Marin Preda. Realismul Rural

În loc de moto:

“Marin Preda: Eu nu mă gândesc niciodată decât la ceea ce am cunoscut și la ceea ce am trăit direct. Consider că numai asta are valoare.”

“MP: Prima mea obsesie, înainte de a concepe o poveste sau un roman, este ca ceea ce scriu să fie adevărat, să aibă viață, cititorii să creadă că totul a fost real. Eu nu pornesc de la idei sau sentimente în mod unilateral, ci mă gândesc că trebuie să realizez o lucrare credibilă. Temele mele preferate sunt cele din lumea țărănească. Tot timpul am fost dominat de sentimentul universului copilăriei mele țărănești pe care am vrut să-l reconstitui. Când s-a produs prima încercare, atunci mi-am dat seama că acest univers cuprindea în el fapte și evenimente care implicau familia și chiar întregul sat. ”

1. Introducere/Argumentare

2. Realismul Românesc Postbelic

În realism, curent literar apărut în secolul al XIX-lea, se pune accentul pe raportul dintre realitate și artă.

3. Un fiu de țăran între realitatea rurală și cea literară : Marin Preda

“În câmpia Dunării, cu câțiva ani înaintea celui de al doilea război mondial, se pare că timpul avea cu oamenii nesfârșită răbdare; viața se scurgea aici fără conflicte mari.” La 5 august 1922, în comuna Siliștea-Gumești, din județul Teleormani, într-o familie de țărani, s-a născut Marin Preda. Părinții viitorului scriitor, Tudor Călărașu, tatăl, avea dintr-o căsătorie anterioară, trei copii – Ilie, Ion și Gheorghe -, iar mama sa, Joița Preda, alți doi – Marița și Mița – locuiau și gospodăreau împreună, dar nu încheiaseră o căsătorie legală, întrucât Joița Preda numai astfel putea primi pensie în continuare ca văduvă de război, și au avut împreună trei copii, Ilinca, Marin și Alexandru. Condițiile de viață din această familie numeroasă, cu necazurile și bucuriile lor au fost, în mare parte, transfigurate literar în romanul “Moromeții”. Existența copilului Marin Preda nu se distingea prin nimic de îndeletnicirile ordinare, tradiționale ale fiilor de țărani : ajuta la muncile câmpului, păzea oile, ducea caii la păscut etc.,dar cu toate acestea, viața rustică, de țăran, deși se petrecea într-un spațiu liber, i se părea că “se petrece într-un țarc”. Însă fascinația lecturii îl individualizează între tinerii de vârsta sa, iar pentru a face rost de cartea preferată depunea eforturi colosale în viziunea celor din jur : “Cum adică – exclamase odată tatăl lui mirat – să faci treizeci de kilometri pe jos la Recea, după o carte domnule ?! Dar ce, e aurită ? Și să-l fi pus la o treabă mai mică decât asta, ar fi ieșit gălăgie mare…” Elevul Marin Preda, după ce absolvă șapte clase în satul natal, urmează școala normală la Abrud, primul an, la Cristur-Odorhei, următorii doi și ultimul la București.

Lectura îi dă posibilitatea, afirmă Ion Bălu despre Preda, „să se distanțeze de realitatea imediată și să se reîntoarcă asupra prezentului dintr-o nouă perspectivă”. Viitorul prozator presimțea că satul forma un univers virtual în care toate dramele erau posibile. Nu întâmplător amintirea copilăriei se menține pretutindeni, de la „Întâlnirea din pământuri” la „Cel mai iubit dintre pământeni”. La terminarea școlii, în 1941, nu se re-întoarce în satul natal, ci rămâne în capitală, unde o duce foarte greu, neavând o sursă de venit, dar nici sprijinul familiei.

Cu ajutorul lui Geo Dumitrescu, Marin Preda este angajat în anul 1942 corector la ziarul „Timpul”, unde îi este publicată întâia sa schită, „Pârlitu”. Până în 1943 colaborează cu succes la diferite ziare și reviste de cultură, „Contemporanul”, „Viața socială”, „Vremea Războiului”, „Revista literară”, „Tinerețea”, „Studentul român” etc., unde va publica primele sale schițe și nuvele din care unele vor fi incluse în volumul de debut al scriitorului. În perioada 1943-1945, tânărul Preda își satisface serviciul militar. După acest stagiu devine corector la „România liberă” și publică proză scurtă în „Contemporanul”. În 1947 se angajează pentru scurtă vreme ca funcționar la Societatea Scriitorilor Români, iar în 1948, ca secretar de presă la Ministerul Informațiilor. 1948 este un an hotărâtor pentru cariera lui Marin Preda, deoarece publică prima sa carte, „Întâlnirea din pământuri”, la Editura Cartea Românească. Perioada aleatorie a scriitorului se încheie cu acest volum, iar de acum înainte biografia vieții se revarsă în biografia operei.

Din 1952 lucrează ca redactor la „Viața Românească”, unde îi și apare nuvela „Desfășurarea”. In 1955 îi apare romanul „Moromeții”, care va fi de-a lungul timpului reeditat în numeroase rânduri, criticat, tradus și chiar ecranizat, iar în 1956 această capodoperă a literaturii române este distinsă cu Premiul de Stat. In 1957, autorul Moromeților călătorește în Vietnam, unde acumulează observații ce vor fi valorificate ulterior în nuvela „Friguri”. Marin Preda citește marii scriitori ai lumii : Faulkner, Dostoievski, Gogol, Kafka, Malraux, Hugo, Swift, Baudelaire etc., iar din literatura română : Caragiale, Rebreanu, Eminescu, Sadoveanu, Arghezi etc. În 1965 apare „Ciuma” de Albert Camus în traducere de Marin Preda și de soția acestuia, Eta Vexler.

În ceea ce privește viața sentimentală a scriitorului, acesta a avut trei soții, Aurora Cornu, Eta Vexler și Elena Mitea, cu care are și doi copii, Nicolae și Alexandru.

În 1968 îi apare „Intrusul”, roman citadin și problematic. Prozatorul a scris și două piese de teatru : „Martin Bormann”(1968) și „Tinerețea lui Moromete”. În 1970 e numit director al nou înființatei Edituri Cartea Românească, a Uniunii Scriitorilor ; în 1971 apare la Editura Cartea Românească culegerea de articole, eseuri, note și amintiri, intitulat “Imposibila întoarcere”. La aceeași editură, Cartea Românească, apare în anul următor “Marele singuratic”, un roman ce se integrează alături de ““Moromeții” I și II ciclului moromețian. În 1975 apare romanul “Delirul”, despre care Eugen Simion afirmă că este „întâia încercare de reconstituire literară, eliberată de poncife, a unei epoci tragice din istoria poporului român.”. În anul 1977, un an umbrit de stingerea din viață a mamei lui Marin Preda, apare volumul autobiografic, „Viața ca o pradă”, un roman al vieții proiectate, la Editura Albatros, carte este distinsă cu Premiul pentru publicistică al Uniunii Scriitorilor. Momentul culminant al succesului îl constituie apariția trilogiei „Cel mai iubit dintre pământeni”, lansat în 1980.

Însă istoria nu este răbdătoare, nici blândă. In dimineața zilei de 16 mai 1980, atunci când se pare că “timpul nu mai avea răbdare”, Marin Preda se stinge din viață fulgerător, este găsit mort în camera lui din Palatul Mogoșoaia, iar pe 21 mai este înmormântat la Cimitirul Bellu. Vestea morții lui Marin Preda a fost primită cu sentimentul unei mari pierderi. Faptul se întâmpla în momentul de vârf al carierei scriitoricești a lui Marin Preda, când trilogia, „Cel mai iubit dintre pământeni” sporea și mai mult strălucirea unei aureole.

4. Dimensiunile realității rurale și umane în viziunea lui Marin Preda

Marin Preda se adeverește a fi, prin întreaga sa operă, atât un observator fidel al realității țărănești, un observator conștient și un judecător drept al timpului său, cât și un creator de destine. De altfel, chiar scriitorul însuși mărturisește acest fapt: “Prima mea obsesie, înainte de a concepe o poveste sau un roman, este ca ceea ce scriu să fie adevărat, să aibă viață, cititorii să creadă că totul a fost real. Eu nu pornesc de la idei sau sentimente în mod unilateral, ci mă gândesc că trebuie să realizez o lucrare credibilă. Temele mele preferate sunt cele din lumea țărănească. Tot timpul am fost dominat de sentimentul universului copilăriei mele țărănești pe care am vrut să-l reconstitui. Când sa produs prima încercare, atunci mi-am dat seama că acest univers cuprindea în el fapte și evenimente care implicau familia și chiar întregul sat. ”

Autorul teleormănean este o conștiință profundă, angajată în prezentul în care trăiește și, totodată, strâns legat prin prima etapă a vieții sale de vechea civilizație rustică, se re-întoarce spre ea cu afecțiune, atașament, credință și chiar cu oarecare nostalgie. Probabil este vorba de situația zbuciumată, învolburată a unui scriitor aflat la cumpăna dintre civilizație veche țărănească și una modernă industrială. Opera scriitorului oglindește această trecere, redă “transformarea tiparului patriarhal al structurii țărănești”, așa cum apare el în volumul “Întâlnirea din pământuri” și în primul volum al “Moromeților”. Alterarea structurii acesteia se produce o dată cu “spargerea izolării satului și angrenarea lui în circuitul economic-social al întregului sistem”, și continuă în mediul urban unde Preda nu înfățișează o altă structură, ci analizează tot pe cea cunoscută: cea țărănească.

Succesul prozatorului teleormănean nu se poate limpezi, decât dacă se studiază în același timp acele elemente realiste care existau de la începutul carierei și care au persistat să existe în opera lui Marin Preda. Ca și în cazul lui Liviu Rebreanu, capodoperele lui Marin Preda sunt prevestite, prefigurate și pregătite de nuvelele sale. Nuvela de debut, „Pârlitu”, a lui Marin Preda, apărută în cotidianul „Timpul” va fi absorbită de „O adunare liniștită”, iar protagonistul, Manolea al Stoicii, va trece prin înfățișarea Pațanghel spre a se împlini în eroul romanului „Moromeții”. Dacă „Pârlitu” semnala personajul moromețian în etapa incipientă, „Salcâmul” era un simbol al lumii moromețiene, „În ceață” și „Dimineața de iarnă” prefigurau motive, personaje și întâmplări din roman, atunci „Înainte de moarte” și „Calul” conturează „tema thanatică”, o temă semnificativă în opera lui Marin Preda.

Prima carte a lui Marin Preda, “Întâlnirea din pământuri”, care oglindește un stadiu hotărâtor în evoluția prozei țărănești, dezvăluie contemporanilor o altă înfățișare a lumii rustice. Ea re-aduce pe țăran într-un spațiu mai real, îl urmărește în existența lui firească, o existență ce nu este re-compusă într-un tablou vast, ci este des-compusă în scene, în care viața satului este descrisă de scriitor cu mare simpatie și dragoste. Iar caracteristica esențială a autenticității, care provine dintr-o expresie naturală a unui mod de existență cunoscut atât de bine, încât scriitorul se poate plia pe toate elementele boigrafice fără să le fi realizat el însuși, a lui Marin Preda provine din faptul că țăranul devine subiect, așadar încetează de a mai fi obiect. Autorul Moromețiilor lasă întâmplările și evenimentele să se desfășoare de la sine, extrage semnificații etice cu implicații neașteptate, iar peste diversitatea realității toarnă imparțialitatea, corectitudinea observației, într-un mod ce înclină spre materializarea irealului într-o expresie verbală potrivită.

Evenimentele “Întâlnirii din pământuri” se desfășoară într-un mediu rural stilizat, un sat muntean de dinaintea celui de-al doilea război mondial, mult apropiat cu cel în care Marin Preda a copilărit, delimitat prin manifestările dialectale ale personajelor și prin câteva amănunte materiale.

