Modernism Si Modernitat In Literatura Romana
CAPITOLUL I
Modernism si modernitat in
literatura română
I.1.Conceptul de modernism
Pentru a putea intelege pe deplin poezia lui Lucian Blaga trebuie sa intelegem coceptele de modernism si de modernitate.In ultimii aproximativ 150 de ani, termeni precum modern ,modernism sa u modernitate au fost afectati din ce in ce mai mult de sensul relativis-mului istoric,ca forma indirecta de critica a traditiei.
Ce este insa modernismul? Cand si unde a aprut acest concept care avea sa rastoarne dogmele culturale exitente si sa permita acelora care aveau curajul de a visa sa sparga barierele prezentului si sa se avante spre viitor,spre necunoscut? Numerosi exegeti au incercat de-a lungul timpului sa raspunda la aceste intrebari si fiecare dintre acestia a interpretat sensul conceptului de “modernism” in conformitate cu principiile culturale contemporane lui
In sensul ei cel mai larg, MODERNITATEA se reflecta in opozitia ireconciliabila dintre timpul obiectiv masurabil al societatii capitaliste si timpul personal,subiectiv, creat de evoluia “sinelui”.Deci , identitatea dintre timp i sine constituie fundamentul culturii moderniste.Astfel este clar ca ideea de modernitate nu putea fi conceputa decâ atunci când apărea contiina unui timp istoric, linear i ireversibil.De aceea, ideea de modernitate este asociata aproape automat cu secularismul,având ca element principal tocmai sensul timpului irepetabil;ea nu putea apărea in lumea anitchităii păgâne,ci in Evul Mediu cretin.
Cuvântul “modernus”(adj.si substantiv) s-a format in timpul “Evului Mediu din adverbul “modo”=recent,ch
iar acum “,”Modernul” insemna, după ”Thesaurus Linguae Latiniae”
<<qui nunc, nostro tempore est, novellus,praesentaneus….>>
Principalele sale antonime erau ,inregistrate de acelasi dictionar:
<< antiqeues, vetus priscus…>>
Opozitia antic/modern a căpătat accente dramatice in contiina Renaterii, definită de o sensibilitate contradictorie faă de timp, atât în termeni istorici, cât I psihologici.În aceasta perioadă se remarcă o contradictie între concepia teologică despre timp I timpul practic(al creaiei, al descoperirii, al transformării).
În Renaterea timpurie are loc o divizare a istoriei in trei epoci: antichitatea, Evul Mediu si modernitatea.Fiecărei epoci i s-a asociat o metafora semnificativă: Antichitatea clasica a fost asoci-atată cu o lumină strălucitoare; Evul Mediu a devenit un “Ev Întunecat”, nocturn, al uitării; modernitatea a fost îneleasă ca o perioadă de ieire din umbră, de trezire si de “renatere” vestind un viitor luminos.
Renaterea reuete s arealizeze o aniană ideologică revolutionară cu timpul.Filozofia timpului se bazează pe convingerea ca istoria are o direcie specifică, exprimând interaciunea forelor imanente.Omul urma să participe în mod contient la crearea viitorului; se punea un accent deosebit pe “alinierea” omului la timpul său i pe capacitatea sa de a deveni un agent al schimbării intr-o lume aflată intr-o continuă micare.
Deoarece artistul modern este rupt de trecutul normativ principala lui sursă de inspiraie I de creativitate este contiina prezentului, asumat in irezistibila sa efemeritate.Pentru el, trecutul imită prezentul i nu prezentul trecutul.
La sfâritul sec. XVII i în cursul sec. XVIII, majoritatea “modernilor” implică in celebra “Querelle des Anciens et des Modernes” sau , în corespondentul ei englezesc “The Battle of the Books” continuau sa considere frumosul ca pe un model transcendent i etern. Însă de la înc. sec. XVIII până la începutul sec. Al XIX-lea , în momentul in care modernitatea estetică deghizată în romantism I-a definit pt. prima oară legitimitatea istorică prin reacia împotriva afirmaiilor fundamentale ale clasicismului, conceptul de frumos universal atemporal a suferit un proces de degradare.
Stendhal a considerat f. imp. dihotonia tranantă între le beau idéal antique i le beau idéal moderne, ca cercettor al istoriei termenilor literari.
În concepia sa, “romantismul” nu presupune doar subscrierea la un program estetic, ci i un sim acut al prezentului, al contactului idrect. Majoritatea predecesorilor săi nu au văzut in romantism decât o formă de expresie artistică a cretinătăii in opoziie cu viziunea antichităii păgâne asupra lumii.
Baudelaire ilustrează momenul crucial în care vachiul concept de frumos universal pierduse suficient teren pt. a ajunge la un fragil echilibru cu furmosul vremelniciei.
Salonul in 1846 se ocupă pe larg de modernitate, atât direct (in cap. intitulat “Despre eroismul vieii moderne”), cât I inidrect, prin definiia dată modernităii de către Baudelaire se regăsete in articolul său din 1863 despre Constatin Guys, “Pictorul vieii moderne”.
<<Modernitatea este tranzitoriul, fugitiv, contingentul, jum. artei a cărei cealaltă jum. este eternul i imuabiluil….Într-un cuvânt ,dacă o anumită modernitatea trebuie sa se dovedească aptă de a deveni antichitate, atunci trebuie să extragem din ea frumuseea misterioasă pe care viaa omenească i-o confera inmod involuntar…>>2
La inceputul sec. XX cuvântul “romantic” era sinonim cu “modern”, în accepia cea m. largă. Legendele medievale , epopeile i romanele cavalereti, poezia trubadurilor , Dante, Petrarca, Ariosto, Shakespeare, Tasso, Milton-toti erau inclui în sfera romantismului astfel îneles.
Abia mai târziu, sensul termenului s-a restrâns, ajungând să desemneze în primul rând colile lit. i artistice care s-au întors împotriva sist. neoclasic de valori în primele decenii ale sec. XIX.
Aspiraia către universalitate a romanitcilor, dorina de a face opera de artă să semene cu modelul transcendent de frumos aparineau trecutului clsic. Acest “nou” tip de frumos se baza pe “particular”, pe diferenele oferite de sinteza dintre grotesc i sublim, pe interesant i pe alte câteva caracteristici care ineau loc idealului de frumisee clasică. În Frana ,de exemplu, tinerii romantici si rebeli, în urma confruntării cu cele mai incrâncenate prejudecăi ale neoclasicismului considerau că perfeciunea nu era altceva decât o tentativă de eschivare din faa istoriei.
Stendhal, este primul mare autor care se declară romantic insă nu în sensul clasic, ci in sensul relaiei cu viaa contemporană modern in sensul nemijlocit.Iată ce spune Matei Călinescu despre Stendhal i situaia contemporană lui.
<< Stendhal vorbete despre scriitor ca despre un luptator mai degrabă decât de un creator de plăceri: Îi trebuie curaj ca să fii romantic … un scriitor are nevoie de aproape tot atâta curaj cât un osta” 3. Aceasta analogie militară I intregui context în care apare sugereaza coceptul de avangardă, el insuI derivat dintr-o metaforă militară.În contrast cu marea cutezană a romanticului, clasicul este prevăzător până al laitate >> 4.
Modernitatea care a dat natere avangardelor, încă de la începuturile ei romantice a tins către atitudini antiburgheze radicale. Clasa mijlocie avea o scară de valori care nu se mai potrivea de cerintele contemporane, i de aceea avangarda a avut puternice accente de revoltă, de anarhie i atitudini apocaliptice ajungând la o autoexilare aristocratică. De aceea , ceea ce definete modernitatea culturală este respingerea deschisă a modernităii burgheze, pasiunea ei negativă devoratoare.
Téophile Gautier discută i el despre impactul pe care îl are modernitatea asupra omului in sensul industrialismului i al capitalismului. Tehnica în nici un caz nu este plăcută, insă omul trebuie să o accepte ca atare i poate, într-un final să găsească un alt itp de frumos, diferit de canoanele fruosului antic-“un tip modern de frumos”. Iată ce afirmă Gautier in acest sens:
….<< Se înelge de la sine ca noi acceptăm civilizia aa cum este, cu căile ei ferate, cu vapoarele cu aburi, cu cercetarea tiinifică din Anglia, cu courile fabricilor i cu toate mainile ei , adică lucruri cosiderate in afara sferei pitorescului.>> 5.
Referitor la noiunea de “modernism” putem spune ca Ruben Dario a folosit-o pentru prima oară pentru a desemna o micare de innoire estetică mai amplă. El este întemeietorul curentului el modernisimo, la inceputul anilor 1980.În spiritul modernilor, acesta respinge orice autoritate culturală a Spaniei.
<<Influena franceză, “modernizată” i inviorătoare(care combină principalele curente postromantice:parnasian, decadent i simbolist), a fost in chip contient i rodnic indreptată împotriva vechilor cliee retorice predominante in literatura spaniolă a vremii >> 6 afirmă Matei Călinescu .
Întocmai, reprezentanii micării iniiate de Dario, puternic afiliaI la “decadena” francezilor au cochetat pt. puin timp cu aceasta pentru, pentru ca in final să adopte denumirea de, simbolism (cunoscută in Frana datorită lui Jean Moréas, in 1886 prin “Manifestu simboist”).La inceputul anilor 1980 au hotărât să se numească moderniti (<”modernitas”>). Modernismul hispanic a constituit la cea vreme un numitor comun pentru tendinele vremii i pozitia a fost benefică având in vedere numeroasele coli , micări cu opinii contradictorii din Frana.
Istoricul noiunii de modernism in sens literar i artistic poate începe odată cu apariia, in 1919, a unei mici reviste numite”Modernistul: revistă lunară de arte i litere moderne”.Colaboratorii acestei reviste erau scriitori precum George Bernard Show, Georges Duhamel, Theodore Dreiser I alii, care insă abordează in cadrul articolelor idei mai degrabă politice decât beletristice.
Este insă interesant să observăm si o părere obiectivă- aceea a lui John Crowe Ransom, iniiatorul “Noii critici” (New Criticism) care , dei nu a incercat să definească modernismul , i-a exprimat o opinie clară i interesantă in “viitorul poeziei”:
<<În general, artele au fost obligate să recunoască Modernismul-cum s-ar putea eschiva poezia? i totui, ce este Modernismul? Nu s-a dat o definiie… În poezie , acum i aici , Imagitii au făcut un effort temerar de a-I formula programul . Manifestele for moderniste erau incitante, practica era rudimentară… Mai intâi se pronunau pentru onestitatea temei I acurateea expresiei…
Ei vedeau drept prima datorie a modernilor eliberarea poeziei de teribila pacoste a pietăii, insensul pe deplin clasic al termenului i au pornit ei inii la realizarea cestui lucru.
…ei erau obligai să-i construiească metri cu mai multă elasticitate,pentru a-i face să corespundă noutăilor..Versul lor liber nu avea nici un fel de formă i tot a făcut istorie>> 7.
După Baudelaire, tradiia va fi respinsă cu o violenă vehementă, iar imaginaia artistică incepe să exploreze noi teritorii; modernitatea deschide calea revoltelor avangardei.
Cu timpul, aliana modernităii cu timpul i increderea ei in ideea de progres au dat natere unei avangarde estetice , angajată, intr-o luptă crâncenă pentru viitor. Avangarda a început prin a dramatiza câteva idei ale modernităii transformându-le in baza unui lthos revolutionar. Totui exista I diferene intre avangardă i modernitate. Avangarda nu este la fel de flexibilă, este mai dogmatică- atât in sensu sutoafirmării, cât i al autodistrugerii. Elementele pe care le preia de la modernism sunt exagerate i capătă conotaii neateptate.
În orice caz, exegetul trebui să delimiteze clar coceptele de modern modernism, avangardă inând cont de relaia originală pe care o propune i Matei Călinescu- aceea între fenomenul avangardist i “criza Omului in lumea modernă desacralizată” 8.
Nota comună a acestor curente i micări este dorina de innoire, de modernizare a artei, de “sincronizare” a ei cu ritmul societăii moderne dinamice, cu cuceririle tehnicii, cu evoluia gândirii, a sensibilităii umane, cu toaintre avangardă i modernitate. Avangarda nu este la fel de flexibilă, este mai dogmatică- atât in sensu sutoafirmării, cât i al autodistrugerii. Elementele pe care le preia de la modernism sunt exagerate i capătă conotaii neateptate.
În orice caz, exegetul trebui să delimiteze clar coceptele de modern modernism, avangardă inând cont de relaia originală pe care o propune i Matei Călinescu- aceea între fenomenul avangardist i “criza Omului in lumea modernă desacralizată” 8.
Nota comună a acestor curente i micări este dorina de innoire, de modernizare a artei, de “sincronizare” a ei cu ritmul societăii moderne dinamice, cu cuceririle tehnicii, cu evoluia gândirii, a sensibilităii umane, cu toate achiziiile noi în planul dinamicii ce caracterizează lumea modernă în ansamblul ei.
Manifestele propriu-zise, cu declaraii care nu rareori deveneau un fel de “bellum contra omnes” apar abia in sânul micării moderniste: “Manifestul simbolismului” (Jean Moréas, 1896) , ”Manifestul tehnic al literaturii futuriste” (Marinetti, 1912), “Primul manifest Dada “(Tristan Tzara, 1917).
AVANGARDISMUL , ca modenism in faza sa extremistă, nu a fost un curent uniform, omogen ci o mixtură de curente, orientări i tendine (suprarealism, dadaism, constructivism, integralism, futurism, ermetism, simultaneism, poeizie pură).
Către mijlocul sec. XIX, Balzac vede imaginea avangardei ideologice ca pe o foră subversivă ce pregătete o uriaă explozie care va duce la crearea unei noi lumi prin distrugerea tuturor structurilor sociale existente:
<<Totul conspiră pentru a ne ajuta.Astfel, toi aceia care căinează poporul I se ceartă pe tema proletariatului I a salariilor sau scriu împotriva iezuiilor sau sunt interesaI în amelioraea a ceva, orice ar fi –comuniti,umanitariti, filantropi.. mă inelegeI-toI oamenii acetia sunt avangarda nostră. În timp ce noi depozităm praful de pucă, ei impletesc fitilul, iar scânteia unui prilej îi va da foc >>9.
Primul critic literar modern important care a utilizat termenul “avangardă” în sens figurat este Sainte-Beuve, în “Conversaiile de luni”.În 1870 ,în Frana, acest termen a fost folosit pentru a desemna un grup de artiti novatori care au transferat acel spirit critic radical i in domeniul artelor. Aceti scriitori si artiti încercau sa revolutioneze viaa prin revoluionarea artei(prin spargerea barierelor tradiionale ale artei i explorarea a noi modalităI de expresie).
S-a arătat că in acea perioadă o discordie între avangarda artistică i cea politică, prin faptul că avangarda artistică nu a răspuns ateptărilor stilistice ale publicului, pe când politicienii incerau să incânte masele prin propagandă revolutionară.
Arthur Rimband exprimă foarte bine mentalitatea avangardei anilor 1870:
<<Poezia nu va mai rima aciunea; ea va fi în frunte…Până atunci, să-I cerem poetului noutate- idei i forme.>> 10.
Până in deceniul al doilea al sec. XIX, conceptul artistic de avangardă ajunsese să desemneze toate colile noi ale căror programe estetice respingeau trecutul cultul noului. Din nefericire, acest concept s-a construit pe reuinele traditiei, aacum Bakusun proclamă în lozinca A dislruqe inseamnă a crea.
În mod analogic,orice stil literar sau artistic ar trebui să aibă proprii săi reprezentai avangarditi in sensul deschiderii de noi drumuri i abordării de noi forme de expresie care să ajute i să servească drept model urmailor (artiti).
Însă istoria termenului demonstrează contrariul, <<Avangarda nu anună un stil sau altul; ea este in sine un stil , mai bine zis, un antistil >>11 .
În concluzie putem afirma că avangarda ca apogeu al modernităii estetice reprezintă o realitate recentă. Artitii săi au simit nevoia de a dezmembra i de a răsturna complet sist. burghez social. Iată ce spune Eugen Ionescu despre avangardă in acest sens:
<<Avangardistul este un duman înauntrul unui ora pe care se pregătete să-l distrugă, impotriva căruia se revoltă; căci, precum orice sistem de guvernământ, o formă de expresie instituită este, în acelai timp, o formă de opresiune.
Avangardistul adversarul unui sistem gata construit. >>12
În linii mari avangarda a fost considerată în cadrul modernităii ca o “cultură a crizei”. Departe de a fi preocupai de noutate ca atare, avangarditii au incercat să descopere, să inventeze noi forme, aspecte ale crizei culturale.Din punct de vedere estetic, au realizat cea mai brutală respingere a ideilor traditionale precum ordinea sau inteligibilitatea.Pentru ei, arta se constituia intr-o expresie a crizei culturale.
Cu timpul, avangarda s-a autodistrus sistematic, deoarece se presupune ca atunci când nu mai e nimic de distrus, in chip simbolic, din consecvenă a trebuit să se sinucidă. Acest gen simbolic poate fi asociat cu însusi spiritul avangardei: acela al plăcerii jocului intelectual, al farselor de prost gust, al cultului neseriozităii sau al mistificării.
I.2 Modernismul in literatura română
După Primul Război Mondial, Europa a intrat intr-o perioadă de mari trandormări politice i sociale, ca urmare a prăbuirii Imperiului Austro-Ungar I a infrângerii Germaniei ia revoluiei din Rusia.
Cruzimile atroce din timpul războiului , fără precedent prin intensitate i dimensiune, au dezvăluit faa hidoasă i nevăzută a unei umanităi bestializate infricosând i zguduind contiinele. Marile valori ale sec. al XIX-lea pe care omenirea le cucerise (dupa 1789), păreau definitiv spulberate.
România cunoate i ea o epocă nouă, in care elemntul dominant îl constituie implinirea idealului unităii naionale.Astfel se accentuează tendina de depăire a unui spirit oarecum provincial i de integrare mai rapidă in ritmul european de modernizare.Au inceput să caute cu disperare valori noi spre a le înlocui cu cele “vinovate” de prăbuirea culturală.
I “vinovatul” a fost descoperit-este vorba despre raionalismul sec. XIX-apoi crucificat ca inmic periculos.
Filozofii I gânditorii la modă au devenit în perioada 1910-1919, Spengler, Berdiaev, Merejkovsky, Rabindranat Tagore , Keyserling, Ludwig Banner, Klages I alii. Al. Philippide scrie Iîn eseul său despre această criză europeană:
<< Criza de astăzi există.După o mare zguduire ca aceea a războiului, paralel cu criza economică, urmează negreit una morală…. ceea ce dă un caracter tragic i nelinititor crizei de astăzi e că ea este in bună parte i o criză intelectuală….Europa morală de astăzi se află în regres…Dezeintelectualizarea Eupropei e moralizarea ei.>>13
Poporul român, i prin pozitia geografică, i prin condiii istorice, i prin religie, a fost fixat de la început într-un mediu de formaie răsă-ritean , iar princ. mom. ale dezv. sale culturale si naionale au fost până la acest moment determinate de influene occidentale.Istoria civilizaiei române moderne, incepe o dată cu veacul al XIX-lea, adică o dată cu integralizarea contactului nostru cu Apusul i cu schimbarea meduilui nostru de formaie.
