Istoria Limbii Romane. Evolutia Sistemului Fonologic
Capitolul 1
FONETICĂ ȘI FONOLOGIE ISTORICĂ
1. ELEMENTE INTRODUCTIVE
L i m b a este un sistem de nivele integrate de la simplu la complex, de la inferior la superior. Unul dintre nivele îl reprezintă cel fonetico-fonologic, obiect de studiu al foneticii și al fonologiei. F o – n e t i c a studiază sunetele vorbirii, f o n o l o g i a studiază fonemele. S u n e t u l este unitatea fonică fără funcție distinctivă, produsă și receptată în procesul de comunicare. F o n e m u l este unitatea fonică dotată cu funcție distinctivă (pertinentă).
Teoria fonemului a fost introdusă în lingvistică de B a u –
d o u i n d e C o u r t e n a y. Contribuții importante au avut și R. J a k o b s o n, A. M a r t i n e t.
Rostind cuvintele, oamenii pronunță sunete. Acestea se clasează în funcție de:
– natura lor fizică;
– rolul lor în limbă (după funcția lor distinctivă / după trăsăturile lor pertinente).
În principiu, se poate pronunța un număr foarte mare de sunete. Dar nu toate sunetele pe care le pronunțăm sunt utilizate în sistem, nu toate au valoare distinctivă (sau valoare funcțională), deci nu toate sunt foneme.
De ex.:
În franceză, ę (deschis) și ẹ (închis) sunt două foneme diferite (deci, pentru franceză, gradul de deschidere al acestor vocale este trăsătură distinctivă):
est (pron. ę) = "este"; et (pron. ẹ) = "și"
Pentru română, gradul de deschidere (apertura) nu e trăsătură distinctivă (decât în unele graiuri): mere (pron. męre / mẹre) = sensul unic "mere". Așadar, ę și ẹ în franceză sunt două foneme diferite, în română constituie un singur fonem. În schimb, a față de e reprezintă, în ambele limbi, alt fonem.
În descrierea fonemului se au în vedere trăsăturile specifice pe baza analizei dicotomice care ține seama de opoziții, adică de prezența sau absența unui element distinctiv. De ex., în română sonoritatea este trăsătură distinctivă: p se definește ca o consoană surdă (pară) față de b = consoană sonoră (bară); de asemenea, p = oclusivă față de v = constrictivă (vară).
Fonologia poate fi abordată sincronic și diacronic.
F o n o l o g i a s i n c r o n i c ă stabilește sistemul de foneme al unei limbi la un moment dat al evoluției ei (faptele contemporane, comparându-le unele cu altele).
F o n o l o g i a d i a c r o n i c ă (sau i s t o r i c ă) studiază sistemul fonologic al unei limbi în diferite etape ale evoluției ei.
Ea urmărește: modul specific al unei limbi de a-și o r g a n i -z a materialul sonor de care dispune în diferite stadii; constatarea unor t e n d i n ț e în evoluția limbii; s c h i m b ă r i l e fonetice intervenite în timp.
S c h i m b a r e a f o n e t i c ă este o trecere de la o articulație la alta.
Prin schimbări fonetice sistemul fonologic poate fi afectat în două moduri:
1) pot a p ă r e a foneme sau variante noi ale fonemelor existente într-o stare de limbă anterioară;
1) se poate m o d i f i c a distribuția fonemelor existente într-o fază de limbă anterioară.
Schimbările fonetice regulate statornicesc niște reguli care au fost numite l e g i f o n e t i c e.
Cele mai supuse modificărilor sunt cuvintele mai des întrebuințate.
Schimbările fonetice sunt de mai multe feluri:
1. schimbări fonetice c o n d i ț i o n a t e;
2. schimbări fonetice n e c o n d i ț i o n a t e;
3. a c c i d e n t e fonetice.
1. Schimbările fonetice condiționate sunt transformările petrecute în anumite împrejurări date:
a) datorită c o n t e x t u l u i fonetic (datorită influenței sunetelor învecinate);
b) datorită p o z i ț i e i sunetului în cuvânt (poziție inițială, medială, finală).
De exemplu:
a) Schimbări condiționate de c o n t e x t:
a + n > ă, apoi â : lat. canis> rom.*căne > câne
a + nn rămâne a: lat. annus > rom. an
o accentuat + a în silaba următoare > diftongul oa: lat. mola > rom. moară
ll posttonic + a dispare: lat. stella > rom. stea
ll posttonic + alte vocale se păstrează: lat. stellae > rom. stele
b) Schimbări condiționate de p o z i ț i a sunetului:
Mai supuse transformărilor sunt sunetele de la sfârșitul cuvintelor. Motivul: la pronunțarea unui cuvânt, energia fonetică se masează la început, pentru că elementul purtător al sensului se află de obicei la începutul cuvintelor.
lat. adducere (cu a inițial neaccentuat) > rom. aduce ca în albus > alb (în care a = accentuat)
mensa > masă (consoana inițială se menține, vocala finală se transformă)
lupus > lup (consoana inițială și cea medială se păstrează, cea finală dispare).
În studierea transformărilor fonetice trebuie să se țină seama de: a) o r i g i n e a cuvântului; b) d a t a pătrunderii lui în limbă, pentru că unele legi valabile pentru anumite cuvinte (de o anumită origine și intrate în limbă la un moment anume) nu sunt valabile pentru altele (de altă origine și intrate în limbă în altă perioadă).
De ex.:
cl >k' în cuvinte de origine latină: clavem > cheie (k'eie)
cl se menține în cuvintele de origine slavă, pătrunse mai târziu în limbă, când legea transformării lui cl în k' încetase: klěsta > clește.
Dintre unitățile suprasegmentale, un rol important în determinarea schimbărilor fonetice are a c c e n t u l.
O v o c a l ă accentuată are altă evoluție decât o vocală neaccentuată.
De ex.:
– a accentuat se conservă;
– a neaccentuat > ă (dar a neaccentuat inițial se păstrează datorită poziției sale în cuvânt): lat. casa > rom. casă.
La c o n s o a n e are importanță locul acestora în raport cu accentul.
ll + a precedat de accent dispare: lat. medulla > rom. măduvă
ll + a urmat de accent se păstrează. lat. medullarius > rom. mădular.
Influența accentului se manifestă atât la nivel de c u v â n t, cât și la nivel de p r o p o z i ț i e. Există cuvinte care la nivel de propoziție sunt neaccentuate: prepozițiile și conjuncțiile. Cuvintele accentuate au alte evoluții decât cele neaccentuate. Sunt cazuri când același cuvânt evoluează în mod diferit, după cum este accentuat sau neaccentuat în propoziție.
De ex.: lat. longus (accentuat în propoziție) > rom. lung (adjectiv)
longus (neaccentuat în propoziție) > rom. lângă (prepoziție).
2. Schimbări fonetice necondiționate (spontane) au loc independent de accent sau de poziția sunetului în cuvânt. Totuși, niște cauze ale acestor schimbări există, dar ele sunt necunoscute.
De ex.: b (bilabială oclusivă sonoră) > v (labiodentală fricativă sonoră)
lat.clasică: albeus > lat. pop. alveus
și invers
v > b: lat.cl.: vervex > lat. populară berbex – berbecem > rom. berbec
veteranus > beteranus > bătrân
3. Accidentele fonetice sunt modificări ale sunetelor sub influența altor sunete, apropiate sau depărtate. Sunt schimbări condiționate, dar fără să aibă caracter de regulă.
Există mai multe feluri de accidente fonetice, manifestate în cuvinte de origine latină, de alte origini sau în interiorul limbii române:
a. A f e r e z a
– (căderea vocalei inițiale, mai ales a):
– lat. aranea > râie
– n.gr. ostrakinos > strachină
– (căderea consoanei inițiale, mai ales pentru simplificarea grupurilor consonantice):
– lat. fossatum > *fsat > sat
b. P r o t e z a (apariția unui sunet la început de cuvânt):
– î proteic la pronumele personale mi, ți, l-: îmi, îți, îl (explicabil prin condiții sintactice)
– h înaintea inițialei vocalice (regional): hăsta, hodaie
– a: lunec > alunec; copăr > acopăr; mestec > amestec
c. E p e n t e z a (anaptixa) (apariția unui sunet în interiorul cuvântului)- apare mai ales în cuvinte nelatine:
– epenteza consonantică: zlobivu>zglobiu cu g epentetic (apar grupuri consonantice necaracteristice limbii române);
– epenteza vocalică: sl. visnja > vișină; gnoi > gunoi.
d. S i n c o p a (căderea unui sunet postaccentuat):
– lat. oculus > ochi; calidus > cald;
– în interiorul l. române: afară > afar; deget > deșt.
e. A p o c o p a (dispariția unui sunet de la sfârșitul cuvântului):
– dispariția lui u final: lup
– e final: iepur, purec, foarfec (apocopă de natură morfologică).
f. E p i t e z a (apariția unui sunet la sfârșitul cuvântului):
– u (la împrumuturile substantivale trecute în categoria masculinelor): magh. fogado > făgădău, fr. coupé > cupeu;
– a (la cele trecute la feminine): tc. akade > acadea; fr. chaussée > șosea.
g. M e t a t e z a (schimbarea locului de articulare în cadrul aceluiași cuvânt):
– lat. formosus > frumos;
– în vorbirea neîngrijită: protopop – potropop; mijloc – miljoc.
h. H a p l o l o g i a (articularea o singură dată a unui sunet sau grup de sunete care se repetă):
– lat. veteranus > bătrân
– rom. (în cuvinte): jumătate – jumate; deget > deșt;
(în grupuri de cuvinte): astă toamnă – astoamnă.
i. A n t i c i p a r e a (pronunțarea unui sunet și într-o silabă anterioară celei în care apare în mod firesc):
– în pl. etimologic câni, i final a fost anticipat în câini; cu timpul acest i anticipat a apărut și la singular: câine.
j. P r o p a g a r e a (inversul anticipării):
– lat. genuculum > genuchi >genunchi.
k. A s i m i l a r e a (potrivirea sunetelor în procesul de articulare) (opusul disimilării) – duce la schimbarea formei cuvântului:
– asim. vocalică: lat. parietem > părete > perete
– asim. consonantică: corona > curună > cunună.
l. D i s i m i l a r e a (modificarea unui sunet sub influența unui sunet vecin, pentru a se diferenția de acesta) (opusul asimilării)
– disimilarea vocalică: lat. vicinus > vecin
– disimilarea consonantică: lat. minutus > *mănut > mănunt > mărunt.
m. A c o m o d a r e a (variantă a asimilării produsă când sunetele sunt în contact): – lat. disglaciare > desgheța > dezgheța
– prin Maramureș > prim Maramureș.
Unele accidente fonetice individualizează dialectele sau graiurile. De exemplu:
– aromânei îi este caracteristică proteza:
arâu < lat. rivus
aurlu < lat. ululo
– în istroromână și în meglenoromână apare afereza:
– megl. fáră < lat. adforas
vęam < lat. habebam
– graiurilor dacoromâne le sunt specifice:
– în graiul crișean: – epenteza lui c în grupul sl: sclab – slab
– metateza te…ce / ce…te: pântece – pâncete
– proteza: anumără – numără
– în graiul maramureșean:
– apocopa: – oi fa – voi face
– Pe – Petre
– apocopa și haplologia: măli – mămăligă
2. CARACTERISTICILE TRANSFORMĂRILOR
FONETICE
Transformările fonetice au următoarele caracteristici:
1) sunt i n d e p e n d e n t e d e v o i n ț a o a m e n i l o r.
2) au caracter p r o g r e s i v, gradual, în sensul că o transformare fonetică e realizată la început de către un singur vorbitor, într-un singur cuvânt. Apoi ea trece la alte cuvinte în care apar aceleași combinații de foneme și, răspândindu-se progresiv, se generalizează.
E. C o ș e r i u (Sincronia e diacronia) vorbește despre: o "generalizare extensivă" (pentru toți vorbitorii) și o "generalizare intensivă" (pentru toate cuvintele).Generalizarea extensivă (difuzarea, răspândirea) este un fapt de ordin social, difuzarea intensivă (modificarea fonetică în sine) este un fapt de natură lingvistică.
3) Sunt, în general, c o n s t a n t e, adică, într-un interval de timp determinat, un element sonor, în același context fonetic, suferă aceeași transformare.
De exemplu:
– vocala e + n (plus eventual o altă consoană) > i
– în graiul crișean: – epenteza lui c în grupul sl: sclab – slab
– metateza te…ce / ce…te: pântece – pâncete
– proteza: anumără – numără
– în graiul maramureșean:
– apocopa: – oi fa – voi face
– Pe – Petre
– apocopa și haplologia: măli – mămăligă
2. CARACTERISTICILE TRANSFORMĂRILOR
FONETICE
Transformările fonetice au următoarele caracteristici:
1) sunt i n d e p e n d e n t e d e v o i n ț a o a m e n i l o r.
2) au caracter p r o g r e s i v, gradual, în sensul că o transformare fonetică e realizată la început de către un singur vorbitor, într-un singur cuvânt. Apoi ea trece la alte cuvinte în care apar aceleași combinații de foneme și, răspândindu-se progresiv, se generalizează.
E. C o ș e r i u (Sincronia e diacronia) vorbește despre: o "generalizare extensivă" (pentru toți vorbitorii) și o "generalizare intensivă" (pentru toate cuvintele).Generalizarea extensivă (difuzarea, răspândirea) este un fapt de ordin social, difuzarea intensivă (modificarea fonetică în sine) este un fapt de natură lingvistică.
3) Sunt, în general, c o n s t a n t e, adică, într-un interval de timp determinat, un element sonor, în același context fonetic, suferă aceeași transformare.
De exemplu:
– vocala e + n (plus eventual o altă consoană) > i
lat. bene > bine
prendere > prinde
Caracterul constant al transformărilor fonetice nu trebuie absolutizat. Legile fonetice cunosc excepții, explicabile, unele prin factori sociali, altele prin poziția cuvintelor în limbă: este vorba de anumite cuvinte savante în raport cu cele uzuale, de împrumuturi, de unele cazuri de omonimie.
4) Au un caracter t e m p o r a r, adică se manifestă în anumite perioade de timp din istoria limbii.
De exemplu:
– a accentuat urmat de n a devenit ă, apoi â / î într-o anumită etapă din evoluția limbii, astăzi legea nemaiacționând:
– lat. canem > câne, dar
– fr. canton > canton, nu *cânton
Eroarea care l-a dus pe A r o n P u m n u l (reprezentant al curentului purist în limbă) la exagerările latiniste ținea tocmai de nesocotirea caracterului temporar al acțiunii legilor fonetice. Puriștii impuneau neologismelor tratamentul fonetic specific legilor fonetice care acționaseră cândva în limbă. Astfel, ei recomandau formele:
– năciune (pentru națiune), ocupăciune (pentru ocupație), după modelul termenilor moșteniți închinăciune, rugăciune.
5) Pot fi l o c a l e sau r e g i o n a l e.
De exemplu, rotacismul (trecerea spontană a lui -n- la -r- ), fenomen atestat în texte traduse și originale din sec. XVI-XVII, aparține nordului Transilvaniei, Maramureșului, Moldovei, Bucovinei:
– lat. bene > bire.
ACCENTUL
A c c e n t u l reprezintă punerea în valoare a unei (singure) silabe în raport cu celelalte silabe dintr-un cuvânt.
Această scoatere în relief se realizează prin diferența de intensitate sau de înălțime pe care o are o silabă în raport cu celelalte silabe ale cuvântului.
În limba română accentul este l i b e r și v a r i a b i l. Aceasta înseamnă că, spre deosebire de alte limbi, accentul nu trebuie să cadă obligatoriu pe aceeași silabă în cuvinte diferite, fapt care dă limbii mari posibilități de variații ritmice.
Mobilitatea accentului în aceeași secvență de foneme reprezintă un mijloc de:
a) diferențiere s e m a n t i c ă:
– módele față de modéle
– ácele față de acéle.
Nu în toate cazurile diferența de accent a două secvențe fonice identice indică și o diferență semantică: áripă – arípă; gíngaș – gingáș.
b) diferențiere g r a m a t i c a l ă:
– cântă (cu accentul pe prima silabă)(indicativ prezent / imperativ) față de cântă (cu accentul pe ultima silabă)(indicativ perfect simplu).
În limba română, accentuarea poate fi:
1) o x i t o n ă (pe ultima silabă): ca-feá, ci-tít;
2) p a r o x i t o n ă (pe penultima silabă): cá-să, vă-zú-se;
3) p r o p a r o x i t o n ă (pe antepenultima silabă): lím-pe-de;
4) mai rar, accentul poate sta înaintea antepenultimei (pe a patra silabă numărînd de la sfârșitul cuvântului): fér-fe-ni-ță sau
5) chiar pe a cincea silabă : șáp-te-spre-ze-ce.
Categoria cuvintelor oxitone reprezintă o noutate a limbii române față de latină.
În limba latină, ritmul frazei era cantitativ, fiind alcătuit din succesiunea regulată a silabelor scurte și a celor lungi.
Limba latină, de la începutul perioadei literare până în epoca imperială, a cunoscut accentul m u z i c a l (accent m e l o d i c sau t o n). Accentul latin se realiza prin ridicarea glasului (silaba accentuată se emitea pe o notă mai înaltă decât silaba neaccentuată).
Accentul latin se prezenta astfel:
– în cuvintele polisilabice (formate din mai mult silabe) locul accentului era determinat de cantitatea penultimei silabe:
– dacă penultima silabă era lungă, accentul cădea pe aceasta: cantáre;
– dacă penultima silabă era scurtă, accentul trecea pe antepenultima: cáměra, hómĭnem.
Concomitent cu accentul muzical, în latină exista și accentul d i n a m i c (numit și de i n t e n s i t a t e, de f o r ț ă, e x p i r a -t o r), care, începând din sec.al III-lea e.n. va trece pe primul plan. Accentul muzical scade ca importanță (și cu aceasta își pierde rolul semantic) în epoca istorică a limbii latine.