Schițele și nuvelele din primul volum al autorului, apărute cu mult înaintea “Moromețiilor”, pe care îl și anunțau fragmentar, descopereau o lume rustică în tiparele unei perioade istorice “răbdătoare”, trândave, o perioadă care surprinde omogen poziția țărănimii în încleștarea zguduitoare a celui de al doilea război mondial. Insă, Marin Preda nu este singurul din literatura româna care analizează și de-scrie despre această epocă dramatică. Ca și în “Hora morții” de Rebreanu sau “Soarele” de Gib Mihăescu, Marin Preda explorează în timpul războiului spiritualitatea lumii țărănești, însă în cazul autorului moromețiilor, țăranul este conturat printr-o sete definitorie de experiență. Marin Preda se îndreaptă vădit spre fondul național specific, depărtându-se valoric atât de predecesori, cât și de contemporani. Mihail Sadoveanu și Liviu Rebreanu au re-creat în versiuni imens de-scrie despre această epocă dramatică. Ca și în “Hora morții” de Rebreanu sau “Soarele” de Gib Mihăescu, Marin Preda explorează în timpul războiului spiritualitatea lumii țărănești, însă în cazul autorului moromețiilor, țăranul este conturat printr-o sete definitorie de experiență. Marin Preda se îndreaptă vădit spre fondul național specific, depărtându-se valoric atât de predecesori, cât și de contemporani. Mihail Sadoveanu și Liviu Rebreanu au re-creat în versiuni imense tipologia țăranului transilvănean, pe când Preda “dă viață nu numai ipostazei regionale a țăranului muntean, ci, concentrând și adâncind complexitatea tipurilor precedente, înfăptuiește o structură caracteriologică independentă și, în același timp, reprezentativă pentru țăranul român în general.” Scriitorul și-a construit eroii cu suflet complex, inteligență imaginativă, analitică, dovedind posibilitatea unei proze psihologice problematizante cu material din mediul țărănesc.

De către mulți scriitori realiști din literatura română, țăranul român a fost privit ca fiind atras de mirajul îmburghezirii, închiaburirii, săteni veniți în relație cu transformările aduse de infiltrarea relațiilor capitaliste de producție în mediul rustic. Ioan Slavici a plăsmuit tipuri memorabile, a ilustrat, prin nuvela “Moara cu noroc”, consecințele devastatoare ale setei de îmbogățire, însă nu întreaga țărănime s-a lăsat sedusă de magia înavuțirii, îmburghezirii, deoarece nu toți sătenii erau dispuși să renunțe la modul lor tradițional de a exista. Autorul romanelor Ion și Răscoala, vorbește de un tip de țăran care se străduiește să-și ducă existența în lumea burgheză, “păstrându-și intact însă universul spiritual.” Săteanul, în capodoperele lui Liviu Rebreanu, își exprimă aspirația de a obține drepturi civice și condiții umane de trai, refuzând trecerea către mediul urban și transformarea lui în burghez. Dacă Rebreanu și Slavici au descris lumea rurală în procesul de intrare a capitalismului, Sadoveanu, un realist cu viziune romantică, relatează izolarea țăranilor din fața civilizației. Dintre țăranii din creațiile lui Preda și cei din creațiile sadoveniene întâlnim numeroase analogii; sătenii lor se dovedesc a fi posesorul aceleiași zestre intelectuale și spirituale ; satul este privit în procesul de degradare, de sărăcire a țăranului în confruntarea cu chiaburii. Originalitatea operei sadoveniene și a lui Marin Preda provine din aptitudinea celor doi scriitori de a se fuziona cu universul rural evocat.

Autori cum sunt Rebreanu, Sadoveanu sau Slavici creează lumi închise și rotunde care nu trimit la nimic din afară, pe când lumea lui Preda este comparativă, perspectivismul este aici un principiu esențial de creație, dând operei o tentă polemică. Scriitorul nu pretinde a înfățișa o altă lume, ci doar o lume privită și spusă altfel.

Cititorului i se relevă din volumul “Întâlnirea din pământuri” desfășurarea procesului istoric străbătut de țărănimea silitoare din țara noastră, de la etapa exploatării la emanciparea materială, etică și cea spirituală. Eroii lui Marin Preda, cu un simți foarte intens al dreptății sociale, sunt indivizi raționali, chibzuiți, explorând îndelungat și cu temeinicie faptele, întâmplările la care asistă, rămân echilibrați și stăpâniți de sentimentele cele mai omenești. Astfel că, Ilie Resteu, din „În ceată”, cu care se deschide volumul de debut al autorului, și în care sunt condensate mai toate însușirile țăranului lui Marin Preda, nu poate îndura faptul că nu-i este prețuită și recunoscută, de către chiaburul Beleagă, strădania și munca integrală la treierătoare. Marin Preda aduce în literatura română reliefarea unui personaj, Ilie Resteu, un posibil Țugurlan din “Moromeții”, din mediul rustic, cu stări sufletești impulsive, vehemente: “Uitați-vă la el, sări-i-ar bolboșile ochilor ! De ce tăceți din gură ?” ; “Mi s-a făcut roșu înaintea ochilor” ; “Fierbea sângele în mine. Imi venea să trag caii spre Burdeni, s-o iau spre Beleagă și să-i trag o sfântă de bătaie… ”; “Am pus mâna pe furcă și am vrut să mă reped după Beleagă. Mă zăpăcisem.” etc. Autenticitatea limbajului lui Ilie Resteu, un personaj nervos, dinamic și dominator, este maximă. Marin Preda aduce în literatura realistă rurală dialogul. Tot ceea ce ține de creația sa traversează spațiul dialogal tensional. Iată dialogul lui Ilie Resteu cu nevasta : “ – Fă du-te și vezi ce ceată e gata pentru mâine, că eu nu mai pot. Vezi ce e acolo, în arie, și bagă de seamă, spune-le la oameni că n-avem de nici unele, ca să știe…și spunei ăluia care o fi șeful cetei să te scrie acolo, în numele meu.”

Cuvintele lui Ilie Resteu sunt convingătoare, cei care îl ascultă, săteni aflați la siliște pentru treierat, îl acceptă fără cuvinte. Majoritatea personajelor locvace din întreaga operă a lui Marin Preda simt, atunci când vorbesc, cu o încântare încâlcită de actor, că satul este cu ochii pe ei. Aceste personaje nu comunică numai pentru a-i determina pe cei din față că au dreptate, ci cuvântările acestea au, în monologul lor, și un rol compensatoriu, fiind învinși pe planul evenimentelor obiective, aceste personaje își re-compensează durerile, suferințele prin vorbire. Așadar, manifestarea aptitudinilor sufletului rustic se dezvăluie chiar de la începutul volumului de debut al autorului.

„În ceată” este construită dintr-un monolog tulbure, zbuciumat, rostit în sinea lui de un țăran, Ilie Resteu care suferă de obsesia și de mania persecuției.

Scopul eroului lui Preda este câștigarea unei poziții în societate. Structural, el este sociabil, fiind conștient că doar în funcție de colectivitate, de modul cum va fi acceptat de ea și de relațiile stabilite cu oamenii, depinde împlinirea sa. Aceasta este motivul îngrozitoarei suferințe ce-l tulbură pe Ilie Resteu din „În ceată”, nerecunoașterea îndemânării personale, adică a drepturilor ce i se cuvin.

În “Colina”, unde regula jocului constă în menținerea echivocului real-miraculos, caracteristic literaturii fantastice, un sătean este cuprins de o neliniște de sălbăticiune aprigă și de imagini emoționante, răscolitoare. Întâmplarea este analizată în cadrul universului rustic, iar rodul acestei cercetări este admirabil. Ca și la Liviu Rebreanu, mentalitatea țăranului lui Marin Preda presupune o înmagazinare lentă și liniștită cu un deznodământ exploziv. Eroii lui Preda re-acționează în doi timpi, cel acumulativ, lent și cel exploziv, cu reacție exagerată. In cadrul procesului acumulativ, oricare fragment poate fi un episod reprezentativ, fiecare întâmplare oferind o ipostază a ținutei morale sau de comportament, concretizate prin dialogul personajelor, prin care prozatorul se remarcă cu splendoare. Protagonistul, Vasile Catrina, nu vrea să accepte schimbarea, fuge de acel ceva care este în afara lui, dar care îl controlează : “ Deodată o luă la goană, nemaiștiind încotro aleargă, cu tot trupul înmuiat de spaimă și gâfâind într-una. Fugea bezmetic, iar în urma lui sfârâiau, aruncați departe, bulgării și cocenii porumbiștei ; băiatul gonea fără să se uite înapoi, ca și când în urma lui duhuri nevăzute, despre care se povestește iarna prin case, ieșiseră din colină ori din păduricea de lăstari, și îl urmăreau.” Așadar, personajul are reacții neașteptate, pe care le întâlnim și la personajele din “Înainte de moarte” sau din “La câmp”, justificabil însă în contextul mediului din care fac parte. Autorul analizează comportamentul și vorbirea personajul desfătat: “Mergea iute cu capul în jos, așternut la pas, fără să se uite în jurul său, mirându-se în treacăt cum vârfurile opincilor lui îi ies mereu înainte și cum el nu simte că talpa i se îndoaie în urmă.” Atunci când Vasile Catrina se simte agitat din cauza ceții, el strigă : “- Ei! Ce, m-au găsit dracii ?!” Iar când se împiedică și cade, personajul este de-a binelea comic. “Colina” este tran-scrierea unei iluzii, unde fantasticul este ca și în “Vedenia” lui Gib Mihăescu, o oglindire a terorii. De altă structură este schița “Amiaza de vară” – introdu-să aproape intactă în volumul al doilea al “Moromețiilor” – fiind o descriere, asemănătoare cu “Colina”, a unei iluzii cu aspecte din domeniul fantasticului. Atât în Colina cât și în Amiază de vară, Preda pătrunde prin de-scriere la cumpăna dintre supranatural și straniu. Sub presiunea căldurii toride ( “Amiază de vară” ) asupra subconștientului, personajele au stări bizare, ba chiar halucinează. Unei femei din sat i se pare că mașina de cusut coase singură și se grabește să-și dezvăluie misterul vecinei, fiind și ea torturată de mărturisirea ciudată. In situația aceasta anormală sunt surprinse cele două femei de către bărbatul venit pe neașteptate de la muncă, fiind și el vizibil influențat de căldura nemiloasă : “Să fie ea a dracului de muiere, dacă dă căldura peste ea de nu se culcă și doarme până se scufundă cinci stânjeni în pământ, cu pat cu tot.” Timpul răbdător este sugerat și aici admirabil : “Era o zi încremenită, care făcea parcă din clipă așteptare fără sfârșit. Tăcerea curților expunea parcă satul cercetării unui uriaș ochi străin, avid de minți omenești… Salcâmii stăteau înalți cu frunzele adormite. Bătătura zăcea albă sub lumina soarelui. Pe drum nu trecea nimeni. (…) Părea o după-amiază întoarsă de mult, din adâncurile veșniciei și oprită în vizită la după-amiaza cea reală și prezentă, care, intimidată, tăcea împreună cu zidurile caselor, cu vârfurile înalte ale salcâmilor și cu țărâna bătăturii, plină de urme de tălpi omenești, de labe de gâște și de copite de mici de oi.”

La Marin Preda, înfricoșătoarea caracteristică rezultă din sugestia unei realități morale enigmatice – “Calul” – sau din examinarea detaliată a aspectelor pe care le ia pre-simțirea morții – “Înainte de moarte”. Idealul estetic, în aceste povestiri, pare logodit cu o forță mare de sublimare a realului. În “Înainte de moarte” și “Calul” apar o temă semnificativă în opera prozatorului, tema thanatică. Ion Bălu afirmă că Marin Preda este primul din literatura romînă care aducea prin schița Calul “o obiectivizare totală a personajului. Eul naratorului se identifică, la fel ca în “Străinul” de A. Camus, cu obiectivul camerei de luat vederi.” În “Calul”, cu o schemă destul de simplă, este prezentat un episod feroce pentru un orășean, dar justificabil pentru cineva care a trăit cândva în mediul rustic. Schița relatează un eveniment banal din mediul rural, adică acolo nu se întâmpla nimic neînfirea lucrurilor : “Ia uite, băăă, răzbătu în văgăună strigătul cuiva, unu’ belește un cal ! Cu-țu, naaa !…Na, bobica naaa !…” ; – un sătean își ucide cu sălbăticiune calul bătrân, un animal devenit povară în gospodărie. Fiecare amănunt al schiței sugerează trecerea în neființă și pre-simțirea morții. Însă fiorul real al morții ține de prozator, un comentator parcă indiferent al acestui tablou lipsit de splendoare.