Procesul de “împrumut” al tuturor formelor civilizaiei apusene cu renumitul contrst între formă i fond a fost criticat atât de junimiti (care au privit dpdv al dezv. evolutive)., cât i de marxiste( care sunt de asemenea evoluioniti prin faptul că privesc, orice structură politico-socială ca pe o creaiune a unei sturcturi economice “ 14 .
În realitate, acest proces de formare a unei culturi moderne obinute prin contactul cu alte culturi mult mai evoluate, nu era evolutiv, ci revoluionar. Dacă în decursul veacurilor trecute, cu atâ de puine mijloace de interpenetraie , formele vieii intelectuale i sociale se pot reduce la un spirit unitar, proc. de unificare prin nivelare a devenit el. caract. al civilizaiei moderne.
Principiul se poate fixa formul asincronismului vieii contemporane, care este chiar realitatea, pe când credina în posib. dezv. împotriva spiritului veacului nu e decât punctul de plecare al unor tulburări trecătoare.
Este evident deci faptul că după primul Război mondial fizionomia organismului românesc este structural modificată. Este un nou climat , într-o nouă epocă ce impunea o radicală schimbare de puncte de vedere în valorificarea el. caracteristice teoremelor specificităii naionale. La început, radicalitatea metamorfozei nu a fost îneleasă.
Programul literaturii române moderniste era sistematizat în primul rând in eliberarea de sub autoritatea oricăror dogme estetice, etice, sociale, fiind radicală i integrală; cu alte cuvinte spiritul revoluionar domină spiritul creator” 15. Nu o severă unitate psihologică a lumii interne de vreme ce individualitatea i funcionarea ei sufletească deveniseră un complex de reacii contradictorii, deconcertante.
Astfel, în valorile sale de excepie, tradiionalitatea sub raport ideatic, nu apare în studiul unei neîndoielnice modernităI expresive. Preluând sugestii din spaiul expresionist, de la Rilke, Francis James, Trakl i alii, insăI substana ideologică a acestei poezii e modernă de vreme ce e consonantă cu orientările în mare vogă. i scriitorii moderniti au dezvoltat adesea motive tradiionale, facând delimitarea între tradiionalism i modernism foarte labilă, riscând să contopească sferele acestora.
Era o modernitate “provenind din sincronia cu orientări lirice ale vremii, dar care nu anulează la un sondaj in adâncime, fondul ei tradi-ional.” 16
Antagonismul curentelor literaturii române din perioada interbelică este ireductibil, tradiionalismul i modernismul fiind cei doi poli între care se agitau aspiraiile literare ale epocii. Astfel exista in acea perioadă o tradiie vie dinamică, creatoare ce corespundea vieii i sufletului naiunii, i exista o alta statică, strilă, ruginită, in cadrul ei inflexibil i “reflectară inovaiilor” 17. Aceasta din urmă continuă o imitaie luată de la străini. I Pillat dă exemplul poeilor care au prelua ideea de latinitate care, dei la inceput a fost creatoare de energii, cu “timpul s-a osificat, s-a transformat în ceva static “ 18 ( ca i ideea de cretinism).
Pentru a dovedi existena unei puternice tradiii la noi în momentul apariiei modernismului Ion Pillat anaizează fenomenul religios si fenomenul artistic, ca forme ale spiritualităii româneti.În cadrul literaturii, cuvintele (ca mterial al creaiei) se banalizează i atunci se impuneau sinteze to mai îndrăznee.
Modernismul românesc nu se putea constitui insă pe fondul poeziei populare.Acest curent nu se potrivea “Nearomantismului excesiv, mistic, sumbru i nebrelos este în discordană cu sentimentul concret al materiei plastice din literatura nostră populară “ 19
În locul sentimentului naturii, modernismul îl aduce pe cel al oraelor , cu fabrici, tehnică, mecanizare. Ovid Densuianu se intreba in 1905:
“De ce numai ce e la ara ar fi adevărat românesc ? Dar n-avem i viaa nostră orăeneacă, nu gasim i în ea ceva caracteristic, ceva care să merite dreptul să fie trecut in artă ?” 20
Iată că intrebarea sa îi găsete un răspuns definitiv in modernismul literar postbelic generat de procesul urbanizării i de industrializare. Se crease astfel o criză spirituală ce nu putea fi rezolvată decât prin sinteza creatoare a tradiiei vii, populare româneti cu elementul modern de peste graniă, al cărui germene se află i in noi.
Această sinteză a reuit-o primul Eminescu, care a demonstrat că a fi european nu inseamnă imitarea străinilor, ci a fi român in Europa, aducând nota noastră caracteristică civilizaiei europene.
Unul din primii teoreticieni ai modernismului literaturii române a fost EUGEN LOVINESCU.În esenă modernismul lovinescian pornete de la ideea că există un spirit al veacului exprimat prin factori materiali I morali care imprimă un proces de omogenizare a civilizaiilor, de integrare intr-un ritm de dezvoltare sincronică “.
Influentă literaturii avansate se manifestă la noi în doua etape majore: adoptarea prin imitaie a unor forme superioare de expresie i stimularea creării unui fond propriu de creaie. Prin modernizare ,Eugen Lovinesc inelege depăirea spiritului provincial , deci nu o opoziie faă de tradiie, ci sublinierea necesităii de înnoire.Însă pentru sincronizarea literaturii cu spiritul veacului erau necesare câteva mutaii eseniale în plan tematic i estetic.
Teoria imitaiei a fost preluată de la psihologul francez Gabriel Tarde, care explica viaa socială prin interaciunea reaciilor sufleteti. Existând deosebirile juste de la nivelul individului( care se formează prin imitaie) la nivelul social, teoria este deficitară deoarece nu acordă suficientă atenie factorilor interni fundamentali. Factorii interni sunt eseiali i in cazul “imitaiior “ literare deoarece impactul imitaiei este diferit de la o literatura la alta, în funcie de nivelul cultural deja exitent, de posibilitatea de asimilare a noutăii i în principal de deschiderea spre nou, de accept,
<< Cum numărul inveniilor sau al ideilor originale ale unui popor este foarte limitat, se poate spune fără exagerare că imitaia este prima formă a originalităii, in acel îneles că prin adaptarea la unitatea temperamentală a rasei, orice imitaie ia cu timpul un caracter specific. Originaliatea civilizaiei noastre nu stă în elaboraie, ci în adaptare i în prelucrare.>>21
Analiza ocnceputui de modernism îl conduce pe Liviu Rebreanu la concluzia că există un modernism al formei I altul al fondului, fenomenul formelor fără fond fiind acceptat de Lovinescu în sensul că formele pot uneori să-i creeze fondul.
<<Numai modernismul fondului poate imprima unei opere de artă caracterul de noutate >> 22
Astfel, modernitii s-au putut impune predecesorilor prin creterea aptitudinlor de întelegere de percepie artistică i prin alegerea subiectelor ca reflex al receptării de către creator al spiritului epocii.
<<Adevăratul, preiosul modernism înseamnă râvna de-a produce valori estetice îmbrăcate in spiritul timpului, dar cu un nivel mai înalt decât cel al epocii precedente. Adevăratul artist trebuie să-i insuească organic tot ce s-a produs valoros în domeniul său pâna la dânsul i să adauge in plus ceea ce are el. Acest adaos, acest plus, este modernismul adevărat…Nu etichetele sunt hotărâtoare în artă , ci valoarea estetică.>>23
De aici deducem i nota esenială a literaturii interbelice:tendina de sincronizare, de europenizare i de valorificare a originaliăii naionale. Tendinelor umaniste, democratice, dominante in epocă, li se opun forme de ideologie rasistă, fasciste, reacionare, iar viaa literară cunoate conflicte i polemici violente.
Principiul sincronismului pentru literatura română inseamnă practic acceptarea schimbării de valori, a elementelor care conferă noutate i modernitate fenomenului literar. Nu este vorba despre o imitaie servilă, ci de o integrare a literaturii intr-o formă estetică viabilă, în pas cu evoluia artei europene.
În concluzie, modernismul lovinescian s-a bazat pe “principiul sincronismului, pe teoria imitaiei, pe criteriul estetic în judecarea operei de artă i pe integrarea tradiiei într-o formulă estetică aflată la nivelul de dezvoltare al sensibilităii europene- putând fi considerat un moment pozitiv în evoluia culturii i literaturii române.
Poezia românească a fost revoluionată în primul rând de către simbolism. La rândul lui, simbolismul a fost depăit, prin expresionismul lui Lucian Blaga i prin abstractismul ermetic reprezentat de Ion Barbu. Poezia lor “reprezintă depăiri de artă autentică ” 24, dovedind un spirit nou, iar promotorii modernismului sunt considerai a fi
<<genii în disponibilitate teoreticieni, genii de o zi meteori prăbuii în focuri de artificii, copii precoci care vor muri de senilitate precoce, farseuri simpli sau poei susceptibili de evoluii organice.>>25
Considerând că, în întreaga noastră literatură, experienele străine au jucat un rol important, în ce privete modernismul ,”străinătatea datorea-ză mult experienelor româneti, prin Brâncui ,Marcel Iancu , Tristan Tzara i alii “ 26
În cadrul literaturii române moderniste Urmuz a fost anticipatorul absolut al formelor de expresie avangardiste, moderniste I experimentaliste, Tristan Tzara este promotorul dadaismului, iar Lucian Blaga este poetul nostru reprezentativ pentru o altă tendină revoluionară manifestată in spaiul românesc- cea expresionistă.
La un sondaj sumar al poeziei româneti se poate constata că apariiile editoriale cele mai nueroase ale momentului se inscriu în perimetrul direciei poetice tradiionaliste.
Astfel, în aceste decenii apar lucrările unor poei ca O Goga (cu vol Poezii-1905, Din umbra zidurilor-1918, Cântece fără ară-1916); ADRIAN MANIU (Figurile de ceară-1912, Salomeea-1915) –care pacta cu avangardismul în mediul de construcie al imaginii; ION PILLAT (Visări păgâne-1912 Eternităi de-o clipă-1914); V. VOICULESCU (Poezii 1916 Din ara Zimbrului i alte poezii-1918) I NICHIFOR CRAINIC(esuri natale-1916, Icoanele vremii-1919)
Clasificarea lor ca “tradiionati “ este insă relativă. Dumitru Micu considera că modernismul e un concept inventat de Eugen Lovinescu din raiuni stategice fără acoperire pre mare in realitatea poeziei postbelice. 27
În 1937, în compediul “Istoria literaturii române contemporane” a renunat la conceptul (seciunea ) de modernism i într-un larg capitol Poezia tradiionalistă îi adună laolaltă pe N. Crainic, V. Voiculescu, A. Maniu, I. Pillat, L. Blaga, Arghezi era tratat separat într-un paragraf inititulat Sinteza Poeziei moderniste i tradiionaliste, iar I. Barbu este inclus in paragraful Poezia cu tendine spre ermetism.
Iată însă ce crede George Călinescu în renumita sa “Istoria literaturii române de la origini până in prezent “.Marele critic literar îl analiza pe Arghezi, Maniu, Cotru, împreună cu poeii de la “Viaa ro-mânească “(Phillippide, Dem. Botez, G. Topârceanu) i cei de la “Sbură-torul “ (Camil Baltazar, Celarianu) în capitolul MODERNITII.A-ceasta in timp ce la tradiionaliti îi găsim pe Pillat, Fundoianu, Voronca, Radu Gyr, iar la “ortodoxiti “ îi aeza pe Crainic, Blaga, Voiculescu .a.
El considera că:
<<în realitate tradiionalismul reprezintă o formă de modernism. Tra-diionalitii sunt mai toi fotii simboliti i prin urmare, indirect baudelairieni, i au i au păstrat obinuinta îmbrăiării univer-sului. >> 28
Pentru ilustrarea direciei moderniste amintim ca reprezentani pe D. ANGHEL (Fantezii-1911), pe I. MINULESCU (De vorbă cu mine însumi-1913), G. BACOVIA (Plumb –1916).
Modernitatea bacovianismului ca structură poetică originală va fi des-coperită mai târziu, acest lucru se întămplă deoarece Bacovia folosea o recuzită simbolistă, originalitatea sa cristalizându-se în timp, ca efect al “scriiturii”. Manifestarea lirică bacoviană este singură care se poate integra, înainte de Lucian Blaga, “mitul modern al poeziei” , după expresia lui Mar-cel Raymond. Atitudinea de neaderenă critică a lui G. Călinescu faă de Bacovia, perpetuată multă vreme în istoria literară, este similară cu aceea a lui Sainte-Beuve faă de Charles Baudelaire.
În acea perioadă poezia română avea o suficientă contiină de sine, astfel că noiunea de modernism i de tradiionalism devin doar nite etichete relative pentru a indica participarea unui poet la o anumită structurare sau la aderena la un anumit repertoriu de teme i motive.
I.3 Note definitorii ale modernismului literar românesc
În învălmăagul babilonic de cuvinte i mode care au dominat zgomotos i teribilist literatura limii între 1920-1940, lirica românească a continuat să se dezvolte pe teritoriul autonom, pe coordonatele tradiionale i cele ale inovaiei, aflate intr-o relaie de complementaritate i nicidecum antago-nistă.
Poezia clasicizantă coninea un subiect liric ce rămânea spectator pasiv, înregistrând o realitate convenională ce se redcea de cele mai multe ori la un simblu tablou din natură, pe când la moderni are loc substituirea realului cu imaginarul.
Metoda poetică este diferită: într-un caz limbajul este “oglinda “ realităii, în celălalt caz încearcă să se reflecte prin sine însui devine auto-referenial.
Tradiionalitii cultivă cultivă regulile prozodice fiind uneori versificatori riguroi pe când modernitii abrogă orice reguli, urmându-i pulsul interior.
Modernitii se difereniază de tradiionaliti fie prin situarea subiectului poetic faă de real ,fie prin atitudinea faă de “peisajul liric”, fie prin adoptarea unor modalităi structurante deja existente sau inventarea altora.
Aa cum George Bacovia însuma experiena simbolistă cu toate motivele, temele , structurile, procesele i semnele ei particulare, conturându-i o nouă “geografie” prin “Plumb”, la fel L.Blaga va rescrie repertoriul poeziei tradiionale, conferindu-I participarea efectivă la mitul modern al poeziei tocmai prin aderarea sa contientă la metoda poeziei expresioniste.
Părerea lui Lucian Blaga despre modernism este una semnificativă pentru literatura nostră:
<<Modernismul nu e un fenomen local, ci e o caracteristică a epocii noastre a ritmului contemporan de viaă. În acest concert fiecare poet a adus ceva particular…
Poezia care-mi convine mie, deI e ultramodernă, o cred în anumite privine mai tradiionalistă decât obinuitul tradiionalism, fiindcă reînnoiete o legătură cu fondul nostru sufletesc primitiv, nealterat nici de simbolism, nici de naturalism, nici de romantism.
Îi voi da un exemplu din artele plastice :BRâNCUI. Acest artist reia o tradiie cu mult mai veche decât aa-zisa sculptură tradiionalistă, înnodând firul cu fondul nostru primitiv bizantin.
Pentru această artă sunt i eu.A spune pentru un fel de tradiiona-lism metafizic trecând peste, dacă vrei trecutul apropiat I faând legătura cu elementele mai primare ale fondului nostru sufletesc >> 29
Marii notrii poei, fie tradiionaliti , fie moderni, nu au acordat atenie modelelor mereu trecătoare i ifoselor cosmopolite. Ei au rămas neântrerupt suflet în sufletul neamului lor i au inovat, nu împotriva tradiiei, ci din interiorul ei.
Poezia românească a mărturisit lumii felul nostru de a fi, de a trăi de a gândi i a simi, de a iubi i de a concepe sublimul i grotescul, frumosul i urâtul i de a ne defini, pe coordonatele timpului i ale spaiului, în raport cu lumea i cu divinitatea.
NOTE
CAP.I Modernism i modernitate in literatura română
Thesaurus Linguae Latinae , Leipzig,Teuber,1966, vol VIII, p.1211.
Textual original în Baudelaire, opera citată, p.1163-1165
Sthendal, Oeuvres complètes (Ed. Georges Eudes,Paris,Larrive, 1954, vol.XVI, p.27)
Călinescu Matei -Cinci fee ale modernităii, Ed. Univers, Bucureti 1995, p.44
Gautier Théophile -Souvenirs de thêatre, d’art et de critique, Paris, Charpentier, 1883,p.203 Articolul din care provine citatul a fost publicat în ziarul “L’evènement”(8 august 1848)
Călinescu Matei idem p.69
Ransom John Crowe -The Fugitive: A Journal of Poetry(“Evadatul: Jurnal de poezie”), vol. III, nr. 1, febr 1924, p. 2-4
Călinescu Matei -idem, op. cit. p. 325 ; apare în revista “Aspecte literare”, Bucureti, 1965, p.333
Honoré de Balzac -La comédie humaine, în Oeuvres completès, Paris, Club de l’honnête homme, 1956, p. 561)
Rimband Arthur -Complete works. Selected letters (text bilingv franceză-engleză, traducere din limba franceză de Wallance Fowhe ); Chicago, University of Chicago Press 1966, p. 308
Călinescu Matei
-idem, p. 106
Ionescu Eugen
Notes and Counter-Notes (traducere din limba franceză de Donald Natson, Londra, J. Calder, 1964, p. 40-41.
Textul original se află în Eugène Ionesco, Notes et contre-notes, Paris, Gallimard, 1962, p.27
13. Phillipide Alexandru
-Criza morală, eseu, apărut în “Viata românească”,XV, nr 10-11, 1923
Citatul este preluat din “Tradiionalism I modernitate in deceniul al III-lea”, de Z.Ornea, Ed.Eminescu, 1980, Bucureti, Piaa Scânteii 1, p. 240.
14. Lovinescu Eugen
-Istoria literaturii române contemporane, vol II, Ed. Minerva, Bucureti
1981
III Evoluia poeziei lirice, cap. XXVI, p. 192
15. Constantin I. Emilian
-Anarhismul poetic.Studiu critic, Institutul de arte grafice “I.E.Toroniu”,
1932.
16. Ornea Z.
Tradiie I modernitate in deceniul al III lea, Ed.Eminescu, Bucureti,
Piaa Scânteii 1, 1980., cap VI “Tradiionalism I modernitate in viaa
literară –Poezia” p. 550.
17.Pillat Ion
-Conferină apărută în Universul literar, 43, nr. 12, 20 martie 1927, p.
179-180; nr. 13, 27 martie 1927, p. 196-199
18. idem, conferina citată
19. idem, conferina citată
20. Densusianu Ovidiu
-Rătăciri literare, art. apărut în “Viaa nouă”, I, nr. 1, 1 fbruarie 1905, p.8.
21. Lovinescu Eugen
-Istoria civilizatiei române moderne Ed. Minerva, BUcureti, 1997 ;cap
III “Legile formaiei civilizaiei române “, XXII, p 353.
22.Rebreanu Liviu
-Articul apărut în “Micarea literară”, 2, nr. 21, r aprilie 1925, p. 1
23. Idem, articolul citat, p. 1
24. Constantinescu Pompiliu
-Despre Ilarie Varonca, articol apărut în revista “Vremea”, 3, nr. 117, 12
iunie 1930, p. 4-5
25. Idem, articolul citat, p. 5
26. Vinea Ion
-Articolul modernism I tradiie, apărut în “Cuvântul liber”, seria a 2-a, nr. 1, 26 ianuarie 1924, p. 10-12.
27 Micu Dumitru
Lecturi I păreri, Ed. Dacia, 1978,p. 295-298.
