oameni au venit la întrunire !”

“Au venit la oameni !”

sau forma de singular în cazul numelor de materie:

“A curs la apă !”

Aceste morfeme, pe lângă rolul emfatic pe care îl au, pot fi înțelese și ca substitute ale unor adjective la superlativ:

“Ce de lume s-a strâns !” = “S-a strâns foarte multă lume !”

Când sunt precedate de formațiuni ca din, dintre, subiectele se situează tot în cazul nominativ întrucât din, dintre nu cer acuzativul în aceste situații, ci indică valoarea semantică partitivă :

“Lipsesc din elevii înscriși pentru olimpiadă !”

“Au venit la ședință dintre-acei care sunt nemulțumiți !”

Subiectele precedate de morfeme ca la, ce de sau din, dintre reprezintă excepții aparente de la situarea subiectului în cazul nominativ. Cuvintele menționate nu mai sunt, în situațiile discutate, elemente relaționale prin care se exprimă o relație sintactică, ci devin morfeme care marchează o anumită valoare semantică.

Subiectul poate fi exprimat prin pronume relativ; în această situație, cazul îi este impus, cel mai adesea, de funcția sintactică a propoziției pe care o introduce, astfel încât subiectul se poate situa în dativ, acuzativ, genitiv sau nominativ:

“…meșterul pusese un geam alb și tăiat oval care părea firesc cui nu știa cum fusese înainte…” (M. Preda) (propoziția introdusă este completivă indirectă, iar subiectul cui este în dativ)

“Poliția îl caută pe cel ce a comis jaful.” (propoziția introdusă este completivă directă, iar subiectul cel ce este în acuzativ)

“…și hai fiecare pe la casa cui ne are…” (I. Creangă) (propoziția introdusă este atributivă, iar subiectul cui este în genitiv)

“Și așteptase fără să mai spuie nimic, cu aerul unui crocodil care pare numai adormit.” (I. Teodoreanu) (propoziția introdusă este atributivă, iar subiectul care este în nominativ)

Cazul nominativ nu este impus numai de predicat subiectului, ci și de subiect numelui predicativ din componența predicatului nominal (sau analitic, cum este numit de D. Irimia1):

“Numai mama lui Herdelea era îngrijorată și plângea…” (L. Rebreanu)

“Va să zică ungurul bănuiește, poate chiar știe sigur, că el e autorul reclamației…” (L. Rebreanu)

Numele predicativ exprimat prin substantiv sau pronume se poate situa și în alte cazuri, nu numai în nominativ:

acuzativ: “ Era ca un ziar cotidian din cele bune pentru lector: fără opinii și fără stil, dar informat și lesne de parcurs.” (H. Papadat-Bengescu)

genitiv: “ Cuvântul cel din urmă e–al ăstuia.” (T. Arghezi)

Și cel de-al doilea principiu de manifestare a dependenței reciproce dintre subiect și

predicat în planul expresiei, acordul, a primit mai multe definiții.

În Gramatica Academiei, acordul este definit ca “potrivirea de formă între părți de propoziție legate prin anumite raporturi de determinare în ce privește expresia categoriilor gramaticale pe care le au în comun (gen, număr, caz persoană).”2

Pentru V. Guțu Romalo, “acordul ca manifestare a unei relații constă în prezența

acelorași informații gramaticale la ambii termeni ai relației.”3

G. Gruiță definește acordul ca “un mijloc de sudare a unităților enunțului prin repetarea unor categorii gramaticale, având în subsidiar și rolul implicit de conservare a informației.”4

D. Irimia dă următoarea definiție pentru acord: “este principiul prin care un termen al

sintagmei, constituindu-se în regent, impune celuilalt (celorlalți) termen(i) să se înscrie pe aceeași poziție în interiorul unor categorii gramaticale comune.”5

I.Iordan și V. Robu precizează că acordul predicatului cu subiectul constă în “reluarea

informației gramaticale privind numărul, persoana și genul subiectului prin mărci corespunzătoare în statutul morfologic al predicatului.”6

Acordul dintre subiect și predicat diferă în funcție de realizarea concretă a celor două funcții sintactice principale.

Dacă predicatul este verbal (sau sintetic, în interpretarea lui D. Irimia)1, acordul cuprinde categoriile gramaticale de persoană și număr, iar când verbul este la diateza pasivă, este implicat și genul. În cazul predicatului analitic, verbul copulativ se acordă cu subiectul în persoană și număr, iar numele predicativ în număr și gen (acest lucru depinde, însă, de termenii prin care este exprimat în fiecare situație).

Acordul în număr se realizează în toate enunțurile cu predicat sintetic, însă nu în toate structurile cu predicat analitic.

Când subiectul este unic (simplu sau dezvoltat), toți constituenții variabili ai predicatului, fie sintetic, fie analitic, iau forma de număr a subiectului:

“Vecinul meu a strâns cu nendurare

Grădini, livezi, cirezi, hambare.” (T. Arghezi)

“Și el era bârlădean, dar urma la Facultatea de drept din București.”

(I.Teodoreanu).

O situație aparte prezintă pronumele de politețe dumneavoastră cu funcție de subiect. Acest pronume, după cum precizează G. Gruiță, are același conținut semantic ca și voi la care se adaugă trăsătura [ + reverență . Predicatul care intră în relație cu acesta ia totdeauna forma de plural, excepție făcând numele predicativ din structura predicatului analitic care își orientează forma de număr în funcție de referentul extraverbal:

“A, și dumneavoastră sunteți hiperbună…” (M. Preda)

Subiectul multiplu impune predicatului (sintetic sau analitic) forma de plural:

“ Ritmul muzicii și pornirea celorlalți mă duceau ca un șuvoi irezistibil.”

(L. Rebreanu)

G. Gruiță identifică două excepții de la această regulă. În primul rînd, pluralul nu este necesar când doar unul din termenii subiectului multiplu săvârșește acțiunea, situație reflectată de raportul disjunctiv, de excludere reciprocă dintre termeni:

“Va cânta imnul la serbare Alina sau Mioara.”