În „Moromeții” II găsim introdusă și povestirea “Înainte de moarte”, episodul cu Stancu lui Stăncilă, cel care moare de ftizie pentru că în propria sa grădină sapă un gropan, o mică fântâna a lui, și-i intraseră umezeală în oase. Stancu lui Stăncilă nu este decât Năfliu, primul bărbat al Catrinei, mort pretimpuriu în circumstanțe asemănătoare petrecute ca în „Înainte de moarte”. Aici un sătean, Stancu lui Stăncilă, foarte bolnav are o criză de furie împotriva medicului care îi anunță apropiata moarte și, cu ultimele sale puteri pe care le mai are, vrea să-l strângă de gât. Conștiința dispariției naște în sufletul lui Stancu lui Stăncilă o dorință intensă de a afla cu precizie propria fatalitate, iar când medicul indică un anotimp, țăranul devine violent : “- De unde știi tu, mă ? gâfâi cu turbare Stancu lui Stăncilă. Soarele și Dumnezeii mă-tii, de unde știi tu ? Spune, de unde știi…Arhanghelii și steau’…De unde ?…De unde ?…” Personajul, aflat la hotarul dintre viață și moarte, evită să pronunțe cuvântul determinant, fapt ce arată că el încă nu este pregătit sa accepte destinul fatal, trecerea în neființă. Atât în “Înainte de moarte”, cât și în “Calul “orice lunecare fantastică a faptelor dispare. ”Aici este vorba de un spirit de neliniște, o pre-simțire a morții. “Nimic nu lasă însă, în desfășurarea narațiunii, să se întrevadă, căci Marin Preda păstrează față de dramele eroilor săi, așa cum cerea Lovinescu, o indiferență obiectivă.“

In povestirea care dă titlul volumului, “Întâlnirea din pământuri”, este analizată apariția crizei virile, trecerea unui personaj, Dugu lui Mereuță, de la vârsta purităților tinerești la conștiința propriei puteri, a virilității și a bărbăției. Dugu lui Mereuță a văzut-o pe Drina scăldându-se goală și din acest moment eroul este cuprins de o neliniște îmbătătoare. Relevant este modalitatea prin care Dugu trăiește sentimentul dragostei. Aceste prime sentimente ale iubirii sunt însoțite de teamă, de parcă ar fi fost adus în fața unei minuni. Sufletul este invadat de fapte neînțelese. Sfera de simțire, de viziune a lumii se lărgește nemăsurat : „Simțea că se petrece cu el o schimbare”. Urmează o aprigă confruntare purtată pe câmp între doi pretendenți. Disputa se petrece într-un sat, unde sătenii nu sunt încremeniți în constante reguli de viață. Pentru a-l învinge pe Achim, rivalul eroului, Dugu se luptă cu martori, potrivit obiceiului moștenit din vechime, lângă stejarul bătrân din Pământuri. Intors acasă, Dugu lui Mereuță trăiește un profund și complicat sentiment al începutului de viață bărbătesc : “Simțea că se petrece cu el o schimbare. Ii veni în gând că ei sta în mijlocul bătăturii, și alături de el sunt doi cai pe care îi ține de căpăstru. Pe urmă, soarele care ardea, și salcâmii verzi și înalți de primprejur ; casele, aerul, pământul, oamenii care se auzeau pe aproape deschizând gura și scoțând sunete : un fel de izvoare din toate părțile, pe care urechea lui le prindea ca o scoică tremurătoare ;(…) stoluri de porumbei bătând aerul ; în sus ceva nesfârșit, albastru, ca o pace adâncă ; într-o clipă își dădu seama de ele și din toate, așa cum le primea, țâșnea o bucurie, largă, necunoscută lui până atunci.” Așadar, psihologia eroului se maturizează de la o zi la alta. Pentru Achim, Drina este o fată pe care a ales-o în urma unor calcule sociale, însă Dugu este dominat de efectul primei iubiri. Acest efect aducând în vorbele și acțiunile eroului o forță uriașă de sugestie, o putere ce schimbă atitudinea lui Achim și a fetei. Normele limitate ale conviețuirii moderne nu și-au făcut încă apariția pe scena satului, iar succesul ține de eruperea forței telurice. Achim demonstrează că a învățat, în timpul armatei, să renunțe, disciplina și regula de bază a civilizației și a bărbăției. În schimb, fata nu știe să renunțe, nu a aflat încă nimic despre deosebirea dintre dorință și realizare. Remarcabil este aici arta dialogului și a relatării monologice.

Ca și povestirea “Întâlnirea din pământuri”, “La câmp” amplifică aceeași criză a adolescenței. Ambele narațiuni urmăresc personajul în dependență de cadrul instinctual și nu de cel social. In “La câmp”, impresionant este “ realitatea vieții sociale, prozatorul stăruind, în tradiția realismului critic, asupra aspectelor ei negative.” Aici doi ciobani tineri, Bâlea și Stroe, acționând asemenea unui personaj colectiv fără a trăi simțământul vinovăției, violează o fată. Ceea ce analizează Marin Preda este manifestarea unei porniri organice într-o libertate totală, pe câmp, fără să fie apăsat de bariere sociale. Răzvrătirea simțurilor celor doi ciobani tineri este opusă simțurilor lui Digu lui Mereuță. Revolta eroului din “Întâlnirea din pământuri” anunță înfățișarea bărbăției, trecerea de la spiritul adolescentin la răspunderile esențiale ale bărbatului : “erosul impune cu necesitate asumarea responsabilității.” Prozatorul stabilește, în ambele narațiuni, o structură de armonie între aspectul fizic al personajelor și lumea lor spirituală, opoziția fiind implicit adâncită. Descriindu-i pe ciobanii din “La câmp”, naratorul arată o detașare tipică. Ciobanii agresori au ceva care îl distrează pe cel care se uită la ei : “ Bâlea era un măgădău cu față colțuroasă, pătrată, ca un cărpător de țest. Buzele și nasul deși îi erau groase, nu ieșeau afară din obraji. Când vorbea, făceau un zgomot ca și când din gură i-ar fi căzut niște noduri.”

“O adunare liniștită”, din care un episod a apărut deja în ziarul “Timpul”, în 1942, intitulat “Pârlitu”, înfățișează un obicei din mediul rural, un ceremonial veridic, și anume periodicele trasee ale sătenilor în scopul vânzării cerealelor. “O adunare liniștită”, unde dialogurile între povestitor și ascultător sunt indispensabile, este o scenetă reală, întreruptă pe alocuri de către prozator prin scurte însemnări de regie, în momentul când noi personaje apar în scenă. Din această narațiune, Pațanghel este un Moromete imatur, încă neajuns la vârsta deplinei reflexivități. Tot conținutul nuvelei îl găsim integrat în romanul “Moromeții”, în episodul călătoriei lui Ilie Moromete cu Victor Bălosu la munte. Vecinul lui Moromete, Victor Bălosu, este cuprins de aceeași poftă de închiaburire, ca și Ion al lui Miai din “O adunare liniștită”. Personajele lui Marin Preda se deplasează dintr-o schiță în nuvelă, dintr-o nuvelă în alta și în final ajung în roman. Bătrânul Modan din această narațiune nu este altcineva decât părintele lui Anton Modan din “Îndrăzneala”, iar Țugurlan, un personaj bine individualizat în “Moromeții”, apare încă de pe acum în “O adunare liniștită”. Tulburarea sentimentală este structurată nu de o normă epică, ca la Liviu Rebreanu, ci de una etică. Afectivitatea de omenie îl însuflețește pe Pațanghel din “O adunare liniștită”, ca și pe Ilie Moromete. Onoarea compune, dincolo de starea socială, mobilul lui Modan din Îndrazneala, al lui Resteu din În ceată și al lui Ilie Barbu din Desfășurarea. Sătenii prozatorului deși trăiesc înaintea celui de al doilea război mondial, o perioadă când capitalismul a invadat mediul rural, cu toate acestea personajele au o gândire, o viziune precapitalistă, de oameni ce muncesc după tiparele străvechi, deci reprezentând un stadiu de moral mult anterior. Sistemul închiaburirii surprins cu subtilitate în O adunare liniștită, demonstrează că Marin Preda, cunoscând cu exactitate toate realitățile economice ale satului, analizează evenimentele sociale din miezul comunității rurale antebelice sub aspect moral, adică păstrează în mod deosebit din procesul închiaburirii, dezumanizarea.

Pofta de a pălăvrăgii cu replici remarcabile a personajelor este imensă. De caracterul ripostelor verbale, în care s-a distins la noi Caragiale, este și cea a Pațanghel din “O adunare liniștită” : “Uite mă, să zicem așa : Matei, tu ești Miai, înțelegi ? Acuma, tu Miai, mergi cu mine la munte, și ascultă aici, să te superi tu, că nu vreai să-mi dai și mie merticul tău. Stii mă ? Adică, eu Pațanghel, îți cer ție, tu Miai, să-mi dai merticul tău, și tu să te superi că nu vreai.” Cu eroul din “O adunare liniștită” apare în opera prozatorului admirația pentru cuvântul inteligent ca maximă valoare. Pațanghel de aici poate fi socotit ca un “filozof obsedat de adevăr și în egală măsură un scriitor fascinat de cuvinte și de misterioasa lor putere de creație.” Ca un scriitor, Pațanghel, un sătean care nu arată prin nimic că ar avea lipsuri materiale, examinează psihologia tovarășului său de călătorie, încearcă să afle ce este în conștiința vecinului său Miai. Din relatarea sa capătă contur figura țăranului închiaburit, ignominia lui Miai Tătărășteanu, el fiind și o persoană care nu poate dialoga și nici nu acceptă comunicarea. Nimic nu ne sugerează că ne aflăm în mijlocul unei confruntări dintre două clase sociale. Doar finalul narațiunii ne poate determina să presupunem că suntem în fața unei polemici între două pături sociale : cel care este mulțumit de situația în care se află și cel arivist, care vrea cu orice preț să se îmbogățească, dar nu prea știe cum. Ritualul povestirii din mediul sătean nu ar avea nici o valoare dacă nu-ar exista elementele realiste în cadrul narațiunii. Iar în “O adunare liniștită”, aceste elemente apar sub forma vorbirii dialectale directe, dar și sub forma aerului idilic, care înfățișează un mediu țărănesc patriarhal, urmărind așadar un cod străvechi nescris. Insă nu putem vorbi despre “o convenție teatrală, în cadrul căreia niște țărani interpretează roluri de inocenți satisfăcuți, ci despre o situație istorică reală, în care stabilitatea socială putea genera în mod efectiv asemenea reacții psihice.”

Așadar „ O adunare liniștită” prefigurează o bună parte din tipurile, situațiile și arhetipurile vieții țărănești, așa cum le creează Marin Preda în deosebi în romane. Fixează, în același timp, un stil de a nara, necunoscut până atunci în proza rurală. S-au făcut trimiteri la Creangă și Slavici, însă modelul narațiunii pare a fi mai degrabă acela din „Momentele” lui I. L. Caragiale. Modalitatea de-a insera în vorbirea unui personaj vorbirea altor personaje, duce gândul la istoriile lui Mitică. Există, totuși, în acest plan o deosebire relevantă. Mitică este produsul unui limbaj golit de orice sens. Vorba ține locul gândului, vorba este mândria și identitatea lui. A avea personalitate este pentru Mitică, Lache și Mache, a vorbi mult și într-un chip care să depășească mediocra normalitate.

Ironia stă prudentă, activă și amenințătoare în spatele vorbele lui Pațanghel, Modan etc. Personajele au conștiința acestei mistificații, participă la desfășurarea ei și petrec cu vorbe în care nu cred până la urmă. Pațanghel vorbește în mai multe chipuri, discursul său este format din mai multe limbaje. Este, întâi, limbajul folosit în relațiile cu ascultătorii săi de o oralitate afectuoasă, concis și exact. Este, apoi, limbajul lui în funcție de datele povestirii : când „boieresc”, adică ironic, când furios și sarcastic, ca în cazul discuției cu funcționarul cu gâtul gros care-i confiscă merticul. Sau subtil ironic, persiflant atunci când Pațanghel parodiază propriul limbaj :„Hai, Miai, nu mai fi supărat.”