28. Călinescu George
-istoria literaturii române de la origini I până în prezent, p. 780
29. Valerian i.
-Articolul “De vorba cu Lucian Blaga, apărut în “Viaa literară”, nr. 1, 1926; retipărit în volumul “Cu scriitorii prin veac, EPL, Bucuerti, 1967.
CAPITOLUL II
Etapele careaiei balgiene
II.1.Introducere în poezia blagiană
influene culturale
Orice gândire ,în special cea poetică, izvorăte dintr-un centru dinamic submersat in lichidul amniotic al dispoziiilor precontiente. Înainte de a fi concepie articulată ,ea preexistă, într-o stare embrionară, dar nu mai puin individulaizată. Identitatea cu sine însăI o are gândirea în virtutea atmoseferi interioare I atitudinii fundamentale care stau la baza viziunii poetice sau filozofice.
Gândirea lui Blaga e în esenă viziune, I pe bună dreptate s-a spus că este un poet care gândete vizionar. Lucian Blaga are un fel propriu de a vedea lucrurile, deoarece viziunea face corp comun cu vibraia poetică delimitând unele teme centrale comune poeziei I filozofiei sale, stabilind legături precise între ele.
Opera lui Lucian Blaga dezvăluie orizonturile unei creatii impresionante prin vastitate I diversitate, marcând perioada respectivă prin elemente de originalitate comparabile cu înscrierea in universalitate. Chiar dacă autorul acestei creaii ar putea fi considerat, ca I Mihail Emineiscu, poet în toate manifestările sale , este limpede faptul că el s-a putut adapta unor forme variate de expresie, consacrându-se nu numai ca poet, dar i ca filozof, dramaturg , eseist, scriitor aforistic , ro-mancier i memorialist.
A cerceta i a se scufunda în literatura universală este pentru Blaga o vocaie a creaiei, prin care se împlinete ca om I supravieuiete ca individ. Cultura este dovadă absolută a poziiei singulare setei umane i tot ea arată care este sensul existenei omului –“este semnul vizibil, expresia, figura existenei” 1 i ine in special de definiia omului. Pentru a contacta insă cultura, el ine seamă în primul rând de unitatea culturii, apoi de viziunea organică asupra acesteia i de diversitatea datorată factorului etnic i cel istoric.Astfel ,omul e creator de cultură pentru că e om, dar este creator i pentru că în el acionează un complex de factori ce formează baza actului creator, aceastaa este dubla determinare a vocaiei creatoare.
<<Pasiunea speculaiei abstracte, căutarea ultimelor principii I orientarea spre “esenial” comportă fără îndoială, un interes mai scăzut pentru contingent I trecător.În aceeaI direcie impulsionează dorul de contopire cu natura I în genere oricce atitudine contemplativă, orice aplecare a spiritului asupra realităii , spre a desluI în ea generalul în particular, permanentul în curgerea necontenită, contemporanul în manifestările sale evanescente. ….Blaga încetează în mod deliberat să reflecteze asupra aspectului temporal al acelor fenomene dintre cele ce-l pasionează, care se difinesc prin istoricitatea lor, cum sunt fenomenele culturale, este un pas ce nu poate fi făcut decât ignorând o parte din gândirea sa I mai ales implicarea ei. >> 2
Universul liric nu corespunde în totalitate spiritului uman, ci universul culturii, creat integral de el. De aceea , pentru a descoperi vectorul spiritualităii blagiene,pentru a descoperi omul i pentru a afla destinul lui în lume, trebuie să căutăm răspunsul în esena culturii universale.. Pentru Blaga, nevoia de a coborî spre origini, de a identifica fondul esenial al unei culturi, este immperativă.
Cercetarea culturii româneti are un sens programatic, în sensul identificării I circumscrierii individualităii ei. Astfel, L. Blaga observă cu atenie evoluia literaturii române până la vremea lui, precum i pe contemporani, considerând că acetia nu sunt tocmai originali,iar tiina este dominată de pozitivism.
<<….interes hipertrofic pentru date, pentru adunarea de fapte.. Ne vine parcă să strigăm: mai puine date, mai multe creiuni, idei !..>> 3
Blaga, în preocuparea sa pentru cultura naională,
urmează cu sârguină drumul spre “tăinuitele instincte ale neamului “, spre a-I cristaliza propriul spirit etnic.Pe urmele lui Eminescu I Sadoveanu, Lucian Blaga coboară până la fondul de bază al culturii naionale al fondul dacic. Identificarea de sine cu dacul simbolic-Zamolxe- dovedete viziunea radicală vocaia “absolutului” I nevoia de simbioză cu fondul originar ro-mânesc.
Scriitorul îmbrăieză însă mari spaii ale culturii noastre, în special poeii I filozofii de la Dimitrie Cantemir al contemporani.Scopul său este acela de a reface drumul culturii naionale I de a-I evidenia principalele momente cu scopul de a afla cine suntem, cae ne sunt originile.
Blaga îi extinde perspectivele asupra unui mare număr de scriitori (cum ar fi :I. L. Caragiale 4, t. O. Iosif 5 ,Spiru Haret 6, Dimitrie Cantemir 7) I artiti (BrâncuI 8, George Enescu 9).
Blaga aduce un elogiu semnificatic celui pe care îl considera “cel dintâi artist român care joacă un rol european în evoluia artei” în special în lucrările “Abstracie i construcie” (1925) i “ Sculptura cea nouă” (1925). Brâncui eta pentru Blaga “unul din marii revoluionari în sculptură “,un artist care putea reprezenta cu brio atât “noul stil” al culturii europene, cât i fondul nostru naional.
<<Pentru această arta sunt I eu >>, declara Blaga.
Afinitatea cu arta lui BrâncuI îl inspiră să scrie “Pasărea măiastră”, corespondentul poetic al operei sculptoruli:
“Pasăre eti? Sau un clopot prin lume purtat?
Făptura I-am zice, potir fără toarte,
cântec de aur rotind
peste spaima noastră de enigme moarte.
…
Înală-te fără sfârit,
dar să nu ne descoperi niciodată ce vezi. “ 19
(Pasărea sfântă, întruchipată în aur de sculptorul
Constantin Brâncusi, 1926).
Dimitrie Cantemir este considerat a fi “întâiul spirit al nostru de dimensiuni în adevăr europene”, “de o multi-lateralitate în adevăr uimitoare în activitatea lui tiinifică, literară, artistică, politică.” Simbolul sub care se găsete Can-temir sub viziunea lui Blaga este INOROGUL, simbol al puterii spirituale. Cantemir reprezintă sinteza Orientului I a Occiden-tului, ca exponent al bizantinismului cu influene baroce I, totodată, exponent al sufletului naional prin “sufletul său mol-dovean “ nealterat de vizitele în stăinătate.
Lucian Blaga îI exprimă părerea I despre contempora-nii săi: T. Arghezi( pe care îl consideră un revoluionar al lim-bii române) , G. Bacovia (care”îI cântă sugestiv deznădejdea”), apoi despre I.Barbu (care “ne dă ciudatul Uvedenrode, de care s-a poticnit îndeosebi neputina criticii româneti”).
Blaga descopră în cultura românească o lume de valori cu care se simte solidar deoarece aici îI regăsete propriul spirit creator, optând mereu pentru preuirea I integrarea acestor valori în universalitate.
Totodată, poetul român pornete în căutarea spiritului creator al poporului nostru, unde altundeva decât pe fertilul teren al folclorului , al culturii etnografice . Prin elogiul pe care Blaga încearcă să îl aducă literaturii populare, dorete ca aceasta să fie cunoscută în lume.
<<literatura I arta noastră sunt ignorate de retul Europei fiindcă n-am făcut nimic să le introducem în contiina străinătăii.Eminescu nu e cunoscut la Paris decât de-o mână de oameni.>> 10
Se preocupă de “Mioria” (“ supremul cântec”), “Meterul Manole “, “Vochia”, “Soarele I luna”, citează sau transcrie legende cosmogonice sau eschatologice, colinde, doine, bocete în “Antologia de literatură populară ” 11
Cultura populară este expresia trăirii nemijlocite în natură. Satul este o parte componentă a peisajului, pare crescut din el I reflectă dragostea de pitoresc a românului. Este firesc, deoarece românul a acordat întotdeauna naturii o valoare absolută, metafizică, afirmată insă discret.
Pentru a circumscrie “matricea stilistică” a culturii noas-tre, Blaga îi identifică trăsăturile definitorii, le desprinde de “fenomene” (opere) i le grupează în acest complex de potene creatoare.
<<Sub înveliul permeabil al culturii folcorice, care a îngăduit în cursul timpurilor netăgăduite procese de osmoză, se găsete un nucleu iradiant i consistent. E matricea stilistică, inalienabilă, a duhului nostru etnic…
Această matrice reprezintă identitatea cu sine insuI a românului în mersul veacurilor; ea constituie permanena I puterea noastră. >> 12
Manifestarea plenară a potenialului creator al ro-mânilor o reprezintă pentru Lucian Blaga opera lui MIHAIL EMINESCU. Despre acesta Blaga scrie că abordează cu uurină mai multe genuri literare I că influenele străine nu acaparează personalitate eminesciană, ci sunt subsumate acesteia. În opera lui Eminescu Blaga identifică:
<<determinantele stilistice pe care le-am descoperit în stratul duhului nostru popular doar altfel dozate I constelate, din princina factorului personal .>>13
Ca sinteză a opiniilor sale despre sufletul cultural românesc, Blaga afirmă în binecunoscutul “elogiu satului românesc “:
<<Cultura majoră nu repetă cultura minoră, ci o subli-mează o monumentalizează, potrivti unor forme, accente, atitudini I orizonturi lăuntrice.O cultură majoră nu se stârnete prin imitarea programatică a culturii minore.. amândouă sunt produse de aceeaI matrice stilistică. >>
George Sană consideră că:
<<Descoperirea culturii populare este un moment esenial în constituirea universului spiritual al lui Lucian Blaga. Foclorul va ofesi poetului motive, modele prozodice, elemente de figuraie literară, forme de expresie…
Astfel , în cultura populară românească Blaga descoperă un anumit sentiment al destinului, apropiat de natură, echilibrul între eul creator i lume, între “geometrism” i “organicism” discreia, vocaia creaiei>> 14
toate aceste elemente îl definesc i pe Blaga( chiar dacă nu de la început.
Insă lumea de valori spirituale a lui Lucian Blaga este extraor-dinară.Cultura românească este doar primul cerc al cunoaterii; acesta se lărgete treptat, în timp ce Blaga încearcă să descopere noi culturi, noi “determinate stilistice” . El este alături de Eminescu, singurul poet român care a fost foarte apropiat de cultura orientală.
Va încerca o definire a spiritului indian în “Filozofia stilului; în “Eonul dogmatic “ comentează “Imnul creaiunii “din Rig-Veda, idei din textele Brahmana, din Sulve, din Upaniade.Analizele sale cele mai ample le găsim insă in “Trilogia culturii” I “Trilogia valorilor”, în ura examinării atente a artelor plastice a mitologiei, religiei , filozofiei orientale.
Spiritul blagian preia din cultura orientală viziunea cosmică infinită, sensibilitatea metafizică, sentimentul consubstantialităii eului cu lumea (TA TWAMASI) I ideea “somnului” I a “tăcerii” ca mijloc de atingere a absolutului.
Tot în “Filozofia stilului”, Blaga vorbete despre arta chineză i japoneză “intens pătrunsă de gândul cosmic” iar în “Eonul dogmatic” –despre filozoful antic Hi i. Poetul consideră că spiritul chinez a fost strălucit exprimat de opera lui Lao-e i a lui Kung-e (Confucius).
Afinităile lui Blaga cu spiritul chinez sunt rezultatul unei identităi cu sentimentul de intimitate calmă străină de extaz, cu o natură imbibată de absolutul TAO , cu ritmurile semnificative, discreia I tăcerea.
Cultura indiană I cea chineză ocupă locul central în zona orientală a lumii de valori spirituale a lui Blaga, fiind cele mai vechi culturi răsăritene cunoscute de el( la care s-au adăugat cu timpul cultura asiatică, africană, egipteană, babiloniană, persană, arabă, etiopiană).
Însă oricât de mult I-ar plăcea lui Blaga studieze culturile îndepărtate, este de la sine îneles că spiritul său va încerca să cerceteze mai ales culturile europene(să-I formeze o imagine cât mai completă a evoluiei acestora).
CULTURA GREACA reprezintă pentru Lucian Blaga expresia cea mai pură a idealului de “măsură”, imaginea pe care el o asimilează este spre surprinderea noastră, cea a unei Grecii apolinice, cu toate că poetul este familiarizat cu presocraticii, orfismul, cultul lui Dionysos, misterele iniiatice. În opera poetului pătrund o serie de motive, tipare formale sau elemente de figuraie poetică, toate acestea aflându-se insă sub semnul lui Pan, nu al lui Apollo.
exemplu: Prometeu (“Inima”), Pan (“Moartea lui Pan”), motivul naterii zilnice a soarelui (“În lumea lui Heraclit”), motivul pitagoreic al sufletelor întrupate ca albine în Hades(“Hotar”) Aheronul (“Lângă cetate”), mitul Ledei(“Prier”), mitul Euridicei (“Sălcii plângătoare”), parcele(“Izvorul”), Ulise (“Ulise”), legenda lui Oedip(“Oedip in faa Sfinxului”).
Tot din cultura elină, Blaga asimilează acea dimensiune acea dimensiune a sufletului elin mai largă decât dionisiacul-acea a misterului, a magiei, a reprezentării morii I a vieii după moarte. Ei “afirmau viaa “ I “nu se gândeau la moarte decât cu sfială, ca la o împărăie a umbrelor, o semi-existenă”.Fără a fi grec, imaginea pe care o crează nu este “apolinică” sau “dionisiacă”, ci jupiteriană, prin puterea de asimilare I de recreare a motivelor, cu afirmarea vieii I “sfiala” (nu spaima) faă de moarte, cu “melancolia”-care îl definesc nu numai pe grec, ci I pe Blaga însui.
Lucian Blaga este insă un spirit interesat în egală măsură de vechi I de nou. Acordă atenie goticului, renaterii, barocului;îi preuiete în mod deosebit pe Shakespeare, Rembrant,Leibniz,Cusanus, Giordano Bruno.
Este însă preocupat I de noile curente
În primul rând se observă in opera blagiană o influenă neoromantică prin patosul micării, care, în limbajul lui Blaga, înseamnă că la romantici <<ideea nu este, ci devine .>>
O altă caracteristică a neoromantismului blagian ar fi pasiunea creatoare imprimată de filozofia “eului absolut”(Tichte), în care Blaga vede un îndemn hotărât spre actul creator. Concepia metafizică a lui Tichte este o variaI-une aproape simfonică pe unul I acelaI motiv: ideea creaiunii duce la exuberană, utopie, aventură.
Blaga mai preia de la scriitorii romantici anecdota cosmică, materialul de amploare cosmică, I obiceiul de a recruta subiectele din cadrul fenomenelor cosmice universale.
Nu este exclus ca poetul însuI să se fi integrat, în senea lui, în larga tipologie roamntică (homo romanticus).Istoria literaturii îl asimilează, de obicei expresionismului, însă la rădăcina fiinei lui pulsează eul romantic.
Lucian Blaga se alătură teoreticienilor care au observat legătura dintre romantism I expresionism:
<<Întru izbânda sa, romantismul acumula efecte materiale I efecte formale; expresionismul purifică mijloacele, I mai indiferent faă de subiect înteete felul de a vedea I de a trata realitatea de toate zilele .>> 15
El ajunge la o definiie proprie I originală a expresionis-mului.
<<De câte ori o operă de artă redă astfel un lucru încât puterea, tensiunea interioară a acestei redări transcedentează lucrul, trădând relaiuni cu cosmicul, cu absolutul, cu ilimitatul, avem de-a face cu un produs aritistic expresionist. >> 16
Materializarea exemplară a principiilor de arte expresio-niste Blaga o identifică în pictura lui Van Gogh; părintele spiritual al expresionismului este considerat Nietzche I viziunea lui Stringberg—acestea sunt cele trei mari repere filozofice, artistice i literare, ce intră în componena “noului stil” care va domina viaa spirituală de la începutul secolului XX.
Artitii expresioniti sunt cei care fac sumbre profeii: Georg Heyn, Gottfriend Benn, Else Lasker-Schüler, Teodor Däubler, Georg Trakl Reiner, Maria Rilke.Poezia lor este încărcată de nihilism i disperare, de viziuni apocaliptice, de imagini eschatologice, de trăiri existeniale violente, de aversiune jaă de noile demonii ale civilizaiei moderne (mainismul i tehnocraie).
Poezia expresionistă se remarcă prin regresiunea spre arhaic I mitic, spre zonele originare ale vieii. Redă o puternică descărcare afectivă, o descătuare de energie, de revoltă I de protest, de patos împins către extaz.
Elemente expresioniste se găsesc atât în poezia lui Blaga, cât I în teatru său. Influena expresionistă se manifestă în poezia sa până la volumul “La curile dorului “(1938); începând cu acest volum poetul se eliberează de toate influenele stăine, asimilând o singură mare influenă: cea a poeziei noastre populare.
Neoclasicismul sau neoromantismul, “năzuina formală” proprie vesului balgian nu s-ar fi putut declara fără meninerea poeilor care se încadrau în “disciplina lirei”(Dehmel,Rilke,tefan George,Hugo van Hofmannsthal).
Trecând prin George I prin von Hofmannsthal poetul “marii treceri” I al “somnului” a urcat la “ Novalis”, la Hölderin, la Göethe, adică a refăcut evoluia poeziei germane în sens invers. Preferina pentru nocturn, celebrarea “somnului”, obsesia “izvorului” , frecvena motivului “florii lacrimii”, “bolii”, îl înrudesc pe Blaga cu Novalis….
Poezia de “sensibilitate metafizică” nu putea fi însă creată cu vechile intrumente: nici cu acelea prin care lirismul se înalase, în spaiul naional, la considerabile altitudini.
Blaga descoperă versul liber , versul alb în poezia germană al Arno Holz, Nietzsche,Mombert I decide să încalce i el fără ezitare canoanele prozodice. Asta îl face să intre în specia celor ce scriu pentru a comunica “pentru a scrie”.
Blaga s-a alăturat I întemeietorilor poeziei franceze(I universale) moderne. Cel mai aproape a fost de Mallarmé, în ceea ce privete idealul de artă ->poeI ai aspiraiei la absolut. Sforării malllarméene de a reface “cuvântul total” cu virtuI incantatorii îl corespunde în scrisul lui Blaga căutarea de drumuri spre “cuvintele organice”. Spre deosebire de Mallarmé insă Blaga nu a ajuns la fetiizarea cuvântului.
Lucian Blaga I-a creat, de fapt, un expresionism propriu, convergent în mare măsură cu formulările teoretice I cu o seamă de realizări plastice decât cu produciile literare expresioniste.El a modernizat poezia românească într-un chip aparent paradoxal, instalind prin expresionism o tradiie autohtonă infinit mai autentică decât cea cultivată de curentele tradiionaliste.
În loc de a extrage poeticul în spirit baudelairean ca, uneori Arghezi, din noroaiele cotidianului sau, ca Bacovia, din banal, el a coborât( ca Goethe), însă pe alte căi. Modernismul balgian nu e urbanism, exotism, excentricitate, vocabular neologic sau periferic limbaj ezoteric; el este, în primul rând, metaforă recelatorie.