Autorul precizează totuși că, atunci când raportul disjunctiv e slab și se apropie de cel copulativ, predicatul se pune la plural:

“Când se spune că Arghezi sau Eminescu sunt clasici ai literaturii noastre…”

(Gazeta literară, 1966, nr. 30)

A doua excepție se referă la subiectul multiplu format din substantive defective de plural, nearticulate, aflat în relație cu un predicat exprimat printr-un verb “existențial” :

“Slănină și făină în pod este deavolna.” (I. Creangă)

“Aur și fier este destul în munții noștri.” (Făclia, XX)

În cazul subiectului exprimat prin termeni aflați în relație de coordonare disjunctivă, opozitivă sau alternativă, D.Irimia vorbește de o “ dublă realizare a subiectului ”, o multiplicare a acestei funcții “ pe fondul înscrierii componentelor din lumea extralingvistică în raporturi de selecție proiectată”, definitivată sau “în raporturi de temporalitate alternativă”1:

“Va veni mama sau tata la mine.” (selecție proiectată)

“Nu George a greșit, ci colegul lui.” (selecție definitivată)

“Îl ajută la lecții când mama, când fratele.” (temporalitate alternativă)

I.Iordan și V.Robu vorbesc în cazul unui subiect realizat prin termeni aflați în raport disjunctiv despre un “subiect aparent multiplu” care intră în relație cu un predicat la singular atunci când toți constituenții săi sunt la singular:

“ A fost aleasă Ioana sau Maria pentru prezentarea spectacolului ? ”

Acești autori, aducând în discuție și problema funcțiilor sintactice pe care le au termenii legați prin (împreună) cu, fac următoarea precizare: “acordul de număr este criteriul principal prin care se distinge subiectul multiplu, legat prin prepoziția cu sau locuțiunea împreună cu, de un raport sociativ similar, în care cel de-al doilea termen este complement sociativ. ”2

Astfel, conform acestei afirmații, atunci când se consideră că termenii respectivi indică autorii acțiunii, formând, deci, subiectul, predicatul are forma de plural:

“Vin în vizită Mircea cu fratele său.”

Când, însă, predicatul se află la singular, cel de-al doilea termen este complement sociativ:

“ Eu merg cu ea la teatru.”

O opinie diferită față de cea prezentată de Iordan și Robu în legătură cu această chestiune îi aparține lui G.Gruiță. Autorul prezintă poziția Gramaticii Academiei pentru care acordul predicatului este “un criteriu absolut în delimitarea subiectului monomembru de cel plurimembru”1, fiind vorba de un subiect multiplu când predicatul este la plural:

“El împreună cu fata au mers la cinematograf.”

și de un subiect + circumstanțial sociativ când predicatul este la singular:

“El împreună cu fata a mers la cinematograf.”

G. Gruiță consideră că sintagma el împreună cu fata este, de fapt, un fals subiect multiplu, singurul criteriu și argument valabil pentru o interpretare corectă fiind caracterul subordonator al conectivului împreună cu. Prin urmare, el are funcție de subiect, iar fata are funcție de complement și este în cazul acuzativ. Forma de plural a predicatului se poate explica prin egalitatea celor două funcții, raportate la predicat.

Autorul menționează și structura subiect + circumstanțial comparativ care este tot un fals subiect multiplu. Este vorba de circumstanțialul comparativ de egalitate introdus prin ca și:

“Și el, ca și mine, crede că tu ești de vină.”

G.Gruiță specifică, însă, că această construcție are în limba română o dublă valoare: un sens comparativ- subordonator (ca și = la fel ca) și un sens cumulativ- coordonator ( ca și = precum și). Cu acest ultim sens, construcția ca și se comportă ca o conjuncție coordonatoare, marcând subiectul multiplu:

“ Grija mea față de el, ca și afecțiunea părinților l- au ajutat foarte mult.”

Spre deosebire de G.Gruiță, D.Irimia afirmă că, în ciuda inconsecvenței Gramaticii Academiei, trebuie reținut faptul, foarte important, că autorii ei stabilesc tipul structural de subiect în funcție de criteriul gramatical al acordului: “ acordul cu pluralul ne dovedește că în această situație [ enunțul << Iaca vin și Făt Frumos cu Sf. Petru >> ] avem de-a face cu un subiect multiplu.”2

Revenind la regulile generale ale acordului dintre funcțiile principale trebuie menționat că, atunci cînd numele predicativ este exprimat prin adjectiv, acordul între el și subiect este total:

“ Devotamentul lui pentru tatăl său era legendar.” (H. Papadat-Bengescu)

Când numele predicativ este exprimat prin substantiv sau pronume, sunt situații în care acordul se poate realiza fie numai între subiect și verbul copulativ, fie între verbul copulativ și numele predicativ:

“Și trupurile lor tot o tăcere erau…” (I. Teodoreanu)

“Știu bine că ceea ce mi-ai spus sunt niște minciuni.”

În majoritatea enunțurilor, însă, când numele predicativ din structura predicatului analitic este substantiv sau pronume, între subiect, verb copulativ și nume predicativ există concordanță de număr:

“Fata aceasta este prietena mea cea mai bună.”

“Fratele meu este acesta.”

După cum observă Iordan și Robu, realizarea numelui predicativ prin pronume impune o precizare. În ceeea ce privește pronumele demonstrative și posesive, pronumele negativ nimic și pronumele nehotărâte precum orice, altul, situația este clară. Dar pronumele personale relativ-interogative și pronumele nehotărâte de tipul oarecine pot apărea cu funcția de nume predicativ în situații particulare, cu valori emfatice:

“Fratele meu a ajuns cineva.”

“ Eu nu sunt tu să fac așa ceva.”

În cadrul acestei discuții trebuie menționate duoă moduri specifice de realizare a acordului între subiect și predicat. Este vorba de acordul după înțeles și acordul prin atracție.

Acordul după înțeles se realizează când subiectul exprimat printr-un substantiv colectiv la singular ( care cere un predicat cu aceeași formă de număr) este însoțit de un alt substantiv la plural, care-l determină și care indică elementele componente ale referentului la care trimite subiectul. În acest caz, acordul se face, de obicei, cu determinantul la plural care impune ideea de pluralitate:

“…o mulțime de furnici de cele mărunțele au străbătut înlăuntrul palatului și au început a pișca din somn pe împăratul, de-l frigeau, nu altceva.” (I. Creangă)

“Dar, când să ațipească, deodată se aud prin casă o mulțime de glasuri, care de care mai uricioase…” (I. Creangă

Acordul în număr al predicatului se realizează cu termenul subordonat din punct de vedere gramatical deoarece acesta predomină din punct de vedere semantic:

“Majoritatea copiilor au fost prezenți la serbare.”

Această situație nu este însă valabilă pentru toate enunțurile de acest tip. Există și cazuri în care acordul predicatului se face cu termenul la singular:

“Un grup de polițiști înarmați a plecat spre locul crimei.”

În enunțurile care conțin astfel de structuri (subiect colectiv la singular + determinant la plural), acordul se face în funcție de modul în care vorbitorul percepe referentul desemnat. Acesta poate considera că termeni precum grup, mulțime etc. indică “ansambluri desăvârșite”1 în cadrul cărora nu este important să se distingă elementele componente. Ca urmare a acestui fapt, predicatul este la numărul singular. Dacă vorbitorul concepe elementele componente ale ansamblului ca referenți distincți, atunci predicatul stă la plural, acordându-se cu determinantul subiectului.

Tot după înțeles se realizează acordul și în enunțurile în care apar substantive ce exprimă gruparea obiectelor pe baza asemănării lor (fel, tip, soi, categorie etc.) :

“Acest soi de oameni mă indispun întotdeauna.”

După cum afirmă G. Gruiță în Acordul în limba română, în astfel de contexte, substantivele în discuție au mai mult o valoare atributivă care devine evidentă dacă se inversează ordinea termenilor:

“Oamenii de acest soi/ soiul acesta mă indispun întotdeauna.”