Spre deosebire de operele prozatorilor naturaliști, unde peisajul impunător denota inutilitatea personajului, la autorul moromeților peisajul este strâns legat stările de sufletești ale personajelor. Astfel, în “O adunare liniștită” ne este descris un eveniment simplu din mediul rustic : “Ziua era înaltă, limpede și satul troznea de ger și de tăcere.” Alteori peisajul se amestecă cu stările sufletești, precum sentimentele lui Dugu după victoria din Pământuri : “Pe urmă soarele care ardea, ziua, salcâmii verzi și înalți de prin prejur ; soare, aer, pământ, oameni care se aud pe aprope deschizând gura și scoțând sunete ; un fel de izvoare din toate părțile, pe care urechea lui le prindea ca o scoică tremurătoare ; câinele întins în țărână, la umbră, cu ochii jumătate închiși ; țărâna tăcută și albă în care caii își aruncau adânc vârful copitelor ; pe deasupra niște păsărici ; stoluri de porumbei bătând aerul ; în sus, ceva nefârșit, albastru ca o pace adâncă ; într-o clipă își dădu seama de ele, și din toate, așa cum le primea, țâșnea o bucurie ciudată, nouă, pe care n’o mai simțise până acum.” Peisajele prozatorului sunt construite cu comparații luate din lumea apropiată a personajului, din mediul rural : “Cerul era spuză de stele, și Găina începuse să apună.”

De la volumul de debut până la romanul „Moromeții”, Marin Preda a traversat printr-o etapă multilaterală de metamorfoze ideologico-artistice, din care s-au născut particularitățile prezente ale operei sale. Mai precis, Marin Preda, dar și alți scriitori înzestrați, au crescut și au progresat sub autoritatea și în miezul revoluției democrat populare, care a modificat complet înfățișarea social-politică și etică a țării.

Neținând cont de aceste circumstanțe, înțelegem de ce realitățile conturate în „Întâlnirea din pământuri” se diferențiază cu desăvârșire de cele descrise în “Moromeții”, cu toate că, sub aspect documentar, deseori au același punct de pornire. Mai mult, așa cum a apărut și din paginile anteriore, o serie de personaje și situații au rămas aproape nemodificate.

îndrăzneala

După volumul de debut, în creația lui Marin Preda remarcăm o modificare de esență. Scrisul său se întâlnește cu istoria, cu evenimentele social-politice ale vremii sale, pe care Marin Preda le scoate la lumină în măreția lor tragică la tot pasul, în mediul lor specific, singular. Pe prozator îl interesează ce se întâmplă cu oamenii, iar istoria se impune ca o idee, ca o necesitate. Nuvela “Ana Roșculeț”, scrisă după principiile realismului socialist, așa cum prozatorul le înțelegea, ilustra un stadiu nou în creația lui Marin Preda. Este aceea etapă în care prozatorul face un efort spectaculos spre a-și însuși în profunzime procedeul realist, în scopul de a reține ce este cu adevărat omenesc în om. Marin Preda a părăsit de această dată mediul rural, și s-a îndreptat spre o lume nouă, cea citadină. Scriitorul analizează și urmărește cu multă atenție transformarea unei muncitoare textiliste, care se alătură cu tot sufletul luptei pe care o duce clasa muncitoare.

Creațiile reale sub care apare naturalismul diferă de la un scriitor la altul. Astfel, naturalismul exprimă, în scrierile lui Al. Jar, accentuarea excesivă asupra caracteristicilor fizice, asupra comportărilor neschimbate ale personajelor, de a descrie viața lor sentimentală și cea intelectuală. In nuvela “Ana Roșculeț”, originile naturalismului se compun din poziția realistă pe care o are prozatorul în construirea reprezentărilor artistice. Preda își propunea să reprezinte, prin această nuvelă, într-un mod artistic unul dintre fenomenele cele mai revoluționare din realitate, metamorfoza oamenilor de la o viziune înapoiată, la una nouă socialistă. Ana Roșculeț, eroina în jurul căreia este construită întreaga nuvelă, se transformă, determinată de succesele realizate de poporul muncitor din țara noastră ; este ajutată de Comitetul de fabrică sa-și găsească o locuință, reușește să se despartă de bărbatul care o necăjea și o umilea ; învață carte ; vorbește în fața muncitorilor despre o atitudine nouă față de muncă ; este aleasă în delegația care urma să plece la Congresul pentru pace. Iată cum apare eroina la începutul nuvelei : “Rămasă singură, femeia închise ușa încet, apoi se lungi pe pat și stătu acolo nemișcată, cu ochii pierduți în tavan, cu chipul răvășit și întunecat. Intr-un timp tresări, se ridică pe jumătate și întinse mâna pe măsuța de unde luă o oglindă mică, în care se uită câteva clipe, aruncând-o apoi repede la loc, gata s-o spargă. Numai după aceea, chipul i se încreți de ură și sări jos din pat.” Ajungând la ultimile pagini ale nuvele o găsim pe eroina ca fiind o altă femeie : “Așteptă câteva clipe și deodată i se păru că toată lumea din sală gândește ca și ea, este una cu ea, că poate vorbi mai fără teamă. Dar acest simțământ nou, puternic, în loc s-o liniștească, o răscoli de avânt :

– Eu cred că dacă lucrăm cu astfel de metode, abia atunci vom ajuta ca totul la noi să ia avânt…”

O caracteristică fundamentală a Anei Roșculeț este individualismul, însă aceasta este doar una din caracteristicile care alcătuiesc natura ei, reliefând personalitatea. De altfel, viziunea pe baza căreia prozatorul și-a clădit eroina este greșită. Ana Roșculeț nu este un element proletar. Mentalitatea ei este caracteristică elementelor retrograde ale țărănimii. Este vorba de mentalitatea elementelor provenite din țărănime și mica burghezie, însă de care se eliberează succesiv. Nuvela înseși ne prezintă pe Ana Roșculeț ca fiind de origine rurală, ceea ce justifică mentalitatea ei din timpul când ajunge muncitoare la o fabrică. Insă metamorfoza ei nu este prezentată cu adevărat, căci atunci când Marin Preda ne-o prezintă pe Ana Roșculeț, ea nu pare fi evadată din povara mentalităților vechi, retrograde, ea având în contiunare izbucniri care dezmint acestă transformare a ei. Din vorbele Anei Roșculeț se simte un sentiment de neîmplinire, nemulțumire și conștiința unei inferiorități care o presează. Toate acestea vor izbucni în setea de învățătură. Treptat apar etapele pe care trebuie eroina să le parcurgă pentru a se perfecționa. Autorul nu a creat un personaj linear, care să meargă tot timpul înainte, pe aceași cale, ci un om în care intervin și contradicții. În nuvelă apar și alte personaje, Aurica Muscan, Vica, Tomiță, Pavel, care însă rămân mereu pe planurile din fund, ei nu există decât prin legăturile lor cu eroina nuvelei. Vica, prietena Anei Roșculeț, una din lucrătoarele avansate în fabrică, care ar trebui să oglindească marile forțe ale societății, utilizează un limbaj indecent. Sfatul de a găsi un alt amant în locul boxerului Tomiță care o maltratează este singurul ajutor pe care îl dă Anei, în etapa de clarificare ideologică a acesteia. Insă asemenea acte nu sunt relevante categoriei sociale pe care o reprezintă Vica. Ele redau o imagine umilitoare, greșită. Datorită acestei atitudini a prozatorului, metamorfoza eroinei este nerealistă. Etapa de transformare al acestui personaj este un proces contradictoriu, de luptă înverșunată între vechea mentalitate și noua conștiință socialistă, schimbarea eroinei fiind “arătată doar în clipele sale statice, când vechiul este mai puternic, când nu se vede forța răului.” La sfârșitul nuvelei, când eroina vrea să-și arate viziunea ei cea nouă față de lume, susține inițiativa Auricăi Muscan de a se lucra la mai multe războaie deodată, mobilul real al acestui fapt fiind invidia dușmănoasă împotriva maistoriței : “i-e necaz că nu ia venit ei mai întâi în cap.”

Neînvingând noul, Ana Roșculeț rămâne o femeie cu o mentalitate burgheză. Iar autorul înfățișând-o ca o muncitoare avansată, a deformat chipul strălucitor al modelelor ei din viață. Marin Preda, analizând etapa de transformare a eroinei, nu urmează cursul esențial al vieții, metamorfoza personajelor în procesul muncii, ci așează în prim plan zbuciumul interior al muncitoarei, detașat de viața socială din realitate. Faptul că elementele realiste din “Ana Roșculeț” suferă de invazia elementelor naturaliste “își găsește justificarea în existența obiectivismului, a unei insuficiente înțelegeri a vieții și în lipsa unei atitudini active a scriitorului față de viață. Dar fără ură sfântă, ură de moarte împotriva a ceea ce e vechi, fără dragoste arzătoare, vulcanică, pătimașă pentru ceea ce e nou, nu poate fi reflectat adevărul din realitate.”

Mitre Cocor visează, în tabloul încheietor al romanului ce-i poartă numele, la perioada fericită în care în țara sa se vor dezvolta înfloritoare gospodării colective. Romanul se termină în 1945, cu câțiva ani înainte ca semenii eroului lui Mihail Sadoveanu să realizeze primele gospodării. Sadoveanu a înfățișat, prin Mitrea Cocor, portretul omului perioadei în care Partidul a executat înnoirea agrară, desființând moșierimea ca clasă. După scurgerea a patru ani, Mitre Cocor urma să trăiască frumoasele clipe ale întemeierii primelor gospodării colective. Acest lucru este realizat în nuvela lui Petru Dumitru, “Nopțile din iunie”, de către Ion Lepădat și Avram Saizu. Petru Dumitru ne oferă un altfel de tablou decât cel descris în romanul “Mitrea Cocor” pentru că s-au schimbat realitatea și chiar oamenii. În romanul lui Sadoveanu era conturat un prim act al confruntării de veacuri a sătenilor munteni cu cei care profitau de aceștia, un prim pas al mișcării socialismului. Oamenii mai aveau însă de traversat calea transformării, boierimea nu era încă mărginită, situațiile realizării gospodăriilor erau doar pe la început, necoapte. Satul lui Petru Dumitru din “Nopțile de iunie” este “satul ofensivei socialismului în condițiile îngrădirii chiaburilor și ale creării primelor gospodării agricole colective.” In această perioadă, boierimea opunea rezistență mai ales pe linia înfrânării sătenilor lucrători de a se alătura la gospodărie prin răspândirea unor zvonuri mincinoase care defăima aceste gospodării colective. Autenticitatea deosebită, în nuvela lui Petru Dumitru și în romanul lui Mihail Sadoveanu, este obișnuita conturare pe care o dau asupra mediului rural dintr-o anumită perioadă.

Marin Preda urma să devină scriitorul noii lumi țărănești de după 23 august iar prima creație în acestă direcție avea să fie nuvela “Desfășurarea”. Intr-o periodă în care singurele creații literare meritorii în această perspectivă erau considerate nuvelele “Ion Lăscan s-a pus pe gânduri” și “Andrei Buda merge la școala de cadre”, nuvela lui Preda echivalează cu un nou îndreptar al literaturii satului. Modificarea tonalității și a frescii rurale este evidentă, căci, așa cum își nota în “Imposibila întoarcere”, “scriitorul care are de tratat teme specifice timpurilor noastre și vrea să facă o literatură credibilă fără s-o respecte pe cea clasică trebuie să învețe de la scriitorii mari ai secolului XX, care au excelat în descoperirea unor noi forme de exprimare și viziunii inedite asupra indivizilor și evenimentelor.”

Marin Preda conturează, în nuvela “Desfășurarea“, tabloul satului dintr-o perioadă care a urmat după realizarea primelor gospodării. Acum sătenii muncitori și comuniștii satelor au ajuns mai puternici decât în perioada primelor înființări gospodărești, forța lor oglindând tocmai creșterea puterii socialismului. Lupta de clasă apare într-un moment de răscruce din viața țăranilor din satul Udupu, când se înființează gospodăria agricolă colectivă.

In nuvela “Desfășurarea“, mai toate mijloacele artistice ale prozatorului servesc pentru dezvăluirea profundă a esențialului din realitate. De aceea, o serie întreagă de procese ale realității asupra cărora documentele Partidului au aruncat lumină, își găsesc o dreaptă oglindire artistică în nuvela lui Marin Preda. Această reflectare a realității extinde forța artistică a nuvelei, conflictul împotriva acestori noi adversari, a chiaburilor camunflați datorită politicii deviatorilor de dreapta, fiind multilaterală. In nuvela lui Marin Preda beneficiarul direct al devierii de dreapta este Voicu Ghioceoaia. Nefiind marginalizat ca un chiabur el, beneficiind însă de capacități materiale mari, nu dorește reinstaurarea regimului vechi în care ar deține situația veche. Alături de acest tip de chiaburi este conturat în nuvelă și un alt tip, acela care s-a strecurat în rândul mijlocașilor.