În limba română accentul tradițional este cel dinamic, dar cuvântul este afectat și de un accent muzical. Acesta, fiind plasat pe aceeași silabă pe care cade și accentul dinamic, nu este pus în relief. Accentul muzical devine evident în frazele interogative, în care tonul este trecut pe primul plan.
În latina populară accentul avea aceeași poziție ca în latina clasică, cu excepția câtorva cazuri în care se constată deplasări de accent, deplasări menținute și în limbile romanice și, deci, și în română.
Deplasări de accent se întâlnesc în cuvintele în care apare un grup consonantic format din muta cum liquida, adică din consoanele p, b, t, c, g (muta) plus l, r (liquida).
De exemplu:
a) În latina populară, în cuvintele care conțineau muta cum liquida, consoana oclusivă (b, c, d etc.) se grupa cu vocala precedentă, spre deosebire de latina clasică, în care muta a trecut în silaba următoare, astfel că aceasta s-a lungit. Silaba devine lungă chiar atunci când conține o vocală scurtă.
De exemplu, în lat. íntěgrum accentul cădea pe silaba antepenultimă, iar consoana oclusivă g se grupa în silaba precedentă și se pronunța intēg-rum. Această modificare în organizarea grupării silabice a provocat o deplasare a accentului pe vocala urmată de muta cum liquida. Această accentuare s-a păstrat și în românescul întrég.
b) În grupul format din í accentuat în hiat cu o altă vocală, accentul este atras de vocala următoare.
De exemplu, în paríetem, în care í era accentuat, accentul a trecut pe al doilea element vocalic, pariétem > rom. peréte ( i a fost absorbit de vocala următoare închisă).
La fel: mulíerem > muliérem > muiere
c) Sentimentul că unele cuvinte sunt alcătuite din două elemente a dus la deplasarea accentului, în cuvintele trisilabice, de pe silaba antepenultimă pe penultima, sub influența formelor simple cu accentul pe temă.
De exemplu: íncipit > incípit > încépe
cónvenit > convénit > convíne
d) Sincoparea și închiderea vocalelor latine.
De obicei, o vocală care suferă sincopa urmează sau precedă o consoană de tipul m, n, r, l, y sau w. În textele latine populare se înregistrează multe forme sincopate, transmise și în limba română.
De exemplu:
lat. cl. viridis – lat. pop.virdis – rom. verde
oculus oclus ochi
vetulus vetlus vechi
e) Semiconsoanele y și w dispar în latina populară înaintea unei vocale.
De exemplu:
lat. cl. februarius – lat. pop. febrarius – rom. făurar
În latină accentul era de obicei paroxiton. În limba română accentul latinesc s-a păstrat în general pe aceeași silabă ca în latină. Trebuie însă menționate și unele schimbări intervenite în evoluția limbii, și anume, faptul că, prin transformările fonetice suferite în timp, cuvintele latinești bisilabice devin în română monosilabice, cuvintele trisilabice devin bisilabice și, în felul acesta, din accent paroxiton în latină se ajunge în română la accent oxiton etc.
De exemplu:
lat. lúpus (bisilabic, paroxiton) > rom. lup (monosilabic, oxiton)
cánticum (trisilabic, proparoxiton) > cântec (bisilabic, paroxiton)
În cuvintele de origine străină accentul manifestă două aspecte:
– de cele mai multe ori a fost menținut în română pe aceeași silabă ca în limba de proveniență;
– uneori însă accentul și-a schimbat locul.
În împrumuturile românești de origine s l a v ă accentul e paroxiton, ca în limba slavă: sl. lopáta > rom. lopátă
stráža strájă
vlága vlágă
– uneori în română accentul e paroxiton, în timp ce în slavă (bulgară) e oxiton:
sl. slugá > rom. slứgă
brazdá brázdă
kosá coásă
În cuvintele de origine t u r c ă accentul e menținut, în majoritatea cuvintelor, pe ultima silabă: musacá, hambár. Unele împrumuturi turcești au accent paroxiton pentru că au pătruns prin filieră slavă: cálfă, páșă.
VOCALISMUL
Sistemul fonetic a cunoscut două aspecte ale evoluției sale:
a) o evoluție c a n t i t a t i v ă (s-a modificat numărul de vocale, consoane);
b) o evoluție c a l i t a t i v ă (s-a modificat calitatea lor, timbrul – închiderea sau deschiderea la vocale; s-au consonantizat unele semivocale).
EVOLUȚIA CANTITATIVĂ A VOCALELOR
LIMBII ROMÂNE
Evoluția cantitativă a vocalelor limbii române a constat în:
1. c o n s e r v a r e a vocalelor din latină și din alte limbi cu care româna a venit în contact;
2. d i s p a r i ț i a unor vocale în anumite poziții;
3. a p a r i ț i a de noi vocale;
4. (cazuri particulare) p r o t e z a unei vocale.
1. Conservarea vocalelor
În latina populară trece pe primul plan accentul de intensitate (în locul accentului muzical). În felul acesta se impune, ca mijloc de diferențiere, calitatea vocalelor, timbrul lor (în locul cantității, lungimii). Vocalele scurte au un timbru mai deschis, vocalele lungi un timbru mai închis.
Sistemul vocalic al limbii române este foarte apropiat de sistemul celorlalte limbi romanice, dar există și unele deosebiri.
Sistemul vocalic al latinei dunărene este alcătuit din vocalele: i, e, a, o, u. Sistemul este asimetric, pentru că vocala e apărea sub două forme ę și ẹ (deschis și închis).
Limba română a c o n s e r v a t (de obicei în poziție inițială și medială) vocalele limbii latine sau ale altor limbi din care a împrumutat cuvinte:
De exemplu:
Vocala a:
lat. acrus > rom. acru; caput > cap
sl. livada > rom. livadă; rana > rană
magh. áldomás > rom. aldămaș / adălmaș.
Vocala e:
lat. credo > rom. cred; venire > veni; venenum > venin
magh. féle > rom. fel.
Vocala i:
lat. scribo > rom. scriu
sl. gradina > rom. grădină
Vocala o (scurt și lung):
lat. focus > rom. foc; pop(u)lus > *ploppus > plop
sl. bogatu > rom. bogat
Vocala u (lung și scurt):
lat. dulcis > rom. dulce; crudus > crud
tc. musakka > rom. musaca
2. Dispariția unor vocale în anumite poziții:
lat. oculus > rom. ochi (dispare u posttonic)
aranea > râie (dispare a inițial, fenomen mai rar, pentru că de obicei inițialele se păstrează)
lupus > lup (dispare u final).
3. Crearea unor vocale
Limba română nu s-a rezumat la sistemul latin, ci și-a creat un sistem vocalic mai bine articulat, alcătuit din șapte vocale, prin adăugarea vocalelor ă și â / î, care diferențiază româna de celelalte limbi romanice.
Sistemul vocalic al românei se înscrie în triunghiul:
i î u
e ă o
a
Acest triunghi se compune din:
1) seria anterioară nelabială: i și e;
2) seria posterioară labială: u și o;
3) seria medială nelabială: ă și î / â.
Vocala a este neutră din punctul de vedere al locului de articulare.
Româna a inovat și prin crearea diftongilor ea și oa (inexistenți în latină), în care e și o constituie clasa propriu-zisă a semivocalelor. Formarea acestor diftongi se explică prin criterii interne ale limbii (diftongarea vocalelor a și e sub accent a fost condiționată de timbrul vocalei următoare). Cu ajutorul diftongării se pot distinge cuvintele moștenite de neologismele – latine sau de alte origini – împrumutate.
solem – soare; coda – coadă; rogat – roagă, dar
revocă (nu *revoacă); pedagogă (nu* pedagoagă);
Există totuși și neologisme care cunosc diftongarea: persoană, butoane, convoacă (în unele dintre aceste cazuri diftongarea nu e un fenomen de natură fonetică, ci morfologică – diferențiază singularul de plural, o persoană verbală de alta).
În concluzie, s i s t e m u l v o c a l i c al l i m b i i r o -m â n e este alcătuit din șapte vocale și doi diftongi.
Trebuie făcută observația că în unele graiuri dacoromâne funcționează opoziția distinctivă ę – ẹ; o – ọ.
Astfel, în Transilvania, dọr "nostalgie" – dąr "doar"
putẹm (indicativ prezent) – putęm (indicativ imperfect).
CONSONANTISMUL
Limba română se caracterizează prin conservarea scheletului consonantic al cuvintelor latine, trăsătură specifică limbii române în comparație cu celelalte limbi romanice.
De exemplu:
lat. digitum > rom. deget, fr. doigt (pron. dwa)
vitellum > rom. vițel, fr. veau (pron. vo)
factum > rom. faptă, fr. fait (pron. fε).
Sistemul consonantic al românei este format din consoanele (relativ în ordine alfabetică): b, c, d, f, g, h, j, k, k', g', č, ğ, l, m, n, p, r, s, ș, t, ț, v, x, z.
Consoanele limbii române se clasifică după locul de articulare și după modul de articulare.
După l o c u l de articulare, există consoane:
– bilabiale: p-b, m;
– labiodentale: f-v;
– dental-alveolare inferioare: s-z, ț;
– dental-alveolare superioare: t-d;
– prepalatale: ș-j, č-ğ, l, n, r;
– palatale: k'-g';
– velare: k-g;
– laringală: h.
După m o d u l de articulare, există consoane:
– oclusive: p-b (bilabiale, surdă-sonoră);
t-d (dental-alveolare superioare, surdă-sonoră);
k'-g' (palatale, surdă-sonoră);
k-g (velare, surdă-sonoră);
– semioclusive (africate):
ț (dental-alveolară inferioară, surdă);
č-ğ (prepalatale, surdă-sonoră);
– constrictive (fricative, continue):
f-v (labiodentale, surdă-sonoră);
s-z (dental-alveolare inferioare, surdă-sonoră)
ș-j (prepalatale, surdă-sonoră)
h (laringală, surdă);
– nazale: m,n (bilabială, prepalatală);
– laterală (lichidă): l (prepalatală);
– vibrantă: r (prepalatală).
Consoana x se compune din două foneme și are două variante de rostire: una surdă "cs" și una sonoră "gz". Varianta sonoră apare numai în unele situații de poziție intervocalică (auxiliar, elixir, exemplu, exact, exala, exalta, examen, exaspera, execrabil, executa, exemplar, exercita, exersa, exigent, exil, exista, exotic, exulta…).
Parcurgând lista de mai sus observăm că în limba română există un număr mai mare de consoane decât existau în latină.
Româna are în plus față de latină:
– oclusivele palatale: k', g';
– fricativele prepalatale: ș, j;
– semioclusivele prepalatale: č, ğ;
– africatele dentale : ț, (dz, arhaic și dialectal);
– dentala fricativă: z;
– constrictiva laringală: h (existentă în latina veche, dar pierdută într-o fază mai nouă a limbii).
EVOLUȚIA CANTITATIVĂ A CONSOANELOR
LIMBII ROMÂNE
Evoluția cantitativă a consoanelor limbii române a constat în:
1. c o n s e r v a r e a consoanelor în cuvintele moștenite și în împrumuturi;
2. d i s p a r i ț i a de consoane în trecerea de la latină la română;
3. c o n s o n a n t i z a r e a unor elemente semiconsonantice;
4. a p a r i ț i a unor consoane;
5. c a z u r i p a r t i c u l a r e.
1. Conservarea consoanelor
În general, consoanele din latină s-au păstrat nealterate în limba română, mai ales la inițiala cuvântului, poziție tare prin excelență.
Consoana bilabială explozivă surdă p s-a păstrat:
– la inițiala cuvântului:
lat. pacem > pace
palumbus > porumb
sl. pivĭnica > pivniță
– medial, indiferent de originea cuvântului:
lat.superare > supăra
caput > cap
rapire > răpi
alb. kopil > copil
sl. klopotu > clopot
– geminata pp a fost tratată ca p simplu:
lat. apparare > apăra
Consoana b – perechea sonoră a lui p – s-a păstrat:
– la inițială:
lat. barba > barbă
bene > bine
alb. buzë > buză
sl. bogatŭ > bogat
magh. bér > bir
– medial (când era urmat de un iot):
lat. robeus > roib
habeat > să aibă
sl. ljubiti > iubi
tc. habar > habar
Consoana m – bilabială nazală sonoră – s-a păstrat:
– la inițială:
lat. mane > mâ(i)ne
mergere > merge
alb. mal > mal
sl. milostivŭ > milostiv
n.gr. monedha > monedă
– medial:
lat. homo > om
umidus > umed
sl. gramada > grămadă
gr. kamata > camătă
– latinescul mm se menține ca m simplu:
lat. committere > (în)cumeta
summittere > sumete
Consoana f – fricativă labiodentală – se păstrează indiferent de poziția ei:
– la inițială:
lat. facia > față
familia > fămeaie > femeie
tc. fota > fotă
n.gr. fantasma > fantasmă
– medial:
lat. trifolium > trifoi
scrofa > scroafă
n.gr. ifos > ifos
– ff se reduce la f:
lat. sufferire > suferi
Consoana t – dentală oclusivă surdă:
– la inițială:
lat. tacere > tăcea
taurus > taur
sl. taina > taină
magh. tagad > tăgădui
– medial:
lat. civitatem > cetate
rota > roată
tc. peltek > peltic
– tt se menține ca t simplu:
lat. transmittere > transmite
Consoana d – oclusivă dentară sonoră – (cu excepția cazurilor când este urmată de ę deschis sau i închis) se menține:
– la inițială:
lat. desertus > deșert
dare > da
sl. duhǔ > duh
magh. darab > dărab
– medial:
lat. coda > coadă
unde > unde
sl. gradina > grădină
magh. hordó > hârdău
– dd se menține ca d simplu:
lat. adducere > aduce
addormire > adormi
Consoana n – dentală nazală – s-a păstrat:
– la inițială:
lat. niger > negru
novus > nou
sl. nevěsta > nevastă
n.gr. nóstimos > nostim
– medial:
lat. bonus > bun
anima > inimă
sl. rana > rană
n.gr. orfános > orfan
S i t u a ț i i d e o s e b i t e: > lat. una > rom. una
> rom. o
– nn este singura consoană lungă din română: înnopta, înnegri
(excepții: cellalt; rrău, albasstru, în vorbirea afectivă).
Consoana l – dentală laterală sonoră:
– la inițială, s-a păstrat:
lat. (înaintea tuturor vocalelor cu excepția lui ę deschis și i închis sau i(e ) în hiat: lacus > lac
lignum > lemn
sl. lakomǔ > lacom
gr. lehúsa > lehuză
– medial intervocalic:
– devine r în cuvintele de origine latină:
lat. dolus > dor
mola > moară
– se conservă în cuvinte de alte origini:
sl. bola > boală
tc. kula > culă "boltă, turn circular"
– ll se menține ca l, când e urmat de e, o, u, i:
lat. callis > cale
intelligere > înțelege
– ll + a cunoaște două tratamente:
– se păstrează ca l simplu, dacă apare înaintea accentului:
macellarius > măcelar
– dispare, dacă apare după accent:
stella > stea.
S i t u a ț i i d e o s e b i t e:
– pron. dem. lat. illa > *ella > *alla > aa > a : casa illa > casa (illa > articol)
illa > o (illa > pronume)
Consoana r – dentală vibrantă sonoră – s-a păstrat:
– la inițială:
lat. ridere > râde
rogare : ruga
sl. raj : rai
magh. rajta : raită
– medial:
lat. sera > seară
aurum > aur
sl. gradina > grădină
magh. borviz > borviz
– rr s-a redus la r simplu:
lat. carrus > car
Consoana s – dentală fricativă surdă – s-a conservat:
– la inițială:
lat. solem > soare
septimana > săptămână
sl. sobolǔ > sobol
n.gr. simfonia > simfonie "acord, unison"
– medial:
lat. casa > casă
basilica > biserică
n.gr. ghipsos > ipsos
Obs.: Păstrarea surdității lui s în raport cu alte limbi romanice constituie o caracteristică a limbii române (it. casa cit. caza).
– ss s-a menținut ca s simplu:
lat. ossum> os
sessus > șes
Consoana velară oclusivă surdă c + a, o, u s-a păstrat:
– la inițială:
lat. callis > cale
corvus > corb
n.gr. kondili > condei
alb. kopil > copil
– medial:
lat. focus > foc
manica > mânecă
sl. iskaljati > iscăli
– cc s-a păstrat c simplu:
lat. siccus > sec
vacca > vacă
Consoana g – velară oclusivă sonoră – urmată de a, o, u s-a păstrat:
– la inițială:
lat. galbinus > galben
gustare > gusta
magh. gond > gând
sl. gǔsterǔ > gușter
– medial:
lat. rumigare > rumega
frigus > frig
sl. bogatǔ > bogat
2. Dispariția unor consoane în evoluția de la latină la română
Nu e vorba de consoane dispărute din inventarul sistemului consonantic, ci de dispariția unor consoane în anumite poziții sau de transformarea (vocalizarea) lor.
1) Consoane i n i ț i a l e
Sunt rare situațiile de dispariție a unor consoane inițiale:
Consoana l +ę, i > l' > se vocalizează:
lat. leporem > l'epure > iepure
Consoana f dispare:
lat. fossatum > *fusat > fsat > sat
2) Consoane m e d i a l e
Consoanele b și v dispar:
lat. caballus > *caalu > cal
scribere > scrie
in ab ante > înainte
lat. rivus > râu
pavimentum > pământ
Consoanele geminate ll + i scurt sau i în hiat dispar:
lat. gallina > găină
caballi > cai
Consoana g uneori dispare, uneori se menține:
lat. magis > mais > mai
ego > eo > eu
lat. rogare > ruga
3) Consoanele f i n a l e
Partea finală a cuvintelor (fie consoane, fie vocale) are o articulare în general mai slabă și de aceea e mai expusă modificărilor.