Se vorbește de acord prin atracție când predicatul se acordă doar cu primul element al unui subiect multiplu (ale cărui componente se află la singular). În enunțurile care conțin astfel de exemple, predicatul este situat înaintea subiectului:

“Cică era odată o babă și un moșneag.” (I. Creangă)

Situația devine mai clară dacă se schimbă poziția predicatului, evidențiindu-se astfel subiectul multiplu:

“O babă și un moșneag erau odată.”

Tot prin atracție se realizează acordul în enunțurile de tipul:

“În ce privesc lucrările voastre, unele sunt foarte bune.”

“Ce-s cu foile astea împrăștiate pe-aici ?”,

acestea fiind structuri inadmisibile în limba română.

Acordul în persoană depinde de modul de realizare a subiectului. Și în acest caz, ca și la acordul în număr, se impune discutarea mai multor situații specifice.

Când subiectul simplu este exprimat prin substantiv sau pronume nepersonal, predicatul se află la persoana a treia, singular sau plural:

“Fata se așeză nepoftită pe laviță….” (L. Rebreanu)

“Asta e o glumă…” (M. Preda)

Pronumele nehotărâte toți, fiecare, vreunul și pronumele negativ nici unul au o situație specială, fiind compatibile cu predicate exprimate prin verbe la orice persoană atunci când

acestea se află, în același timp, și la plural.

D. Irimia explică această compatibilitate prin “poziția funcțională complexă” pe care o au aceste pronume în enunț, situându-se “la intersecția a trei tipuri de relații”1: de interdependență, cu predicatul; de apoziție, cu subiectul care este, de cele mai multe ori, inclus; de dependență, cu verbul. De exemplu, în enunțul:

“Veneam toți de la o nuntă, la începutul unei toamne…” (M. Preda),

pronumele toți se situează la intersecția relațiilor:

de interdependență cu verbul-predicat veneam prin “înscrierea semanticii sale în raportul dintre protagoniștii acțiunii verbale și protagoniștii actului lingvistic. ”2

de apoziție, prin raportarea la subiectul inclus noi;

de dublă dependență, funcționând ca un complement predicativ (element predicativ suplimentar în Gramatica Academiei) care caracterizează “sfera semantică a subiectului inclus în circumstanța desfășurării acțiunii verbale.”3

În enunțul:

“Dar era așa de frumoasă… Și voi toți păreați îndrăgostiți de ea…”

(I. Teodoreanu),

situația este schimbată deoarece subiectul nu este inclus sau subînțeles, ci este exprimat. În acest caz, este evidentă plasarea pronumelui toți la intersecția relațiilor de apoziție (cu subiectul voi) și de dublă dependență (prin raportarea simultană la sfera semantică a subiectului și la verb; raportarea la verb devine mai clară prin probarea posibilității de a înlocui pronumele toți cu o locuțiune adverbială care să exprime același conținut semantic, cum ar fi: fără excepție, până la unul. Ex.: “Și voi păreați fără excepție îndrăgostiți de ea.”). În enunțul analizat, relația de interdependență dintre pronumele toți și predicatul analitic păreați îndrăgostiți se manifestă foarte slab, din cauza prezenței pronumelui personal voi care își asumă funcția de subiect.

Subiectul exprimat prin substantiv și însoțit de adjectivul pronominal toți devine, datorită acestui determinant, compatibil cu orice formă de persoană a verbului situat la plural:

“Toți premianții sunteți demni de laude.”

Numeralul amândoi4 prezintă aceeași situație, găsindu-se la intersecția celor trei relații și fiind compatibil cu situarea verbului la plural la orice persoană:

“Amândouă priviră într-acolo, apoi una la alta…” (H. Papadat-Bengescu)

“Și după ce aranjăm casa, plecăm amândoi la Galați…” (I. Teodoreanu)

“Sunteți invitați amândoi la această petrecere.”

Subiectul simplu exprimat prin pronume personal impune verbului predicat sau verbului copulativ forma sa de persoană:

“Tu n-ai iubit niciodată pe nimeni, decât pe tine.” (I. Teodoreanu)

“Am remarcat-o și eu” (I. Teodoreanu) Când subiectul este multiplu și conține un pronume personal, acordul este orientat de acesta:

“…tu și Grigore sunteți turci, adică tu ești pașă .” (I. Teodoreanu)

În situațiile în care subiectul conține mai multe pronume personale, pronumele de persoana întâi are prioritate în fața celorlalte, iar cel de persoana a doua are prioritate în fața pronumelui de persoana a treia:

“Eu și ea am ajuns la timp, dar ceilalți au întârziat.”

“Tu și el veți cânta în deschiderea spectacolului.”

Când numele predicativ din structura predicatului analitic este exprimat prin pronume personal, acordul se realizează, în funcție de subiect, fie între subiect și verbul copulativ, fie între verbul copulativ și numele predicativ. În general, dacă subiectul este un pronume personal de persoana întâi sau a doua, verbul copulativ se acordă în persoană cu el:

“Tu, omule și frate, să-ți fii stăpânul tău.” (T. Arghezi)

Dar dacă subiectul este un substantiv sau un pronume nepersonal, în majoritatea cazurilor verbul copulativ primește forma de persoană a numelui predicativ:

“Câștigătoarea concursului ești tu.”

Despre acordul în gen dintre subiect și predicat se poate vorbi atunci când predicatul este 1) analitic, cu numele predicativ exprimat prin adjectiv, 2) verbal dezvoltat, alcătuit din verbul a trebui și un participiu sau 3) la diateza pasivă.

După cum specifică D. Irimia, acordul în gen se realizează prin raportarea la termenii enunțului când subiectul este substantiv, pronume nepersonal sau pronume personal la persoana a treia, și prin raportarea directă la referentul extraverbal când subiectul este pronume personal la persoana întâi sau a doua.

Participiile din componența predicatelor la diateza pasivă sau a predicatelor verbale dezvoltate alcătuite din verbul a trebui și un participiu se acordă în gen cu subiectul:

“Rog dispune să fie tăiați castanii de la fereastra iatacului.” (I. Teodoreanu)

“…bietele noastre manuale de geografie și istorie vor trebui arse în mormane.”

(G. Călinescu)

În cazul subiectelor exprimate prin pronume personal la persoana întâi sau a doua, participiile se orientează după genul natural al referentului extralingvistic:

“Tu ești lăudată în fiecare zi de profesori.”

În enunțurile cu predicat analitic, acordul în gen este orientat de realizarea concretă a numelui predicativ. Când este exprimat prin adjective, pronume și substantive moționale, deci unități care au categoria gramaticală a genului, numele predicativ se supune acordului:

“Florile din grădină sunt foarte frumoase.”

“Cartea mea este aceasta.”

“Femeia aceasta este bunica mea.”