Evocarea acestor două categorii de chiaburi mărește dramatismul nuvelei. Prozatorul reliefează aceste aspecte ale realității dovedind astfel cât de complexă este realitatea. Descrierea acestor multiple laturi ale realității acordă autenticitate și forță artistică nuvelei lui Marin Preda. Bogăția de probleme pe care prozatorul le tratează, determină ca nuvela să fie deosebit de plăcută și interesantă. Conturând marea frescă a societății, autorul oferă șansa cunoașterii obiective a societății vremii sale. Clasicii marxismului au declarat deseori, “că în opera lui Balzac au aflat mai multe date despre societatea capitalistă, decât din tratatele tuturor economiștilor burghezi la un loc.”

Dramatismul literar al nuvelei rezultă din dramatismul conflictului care stă la baza “Desfășurării” lui Marin Preda. Pentru a înființa gospodăria colectivă, comuniștii satului, Anghel, secretarul organizației de Partid, Pascu și Mitrică, susținuți de sătenii mincitori, duc o îndârjită luptă împotriva chiaburilor. Sub presiunea dușmanului de clasă, Voicu Ghioceoia și Bădârcea, chiaburi deghizați, sunt împinși spre funcțiile de conducere ale gospodăriei colective. Conflictul este încâlcit din cauza susținerii pe care chiaburii mascați îl au de la Prunoiu, președintele Sfatului Popular din sat. Aflându-se sub ocrotirea aparent atotputernică a lui Ion Niculae, primul secretar al raionului de partid, poziția lui Prunoiu pare de neclintit. Presiunea este amplificată de comportarea lui Ion Niculae față de Anghel, pe care îl consideră un om slab și nepriceput în conducerea vieții politice a satului. Pentru Anghel, Prunoiu este liderul satului, motiv pentru care, până în momentul instituirii gospodăriei colective, strădaniile lui Anghel și ale organizației de a neutraliza activitatea lui Prunoiu, fuseseră considerată drept uneltire și eșuaseră. Ca urmare, descurajarea pătrunde în organizația de bază, la care solidarizează și circumstanța creată în sat de mâhnirea țăranilor de rând, o nemulțumire cauzată de neplate muncii pe care o efectuaseră la gospodăria de stat. Beneficiarii din urmările dăunătoare ale politicii deviatorilor de dreapta sunt chiaburii de felul lui Iancu Enache și Petre Miuleț. Insă Marin Preda nu s-a limitat la reliefarea unei imagini în care se impuneau numai faptele întunecate. Cu ajutorul lui Țurlea, al doilea secretar al raionului de partid, structura de bază din satul Udupu deconspiră comploturile chiaburești. Un rol relevant are, în acest proces, Ilie Barbu, reprezentant veritabil al țărănimii lucrătoare, care dezvăluie relația lui Ghioceoaia cu chiaburii. Lupta comuniștilor, a lui Anghel, Țurlea și Ilie Barbu distruge manevrele acestor chiaburi și construiesc fundamentul sănatos al viitoarei gospodării. Acestă acțiune se desfășoară pe mai multe planuri. Marin Preda a pătruns în esențialul realității cu îndrăzneală, conturând conflicte palpitante și caractere diferite și originale. El a conservat forța conflictului dintre diferitele categorii de personaje, adăugând mereu noi elemente care reliefează dramatismul întâmplărilor. Astfel, atunci când conflictul părea să se liniștească, autorul nuvelei conturează cu multă pricepere strădania lui Bădârcea și a lui Voicu Ghioceoaia de a distruge gospodăria. Tensiunea acestui episod se desfășoară din autenticitatea lui, el constituindu-se pe adevărul și confruntarea vieții : “Îndată ce Țurlea plecase, Voicu Ghioceoaia îl căutase pe Prunoiu să întrebe de rostul acestei plecări. Il găsise la M.A.T. Președintele Sfatului stătea rezemat de tejghea și dădea pe gât pahar după pahar, arăta posomorât și când îl văzuse pe Ghioceoaia începuse să strige la el și să-l amenințe.

Ghioceoaia înțelese că nu se mai poate bizui pe președintele Sfatului. Era limpede că la Raion se schimbaseră lucrurile, steaua lui Prunoiu se stingea.

Ghioceoaia hotărâ că acum e momentul potrivit. Anghel plecase la gară, Prunoiu se îmbăta la M.A.T., Pascu plecase la Ilie Barbu, Mitrică se dusese să se culce ; la Sfat rămăsese numai Niculae Burcea.

Trecuse împreună cu Bădârcea pe la Trafulică și Didel, aceștia trecuseră pe la rudele lor, apoi o luaseră cu toții spre Sfat. La Sfat, intraseră grămadă peste ingineri și Trafulică ceruse gălăgios, în numele tuturor, să-i șteargă de pe liste.

– Tovarăși, începuse secretarul Comitetului Executiv, când văzuse că nu e de glumit. Vreți să faceți jocul chiaburilor care…

– Lasă că știm noi ce facem, i-o retezase Trafulică colțos. Lasă, mă tovarășe ! Lasă că știm noi !”

Marin Preda are o conștiință profundă, angajată timpului prezent în care trăiește, și în același timp, prima etapă a vieții sale este închegată printr-o puternică afectivitate de vechea civilizație țărănească, spre care se întoarce cu simpatie și cu oarecare nostalgie. Poate că este conștiința neliniștită a unui scriitor aflat la granița dintre vechea civilizație rurală și una industrială modernă. Opera sa oglindește această metamorfoză a tiparului patriarhal al structurii țărănești, așa cum apare în “Desfășuarea” și în primul volum al “Moromeților”.

Nuvela “Desfășurarea”, dar și romanul “Moromeții” pot fi citite ca un basm cu personaje binevoitoare și personaje malefice, în care cei buni strălucesc, sau ca un mit al trezirii la viață, tema de bază fiind schimbarea structurilor satului arhaic, trecerea către un sat guvernat de normele de funcționare specifice pentru economia de piață și de structurile sociale capitaliste. Depășind situația și utilizându-se de ea, Ilie Barbu rămâne un personaj exemplar, un model uman superior, liber de prejudecăți și de obligații. Ilie Barbu pare un moromețian de dată recentă. De fapt, “Desfășurarea” este o replică dialectică, artisticește cu mult sub valoarea “Moromeților”, la tema timpului răbdător.

În vechea structură tradițională era un anumit ritm al vieții, un anumit ritm al mișcării și al vorbirii. Mișcările erau lente, executate după un anumit cod cunoscut de toți membrii comunității rurale. Cuvântul era chiar mai lent decât mișcarea, oamenii făcând mai întâi mișcările și abia apoi vorbesc. Ritmul vieții are aceeași lentoare : “ poate am să ți-l vând…poate n-o să ți-l vând… De ce trebuie să ne grăbim așa !?.” sau “Ilie Barbu se trezi din somn cu ochi limpezi, ușor și liniștit, ca din nimic, cu toate că se culcase seara frânt de osteneală. (…) Se dădu jos de pe prispă și porni încet spre grădină. Călca așa de lin că nici dulăul care dormea lângă prispa casei nu-l simți.” Ca și mersul gândirii, lentă, reprezentând o anume structură mentală, prozatorul a reușit re-prezinte satul cu o sistematizare complexă și autentică.

Istoria își desfăsoară acțiunea și asupra structurii umane. Pornindu-se de la tema metamorfozării structurilor satului arhaic au loc schimbări și în mentalitatea personajelor, care se grupează în două categorii, după cum tind către a conserva vechea stare de lucruri sau către noul mod de viață, către schimbare. Din prima categorie fac parte Ilie Moromete și prieteni săi, Cocoșilă, Dumitru lui Nae, Din Vasilescu, Iocan sau, în ultima perioadă a evoluției sale, Țugurlan (“Moromeții”) sau Ilie Barbu, Țurlea, Anghel, Pascu, Mitrică ( “Desfășurarea”). Pentru acești oameni cele mai importante valori sunt stăpânirea de sine, bucuria în fața performanțelor inteligenței, comunicarea cu semenii, senzația de libertate provocată de faptul că nu se simt înrobiți valorilor materiale. Atunci când se simt obligați să fie agresivi cu ceilalți, o fac utilizând ironia subțire, gluma care îndeamnă dar nu rănește.

Opuse aceste categorii de oameni luminoase sunt Tudor Bălosu, Victor Bălosu, primarul Aristide, Tache, fiul lui Aristide ( “Moromeții”) sau Voicu Ghioceoaia, Bădârcea, Prunoiu, Iancu Enache, Petre Miuleț (“Desfășurarea”). Aceste personaje nu prețuiesc valorile spiritului, sunt înrobite dorinței de înavuțire, pentru a cărei satisfacere procedează ilegal.

Nuvela “Desfășurarea” începe și se încheie cu un tablou : revărsatul zorilor peste sat. Intâlnim în această frescă rezumată întreaga semnificație artistică a nuvelei. Tocmai fiindcă prozatorul a pătruns în miezul realității a reușit el să creeze tipuri umane de o valoare mare literară.

Scriitorul și-a prezentat personajele în mijlocul luptei de clasă. La originea prezentării cu dibăcie a caracterelor umane se află situarea lor într-un conflict intens la care personajele iau parte. Marin Preda creează prin nuvela Desfășurarea, o serie de eroi noi bine conturați, tocmai pentru că își așează personajele în situații complexe. Personajele din nuvelă au o viață bogată sufletească. Prozatorul s-a inspirat din faptul că viața cu evenimentele și problemele ei are ecou asupra spiritului uman. De aceea, personajele importante nu au doar o viață exterioară, ci sunt conturați în complexitatea personalității lor. Viața personală a eroilor prozatorului nu este separată nenatural de aceea obștească. Ei sunt eroi care trăiesc și se manifestă, atât în evenimentele care țin de viața țărănească, cât și atunci când sunt în sânul familiei sau printre prieteni.

Perspectiva multilaterală a luptei de clasă a determinat la formarea unor personaje de un anumit tip, proprii subtilității fragmentelor de realitate în care se evidențiază. Căci, pentru a conduce și a sfătui masele de săteni muncitori pe drumul socialismului, pentru a intra în conflict cu dușmanul înverșunat, pentru a putea face față clipelor grele care au precedat înființarea gospodăriilor colective, “erau necesari eroi plămădiți dintr-un aluat deosebit, conducători de mase, bolșevici adevărați.”

Cea mai relevantă particularitate a personajelor pozitive conturate de Marin Preda în “Desfășurarea” este veridicitatea lor, vitalitatea cu care sunt prezentați. Ilie Barbu este unul dintre eroii pozitivi ai nuvelei. Mecanismul interior al faptelor sale îl constituie setea pentru o viață frumoasă, în care onoarea omului să fie prețuită, în care oamenii să se respecte unii pe alții. Ca un coșmar cumplit îl bântuie amintirea vieții de slugă la chiaburul Enache. Fiind exploatat și de noii chiaburi precum Voicu Ghioceoaia, Ilie Barbu să ajungă, în cadrul gospodăriei agricole, și el un om între oameni : “oamenii se vor băga în seamă și se vor împrietenii după cum au să muncească și să se poarte în viața cea nouă care începea.” Din acest motiv înscrierea în Gospodăria Colectivă reprezintă pentru erou o sărbătoare care-l pune într-o situație de reverie. In fața comisiei, Ilie Barbu nici nu aude întrebările inginerului : “ Ilie Barbu nu auzi. Stătea în picioare în fața mesei și se uita mereu când la dreapta, și la stânga sa, când înapoi ; zâmbea copilărește și într-o vreme se scărpina fericit în cap. Nu era greu de ghicit că se credea văzut de toți, că toată atenția celorlalți era adunată asupra lui.”

Temperamentul este o altă particularitate prin care se dezvăluie caraterul lui Ilie Barbu. Recomandându-i să fie socotitor, secretarul organizației de partid îi vorbi : “Tovarășul secretar Țurlea zice că te știe de la școală, că erai cel mai tare la socoteli, dar trebuie să fii tare și-așa, ca om !” Însă imaginea aceasta este numai iluzoriu, provocat în mare parte de viața de slugă, pe care a trebuit să o ducă Ilie Barbu. Temperamentul său este calm și echilibrat doar la suprafață, dar dezlănțuit în interior. Acest temperament tumultos iese la suprafață când frații Enache îl îmbrâncesc pe Ilie Barbu. Dintr-un singur pumn, obrazul lui Iancu Enache “crescuse ca o pâine.” De fapt această fire puternică și violentă se dezvăluie abia acum, cănd Ilie Barbu se consideră drept stăpân în satul său : “ venea spre treptele sfatului cum vine omul spre curtea sa.”