Încă din latina târzie dispar consoanele -m, -t, -s.
Consoana -m (cazul acuzativ):
lat. casam > casă
mentem > minte
Consoana -t:
lat. aut > au
et > e "și" (în româna veche)
stat > (el) stă
Consoana -s (dispare în special în formele flexionare nominale – substantiv, adjectiv -, dar și la verbe, pronume, numerale, prepoziții):
lat. lupus > lup
bonus > bun
audis > auzi
nos > nă > ne
tres > trei
foras > fără
Alte consoane dispărute:
-b intervocalic: caballus > cal
– c: sic > și
– d: quod > că
– f : fossatum > *fsatu > fsat > sat
– g intervocalic: ego > eu;
magister > măiestru (în Romania occidentală se menține)
– n: aramen > aramă
– r: imperator > împărat
soror > soră
Grupuri de consoane reduse la consoane:
– pt > t: baptisare > boteza
– br > r: cibrum > ciur
fabrum > faur
– bl > l: stabǔlum > staul
(ǔ – sincopare)
(bl > l)
(metateza lui u)
3. Consonantizarea unor elemnte semiconsonantice
Consonantizarea semiconsoanelor s-a produs în cuvinte de origine latină, dar și în cuvinte de alte origini.
a) Semiconsoana i din latină s-a consonantizat în epoca imperială și a devenit fricativa j.
În română lat. j + o, u > j (< ğ):
lat. jovis (dei) > joi
jocare > juca
lat. j + a > z
lat. jacere > zăcea
b) Semiconsoana u > v sau f:
lat. laudare > ar. lăvdare
4. Apariția unor noi consoane
Limba română are 10 consoane noi față de limba latină:
– fricativele prepalatale: ș, j
– fricativa dentală: z
– africatele prepalatale: č, ğ
– africatele dentale: ts (ț), dz
– oclusivele palatale: k', g'
– aspirata constrictivă laringală: h.
Noile consoane sunt rezultatul unor evoluții calitative: în anumite condiții fonetice, s-au produs transformări ale unor consoane din latină sau, uneori, din alte limbi. Unele și-au schimbat modul de articulare (t > ts), altele locul de articulare (s > ș).
Consoana ș:
s + i /e (+ vocală în hiat) > ș – prin palatalizare:
septem > *siepte > șeapte > șapte
(e > ie) (metafonie) (monoftongare)
resina > rășină
camisia > cămașă
sc / st + i > ș: lat. fascia > fașă
ustia > ușă
castigare > (a) câștiga
scire >(a) ști
– astăzi – ca marcă a pluralului: gros – groși
nostru – noștri
– ca marcă a persoanei la verb: cos – coși
c > ș în împrumuturi: sl. brenca > brișcă
– în fondul autohton: moș
Consoana j:
j + o / u > j: lat. jocus > joc
jovis > joi
judicare > judeca
– în elemente slave: jale, joc, grajd
– în derivate cu sufix diminutival: rotund > rotunjor
repede > repejor
oglindă > oglinjoară
Obs.
1. Consoanele j și z sunt considerate de origine slavă.
Consoana z:
i scurt (j) + a > z: lat. jacere > zace
Obs.
1. Consoana z a pătruns în română o dată cu cuvintele străine împrumutate din:
– greacă: zahăr
– slavă: păzi, groază
2. Consoana z apare în albaneză, în cuvinte care au corespondente în română: pupăză, buză, mânz.
Consoana č:
k + iot > č – lat. dulcis > dulci > rom. dulce
lucire > luci
vicinus > vecin
circus > cerc
facere > face
Procesul de trecere de la k la č este relativ târziu (aprox. sec. V).
În cuvintele slave transformarea nu se produce ( se păstrează k):
sl. kelija > chilie
kivotǔ > chivot
Prezența consoanei č se datorează și:
– substratului: alb. čok – rom. cioc
– împrumutului din alte limbi: sl. ceas, ceață
magh. baci
tc. ciorap
t + semivocala i + ó / ú > č – lat. fetióla > fečoară (fecioară)
titionem > tăčune
rogationem > rugăčune
– č se actualizează datorită unor sufixe diminutivale: mustăcioară, ulicioară.
Consoana ğ:
g + e / i > ğ: lat. legem > lege
geminus > geamăn
agilis > ager
Consoana ț (ts):
t + e / i > ț: lat. teneo > țiu
terra > țeară > țară
pretium > preț
t + i + o / u > ț: lat. invitio > învăț
negotium > negoț
t + i + a / e > ț: lat. blanditia > blândețe
– astăzi : trecerea lui t la ț apare din motive morfologice: marcarea pluralului:
– bărbat – bărbați
iute – iuți.
Consoana dz:
d + i > dz: lat. viridia > virdia (lat. pop. – metafonie) > veardză (monoftongare) > varză
dicere > zice
decem > * diece > dzeace > dzăci > zece.
Consoana k':
cl > k': lat. clamare > chema
clave > cheie
clarus > chiar
clara > chiară > chioară (apă chiară – apă. chioară).
Obs. În sl. cl se menține: clopot, clește.
Consoana g':
gl > g': lat. glacies > ghiață
viglere > veghea.
Obs. În sl. gl se menține: gleznă, oglindi:
Consoana h:
– exista în latina clasică (homo, habeo, humerus);
– s-a pierdut în latina populară (omo, abeo, umerus)(s-a păstrat în interjecții latinești – heu, eheu, ah);
– apoi s-a refăcut sub influența substratului și a limbilor cu care româna a venit în contact și care aveau această consoană.
În cuvintele nonlatine h s-a păstrat:
– sl. hraniti > hrăni
– magh. hotar, hârdău
– tc. hamal, huzur.
Astăzi, prezența consoanei h într-un cuvânt este indiciu al originii nelatine a cuvântului.
Obs.
1.O tendință contrară este dispariția consoanei h în română, la inițială sau în poziție medială: eleșteu pentru heleșteu
paar pahar
oț hoț.
2. Alteori, consoana h finală a fost înlocuită cu f:
prah > praf
jah > jaf.
5. Cazuri particulare
Sunt consoane care etimologic nu își găsesc justificare. După locul în care apar aceste consoane pot fi clasificate în două categorii:
1) consoane e p e n t e t i c e (care apar în interiorul cuvântului);
2) consoane p a r a g o g i c e (care apar la sfârșitul cuvântului prin epiteză).
1) Consoane e p e n t e t i c e:
Consoana b: tc. damla > dambla
sl. mlatiti > îmblăti
Consoana l: sl. jufa : julfă
Consoana r: bulg. mocila > mocirlă
tc. așic > arșic
Consoana g: sl. slobivu > zlobiu > zglobiu
Consoana c: (regional): slănină >sclănină
slobozit > sclobozit
Consoana n: genuculum > genuchi > genunchi
junicem > junincă
2. Consoane p a r a g o g i c e (e p i t e t i c e):
Consoana l: tc. churma > curmal
Consoana g: lat. traho > trag (ar fi trebuit să fie *trau)
(probabil după modelul lui înfig)
B. EVOLUȚIA CALITATIVĂ A CONSOANELOR
LIMBII ROMÂNE
Prin evoluția calitativă a consoanelor se înțelege deplasarea dintr-o serie consonantică din latină în altă serie, în română.
Evoluția calitativă a consoanelor constă în:
a) a p a r i ț i a u n o r c o n s o a n e n o i, necunoscute sistemului consonantic latin, problemă examinată în capitolul anterior, întrucât prezența acestor consoane noi a modificat cantitativ registrul consonantic al limbii române;
b) t r a n s f o r m a r e a u n o r c o n s o a n e î n a l t e c o n s o a n e, existente în sistemul de pornire, dar care duc la o altă amenajare în interiorul sistemului consonantic (la lărgirea sau restrângerea lui în anumite compartimente).
b) Transformări:
1) P a l a t a l i z a r e a l a b i a l e l o r:
b > g' bine > g'ine
p > k' picior > k'ișor
f: > hi fiară > hiară
o fi > o hi
2) P a l a t a l i z a r e a d e n t a l e l o r (în Maramureș, Crișana, Banat):
t > t' frate > frat'e
d > d' dinte > d'int'e
n > n' bine > bin'e
3) B e t a c i s m u l (v > b):
corvus > corb
veteranus > bătrân
vervecem > berbecem > berbece
vocem > boace (în Banat, Muscel).
Obs.
1. Consoana v s-a conservat în unele cuvinte: vacca > vacă
veclus > vechi
4) R o t a c i s m u l
-l- intervocalic > r: molam > moară
dolus > dor
-n- intervocalic > r (transformare spontană și regională):
lună > lură
asemănare > asemărare
m > n: tc. bacam > băcan
mahrama > năframă
GRUPURI DE CONSOANE
1. Grupuri bimembre:
a) la inițială:
1) grupuri păstrate: cr, dr, fl, fr, pl…
credere > crede
frater > frate
2) grupuri reduse: lat. fs > s: fossatum > fsat > sat
sl. sv > s: sverepu > sireap
sl. dv > v: dvornicu > vornic
b) medial:
1) grupuri păstrate: cr, gr, tr, fl, ld, lt, rt etc.
acrus > acru (cr)
partem > parte (rt)
calidus > caldus > cald (ld )
2) grupuri reduse: lat. cs > s: dixit > dissit > zise
rs > s: deorsum > deosum > jos
ns > s: mensa > masă
3) grupuri transformate: q + w > k: qualis (cit.cvalis) > care
cs > ps: coxa> coapsă
ct : pt: noctem > noapte
cl > k' (se palatalizează): oculus > oclus > ochi
c) la finală:
1) de obicei dispar: lat. judex : jude
2. Grupuri trimembre:
a) la inițială: cele mai multe s-au menținut:
lat. scr: scribere > scrie
b) mediale:
lat. mbr: umbra > umbră
mbl: ambulare > umbla
Obs. Grupuri cu mai mult de trei consoane sunt puține în limba română și apar, majoritatea, în neologisme: kspl (explica), bstr ( abstract), nstr (instrument), mskr (circumscrie).
EVOLUȚIA SISTEMULUI FONOLOGIC
1. SISTEMUL VOCALIC
Sistemul vocalic al latinei clasice cuprindea 10 foneme, distincte după cantitate (lungime), localizare și apertură (gradul de deschidere). El poate fi reprezentat sub forma unui pentaedru (două triunghiuri paralele):
ă
ā
ē ě ŏ
ō
ĭ ǔ
ī ū
După c a n t i t a t e, vocalele lungi se opun celor scurte (cantitatea are rol fonologic). De exemplu: lātus "lat", lătus "coastă"; pōpulus "plop", pŏpulus "popor".
În funcție de l o c a l i z a r e se disting două serii: anterioară (ē, ě, ī, ĭ) și posterioară (ō, ŏ, ū, ǔ). Vocalele ā și ă sunt neutre în raport cu acest criteriu.
După a p e r t u r ă, ā și ă sunt deschise, ī, ĭ, ū, ǔ sunt închise, iar ē, ě, ō, ŏ sunt mijlocii.
Generalizarea accentului de intensitate a dus, în latina populară la pierderea valorii distinctive a cantității și înlocuirea distincției de cantitate cu cea de timbru. Deci opoziția lung / scurt își pierde relevanța (valoarea distinctivă, fonologică), iar opoziția deschis / închis devine relevantă (distinctivă).
Sistemul vocalic al latinei populare cuprindea 9 foneme, distincte după timbru, localizare și apertură. Ele pot fi dispuse într-un tirunghi de forma:
a
ę o
ẹ ọ
ị į
ụ ų
Vocalele latine au fost tratate diferit în diverse arii ale Romaniei. Adeseori s-au produs confuzii specifice între anumite timbre vocalice asemănătoare din punct de vedere fonetic. De exemplu, în latina dunăreană į (deschis) s-a confundat cu ẹ (închis) (lĭgnum > lemn; nĭgrum > negru), iar ọ și ụ (închis) cu o și ų (deschis).
Sistemul vocalic al latinei dunărene cuprindea, așadar, 6 foneme, reprezentate printr-un triunghi de forma:
a
ę
ẹ o
i u
După cum se vede, seria anterioară și cea posterioară erau asimetrice: ę nu avea corespondent în seria posterioară. Asimetria a fost eliminată prin diftongarea lui ę accentuat la ĭe: pětra > pĭetra > pĭěatră > pĭatră; fěrrum > fĭer; pěctus > pĭept.
În latina dunăreană opoziția ę (deschis) / ẹ (închis) se neutralizează.
În româna comună se distinge o vocală cu localizare centrală : ă (din masă). Sistemul vocalic se prezenta astfel:
a
e ă o
i u
Dacoromâna mai adaugă o vocală cu localizare centrală (â / î), completându-și astfel triunghiul:
a
e ă o
i â u
De asemenea, româna inovează (după cei mai mulți cercetători, încă înaintea influenței slave) și diftongii ea și oa, îmbogățindu-și astfel sistemul vocalic.
Ulterior româna își va crea un sistem foarte bogat de d i f – t o n g i:
– ascendenți:
– ia, ie, io, iu, ii, iă;
– ea, eo;
– oa;
– ua, uă, uî, uo, uu;
– descendenți:
– ai, ăi, ei, ii, oi, ui, îi;
– au, ău, eu, îu, ou, uu, iu.
Obs. Unii diftongi sunt dialectali: iă (foaiă = foaie); uo (uom = om).
Sistemul vocalic al românei se va îmbogăți și cu o serie de t r i f t o n g i:
– ascendento-descendenți: – iai, – iau, – iei, – ieu, – iou, – eai, – eau, – oai;
– ascendenți: – ioa, – eoa, – iea (ea: iea).
2. SISTEMUL CONSONANTIC
Sistemul consonantic al l a t i n e i p o p u l a r e cuprindea fonemele:
– bilabiale oclusive: p ,b (surdă – sonoră);
– dentale oclusive: t, d;
– velare oclusive: k, g;
– labiovelare oclusive: kw, gw;
– labiodentale fricative: f;
– dentale fricative: s;
– velare fricative: h;
– bilabiale sonante nazale: m;
– dentale sonante nazale: n;
– dentale sonante lichide laterale: l;
– dentale sonante lichide vibrante: r.
Unii cercetători includ în inventarul consonantic și pe i și u, denumindu-le semiconsoane. Alții consideră bifonematice secvențele kw și gw.
Latina cunoștea și consoane geminate: pp, bb, tt, dd, kk, gg, ff, ss, mm, nn, ll, rr, unele interpretate fonologic fie drept consoane lungi, opuse prin cantitate consoanelor simple, fie drept consoane duble, deci secvențe bifonematice.
În l a t i n a p o p u l a r ă inventarul consonantic suferă unele modificări:
– dispare consoana h;
– semiconsoana u se consonantizează în v (se creează opoziția fricativelor f-v);
În r o m â n a c o m u n ă apare:
– seria africatelor ț, dz, č, ğ;
– fricativa ș;
– sonantele n', l';
– fricativele h, z, j (după exercitarea influenței slave).
În d a c o r o m â n ă:
– n' și l' evoluează la i (l'epure > iepure), cu excepția unor graiuri în care n' se menține și azi;
– dispare dz (deci opoziția ț-dz), cu excepția unor graiuri din Banat.
(Pentru clasificarea consoanelor limbii române, vezi, mai sus, Consonantismul).
Capitolul 2
M O R F O S I N T A X A
Morfosintaxa istorică studiază schimbările survenite în evoluția diferitelor părți de vorbire și a funcțiilor lor. Le vom studia organizate în două mari capitole:
– Părțile de vorbire flexibile, cu subdiviziunile: A. flexiunea nominală (substantivul, articolul, adjectivul, numeralul, pronumele); B. flexiunea verbală;
– Părțile de vorbire neflexibile (adverbul, prepoziția, conjuncția).
Nu ne vom opri asupra interjecției, întrucât nu prezintă interes din punct de vedere istoric.
PĂRȚILE DE VORBIRE FLEXIBILE
A. FLEXIUNEA NOMINALĂ
Morfologia limbii române este mai conservatoare decât a celorlalte limbi romanice. Ea continuă fidel morfologia limbii latine.
Flexiunea nominală românească păstrează în esență flexiunea nominală a limbii latine.
1. SUBSTANTIVUL
DECLINAREA
D e c l i n a r e a reprezintă totalitatea modificărilor survenite în forma unui substantiv (sau articol, adjectiv, numeral, pronume) pentru exprimarea tuturor cazurilor gramaticale, la singular și la plural.
Clasificarea pe declinări, adică repartizarea substantivelor în clase cu caracteristici comune, poate avea la bază mai multe criterii:
1. după finala formelor de nominativ singular;
2. după criteriul genului (distingând o declinare masculină în raport cu o declinare feminină);
3. după criteriul opoziției formelor flexionare ale substantivului.
Pentru obiectivul disciplinei noastre este preferabilă clasificarea după finala formelor de nominativ singular, deoarece această clasificare este în măsură să evidențieze e v o l u ț i a declinării substantivelor din latină în română.
În latina clasică erau cinci declinări. În latina târzie dispar decl. a IV-a și a V-a.
Declinările I, a II-a și a III-a se transmit limbii române astfel:
(I) lat. casa > casă;
(II) lat. lupus > lup;
(III) lat. pars, partis > parte; vallis, vallis > vale; callis, callis > cale
D e c l i n a r e a I în limba română cuprinde:
1) – Substantive f e m i n i n e :
a) terminate în -ă:
a1) – moștenite din decl.I latină:
casă < lat. casa
fată < lat. feta
masă < lat. mensa
a2) – provenite din decl. a III-a latină:
frunză < lat. frons, frondis (neutru) > frondia (I) în lat. târzie
a3) – provenite din decl. a IV-a:
mână (româna veche mânu) < lat. manus
a4) – provenite din decl. a V-a:
față < lat. facies (neutru) > facia (I) în lat. târzie
b) terminate în -ea, cele mai multe provenite din decl.I latină (subst. în -ll+a):
stea < lat. stella; măsea < lat. maxilla
c) – terminate în -a accentuat provenite din limba turcă: musaca, basma;
d) – substantive feminine provenite din neutre slave: greblă, ciudă
e) – subst. zi (terminat în -i accentuat), provenit din lat. dies (decl. a V-a).