Spiritul balgian oscilează asfel permanent între doi poli ai univesului său spiritual: cultura indiană(orientală) I cea europeană. Această polarizare a interesului este semnificativă , deoarece ea reflectă tendinele fundamentale ale spiritului blagian.
Pe de o parte, spiritul lui Blaga tinde spre contempla-ie, spre o participare calmă la ritmurile existenei, o aplecare spre natură. Rezultatul este o puternică dorină de integrare în cosmic prin pierderea în “marele tot” rezultat obsevabil în “mistica” naturii I a iubirii (tendina orientală)
KANT I Upanisadele sunt extremele universului cultural blagian, propoziiile:
“Der Verstand schöpft seine Gesetze nicht aus der Natur , sondern schreibt sie dieser vor “ 17 i “Tat twan asi” (“Chandogya-Upanisad”)
rezumă cele două tendine ale spiritului lui Blaga. Tensiunea dintre orientalism I occidentalism este una dintre cele mai importante care determină fizionomia unei opere aparent monotone.
<<Universul de cultură a lui Blaga este neobinuit de larg I de variat, enciclopedic…Faptul că scriitorul s-a putut regăsi sau oglindi în culturi atât de variate dovedete complexitatea spiritului său >>18
+
NOTE
Blaga Lucian – “Pietre pentru templul meu”.Biroul de imprimate “Cosânzeana”,Sibiu ,1919
ora Mariana –“Cunoatere poetică I mit în opera lui Lucian Blaga”, Ed Mineva, Bucureti, 1970, p. 143
Blaga Lucian – “Hronicul vârstelor”
Blaga Lucian-“Zece ani de la moartea lui Caragiale”, revista Patria, 13 iunie 1922
Blaga Lucina-“Zece ani de la o moarte (t. O. Iosif)”, idem, 17 iunie 1923
Blaga Lucian –“Apostolat cultural- Spiru Haret”, id. , 5 ianuarie 1923
Blaga Lucian –“Leibnitz al nostru – Dimitrie Cantemir “
Blaga Lucian – “Constantin Brâncui ”, idem, 31 iunie 1923
Blaga Lucian –“Un concert –G. Enescu”, idem, 20 octombrie 1923
Blaga Lucian –“Statul fără visători” : revista “Patria”, 21 mai 1922
Blaga Lucian –“Antologie de literatură populară “, EPL, Bucureti 1966
Blaga Lucian – Academia Română, discursuri de recepiune LXXI “Elogiul Statului românesc “ 5 iunie 1973 Reprodus după “Isvoade” Editura Minerva, Bucureti 1922,p. 33-48
Blaga Lucian – în prefaa volumelor “Poezii lirice” I “Poezii filozofi- ce”, Editura Cultura Naională, Bucureti, colecia Car- tea cea bună.
Gană George – “Opera literară a lui Lucian Blaga”, Universitas, Editura Minerva, Bucureti, 1976, p. 84
Blaga Lucian – “Probleme estetice” 1924 , apărut în “Zări I etape” Edi- tura pentru literatură Bucureti, 1968, p. 130-131(text îngrijit I bibliografiat de Dorli Blaga)
idem, opera citată p. 130-131
Kant – “Prolegomena zu einer jeden Küfteingen Metaphysik “, p. 99 -> (trad) “Inteligena nu-i ia legile din natură, ci impune naturii propriile ei legi”
Blaga Lucian – “Mah-Jongul” în “Cuvântul” 7 septembrie 1925; retipărit sub titlul “Culturi i jocuri “, în “Ferestre colo- rate”(“Zări i etape”); citat preluat din Gană George, opera citată p. 122
Blaga Lucian – “Pasărea sfântă” în vol. “Poeme alese /Poèmes choisis”, Editura Grai i suflet- “Cultura Naională”, ediie bi- lingvă, română-franceză, Bucureti, 1998.
II.2.2 Evoluia spiritului poetic blagian
MOTO:
“Vulturul ce rotete
Sus va fi atunci de mult apus.
Lângă Sibiu, lângă Sibiu, prin lunci
numai stejarii vor mai fi I-atunci.
Mai aminti-mă-va vreun trecător
Vreunui străin, sub ceasul lor?
Nu cred să mă vestească cineva,
căci basmul ar începe-aa:
Pe-aici umbla I el I se-ntorcea mereu,
contimporan cu flutirii, cu Dumnezeu. “ 1
<< Nu tiu dacă vulturul din tăriile cerului a căzut I a apus, nu tiu nici daă mai dăinuie stejarii de pe lângă Sibiu, care I-au străjuit trecerea prin lume; tiu în schimb, să răspund întrebării sale din al treilea distih că noi îl amintim, nu doar vreunui străin, cu tuturor elevilor I studenilor I întregului neam românesc, evocându-I opera, cu sentimentul integrării ei în venicie. >> 2
Lucian Blaga, filozof prin studii I formaie intelectuală, dar poet prin fire I vocaie este animat de două porniri la fel de puternice: setea de cunoatere intelectuală I gândirea poetică.
Din perspectiva istoriei literare, Lucian Blaga constituie un adevărat monument. Acest monument a fost “înălat” în cinstea victoriei curentului de modenizare a poeziei româneti. “Poemele luminii” I “Paii Profetului” cu tot ce mai datorau ele simbolismului I impresionismului, marchează un moment revoluionar în poezia noastră.Apoi creatorul ,poet I filozof, stăbate un lung drum, remarcându-se excepional în ansamblul operei sale prin eficienă creatoare pe plan estetic, al solidarităii artei cu filozofia.
Care este încă secretul acestei poezii abstracte, de cunoatere? Cu ce anume “farmecă” cititorul? Toate ideile, metaforele, simbolurile I miturile ies de sub semnul convenionalului I constituie adevăruri spuse cu o sinceritate absolută, într-o formă artistică exemplară.
“Nimic nu este în această poezie divagaie filozofică, gratuitate sau artificiu reflexiv. Cu toată cerebraritatea ei, nimic nu este experiment intelectual sau imagisme abstract “ 3
Creaia lirică blagiană este o dovadă elocventă a sintezei artistice dintre gândirea abstractă I fantezia metaforică, cu profunde incursiuni în subcontient. Ceea ce poetul expresionist I metafizic a gândit în absolut I enigmă, a restituit generos în imagini I metafore din care, cu timpul, s-a format un armonios univers liric, o viziune proprie I originală asupra vieii I a lumii.
Dorul imens de a surprinde viaa I misterul ei pe care acest univers poetic îl emană cu naturalee este tonic pentru cititor. Vocaia transcendentului pe care Blaga o are la modul absolut ,l-a purtat în filozofie ca I în poezie, în zonele cele mai înalte ale gândirii; dar de acolo a coborât întotdeauna, prin intermediul metaforei, pe pamânt , ca prieten al lui I al lucrurilor lui.
Poezie pornită de le idee, purtată pe un lung I dramatic drum al cunoaterii, când înălată spre stele, când coborâtă în subcontient , parcurgând experiena totală a visului, a mitului I a magicului, ea sfârete într-o reculegere intimă totală .
Opera lui Lucian Blaga este expresia unei reacii specifice la problemele existenei, mărturie a participării la ea. Este un tot organic, a cărui unitate substanială derivă din permanena obiectelor în jurul cărora se structurează personalitatea poetului I care alcătuiesc nucleul universului său liric. Acestea însumează texte cu un aer atemporal, nu pot fi “datate”, căci ele iau natere careacii la “evenimente”, având un caracter de generealitate puin obinuit o substană impersonală, de unde I false impresie de poezie speculativă, “filozofică”, în accepia conceptuală.
DeI a avut o desfăurare de peste patru decenii, opera lui Blaga a rămas mereu egală cu sine.Schimbările privesc mai cu seamă expresia; pot fi delimitate câteva mari etape, dar fizionomia lor distinctă e dată de frecvena diferită a motivelor, de variaia atitudinii lirice I a tonalităilor.
Dublul debut- ca poet I ca filozof- din primăvara anului 1919 I-a surprins pe contemporani, căci nu fusese prin nimic anunat.Însă astăzi tim că acest debut răsunător I rapida impunere încheiau o perioadă de intensă activitate creatoare.La data debutului Blaga parcursese un proces de formaie fără similitudini, a traiectoriei ce nu poate fi redusă la nici una din schemele cunoscute din istoria literaturii române.
Originalitatea izbitoare a scrierilor de debut era reflexul acestui proces singular prin elementele sale reflexul sensibilităii I spiritului cristalizat în cadrul lui.
Dacă Lucian Blaga este primordial poet sau filozof este o înterbare pe care numeroI exegeI I-au pus-o. În cazul lui Blaga avem de-a face cu o dublă structură: de poet I de filozof în acelaI timp. Cert este că atunci când poetul îI publica primele volume de versuri avea o concepie fiozofică, dar care nu fusese incă exprimată în limbajul filozofiei sale de mai târziu.
Blaga este un spirit dominat I absorbit într-un chip particular de o singură problematică, aceea a misterului, intuiie lirică I concept intelectual din care din care I-a făcut o adevărată cheie-boltă a operei. Trebuie însă precizat că poezia sa nu este o simplă ilustrare în versuri a filozofiei sale- ele sunt domenii care se interferează, dar nu se suprapun.
Lucian Blaga este primul gânditor care ridică ideea de mister la demnitatea de noiune filozofică, noutatea fiind însă scopul. Scopul nu constă în “înlăturarea misterului”,ci potenarea lui iar poetul preia doctrina din tradiia romantică a filozofiei:
<<Noi filozofăm sub specia misterului ca atare. MISTERUL e pentru noi suprem unghi de vedere.>> 4
Această poetică a misterului a fost expusă pentru prima oară în poemul “Eu nu strivesc corola de minuni a lumii” , adevărată ars poetica i veritabil manifest liric:
“ Eu nu strivesc corola de minuni a lumii
I nu ucid
cu mintea tainele ce le-ntâlnesc
în calea mea
în flori, în ochi , pe buze ori morminte
Lumina altora
sugrumă vraja nepătrunsului ascuns…”
Cuvântul cu care Blaga îI inaugurează rostirea poetică este în mod semnificativ, cuvântul EU, iar cel dintâi vers al progra-mului său liric schiează imaginea ideală a universului I un mod specific de relaionare a poetului cu acesta.
Este vorba despre doi poli între care se crează o tensiune continuă, o dorină de identificare; dintre aceti poli, cel mai ameninat este primul (deoarece spiritul uman oscilează între stări contradictorii, nu este supus unei ordini superioare).
Însă tocmai aceste legături fericite sau comunicări ratate cu universul constituie problematica poeziei balgiene.
Prima imagine pe care omul o are despre lume este aceea a unui complex de elemente perfect îmbinate, în care fiecare dintre ele a atins un punct maxim de dezvoltare, dar nu se poate evidenia decât prin ansamblul la care participă.
<<Aezat sub semnul obscurităii I adâncimii, universul I se prezintă de la început ca spaiu al facinaiei :”vrajă (a) nepătrunsului ascuns în adâncimi de întuneric “atracie către “taina nopii “ I “întunecata zare” abandon fericit în voia a “tot ce-I ne-neles “>> 5
Subiectul uman se afirmă ca instană cunoscătoare: lumina pe care o aduce cu sine este un mijloc de descoperire, de descifrare a acestui mister. De fapt este vorba despre două fore benigne I distrugătoare în acelaI timp, două lumini: una a “minii”(care “ucide” tainele I “sugrumă vraja”) cealaltă care apără “taina nopii”.
Există aici două tipuri de cunoatere separate, la nivel retoric, prin propoziia opzitivă începută prin “dar” I prin “metafora revelatorie “ a luminii selenare, care “sporete taina nopii”.
Cunoaterea paradisiacă reduce numeric progresiv “misterele”, obiectul său de cunoatere îl constituie “misterul latent” (cunoaterea logică, tiinifică). Pe de altă parte, cunoaterea luciferică despică, le atenuează sau le permanentizează, le potenează. Obiectul cunoaterii este “misterul dechis”( care are o parte ce se revelează- FANICUL I alta care se ascunde –CRIPTICUL).
Din poetica misterului decurge I împărirea în două mari categorii a metaforelor : metafore plasticizante (care nu îmbogăesc cu nimic semnificaia faptelor, ci sunt folosite pur decorativ, exercitând o funcie compensatorie a limbajului) I metaforele revelatorii( care aduc un spor în cunoatere I rezultă din modul specific uman de a exista, din existena în “universul misterului i al revelării”)
<<Elementele ce marchează diversele straturi ale existentului- flori, ochi , buze, morminte- apar privirii interogative ca o suită de fapte solitare asupra cărora încetează să iradieze nelămurita energie a întregului. Aceasta este însă “lumina altora”…>> 6
“Răcela” este bine marcată de către poet prin construcia adversativă în partea a doua a poemului
“dar eu,
eu cu lumina mea sporesc a lumii taină
I-ntocmai cum cu razele ei albe luna
nu micorează, ci tremurătoare
mărete I mai tare taina nopii,
aa imbogăesc I eu întunecata zare
cu largi fiori de sfânt mister
I tot ce-I ne-neles
se schimbă-n ne-nelesuri I mai mari
sub ochii mei-
căci eu iubesc
I flori I ochi I buze I morminte .”
Se crează o relaie particulară între el I lume prin respingerea de către poet a regimului diurn, al contiinei interogative I autoproclamarea sa ca prezenă eminamente nocturnă.
Soarele blagian luminează de fapt noaptea, iar razele “albe” ale lunii nu emit o lumină care dezvăluie brutal obiectele, ci reuete să estompeze contururile…OCHIUL blagian nu dorete să fie instrumentul contiinei problematice, spaiul privirii devenind unul al reintegrării eului în lume I a lumii în eu.
Ochiul deschis descoperă cu o prospeime originară feel universului, pe care le I amplifică de altfel. În raza eului poetic cunoaterea apare ca revelaie totală a lumii în perfeciunea sa originară, ca eveniment mereu nou, căruia I se poate adăuga “a lumii taină”.
<<Câteodată datoria noastră în faa unui adevărat mister nu e să-l lămurim, ci să-l adâncim aa de mult incât să-l prefacem într-un mister I mai mare. >> 7
sună un aforism blagian.
Vom întâlni ecoul primelor versuri din poemul-program în “Lumina raiului” , o credină similară:
“ Eu nu-mi am inima în cap,
nici creieri n-am în inimă.
Sunt beat de lume I-s păgân. “
Aceste versuri rezumă ideal atitudinea poetului în volumul “Poemele luminii” (1919) I se referă la fuziunea totală cu universul.Eul tinde să depăească limitele fragile ale trupului I să explodeze energic, amintind de Nietzsche I “Cântecul de beie”, de elogiul dansului din “Zarathustra”:
“ O, vreu să joc, cum niciodată n-am jucat!
să nu se simtă Dumnezeu
în mine
un rob în temniă încătuat.
Pământule, dă-mi aripi
săgeată vreau să fiu să spintec
nemărginirea…”
(Vreau să joc !)
Ultimele versuri:
“să nu cârtească:
Sunt rob în temniă !”
ne dau sugestia că avem de-a face cu o dublă eliberare spirituală: acea a subiectului uman I chiar a Divinităii, văzută ca o substană universală (pe care o putem găsi deopotrivă în noi I în elementele cosmosului).
Imaginea eului din acest volum este poate
<<Echivalent al unui fragment infinitesimal din Totul substanial I structural deplin autarhic, trans-spaial al Marelui Anonim. >. 8
Sufletuil este însă departe de spiritul biblic, deoarece el înglobează în substana sa elemente contradictorii: puritatea în conflict cu păcatul cărnii, puternicele impulsuri vitale cu posibilităile limitate ale alcătuirii umane (care cuprinde atât porniri păgâne, cât i dorină de purificare). Această idee este genial redată în poezia “Lumina”, care ne duce în reprezentarea vremurilor Genezei :
“Nimicu zăcea-n agonie
când singur plutea-n întuneric i dat-a
un semn Nepătrunsul :
<<Să fie Lumină !>>
O mare
i-un vifor nebun de lumină
făcutu-s-a clipă
o sete era de păcate, de doruri, de avânturi, de patimi,
o sete de lume i soare .”
(Lumina)
Unitatea volumui o dă ideea LUMINII natura ei misterioasă (ondulatorie sau corpusculară), celebrată ca o stihie primordială, ca impuls cosmic generator de viaă.
Sursele lirismului constau în expansiune vitală a tinereii , a sufletului biciuit de dorina cheltuirii în cuprinderi frenetice; alta , a interiorizării, stârnită de relaiile tainice pe care spiritul le descoperă imprejur I le înregistrează tulburat. Lumina devine astfel un principiu energetic universal.
“Râzând către soare “, “beat de lume” I “păgân”, Blaga cântă extazul contopirii cu efluviile cosmice. Lumina e pentru el fora demiurgică iniială. În dezlănuirea impulsurilor interioare ale vieii ea îI regăsete natura divină.
“Sufletul” blagian este un cumul de fore identice cu stihiile naturii, gata să se dezlănuie atunci când ultima picătură va umple cupa sufletului. Semnificativ în acest sens este numele generic sub care fiinează această energie vitalistă, tensiunea hiperbolică a pasiunii –NEBUNIA:
“Nu-mi presimI tu nebunia când auzi
cum murmură viaa-n mine
ca un izvor
năvalnic într-o peteră răsunătoare ?”
(Nu-mi presimI ).
Lucrurile nu mai rein interesul poetului prin atributul lor particular. Ele capătă nume generice: MUNȚII, CERUL, PĂMÂNTUL , SOARELE, O RAZĂ,VIȚE ROII, STELELE, PICURII DE PLOAIE.
Poemul “Stelelor” dezvăluie în toată splendoarea elementaritatea tulbure I agitată a eului blagian:
“C-o mare de îndemnuri I de oarbe năzuinI în mine
mă-nchin voastre stelelor,
I flăcări de ardoare
îmi ard în ochi, ca-n nite candele de jertfă”
În “DaI-mi un trup voi munilor “ reapare “stranicul suflet ce-l port”, în ipostaza subiectului de dimensiuni titatnice consumat de sfâietoare tensiuni lăuntrice ce mocnesc sub carapaea fragilă a raiunii.Poetul cere o întrupare cosmincă, un nou trup universal care să-I permită manifestarea plenară a energiilor sale sufleteti; se revoltă impotriva limitelor impuse de o condiie fragilă, condiia reală:
“lutul tău slab
mi-e prea strâmt pt. stranicul suflet
ce-l port.
DaI-mi un trup
voi munilor,
mărilor,
daI-mi alt trup să-mi descarc nebunia
în plin !
Pământule larg,
fii pieptul acestei năprasnice inimi
prefăte-n lăcaul furtunilor cari mă strivesc..”
Într-o ordine simbolică similară se înscrie I “Inima”, situând în mod clar aceste frământări ale poetului în cadrul unor frământări titanice, insuportabile:
“ O inima
nebună când se zbate-n joc sălbatic,
atunci ,
atunci îmi spune că din lutul ei
a fost făcut pe vremuri vasul
în care Prometeu a coborât din cer
aprinsul jar ce l-a furat din vatra zeilor.
O, inima: când pieptul ea nu-l sparge
cu bătăi de plumb…”
Principiul sublimării apolinice are, ca al Nietzche, un compliment necesar în orgia dionisiacă.Poetul se gândete:
“Oare ar rodi-n ogorul meu
Atâta râs făr-de căldura răului ?