Numele predicativ nu se mai supune regulii acordului când este exprimat prin substantive pentru care genul este o trăsătură semantică implicită; substantivele au formă fixă de gen, care nu poate varia:

“Copila e visul de-atunci.” (T. Arghezi)

G. Gruiță menționează o situație aparte în ceea ce privește acordul în gen dintre subiect și nume predicativ. Este vorba de enunțurile în care subiectul este exprimat prin substantiv propriu (în special nume de familie), care este indiferent față de genul natural al persoanei indicate, iar numele predicativ este exprimat prin adjectiv. În aceste cazuri, acordul este dezambiguizant, numele predicativ sincronizându-se în gen cu subiectul considerat în realitatea lui extralingvistică:

“Moroșanu este foarte silitoare.”

“Ionescu nu pare atât de încăpățânat cum se spune.”

Același efect de clarificare îl au, în aceste situații, și numele predicative exprimate prin substantive moționale:

“Vranciu este un elev deosebit.”

“Gabi este o studentă eminentă.”

În situațiile de comunicare familiară, există tendința de a se folosi numele de familie cu formă de feminin, pentru a le sincroniza în gen cu realitatea extraverbală. Se pretează la această transformare în special numele terminate în sufixul –escu:

“Ioneasca este o femeie de lume.”

“Popeasca a venit iar în vizită.”

Aceste substantive utilizate cu formă de feminin pot avea, în unele situații, valori expresive, indicând atitudini de reproș, indignare sau ironie:

“Lăzăreasca își închipuie că mă poate duce de nas.”

Acordul în gen al predicatului cu un subiect multiplu alcătuit din termeni de genuri diferite se face după anumite reguli care țin de specificul realizării concrete a subiectului:

când termenii exprimă ființe, masculinul, singular sau plural, are prioritate:

“Fetele și băieții din școală sunt foarte pregătiți pentru olimpiadă.”

când termenii exprimă obiecte, masculinul singular e dominat de feminin și neutru, singular sau plural, care impun forma de feminin plural:

“Trandafirul și brățara sunt primite de la colegii mei.”,

iar femininul și neutrul impun numelui predicativ forma de feminin plural:

“Stiloul și cartea au fost uitate la bibliotecă.”

În structura subiectelor multiple, combinațiile de termeni diferiți sub aspectul genului pot fi variate. În general, ele sunt evitate în vorbire din cauza dificultăților de a realiza acordul.

Dacă subiectul care intră în relație cu un predicat analitic, construit în special cu verbul copulativ a însemna, este exprimat printr-un infinitiv, atunci cel mai adesea numele predicativ se realizează tot printr-un infinitiv:

“Așa că pentru Gabriela, de-a lungul acestui timp, a iubi și a trăi însemna a fi ca Luli.” (I. Teodoreanu)

Când verbul copulativ este, însă, a fi, se întâlnesc frecvent enunțuri în care subiectul este exprimat printr-un verb la infinitiv iar numele predicativ prin substantiv:

“A mânca poporul mai ales este o greșală neiertată…” (I. L. Caragiale),

sau invers:

“Democrațiunea română, sau mai bine zis ținta democrațiunii române este de a persuada pe cetățeni…” (I. L. Caragiale)

Există un anumit tip de subiect care trebuie menționat în cadrul acestei discuții, și anume subiectul suspendat, care nu se află în interdependență cu nici un predicat. El rămâne în afara oricărei relații sintactice de acest tip întrucât apariția unui astfel de subiect generează un anacolut prin ruperea care intervine în interiorul enunțului. Într-un enunț precum:

“Moșneagul, când a văzut-o, i s-a umplut ochii de lacrimi și inima de bucurie.”

(I. Creangă)

subiectul moșneagul rămâne izolat, căci nu intră în relație de interdependență cu nici un verb. Structura este continuată în altă direcție sintactică decât cea inițială. Totuși, se pare că acest subiect nu rămâne pasiv în interiorul enunțului, în ciuda condiției sale de termen izolat: deși este în legătură cu un subiect la plural, predicatul are forma de singular, probabil sub influența primului termen al structurii, moșneagul.

D. Irimia precizează că, din punct de vedere structural, subiectul suspendat poate fi simplu:

“Eu cu gândul la datorie, ce-mi dă în gând ideea?” (I. L. Caragiale)

sau propozițional:

“…Cine-au scornit urâtul/ Nu-l înghiță pământul!” (Poezii populare)1

Situațiile prezentate mai sus reflectă realizarea concretă, prin termeni in praesentia, a celor două funcții principale. Dar există și enunțuri în care predicatul formează singur nucleul predicațional, și anume când predicatul este exprimat prin verbe/ locuțiuni verbale și expresii impersonale absolute (sau întrebuințate astfel):

“Și de sus ningea mereu (…) Se înserează în Cișmigiu.” (L. Rebreanu)

D. Irimia numește structurile de acest tip nuclee predicaționale monomembre, specificând că relația de interdependență este implicită în planul semantic al predicatului.2

A doua situație se întâlnește când subiectul este inclus sau subînțeles, primind formă concretă, lexicală, doar predicatul. În legătură cu subiectul inclus, în Gramatica Academiei se precizează că este marcat “prin desinențele verbale (ale verbului predicativ sau, alteori, ale verbului copulativ) care fac de prisos exprimarea subiectului prin pronumele respectiv.”3 Atunci când este exprimat are rolul de a pune în relief subiectul pentru a-l preciza, pentru a sublinia o antiteză sau anumite nuanțe afective:

“Eu l-am ajutat să reușească, nu altcineva.”

Tot în Gramatica Academiei se afirmă că, într-un context în care subiectul e cunoscut întrucât a fost deja exprimat în aceeași frază sau într-o frază anterioară, menționarea lui nu mai este necesară. În acest caz se vorbește de subiect subînțeles, cu mențiunea că tot subînțeles este și subiectul care, fără să fi fost exprimat înainte, poate fi dedus dintr-o întreagă situație expusă în fraza sau frazele anterioare. Într-un exemplu ca:

“Iordache (încet): Spune-i că mai rămânem…

Didina (încet): Și ne strecurăm binișor și ieșim…

Nae (tare) : Dacă-I așa, știi ce? Hai să mai rămânem.” (I. L. Caragiale),

construcția dacă-i așa are subiect subînțeles (asta, situația), rezumând relatarea din frazele anterioare.

Pe lângă subiectul inclus și cel subînțeles, în Gramatica Academiei se mai vorbește despre subiectul nedeterminat; în acest caz, deși predicatul este la un mod personal, totuși subiectul este nedeterminat, fie pentru că nu se indică precis persoana-agent al acțiunii verbale (ex.: “Bate la ușă.”), fie pentru că e vorba de o acțiune cu valoare generală care nu poate fi raportată numai la o anumită persoană, ci poate fi atribuită oricărei persoane (ex.: “Unde dai și unde crapă!”). Subiectele nedeterminate sunt clasificate de autorii aceleiași lucrări în două subcategorii stabilite din punctul de vedere al conținutului:

subiecte care nu pot fi identificate, exprimate prin persoana a treia a unui verb:

“A spus la radio că va ploua.”

subiecte ale unor acțiuni cu valoare generală, exprimate prin persoana a doua singular, persoana întâi plural și a treia a reflexivului:

“În familia Adrianei se mănâncă foarte mult.”