2) Substantive m a s c u l i n e:
a) – nume comune în -ă (tată, popă)
b) – nume proprii în -ea, -a (Costea, Toma).
D e c l i n a r e a a II-a cuprinde:
1) Subst. m a s c u l i n e:
a) – terminate în consoană (desinența Ø), provenite din decl.a II-a lat. în –us:
lup < lupus
b) – term. în -u vocalic după muta cum liquida:
codru < * quodrum
c) – term. în -i semivocalic:
mai < majus
d) – term. în consoană palatalizată:
ochi < lat. oc(u)lus.
3) Subst. n e u t r e terminate în:
a) consoană: adăpost < lat. ad appos(i)tum
b) -u silabic: filtru (neologism)
c) -u semivocalic: ou < lat. ovum
d) -i silabic: taxi (neologism)
e) -i semivocalic: rai < sl. raj
f) -o : radio, metro (neologism)
g) -consoană palatalizată: unghi < lat.*anglus
D e c l i n a r e a a III-a cuprinde:
1) Substantive de t o a t e g e n u r i l e terminate în vocala -e, provenite din decl. a III-a lat.: m. munte < montem; n. nume < nomen; f. lingoare < langorem.
2) Subst. f e m i n i n e provenite din decl.I latină (în urma modificărilor fonetice): f. ureche < oricla.
Trecerea de la o declinare la alta se numește metaplasmă.
Oscilații de la o declinare la alta există și astăzi. Cauzele acestor fenomene pot fi :
1. Cauze f o n e t i c e: (în unele zone, după anumite consoane în loc de vocala finală -ă se rostește -e):
(Muntenia): ușe, plaje, țigare (decl. III), în loc de: ușă, plajă, țigară (decl.I).
2. Cauze m o r f o l o g i c e: (influențele exercitate de formele de plural asupra celor de singular):
– substantive de decl.I trec la decl. a II-a:
flanelă- după pluralul flanele apare un singular refăcut flanel;
fragă – pl. fragi – sg. refăcut frag.
În aceste treceri de la o declinare la alta, evoluția spre anumite forme a urmat două căi opuse:
a. a p r o p i e r e a singularului de plural în cazul în care între ele existau diferențe foarte mari: între sg. oaspe (<lat.hospis) și pl. oaspeți, pentru a se micșora distanța s-a refăcut sg. oaspet(e)(decl.II < III);
b. d i f e r e n ț i e r e a, dacă între singular și plural exista doar o distincție minimă: sg. copaci (cf.alb. kopač) – pl. copaci – pe baza alternanței c/č preexistentă în limbă (sac-saci) s-a refăcut sg. copac.
3. Cauze e t i m o l o g i c e:
a. cuvinte pătrunse prin filiere diferite: toiag (II) < bg. tojagu; toiagă (I)< sârbo-croată tojaga;
b. cuvinte dintre care unul a fost moștenit (sau împrumutat), iar celălalt derivat pe teren românesc: joc (II) < lat. jocus; joacă (I) – derivat regresiv de la a juca.
4. Cauze s e m a n t i c e datorate influenței exercitate între cuvinte aparținând aceleiași sfere semantice: arpagic (II, forma etimologică < bg. arpagik) cunoaște și forma arpagică (I), pe baza apropierii de sens cu ceapă.
CAZUL
Evoluția cazurilor în latină și română
Cazul este o categorie gramaticală specifică numelui, așa cum timpul și modul sunt specifice verbului.
Latina avea șase cazuri: nominativ, acuzativ, dativ, genitiv, vocativ și ablativ. Româna a păstrat trei forme cazuale: nominativ – acuzativ, genitiv – dativ și, uneori, vocativ.
Cauzele acestei reduceri sunt multiple. Cele mai importante sunt cele de natură fonetică (căderea consoanelor finale) și de natură sintactică (utilizarea largă a prepozițiilor a făcut inutilă diferențierea cazurilor prin terminații).
Nominativul
Nominativul singular din română continuă nominativul singular din latină. Totuși, în unele cazuri e greu de precizat forma latină din care provine (N sau Ac) pentru că încă în latina populară formele de N s-au confundat cu cele de Ac, datorită căderii consoanei finale.
De exemplu: lat. clasică lat. populară
decl. I: N casa casa
Ac casam casa
decl. a II-a: N lupus lupu
Ac lupum lupu
decl. a III-a: N tempus tempu
Ac tempus tempu
Pentru unele substantive, e sigură proveniența din Ac latinesc a N românesc:
N rom. lege < Ac lat. legem (N. lat. lex)
rege regem rex
soare solem sol
Unele forme de N provin din cele de V, datorită folosirii substantivelor respective mai frecvent la V: un jupâne, un meștere. Aceste forme nu s-au generalizat pentru N. Unele forme de nume proprii s-au generalizat la N cu forma de V (Ilie, provenit din bg. Ilia), iar altele există în variație liberă (Petre / Petru).
Acuzativul
În urma transformărilor fonetice, acuzativul devine sincretic cu nominativul:
casam > (prin căderea consoanei finale) casa (= cu N).
Prin funcția lui, Ac are o topică mai fixă. În timp ce N poate sta și la sfârșit de propoziție, Ac trebuie să stea după elementul regent. Antepunerea Ac-lui are funcție expresivă prin accentul sintactic:
P e I o n îl aștept.
Tratarea Ac-lui ridică problema morfemului pe, care apare înaintea numelor personificate sau de persoană. Este o creație a limbii române comune, pentru că nu e înregistrată cu aceeași valoare în latină.
În secolul al XVI-lea, fenomenul era în stadiu incipient. Pentru că nu-și câștigase încă o poziție solidă în conștiința vorbitorilor, morfemul pe este adeseori suprimat în unele traduceri din limba slavă:
Purtau ca un berbece [pe] I o s i f.
Astăzi, în mod greșit, se elimină pe din construcții ca: omul care l-am văzut. Asemenea exprimări trebuie evitate.
Genitivul și dativul
S-au menținut foarte puține forme latine de genitiv-dativ. De exemplu, zilele săptămânii statornicite în română ca nominative:
luni < *lunis (refăcut după martis) < lunae (dies)(Lunae dies – ziua Lunii)
marți < martis (dies) (Martis dies – ziua lui Marte)
miercuri < mercuriis (dies)(Mercuriis dies)
joi < jovis (dies)(Jovis dies)
vineri < veneris (dies)(Veneris dies)
Prin evoluție fonetică, partea finală (dies), păstrată în limbile romanice apusene (it. lunedi, martedi; fr. lundi, mardi), s-a pierdut în română.
În limba secolului al XVI-lea coexistă forme sintetice și analitice de genitiv-dativ, unele forme analitice persistând și astăzi în limba vorbită:
G: – cu prep. de: "la mijloc d e c o d r u des"; Curtea –
d e – A r g e ș ( în limbajul poetic, în toponime);
– cu prep. a: mamă a câțiva c o p i i – cu un determinant cantitativ antepus;
D: – cu prep. la: dă apă l a v i t e – în limbajul popular;
– cu prep. a: mamă a doi c o p i i – cu determinant cantitativ antepus.
O construcție specifică limbii vechi și populare este d a t i – v u l l o c a t i v: stai l o c u l u i; așterne-te d r u m u l u i; du-te d r a c u l u i.
Vocativul
Româna e singura limbă romanică având forme de vocativ atât la masculin, cât și la feminin:
m.sg. -e, -ule: băiete, băiatule
f.sg. -o: Ileano, fetițo
m.f.pl. -lor: băieților, fetelor.
Desinențele de vocativ se explică astfel:
– desinența -e (băiete) e moștenită din l a t i n ă;
– desinența -o (fetițo) este împrumutată din s l a v ă;
– desinența -ule (băiatule) a apărut pe teren r o m â n e s c;
– desinența -lor (băieților, fetelor) a apărut prin extinderea desinenței de dativ plural asupra vocativului, în construcții în care dativul putea fi confundat cu vocativul (vă spun vouă, f r a ț i l o r);
– ăi (regional, mămucăi, tătucăi) din interjecția hăi adăugată substantivului (mămucă + hăi);
-ău (regional, moșulău, bunicău) din interjecția hău adăugată substantivului.
Particularități ale limbii române moderne:
– există sincretism între N și V (reminiscență a folosirii, încă în latina populară și în limba română veche, a vocativului plural fără desinență: o, frați!); au păstrat vocativul cu desinență cuvintele care exprimă grade de rudenie sau de apropiere: fiule, soro, cumnate, vecine (V: soro! pentru grad de rudenie; soră! pentru "infirmieră");
– în limbajul afectiv (furie), desinența -o apare în diverse adjective substantivizate : proasto, nebuno;
– între forma cu -e (apărută în sec. al XVI-lea) și cea cu -ule (în care desinența -e este alăturată formei articulate) logofete – logofătule; Radu – Radule) nu există nici o deosebire de valoare (forma în -ule e mai afectivă).
Din motive de economie a limbii, în vorbirea actuală există tendința de renunțare la desinența de vocativ, în favoarea celorlalte mărci ale acestui caz: intonația, pauza.
GENUL
Categoria gramaticală a genului are la bază distincțiile animat / nonanimat, mascul / femelă (la animale) sau bărbat / femeie (la oameni), operante în cadrul genului natural. Categoria gramaticală a genului este asociată în primul rând categoriei semantice lexicale în care se relevă distincția biologică a sexelor. Opoziția mascul, bărbat / femelă, femeie operantă în lumea realității fizice a animatelor se exprimă prin opoziția termenilor gramaticali de gen masculin / feminin. Pentru lumea nonanimatelor, unele limbi, printre care și româna, posedă un al treilea gen – neutrul. Dar există și substantive masculine sau feminine care denumesc nonanimate (sac, casă).
Evoluția genurilor din latină în română
În latina clasică existau trei genuri: m a s c u l i n, f e m i – n i n, n e u t r u. În latina populară se mențin cele trei genuri, dar, din motive fonetice sau semantice, se produc treceri de la un gen la altul, unele manifestate mai târziu și în limba română.
Însuflețitele erau masculine sau feminine, neînsuflețitele – neutre.
Uneori, în latină, substantive de genuri diferite aveau aceeași desinență. Pentru a le deosebi, erau așezate în compania determinanților. De exemplu, substantivele neutre care aveau la singular desinența -us, la fel ca și masculinele, erau identificate ca neutre prin determinanți: tempus magnum.
Substantive masculine: dominus, poeta, puer, ventus / magnus
Substantive feminine: domina, casa, pirus, arbor / magna
Substantive indiferente la gen: civis magnus / magna.
În latină existau totuși câteva substantive care denumeau inanimate și aparțineau genurilor animate. De exemplu, manus, oculus, ventus au fost tratate ca feminine sau masculine, deoarece, datorită mentalității primitive, noțiunile pe care le denumeau erau considerate vii, erau personificate. Cu timpul, însă în latină distincția clară animat – inanimat nu a mai fost respectată și multe substantive care denumeau noțiuni neînsuflețite devin fie masculine, fie feminine.
Spre deosebire de limbile romanice occidentale, care posedă doar două genuri – masculin, feminin -, româna a păstrat toate cele trei genuri ale latinei.
În general, româna a păstrat la substantive genurile avute în latina populară:
lat. lupus > rom. lup (masculin)
casa > casă (feminin)
templum > templu (neutru).
Există însă și substantive care nu urmează genul latinei populare:
lat. cl. vinum (neutru)
lat. pop. vinus (masculin)
rom. vin (neutru).
În timp, s-au produs s c h i m b ă r i d e g e n, treceri de la un gen la altul.
Cele mai multe treceri s-au făcut de la neutru la masculin, în primul rând, și la feminin în al doilea rând. Cauzele au fost de natură fonetică:
a) prin căderea consoanelor finale a dispărut diferența formală dintre masculine și neutre și, treptat, neutrul se autoelimină:
templu(m) > templu
lupu(s) > lupu;
b) substantivele neutre care denumeau fructe au devenit feminine, datorită confuziei determinate de asemănarea formei de plural cu femininul singular:
lat. pirum,- i – pl. pira (n.) > rom. pară (f.).
Obs.
1. Acest fenomen îl întâlnim și astăzi, la unele neologisme: erata, addenda sunt plurale ale unor neutre utilizate în româna actuală ca feminine singulare.
Substantivele provenite din alte limbi decât latina de multe ori au fost adaptate la alte genuri decât cele din limba de origine:
sl. čudo (n.) > ciudă (f.).
S c h i m b ă r i d e g e n s-au produs și pe terenul limbii române; sunt evidente când comparăm limba română a sec. al XVI-lea cu limba actuală:
sec. XVI: un stâlp – două stâlpuri (n.)
azi: un stâlp – doi stâlpi (m.)
sec. XVI: un obraz – două obraze (n.)
azi: un obraz – doi obraji (m.).
F l u c t u a ț i i d e g e n se întâlnesc și în cazul unor neologisme:
beret (n.) – beretă (f.)
astru (m. pl. aștri; n. pl. astre) – astră (f.)
pustiu (n.) – pustie (f.)
poem (n.) – poemă (f.).
Indiferent de gen, sensurile acestor substantive sunt identice.
De multe ori formele care diferă ca gen s-au specializat semantic:
o cifră – două cifre (în matematică)
un cifru – două cifruri ("limbaj secret")
un fascicol de lumină, o fascicolă de revistă
un ordin ("dispoziție") – o ordine ("disciplină").
N e u t r u l r o m â n e s c
Româna este singura limbă romanică în care există genul neutru. S-au formulat mai multe ipoteze cu privire la originea neutrului românesc:
a) este o inovație a limbii române;
b) este un împrumut;
c) este moștenit din latină.
a) Teza lui A l. R o s e t t i conform căreia neutrul este o inovație românească este adoptată de majoritatea cercetătorilor români. Potrivit acestei teze, româna și-a recreat, a reamenajat neutrul latinesc (pierdut în latina populară prin dispariția flexiunii) astfel:
– păstrând foarte bine distincția animat – inanimat;
– folosind acest gen exclusiv pentru inanimate;
– conservând desinența -ora;
– folosind elemente existente în limbă: desinențele de masculin la singular și de feminin la plural.
b) Unii cercetători au considerat că neutrul românesc este de origine slavă, deci un împrumut. Este adevărat că o serie de neutre slave și-au păstrat genul neutru și în română (clopot, blid, iezer). Dar, comparând, pe de o parte, totalitatea neutrelor românești, iar pe de altă parte urmărind evoluția substantivelor de origine slavă intrate în limba română, constatăm că foarte puține și-au menținut genul neutru, multe dintre neutrele slave trecând în română la alte genuri.
Astfel, neutrele slave în -o neaccentuat au devenit feminine în -ă: kolivo > colivă
pravilo> pravilă
greblo > greblă.
Ele au avut același tratament ca slavele în -a:
brazda > brazdă
lopata > lopată.
Cele câteva neologisme în -o (radio. metro) nu sunt încă adaptate la sistemul flexionar românesc.
Numărul neutrelor românești s-a lărgit și printr-o serie de masculine slave devenite în română neutre:
sl. biči > bici
bobǔ > bob.
În realitate, în slavă neutrul nu este un gen activ, în dezvoltare. În schimb, în română neutrul este un gen viu, activ. Deci n e u t r u l r o m â n e s c n u p o a t e f i e x p l i c a t p r i n n e u t r u l s l a v.
c) A treia ipoteză, susținută de M e y e r – L ü b k e, G h. I v ă n e s c u, este cea conform căreia în limba română s-a păstrat neutrul latin popular.
G h. I v ă n e s c u își fundamentează ipoteza pe faptul că, la unele declinări, în latina populară neutrul nu a slăbit, ci, dimpotrivă, s-a întărit prin trecerea la neutre a unor masculine latinești de diferite declinări.
cubitus avea pl. cubita > coate
digitus digita > degete.
Ideea originii latine a neutrului românesc nu este acceptată de toți cercetătorii, pe de o parte pentru că genul neutru a dispărut din toate limbile romanice, pe de altă parte pentru că neutrul românesc are o flexiune și un conținut diferit în raport cu cel latinesc.
P. D i a c o n e s c u susține că analiza genurilor românești după criterii contextuale demonstrează că neutrul din limba română se deosebește de cel din limba latină prin faptul că primul are o entropie mai mare decât neutrul latinesc, adică poartă o cantitate de informație mai mare decât acesta din urmă. Și anume, pentru determinarea fără ambiguitate a neutrului românesc, este nevoie de două contexte diagnostic, deoarece neutrul românesc nu are un context de singular și unul de plural specific, în timp ce, pentru determinarea fără ambiguitate a neutrului latinesc este suficient un singur context diagnostic, deoarece neutrul latinesc are cel puțin un context specific (care nu aparține nici masculinului, nici femininului).
De exemplu, contextul diagnostic al substantivelor masculine este acest – acești, al celor feminine această- aceste, iar substantivele neutre au contextul diagnostic acest – aceste (cu o formă împrumutată de la masculin singular, cu cealaltă de la feminin plural).
d) O altă ipoteză (apărută mai ales la autori străini: K r. S a n d f e l d) susține proveniența neutrului românesc din s u b s t r a t. Argumentul hotărâtor al acestei teorii este existența neutrului în albaneză, care cuprinde un mare număr de substantive, neutrul fiind un gen stabil în această limbă. Paralelismul dintre neutrul românesc și cel albanez se consideră că se datorește fie unui substrat etnic comun, fie unei lungi perioade de conviețuire româno- albaneză. G h. B r â n c u ș i, care a studiat neutrul albanez, arată că în română și albaneză există note generale comune: pierderea vechiului neutru pe o anumită treaptă a dezvoltării limbii, reintroducerea, pe altă treaptă, a vechilor distincții de gen și procedeul identic de exprimare a genului. Din aceasta nu se poate trage concluzia că cele două limbi ar avea o origine comună, ci că este vorba de un simplu paralelism albano-român.