I-ar înflori pe buza ta atâta vrajă
de n-ai fi frământată,
sfânto,
de voluptatea ascunsă a păcatului ?”
Sentimentul misterului introduce aici o concluzie “eretică” :
“De unde-I are raiul
lumina?
tiu: îl luminează iadul cu flăcările lui !”
(Lumina raiului ).
Dacă în orice trup uman sălăluiete ostatic o parte arbitrară a lui Dumnezeu, înseamnă că divinul e negat ca transcedenă, înfăiându-se însă ca prezenă perenă în Totul cosmic, de unde I apropierea de formula spinozistă Deus sive natura.9
<<Blaga cântă ca I el [ca I Nietzche ] o frenezie a trăirii, redusă la expresia ei stihială, de foră impresională elementară, ultimă >>,<< transcrie sentimentul dilatării eului ieit din individuaie, I mânat de porniri copleitoare să se reverse asupra lumii I sa-I imprime acest elan al lui. >> 10
<<Elementul izbitor îl constituie prospeimea I nuditatea expresiei, senzualismul imaginilor, dectate de un impuls primar, direct, imediat. >>11
Ideea “fenomenului originar” are o influenă fecundă asupra liricii lui Lucian Blaga, deschizând mari perspective spre zonele mitice ale existenei. Panteismul balgian, exprimat prin tendina comuniunii cu natura, a contopirii cu Marele Tot, apare în special în volumul “Paii profetului “.
Opus freneziei vitaliste din poeme ca “Vreau să joc !” sau “DaI-mi un trup voi munilor”, volumul “Paii profetului” se caracterizează printr-o cvasi-absenă a dinamicii eului. Calmul contemplaiei, abandonul de sine în natură până la confundarea cu aceasta sunt reunite sub semnul aceleiaI micări de amestecare a identităii individului cu cea a totului.
Ritmul este diferit, iar tensiunea din primul volum este înlocuită de o renunare la orice act volitiv destendere I contemplarea pierderii printre elementele universului. Subiectul nu mai dorete realizarea osmozei, ci se lasă în voia naturii , îI neagă propriile impulsuri.
Zeul PAN devine figura emblematică a acestei transformări a eului poetic, poemul inaugural esenializând în mod semnificativ eul aflat în consonana cu elementele naturii:
“Acoperit de frunze vetede pe-o stâncă zace Pan.
E orb I e bătrân.
Pleoapele-I sunt cremene.
Zadarnic cearc-a mai clipi
Căci ochii-I s-au inchis ca melcii peste iarnă.
Stropi calzi de nouă-I cad pe buze:
Unul,
Doi,
Trei,
Natura îI adapă zeul .”
(Pan).
Zeul naturii se află într-o aparentă stare de inerie, însă sub ocrotirea toamnei .Pentru a anula distana faă de natura primară, apare orbirea, I implicit reducerea senzaiilor la nivelul celor mai elementare(pipăit, senzaie termică). Eul intră într-o stare de amorire, de hibernare, specifică universului animal I vegetal I îI extrage seva vitală din sânul naturii (din spaiul-matrice).
Starea aceasta de toropeală este expresia indiferenei senine a firii. Poetul însuI o încearcă, trântit în lan, la umbra unor maci
“fără dorinI, fără mustrări, fără căinI
I fără-ndemnuri, numai trup
I numai lut. “
(în lan)
Se inaugurează în acest volum ipostaza eului elementar-embrionar. Eul “panic” nu are contiină I se află în perfectă armonie cu micările firii. Pan intuiete perspectiva asupra lumii, deoarece el nu poate să o contempleze, fiind integrat în ea. Starea de somnolenă a gândirii purcede lene al refacerea imaginii lumii din interior:
“Tăcere
În juru-I peterile cască somnoroase
I I se mută- acum I lui căscatul
Se-ntinde I îI zice:
Picurii de rouă-s mari si calzi,
corniele mijesc,
iar mugurii sunt plini.
Să fie primăvară ?”
(Zeul ateaptă)
Tot din “sânul matcă “(Rilke) se rostete I monologul din “Pan către nimfă”:
“I vâna de la tâmple îmi zvâcnete
ca gua unei lenee sopârle
ce se prăjete-n soare,
micarea ta mi-adie murmur de izvoare.
Ca pâinea caldă eu te-a plânge,
micarea ta mi-azvârle clipe dulci în sânge.”
pt. ca finalul să topească cumulul de senzaii într-un strigăt vital:
“Vară,
soare,
iarbă ! “
Redusă la trăirea oarbă strict trupească, dincolo de individualitatea fiecărei făpturi, existenta I se infăiează poetului ca un “duh” al pamântului, răspândit în întreaga suflare. Dumnezeu e însăI natura netulburată de întrebări.
Însă pacea bucolică este din nou sfâiată de fiori metafizici.Împărăia lui Pan este în agonie. Zeul, bâtrân I orb, se retrage într-o peteră cu un păianjen “singurel”. Pan e abătut
“se înmulesc prin codri mănăstinte
i-l supără sclipirea unei cruci “
Are loc o ruptură “antologică”, care duce la momentul de “încretinare” a omului I a naturii. Fiorul nelinitii, al morii I al suferinei devine tot mai acut:
“Pe-o cărăruie trece umbra
de culoarea lumii
a lui Crist.”
(Umbra)
Moartea zeului Pan coincide cu “topirea” acestuia în lucrurile pe care odată le stăpânise, în armonia sunetului elegiac al fluierului de Soc neisprăvit.Sentimentul neantului impune distanarea eului de univers prin acea contiină întrebătoare.
Trăirile trebuie descifrate acum la nivelul contiinei, taina e sub demne se cere “citită”. Semnul primează acum nu realitatea:micile mănăstiri impândesc pădurile, păianjenul este “încretinat” I poartă o cruce pe spate, zeului I-a fost luată numurirea I e un simplu om suferind.
Toate aceste transformări ale eului poetic au loc într-un minunat cadru al vegetalului I anotimpului, cu un senzorialism bucolic, pe lângă vietăI din lumea măruntă(opârle, miei cu cornie,greieri,melci, spice de orz, maci). Cadrul este estival decorat cu “o beie de vegetal, de fructe, de animalitate rece…vegetalele au ceva cărnos, animalic, ca I când ar fi nutrite din regnul superior intrat în putrefacie. “ 12
“Mirare de-aa rod?
A îngropat sub fiecare viă câte-un stârv de om
găsit pe drumuri ori pe ape “
(Zamolxe)
“Dogoare,
Pământu-ntreg e numai lan de grâu
I cântec de lăcuste.”
(Vară)
Sunt în acest ciclu versuri scrise vara în lanuri cu maci I în valuri de iarbă sau “toamna pe lângă vii I livezi de nuci. Idilismul cosmic se manifestă bucolic, cu atâta exuberană I pitoresc, încăt poetul se crede dionisiacul Pan “ 13.
Zeul Pan nu încearcă să interpreteze, să “citească” natura, deoarece el însuI era natură. În acest sens este necesar să menionăm ce definiie dă Lucian Blaga fenomenului religios în “Trilogia valorilor”(1942),
<<Religia circumscrie, în oricare din variantele ei, capacitatea de autototalizare, sau de autodepăire a fiinei umane în relaie ideală cu toată existena,dar mai ales în corelaie ideală cul ultimele elemente sau coordonate ale misterului existenial în genere, pe care omul I le revelează, sau I le socoate revelate prin plăsmuiri de natură stilistică. >> 14
În “Moartea lui Pan”, eul este rupt de modul său natural de existenă (cu care era solidar) al o existenă divizată în plan spiritual.
Umbra de culoarea lunii lui Crist corespunde momentului în care oamenii au părăsit Paradisul. Omul părăsete inocena I aprofundează interogaia , îndoiala I suferina provocată de acest “exil”. Suferina nu este una datorată cenzurii drumului spre divinitate, ci este datorată pierderii paradisului terestru.
Drama de idei alimentează începând cu “În marea trecere” “o durere a spiritului lucid, scindat între totalitate I fragment.Neutralizarea nelinitii nu e posibilă în cazul omului, al cărui sânge poartă în sine, ca un dat fatal, germenul morii.Întrebările privind marea trecere se zbat necontenit între adânc I înalt, sub semnul curgerii heraclitiene.
Pe unde apuci? Cui să mă-nchin? Cine mă cheamă, cine m-alungă?” 16
Mitul biblic al expulzării divine acum un tipar al viziunii blagiene. Existena subiectului uman este marcată de un sentiment de vinovăie I de dorina de a reface unitatea peirdută. “Marea trece” e viaă, pe care Blaga o privete însă cu obsesia morii, a neantului.
Volumul se deschide cu motto-ul:
“Oprete trecerea.tiu că unde nu e moarte, nu e nici iubire- I totuI, te rog,oprete, Doamne, ceasornicul cu care ne măsori destrămarea. “
Poetul cântă un fel de spaimă antică în faa ideii heraclitiene, micarea apărându-I drept expresia cea mai directă a morii. Sentimentul dominant devine unul al inautenticităii; însă realul originar este deja degradat, în sinea sa, subiectul uman păstrând încă ideala geometrie edenică “ 17
Motivul liric al lacrimii apare atât ca atribut al realităii fiinei umane, cât I al luminii obsedante a paradisului pierdut. Poemul “Lacrimile “ilustrează genial parabola alienării omuluil de obâriile sale paradisiace:
“Când izgonit din cuibul veniciei
întâiul om
…..
căzu cu faa-n pulberea pământului:
<<Stăpâne, ia-mi vederea,
ori dacă-I stă-n putină împrejmuiete-I ochii
c-un giulgiu
să nu mai văd
nici flori, nici cer, nici zâmbetele Evei I nici nori,
căci
vezi- lumina lor mă doare.>>
I-atuncea Milostivul într-o clipă de-ndurare
îi dete- lacrimile.”
În poemul “În marea trecere “, modelul din “Lacrimile” îI regăsete ideea :lumea care odată era într-un perfect echilibru cu eul îI arată acum o faă distantă, mustrătoare. De aceea, eul poetic este dezamăgit I vrea să înăbue, orice urmă de amintire a paradisului:
“I ca un uciga ce-astupă cu năframa
o gură învinsă,
închid cu pumnul toate izvoarele,
pentru totdeauna să tacă,
să tacă.”
E regretată starea de existenă potenială,
“Mi-aduc aminte de vremea când încă nu eram
ca de-o copilărie depărtată
I-mi pare-aa de rău că n-am rămas
în ara fără nume. “-notează poetul
(Linite între lucruri bătrâne)
În poezia “Psalm”, Divinitatea apre omului ca etern inaccesibilă “o cenzură transcendentă “. “Psamul “ afirmă:
“în cer te-ai închis ca-ntr-un cociug “.
“Marea tăcere “ semnifică de fapt maturizarea eului, evoluia acestuia de la vârsta “adamică” la aceea a interogaiilor a îndoielilor, atunci când cuvântul îI pierde puterea magică.
Când eram copil, mă jucam cu tine
I-n inchipuire te desfăceam cum desfaci o jucărie “
dar
“apoi sălbăticia mi-a crescut
cântările mi-au pierit
I fără să-mi fi fost vreodată aproape
te-am pierdut pentru totdeauna
în ărână, în joc, în văzduh I pe ape. “
Divinitatea ca unitate monadică se divizează în elemente fără legătură între ele, esena risipindu-se, însă omul rămâne solidar cu Totul cosmic, încercând să uibească “i flori i ochi i buze i morminte”.
Gestul final al poetului este acela de renunare simbolică la individualitate I este un semn al înfrângerii:
“În mijlocul tău mă dezbrac
Mă dezbrac de trup
ca de-o haină pe care-o lai în drum”,
“Cu cânele i cu săgeile ce mi-au rămas
mă-ngrop,
la rădăcinile tale mă-ngrop,
pom blestemat”
( Cuvântul din urmă)
Această ipostază a eului poetic se definete în funcie de:
<<incapacitatea sa de a trăi I gândi lumea ca realitate cosmic-structurată, ca întreg exprimat altădată în metafora corolei “de minuni a lumii. >> 18
ÎNTREBAREA distanează omul de inocena începuturilor, fiind instrumentul minii în aciunea sa de “ucidere a tainelor” i de plasare a eului în altă lumină decât cea a nopii:
“Nu tiu nici azi pentru ce mi-am trimis în lumină.
Numai ca să umblu printre lucruri
i să le joc dreptate spunându-le
care-i mai adevărat i care-i mai frumos?
……..
De ce m-ai trimis în lumină , Mamă,
de ce m-ai trimis ?”
(Scrisoare)
<<Sufletul e confundat direct cu marile întrebări fără soluii. Ele sunt dramatic trăite, de la contiina heracliteană a devenirii până la confruntarea cu divinitatea. >>19
PACATUL e încrustat în structura fiinei umane i în cunoaterea pe care filozoful o numete “luciferică”. Mobilul înstrăinării este gândul, îndoiala , întrebările, care plasează eul într-un spaiu din care semnele sunt exterioare,
“O, de ce am tălmăcit vremea i zodiile
astfel decât baba ce-I topete cânepa în baltă?
….
De ce am râvnit altă menire
în lumea celor apte zile
decât clopotarul ce petrece morii la cer ?”
“Am îneles păcatul ce apasă peste casa mea
ca un muchi strămoesc “
(Am îneles păcatul ce apasă peste casa mea)
Pe măsura creterii tensiunii spirituale, scad I posibilităile de acces la taine. Faptuitorul îsi proclamă eecul într-un strigăt de disperare.
“Sângerăm din mâini, din cuget I din ochi
În zadar mai caui în ce-ai vrea să crezi……
Am privit, am umblat, i iată, cânt:
cui să mă-nchin, la ce să mă-nchin?”
(Din cer a venit un cântec de lebădă)
Dacă în poeziile de început eul “se dilată “ generos ,în acestea figura eului este descăruată,luieratică;omul este golit de sursele vitale:
“MistuiI de răni lăuntrice ne trecem prin veac”
(Câmtăreii leproI)
“Pătrunse de duh feele-I lungesc ceara,
dar nimeni nu mai caută vindecare”
(Bunătate toamna);
“Între tăsăritl de soare I apusul de soare
sunt numai tină I rană. “
(Psalm)
Într-un spirit I mai abstract desacralizarea lumii, lipsa de har, aspiraia către moarte , alungă formele idilice colorate I de apel la ntură până acum.De al imagismul exterior, poezia trece necesar la imagismul interior.
Protagonistul mitului poetic al lui Blaga adaugă la această dramă a rupturii I pe cea a întoarcerii simbolice în noaptea originară, în somnul se simplifică , stiingerea frământărilor de contiină, înlăturarea barierelor dintre eu I cosmos. Doar în spaiul nocturn făptura se va putea redeshide spre existena organică elementară. Întunericul “bun” terge sentimentul alterităii, asimilând eul în trecutul imemorial.
<< Construia mitică I onirică alungă din “Lauda somnului “ prezena în natură a poetului. În schimb, transcendentul, hieratizat I stilizat imagistic, devine simbolic I se integrează în rituale magice. >>
Blaga ezită între două hotare: ziua solară I noapte, unindu-se apoi cu cosmosul, depăinâ “hotarele” I existena individuală.În timpul nopii, al somnului , făptura intră într-o stare embrionară, s stare latentă în ateptarea luminii, ce apare mai mul t ca proiect existenial.
“Sângele meu , ca un val
se trage din mine
înapoi, în părini. “
“Se linitesc, păsări, sânge , ară
I aventuri în cari venic recazi . “
(Somn).
Pornit de la teorema misterului, poetul ajunge la anexarea lui poetică, fie sub forma biologicului:
“Seara se-ntâmplă mulcom s-ascult
în mine cum se tot revarsă
povetiel sângelui uitat de mult. “
(Biografie).
fie sub înfăiarea solidarităii cu cei dispăruI :
“Făpturi care-aI ofst, unde vă ineI ?
Nu le călcaI , doră, luminile-dedâeii vinei.”
(Echinociul)
Toate stau sub semnul npii ancestrale încărcată de latene grele, dormitânde în lucruri. “Potecile “ se retrag în pădure I-n peteri,
“garnicul nu mai vorbete,
buhe sure s-aază ca urne pe brazi. “
(Somn).
“Duhul muchiului umed
umblă prin văgăuni. “
“Cai galbeni îI adună sarea vieii din ierburi”
<<Elemente dorm I viaa, stăpânită de tainicele imbolduri ale peisajului acesta mitic, originar, nu e încă decât virtualitate >> 21 :
“Pe patru vânturi adânci
pătrunde somnul în fagi bătrâni.
Sub scut de stânci, undeva,
un balaur cu ochii întorI spre steau polară
visează lapte albatru furat din stâni “
(în munI).
G. Călinescu remarca faptul că, de la un volum la altul, “rusticitatea liricei lui Blaga se eterizează fără să se distrugă “. În “Laudă somnului “, criticul găsea că procesul de spiritualizare a existentului e mai înalt ca oriunde. I totuI versurile îI păstrează o concretee misterioasă. Poetul redescoperă, prin eresuri, contactul cu teluricul.
Stările poetice ale lui Blaga îi pierd contururile în categoria primitivă. Volumul ne confruntă cu vârsta de copilărie i idilă a umanităii, care îi oferă universul “ca un permanent spectacol acoperit al divinului sau al ultimei taine “
Pietre, copaci, fore naturale , toate sunt expresia absolută a divinităii. Un animism universal preschimbă lucruri indiferente în fiine I intenii exprese, amestecând naturalul cu suprenaturalul, umanul cu divinul i profitând de o dulce coexistenă. Basmul popular se regăsete întreg în “Lauda somnului” :
“La cumpăna apelor
balaurul ascultă peste hotare dearte
i-i lipete urechea de drum
s-audă i mai departe..”
(Drumul Sfântului)
Apucat pe drumuri de poveste populară Blaga se îndreaptă spre fabulosul cretin; Sfântul Gheorghe din “Drumul sfântului “ ignoră sfatul unei fete I pornete mai departe:
“Mai tare strânge frăul de fier
….Subt planete galbene I fără de lege
se oprete I nu înelege:
calul care I-a pierdut potcoava de trei ori,
în urma lui copacii rămân
cu cuiburi goale subiri.”
Regresiunea în timp conduce la mitologic, unde supranaturalul se află în intimitate cu umanul în încruciare cu fabula cretină I în conflict cu modernitatea tehnică:
“Întârziind subt vremi schimbate,
îmi taie drumul- caer prieten?
Îmi taie pasul-care vrăjma?
Ah, pasărea Foenix ca altădată
nu mai zboară peste ora.”
(Asfinit).
“Arhanghelii sosiI sa pedepsească orsul
s-au rătăcit prin baruri cu penele arse. “
(Veac).
De abia în acest volum se dezvăluie, originalitatea liricii blagiene. “Destrămarea paradisului se constată printr-o migraie a îngerilor, care se “zgribulesc” în culcuuri de fân. Cocoii din ogrăzi strigă sosirea vremii de apoi. Vântul rupe crengi I coarne de cerbi, amestecându-le într-o indistincie geologică.
Senzaia este de intrare într-o lume care stă sub puterea unui câmp magntic antiuman, pentru că manifestă în direcie feminină preferine reptiliene. Fecioarele din toate satele îl blestemă pe sfânt “cu care puse-n cruce” , să I se frângă suliă în solzii verzi ai balaurului.