“Cum îți așterni, așa dormi.”

În cazul structurilor cu subiect inclus sau subînțeles, D. Irimia vorbește de un nucleu predicațional bimembru cu structură implicită. Când subiectul este inclus sau subînțeles, relația de interdependență se manifestă prin structura morfematică a verbului-predicat care indică existența unui subiect, chiar dacă acesta nu este exprimat sintactic:

“Voi trece din stăpânirea lui Pomponescu în posesia unui bineintenționat.”

(G. Călinescu)

“Nu vreau să te mai obosesc astăzi… Ești și așa destul de deprimat.”

(L. Rebreanu)

D. Irimia realizează o clasificare a subiectelor neexprimate distingând două categorii: subiect determinat (a cărui sferă semantică “se înscrie în limite informaționale date, precis determinate sau determinabile în contextul extralingvistic al enunțului”1):

“Adineaori, când ieșeam de-acasă, am aflat de la doctorul că te-ai dus cu jandarmii, ai călcat casa lui Cațavencu, l-ai luat pe sus și l-ai dus la poliție, la arest! Cum ai făcut asta?” (I. L. Caragiale)

și subiect nedeterminat, care cuprinde două subcategorii:

subiect general care “poate primi datele concrete ale oricărui subiect extralingvistic”2 și care este, în general, un subiect inclus:

“Dacă nu ai copii, nu ai pentru ce să trăiești.”

subiect neidentificat, a cărui identitate semantic-sintactică rămâne sau este lăsată necunoscută pentru că nu prezintă interes pentru vorbitori; acest tip de subiect caracterizează enunțurile cu predicat la persoana a treia:

“Au adus portocale la magazinul din colț.”

Prin urmare, chiar în enunțurile în care nu sunt însoțite de subiect, predicatele îndeplinesc condițiile necesare pentru a se putea vorbi de o relație de interdependență.

Relația de interdependență se desfășoară și între unitățile sintactice complexe, când subiectul și numele predicativ primesc dezvoltare propozițională; analiza acestei relații trebuie să aibă în vedere factorii implicați și rolul exact al acestora.

Din moment ce subiectul și predicatul reprezintă funcții sintactice principale, echivalentele lor propoziționale ar trebui interpretate în același mod. Prezența elementelor de relație duce la încadrarea relației dintre subiectul și predicatul cu dezvoltare propozițională între relațiile de dependență. Dar rolul elementelor relaționale în cadrul relației de interdependență este diferit. D. Irimia afirmă că ele marchează , în primul rând, realizarea propozițională a subiectului și a predicatului. Relația de interdependență prezintă deosebiri întrucât sensul de dependență se manifestă atât dinspre termenul cu dezvoltare propozițională, cât și dinspre celălalt termen. Interdependența dintre subiect și predicat se menține și în plan semantic atunci când termenii se realizează propozițional.

Între numele predicativ propozoțional și verbul copulativ elementele de relație nu exprimă o relație de dependență căci, așa cum s-a demonstrat deja, verbul copulativ nu are autonomia necesară pentru a se impune ca regent numelui predicativ. Între cele două unități sintactice există o relație de complementaritate1 bazată pe faptul că fiecare împlinește planul semantic al celeilalte în activarea funcției de predicat; considerate izolat, verbul copulativ și numele predicativ nu au capacitatea necesară pentru o funcționare sintactică autonomă.

Numele predicativ propozițional intră în relație de complementaritate cu verbul copulativ prin conjuncții (că, să, ca…să, dacă, de), pronume relative (care, cine, ce, cel ce etc.) și adverbe relative (cum, cât, oricât etc.):

“Nu, tată, părerea mea e că asta a fost pentru ea un pretext.” (M. Preda)

“Dar de stai și te gândești,

Mai bine să fii cum ești.” (T. Arghezi)

“Asta a fost toată fraza. Nu era tocmai ceea ce i se ceruse, dar exista afirmația că n-a știut nimic.” (M. Preda)

Elementele de relație care marchează dezvoltarea propozițională a subiectului sunt aceleași:

conjuncții: “Fusesem lovit de ea, dar de ce? Trebuia să înțeleg singur.” (M. Preda)

adverbe relative: ”…nici nu se mai cunoștea unde fusese găurit…” (M. Preda)

pronume relative: “În sfârșit, cine luptă cu Cațavencu luptă cu mine…” (I. L. Caragiale)

“Ceea ce spuneam eu acum era ceva inocent?” (M. Preda)

Ecat. Teodorescu numește subiectivele introduse prin conjuncții subiective conjuncționale, iar pe cele introduse prin pronume relative, subiective pronominale.1

Subiectivele alcătuiesc cu verbul- predicat de care depind o unitate sintactică și semantică echivalentă celei formate dintr-un subiect și un predicat care determină apariția unității lingvistice minimale, propoziția. Sensul dependenței dinspre subiectivă este predominant, dar conținutul semantic global al enunțului se întregește doar prin alăturarea acestor unități. A afirma că subiectul realizat nepropozițional și cel realizat propozițional stabilesc cu verbul- predicat relații de interdependență, respectiv de subordonare, înseamnă a spune că între subiect și predicat se instituie relații sintactice de naturi diferite, în funcție de tipul de subiect realizat. Dar, între subiect și predicat, indiferent de tipul structural în care se încadrează unul din cei doi termeni, există o relație de solidaritate reciprocă, chiar dacă aceasta nu rămâne maximă în cazul dezvoltării propoziționale a constituenților.

Acordul în număr are un rol important în stabilirea tipului de subiect cu dezvoltare propozițională și a tipului de predicat cu care acesta intră în relație de interdependență.

În interiorul nucleului predicațional complex se poate vorbi de subiect (propozițional) multiplu. În legătură cu acesta, D. Irimia demonstrează în Gramatica limbii române că există enunțuri în care pot fi identificate predicate multiple.

Autorul prezintă mai întâi punctul de vedere al Gramaticii Academiei care neagă existența predicatului multiplu și afirmă că, indiferent dacă subiectul sau un complement sunt aceleași, “coordonarea între două predicate este o coordonare între două propoziții diferite.”2

Este menționată apoi și afirmația Mioarei Avram care, atingând problema formei predicatului “regentei” unor subiective, susține că două sau mai multe subiective coordonate nu impun forma de plural verbului regent. Acordul este , totuși, posibil, după cum afirmă autoarea în continuare, la subiectivele pronominale, fără să se realizeze, însă, la subiectivele conjuncționale sau adverbiale:

“Cine a vândut tabloul și cine l-a cumpărat va/ vor avea de suferit.”

“Să știi adevărul și să nu-l spui nu este corect.”

D. Irimia arată că vorbitorul nu are, așa cum rezultă din afirmația Mioarei Avram, această libertate de a alege între forma de singular și forma de plural a verbului care intră în relație cu subiectivele pronominale, ci, în exemplul autoarei, acordul în plural al verbului-predicat se impune cu necesitate:

“Cine a vândut tabloul și cine l-a cumpărat vor avea de suferit.”