R a p o r t u l î n t r e g e n u l n e u t r u ș i
c e l e l a l t e g e n u r i
În repartiția pe genuri a animatelor și inanimatelor, se observă încadrarea, de regulă, a inanimatelor în genul neutru. Dar nu toate inanimatele aparțin neutrului.
E c. G o g a a urmărit repartizarea pe genuri a inanimatelor în limba română și a constatat (după DLRM) că, din totalul de 4366 de substantive inanimate, 222 sunt masculine, 2674 sunt feminine și numai 1470 sunt neutre.
Aceasta demonstrează că:
a) neutrul nu cuprinde toate inanimatele, marea majoritate a inanimatelor fiind feminine;
b) neutrul reunește numai inanimate, cu câteva excepții (nume de colectivități: neam, tineret, trib, popor…);
c) din cele de 1470 neutre, circa 80 sunt folosite și la masculin, și la neutru, ceea ce dovedește că nu și-au stabilit încă genul, majoritatea fiind termeni tehnici: condensatori – condensatoare, semiconductori – semiconductoare, tranzistori – tranzistoare.
Deși toate aceste cuvinte sunt neologisme, se poate conchide că în stadiul actual al limbii române stabilizarea definitivă a neutrului nu s-a făcut.
A l. G r a u r arată că o serie de neutre tind să se integreze genului masculin: șpalți, vagoneți, robineți. G r a u r explică acest fenomen de migrare a neutrului spre masculin prin faptul că aceste substantive au fost împrumutate în grup cu o serie de determinante – adjective care, la plural fac, în limba de plecare, diferența între masculin și feminin: centri nervoși (centres nerveux), calculi renali (fr. calculs rénaux), izotopi radioactivi (fr. isotopes radioactifs). G r a u r susține că, prin influența franceză, limba română revine la vechea tendință a limbii latine de trecere a neutrului la masculin. Această explicație nu poate fi însă extinsă asupra tuturor situațiilor. Realitatea este că neutrul este acum – ca gen – mai puțin puternic în raport cu masculinul și cu femininul.
NUMĂRUL
Limba română a moștenit sistemul binar latin al categoriei numărului. Singularul se opune pluralului prin mărci formale.
Numărul se exprimă în limba română prin două elemente:
1) desinențele specifice (câmpuri) sau fuziunea fostei desinențe de plural cu tema (pomi);
2) alternanțe fonetice (fată – fete, stradă – străzi).
Alternanțele fonetice creează românei un loc aparte în raport cu celelalte limbi romanice în care pluralul se exprimă numai prin desinențe. Alternanțele – vocalice și consonantice – constituie ceea ce se numește f l e x i u n e i n t e r n ă.
Cele mai numeroase alternanțe fonetice apar pe baza unor modificări fonetice ca urmare a acțiunii unor legi fonetice:
ea – e: seară – seri
oa – o: moară – mori
a – ă: țară – țări.
Alternanțele fonetice nu se explică prin accidente fonetice, ci prin analogie. Ele au devenit mijloace gramaticale de exprimare a unor categorii morfologice nominale (aici, numărul la substantiv) prin analogie cu verbul, la care opoziția singular plural este marcată și prin alternanță fonetică (tac – tăcem), nu numai prin desinențe.
Această alternanță nu ar fi necesară la substantiv pentru marcarea opoziției singular – plural, pentru că există deja o marcă – desinența. Dar la majoritatea substantivelor românești numărul este marcat redundant (mai mult decât este absolut necesar), dublu (printr-o alternanță fonetică și desinență: seară – seri) sau chiar triplu (prin două alternanțe fonetice și o desinență: pradă – prăzi).
Așadar, fonetica ajută morfologia – alternanțele fonetice au devenit alternanțe morfologice.
În limba română se întâlnesc șase desinențe de plural, spre deosebire de unele limbi romanice, care posedă câte o singură desinență (fr. -s).
Desinențele limbii române sunt:
– pentru f e m i n i n e:
-e (fete, case);
-le (stele), -ale (basmale), -ele (cafele) – aceste desinențe reprezintă de fapt una singură, dar cu variante determinate de forma substantivului;
-i (porți, vulpi).
În limba veche desinența de nominativ plural pentru feminine era -e (grădine, greșale, ograde). Desinența -i este o inovație care s-a generalizat. Totuși, unele substantive se folosesc în variație liberă cu ambele desinențe: înghețate – înghețăți; mușcate- mușcăți; monede – monezi.
– pentru m a s c u l i n e:
-i (a fost desinență pentru masculin, mai târziu a rămas să marcheze muierea consoanei precedente (cocoși); -i vocalic s-a păstrat la substantivele cu singularul în -u (codru – codri);
– pentru n e u t r e:
-e (ace, bice);
-uri (chipuri, graiuri), care reprezintă o inovație față de desinența veche -ure (chipure, graiure).
Desinența -uri s-a extins în limba română prin atașarea:
– în primul rând la cuvinte de altă origine decât latină (chipuri, bâlciuri);
– la substantive cu corp fonetic redus (dopuri, focuri, becuri);
– la adjectivele substantivizate (amar – amaruri, gol – goluri);
– la supinele substantivizate ( răsărit – răsărituri);
– la interjecțiile substantivizate (of – ofuri, ah – ahuri).
Desinențele de neutru -e și -uri se află în concurență. Unii cercetători sunt de părere că desinența -uri va fi eliminată de -e (I o r d a n, G r a u r), alții susțin părerea contrară (C o t e a n u).
Unele desinențe de plural se explică prin etimologie, altele prin criterii diverse:
1) desinențe e t i m o l o g i c e:
a) feminin plural în -e (mensae – mese)
b) masculin plural în -i (lupi – lupi);
2) desinențe n e e t i m o l o g i c e:
a) p l u r a l u l f e m i n i n e l o r de declinarea I în -i (poartă – porți provenit din lat. porta – portae).
Există mai multe iopteze cu privire la originea acestei desinențe.
Unii autori explică această desinență prin analogia cu substantivele masculine de declinarea I terminate în -ă și -i: tată – tați. Dar numărul de substantive masculine cu această desinență e prea mic pentru a fi putut impune desinența -i la toate celelalte substantive. În plus, multe dintre aceste substantive masculine în -ă și -i astăzi au o circulație foarte redusă (papă, vlădică).
A l. L a m b r i o r consideră că desinența -i a pluralelor feminine de declinarea I reprezintă pe -e final trecut la -i (portae > porte > porți). Ipoteza nu se susține pentru că nu orice -e se transformă, ci numai unul fără valoare morfologică, or aici a vorba de o desinență, care nu se schimbă așa ușor.
P u ș c a r i u explică desinența feminină de plural -i din latinescul arhaic -is. Dar limba română nu conține elemente de latină arhaică.
După T i k t i n, desinența -i s-a produs prin analogie cu pluralele masculine: pluralul pâni, după pluralul viermi. Dar nu este clar de ce analogia s-ar fi produs numai la unele substantive feminine.
I. Ș i a d b e i propune o explicație mulțumitoare: desinența de plural -i a femininelor se explică prin numărul mare de substantive masculine trecute la feminin. Substantivele și-au schimbat genul, dar nu și desinența.
b) D e s i n e n ț e l e d e p l u r a l ale substantivelor n e u t r e
În latină existau două desinențe de plural neutru:
b1) -a bracia
b2) -ora: tempora.
b1) Tipul de plural latinesc în -a a trecut în limba română la -ă: lat. bracia > rom. brață
scamna > scaună
Substantivele din această categorie au astăzi desinența -e: brațe, scaune.
Explicația înlocuirii lui -ă cu -e este următoarea: în română exista deja o desinență -ă pentru singular (masă, casă) și, prin păstrarea desinenței de neutru plural -ă, s-ar fi produs confuzie între singularul feminin și pluralul neutru. De asemenea, desinența de neutru plural -ă era foarte apropiată de desinența de feminin plural -e (rață – rațe). S-a optat atunci pentru:
– pluralul neutru în -e (scaune), la fel ca și pluralul feminin în -e (rațe).
b2) Desinența -ora s-a transformat în limba română în -ură:
lat. tempora > rom. veche timpură > sec. XVI timpure > astăzi timpuri.
Cum s-a ajuns de la -ure la -uri?
– de la timpurele (forma articulată) > timpurile (prin disimilare vocalică) > timpuri (forma nearticulată).
c) Desinența de nominativ plural, declinarea a III-a, în -i:
lat. N pl. -es ar fi trebuit să dea rom. -e : lat. pl. vulpes > rom. pl. (niște) vulpe.
S-au emis mai multe ipoteze în legătură cu apariția acestei desinențe. Cea mai plauzibilă este cea potrivit căreia desinența -i ar fi apărut sub influența adjectivelor cu trei terminații de tipul bunus, bona, bonum; multus, multa, multum, care aveau pluralul în -i. Aceste adjective cu trei terminații însoțeau adeseori și substantive de decl. a III-a, astfel încât sintagme ca homines boni, prin căderea lui -s final au devenit homine boni. Cu timpul, adjectivele din sintagmele substantiv + adjectiv au impus desinența -i și la substantivele declinării a III-a și s-a spus multi cani, ca și multi lupi. Explicația este, așadar, de ordin sintactic (desinența s-a impus prin sintagma substantiv + adjectiv).
2. ARTICOLUL
Scurt istoric
Articolul este – alături de adjectivele demonstrative și posesive – marca gramaticală a determinării.
Determinarea este „o categorie gramaticală specifică substantivului, manifestată prin opoziția determinat (articulat) / nedeterminat (nearticulat), iar, dacă există mai multe articole, și prin opoziția determinat hotărât (puternic determinat) / determinat nehotărât (slab determinat)(DȘL, 1997, p.159).
Articolul este o achiziție proaspătă a limbajului, dat fiind faptul că în latină nu exista, dar există în limbile dezvoltate din latină. El s-a dezvoltat din pronumele demonstrativ latin. Procesul a avut loc în timp îndelungat, prin slăbirea valorii demonstrative și prin pierderea independenței lexicale a pronumelui demonstrativ. Este greu de precizat când s-a trecut de la valoarea de pronume propriu-zis la cea de articol.
Unii autori (H.F.Müller) plasează apariția articolului în perioada latinei clasice (la Plaut – cu 200 de ani î.e.n., la Cicero, în scrisorile lui), alții (E. Lerch) susțin că nu poate fi vorba de articol propriu-zis înainte de anul 700 e.n., alții consideră că articolul apare abia în sec. VIII, IX. Se pune deci întrebarea dacă articolul aparține latinei preromanice sau romanice.
În latina clasică articolul nu exista, limba nu dispunea de un cuvânt special pentru a exprima categoria determinării. În latină rezulta din context dacă un substantiv avea sensul sintactic al unui substantiv articulat. Latina clasică era o limbă în general sintetică, iar apariția articolului implică procedee sintactice analitice, deci trecerea la un sistem opus celui sintetic.
În general, se admite că de-abia din sec. al VII-lea e.n. se poate vorbi de un articol propriu-zis.
F u n c ț i i l e a r t i c o l u l u i (sintetizate de Coja în Preliminarii la gramatica rațională a limbii române, București, 1983, p.6.) – sunt multiple. Funcția principală este cea de i n d i v i d u a l i z a r e, simțită din ce în ce mai puternic spre sfârșitul epocii imperiale, în special în limba vorbită. Acest fapt indică o schimbare de mentalitate, în sensul orientării interesului spre individ, spre eu. Cam în aceeași perioadă își fac tot mai des apariția pronumele personale ego și tu, acolo unde în latina clasică apărea doar verbul singur. Apariția frecventă a demonstrativului cu valoare de articol trebuie pusă tot pe seama schimbării de mentalitate. Articolul – consideră M ü l l e r – pune în valoare omul, subiectul cu prestigiul său.
G. G u i l l a u m e susține că rolul articolului este de a reduce ideea generală a numelui la o idee strict particulară. Procedeul articulării face ca numele să treacă de la o generalitate mai mare la una mai mică și de la o reprezentare obiectivă la o reprezentare subiectivă: om – un om – omul.
Procesul de transformare a pronumelui demonstrativ în articol începuse în faza târzie a latinei populare. Acum se întâlnește construcția porcus ille silvaticus "porcul acela sălbatic", per valle illa "prin valea aceea", în care ille, illa au valoare de determinativ. Ele au aici valoare anaforică. Aceste exemple, care aparțin latinei populare, nu limbilor romanice, demonstrează, așadar, că procesul de transformare a pronumelui în articol începuse în latina târzie. Până în sec. al VII-lea, când capătă fizionomie bine determinată în texte, articolul a avut numai rolul de întărire morfologică și sintactică. Deci în limbile romanice apare această nouă parte de vorbire, care se dezvoltă începând cu sec. al VIII-lea și răspunde unei nevoi de expresivitate. Apariția articolului coincide cu dispariția flexiunii, prin urmare, în structura limbilor romanice se înregistrează două elemente novatoare: introducerea unei noi părți de vorbire și, în același timp, dispariția formelor cazuale.
Originea articolului în limba română
Funcțiile articolului (vezi mai sus) sunt repartizate în mod diferit de la o categorie de articole la alta. Cea mai importantă este funcția de individualizare. După gradul de individualizare pe care îl exprimă, articolul poate fi hotărât (definit) și nehotârât (nedefinit). Articolul hotărât are la bază demonstrativul ille, illa, illud neaccentuat în frază. El se subdivide, la rândul său, în articol hotărât propriu-zis, articol posesiv (genitival) și articol demonstrativ.
ARTICOLUL HOTĂRÂT PROPRIU-ZIS
Acest articol se distinge de celelalte prin faptul că, sudându-se cu substantivul, și-a pierdut calitatea de cuvânt de sine stătător (apare independent doar la genitiv-dativul numelor proprii masculine și la genitiv-dativul unora dintre feminine).
Masculin
S i n g u l a r
Nominativ-acuzativul cunoaște două forme:
a) -l (omul) < lat. illus (pronumele demonstrativ ille, illa, illud din latina clasică a devenit în latina târzie illus, illa, illum);
b) -le (fratele) < lat. illus transformat în -le prin asimilare: u > e (după analogia numelor care au același timbru vocalic la finală: frater illus > fratelu, în care -u final a fost asimilat de -e anterior; de ex.: cânele, lupulu).
Genitiv-dativul cunoaște trei forme:
a) -lui enclitic: omului < lat. târzie illui;
b) -lui proclitic < lat. târzie illui (ca și -lui enclitic);
c) -lu proclitic (formă a limbii vorbite < lat. illo (D): am dat lu Ion
P l u r a l
Nominativ – acuzativ:
-i < illi (oamenii) (illi > ili > il' > i)
Genitiv – dativ
-lor < illorum (oamenilor)
Feminin
S i n g u l a r
Nominativ – acuzativ:
-a < illa (casa) (ll + a neaccentuat dispare ca în stella > stea)
Genitiv – dativ:
-ei < illaei (casei)
P l u r a l
Nominativ – acuzativ:
-le < illae (casele)
Genitiv – dativ:
-lor < illorum (genitivul masculin extins la feminin) (caselor).
Dispariția articolului hotârât masculin singular în româna vorbită
În limba română vorbită, un cuvânt ca omul este pronunțat de fapt omu', deci -u funcționează astăzi ca articol. Acest fenomen, care durează de mai multă vreme, a fost explicat în mai multe feluri.
Explicația cea mai plauzibilă este cea care ține seama de poziția sunetului -l în frază. Astfel. N. D r ă g a n u explică dispariția lui -l prin fonetică sintactică, în construcții formate din nume + elemente enclitice de tipul: păru-i cade pe ochi. De la aceste construcții dispariția lui -l s-a extins, de exemplu, în: îi cade păru pe ochi. Acestei explicații i se poate obiecta faptul că acest tip de construcții nu este prea frecvent în limba română.
După romanistul A l f L o m b a r d, -l dispare înainte de consoane, nu dispare înainte de vocale și la finală absolută (sfârșit de frază sau de vers). A. A v r a m îi aduce lui L o m b a r d obiecția că și-a fundamentat concluziile în urma cercetării exprimării unei persoane cultivate (un intelectual bucureștean). Constatările lui A. L o m b a r d i-au permis lui A. A v r a m să ajungă la o soluție în problema discutată în urma cercetării limbii unor oameni mai puțin instruiți, mai precis de la graiul moților în care rostirea lupul nu este învățată. Cercetătorul ajunge la concluzia că:
– înainte de cuvintele care încep cu o consoană sau cu un grup de consoane, în majoritatea cazurilor, -l nu se păstrează;
– dimpotrivă, înaintea unei vocale sau în poziție absolută sunt mai numeroase cazurile de păstrare a lui -l. Așadar, vocala cu care începe cuvântul următor "sprijină" consoana precedentă cu care formează silabă în fonetica sintactică (o-mu-la-ce-la "omul acela");
– la finală absolută, -l urmat de pauză se conservă mai bine decât înainte de consoană (deci în interiorul cuvântului fonetic); la finală se întâlnește adesea și u scurt după -l sau chiar u silabic: podulu.