<< Înveninat de tăgăduire, de devenire I de setea de absolut, poetul se inchide cu povetile lui, răstălmăcind luea prin mituri trăite cu un amestec impus de cretin I păgân, de suavitate biblică I de magie primitivă I populară. >> 23
Influena folclorică izbucnete solară în volumuele “La cumpăn a apelor” I “La curile dorului “. Nostalgia patriei, motivele de magie populară I cele două certitudini ale nelinitii metafizice- satul I procreaia- aduc o îndulcire a fondului liric I o cantabilitate spontană a formei.Sufletul se întoarce din lungi pribegii la “valva” certitudinilor, pământul natal.
Poetul este bolnav ostenit de propriile fantome ale soartei I caută consolare în pământul natal, în “vatra-n lumină”,unde , “adâncurile orzuri (I) se-nchină “. Blaga îI reprezintă pragul de mijloc al existenei ca un popas scurt “pe muche”, la “cumpăna apelor”.
“Din poarta-nălimei I pănă-n vale
îmbătrânete, ah, cât de repede, apa.
I ceasul.
E mult înapoi ? Atâta e I de-acum înainte,
cu toate că mult mai puin o să pară.
Ne-ascundem-stins arzând-după
năluca de vară.
Ne-nchidem inima după nespuse cuvinte. “
(La cumpăna apelor).
În poezii ca “Lumina de ieri”, “CântăreI bolnavi “,”Din adânc” sau “Sat natural” domină puteri noi regeneratoare ale miracolului pământului natal I ale procreaiei “mumă” sfântă I bună.
Peisajul, lucrurile I fiinele solicită însă un nou cadru poetic. Invocaii, descântece, vrăji, străvechi motive populare (căderea stelei, pasărea bolnavă, haiducul, blestemele) devin izvoare poetice, dătătoare de metafore I efecte plastice.
“Bolnav e omul, bolnavă piatra,
se stinge pomul, se sfamă vatra.
Negrul argint, lutul jalnic I grav
sunt aur scăzut I bolnav.
Piezie cad lacrimi din veac.
Invoc cu semne uitate I leac. “
(Boală).
Boala este un fel de stihie, o activitate magică ce pătrunde în lume nefast I ocult.Cu sensuri diferite, ea revine în poeziile: “Stă în codru fără slavă”,”Plajă”,”CântăreI bolnavi “.
Semnele morbului ce roade existena sunt zărite pretutindeni:pe plajă, eamenii goi zac în nisip tăcuI “ca-n propria lor cenuă”(Plaja). Părinii sunt în viziunea poetului foste lăcauri funerare ale urmailor.
De ce I-ar îngrozi atunci pe oameni atăta întoarcerea în neant:
“Mamă, nimicul-marele!
Spaima de marele
îmi cutremură noapte de noapte grădina.
Mamă, tu ai fost odat-mormântul meu
De ce îmi e aa de teamă-mamă-
să părăsesc iar lumina?”
(Din adânc)
Aa cum Eminescu sintetizase la un nivel incomparabil superior unele experiene lirice al eînaintailor, Blaga conferă dimensiuni de o nouă rezonană spirituală poeziei înstrăinării, ridicând-o la semnificaii mitice.
El extrage chipul ideal I statornicia identităii naionale, “fără gând de metodă I paradă, I care , din ortodoxism, de un ritual I un decoratirism îngheat, a scos boarea mistică a poeziei . “ 24
Undeva, din cetăI străine, poetul visează “verdele imperiu “ I “raiul sorin “ al patriei. Poeziile din volumul “La curile dorului “ sunt străbătute de nostalgia înstrăinării I a anilor care se duc:
“Numai noaptea, în fiecare noapte
somnul mai vine
sosindu-mi din depărtatele plaiuri,
mi-aduce un pic de-ntuneric,
ca un pumn de ără din patria mumelor,
din cimitire de raiuri. “
(Ani, pribegie I somn).
În “Vânzătorul de greierir “, în “corbul “, acelaI dor nsotalgic. Purtat pe un “galben” liman portughez, el nu poate privi cerul decât “doinind”. Elemente ale naturii se perindă prin peisajul vieii poetului: asfinitul marin ,păduri oceanice de pini, plaja, dar I decoruri citadine (Burguri medievale, porturi bătrâne).
Îndelung ateaptă, întoarcerea e doinită în imagini rurale simple I pitoreti :
“Aur scutură alunul.
Fluier zice.Cade fumul.
…
Cu aroma-I ca veninul
Amintete-mi-se-arinul.
Mult mă mustră frunza-ngustă.
Vântu lacrima mi-o gustă.
(Întoarcere).
Versurile sunt simple, clasice I palpită de emoia nealterată a anului universal “întors la peisajul familiar. Certitudinea vieii e simbolizată în misterul procreaiei (Natere), al fecundaiei (Bunăvestire pentru floarea mărului ) I al trezirii la germinaie (Trezire)
Tema fecundaiei e personificată în suferina vegetalului cu o subtilă aluzie sexuală, graios metaforizată:
“Bucură-te floarea mărului, bucură-te!
….Polenul căzut în patrie
ca un jar îl îndură
toate florile , în dulci suferini
peste măsură
i peste fire. “
(Bunăvestire pentru floarea mărului)
Motivele cretine sunt resuscitate sub forma unor ecouri baladice I susin mituri răsăriteen, ortodxismul nostru reflectându-se din depărtări imprecizabile, evocând în micare familiară Sfintele Figuri “ 25
Sfânta Fecioară, în “Oaspei nepoftii “, ni se înfăiează tot sub forma unei ărănci necăjite, dar nu de îngerii care “trântesc prea tare uile”, ci de musafirii venii din toate pările lumii:
“Maria n-avu timpul pân-acum
nici măcar să-I vază pruncul
de-atâta solie din atâta drum.
S-apleacă peste iesle
I peste lumină Maria.
De dragoste-I ânete laptele
în sâni I-I umezete ia. “
Orientarea lirismului către misterul istoric I cretin se întergete cu misterul vegetal. Poemele au frăgezime în misticitate I temeinitate în expresie, aezându-l astfel pe Blaga alături de Rilke.
“Nebănuitele trepte “ aduc o surpriză biografică:poetul trăiete experiena maturităii, aureolată de destinul creator I de iubire. Extazu filozofic de până acum cedează locul extazului erotic. Fără a face dezvăluiri tumultoase, se simte totuI pasiunea.
“Domnia” nu ami e fata din lanuri care îl atepta cu o păpădie îngură, ci este “pustietoare minune” , care întruchipează “
“sângele, răsul,
norocul I focul “.
Poetul se oprete fermecat în faa formelor incipiente ale vieii, bucurându-se de sufletul infantil ce descopră lumea (Fetia mea îI vede ara), de mânzul tânăr ce zburdă netiutor de viitorul ce-l ateaptă:
“Spulberă colbul ogrăzii, I-arar
când l-adie aromele humei
I-aduce aminte de laptele-amar
ca frunza de salce, a mumei.
Din curte adulmecă lung spre nu tiu…
ce-nalte poieni.
I iarăI, spre vatră se-ndeamnă la jaruri.
Argintul, din care-I vor bate potcoava,
doarme încă în munii apusului….”
(Mânzul).
Poetul întâmpină aciunea devoratoare a timpului cu bărbăie:
“Salută tu-anul ! -Lărgete-I fiina I peste
cea margine crudă care te curmă-“
(Monolog)
O solidaritate cu viaa pare să-I risipească spaimele I să-l îndemne a scrie:
“Focuri mari I focuri line-
Câte văd, atâtea inimi
bat în spaii pentru mine.
Ard în văi I pe coline
inimi mari I inimi bine. “
(Pleiadă)
Noua etapă lirică se caracterizează printr-un coborât etic ce animă teme poetice precum dragostea, dorul, vârstele omului , moartea. Prin accentul pus pe persoană I pe implicaiile intime, comicismul nativ blagian devine mai difuz, făcând loc refleciei introspective.
În ciclurile din ediia 1966 intitulate: “Mirabila sâmână “, “Vară de noiembrie”, “Stihnitorul” I “Alte poezii”, criticii literari semnalează “schimbarea de zodie în substana poetică. Blaga însuI confirmă:
<<Iau seama (…) că faă de versurile nule de altădată (…) noua mea poezie (…) se adâncete pe un plan mai organic I mai omenesc. >>
Extazul cosmic se atenuează, iar viziunea lumii se clarifică. Sentimentul naturii ia o formă descriptivă I mai estetică. Gândirea abstractă se convertete, prin experiena erotică, în obsesia concretă, omenească a femeii iubite. Melancolia înelpciunii, temperana vârstei, adecvarea la valorile vieii aduc o integrare mai puin problematizată în natură, în real.
Însă cum se manifestă inepuizabilul cosmicism al poeticului?
Ciclul “Mirabila sămână “ este un adevărat poem al anotimpurilor, pastelate I însufleite de reaciile cuplului în peisaj. Acesta trăiete când apelul vital al primăverii (Focuri de primăvară ), fie beia estivală (Cărăbuul de aromă), fie tristeea autumnală, când:
“Între frunza ce cade
I ramura goală
moartea se circumscrie “
Lauda seminei din “Mirabila sămână “ este lauda geminaiei universale, microcosmic gândită “în ipostază de boabe “.Renaterea naturii stimulează renaterea omului I nostalgia infinitului:
“PrinI de duhul înverzirii
prin grădini ne-nsufleim
pe măsura-naltă-a firii
gândul ni-l desmărginim. “
(Focuri de primăvară)
Regenerarea de ordin social a patriei este sugerată liric prin metafora unei naturi în faza germinaiei obscure:
“Laudă seminelor, celor de faă I-n veci tuturor!
Un gând de puternică vară, un cer de înaltă
lumină,
s-ascunde în fietecare din ele, când dorm.
Palpită în visul seminelor
un fonet de câmp I amiezi de grădină,
un veac pădure,
popoare de frunze
i-un murmur de neam cântăre. “
(Mirabila sămână)
<<Pomii, “simt dureri în muguri” de peste tot vine “veste de viaă ce se-ncinge “, cărăbuI de aur, pitpalaci profetici, lăcuste, gâze fără număr ies din “turnătoria verii “. Blaga este acum un poet al facerii, cântecul lui este cântecul făpturii. >>
“Vară de noiembrie” este ciclul predominant erotic al poeziei blagiene. Iubirea târzie restituie fericirea pierdută, simplifică existena I o umanizează. Eroticul se împletete cu reflecii profunde despre el, despre viaă I moarte.
“Traduc întotdeauna.Traduc
în limba românească
un cântec pe care inima mea
mi-l spune, îngânat suav, în limba ei.”
(Stihuitorul)
Alteori, poetul vorbete despre procesul creator ca reflectare subiectivă a sufletului:
“Sufletul mi-I treaz într-una,
vede stelele în tindă
se privete-n tot ce este
ca-ntr-o magică oglindă “
Cu ultimele 69 de postume, sub titlul generic “Alte poezii”, lunga carieră poetică a viziunii cosmiciste
s-a încheiat. Existena poetului este învăluită discret într-o filozofie mai umană, cu tonuri de melancolie, regrete I amintiri. Poetul face ultimele confesiuni, presimind că în curând va fi
“sub pământuri domn
al oaselor ce drepte dorm “
(De profundis)
Maturitatea de vârstă i creaie întorc acest suflet ostenit spre el însui :
“Drumul tău nu e-n afară,
căile-s în tine însui “
(Suflete, prund de păcate)
Introspecia atinge în aceste poezii, fundul cel mai uman al cunoaterii proprii I al predestinării:
“Acesta-I drumul tău, mi-au zis părinii,
porneti din văi s-ajungi în slava minii. “
(Anii vieii).
Modern I universal prin problematică Blaga rămâne profund naional prin izvorul spiritului autohton care dă viaă poeziei lui.
El ridică sufletul românesc la mari altitudini prin aspiraia către cunoaterea universului în care se simte rezistena tragică a misterului. Nu există teme, în toată lirica modernă europeană , mai universale ca acestea, cunoatere,absolut, transcendent, cosmicism, tragism I nelinite existenială.
Totul este însă exprimat prin imagism, nu retorică. Gândurile abstracte sunt coborâte mai întâi aproape de pământ , în planuri florale, sere I vieuitoare, pentru ca apoi să confere umanism poeziei blagiene prin integraea în circuitul universal al valorilor.
<<Ca i aceea a lui Eminescu, poezia lui Blaga eset universală, mai laes prin fora ei de a întreine vie meditaia asupra marilor întrebări existeniale. Nici unul din poeii notri moderni nu reprezintă mai profund i mai autentic sinteza fondului autohton tracic i modelarea lui operată de spiritul lateri. >>
NOTE
Blaga Lucian –“Poeme alese/Poémes choisis“,”Cântec pentru anul 2000“ ediie bilingvă română-franceză, Ed. Grai I suflet- Cultura Naională, Bucureti ,1998, p. 202.
Dodu Ion Bălan –“Momente ale liricii româneti în secolul XX “, Ed. Fundaiei “România de mâine “, Bucureti, 2000, p. 155
Livadă Melania- “Iniiere în poezia lui Lucian Blaga “, Ed. Cartea Românească, 1974. p 208-209
Blaga Lucian –“Trilogia cunoaterii”
Pop Ion –“Lucian Blaga –Universul liric “, Ed. Cartea Românească, 1981, p. 6
idem, opera citată p. 7
Blaga Lucian –“Zări I etape “, Editura pentru Literatură, Bucureti, 1968, p. 19
Blaga Lucian-“Diferenele divine “, Fundamentul pentru literatură I artă, 1940, p. 64.
ora Mariana –“Cunoatere poetică I mit în opera lui Lucian Blaga “, Ed. Minerva, Bucureti, 1970, p.57
Crohniălniceanu Ovidiu S.-“Lucian Blaga “, EPL, 1963, p. 71-72.
Lovinescu Eugen –“Istoria literaturii române contemporane “vol III, Ed. Ancora, Bucureti, 1927
Barbu Ion- “Legenda I somnul în poezia lui Blaga “, “Istoria literaturii române de l aorigini până în prezent”, Fundaia Regală pentru Literatură I artă , Bucureti, 1941, p 792-797
Livadă Melania –opera citată p. 46
Blaga Lucian –“Trilogia valorilor “, p 500
Pop Ion –opera citată , p.32
Ciopraga Constantin–“Corespondenă inedită”, în revista “Amfiteatru “, 1970,nr. 3
Pop Ion-opera citată p. 39
idem, opera citată p. 44
Livadă Melania-opera citată p 46-47
idem, opera citată p. 49
Crohmălniceanu Ovidiu –opera citată p. 102-103
Streinu Vladimir –“Poezie I poeI români “, Ed. Minerva,Bucureti, 1983, p. 339
Livadă Melania –opera citată ,p.49
Streinu Vladimir – opera citată p.345
idem, opera citată, p.347
Simion Eugen –“Scriitori români de azi”, Ed. “Cartea Românească “, Bucureti 1976, p. 119-135.
Livadă Melania – opera citată, p.189
III.2.O triplă scară excepională:
Tudor Arghezi – Lucian Blaga – Ion Barbu
Pentru a înelege mai bine esena stilistică a poeziei în care am încercat o introducere vom reliefa prin contrast, vom face o paralelă între limbajele poetice a trei mari poeI de după M. Eminescu.
Tudor Arghezi, L. Blaga I Ion Barbu sunt trei culmi care domină în spaiul poeziei româneti. Una oferă ochiul o privelite exuberantă, plină de pitoresc, de fora materiei. Cealaltă e solitară, aproape austeră tinzând către puritate I imaterialitate.A treia dintre ele este abstractă, cu versuri reci ce impun un ermetism filozofic I simboluri de iniiere (oul,nunta , melcul). Prima dintre culmi coboară spre văile izvoarele de jos; cea blagiană se pierde în albastrul cerului I în diafanul norilor, pe când cea barbiană ne aează în faa oglinzii, semn al lumii purificate sau ne trimite cu ochii minii spre latentul nadir.
Cele trei universuri poetice înseamnă pentru literatura română trei “momente” distincte; ele vibrează, într-un stil diferit I cu problematici diferite, contiine poetice dintre cele mai dramatice din literatura noastră.
În cadrul poeziei lui Tudor Arghezi , divinitatea I problematica constituie singurul aspect metafizic. “ Simbolurile vieii sale interioare “ sunt extrem de complexe, fanteziste verbal, încât risI să te pierzi în “desiul” lor; însă artistul reuete în final să “lumineze” sensurile, dezvăluind cititorului o lume bogată I plină de vitate.
Limbajul este plastic I pasiunea pentru modelarea inventivă a cuvântului poetic creează un fond liric eclipsat de strălucirea materiei verbale.
<<Artistul domină un univers în care lucrurile nu păstrează mistere insesizabile I nici interese obscur simbolice, ci sunt estetic transfigurate în contiina lor materială, cărbunelui dându-i-se , printr-o lefuire stilistică uimitoare, strălucirea diamantului >>
Paralela stilistică trebuie să mai aibă în vedere I pamfletul arghezian trebuie să mai aibă în vedere I pamfletul arghezian, prezent în poezie prin umor, maliie ironie sau chiar satiră vehementă.
O cu totul altă impresie o lasă poezia lui Lucian Blaga. Aici metafizicul spiritualizează i transfigurarea simbolică a concretului.
Poezia blagiană reuete să menină echilibrul perfect între abstact I concret. Predomină simul misterului, iar divinul se rezolvă negativ, sporit patetismul acestui suflet chinuit de sentimentul certitudinilor imposibile.
Univesul poetic arghezian este unul moral , străbătut de romantism, Blaga construiete un univers metafizic dintr-o profundă meditaie combinată cu candoare originară I intuiia miracolului (care de altfel, îi I salvează substana poetică de cea filozofică).
Lui Tudor Arghezi I-a plăcut întotdeauna să creeze cititorului său imaginea unui “vraci” al cuvântului. Pe tema “meterului verbal “, “el alcătuiete o adevărată teorie estetică, ajungând până la un fel de cosmografie verbală. În cadrul ei, poetul poate găsi o filologie artistică care “ar avea dorina să dea într-un lexicon întotdeauna neterminat până I sensul vocabulelor după tensiune, după numitor, după fluiditatea I transparena în filigram “ 2
De la tonul didactic al unor tablete până la ironia I sarcasmul altora , de la expresia directă din “Testament” până la expresia metamorfo-zată din “nu v-am sădit”, poetul s-a dovedit mereu pregătit să-I expună I să-I susină ideile despre limbă , despre actul creaie, despre poezie.
Astfel, “potrivitorul” de cuvinte, stârnit de la lucru de unul I de altul , va scrie un început de “Ars poetica”, unde citim:
<<Pe lângă cuvintele care sar m-au interesat tot atât de mult cuvintele care înepenesc, care stau de tot îngropate mult în pamânt I ridicate mul în văzduh: cuvinte stâncoase. Când nu le-am găsit, am luat cuvinte de celelalte I le-am bătut un cui.. am căutat cuvinte virginale, cuvinte puturoase, cuvinte cu râie, le-am excitat aroma, le-am avizat rănile cu sticlă pisată i le-am infectat pe unele complet…>>
De aceea poate apărea drept produsul unei migăliri artizanale,produsul “meteugului “; acest meteug este stilul cu puternice accente verbaliste. Însă dacă am reduce stilul său poetic la un simplu “meteug”, opera argheziană ar părea o creaie minoră de echilibristică verbală din care lipsete orice mesaj al eului creator.