Caracterului lui Ilie Barbu este dezvăluit și prin conturarea fizică a acestuia. Prozatorul deseori evidențiază privirea limpede a eroului său, ceea ce sugerează firea deschisă și cinstită a personajului : “Ilie Barbu se trezi din somn cu ochii limpezi, ușor și liniștit !” Iar la sfârșitul nuvelei “Gherghina nu se feri, rămase sub privirea aceea care părea grea de atâta limpezime și pe care o cunoștea de când era fată : îi plăcuse atunci cel mai mult, dar astăzi îi plăcea mai mult ca oricând.”

În nuvela sa prozatorul a creat diferite tipuri umane și din categoria dușmanului de clasă. Marin Preda înfățișează lupta de clasă în pluralitatea aspectelor pe care le îmbracă în formele sale violente și dramatice. La originea autenticității cu care sunt edificate imaginea chiaburilor stă perspectiva exactă asupra dușmanului de clasă. Marin Preda prezintă puterea și influența chiaburilor, putere bazată pe avere, asupra unor săteni lipsiți de pregătire politică. Iancu Enache și Petre Miuleț sunt chiaburii vechi, declarați ai satului. Imaginea lui Iancu Enache este dominată de forța cu care detestă noul sistem care îi distruge poziția, presupusă de el de neclintit. Însă acest personaj nu seamănă deloc cu tipul schematic de chiabur, întâlnit în unele din scrierile literaturii noastre. Iancu Enache este inteligent, știe să evalueze valoarea dușmanilor săi. El înțelege că nașterea gospodăriei agricole colective, separarea de masa sătenilor indică de fapt dispariția sa. Din această cauză el se străduiește să împiedice înaintarea spre socialism a țăranilor din satul său. Însă el este conștient că nu poate opri înființarea acestor gospodării colective.

Marin Preda conturează cu un dramatism intens conflictul în care Iancu Enache îl bate cu sălbăticie pe Ilie Barbu în timpul anilor de slugărit ai acestuia la chiaburi. În acestă periodă Enache este un individ violent, agresiv, neputându-și controla pornirile sale înfricoșătoare, barbare.

Un alt tip literar este Voicu Ghioceoaia. El este de fapt Mihai Tătărășteanu din nuvela “ O adunare liniștită ”, situat însă în alte condiții istorice. Voicu Ghioceoaia este tipul chiaburului provenit din rândurile țărănimii sărace, îmbogățit prin speculă, în anii de după război și strecurat în partid. Considerând că poziția sa nu poate fi clintită îi dă lui Ghioceoaia o siguranță maximă. Având carnetul de membru de partid în buzunar, el luptă ca să fie numit socotitor în Gospodăria Colectivă. Marin Preda evidențiază vitalitatea, siguranța grosolană și comportamentul dur a acestui personaj. Firea lui încrezută reiese din limbajul arogant pe care-l folosește. “- Bă Ilie, ia vin încoace, strigă Voicu Ghioceoaia, făcându-l pe Ilie Barbu să tresară din visurile sale. Ce păzești tu p’aici ? Ia du-te până colea la meate și ia-mi niște tutun. ”

Departe de a fi demoralizat, descurajat de ticăloșia faptelor dezvăluite, Voicu Ghioceoaia continuă să acționeze cu vitalitate și cu violență împotriva Gospodăriei Colective. Toate acestea contribuie la formarea unui dușman primejdios. Tot în această tipologie de chiaburi camunflați în categoria mijlocașilor este și Bădârcea. Fiind rafinat, el reușește să șteargă amintirea chiaburului Bădârcea și își creează o imagine de ins cinstit, devotat Partidului. El folosește prestigiul pe care-l are pentru a-și organiza un grup de susținători care să-l ajute să ajungă în fruntea gospodăriei colective. Bădârcea este mai inteligent decât Ghioceoaia. După ce provocase un grup de săteni ca să se retragă din gospodărie, Anghel îi cere socoteală lui Ghioceoia și lui Bădârcea. Insă cel din urmă știe să se strecoare, ba chiar protestează împotriva acuzației că vrea să se retragă din gospodărie, fiind conștient în momentul acela că aceasta îi putea clătina poziția.

Toți acești chiaburi sunt protejați de Prunoiu, președintele Sfatului Popular din sat. El sabotează în folosul jocului anarhic al mărfurilor și fixează cote mici la colectări chiaburilor camunflați ca mijlocași. Iși creează un re-nume de activist conștiincios, îndeplinind cu strictețe “desfășuarea”, planul de colectări. Insă îl realizează pe spinarea sătenilor muncitori.

Lucrările literare ale lui Marin Preda din prima perioadă a creației sale cuprind elemente dominatoare realiste. In 1949, dar și în nuvela “Ana Roșculeți”, Marin Preda descrie cu forță artistică aspecte adevărate din lumea satului. Iar în “Desfășurarea” găsim urme ale naturalismului în tipizarea restrânsă a unor personaje. Nuvela prezintă înfruntarea vehementă dintre sătenii muncitori din satul Udupu, asociați cu comuniștii și “ciocoii vechi și noi” ajutați de uneltele lor. Frații Ciobanu sunt singurele personaje care înfățișează într-adevăr clasa de mijloc a țăranilor cinstiți intrați în capcana dușmanului de clasă.

Frații Ciobanu nu sunt decât personaje secundare, care servesc obiectiv mai mult pentru conturarea lui Ilie Barbu în tabloul satului. Neputând fi deosebiți unul de altul, frații Ciobanu formează de fapt un singur personaj. Ei sunt indivizi cu capacități intelectuale reduse, dar care au despre ei înșiși păreri foarte bune. Frații Ciobanu, care se minunau în școala primară de inteligența lor că știu să calculeze cât face zero și cu zero, intrând în gospodăria colectivă sunt repede dați afară pentru că nu puteau să îndeplinească sarcinile elementare. Cu toate acestea ei nu-și schimbă atitudinea de superioritate față de Ilie Barbu. Contrastul între ceea ce cred frații Ciobanu că sunt și capacitatea lor intelectuală adevărată este o sursă a comicului și contribuie la individualizarea lor.

Așa cum sa observat din primele sale lucrări, ca de altfel în întreaga sa creație, Marin Preda se dovedește a fi un mare talent în găsirea acelor subiecte care să dea cât mai multă vitalitate și expresivitate materialului de viață ales.

În „ Desfășurarea” prozatorul înfățișează din viața țăranilor din satul Udupu un singur moment, al înscrierii lor în Gospodăria Agricolă Colectivă o singură zi, aceea de început.

Urmărind nuvelele lui Gogol, Belinschi afirmă că descrierea artistică a caracterelor constă în aceea că dacă eroul ni se prezintă într-un anumit moment al vieții sale, cititorul poate să relateze singur toată viața eroului dinainte și de după acest moment. În aceasta se compune și lămurirea finalurilor caracteristice nuvelelor lui Marin Preda, care au subiectul alcătuit pe acest principiu.

Marin Preda a construit o nuvelă artistică, tocmai pentru că evocând legăturile și realitățiile între fenomene nu a îndepărtat elementele întâmplătoare, ci, dimpotrivă, le-a utilizat pentru reprezentarea cu cât mai multă vitalitate necesitatea istorică. Astfel, tocmai în momentul confruntării între chiaburi și comuniști sosește cel de al doilea secretar al raionului de Partid, Țurlea, care era originar din sat și putea să înțeleagă mai profund starea reală a faptelor. Frații Ciobanu sunt găsiți de Ilie Barbu la Trafulică, punându-se în lumină astfel întregul complot al chiaburilor. Tocmai Atunci când Ilie Barbu se duce la Ghioceoaia, vine și chiaburul Enache etc. Însă toate aceste evenimente neașteptate servesc pentru înfățișarea puternică a confruntării care se dă în satul Udupu.

În întreaga sa creație, Marin Preda se bazează pe normele limbii vorbite și nu scrise. În acest limbaj răsună intonațiile vii ale graiului popular vorbit. Acestea se manifestă mai ales prin expresii orale și prin dialoguri originale zonei descrise. Prozatorul anulează cu un gest firesc tot snobismul scrierilor despre natură și admite că natura nu-i spunea nimic, încă din perioada adolescenței: „Apele, râurile, bălțile nu-mi vorbeau, nu puneam deci mare preț pe ele ; nici ploile, nici pădurea, nici soarele […] Singurul lucru care mă făcea să rămân mut de fascinație era cuvântul rostit de oameni.”

Marin Preda aduce în proza română realistă dialogul, țăranii prozatorului teleormănean sunt prin excelență vorbitori. Spre deosebire de Rebreanu sau Camil Petrescu, ale căror personaje sunt scrurte la vorbă, laconice și tăcute, Marin Preda impune un alt tip de dialog, izvorât din contemplare, dintr-o privire detașată de datul proxim, el nu urmărește nici transformarea lui. Accentul se mută de pe mesaj la modul de comunicare a lui. Purtătorul ideal al acestui dialog care a dat naștere unei noi vârste a prozei noastre realiste este, în mod cert, Ilie Moromete, iar fii săi spirituali sunt numeroși : Ilie Barbu, Niculae, cel de după înfrângere, autorul din Viață ca o pradă și toți cei care trăiesc în lumea întrebărilor insolubile. Intrebările puse de Moromete nu așteaptă un răspuns și aceasta nu pentru că l-ar avea dinainte. Ele sunt menite să deschidă o cale liberă altor întrebări. În fața istoriei și a lumii, lovit de moarte, personajul lui Preda stă și se întreabă, căci el pleacă, aproape fără excepție, de la o premisă: aceea că totul are sens, în spatele fiecărui act există o intenție, nimic nu este întâmplător.

Într-o largă înglobare a realității se poate „desfășura” și toate ipostazele măestriei lui Marin Preda, care au fost înfățișate în creații diferite: particularitatea de a prezenta conflicte sociale și/sau umane, puterea de analiză psihologică, individualizarea bogată a personajelor prin limbaj etc.

Scriitor al țăranilor, Marin Preda nu este însă și un avocat al lor. El nu ezită să le dezvăluie egoismul și cruzimea, dovedite din plin de pildă de purtarea lui ……….ide kell pelda. !!!!

Prin tabloul realist, complex al vieții satului, prin descrierea unor eroi pozitivi care dovedesc artistic creșterea forțelor socialismului, prin conturarea autentică a luptei de clasă, prin crearea unor figuri hidoase, autentice, Marin Preda constituie un succes a scriitorului și a literaturii române.

Marin Preda este atât de preocupat de mediul rural pe care l-a trăit și la inventat în „Întâlnirea din pământuri” și „Moromeții”, încât personajele de aici re-apar chiar și în romanele publicate ulterior, însă cu o altă tematică, precum „Marele singuratic” și „Delirul”, dar și în creațiile sale cu caracter autobiografic, „Viața ca o pradă” și „Imposibila întoarcere”. Ion Negoițescu afirmă că „asistăm la o adevărată revărsare moromețiană prelungită, care aproape de fiecare dată, cu toate că și-a diminuat în mare parte puterea de convingere inițială, constituie totuși proba artistică superioară materiei epice în care se încadrează”.

5. SECRETUL DE FABRICAȚIE Al LITERATURII REALISTE/

TAINA FABRICAȚIEI LITERATURII REALISTE

JURNALUL DE CREAȚIE AL CREAȚIILOR

De la Mihai Eminescu și I. L. Caragiale, de la Ioan Slavici la Camil Petrescu, Tudor Arghezi până la Geo Bogza, Zaharia Stancu, publicistica românească păstrează atitudinea, culoarea și verva dăruite de scriitori. In cazul lui Marin Preda, publicistica lui este confesiunea scriitorului, însemnare despre scris și despre condiția operei. Problema este a relației dintre creație și faptul biografic infiltrat în operă.