POZIȚIA ARTICOLULUI ÎN LIMBA ROMÂNĂ
a. Encliza (postpunerea articolului)
Encliza, fenomen care individualizează româna printre limbile romanice, a fost explicată în diverse feluri. Argumente hotărâtoare aduce A l. G r a u r, care demonstrează că postpunerea articolului hotărât românesc se poate explica la fel cu a aceluia din limbile scandinave, prin topica substantiv + adjectiv, în care articolul aparține adjectivului, dar substantivul izolat poate fi, de asemenea, articulat. În română articolul apare întotdeauna atașat de primul element: omul bătrân sau bătrânul om, ceea ce se explică prin cele două posibilități de ordonare a cuvintelor în latină: bonus ille homo sau homo ille bonus. Totuși, în română topica firească este substantiv + adjectiv, ordonarea inversă fiind literară și reprezentând o influență străină. Deci, în mod normal, articolul s-a sudat cu substantivul precedent. Când s-a simțit necesitatea determinării adjectivului, s-a recurs la articolul cel: omul cel bun, construcție mai recentă în care se întâlnește cumulul de articole.
Câteva dovezi că la început articolul a fost atașat adjectivului:
– substantivele precedate de prepoziții (cu excepția lui cu) nu primesc articol: pe drum, în școală, dar, dacă substantivul este determinat de un adjectiv, poate fi articulat sau nearticulat: pe drumul pietruit / pe drum pietruit; în școala nouă / în școală nouă;
– când adjectivul este separat de substantiv, poate fi determinat printr-un articol proclitic: sufletul tău cel bun.
În concluzie: În limba română, encliza articolului a apărut datorită poziției adjectivului față de substantiv, poziție (substantiv + adjectiv) moștenită din latină.
b. Procliza
Articolul proclitic masculin
Articolul proclitic lui apare înainte de numele proprii sau de numele care exprimă rudenia: (al) lui Ion, (al) lui tată-meu. În româna veche procliza articolului lui apare paralel cu lu: lu Pavelu, lu Isus Hristos. Densusianu consideră că lui și lu au origine comună.
Articolul proclitic feminin
Acesta apare în limba secolului XV, XVI înaintea numelor proprii și uneori a numelor comune, sub formele: ei, ii, i, îi:
ii Sara, fetei ii Marie, a ei noastre credințe, ginerile îi Bălăcioae.
Astăzi se folosește forma lui a articolului proclitic feminin în două feluri:
a) obligatoriu:
– la nume proprii de persoane împrumutate și neadaptate flexiunii limbii române: lui Carmen;
– la nume proprii derivate cu sufixe diminutivale: lui Irinel, lui Catrinel;
– la nume de alint: lui Neli, lui Flori;
b) în variație liberă cu articolul enclitic:
– la celelalte nume proprii: lui Maria, alături de Mariei.
ARTICOLUL GENITIVAL
Articolul genitival este alcătuit din prepoziția ad și adjectivul demonstrativ ǐllum.
Masculin:
S i n g u l a r
al < ad + ǐllum
(ad + ǐllum > alu > al)
P l u r a l
ai < ad + ǐlli
Feminin:
S i n g u l a r
a < ad + ǐlla
P l u r a l
ale < ad + ǐllae
Masculin, feminin:
P l u r a l G – D:
alor < ad + ǐllorum
ARTICOLUL DEMONSTRATIV (ADJECTIVAL)
Are origine comună cu pronumele demonstrativ, cu adjectivul demonstrativ și cu articolul genitival.
Masculin:
S i n g u la r
N – Ac cel < ecce + ǐllum
(ecce este o particulă demonstrativă atestată în latina târzie pe lângă pronumele demonstrativ a cărui valoare demonstrativă era slăbită, fiind folosit și ca pronume, și ca demonstrativ)
G – D celui < ecce + ǐllui
P l u r a l
N – Ac cei < ecce + ǐlli
G – D celor < ecce + ǐllōrum
Feminin:
S i n g u l a r
N – Ac cea < ecce + ǐlla
G – D celei < ecce + ǐllaei
În limba veche și regional, G – D sg. are forma cei, care apare și la E m i n e s c u: "umbra frumuseții cei eterne"
P l u r a l
N – Ac cele < ecce + ǐllae
G – D celor < ecce + ǐllōrum
Întrebuințarea frecventă a articolului demonstrativ:
– în declinarea numeralelor ordinale: celui de-al doilea;
– la formarea superlativului relativ: cel mai bun;
– la supraindividualizare (de natură afectivă): omul cel bun.
ARTICOLUL NEHOTĂRÂT
Masculin:
S i n g u l a r
N – Ac un < unum (numeral)
Feminin:
S i n g u l a r
N – Ac o < unam
La feminin, o este o inovație a dacoromânei, pentru că în dialectele sud-dunărene este atestată forma ună < unam, în care consoana finală dispare și a neaccentuat > ă. În articolul una devenit o s-a trecut prin fazele:
una > uă (hiat) > uă (diftong) > uo (diftong) > oo (asimilare) > o.
P l u r a l
N – Ac niște < ne + scio + quid
3. ADJECTIVUL
Structura adjectivului românesc urmează în linii mari structura adjectivului latin.
În latină existau următoarele categorii de adjective:
1) adjective cu trei terminații:
m.,f.,n. -us, -a, -um: bonus, bona, bonum
m.,f.,n. -er, -a, -um: niger, nigra, nigrum
m.,f.,n. -er, -is, -e: acer, acris, acre
2) adjective cu două terminații:
m.f. -is: tristis
n. -e: triste
3) adjective cu o terminație:
m.f.n.: prudens
felix
Încă din latina clasică se înregistrează treceri de la o categorie la alta, în special înspre cea cu trei terminații. În latina populară tendința se accentuează:
tristis, triste > tristus, trista, tristum.
În limba română, adjectivele se clasifică în v a r i a b i l e și i n v a r i a b i l e.
1) Adjectivele v a r i a b i l e se împart, după terminația de nominativ singular, în două categorii:
a) adjective cu două terminații: bun, bună .
Cele mai multe provin din adjectivele latinești:
– cu trei terminații: bun < bonus; bună < bona
– cu două terminații (trecute prin faza cu trei termin.): trist < tristus (< tristis)
b) adjective cu o singură terminație (au la bază, de obicei, adjective latine cu trei terminații):
repede < rapidus, rapida, rapidum
limpede < limpidus, limpida, limpidum
2) Adjectivele i n v a r i a b i l e sunt reduse ca număr și au aceeași formă, indiferent de gen, număr și caz. Majoritatea sunt neologisme:
– atroce, eficace (terminate în -e);
– bleu, lila, maro, mov (nume de culori neadaptate la limba română).
În limba sec. al XVI-lea, unele adjective se deosebeau de cele de astăzi:
– unele adjective variabile astăzi erau invariabile: mare, tare (bou mare – boi mare);
– unele aveau pluralul deosebit de cel de azi:
gol – masc. pl. goli
amar- fem. pl. amară
COMPARAȚIA ADJECTIVELOR
Limba română are, ca și latina, trei grade de comparație, pe care le exprimă prin mijloace analitice. Trecerea de la declinarea sintetică la cea analitică a început de timpuriu în latină.
În latina clasică, din cele trei grade (pozitiv, comparativ, superlativ), ultimele două erau exprimate în special prin forme sintetice:
– comparativul cu -ior (m.f.), -ius (n.) adăugate la tema pozitivului:
acer, acris, acre – acrior, acrius
– superlativul cu -issimus sau -rimus adăugate la tema pozitivului:
altus, alta, altum – altissimus, -a, -um
acer, acris, acre – acerrimus
Formele analitice (perifrastice) erau foarte puține în latina clasică. Cu timpul, formele sintetice de superlativ în -issimus se uzează și sunt înțelese ca pozitiv.
Comparativul și superlativul se formau cu plus, magis, maxime sau per și prae.
În latina populară, formele analitice iau mare extindere. Comparația cu magis se transmite în ariile periferice (Iberia, Galia de nord și Dacia), iar forma cu plus în ariile centrale (Italia, Galia centrală). Româna utilizează pe magis și la comparativ (mai bun), și la superlativul relativ, precedat de articolul demonstrativ: cel mai bun.
În limba română, gradele de comparație se exprimau prin forme analitice din sec. al XVI-lea.
Comparativul
La comparativ, în limba sec. al XVI-lea,
-adjectivele erau legate de substantiv prin de: mai frumoasă fată de aceasta;
– apoi, construcția cu decât a coexistat cu cea cu de: sînt cuvinte mai dragi decât aurul și de argintul și de pietrile cele scumpe și sînt mai dulci decât miarea;
– în cele din urmă s-a păstrat cea cu decât.
Superlativul
În latina populară și familiară superlativul absolut se exprima, în afară de forma sintetică cu -issimus, prin forme analitice cu adverbe (sane, valde, bene, multum, fortiter), care se mențin astăzi în unele limbi romanice: it. molto bello (foarte frumos), ben pochi (foarte puțini), fr. bien peu (foarte puțin).
În limba română v e c h e, superlativul se forma:
a) cu morfemul prea < sl. prě: prea bune (foarte bune).
În limba a c t u a l ă, construcția cu prea:
– exprimă de obicei exagerarea: cafeaua e prea dulce;
– uneori ajută la formarea superlativului: nu e nici prea mult, nici prea puțin;
– ca arhaism, apare în poezia lui Eminescu: "o prea frumoasă fată";
b) cu morfemul mult: mult milostiv.
În limba a c t u a l ă, construcția cu mult:
– se păstrează ca regionalism: mult înalt (în Ialomița);
– plasată la începutul unei propoziții îi conferă un sens special: "Mult e dulce și frumoasă / Limba ce-o vorbim".
– ca arhaism, apare la Eminescu: mult bogat ai fost odată.
c) cu morfemul vârtos: vârtos mare;
d) cu morfemul foarte, de obicei postpus: bogat foarte;
– astăzi este uzuală forma cu adverbul antepus: foarte bun;
e) în sec. al XVI-lea, cu construcții cu rol superlativ:
– cele între cele bucurii (vezi Eminescu: mândră-n toate cele);
– fără seamă mulți.
Începând cu sec. al XIX-lea, se înmulțesc vertiginos posibilitățile de exprimare a superlativului prin construcții specifice: extrem de bun, excepțional de bun, care înlocuiesc forma cu foarte (foarte bun).
4. NUMERALUL
Numeralele românești sunt – în imensa lor majoritate – moștenite din latină. Unele tipuri de numerale sunt formații noi, create pe teren românesc, pe baza formelor numeralelor cardinale organizate în diferite feluri.
Numeralele sunt de două feluri: c a r d i n a l e și o r d i n a – l e.
Numeralele c a r d i n a l e sunt de mai multe feluri: propriu-zise, colective, fracționare, distributive, multiplicative, adverbiale.
NUMERALELE CARDINALE
Numeralele cardinale au origini diferite:
a) numerale m o ș t e n i t e din latină (numele de unități), cu următoarele etimoane (cuvinte de origine):
m.: un < lat. unus
f.: o < lat. unam
m.: doi < lat. duo + i (marcă a pluralului)
f.: două < lat. *doae < duae, sub influența lui doi
trei < tres < tre(s) + i (marcă a pluralului)
patru (prin metateză) < quattor < quattuor
cinci (prin asimilare)< cinque (prin disimilare) < quinque
șase < șease < *sesse < lat. sex + e, analogie cu șapte
șapte < lat. septem
opt < lat. octo
nouă < lat. novem
zece < lat. decem
mie < lat. milia
b) numerale î m p r u m u t a t e:
– din slavă: sută;
– din limbile romanice (neologisme): zero, milion, miliard.
Sistemul de numărare de la 11 la 19 și de la 20 la 90 utilizează elemente lexicale de origine latină, combinate printr-un procedeu slav (prin adițiune = adăugare):
– de la 11 la 19: unitățile + spre + zece (unsprezece, doisprezece)
(în latină, în numărătoarea de la 11 la 17, unitatea era urmată nemijlocit de zece: undecim, duodecim) ( vezi it. undici, dodici, fr. onze, douze);
– de la 20 la 90 formează numeralul prin multiplicare: douăzeci, treizeci (în latină triginta > it. trenta, fr. trente);
– unitățile se leagă de zeci prin conjuncția și: douăzeci și trei
Dispariția numeralului latin centum (înlocuit cu sută), păstrat în toate celelalte limbi romanice, se explică prin încercarea de evitare a omonimiei cu cinci.
Numeralele cardinale aveau în limba veche o flexiune specială:
– g e n i t i v cu de: pre mijloc de doao viiațe;
(vezi Eminescu: la mijloc de codru des)
– d a t i v cu a: a doisprezece.
NUMERALELE COLECTIVE
Singura formă de numeral colectiv moștenită din latină e amândoi < ambi + doi.
Celelalte forme s-au creat în românește, pe baza materialului lexical latin.
Numeralele colective sunt reduse numai la anumite cifre, în general nu prea mari.
Numeralele colective de la trei înainte se construiesc astfel:
– toți + numeralul cardinal: toți trei, toți patru…
– tus (variantă redusă a lui toți) + numeralul cardinal: tustrei, tustrele, tuspatru…
– câteși + numeralul cardinal: câteșitrei, câteșitrele, câteșipatru…
NUMERALELE FRACȚIONARE (PARTITIVE)
Sunt formații noi, create pe teren românesc, din numeralul cardinal + -ime: o pătrime, două pătrimi…
Ca numerale fracționare sunt utilizate unele substantive:
– sfert < sl.četvrǔtǔ ''sfert, pătrat"
– jumătate (etimologie necunoscută).
NUMERALELE DISTRIBUTIVE
Numeralul distributiv nu s-a moștenit din latină (din singuli, bini), ci s-a creat pe teren românesc din:
câte + numeralul cardinal: câte unu / una, câte doi…
(câte < lat. cata > *cătă > căte > câte)
NUMERALELE MULTIPLICATIVE
Simplex, duplex… nu s-au moștenit din latină. Româna și-a format multiplicativele pe teren propriu, din:
în + numeral cardinal + sufixul participial -it: îndoit, întreit, înzecit…
Nu se știe precis dacă numeralele multiplicative provin direct din numeralele cardinale sau din participiile verbelor formate, la rândul lor, din numerale cardinale: a îndoi, a întrei.
Se înregistrează și câteva forme neologice împrumutate din limbile latino-romanice: dublu, triplu, cvadruplu.
NUMERALELE ADVERBIALE
Și acestea sunt create pe teren românesc.
Formele latine bis și ter au o folosire recentă foarte redusă, în special la numerotarea paginilor, a caselor (nr. 7 bis, pag. 2 ter) și la spectacole (bis).
Numeralul adverbial românesc se formează din:
numeralul cardinal o + substantivul dată (pentru prima unitate): o dată;
de + numeralul cardinal + substantivul ori (pentru restul): de două ori.
NUMERALELE ORDINALE
Foarte puține numerale ordinale au fost moștenite din latină. A l. G r a u r explică aceasta prin faptul că numeralele ordinale latinești erau prea complicate, neregulate și, din cauza schimbărilor fonetice, pierduseră legătura cu cardinalele:
întâi < întân'u < *antaneus < ante + aneus
Numeralul ordinal latin corespunzător lui *antaneus era primus. Acesta s-a păstrat în limba veche (născutul den primă = primul născut), în compusele și derivatele vechi:
primăvară < lat. primavera
(văr) primar
Celelalte formații cu prim sunt relativ recente (sec. al XIX-lea).
Toate celelalte numerale ordinale românești sunt formate pe teren românesc, prin dublă articulare (proclitică și enclitică) cu articolele posesive și hotărâte.
În limba sec. XVI:
– existau formații ca: al patrul, al optul (corespunzătoare substantivelor cu articol ca om / omul);
– s-a trecut apoi la: al patrule, al optule (corespunzătoare substantivelor ca frate / fratele);
– se înregistrează ulterior formații cu particula a: al patrulea, al optulea.
Astăzi sunt funcționale formele: al patrulea – a patra
al optulea – a opta.
Proveniența componentelor numeralelor ordinale este explicată astfel:
-le : este articol definit și derivă din lu prin asimilarea lui u: cânelu > cânele.
-a : este o particulă deictică similară celei de la adverbe și pronume (acuma, acesta), având rolul de a aduce o mai mare stabilitate în exprimarea numeralului.
5. PRONUMELE
În limba română, pronumele, deși conservatoare, sunt deosebite de cele din latină, deoarece, adeseori, neavând accent propriu, evoluția lui a fost supusă variațiilor de accent sintactic. Așa se explică bogăția de forme și existența formelor paralele (accentuate și neaccentuate).
Pronumele are o situație deosebită față de celelalte părți de vorbire, deoarece din punct de vedere gramatical este indicator al persoanei, iar din punct de vedere lexical ține locul unui nume.
Pronumele este un "nomen vicarium", fiind un generalizator, adică un înlocuitor al oricărui nume.
1) PRONUMELE PERSONAL
Este cel mai conservator dintre pronume. El păstrează o flexiune arhaică, foarte neregulată, cu numeroase forme supletive (cu rădăcini diferite la cazuri, numere, persoane diferite).
Spre deosebire de limba latină, româna (și toate limbile romanice) a dezvoltat două categorii de pronume personale:
– forme accentuate (disjuncte, autofone sau lungi);
– forme neaccentuate (conjuncte, simfone sau scurte).
Pe lângă formele moștenite, avem și inovații:
– pentru că latina avea forme doar pentru persoana I și a II-a, româna și-a completat paradigma cu forme pentru persoana a III-a, prin transformarea pronumelui demonstartiv ille.
I s t o r i c u l p r o n u m e l o r p e r s o n a l e
S i n g u l a r:
P e r s o a n a I :
N o m i n a t i v:
lat. ego > ǐeu (g intervocalic neaccentuat dispare; o > u)
(ar. ǐo, megl. ǐeu ; ist. ǐo , fr. je; it. io, sp. yo)
G e n i t i v
lat. mei >– nu s-a păstrat
D a t i v:
lat. acc. mihi > mi + e > mie (e provine prin analogie cu pers. a II-a)
neacc. mi > mi, îmi
(lat.pop. mi < mihi)
A c u z a t i v:
lat. me (poziție nazală) + ne (particulă adverbială) > mine
Formarea lui mine a fost explicată prin analogie cu cine:
ce……….cine
mă……….x.
Pentru echilibrare, a fost creat, analogic, mine.
me > mă
V o c a t i v:
N-are forme.