Adevărul este că I teoretizările sale stilistice sunt simple piese literare , fosforescene critice, în care se manifestă o contiină calră a mijloacelor aritstice personale.Dualismul temperamentului arghezian se conturează limpede I viguros pe de o parte, o extraordinară disponibilitate polemică, o vocaie de luptător mereu nemulumit I nelinitit, iar pe de altă parte un uluitor sim al echilibrului, o capacitate miraculoasă de a se concentra asupra unor concluzii morale permanente, într-o formulă psihologică impresionantă (prin măreie I delicatee totodată).
Verbalismul arghezian a fost în numeroase rânduri atacat pe motivul lipsei “modului interior “ al poeziei I cu culminând cu maliiile lui ION BARBU, care vedea în lirica lui Argheizi “o aezare mozaicală după o foarte primitivă preocupare de culoare “, cu efecte de ornament în stil “sorcovă” I inspiraia unei estetice de “covoare olteneti” sau de “inodistă creatoare de flori de sârmă”
La BLAGA, concepiile asupra limbajului poetic sunt inserate în cadrul teoriilor filozofice sau eseurilor cu tematică estetică I poetică. Sentimentul deosebit al artei, contiina artistică complet diferită se exprimă în ele:
“Poetul nu este atât un mânuitor , cât un mânuitor de cuvinte. El scoate cuvintele din starea lor naturală I le aduce în starea de graie.
(Discobolul).
Acestă “stare de graie” este formula simbolică a întregii teorii de estetică verbală la Blaga. Ea explică într-un elogiu superlativ secretul datorii poetice a cuvintelor. Potrivit ei, funcionarea cuvântului potic nu este figurativă, ci tranfigurativă, nu opate contribui la fora revelatorie a poeziei.
Teoriile limbajului poetic, confruntate sumar în concepiile de ars poetica ale lui Arghezi I Blaga, configurează imaginea sintetică a stilului lor poetic.
Versul arghezian este viguros, exuberant, plastic , tăiat în materie, lefuit cu tehnică de bijutier, cu inovaii I libertăI de revoluionar al limbii, creează o poezie care exprimă puternic eul poetic.
Versul blagian este aluziv, măsurat, dematerializat, având funcia de a sugera, realizează o poezie care solicită intens meditaia cititorului.
La Tudor Arghezi , cuvântul sună tare I direct, turnat în materiale bogate de cele mai diferite rezonane. La L. Blaga, cuvântul este un ecou de vibraii profunde, dar niciodată stridente.
<<Cuvântul lui Arghezi, al lui Blaga luminează.>>
<<Acorde , senzuale, I cu o garoafă cu mâzga roie la ureche, igăncile cuvintelor noaste sînt destinate să ne dea mulI copii din flori frumoi…>> 5
Limbajul arghezian este creaia unui artist care a utilizat toate resursele materiei verbale, care au trecut în “sângele limbajului său “, dându-I o vitalitate fără precedent în poezia românească. Condiia de umilină a scriitorului izvorăte dintr-o supravoină “nu este creaie literară,ci însăI Creaiunea,care îI depăete mereu forma contientă“6
În limbajul poetic balgian, materia suferă un proces de purificare I transcedere, Fora lui plastică e dominantă de o artă a “clarobscurului rembrandian” opusă artei senzualiste caruale, “rubensiene” a lui Arghezi. Poezia lui Blaga este parcursă de o tristee a materiei, de o nevoie de transcendenă.
Arghezi cultivă imaginea-scop:
“Întinsă leneă pe canapea
Domnia suferă în cartea mea.
Slova de foc I slova făurită
Împărecheate-n carte se mărită
Ca fierul cald îmbrăiat în clete “
Blaga este poetul metaforei cu mesaj, al imagisticii mijlocitoare de sensuri, care transfigurează, care sună “dincolo” I relevă sensuri.
“Frate, boală învinsă I se pare orice carte.
Dar cel ce I-a vorbit e în pământ.
E în apă , e în vânt.
Sau mai departe.
Cu foaia aceasta închid porile I trag cheile.
Sunt undeva jos sau undeva sus.
Tu stinge-I lumânarea I-ntreabă-te:
taina trăită unde s-a dus?
I-a mai rămas în urechi vreun cuvânt?
De la basmul sângelui spus
întoarce-I sufletul către perete
I lacrima către apus. “
(Încheiere).
Cuvântul arghezian înflorete sub imperiul tranfigurării artistice, cultivând intens plasticitatea, savoarea, detaliul I pitorescul în cadrul cele I mai elocvente “estetice a urâtului “ din literatura română. Efectul general este acela al unui can brio explozic, pe când la Blaga impresia generală este de in pianissimo. Această impresie este dată de faptul că din substana viziunii interioare se modelează cuvântul, iar impresia eului poetic tinde spre esenial fără ornamente, fără încărcături inutile-doar efectele de sens I fora lăuntrică a cuvântului sunt redate.
Să facem însă o comparie între maniera poetică de a exprima I de a trata dorul erotic:
Arghezi folosete inventiv I cu mari efecte stilistice, într-o configuraie lexicală I sintactică inedită, cuvântul adjectival I atributiv, pentru a sublinia aparentele , efectele.
“ Blaga a creat poezia substantivului “7.Sonoritatea I densitatea lexicală dau vesului său o imagistică sugestivă I graie, prin aptitudinea de a exprima elocvent esenele eului poetic. Arhitectura stilului poetic blagian este dominată de un sentiment al întregului, al construciei de ansamblu I al necesarului. La Arghezi
“ cuvântul e nou I nu minte. Sentimentul naterii limbajului e limpede I el se asociază adesea cu temele germinaiei :îngreunarea pântecului de fată, încolirea cartofilor I, în general, declararea începuturilor vieii”8
“Expresiei argheziene I se arată încordarea care o crispează, energia atletică menifestată prin zvâcniri I apanue…” 9
Observăm cultivarea detaliului I imprea generală a unei bogăii ornamentale a unei gartuităI, a unui joc verbalistic fecund, datorită căruia universalul se pierde în particularul expresiv I pitoresc
Obscuritatea lui Lucian Blaga nu eset însă de natură verbală. Aranjamentul snitactic sau topica cuvintelor nu creează dificultăI de complehensiune.În schimb, ezoterismul I hieroglifele semnificaiilor închise ale unora dintre poeziile sale produc o inducere a citiorului “în ceaă”. De aceea “opera-cosmoid” se aseamănă până la un punct cu “jocul fecund al lui Ion Barbu”.
Comune celor doi poeI sunt perspectiva cosmică,sensibilitatea esenei, percepera muzicală a lumii I, în special, înelegerea actului poetic ca act cosmogonic secund.
Deosebirile sunt însă mari.Referitor la ideea “cosmogoniei secunde”, Ion Barbu o percepe ca extragerea esenelor lumii I construirea unui cosmos “mai pur”, dupa înnecarea fenomenalului în haosul primordial “. Este ca o a doua facere a lumii, al cărei autor este poetul-demiurg, este un “joc”. Astfel se explică actul creator al poetului:reducerea lumii la esenial, compunerea unei imagini inteligibile a acesteia I revelarea structurii universului, pentru a satisface setea de cunoatere.
Barbu contemplă “geometria interioară” a lumii, chiar când viziunea matematică se combină cu percepia muzicală, trăirea lirică este tot intelectuală. Poezia este pentru Barbu un mod de cunoatere, ca I matematica.
<<În raport cu Absolutul, spre deosebire de Arghezi care se înfruntă cu Dumnezeu ,cerdu-I un argument palpabil despre existena sa(“A vrea să popăi I să urlu :Este!”), Ion Barbu afirmă limpede adevărul revelat cu gesturi sacerdotale, în care se încuibă vreja misterelor. >>10
Pe Blaga însă poezia îl implică mai ales ca fiină. Contemplând lumea, ea contemplă substana, nu geometria ei, difuză în fenomenul transfigurat,nu abolit.Poetul Blaga se implică în contemplarea universului, participând cu toate nelinitile I aspiraiile sale existeniale, cu dorina de a se contopi cu substana universală I nu de a releva structura inaparentă a acesteia.
De aici pateticul de care poezia lui Barbu,impresională, rămâne străină (Barbu se apropie de Blaga ca sens al poeziei în poemele de început).
“Din ceas dedus adâncul acestei calme creste
Intrată prin oglindă în mântuit azur,
Tăind pe înecarea cirezilor agreste,
În grupurile apei, un joc secund, mai pur. “
(Joc secund) –Ion Barbu
“Spre soare râd !
Eu nu-mi am inima în cap,
Nici creieri n-am în inimă.
Sunt beat de lume I-s păgân !
….
De unde-I are raiul-
Lumina?-tiu: Il luminează iadul
cu flăcările lui !”
(Lumina raiului –L.Blaga)
<<Lucian Blaga se închide în universul pe care el însuI la convertit, esenializându-l I transfigurându-l în desfăurarea substanei absolute (“din umbră mă ispitesc singur vă cred că lumea e o cântare “), pentru a se apăra de moarte >>11
“O, lumea e albastră haină
în care ne cuprindem, strânI în taină,
ca vara sângelui să nu se piardă,
ca vraja basmului mereu să ardă !”
Există în cazul celor trei poeI în mod clar dificultăI în receptarea poeziei lor. Fără a fi vorba de un ermetism structural sau de un arbitrar confuz I lipsit de sens al imaginilor( ca Barbu), Arghezi I laga cer o lectură atentă I un anumit efort de descifrare.
Pe când la Tudor Arghezi “tenebrele” se desprind din peisajul formal I verbal, din construciile eliptice I substana capricioasă, la Blaga ele reies din dificultatea semnificaiei.În cazul lui Ion Barbu , ritmurile sunt reorganizate după necesitatea de a se exprima în versul liber însă semnificaiile sunt obscure, iar poetul se dovedete în final a fi unul al exceselor metrice “parnasian I verslibrist aventuros “ 12
Ca I operele lui Arghezi I Barbu, lirica Blagiană o dovedete o imensă foă dinamizatoare.Putem spune astfel că <<cei trei scriitori au exercitat atât influene “modelatoare”, cât I “catalitice” >> 13
NOTE
Livadă Melania – “Iniiere în opera lui Lucian Blaga “, Ed.Cartea Românească, Bucureti, 1974,p. 157
Arghezi Tudor – “Cosmografie verbală” , în “Almanahul Adevărul I Dimineaa “, 1947 pe anul 1947
Arghezi Tudor – “Ars poetica “, în “Adevărul literar I artistic “, 1927, nr. 367
Livadă Melania –opera citată, p.163
Arghezi Tudor – articul publicat în “Cronicarul “, 1930 nr. 1
Streinu Vladimir –“Tudor Arghezi “, în “Pozie I poeI români “,Ed Minerva, Bucureti, 1983, p. 218
Livadă Melania – op.cit, p.166
Streinu Vladimir –op.cit, p.223 din “Gazeta literară “, 30 mai 1963 “Pagini… “ ,IV,1976, p. 7-12
idem, p. 223
Dodu Bălan Ion –“Momente ale liricii româneti în secolul XX”, Ed. Fundaiei “Română de mâine”, Bucureti 2000, p.195
Gană George –“Opera literară a lui Lucian Blaga “, Ed. Minerva, Bucureti, 1976, p. 229
Streinu Vladimir –“Versificaie modernă “, 1966, p. 247, în op. cit., p. 239
Scarlat Mircea – “Istoria poeziei româneti “, vol III, Ed. Minerva, Bucureti, 1986 , p. 282
III.3.Lucian Blaga creator de limbaj poetic
<<Întâia i suprema lege a stilului literar ine de regulile politicii financiare.Această regulă te învaă să nu emii cuvinte pentru care n-ai acoperire în aur. Orice abatere de la această normă duce la infaie .>> 1
Literatura română se mândrete cu o serie de scriitori “făuritori” de limbă: I. Budai-Deleanu, Anton Pann,I. H. Rădulescu, Constantin Negrutzzi, N. Bălcescu,M. Eminescu, Titu Maiorescu, I.L. Caragiale, I. Creangă, G. Cobuc, I. Slavici, O. Goga…
Expresia lor s-a îmbogăit cu aporturi lexicale din toate provinciile româneti , din mediile rurale sau citadine. Limba literară română se forma pornind de la vorbirea populară, pe care scriitorii români au tiut să o domine I să o creeze fără să existe diferenieri de clasă.
Perioada interbelică se caracterizează prin opere care au avut răsunet benefic în cadrul unui public receptiv faă de proza/ poezia românească, în graniele unei geografii lingvistice reunificate. Operele scriitorilor din acestă perioadă (Mihail Sadoveanu, L. Rebreanu, N. Iorga, Aron Cotru, I.Teodoreanu, L. Blaga) au fost primite foarte bine, demostrând că vitalitatea unei limbi constă în bogăia sa lexicală, precizia, culoarea,fineea exprimării, dar I în capacitatea de a-I înnoi vocabularul, de a-I mlădia comunicarea mesajelor conform noilor cuceriri ale contiinei stilistice care străbăteau lumea ideilor I a astrelor.
Teoria stilistică a lui L. BLAGA despre ritm, rimă, forme gramaticale, sonoritatea cuvintelor, eset I ea marcată de spiritul filozofiei sale. Aceti factori stilistici, alături de metaforă, au un rol bine determinat în relevarea misterului. Pentru a ilustra fora de expresie relevantă pe care o au factorii secundari ai stilului poetic, Blaga a ales pe Hölderin, poetul “melancoliei spiritualizate “:
<<Prin ritmul I prin poziia cuvântului în frază, prin neobinuita clădire sintactică, ca I prin sonoritate, aceste versuri sugerează irezistibil I cu o putere fără perche melancolia spirituală, suferina I înelepciunea sublimată a poetului. >>
(Geneza metaforei I sensul culturii)
Iată că Lucian Blaga face din limbajul său aparent ermetic unul inteligibil I plastic.Reuete să “producă “ idei originale, cuvinte noi, mituri I interogaii umane; pentru toate acestea a trebuit să foreze “banca de cuvinte “ a limbii române. A încărcat cuvintele cu o sensibilitatea proprie , le-a învemântat în imagini plastice, adesea în hainea de lumină a metaforelor revelatoare ale unui lui tulburătoare I abstracte, a unei lumi abisale a incontientului I a miturilor. Toate acestea deoarece Lucian Blaga a fost incitat să studieze structurile profunde ale artei cuvântului I ale artei genezei .
În acelaI eseu intitulat “Geneza metaforei I sensul culturii “ ,poetul studiază rolul metaforei în precipitarea substanei poetice, aspectul său “revelatoriu” în cadrul limbajului poetic.
<<Cuvintele limbajului poetic devin revelatorii prin însăI substana lor sonoră I prin structura lor sensibilă, prin articularea I ritmul lor.. Limbajul poetic este, prin urmare, prin latura sa materială, ritmică I sonoră ca atare, ceva METAFORIC.>>
Contribuia poetică a lui Lucian Blaga a luat o fizionomie definitivă în evoluia noii lirici. Putem astfel să-I surprindem elementele unei estetici I caracteristicile unei sensibilităI metafizice profund personale, în etapele unui mers ascendent.
Între “Poemele luminii I “ La cumpăna dintre ape “, Blaga a păit câteva trepte de progresivă adâncime într-un univers poetic care-l difereniază de pitoreasca panoramă a liricii contemporane. Nu numai în tehnica expresie, de la versificaie până la imagine, dar I în atitudinea sentimentelor vom deosebi o continuă înnoire. Ceea ce dă însă un substrat comun operei sale poetice este predominanta ei celebritate: mai discursivă I vădit intelectualizată la început, mai stilizată I mai patetică, chiar o simpatie bucolică spre maturitate.
Astfel, limbajul a fost:
<<mereu obligat să îmbrace aparena pe care el însuI o generează I prin I prin aceasta să compromită ceea ce-I este absolut propriu, rostirea autentică >> 2
Tehnica sa se reduce la o amplă comparaie cu un termen concret, de un puternic imagism, I un termen spiritual de transparentă înelegere.
Este o comparaie clasică, aa cum o găsim la Homer I Vergiliu, numai cu o aparentă dezordine formală, deoarece folosete versul liber, de o aritmie căutată până la ostentaie tipografică. De aici caracterul exterior I semidescriptiv al acestui lirism cu toate semnele lui de ultim modernism. O mistică atât de discursiv afirmată intră I în procesele poeziei clasice, ale aa-numitei “poezii de concepie “ (astfel se explică rapida adaptare a modernismului blagian).
“Opera poetică a lui Lucian Blaga celebrează aventura cuvântului “ 3 . Influena blagiană se înscrie în interiorul limbii , în categoriile vitale ale acesteia, pe care le numim în mod obinuit: lexicul I gramatica ; imaginile I figurile se stil; stilul lui Blaga.
I Lucian Blaga folosete o limbă care nu are nevoie nici de glosar, nici de dicionar pentru a fi descifrată. Anumite replici din “Avram Iancu”, sau din”Arca lui Noe” îmboldesc sau înală spiritul ăranului ; alte replici, poeme sau pasaje de artă expresionistă, de exemplu, încântă pe cititorul pretenios, “tiutorul” rafinat de carte.
Numeroase arhaisme sunt repuse în circulaie I perfect adaptate la context (ex: crug, celest, brăcinar, a aui, a mâneca , leat , sorb); la fel I regionalismul (ex: dodolat,trică de cucută, gorgan, păcatul , podmol de lut). Uneori apar cuvinte încărcate de mitologie populară (ex: inorog, tâlc, balaur) sau cuvinte create (ex: ceriste, zarite, Nefârtate, Grijilă cel Mare).
Autorul cere gustul formulei pline de imaginaie, turnate în expresii memorabile, uneori cu umor copilăresc:
“Iosif cercul de pe cap
în cuier I l-a lăsat. “
(Colindă)
Dificultatea nu constă însă în lectura textului, ci în explicarea lui, în transparenele sale . Cuvântul are o funcie de comunicare I o alta încântatorie. El contribuie la edificarea unui mod de cunoatere iraional, este revelator,
“…I totuI cuvinte ca ale noastre
s-au făcut lumea, stihiile, ziua I focul.
Cu picioare ca ale noastre
Iisus a umblat peste ape !”
(Tristee metafizică)
II IMAGINI SI FIGURI DE STIL
Procedeele tehnice pe care le folosete Blaga nu pot fi banale deoarece cuvintele nu sunt astfel; ele sunt grave, adesea tainice.Procedeele sunt specifice artistului I in de imagine, de simbol, de corespondenă.
“Semnele” ce populează un univers cosmic pot fi “grăitoare “ I “tăcute “ în acelaI timp; ele imspiră poetului cântecul său de bucurie I de tristee, făcut din dor I din urât. Proiectarea, leg. coresp. este marcată de cuvintele ca, precum,cum, de comparaie; proiectarea directă este tradusă prin metaforă, alegorie, personificare,antiteză. În poezia lui Blaga pot fi repertoriate I alte figuri de stil, după criteriile unei retorici clasice: figuri de repetiie, de insistenă, de ambiguitate, de plasticitate. De exemplu:
FIGURI DE REPETIȚIE
“Lung e drumul, ceasul lung..”