Acest lucru se explică prin faptul că subiectivele (subiectul) predicatului se caracterizează prin pluralitate, fiecare din ele reflectând în plan lingvistic câte un “obiect” distinct din realitatea extraverbală. Cele două propoziții-subiect au fiecare câte un referent extralingvistic propriu, diferit de al celeilalte. Această “pluralitate semantică” conduce la ideea unui singur subiect multiplu, format din două propoziții coordonate copulativ, cu predicate distincte, care poate fi reluat printr-un pronume la plural:

“ Cine a vândut tabloul și cine l-a cumpărat vor avea amândoi de suferit.”

Continuând argumentarea, D. Irimia ia în discuție un enunț care ilustrează alte situații semantico-sintactice:

“Cine știe toate acestea și tace este la fel de vinovat ca și cei ce te obligă la

tăcere.”

Propozițiile-subiect din exemplul dat nu se mai caracterizează prin pluralitate semantică în ceea ce privește agentul acțiunii verbale și acest lucru este ilustrat de forma de singular a verbului- predicat cu care intră în relație. Cele două propoziții reflectă, pe plan lingvistic, același obiect din realitatea extralingvistică, putând fi reluate printr-un pronume la singular:

“Cine știe toate acestea și tace, acela este la fel de vinovat ca și cei ce te obligă la tăcere.”

Aceste apecte demonstrează că propozițiile în discuție reprezintă un subiect simplu în relație de interdependență cu un predicat multiplu: știe și tace.

Modul în care funcționează elementul de relație în cele două tipuri de enunț (primul conținând un subiect multiplu alcătuit din propoziții cu predicate distincte iar al doilea având subiect simplu în relație cu un predicat multiplu) contribuie la stabilirea diferenței dintre ele. În enunțurile cu subiect multiplu, fiecare component cu dezvoltare propozițională este precedat de pronume relativ:

“Cine propune o altă soluție pentru acestă problemă și cine rezolvă

exercițiul de pe tablă vor primi câte o notă bună.”

Dar în enunțurile cu subiect simplu și predicat multiplu, pronumele relativ nu poate apărea și în fața celui de-al doilea verb (din structura predicatului multiplu):

“Cine ascultă știrile și citește presa cunoaște mai bine situația din țară.”

D.Irimia specifică în legătură cu predicatul sintetic (verbal) multiplu că “este alcătuit din două sau mai multe verbe diferite, în relație de coordonare copulativă sau adversativă”1:

“Cine promite azi ceva iar până mâine uită nu poate fi un om de încredere.”

Autorul precizează că, atunci când între verbe se instituie o relație de coordonare disjunctivă sau opozitivă ( prin conjuncția ci), acestea nu mai alcătuiesc un predicat multiplu “ întrucât planul semantic al predicației nu se mai actualizează în ansamblu în simultaneitate”, ci “ actualizarea planului semantic al subiectului se face prin actualizarea succesivă a planului semantic al verbelor-predicat.”2 În această situație, verbele-predicat reprezintă fie 1) realizarea repetată a funcției de predicat, dacă au același subiect:

“ Cine vorbește în timpul orei sau se ocupă cu altceva va fi pedepsit”,

fie 2) predicatul unor propoziții coordonate disjunctiv sau opozitiv, dacă au subiecte diferite:

“Nu este apreciat cine spune tot ce gândește, ci cine gândește tot ce spune.”

Prin urmare, se poate spune că acordul în număr cu verbul-predicat, elementul de relație și conținutul semantic al termenilor propoziționali determină tipul de subiect și de predicat care se dezvoltă în interiorul nucleului predicațional secund3 constituit din subiectul cu dezvoltare propozițională. Predicatul poate fi, în anumite situații, multiplu,aflat în relație de interdependență cu un subiect simplu.

Exemplele oferite în expunerea de mai sus cuprind predicate sintetice multiple, dar, după cum susține D. Irimia, și predicatele analitice se pot realiza prin constituent multiplu 1) la nivelul verbelor copulative și 2) la nivelul numelui predicativ.

La nivelul verbelor copulative, constituentul implică două verbe copulative diferite aflate în relație de coordonare copulativă sau adversativă:

“Alin a fost și a rămas un băiat politicos.”

“ Ioana era o fată drăguță dar acum a devenit foarte răutăcioasă.”

După cum se observă din aceste exemple, numele predicativ poate fi același pentru ambele verbe copulative sau poate fi diferit.

Când verbele copulative se află în relație de coordonare disjunctivă este vorba de o dublă realizare a predicației care impune alegerea unei anumite “ dimensiuni sau temporalități a aceleiași dimensiuni semantice”1 care ține de subiectul gramatical :

“ Alina a fost tot timpul sau a devenit în ultima perioadă foarte agitată ?”

Dacă verbele copulative se află în relație de coordonare opozitivă, predicatele reprezintă două propoziții distincte:

“George nu pare , ci chiar este foarte atent.”

Atunci când relația de coordonare adversativă implică un termen negativ, este vorba tot de o relație între două propozitii:

“ A fost un bărbat serios, dar nu mai este.”

Numele predicativ multiplu cuprinde mai mulți componenți în relație de coordonare copulativă sau adversativă; acești componenți pot fi unități lexicale autonome sau pot avea dezvoltare propozițională:

“ Ești deșteaptă și frumoasă, de aceea trebuie să ai încredere în tine.”

Numărul verbului copulativ care este însoțit de un nume predicativ propozițional multiplu se acordă de obicei cu numărul subiectului:

“ Scopul societății este ca România să fie bine și tot românul să prospere.”

( I.L: Caragiale)

Astfel, după cum afirmă D.Irimia, orice funcție sintactică se poate realiza prin constituent multiplu, inclusiv predicatul care impune o analiză atentă a situațiilor specifice de funcționare pentru interpretarea corectă a tipului structural realizat.

IV. Relația subiect – predicat din perspectivă semantică

Relația de interdependență, actualizată în vorbirea curentă, presupune existența unei compatibilități semantice între subiect și predicat, care conferă enunțului claritate și îl face accesibil receptorului în procesul de descifrare a mesajului.

Realizarea concretă a subiectului și a predicatului are în vedere restricțiile pe care cei doi termeni sintactici și le impun reciproc în ceea ce privește forma lor gramaticală. Această “potrivire” în planul expresiei este dublată, în comunicarea non-literară, de o “potrivire” din punct de vedere semantic,ceea ce înseamnă că asocierea conținutului exprimat prin predicat cu sfera semantică a subiectului nu duce la o contradicție în interiorul enunțului. După cum afirmă I. Iordan și V. Robu, “incompatibilitatea semantică anulează realizarea relației de interdependență, deci anulează enunțul pisica zboară.”1 Autorii specifică în continuare că relația poate funcționa în acest exemplu doar prin “negativarea subiectului sau a predicatului: nu pisica zboară (ci pasărea); pisica nu zboară (ci merge sau fuge).” Totuși, se face precizarea că, în unele situații, incompatibilitatea semantică a termenilor aflați în relație de interdependență poate duce la “modificări semantice metaforice: trenul zboară spre capitală cu 120 de kilometri pe oră.”