Marin Preda pledează pasionat, în multe din paginile „Imposibilei întoarceri”, pentru creația literară, insistând deseori asupra „forței teribile a cuvântului”, refuzând numeroasele prejudecăți cu privire la creația literar-artistică. Marin Preda dă un răspuns potrivit acelora care au prejudecăți în privința „ literaturii cu țărani”, subliniind că nu mediul, nu ambianța rurală sau urbană dau nota dominantă, bună sau rea unei opere literare, ci numai ceea ce și cum se scrie despre om, fiindcă scriitorul așează mereu în centrul atenției omul, cu problemele lui. „ Oriunde e om, arta care îl exprimă e superioară și egală prin ideea naratorului, prin viziunea pe care ne-o oferă artistul despre condiția omului, și nu prin gradul de civilizație tehnică și urbană a mediului social în care el trăiește” Spulberarea prejudecăților nu semnifică pentru autorul „Moromeților” dobândirea altor prejudecăți, nu înseamnă o atitudine de ignorare din partea artistului a timpului său, a cerințelor sale. Marin Preda, văzând ideile în desfășurarea lor dialectică, reia problema creației literare din punctul de vedere și al scriitorului modern. El nu este de acord cu scriitorul orgolios, care ignoră liniștit și calm obstacolele ivite în calea literaturii, concurența televiziunii, internetului sau radioului, dar nu este de acord nici cu „grăbiții novatori literari”, scriitori refugiindu-se în castelul fără forturi de apărare al imaginației, „departe de bătrânul realism”. Marin Preda refuză această izolare în alte canoane noi, care ignoră omul și realitatea.

Citind „Imposibila întoarcere”, putem constata ce idee măreață își face prozatorul despre țăran și despre capacitățile lui spirituale. Pentru Marin Preda, a fi sătean însemna a fi un individ cu o morală bine individualizată, care are sentimenul familiei, care cunoaște și respectă prietenia, care vede ceea ce este profund și durabil în existență. Eugen Simion afirmă că de aici „vine în literatura și în personaliatea lui Preda gustul pentrustructurile stabilizatoare, pe această morală se sprijină convingerea lui că lumea nu este atât de complicată încât să nu poată fi cunoscută”. Ca și filozoful francez Sartre, care afirma că imperfecțiunile omului de a ajunge la adevăr nu trebuie să-l înfrâneze de-a aspira spre adevăr, Marin Preda credea în capacitatea spiritului de a merge spre esență.

„Lumea țărănească apare, spune Nicolae Manolescu, la Marin Preda, mai organică și mai profundă decât lumea citadină”. Dugu lui Mereuță, din povestirea care-i dă titlul volumului de debut a prozatorului, „Întâlnirea din pământuri”, este un personaj mai viu și mai înflăcărat decât Surupăceanu, , în două sute cincizeci de pagini ; Pațanghel, unul mai original și mai memorabil decât doamna Sorana. Motivul nu este cea a intelectualității, ci capacitatea scriitorului de a-și vedea eroii în carne și oase, în mediul lor de viață, și nu doar în marile împrejurări ale existenței și ale creației scriitorului.

Marin Preda reia, în „Reflecții risipite”, idei dintr-un articol intitulat „Despre evazionism, literar și social” în care scriitorul dezaprobă pe „făcătorii de cuvinte” pentru că: „spre deosebire de scriitorii preocupați de problematica veritabilă, se mulțumesc să inunde hârtia cu torente de imagini și cuvinte care nu spun nimic”. „Un făcător de cuvinte”, așa cum afirmă Marin Preda, este acel scriitor înzestrat cu talent literar care n-are nimic de spus și care face cuvinte pe toate temele date.

Marin Preda, care a pus totdeauna în centrul creației sale omul, care nu a neglijat niciodată relația om-realitate socială, face cunoscută sub o formă directă cotiturile drumului său literar și își declară preferințele și antipatiile, opțiunea pentru o artă a omului despre om. „Scriitorul nu trebuie să părăsească omul, afirmă Marin Preda, chiar dacă omul, sătul de propriile sale fapte, n-ar dori să i se pună în față o oglindă și să-și vadă în ea chipul” Într-o altă ordine de idei, creația lui Marin Preda exprimă un adevăr: omul este așa cum este și s-a născut pentru a trăi.

Relația dintre om și natură trece la solidaritatea structurală, printr-o criză a înstrăinării, la o simplă legătură afectiv-contemplativă. Moromete trăeiește într-o comuniune organică cu universul natural. Au aceeași respirație. Destinul salcâmului este și destinul familiei Moromete. Planta e animal, e licru, e ființă omenească, și toate se integrează în circuitul natural al vieții. De aici este poate și importanța verii în nuvela și romanul lui Marin Preda (iarna nu apare.) numai ea este în măsură să exprime plenitudinea fermă a acestui univers luminos și parcă etern.

Izbitor în „Imposibila întoarcere” a lui Marin Preda este tonul scriitorului de moralism și contemplație, de tenace conștiință de sine și responsabilitate istorică. Scriitorul nu părăsește universul Moromeților. Cartea este de o mare unitate, pentru că „un singur om se confesează și acela este consecvent cu sine”. Cel mai mare interes a prozatorului teleormănean este aceea a schimbărilor pe care istoria le aduce umanității. Extracția rurală a gândirii lui Marin Preda se vădește și prin atitudinea sa critică, față de aspectele curente ale existenței, accentuând asupra factorului economic : „În zilele noastre o țară în care locuitorul ei câștigă mai puțin de o sută de dolari pe lună este numită cu dispreț țară subdezvoltată. Cum ai spune despre un om a cărui inteligență nu răspunde la un anumit test că e întârziat mintal! Cine a hotărât să fie numite astfel majoritatea popoarelor lumii ? Oare înainte de apariția acestei sute de dolari nu trăiau fericiți ?” Întoarcerea în teritoriile evocate la începutul creației lui Marin Preda este imposibilă. După cum imposibilă este întoarcerea țăranilor la vechea lor condiție. Peste tot în lume viața satului este amenințată cu dispariția.

Ardoarea cu care ne prezintă autorul această „imposibilă întoarcere” nu este o pasiune exagerată, căci problemele sunt general-umane, pentru că „pierderile pe care le-ar înregistra omenirea odată cu dispariția lumii rurale i se par a fi pierderi ale zestrei de veche umanitate.” In mediul țărănesc, afirmă Marin Preda, „cimitirul este mai aproape de vederea omului și perspectiva lui îl face pe om mai senin, fiindcă știe ce-l așteaptă.”

Prozatorul este conștient de evoluția inevitabilă a lumii țărănești, a fatalității acestei metamorfoze. Tăranul pe care-l întâlnește nu mai este acela al poienii din fața fierăriei lui Iocan. Iar Marin Preda se întreabă dacă aceștia mai sunt de fapt țărani.

„Imposibila întoarcere” reprezintă în mod esențial o altă față a lui Marin Preda. Putem afirmă că este o carte necesară atât pentru aspectele autobiografice ale operei, cât, mai ales, pentru fixarea unei poziții teoretice a autorului în materie de artă literară. De o consecvență remarcabilă de idei, Marin Preda ne oferă o introducere în problematica lui estetică, fără fișe de lecturi afișate, ci doar cu parcurgeri pătrunzătoare în operele care l-au interesat.

Ca stil, am putea spune că este o operă moromețiană, cel puțin în „Reflecțiile risipite” din final. Rândurile din acest articol, de la care pleacă și titlul cărții, dedicate poenii unice a fierăriei lui Iocan sunt de o mare sinceritate. Autorul ne spune cu multă îndrăzneală ce crede despre oameni și despre artă, despre conjuncture și talente.

Marin Preda a cautat să realizeze un echilibru natural în artă. Un echilibru natural între naratorul cu o anumită pozioție față de realitate și o anumită structură umană, conținutul, respectiv materia operei de artă și forma ei. Acest echilibru este realizat probabil cel mai bine în „Moromeții”. Fraza naratorului, amestec de literar și țărănesc, ca lexie și topică, se armonizează perfect cu dialogurile, monologurile și mîn genere cu realitatea pe care o reflectă.

Marin Preda, care a fost mereu în căutarea unei soluții, a unei atitudini în fața lumii, ferită de excese, este un realist modern. Si, modern in literatură, spune scriitorul în „Imposibila întoarcere”, înseamnă „a fi cât mai aproape de o viziune autentică asupra fenomenelor”, a nu repeta experiența secolului trecut, a „a bătrânului realism”, adică a nu se lăsa înșelat de scriitura cu pretenții novatoare, ruptă de istorie și evenimente.

Publicistica prozatorului, articole din „Luceafărul”, iată adunată în carte, este impresionantă prin chiar ideile sale : „Ideile sunt viața noastră ! Ne facem despre noi înșine o idee, sau un sistem de idei, și nu renunțăm la ele nici atunci când vedem că din pricina lor ni se destramă căminul, ne pierdem prietenii și, uneori, în condiții excepționale, de convulsie socială, ne pierdem chiar libertatea și viața. Compromisul cu ideile e un lucru tragic, fiindcă omul simte instinctiv că ideea aceea este chiar el…”

„Viața ca o pradă” este, după „Imposibila întoarcere”, un nou prilej al unei meditații-confesiuni fără ambiguități și rezerve, aplicată asupra propriului destin scriitoricesc. Ca și în „Imposinila întoarcere”, meditația scriitorului include observații numeroase despre cititor și despre vocația acestui participant la actul suprem al re-creării operei.

Copilăria și adolescența, anii primelor încercări literare, impactul evenimentelor din preajma și din timpul celui de-al doilea război mondial cu frământările tânărului sunt bine închegate în acest roman autobiografic.

Despre țăranul lui Marin Preda s-au scris sute de studii, iar lui Ilie Moromete i s-a consacrat și o carte, „Viața lui Ilie Moromete” de Victor Atanasiu. Într-adevăr nu s-a exagerat prea mult acordându-i-se țăranului român și lui Ilie Moromete atâtea onoruri, dar un personaj și mai relevant creat de Marin Preda este chiar Marin Preda : „Cel mai important personaj al lui Marin Preda : Marin Preda” Acest fapt reiese cel mai bine prin impunerea lui în conștiința publică, în ultima parte a vieții.

Prin volumul „Viața ca o pradă”, prozatorul se confesează la scenă deschisă, cartea fiind plină cu aduceri-aminte și de mărturii ale timpului ce tinde să devină spațiu al unei creații literare inaugurate prin povestirile și nuvelele din „Întâlnirea din pământuri” și continuate prin „Moromeții”. „Viața ca o pradă” întrunește calitățile unei opere epice, fiind aventura unui destin, relatarea formării unei personalități, de la anii de „ucenicie” la primele opere și la primele meditații despre rațiunea creației. Cartea este o călătorie al cunoașterii, al întâlnirii cu viața și cu istoria, iar motivele ei rezultă din confruntarea aceasta a vieții cu ecourile ei transfigurate în creații. De la o constatare ca aceasta se poate pleca definirea textului : „Desigur, viața nu este un cal mort, dar e, pentru un scriitor tânăr, o pradă care nu cedează dacă nu știi de unde s-o apuci”. Destinul scriitorului, pare s-o spună Marin Preda, depinde de resursele unui ins curajos, decis să parcurgă treptele cunoașterii, ale înțelegerii și descifrării semnelor esențiale ale lumii.

Temele reflecției lui Marin Preda nu sunt noi. El se întreabă cum trebuie să privim moartea, ce semnifică astăzi dragostea/iubirea, de ce și în ce s-a transformat civilizația rurală, de ce l-au inventat și de ce l-au renegat oamenii pe Dumnezeu, cum se declanșează războaiele etc.

Marin Preda scrie o carte de amintiri despre oameni și întâmplări reale, reușind să fie mai riguros cu sine însuși decât cu ceilalți. Tema fundamentală a volumului de autobiografie este creația.

6. CONCLUZII

Volumul de debut, „Întâlnirea din pământuri”, „Ana Roșculeț”, „Desfășurare” și „Moromeții”, în special volumul I, toate acestea reconstituie cu o uluitoare autenticitate viață zilnică, așa cum se desfășura ea în preajma războiului.

În primele cărți, volumul de nuvele „Întâlnirea din pământuri”, apoi nuvelele publicate separat, „Ana Roșculeț” și „Desfășurarea”, prozatorul teleormănean atinge, în realizarea moromețianismului, nivelul cel mai înalt, descriind lumea ca un spectacol în care nu intervine și dovedind chiar o anumită cruzime în studierea semenilor.