P e r s o a n a a II-a:
N o m i n a t i v:
lat. tu > tu
G e n i t i v:
lat. tui > –
D a t i v:
lat. tibi > *tibe > ție
ti (formă abreviată de la tibi) > ți; î + ți > îți (proteza lui î)
A c u z a t i v:
lat. te + ne > tine (analogie cu cine)
te > te
V o c a t i v:
lat. tu! > tu!
P e r s o a n a a III-a:
Masculin:
N o m i n a t i v:
lat. ǐllu(s) > ǐel (cu preiotare)
G e n i t i v:
lat. (ǐ)llui > lui [precedat de: al, a, ai, ale]
D a t i v:
lat. ǐllui > lui
(ǐ)lli (formă conjunctă neacc.) > l'i > l' > i; î + i > îi (proteza lui î)
A c u z a t i v:
lat. (ǐ)llu(m) > ǐel
(ǐ)llu(m) > -l ; î + l > îl
V o c a t i v:
N-are forme.
Feminin:
N o m i n a t i v:
lat. (ǐ)lla > ǐea (vezi stella – stea)
G e n i t i v:
lat.(ǐ)llaei > iei [al, a, ai, ale]
ll > Ø (analogie cu N)
ae > e
D a t i v:
lat. (ǐ)llaei > ǐei
(ǐ)lli > i; î + i > îi
A c u z a t i v:
lat. (ǐ)lla(m) > ǐea
(ǐ)lla(m) > o (prin fonetică sintactică, ca în: văzutu-ă > văzut-o)
– se folosește ca înlocuitor de persoană
– forma neutrală: o < lat. hoc (h > Ø; c > Ø)
P e r s o a n a I:
N o m i n a t i v:
lat. no(s) > no + i (desinența de plural) > noi
G e n i t i v:
lat. nostri >
D a t i v:
lat. nóbis > *noue > nóuă > noauă > nouă
(b > Ø; s > Ø)(noue > noauă, metafonie) > nouă
nobis > no(s) (prin delabializare) > ne > nă > ne, ni
(prin analogie cu le, li = forma etimologică)
(prin fonetică sintactică, prin asimilare:
nă se spune > ne se spune > ni se spune
A c u z a t i v:
lat. no(s) accentuat + i > (pe) noi (N = Ac – forme sincretice)
no(s) neaccentuat > nă > ne (analogie cu le)
Persoana a II-a:
N o m i n a t i v:
lat. vo(s) > vo + i (marcă a pluralului) > voi
G e n i t i v:
lat. vostri > –
D a t i v:
lat. vobi(s) accentuat > vouă
vobi(s) neaccentuat > vos > vă
Persoana a III-a
Masculin:
N o m i n a t i v:
lat. ǐlli > elli > eli > iei (!) (În sec.XVI apare forma concurentă înși < ipsi)
G e n i t i v:
lat. illorum > lor
ǐllis (neaccentuat) > le
D a t i v:
Sincretism cu genitivul
A c u z a t i v:
lat. ǐlli > ǐei
(ǐ)lli > i; î + i > îi
V o c a t i v:
N-are forme.
Feminin:
N o m i n a t i v:
lat. ǐllae > ǐele
(ae > e)
G e n i t i v:
lat. ǐlloru(m) > lor
D a t i v:
lat. ǐllae > ǐele
ǐllae neaccentuat > le
V o c a t i v:
N-are forme.
La pronumele personal există multe forme sincretice:
– singular: N = Ac;
– plural: G = D.
Alte forme de pronume personale (particularitate a sistemului pronominal românesc): însul, însa (dintr-însul);dînsul, dînsa (astăzi ortografiat dânsul, dânsa).
Proveniența:
masc. lat. ǐpsu(s) (pron. dem. de apropiere) >*issu > însu
(ps > ss > s) (ǐ)n + issu, poziție nazală > însu)
"Lăudați pre însul toți oamenii".
P r o v e n i e n ț a pronumelui dînsul:
S-a format relativ târziu, pe teren românesc.
După R o s e t t i, O v. D e n s u s i a n u:
dînsul < de + însu > densu > dinsu > dînsu
În discurs sensul pronumelui dînsul capătă conotații politicoase:
pers. a III-a : el / ea: dînsul /a domnia lui / ei
pers. a II-a: tu : dumneata dumneavoastră
(politețe medie) (politețe înaltă)
2) PRONUMELE DE POLITEȚE (REVERENȚIALE)
Este o creație a limbilor romanice, în latină neexistând.
Pronumele de politețe este format pe baza substantivului domnie articulat, asociat cu:
– pronumele lui, ei, lor;
– adjectivele posesive ta, sa, voastră.
Pronumele reverențiale sunt de două tipuri:
a) formele întrebuințate în adresarea c ă t r e c i n e v a (pers. a II-a sg. și pl.)
1. adresarea către o persoană egală, mai tânără: pers. a II-a singular:
N, Ac, V: dumneata
G, D: dumitale; (regional, Moldova: mata, matale; popular: tale, tălică)
2. adresarea către o persoană mai în vârstă, către un superior, către mai multe persoane: pers. a II-a plural:
N, Ac, D, G, V: dumneavoastră
b) formele utilizate vorbind d e s p r e c i n e v a (pers. a III-a sg. și pl.):
N, Ac: dumnealui (m.), dumneaei (f.), dumneasa (m.,f.)
G, D: dumisale.
Formațiile în care substantivul domnia nu este sudat constituie locuțiuni pronominale de politețe: domnia ta / lui / sa / voastră.
Așadar, sistemul românesc a dezvoltat forme pentru exprimarea a trei grade de politețe la singular (zero, medie, înaltă) și a două grade la plural:
II sg.: tu, dumneata, dumneavoastră
III sg.: el, dânsul, dumnealui
II pl.: voi, dumneavoastră
III pl.: ei, dumnealor.
3) PRONUMELE REFLEXIV
Pronumele reflexiv are două serii cazuale: D și Ac, cu două serii de forme: accentuate și neaccentuate. Forme proprii are numai pentru persoana a III-a. Pentru persoana I și a II-a s-au împrumutat formele neaccentuate de la pronumele personal.
Originea pronumelor reflexive
Formele v e c h i erau: șie, șieși.
D: șie < lat. sibǐ (accentuat)
șieși < șie + și (ipse > isse > issi > și)
Formele a c t u a l e sie, sieși sunt obținute prin disimilare din șieși.
D: și < sibǐ
își < sibǐ (+ î protetic)
Ac: sine < se + ne (ca mine și tine)
sineși < sine + și (< ǐpse).
4) PRONUMELE POSESIVE
Sunt toate de origine latină, dar cu modificări.
Persoana I
m. meu(s) > meu mei > mei noster > nostru nostri > noștri
f. mea > mea meae > me + le > mele nostra > noastră nostrae > noastre
Pers. a II-a
m. tuus > teus > tău tui > tăi vester > voster > vostru vestri > voștri
f. túa > tuá > ta ta + le > tale vestra > vostra > voastră vestrae > voastre
Pers. A III-a
m. suus > seus > său sui > *sei > săi ǐllorum > lor
f. súa > suá > sa sa + le > sale ǐllorum > lor
Folosirea pronumelor posesive
O caracteristică a sistemului românesc este coexistența formelor său și lui la pers. a III-a singular. Această coexistență se manifesta încă din latină, datorită dispariției treptate a lui ejus. Astfel, cuplul suus-ejus a fost înlocuit cu suus-ǐlluǐus.
În limba română veche pronumele său cunoaște o frecvență mai mare în textele din nordul și estul țării. În sud, la Coresi, predomină lui, său fiind foarte slab reprezentat.
În diasistem (limba actuală), lui e folosit în limbajul popular. Începând cu sec. XVI-XIX, limba literară îl întrebuințează pe său, perceput ca mai distins. Se produce o diferențiere:
– al său / a sa – cu privire la persoane – are conotație politicoasă;
– ca posesiv al politeții : domnia sa
– lui / ei – caracter popular, familiar.
Pronumele personal cu valoare posesivă:
În limba veche exista o frecvență mai mare – la Coresi: nevoia-mi.
Pronumele posesiv devine adjectiv posesiv. Valoarea de pronume este dată de ceea ce se numește articol posesiv (al, a, ai, ale, alor), dar este de fapt pronume posesiv semiindependent, în sensul că ocurența lui presupune prezența obligatorie a adjectivului posesiv.
4) PRONUMELE DE ÎNTĂRIRE
În limba latină existau două pronume de întărire: ipse și idem, dar cu valori diferite: rex ipse venit – chiar ("însuși") regele a venit; rex idem venit – același rege a venit.
Româna este singur limbă romanică în care s-au păstrat două forme net diferite, corespunzătoare celor din latină:
– pentru ipse – însuși < lat. ipsus (< lat.cl. ipse) + și (< lat.cl. sibi)
– pentru idem – același.
Același este pronume demonstrativ de identificare, dar cu o serie de sensuri subsidiare, cum ar fi, în cazul de față, ideea de "întărire".
În evoluția mai recentă a limbii române, pronumele de întărire apare însoțit întotdeauna de pronumele personal sau de un substantiv, ceea ce îi conferă statutul de adjectiv de întărire: ea însăși, Ana însăși.
În sec. al XVI-lea, pronumele de întărire apărea neînsoțit de pronumele personal și avea sensul "eu / tu / el singur": am venit însumi.
În limba veche existau mai multe feluri de pronume de întărire alcătuite prin adăugarea particulei și la orice fel de pronume: noiș(i) "pe noi înșine"; mineș(i) "pe mine însumi", loruși "lor înșile".
Paradigma pronumelor de întărire
S i n g u l a r P l u r a l
M a s c u l i n:
I. însumi înșine
II. însuți înșivă
III. însuși înșiși
F e m i n i n:
I. însămi însene
II. însăți însevă
III. însăși înseși, însele.
5) PRONUMELE DEMONSTRATIV
În limba latină, sistemul pronumelor demonstrative era dezvoltat:
– pronumele hic, haec, hoc se referea la obiectul prezent;
– pron. iste, ista, istud la obiectul care interesează pe interlocutor;
– pron. ille, illa, illud la un obiect îndepărtat;
– pron. is, ea, id aveau rol anaforic;
– pron. idem, eadem, idem "același" ;
– pron. ipse, ipsa, ipsum "el însuși, și nu un altul".
Cu timpul, distincțiile semantice dintre diferitele pronume s-au șters în limba vorbită și unele au fost înlocuite cu altele.
– is, ea, id – a dispărut datorită corpului sonor redus;
– hic, haec, hoc a avut același destin – a căzut consoana finală, h a amuțit și pronumele s-a redus la un singur sunet; prin urmare, a fost înlocuit cu iste, pentru a desemna un obiect apropiat de vorbitor;
– având mai multe funcții – pronume personal de pers. a III-a, articol -, ille și-a slăbit sensul demonstrativ, care a fost întărit prin adverbul demonstrativ eccu(m) "iată".
Limba română continuă formele latine, dar nu pe toate.
Originea pronumelui demonstrativ
Ca și în celelalte limbi romanice, demonstrativele conservate din latină s-au transmis, cele mai multe, întărite de un alt element demonstrativ.
Româna e singura limbă romanică în care s-au păstrat și forme simple, și forme compuse ale demonstrativelor.
F o r m e l e s i m p l e derivă de la:
lat. istu(s) > ǐstu > est(u) [omu est] > omu ăst (prin fonetică sintactică e > ă)
lat. ista > eastă > astă (prin fonetică sintactică ea > a)
lat. isti > iști > ăști (prin analogie cu ăst)
lat. istae > easte > aste.
lat. ǐllu(s) > el [omul el > omul ăl] (prin fonetică sintactică).
Unii consideră că ăl nu poate fi derivat de la illus, că e o formă realizată pe tărâm românesc, care doar echilibrează sistemul:
acest – ăst
acel – x (ăl)
În legătură cu demonstrativul ăl trebuie subliniată o caracteristică a limbii române: lărgirea posibilităților de construcție a segmentului demonstrativ prin acumularea elementelor determinative (determinare redundantă):
omul ăl tânăr, omul ăla tânăr, omul ăla tânărul.
A l. N i c u l e s c u aduce probe că sporadic ille a fost conservat pe teritoriul Romaniei:
lat. illa > ea > a [fata ea bună > fata a bună] (a are și forma aia)
lat. illi > ăi
lat. illae > eale > ale
În limba sec. al XVI-lea circulau forme de tipul: iști, eastă, ăst.
În partea vestică, regional, circulă variante ale lui ăst:
– hasta, haia, hăsta (Banat, Mehedinți, Gorj, sud-vestul Transilvaniei); această formă migrează și la formele compuse: ahasta, ahăla;
– la moți, circulă forma cu r epentetic: hăstra.
F o r m e l e c o m p u s e sunt legate de una și aceeași particulă:
lat. eccu(m) > ac
acest / acesta
Singular:
Masculin: eccum + istus > ac + istu > acest + a (deictic)
Feminin: eccum + ista > această
Plural:
Masculin: eccum + isti > acești + a (deictic)
Feminin: eccum + istae > aceste + a (deictic).
Deictizarea a apărut ca urmare a pierderii calității deictice a formei istus, ista, istum. Deicticul a era prezent în limba sec. al XVII-lea: acesta om – omul acesta.
acel / acela
Singular:
Masculin: eccum + ǐllus > acel / acela
Feminin: eccum + illa > acea / aceea
Plural:
Masculin: eccum + illi > acei / aceia
Feminin: eccum + illae > acele / acelea
Formele ăsta, asta au devenit literare, din motive de corp fonetic redus. Acesta, aceasta sunt specifice exprimării savante.
cestălalt – celălalt – creații pe teren românesc
(a)cel / (a)cest + alalt
alalt < lat. ille + alter > elalt > ălalt > alalt
În limba veche (și astăzi regional) circulau forme cu elementele componente nesudate: celui alalt, ceia alalți, ceaia alaltă.
Prin disimilare: celălalt > celălant.
Prin sincopare: celălalt >celalt, ălalt.
6) PRONUMELE NEHOTĂRÂT (NEDEFINIT)
Este pronumele cel mai bogat în forme. În română, și-a creat alte forme decât cele etimologice. S-au păstrat doar: unus, una, alterus, altera, totus, tota.
Există forme simple și forme compuse.
Formele s i m p l e derivă din:
unu(s) > unu + l > unul
alter > altru > altu + l > altul
altra > alta
altri > alți
altrae > alte
G – D: altuia, alteia, altora
totus > totu + l > totul
Formele c o m p u s e sunt alcătuite din:
formele simple + pronume relative + diverse particule (provenite nu din adverbe, ci din verbe)
fie < lat. fia(t) > fiă > fie (fiecare, fiecine, fiece)
oare < lat. volet (voleo, volere) > (v)oare > oare (oarecare, oarecine, oarece)
va < lat. volet > voare >(monoftongare) vare (desinența de infinitiv)> va (careva, cineva, ceva)
atare < eccum + talem > atare (pronume nehotărât invariabil)
atât < eccum + tantus > atânt > atât
cutare < eccum + tantis
nici unul < neque + unus
În sec. al XVI-lea: nece + unul; nice + unul, neci + unul, nici + unul.
În anumite graiuri -și – se interpune între elementele componente:
orișicare, orișicine, orișice (ori < oare)
În vorbirea curentă:
– i e sincopat (orșce)
– cineva primește particula și (carevași, cinevași)
– și apare și în absența lui va (careși, cineși).
Regional, careva, simțit în limba literară pronume, se poate adjectiviza: careva lucru, careva om.
7) PRONUMELE NEGATIVE
S-au pierdut formele latine nullus și nemo în favoarea lui nec unus, neque unus.
nimeni < lat. nemo, neminem
nimenea < nimeni + a ( a: element deictic adverbial)
nimănuia < nimănui + a (formă flexionară)
nimăruia < nimărui + a (formă regională, sub influența lui cărui)
nimic < lat. ne(c) + mica "bucățică" (în română mica s-a păstrat în expresiile: pe mică pe ceas "îndată" și l-a făcut mici și fărâme)
nici unul < lat. neque + unus (în sec. XVII: nece unul)
Pronumele negative sunt asociate cu adverbul modal de negație nu, formând în limba română o inovație: dubla negare care nu înseamnă afirmație: Nu vine nimeni.
8) PRONUMELE RELATIVE ȘI INTEROGATIVE
În limba latină existau forme deosebite pentru pronumele relativ, față de pronumele interogativ.
În latina clasică, pronumele r e l a t i v era reprezentat de qui, quae, quod (= care, cine, ce). Quod s-a păstrat doar în calitate de conjuncție (că) formată prin delabializare.
Pronume i n t e r o g a t i v era quis, quid (= cine, ce).
În română, formele pronumelor relative sunt omonime cu interogativele.
Pronumele românesc cine este explicat ca provenind din:
a) quǐ + ne > cé + ne > cine
b) que(m) > ce + ne > cine
G – D cui < lat. cui
Pronumele ce < qui(s).
În limba veche exista concurență între cine și ce. În româna actuală s-au specializat:
– cine – pentru nume de persoane
– ce – pentru nume de obiecte.
Pronumele relativ qualis, qualis, qualem a dat în română următoarele forme:
Singular:
N-Ac lat. quale(m) > care (rotacizarea lui l)
G – D lat. masc. qualui > cărui + a > căruia (a deictic)
fem. qualaei > cărei + a > căreia
Plural:
N – Ac lat. quales > cari (lb. veche) > care (lb. modernă)
G – D lat. qualorum > căror
Din nevoia de a distinge numărul și genul, în limba veche, pronumele care și-a atras articolul, care s-a păstrat în sec. XVII-XVIII și chiar XX (în graiuri):
sg. masc. care + le > carele, carile
fem. care + a > carea, cariia
pl. masc. care + i > cari, carii
fem. care + le > carele, carile.