În comunicarea artistică, condiționarea semantică dintre subiect și predicat se suspendă; prin abolirea legilor lingvistice, în textul literar, incompatibilitatea dintre termeni devine compatibilitate. Relația de interdependență încetează să funcționeze după regulile sistemului limbii curente astfel încât planul semantic rezultat din îmbinarea sensurilor termenilor componenți nu mai corespunde în mod necesar unei imagini posibile în realitatea extraverbală. Astfel, neverosimilul din lumea concretă, reală devine verosimil în literatură.

Din perspectiva acestui raport dintre planul semantic al enunțului și lumea extralingvistică, D. Irimia realizează o clasificare a tipurilor semantice de predicat, distingând două categorii: predicatul absolut și predicatul referențial.

Enunțurile cu predicat absolut reflectă “adevăruri axiomatice”, exprimate în afara oricărei determinări spațiale sau temporale, și sunt alcătuite din termenii nucleului predicațional, subiectul și predicatul:

“Pământul se-nvârte.”

Introduse în situația de comunicare, predicatele absolute devin “obiecte semantice” autonome, actualizate prin altă predicație:

“Profesorul le-a explicat elevilor consecințele faptului că pământul se-nvârte.”

D. Irimia încadrează în categoria predicatelor absolute și predicatele conceptuale și metaforice, ambele tipuri cu structură analitică; în această structură un rol esențial are copula absolută a fi, utilizată în forma de prezent, persoana a treia. În comunicarea neutră, verbul copulativ din structura predicatului analitic poate sta la orice timp și persoană, fiind în concordanță cu împrejurările specifice în care se desfășoară actul lingvistic. În stilul științific și în limbajul poetic, însă, timpul prezent și persoana a treia sunt formele obligatorii ale verbului copulativ.

Propriu stilului științific/ filozofic, predicatul conceptual, “expresie a definiției reale a conceptelor”, “reia într-o desfășurare amplă, explicită, definiția nominală, reprezentată de planul semantic-noțional al termenului subiect”1:

“Iubirea de oameni este boală tonică și în același timp ciudată, fiindcă

nu-i sprijinită de nici un element din realitate.” (E. Cioran)

Predicatul metaforic, propriu limbajului poetic, “poate revela adevărul esențial, obscurizat de adevărul fenomenal, exprimat lingvistic prin predicate referențiale”2:

“O fată frumoasă e

mirajul din zariște,

aurul graiului,

lacrima raiului.” (L. Blaga)

În legătură cu această capacitate a limbajului de a exprima esențialul, adică ceea ce e dincolo de percepția imediată, Roland Barthes afirma că "scriitorul nu poate fi definit în termeni care țin de rol sau de valoare, ci numai printr-o anume conștiință a cuvântului. Este scriitor cel pentru care limbajul constituie o problemă, cel care îi simte profunzimea, și nu instrumentalitatea sau frumusețea.“3

Spre deosebire de predicatul absolut prin care se absolutizează planul semantic al relației de interdependență, prin predicatul referențial se actualizează planul semantic al subiectului și planul semantic global.

Predicatul referențial are două variante: predicatul narativ și predicatul descriptiv, această distincție fiind realizată de G. Ivănescu.

Prin predicatul narativ, după cum specifică D. Irimia în continuare, predicația desfășurată în interiorul enunțului se caracterizează prin trăsătura +dinamism întrucât planul semantic al verbului descrie o acțiune sau o transformare suferită de subiect. Predicatul narativ se poate realiza ca predicat sintetic:

“La un semn, un țărm de altul, legând vas de vas, se leagă

Și în sunet de fanfare trece oastea lui întreagă.” (M. Eminescu)

sau ca predicat analitic:

“Spuma asta-nveninată, astă plebe, ăst gunoi

Să ajungă-a fi stăpână și pe țară și pe noi.” (M. Eminescu)

În cazul predicatului descriptiv, predicația desfășurată în enunț se caracterizează prin statism. Predicatul descriptiv sintetic descrie starea subiectului din anumite perspective, în funcție și de sfera semantică a verbului:

“Nu uita că doamna are minte scurtă, haine lungi.” (M. Eminescu)

“Dar voi să știi asemenea

Cât te iubesc de tare.” (M. Eminescu)

Predicatul descriptiv cu structură analitică poate funcționa ca predicat de identificare:

“Căci tu isvor ești de vieți

Și dătător de moarte.” (M. Eminescu)

sau ca predicat de calificare:

“Sură-i sara cea de toamnă…” (M. Eminescu)

Când verbul copulativ din structura predicatului analitic este a părea, identitatea sau caracteristica subiectului se actualizează ca aparență:

“Acolo, lângă isvoară, iarba pare de omăt.” (M. Eminescu)

D. Irimia ia în discuție o categorie aparte, reprezentată de predicatul stării, prin care se actualizează planul semantic al termenului (sintagmă)-predicat, în propoziții cu nucleu predicațional monomembru:

“Se-nserează… Nilul doarme și ies stelele din strungă.” (M. Eminescu)

Predicatul stării este exprimat prin verbe și expresii impersonale absolute, putându-se realiza ca predicat narativ:

“Două zile a plouat fără oprire.”

sau ca predicat descriptiv:

“Afară este frig și străzile sunt pustii.”

Categoriile semantice de predicat identificate de D. Irimia reflectă modurile specifice în care se pot actualiza enunțurile verbale din punct de vedere semantic.

În operele literare, după cum s-a mai spus, condiționarea semantică dintre termenii nucleului predicațional se suspendă. Astfel, tipurile semantice de predicat prezentate mai sus pot intra în relație de interdependență cu subiecte cu care nu ar fi compatibile, din punctul de vedere al sferei semantice, în comunicarea neutră.

Acest lucru poate fi ilustrat prin următoarele versuri eminesciene în care incompatibilitatea se rezolvă prin modul specific de funcționare a personificării:

“Se- nserează…Nilul doarme și ies stelele din strungă,

Luna-n mare își aruncă chipul și prin nori le-alungă.” (M. Eminescu, Egipetul)

În textul poetic, cuvintele devin semne poetice1 care dau naștere unui univers semantic autonom prin depășirea legilor lingvistice. Instaurarea acestui univers este rezultatul perceperii lumii prin prisma sensibilității sufletului uman căci în poezie nu se impune lumea determinată, ci se construiește una semantică.

Limbajul poetic este o variantă a limbii naționale2 prin care se neagă ceea ce există în limba neutră pentru a se construi o altă limbă și, prin ea, o altă lume. În literatura română, acest lucru se întâmplă de la Eminescu încoace.