7. Bibliografie primară:

– Preda, Marin, Întâlnirea din pământuri, Editura Eminescu, București, 1973, XI – 401p

– idem , Desfășurarea, Editura Tineretului, București, 1964, XIV-264p

– idem, Ana Roșculeț, Editura

– idem, Moromeții, vol I, Editura 100+1 Gramar, București, 1995, XL – 335p

– idem, Imposibila întoarcere, Editura Cartea Românească, București, 1972, 248p

– idem, Viața ca o pradă, Editura 100+1 Gramar, București, 1999, XX – 283p

Bibliografie critică:

– Ardeleanu, Virgil, Însemnări despre proză, Editura pentru literatură, București, 1966

– Bălu, Ion, Marin Preda. Monografii, Editura Albatros, București, 1976, 193pp

– Cazacu, Mihai, Triptic-dilemă, Editura Litera, București, 1983, 111pp

– Cristea, Valeriu, Alianțe literare, Editura Cartea Românească, București, 1977

– Dimiseanu, Gabriel, Prozatori de azi, Editura Cartea Românească, București, 1970

– Dumitrescu, Savu, Marin Preda între viață și moarte, Editura Casa Editorială Odeon, București, 1992, 153pp

– Micu, Dumitru, Literatura Română în secolul al XX-lea, Editura Fundației Culturale Române, București, 2000

– idem și Manolescu, Niculae, Literatura română de azi, Editura Tineretului, București, 1965

– Mincu, Marin, Critice, vol II, Editura Cartea Românească, 1971

– Mugur, Florin, Convorbiri cu Marin Preda, Editura Albatros, București, 1973

– Negoițescu, Ion, Scriitori contemporani, Editura Dacia, Cluj Napoca, 1994

– Novicov, Mihai, Realism.Realism critic.Realism socialist, Editura Pentru Literatură, București, 1961

– Popa, Marian, Dicționar de literatură română contemporană, Editura Albatros, București, 1971

– Preda, Marin, Amintirea unui plâns. Mărturisiri și reflecții, Editura Modvest 6, București, 1993, 56pp

– idem, Creație și morală, Editura Cartea Românească, Bacău, 1989

– Simion, Eugen, Introducerea autorului. Eseuri despre relația creator-operă, Editura Cartea Românească, București, 1981

– idem, Orientări în literatura contemporană, Editura pentru literatură, București, 1965

– Simuț, Ion, Incursiuni în literature actuală, Editura Cogito, Oradea, 1944

– Smeu, Grigore, Marin Preda – O filosofie a naturii, Editura Garamond, București, f.a., 167pp

– Ștefănescu, Alex, Istoria literaturii române contemporane 1941-2000, Editura Mașina de scris, București, 2005

– idem, Prim-Plan, Editura Eminescu, București, 1987

– Tomus, Mircea, Mișcarea literară, Editura Eminescu, București, 1981

– Ungheanu, Mihai, Marin Preda, Vocație și aspirație, Editura Amarcord, Timișoara, 2002, Ediția a II-a

– Ungureanu, Cornel, Proză și reflexivitate, Editura Eminescu, București, 1977

– Vlad, Ion, Lectura romanului, Editura Dacia, Cluj Napoca, 1983

– Zaciu, Mircea, Cu cărțile pe masă, Editura Cartea Românească, București, 1981

– Zane, Rodica, Marin Preda monografie, Editura Aula, Brașov, 2001

Reviste, ziare :

– Ardeleanu, Virgil, Marin Preda : Imposibila întoarcere din Steaua, revistă a uniunii scriitoriilor din R.P.R., bilunară, anul XXII, nr. 11, 1-15 oct. 1971, Cluj, p. 23

– Arghir, Sorin, O imagine complexă a realității din Viața Românească, revistă lunară de literatură a societății scriitorilor din România, (seria veche), anul V, nr. 12 /1952, București, p. 293-307

– Bucur, Marin, Marin Preda: Imposibila întoarcere din Săptămâna culturală a capitalei, (seria nouă), nr. 44, 8 oct. 1971, Editată de Comitetul pentru cultură și artă al municipiului București, p. 5

– Bugariu, Voicu, Despre întâlnirea din pământuri din Luceafărul, revistă a uniunii scriitorilor din R.P.R, bilunară, (seria veche), anul XXII, nr. 5, 3 feb. 1979, București, p. 3

– Călinescu, Matei, Farmecul literaturii din România literară, săptămânal de literatură și artă, anul V, nr. 31, 27 iul. 1972, București, p. 8

– Ciopraga, Constantin, Marin Preda sa opera ca autoportret din România literară, săptămânal de literatură și artă, anul XVII, nr. 20, 17 mai. 1984, București, p. 12-13

– Cristea, Valeriu, Marin Preda: Imposibila întoarcere din Argeș, revistă politică, socială, culturală, lunară, anul VI, nr. 12(67), dec. 1971, Editată de comitetul pentru cultură și artă al regiunii Argeș, Pitești, p. 5

– Crohmâlniceanu, Ov. S., O nuvelă în cinstea lui 23 august: Îndrăzneala de Marin Preda din Viața românească, săptămânal politic-social-cultural, (seria veche), anul XII, nr. 6, ian. 1959, București, p. 160-164

– idem, Secretul unui success literar din Contemporanul, săptămânal politic, social, cultural, (seria veche), nr. 41(1300), 8 oct. 1971, București, p. 2

– Damian, S., Marin Preda: Îndrăzneala din Gazeta literară, organ săptămânal al uniunii scriitorilor din R.S.R., anul VI, nr. 35(285), 27 aug. 1959, București, p. 4

– Diac., Mihail, Marin Preda novelist din Argeș, revistă politică, socială, culturală, anul IV, nr. 4(35), apr. 1969, Editată de comitetul pentru cultură și artă al regiunii Argeș, Pitești, p. 15

– Filip, Gheorghe, Siliștea Gumești între realitate și literatură din Argeș, revistă politică, socială, culturală, lunar,anul XXIII, nr. 3, mart. 1988, Editată de comitetul pentru cultură și artă al regiunii Argeș, Pitești, p. suplimentare

– Fotiade, Ramona, Aspecte ale romanului politic din Amfiteatru, revistă literară și artistică, lunară, anul XX, nr. 5(245), mai. 1986, Editată de Uniunea Asociaților Studenților din R.S.R., București, p. 9

– Georgescu, Paul, Recitind Întâlnirea din pământuri din Viața românească,revistă lunară de literatură a societății scriitoriilor din România,(seria veche), anul XVIII, nr. 9, sept. 1965, București, p. 162-167

– Georgescu, N., Ilie Moromete și ideea țărănească din Academica, revistă de știință, cultură și artă, anul II, nr. 6(18), apr. 1992, București, p. 15

– Horosangian, Bedros, Posibila întoarcere din Vatra, revistă social-culturală, lunară, (seria nouă), anul XVI, nr. 11, 20 noi. 1986, Editată de Comitetul pentru cultură și artă al județului Mureș, Tg. Mureș, p. 9

– Ghidirmic, Ov., Nuvelistica lui Marin Preda din Ramuri, revistă de cultură, lunara, (seria nouă), anul IX, nr. 2(92), 15 feb. 1972, Craiova, p. 7

– Ioncică, Dumitru, Agonia vechii filozofii rurale din Viața românească, revistă lunară de literatură a societății scriitorilor din România, anul XXII, nr.4, apr. 1968, București, p. 105-108

– Locusteanu, R. A., Realismul ca dimensiune a operei lui Marin Preda din Tribuna, săptămânal de cultură, (seria veche), anul XV, nr. 10(737), 11 mart. 1971, Cluj Napoca, p. 3

– Lungu, Ion, De la Întâlnirea de pământuri la Moromeții din Tribuna, săptămânal de cultură, (seria veche), anul III, nr. 31(130), 1 aug. 1959, Cluj, p. 1,3

– Manolescu, Nicolae, Marin Preda: Friguri din Contemporanul, săptămânal politic, social, cultural,(seria veche),nr. 4(902), ian 24, 1964, București, p. 3

– idem, O adunare liniștită din Ramuri, revistă de cultură, lunară, (seria nouă), nr. 4(190), 15 apr. 1980, Craiova, p. 3

– Mihăieș, Mircea, Premoromețiada din Orizont, săptămânal al Uniunii Scriitorilor din România, anul XXXVIII, nr. 40, 2 oct. 1987, Timiș, p. 2

– Nițescu, M., Un realist modern din Viața românească, revistă lunară de literatură a societății scriitoriilor din România, anul XXV, nr. 8/1972, București, p. 44-47

– Oprea, Al., Friguri de Marin Preda din Luceafărul, revistă a Uniunii Scriitorilor din România, (seria veche), anul VII, nr. 4(37), 15 feb. 1964, Editată la Combinatul poligrafic Casa Scânteii, București, p. 3

– idem, Izbânda realismului în creația lui Marin Preda din Viața românească, revistă lunară de literatură a societății scriitoriilor din România, anul VI, nr. 12, dec. 1953, București, p. 226-240

– Oprea, Nicolae, Începuturile lui Marin Preda din Tribuna, săptămânal de cultură, anul XXVI, nr. 20(1326), 20 mai 1982, Editată de Consiliul Culturii și Educației Socialiste, Cluj, p. 1, 3

– Păcurariu, Dim., Clasicismul unui realist modern din România literară, săptămânal de literatură și artă, (seria veche), anul XII, nr. 10, 8 mart. 1979, București, p. 5

– Popa Mircea, Marin Preda și noua literatură a satului din Steaua, revistă a Uniunii Scriitorilor din R.P.R., anul XXXVIII, nr. 2, feb. 1987, Cluj, p. 2-3, 7

– Popescu, Radu, Marin Preda : Îndrăzneala din Contemporanul, săptămânal politic, social, cultural,(seria veche), nr. 49(687), 11 dec. 1959, București, p. 3

– Popovici, Vasile, Realismul dialogal al prozei lui Marin Preda din Orizont, săptămânal al Uniunii Scriitorilor din România, anul XXXII, nr. 22(688), 4 iun. 1981, Timișoara, p. 3

– Raicu, Lucian, Întâlnirea din pământuri din România literară, săptămânal de literatură și artă, (seria veche), anul VII, nr. 19, 9 mai. 1974, București, p. 4

– idem, Un examen de conștiință din România literară, săptămânal de literatură și artă, (seria veche), anul V, nr. 6, 3 feb. 1972, București, p. 8

– Roman, Andrei, Erou și acțiune în nuvelele lui Marin Preda din Luceafărul, revistă a Uniunii Scriitorilor din România, bilunară, (serie veche), anul XVII, nr. 46, 16 noi. 1974, București, p. 8

– Roznoveanu, M., Marin Preda :Imposibila întoarcere din Tomis, revistă lunară, (seria veche), anul VI, nr. 10(64), oct. 1971, Editată de Comitetul pentru cultură și artă al județului Constanța, p. 5

– Simion, Eugen, Nuvelistica lui Marin Preda din Gazeta literară, organ săptămânal al uniunii scriitorilor din RSR, anul XIII, nr. 41(728), 13 oct. 1966, București, p. 3

– idem, O adunare liniștită și povestirea care se amână din Secolul 20, revistă de literatură universală, nr. 4-5/1979, București, p. 115-150

– Sorianu, Vlad, Imposibila întoarcere din Ateneu, revistă de cultură, lunară, anul VIII, nr. 10(87), oct. 1971, Bacău, p. 8

– Spiridon, Monica, Căile realismului din România literară, săptămânal de literatură și artă, (seria veche), anul XIX, nr. 26, 26 iun. 1986, București, p. 4

– idem, Omul supt vremi din Academia română, revistă de istorie și teorie literară, anuar, anul XLII, nr. 4, oct.-dec. 1994, Editura Academiei române, București, p. 475-477

– idem, Viața în oglinda literaturii din România literară, săptămânal de literatură și artă, (seria veche), anul XXVI, nr. 4, 4-10 feb. 1993, București, p. 4

– Tudor, Eugenia, Marin Preda: Imposibila întoarcere din Viața românească, revistă lunară de literatură a societății scriitoriilor din România, anul XXIV, nr. 11(47), noi. 1971, București, p. 71-74

– Ungheanu, Mihai, Marin Preda: Întâlnirea din pământuri din Ramuri, revistă de cultură, lunară, (seria veche), anul III, nr. 9(26), 15 aug. 1966, Editată la Întreprinderea Poligrafică Oltenia, Craiova, p. 10

– Vasiescu, Alexandru, Marin Preda: Imposibila întoarcere din Amfiteatru, revistă literară și artistică, lunar, anul VII, nr. 1(73), ian. 1972, București, p. 2

– Zalis, H., Marin Preda: Întâlnirea din pământuri din Viața românească, revistă lunară de literatură a societății scriitorilor din România, anul XXI, nr. 7, iul. 1968, București, p.76-78