“Pietre-n cale, mereu pietre ..” (II , 344)
“Sapă frate, sapă, sapă,
până când vei da de apă “(II, 224)
CHIASM
“Luceafărul
vestete mării
odată bezna nopii
iar alteori văpaia dimineii . “ (I , 202)
GRADAȚIA +METAFORĂ
Vrabia cânepă visează.Tu visezi tot fete.Clopotul fată.Tufele fete.Funiile
fete.Iarba păr.Stelele ochi. Toată lumea e fată împratiată..”
(Meterul Manole, IV, 487)
FIGURI DE INSISTENȚĂ, MAXIME, SENTINȚE
“Tâlcul toamnelor nu-I bruma
dar al drumului e dorul.
Tâlcul zilelor e norul
Jucăuul, călătorul. “ (II, 303)
“A cunoate. A iubi,
A cunoate-nseamnă iarnă,
a iubi e primăvară..”
ENUMERARE+APOSTROFĂ, cu mit:
“Hei,muma pădurii, muma noastră,muma rumânilor
Ce stai ca un sbârciog sub tufă ?”
SUPERLATIV TAUTOLOGIC
“O fată frumoasă
A traiului cerite
cerul cerului
podoaba inelului… “(II, 244)
SUPERLATIV METAFORIC, EMFAZĂ
“Ca o mare de îndemnuri I de oarbe năzuine
mă-nchin lumii voastre stelelor..!…” (I, 38)
FIGURI ALE AMBIGUITĂȚII. METONIMII
“…La ora bufniei..”(II, 281)
“ … La Abrud le aplicăm foarficele. La Bucium,broboada, la Turda
viscolul. Arta de a război a Moilor..” (Avram Iancu, V, 160)
ELIPSĂ
“Am dat o săritură la Sibiu ca să văd ce I cum “ (Hronicul, 157)
PERIFRAZĂ METAFORICĂ PENTRU SATUL NATAL
“mă duceam pe furi până la capătul dorului.. “(Ibidem)
METAFORE, corespondene, comparaii:
“Ca nite sâni de fată mare
se umflă pânzele-n catarg. “ (II, 270)
“Sufletul satului fâlfâie pe lângă noi
ca un miros sfios de iarbă tăiată
ca o cădere de fum din streini de paie
ca un joc de iezi pe morminte înalte..”(I, 75)
“Sunt ca o moară lângă râu
la poalele grimalului
roile mele bat în undele timpului . “ (II, 408)
METAFORE INSIRATE
“ Trece prin sori vecini porumbelul Sfântului Duh,
cu pliscul stinge cele din urmă lumini-
noaptea îngerii noi zgribulind se culcă-n fân…” (I,93) “
“căci roua e sudoarea privighetorilor
ce-au ostenit toată noaptea cântând . “ (II, 297)
METAFORE-SINECDOCI
“ Martie sună
albinele-n fagure adună
I-amestecă învierea, ceara I mierea “ (I, 14)
IRONIE, vervă, râs, umor, sarcasm
“Pe creasta nopii moara seacă macină lumină-n gol..” (I, 125)
LEGENDĂ, ALEGORIE
“Lupta de astăzi fu lungă I grea
Spada-I tocită de-o stea..” (I, 150)
COMPARAȚII , SENZAȚII
“Miroase a foi strivite în copite… “(II, 401)
CATAMREZE
-“mă doare albastru.. “(II, 334)
-“în frunză de cucută-amară
îmi fluier bucuriile.. “( I,50)
“S-auzi pe Dumnezeu prin înălimi
din toate degetele mânii sale
fluierând, fluierând…”
(II, 480)
ANTITEZE
“De colul meu de iad, prevăd,
o să mă bucur ca de un rai întreg.. “ (I, 196)
“ Nu tii
că numa-n lacrimi cu noroi cresc nuferi ?” (I, 34)
COMPARAȚIE ANTITEZĂ
“dar nici alt sat în care să se ardă
ulcioare mai frumoase I mai svelte
cu mijlocul de păcătoase sfinte fete “( I, 181)
PERSONIFICĂRI
“Spre munI trec nori cu ugerele pline.. “ (I, 36)
“ mi se pare că aud cum se izvorăsc pe geamuri
razele de lună.. “ (I, 10)
FIGURI DE PLASTICITATE-descrieri , epitete atribute
(metafore,comparaii)
– “Pe cartea vremii se duc I vin
cu pas adânc ca de soartă
albe fecioare I negre fecioare.. “ (I, 113)
-“Din pulbere de floare
cernută peste tânărul ei trup
Fecioara Maria
a legat rod ca un pom. “ (I, 67)
INTEROGAȚII, EXCLAMAȚII, EMFAZĂ
-“Frunzuliă ram de aur
Ană umbra mea de aur.. “ (I, 169)
-“O, stelelor, nici voi n-aveI în drumul vostru nici o intă, dar poate
tocmai de aceea cuceriI nemărginirea “ (I, 38)
-“Sulfete, prund de păcate !.. “ (II, 290)
-“Unde eti Elohim ?
Lumea din mâinile tale-a zburat
ca porumbelul lui Noe.. “( I, 111)
APOSTROFA, MIT, ALEGORIE, (+metafore, comparaii)
-“Sfântule
…aureola-cerc de aur-
în fântână de balaur
să I-o pierzi. “ (I, 106)
“În pădure
toate păsările dorm
numai una n-are somn
cată să se facă om.”
(Avram Iancu, V, 106)
ARTA EXPRESIONISTĂ (zeugmă,metaforă izbitoare, comparaie)
-“..se-apleacă peste iesle
I peste lumină Maria.
De dragoste-I ânete laptele
în sâni, I-I umezete iia… “ (I, 149)
-“Lângă apa lină stă în puterea zorilor taurul
nemicat. Înalt I frumos
e cd Iisus Hristos: Lumină din lumină. D-zeu adevărat !” (I,95)
Se evideniază 2 fenomene specifice în alegerea mijloacelor de expresie
ale poetului, pentru cristalizarea viziunii sale.
a)Interferena figurilor : sunt puine metafore puse, de cele mai multe or
ele se prezintă amalgamate sau în concurenă cu alte figuri.
b) Implicarea productivă
Anumite figuri mai simple dau natere unor figuri mai complexe, astfel
încât poetul I poezia sa înaintează mărindu-I încărcătura de
sensibilitate, alegerea mijloacelor expresive amplificându-se.
c)STILUL lui Lucian Blaga este în acelaI timp un fapt de limbă I de
sensibilitate. Se dezvoltă la Blaga poernind de la senzaii. Poetul aude,
vede , simte, miroase lucruri I fiinele, iar senzaia este sublimată. Stilul
se dezvoltă pornind de la o viziune asupra lumii care îi este proprie : o
metafizică nutrită de mituri de gesturi populare (tradiii , mitologii) de
rituri iniiatice, de msitere revelatoare ale unei lumi de cunoatere
iraională, însă deschisă I fecundă.
Viziunea asupra lumii este exprimată printr-un limbaj particular, adesea
baroc, poetul maltratând gramatica normativă în avantajul unei noi
scriituri.
“Limba nu e vorba ce o faci.
Singura limbă, limba ta deplină
stăpână peste paine I lumină,
e-ceea-n care tii să taci. “ (II ,289, Catren 1)
“Traduc întotdeauna. Traduc
în limba românească
un cântec pe care inima me
mi-l spune îngânat, suav, în limba ei “
(II, 393, Stihuitorul)
III TON I LIMBĂ
Cititorul este frapat atunci când citete poezia lui Blaga, de tonul I de limba, minunat de potrvite lui.
<<TONUL relevă confidena lirică. Este grav, pasionant, nobil; se modulează în multiple accente care sunt de fapt tot atâtea ilustrări expresive ale stărilor psihologice. Poetul folosete de preferină persoana I(eu) I persoana a II-a I plural (Adresarea: tu, voi) >>4
ex “eu, cu lumina mea…”
“eu, nu mă căiesc….”
“Sunt ostenit ca drumul I uscat ca praful… “(I, 60)
“tu eti în vară…”
“- Doamne, tu eti…”
Tonul capătă un accent oratoric I profetic; el se inspiră din “Biblie”, din scrierile sfinte , din mitologia universală sau locală din panteism, din folcorul românesc caută formula încărcată de sens tainic , aforismul tulburător , care survolează trecutul, prezentul.
Acest gen al formulei sugestive creează uneori un “haz filozofic” ori un umor fără perdea, tărănesc:
“Ciocârlii, Hristosului păsăresc !b. “Dragă m-e dragostea cu-nălimile I-abisul I cu ce mai are-n ea…”
Poetul nu se teme nici de “enormitatea foclorică” nici de locul comun sau de repetiia atât de frecventă în basmul popular I de adj-predicate (2,3, caresă înăbue subiectul).
“CocoSi apocaliptici tot strigă
tot strigă din sate rom . “
“pajitea cerului, fluier de os strămoesc, munI de crin “
“încet-încet, roii-roii, licurici-licurici, dorul-dor. “
“rune dulci-amare”
“sprâncene pământene, lungi ,pieziI, răsăritene. “
Poetului îi place mai ales să-I formuleze din “cuvinte strivite “ viziunea sa despre lume, “tristeea sa metafizică::
ex. “isotie arsă” “în marea trecere “
“veac pădure “ “la cumpăna apelor “
“lume văduvă “ “poetul cuvintele strivindu-I “
“dorul sugrumat “
IV VERS, VERSET
GRIJA, NUMĂRULUI
Poezia lui Lucian Blaga este formată din punct de vedere material din secvene ritmate în vers alb-în cea mai mare parte- pe care le-am putea numi versete.
Metrul clasic rom. este silabic, cu rimă I structură ritmică regulate: el nu lipsete din poezia lui Lucian Blaga. “Poetul îl folosete sporadic în primele sale culegeri (Poemele luminnii, Paii profetului ), apoi din ce în ce mai des. Însă chiar I versul alb de lungime variabilă are un ritm suplu I măsurabil, care traduce ritmul interior poetului “ 5
Versul are 10-16 silabe, I la limita unei respiraii ample pe care o permite structura sonoră românească până la 17-18 silabe:
ex. “Prin sat trec sănii de tăceri “ -> 10 silabe (I, 51)
“… miroase a foi strivite de copite “ ->11 silabe (II, 401)
“ Treceau în goană toamne cu căderi de stele “ ->13 silabe (I, 61)
“ În mijlocul dimineii stă taurul nenjugat “->15 silabe (I, 137)
“…. grele din înălimi cad ciocârlii
ca lacrimi sunătoare ale dumnezeirei peste ogor “-> 18 silabe
(I, 113)
În general, versurile de 17-18 silabe sunt construite din doză hemisticuri simetrice sau versul este tăiat la mijloc, încălecând I rându următor.
“Cu picioare ca ale noatre -> 9 silabe
Iisus a umblat peste ape “ (I, 109) -> 9 silabe
“ Dansatoarea albă le trece prin sânge ->17 silabe
râzând s-a oprit pe-un vârf de pcior… “ (I, 110)
Poetul este preocupat de număr, de simetrie, iar corespondenele metrice subliniază încălecarea sau schimbarea ritmului:
“Ca dintr-o nevăzută amforă rotundă –13 silabe
îI verI mlădie trupul gol în iarbă “ – 11 silabe
“ VeniI lângă mine, tovarăI . E toamnă – 12 silabe
se coace – 3 silabe
pllinu în boabe de struguri “ (I, 42) – 9 silabe
În privina profilului ritmic , acesta este întotdeauna în 3 timpi, formă savantă a unei versificaii elaborate care amintete muzicalitatea ordonată I clasică a lui Mihai Eminescu.
Tonul grav I direct al poetului îI extrage fora dintr-o limbă bogată în imagini, nutrită cu metafore când concrete, când abstracte, o limbă cărnoasă, căreia îi putem spune în relief vocabularul după aspectele sale statistice.
V STRATURI LEXICALE. REPARTIȚIA LOR. TENSIUNEA I TRANSPARENȚA CUVINTELOR.
Limba constituie substana operei. Poetul spune în cuvintele sale I sugerează în tăcerile sale o experienă de viaă i un mod particular de a se exprima.
“Strturile lexicale “ transced semnificaia lor pirmară din dicionar I traduc fiina , existena I viziunea despre lume a poetului graie tensiunii didactice I transparenei expresive a unor cuvinte privilegiate.
Limba “trebuie să fie recucerită în actul scrierii prin care viaa devine cuvânt “ 6
exemplu
BAUDELAIRE -> gaUFFRE-AZUR (=experiena de viaă de angoasă euforie, de cădere-înălare, de damnare –mântuire)
SARTRE -> greaa
MICHELET -> reeaua de obsesii lume-femeie , istorie –plantă
JEAN ANOUIN -> tânara fată, fecioara, înălată impotriva “murdăriei “ lumii
M. EMINESCU –raza lunii, cântecul “dureros de dulce “.
L. BLAGA ->semnele (mesaje ciudate pe care o “reea de mituri “ o împrumută limbajului poetic al lui Blaga )
Aceste semne-simboluri se transformă în funcie de percepia sensibilă sau abstractă pe care metafora o traduce graie puterii sale de înelegere plastică sau revelatoare 7
În primul rând este evidentă repartiia lineară, prin seciuni paralele de complexe verbale:
Dificultatea de “ a zice” (caut, căutare, taină, mit, legendă, basm, tărâmul celălalt, a se apleca)
cuvânt-temă :cuvânt tăcere
B.Dificultatea de “a fi” ( a fi , sunt, nu sunt , viaă, moarte, vârste,
vreme, amintire, stămoI, sânge , pământ, apă, sevă, ardere,
cenuă, văzduh, cer)
cuvânt-temă : sânge-timp, vreme
C. Bucuria I tristeea de “ a cânta “ (cânt, iubesc, mi-e dor,
poetul , om, femeie, vegetaie, minerale, pădure, sat, acasă,
drum, senzaii= pipăi ;miros, văd, gust, lacrimă, linite/ne-,
înviere, prunc, Iisus, D-zeu, Maica Domnului, înger, dracul)
cuvânt-temă: cântec-dor , iubire (dragoste) –lume
II Repartiia verticală a staturilor lexicale ne ajută să surprindem actul
scrierii.
cuvânt-temă : trepte-poezie, neîmplini-îplinit, rotund, frumos ca, cum, a âni, curcubeu.
Aceste “ semne” rămân învăluite în “ taina “ lor, sunt încărcate cu “poezie revelatoare “ . Din punct de vedere lingvistic semnul este o realitate cu două fee –comunicarea mesajului =>semnificant+ semnificat
Contextul extra-lingvistic, referentul este de fapt mitul , făcut din magie i taină, cel din care poezia îi trage seva.
Poezia se împlinete astfel după un proces linear (starturile lexicale se înlănuie I se articulează prin sunete I sensuri), dar I pe verticală( asemănări, apropieri, transparene- sunete asociate cu sensuri, corespondene muzicale, ocuri de imagini baroce).
Ce zice însă poetul însuI despre creaia materială a poeziei sale ? În mod evident, nu îl vom vedea dezvăluindu-ne o“reetă de fabrica- ie “.Nici nu are aa ceva I nici nu poate avea, poezia fiind o foră subiectivă I latentă care încearcă să se contureze în forma dată de limbă; este un drum al vieii I conturarea lui.
Limba crează, în ritmul pasului, o arie, un vers, ne spune al într-o mărturisire :
<<Acum , trezindu-mă, simt că stihul a crescut singur în timpul somnului.. I pozia crete fără effort, se rotunjete, rămânând totuI deschisă într-un fel. I iarăI mă mir, căci mi-a căzut în palme ca un rod copt.. >>
Astfel poetul ne lămurete într-un mod anecdotic despre naterea unui poem I despre psihologia autorului. Poezia blagiană poartă o marcă de familie I de ară , are o identitate. Dacă este adevărat că această poezie s-ar putea deschide întregii umanităI este datorită simplităii vocalbularului său, a întrebărilor sale, datorită noutăii temelor sale.
NOTE -cap III. 3.
Blaga Lucian
-“Elanul insulei – aforisme I însemnări “, Cluj-Napoca, Ed. Dacia, 1977, p. 230
2. Doina tefan Augustin
“Poetica lui Lucian Blaga “, în” Poezie I modă poetică “, Ed.
Eminescu, 1972, p 9-19
Bărbulescu Titus
-“Lucian Blaga : teme I tipare fundamentale “, Ed. Saecului I.O.,
Bucureti 1997, p. 115
4,5. idem, opera citată p. 24, 26
6. Guilland P
-“ Les tendences de la stylistique contemporaine “, în: “Style et
litterature “, La Hayé, Van Goor Zonen, 1962, p. 14
7. Dumitru Micu
“Estetica lui Lucian Blaga “, Bucureti, Ed. tiinifică, 1973. p.83
D. Micu distinge la Blaga metafora plastică de metafora revelatoare:
<<…vorbind despre albăstreaua ochilor, de exemplu, esete indicată culoarea ochilor într-un mod mai sugestiv decât ar pute-o face adjectivul “albastru “. Cuvântul este “plasticizat”. Complet diferită este metafora zisă “revelatoare”: ea îmbogăete gândirea cu o descoperire,ca I cum am sfâia putem valul care ascunde viziunea pe care autorul o are despre lume despre viaă, despre moarte.
De exemplu
“Sângele meu strigă prin păduri
după îndepărtate copilărie…
pulberea e plină de fiorul tainelor..
…Sunt fratele obosit al zaritii joase.. “
Aceste metafore îmbogăesc limbajul cu o lumină tulburătoare .>>
Bibliografie
1.Livada Melania"Initiere in opera lui Lucian Blaga", Ed.Cartea Romaneasca, Bucuresti, 1974,p. 157
2.Arghezi Tudor"Cosmografie verbala", in "Almanahul Adevarul si Dimineata", 1947 pe anul 1947
3.Arghezi Tudor"Ars poetica", in "Adevarul literar si artistic", 1927, nr. 367
4.Arghezi Tudorarticul publicat in "Cronicarul", 1930 nr. 1
5.Streinu Vladimir"Tudor Arghezi", in "Pozie si poeti romani", Ed Minerva, Bucuresti, 1983, p. 218
6.Streinu Vladimir"Gazeta literara", 30 mai 1963 "Pagini?", iV,1976, p. 7-12
7.Dodu Balan ion"Momente ale liricii romanesti in secolul XX", Ed. Fundatiei "Romana de maine", Bucuresti 2000, p.195
8.Gana George"Opera literara a lui Lucian Blaga", Ed. Minerva, Bucuresti, 1976, p. 229
9.Streinu Vladimir"Versificatie moderna", 1966, p. 247, in op. cit., p. 239
10.Scarlat Mircea"Istoria poeziei romanesti", vol iii, Ed. Minerva, Bucuresti, 1986 , p. 282
11.Blaga Lucian"Elanul insulei – aforisme si insemnari", Cluj-Napoca, Ed. Dacia, 1977, p. 230
12.Doinas Stefan Augustin"Poetica lui Lucian Blaga", in "Poezie si moda poetica", Ed. Eminescu, 1972, p 9-19
13.Barbulescu Titus"Lucian Blaga: teme si tipare fundamentale", Ed. Saecului i.O., Bucuresti 1997, p. 115
14.Guilland P"Les tendences de la stylistique contemporaine", in: "Style et litterature", La Haye, Van Goor Zonen, 1962, p.14
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Modernism Si Modernitat In Literatura Romana (ID: 153760)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.