În versurile de mai sus, predicatele narative își aruncă, alungă intră în relație de interdependență cu subiectul luna care, în această descriere, ar putea forma nucleul predicațional cu un predicat descriptiv: Luna se reflectă în mare. De obicei, predicatul se atribuie unui subiect compatibil cu el. Însă apelul la predicatele narative aduce în acest text o notă de dinamism care sugerează mișcarea ascunsă a lumii, “dincolo de ceea ce percepem la suprafață.”3 Mai mult decât atât, în exemplul dat este ignorată trăsătura semantică –animat prin care se caracterizează substantivele cu funcție de subiect luna și Nilul; acestea se combină cu verbe-predicat care trimit la universul animatelor prin sfera lor semantică (“Nilul doarme”) și prin pronumele reflexiv își (“luna își aruncă”), cazul dativ fiind cazul uman, al beneficiarului.

Suspendarea condiționării semantice dintre subiect și predicat în plan poetic este posibilă în poemul Singurătate al lui Eminescu prin funcționarea figurilor de stil:

“Stoluri, stoluri trec prin minte

Dulci iluzii. Amintiri

Țârâiesc încet ca greieri

Printre negre, vechi zidiri,

Sau cad grele, mângâioase

Și se sfarmă-n suflet trist,

Cum în picuri cade ceara

La picioarele lui Crist.”

În universul poetic, opoziția semantică dintre cei doi termeni sintactici (amintiri și țârâiesc) se anulează. Combinarea lor în desfășurarea relației de interdependență dă naștere unor imagini poetice pline de sugestie. Verbul-predicat țârâiesc face legătura cu lumea concretă, arătând că ea nu este încă depășită și marcând o etapă de trecere dinspre această lume fenomenală spre o lume abstractă. În acest punct, perceperea este posibilă în ambele direcții. Comparația “Amintiri/ Țârâiesc încet ca greieri/ Printre negre, vechi zidiri” arată faptul că, prin pătrunderea în esența lucrurilor, lumea abstractă poate fi percepută și înțeleasă. În strofa următoare, lumea concretă este depășită; imaginea poetică “(amintiri) se sfarmă-n suflet trist” rupe contactul cu palpabilul, perceperea fiind acum posibilă într-o singură direcție, spre lumea conceptuală.

În poemul lui Lucian Blaga Eu nu strivesc corola de minuni a lumii se instituie o lume poetică în care incompatibilitatea semantică dintre subiect și predicat se suspendă și se transformă în compatibilitate:

“Lumina altora

sugrumă vraja nepătrunsului ascuns

în adâncimi de întuneric.”

Din punctul de vedere al conținutului, verbul sugrumă face parte din sfera semantică a uciderii, în timp ce substantivul-subiect lumina se situează la celălalt pol. Din perspectivă semantică, cei doi termeni sintactici reprezintă extreme opuse. Lumina ar trebui să deschidă iar nepătrunsul, întunericul să sufoce, însă în această poezie este un raport invers. Nepătrunsul reprezintă ceea ce lumea nu poate percepe, nu poate înțelege, în timp ce lumina este cea care distruge această vrajă. Opoziția semantică dintre subiect și predicat se suspendă în urma acestei mutații de sens, verbul sugrumă devenind compatibil cu substantivul lumina în plan poetic.

Aceeași incompatibilitate aparentă care își dezvăluie înțelesul doar la un nivel de percepție poetic se întâlnește și în poemul Pământul:

“Pe spate ne-am întins în iarbă: tu și eu.

Văzduh topit ca ceara-n arșița de soare

Curgea de-a lungul peste miriști ca un râu. ” (L. Blaga)

Ideea centrală a acestei poezii este încercarea omului de a intra în comuniune cu natura. Spre deosebire de Eminescu, la care natura încearcă să comunice cu omul și acesta o respinge, la Blaga, legătura om-natură reușește să se instaleze. Întrebarea din a doua strofă:

“N-avea să-mi spună

nimic pământul?”

primește răspuns în finalul poemului: “Pământul răspundea.” Acest lucru este posibil numai prin iubire:

“Ca să-l aud mai bine mi-am lipit

de glii urechea – îndoielnic și supus-

și pe sub glii ți-am auzit

a inimii bătaie zgomotoasă.”

Pentru a se ajunge la această înțelegere cu pământul prin iubire este nevoie ca înaltul, absolutul să coboare spre noi și să ne pătrundă, imagine surprinsă în primele versuri: “Văzduh topit…/ curgea de-a lungul peste miriști ca un râu.” În spatele predicatului referențial curgea, aflat în relație de interdependență cu un subiect al cărui referent extraverbal nu poate, prin natura lui, să curgă (văzduh), se ascunde adevărul aspirației ființei umane spre intimitate absolută cu esența lumii.

O imagine surprinzătoare creează L. Blaga în poezia Liniște:

“Atâta liniște-i în jur, de-mi pare că aud

cum se izbesc de geamuri razele de lună.”

Este vorba aici de o depășire a lumii fizice; în mod normal, nu se aude nimic când razele de lună se reflectă în geam. Poetul surprinde în aceste versuri o stare de hipersensibilitate, de delicată transcendere a lumii fenomenale.

Fragmentele de text poetic prezentate ilustrează modul în care, în literatură, incompatibilitatea dintre subiect și predicat devine compatibilitate, participând fundamental la sensul poeziei.

Bibliografie

Barthes, Roland, Critică și adevăr în Pentru o teorie a textului, Editura Univers,

București, 1980.

Coșeriu, Eugen, Prelegeri și conferințe, Iași, 1994.

. Drașoveanu, D. D, Teze și antiteze în sintaxa limbii române, Editura Clusium, 1997.

Gramatica limbii române, vol. al II-lea, Ediția a II-a, Editura Academiei, București, 1966.

Gruiță, Gligor, Acordul în limba română, Editura științifică și enciclopedică, București, 1981.

Gruiță,Gligor, False subiecte multiple extras din Studii, Supliment științific al periodicului , “Răsunetul”, Dej, 1978.

7. Gruiță,Gligor, Limite și tendințe în realizarea acordului părților multiple de propoziție

extras din Cercetări de lingvistică, anul XV, Editura Academiei, 1970.

8. Romalo, Valeria Guțu, Sintaxa limbii române. Probleme și interpretări, Editura didactică și pedagogică, București, 1973.

9. Iordan Iorgu & Robu Vladimir, Limba română contemporană, Editura didactică și pedagogică, București, 1978.

Irimia, Dumitru, Gramatica limbii române, Editura Polirom, Iași, 1997.

Irimia, Dumitru, Introducere în stilistică, Polirom, Iași, 1999.

Neamțu, G. G., Predicatul în limba română, Editura științifică și enciclopedică,

București1986,

.Stati, Sorin, Elemente de analiză sintactică, Editura didactică și pedagogică, București,

1972.

Stati,Sorin, Noțiunea de “funcție” în gramatică extras din culegerea Limbă și literatură, vol. XIV, București, 1976.

Stati Sorin & Bulgăr Gheorghe, Analize sintactice și stilistice, Editura didactică și pedagogică, București, 1970.

Șerban, Vasile Sintaxa limbii române – curs practic, Editura didactică și pedagogică,

București, 1970.

Teodorescu, Ecaterina, Curs de sintaxa limbii române, Iași, 1974.

Teodorescu, Ecaterina,Propoziția subiectivă, Editura științifică și enciclopedică, București, 1972.