În limba română modernă s-au păstrat formele fără articol (doar regional apare forma de plural: cari, dar fără articol).
Pe lângă substantiv, pronumele relativ se adjectivează când trimite la același referent: care om.
La G – D se observă tendința de a nu-l mai flexiona pe care: omul * care i-am dat, în loc de omul căruia i-am dat.
Când e adjectiv, care nu mai primește a deictic la G – D: omul al cărui fiu, nu omul al *căruia fiu.
A c o r d u l relativelor se face prin încrucișare:
omul a cărui fiică femeia al cărei copil
|___|___| | (f.) (m.) (f.) (m.)
|______|
Pronumele care intră în concurență cu ce. În limba veche avea o întrebuințare mai frecventă ce, față de care:
Raportul se schimbă pe măsură ce limba se modernizează:
– care câștigă teren și în limba populară;
– ce e preferat în stilul arhaizant al poeziei (se explică prin motive de prozodie).
Pronumele cu sens cantitativ:
cât, -ă, -i, -e < lat. quantus, -a, i, -e (contaminat cu quotus și grecescul cata).
Și acesta are întrebuințări adjectivale.
Formele considerate compuse: cel ce, cea ce, cei ce, cele ce sunt, după școala lingvistică clujeană, două pronume distincte. Singura formă compusă ar rămâne invariabilul ceea ce.
B. FLEXIUNEA VERBALĂ
1. OBSERVAȚII GENERALE CU PRIVIRE LA
FLEXIUNEA VERBALĂ
CONJUGĂRI
Gramaticile latine distingeau, în funcție de tema prezentului, patru conjugări:
– conj. I: cuprindea verbe cu tema în -a (laudare);
– conj. a II-a – verbe cu tema în -e (videre);
– conj. a III-a – verbe cu tema în consoană sau -u (scribere, battuere);
– conj. a IV-a – verbe cu tema în -i (audire).
S-au păstrat foarte bine în limba română conj. I și a IV-a, caracterizate printr-o regularitate și o productivitate mai mare. S-au înregistrat schimbări în organizarea conjugărilor încă din latina populară (au apărut subclase flexionare noi). Astfel,
– sub influența unor împrumuturi grecești (baptizare, cottizare) se creează în latina populară o subclasă cu sufixul -iz- la indicativ prezent. Această clasă se transmite și românei (a boteza, a cuteza) și devine productivă, extinzându-se atât la verbe moștenite din latină, cât și la verbe de alte origini;
– la conjugarea a IV-a apare subclasa verbelor cu sufixul -sc- la indicativ prezent; valoarea aspectuală de incoativ a sufixului latin se pierde;
– la conjugarea a IV-a apare un tip flexionar nou, reprezentat de verbele cu infinitivul în -î(re); este o creație a românei, explicabilă prin criterii fonetice;
– au loc schimbări de conjugare încă din latina populară; de obicei verbele de conj. a II-a migrează spre conj. a III-a;
– se produc schimburi și între alte conjugări, dar în număr mai mic.
DIATEZELE
Încă din latina populară se conturează două direcții principale de reorganizare a sistemului diatezelor:
1) punerea de acord a conținutului formelor cu expresia lor gramaticală;
2) unificarea structurii formelor care aparțin aceleiași diateze.
Cea mai instabilă și mai neunitară a fost diateza p a s i v ă.
Formele de pasiv puteau exprima, pe lângă valoarea pasivă specifică, și valoarea de activ (la verbele deponente și semideponente). Deci era o singură formă, dar cu două înțelesuri gramaticale.
În latina populară, verbele care aveau formă de pasiv, dar semnificație de activ, capătă treptat forma verbelor active.
lat. cl. mirari > lat. pop. mirare (conj.I) (a mira)
ordiri > ordire (a urzi)
mori > morire (a muri)
nasci > nascere (a naște)
pati > patire (a păți)
În latina clasică pasivul avea și forme sintetice, dar și analitice. Treptat, formele sintetice sunt înlocuite cu forme analitice: auxiliar + participiu. Auxiliarul indică modul și timpul întregii construcții. Se ajunge la o concordanță între structura și conținutul transmis de expresie.
Un alt aspect important al reorganizării sistemului diatezelor în latină l-a constituit constituirea r e f l e x i v u l u i ca diateză independentă. Reflexivul cu pronumele în acuzativ era folosit încă în latina clasică. În plus, numeroase verbe deponențiale, mai ales verbe de mișcare, au ca echivalente verbe reflexive:
moveor – me moveo.
Dispariția flexiunii deponențiale se face în aceste cazuri în favoarea reflexivului.
Pe lângă reflexivul cu pronumele în acuzativ, în latina populară se înregistrează și construcții cu pronumele în dativ. Ambele tipuri au fost transmise și românei, care a îmbogățit această diateză, mai ales ca urmare a exercitării influenței slave. După model slav se creează în română forme reflexive pentru verbe atestate în latină ca active:
a se ruga – lat. rogare
a se mira – lat. cl. mirari – lat. pop. mirare
a se teme – lat. cl. timēre – lat. pop. timĕre
La acestea se adaugă verbe reflexive împrumutate din slavă: a se căi, a se griji.
TRANZITIVITATE
O serie de verbe tranzitive din latină își păstrează această caracteristică și în limbile romanice, deci și în română:
– verbele referitoare la simțuri: a vedea, a auzi, a simți;
– verbele cu sensul "a înțelege";
– verbele care înseamnă "a da, a lua, a căuta, a trimite";
– verbele care înseamnă "a spune, a povesti";
– verbele de voință: a vrea.
Unor verbe tranzitive în latină le corespund în română verbe intranzitive, verbe care nu pot accepta complement direct: timere (a se teme), vereri (a se feri), cavere, fugere (a fugi de ceva), effugere, sitire (a fi însetat de ceva).
Pentru alte verbe e posibilă atât construcția tranzitivă, cât și cea intranzitivă:
– mă miră ceva (tranzitiv);
– mă mir de ceva (intranzitiv).
Pentru alte verbe (ridere) construcția tranzitivă este specifică limbajului familiar (te râde lumea).
Se înregistrează însă și procesul invers: verbe întranzitive la origine devin tranzitive: doleo ab oculis – mă dor ochii (verbe care exprimă o stare fizică sau sufletească.).
În textele vechi românești, sub influența limbii slave, se înregistrează:
– folosirea absolută a unor verbe tranzitive ca: a îmbrăca, a îmblânzi, a scula, a răpi, a descoperi, a dezlega, a mustra, a feri, pentru care în limba actuală e obligatorie prezența complementului direct;
– frecvența ridicată a complementului intern: va fi viatǔ…viața;
– înmulțirea construcțiilor cu complement direct dublu: A c e a s t a poftesc p e d u m n e a t a; și l -au trecut D u n ă r e a;
– însoțirea verbelor tranzitive din construcțiile traduse de determinanți în dativ: mănțiră l u i (sub influența originalelor slave).
MODURI
Limba română a moștenit din latină toate cele trei moduri personale: i n d i c a t i v u l, i m p e r a t i v u l, c o n j u n c t i v u l. Conjunctivul suferă modificări, specializându-se ca mod al subordonării.
Valorile de condițional-optativ erau exprimate în latina clasică prin forme ale conjunctivului (mai ales imperfect și mai mult ca perfect). În latina populară se constată tendința de a exprima prin mijloace specifice valorile de condițional-optativ. În limbile romanice se creează un mod c o n d i ț i o n a l – o p t a t i v independent.
Dintre modurile nepersonale s-au păstrat: i n f i n i t i v u l, g e r u n z i u l și p a r t i c i p i u l. S u p i n u l este o inovație a dacoromânei, posterioară epocii românei comune.
ASPECT, TIMPURI
În latina clasică timpurile erau organizate în funcție de distincția de aspect.:
– infectum – exprima acțiuni nedesăvârșite;
– perfectum – exprima acțiuni desăvârșite.
La indicativ, fiecare aspect cunoștea forme distincte pentru prezent, trecut și viitor. La conjunctiv erau forme distincte pentru prezent și trecut.
Principalele caracteristici ale evoluției sistemului latin al formelor temporale sunt:
a) pierderea importanței distincției aspectuale;
b) confuzia unor paradigme temporale sau a unor forme paradigmatice;
c) transferul unor paradigme temporale de la un mod la altul;
d) extinderea sistemului formațiilor perifrastice.
Schimbările se datoresc și modificărilor fonetice, care duc la confuzia unor forme temporale.
Româna a pierdut categoria gramaticală a aspectului. Sub influența slavă s-a introdus posibilitatea exprimării valorilor aspectuale prin prefixare (vezi: a ponegri, a preface, a răsfira, a zăuita). Procedeul n-a devenit productiv în română, formele cu prefixe din textele traduse reproducând de fapt formele slave. În graiurile din Banat se exprimă valorile aspectuale prin prefixele do-, pro-, ză- sub influența limbii sârbo-croate: am dofăcut (exprimă perfectivul), s-o produs, s-o profăcut (exprimă repetarea acțiunii). Asemenea forme apar și în nord-vestul Olteniei.
În dialectul istroromân, datorită influenței croate, perfectivul e destul de bine reprezentat: misli = a gândi
domisli = a-și aduce aminte
predomisli = a se răzgândi.
O caracteristică a limbilor romanice cu privire la redarea valorilor aspectuale o reprezintă:
– renunțarea la anumite timpuri pentru că în latină exprimau destul de slab nedeterminarea în timp;
– apariția formelor perifrastice (analitice):
– pentru indicativ:
– perfectul compus – format din habere + participiul perfect pasiv (exprima o valoare trecută, dar nedeterminată în timp);
– viitorul I – format din velle + infinitivul verbului de conjugat;
– viitorul II – creație relativ târzie a dacoromânei;
– condiționalul – prezent – creație, probabil, posterioară românei comune;
– perfect – creație recentă a dacoromânei;
– conjunctivul – prezent – s-a păstrat cu aceeași valoare numai pers. a III-a singular și plural;
– perfect – creație recentă a dacoromânei;
– formele de imperfect și perfect s-au confundat și au dat naștere unei forme sintetice de condițional prezentă în vechea daco-română;
– formele de mai mult ca perfect au trecut ca forme de mai mult ca perfect în paradigma indicativului;
– imperativul – prezent – s-a conservat în română și celelalte limbi romanice;
– viitor s-a pierdut pentru că în latină se folosea numai în anumite stiluri(limbajul juridico-administrativ, deci nu apărea în latina vorbită);
– prohibitiv (negativ) – s-a păstrat cu formele constituite din non + infinitiv, apărute în latina populară;
Dintre formele temporale ale modurilor nepersonale, româna a conservat numai:
– infinitivul prezent activ și
– participiul perfect pasiv.
PERSOANA
Flexiunea după persoană se realizează complet la indicativ, conjunctiv și condițional-optativ. La imperativ există numai forme pentru persoana a II-a singular și plural, situație moștenită din latină.
Persoana și numărul se exprimă printr-un morfem unic.
Caracteristici în exprimarea categoriei persoanei:
– există cazuri de o m o n i m i e a morfemelor:
– indicativ și conjunctiv prezent, pers. I și a II-a sg. și pl.:
(eu) merg – să merg (desinența Ø)
(noi) mergem – să mergem
(tu) mergi – să mergi (desinența i)
(voi) mergeți – să mergeți
– indicativ imperfect și mai mult ca perfect, pers.I sg., pl., a II-a pl., a III-a sg.
– formele de pers. a III-a ale anumitor verbe (mai ales ale verbelor care exprimă fenomene ale naturii) sunt folosite în română, ca și în latină, pentru exprimarea impersonalului:
lat. pluit – rom. plouă
ning(u)it – ninge
tonat – tună
fulget – fulgeră
– anumite forme de persoană ale verbelor servesc la exprimarea subiectului nedeterminat:
– forme existente și în latină: pers. a II-a sg. (Dacă dai, n-ai), I și a III-a pl.;
– forme existente în plus față de latină: pers. a III-a sg. (Scrie în ziare);
– forme de reflexiv, în locul pasivului din latină: Așa ceva nu se face.
2. VERBELE AUXILIARE
Limba română are trei verbe auxiliare de origine latină, care contribuie la formarea unor timpuri, moduri și a diatezei pasive. Aceste verbe – a fi, a avea, a vrea – cunosc și valori predicative. Unele forme de auxiliar diferă de cele de predicativ.
– (noi) avem – predicativ: (noi) am cântat – auxiliar
– (voi) aveți – predicativ (voi) ați venit – auxiliar.
3. MODURILE PERSONALE
Formele românești păstrează, în general, formele latinești, cu unele modificări în sensul dispariției diferențelor dintre conjugări. Cel mai bine s-a păstrat conjugarea a IV-a, după care s-au refăcut adeseori formele celorlalte conjugări.
1) MODUL INDICATIV
Prezentul latin
I II III IV
láudo taceo duco audio > auz > aud
láudas taces duces audis
láudat tacet ducet audit
laudámus tacemus ducemus audimus
laudátis tacetis ducetis auditis
láudant tacent ducent audiunt
Există numeroase verbe de conj. II, III, IV carte au o finală de tipul -eo, -io. Ele suferă fenomenul iotacizării (consoanele finale din rădăcina verbului – d, t, n, l, r – se modifică sub acțiunea iotului – e, i – următor):
audio – auz; video – văz; salio – sai; venio – viu; *excoteo – scoț.
Formele iotacizate s-au generalizat în limba veche, apoi au fost eliminate din nordul țării și s-au păstrat ca forme dialectale în sudul țării.
La formele iotacizate etimologice se adaugă forme iotacizate neetimologice:
credo – crez; expono – spui.
A. L o m b a r d crede că sursa verbelor iotacizate e latina populară, în care credo ar fi existat sub forma credio.
În dialectele sud-dunărene nu există verbe iotacizate, deci iotacizarea e o inovație independentă în cele patru dialecte.
E v o l u ț i a f o r m e l o r v e r b a l e:
Prezentul:
S i n g u l a r:
pers. I – laudo > laud
taceo > taco > tac (vocala e în hiat > Ø)
duco > duc
audio > auz (i alterează pe d > z, dar se reface pe teren românesc)
pers. a II-a: lauda(s) > laudă > lauzi (i se explică etimologic doar la conj. a IV-a)
tace(s) > tace > taci
duce(s) > duce > duci
audi(s) > audzi > auzi (i se propagă la toate celelalte conjugări prin analogie)
pers. a III-a: lauda(t) > laudă
tace(t) > tace
duce(t) > duce
audi(t) > aude
P l u r a l:
pers. I: laudámu(s) > lăudăm (influență analogică -ă de la pers. a III-a sg.)
tacemus > tăcem(u) (e e identic cu pers. a III-a)
ducemus > ducem(u)
audimus > audzim(u) > auzim(căderea lui u final, după sec. XVI)
pers. a II-a: laudáti(s) > lăudați ( i de la pers. a II-a, conj. a IV-a se generalizează și la pers. a II-a pl. prin analogie și alterează pe: tis >ți)
tacetis > tăceți
ducetis > duceți
auditis > auziți
pers. a III-a: laudant > laudă
tacent > *tacunt > tac
ducent > ducu(nt) > duc
aud(i)unt > audunt > aud (iotacizarea se realizează la pers. I sg. nu la a III-a pl.).
Imperfectul
Formele de imperfect ale limbii române vechi erau mult mai apropiate de formele latine decât formele românei moderne. Româna modernă e inovatoare în privința desinențelor personale și a poziției accentului.
În latină existau la pers.I sg. mai multe desinențe: -abam (conj.I); -ebam (conj. a II-a); -ebam (conj. a III-a); -iebam și -ibam (conj. a IV-a).
Tipul în -iebam putea apărea și la conj. a III-a, în cazul verbelor ca facio, facere:
lat.cl. faciebam – lat.pop. *facebam.
În limba română veche – conj. I: -ám
II, III: -eám
IV: -iiam, -îiam
În româna modernă – conj.I: -ám
II, III: -eám
IV: -eám / -ám (după modelul conj. a II-a și a III-a) (se ajunge la o simplificare a flexiunii și la o regularizare).
Caracteristic paradigmelor românești este reducerea sufixului specific latin de imperfect -ba – la -a-, prin dispariția lui -b- intervocalic.
lat.: cantábam cantabámus rom.: cântám cântám
cantábas cantabátis cântái cântáți
cantábat cantábant cântá cântáu
Cei doi a își restrâng corpul fonetic la unul singur.
Perfectul simplu
Limba română veche conservă mai bine formele sintetice ale perfectului latin.
S-au păstrat în limba veche: a) și perfecte slabe (cu accentul în afara radicalului, pe desinență), și b) perfecte tari (cu accentul pe radical).
a) P e r f e c t e l e s l a b e se înregistrează în special pentru verbele de conj. I și a IV-a, în a(v)i și i(v)i):
clamavi > chemai; cantavi > cântai (conj.I)
audivi > auzii; dormivi > dormii (conj. a IV-a)
– perfectele – tari în latină, dar slabe în română – de conj. a II-a și a III-a în -úi:
dólui > durúi (conj. a II-a)
plácui > plăcúi; pótui> putúi; báttui > bătúi (conj. a III-a).
Categoria de perfecte slabe în -ui este foarte mare. Din 15 verbe de la conj. a II-a, 14 sunt în -ui, iar la conj. a III-a, 27 din 95. La acestea se adaugă alte perfecte slabe în -avi, -ivi, -ovi:
lat. cl. cecidi – rom. căzui
cognovi cunoscui
incepi începui
perdidi pierdui
Pentru a explica numărul mare de perfecte slabe, mai ales cele în -i, și formele similare din alte limbi romanice, alți cercetători consideră că ar fi trebuit să se realizeze în latina populară o remodelare a perfectului din latina clasică. Inscripțiile furnizează forme de perfect nespecifice latinei clasice: fecuit (pentru fecit), reguit, convertuit.
Alte forme au fost reconstituite prin analogie:
*cadui – căzui
*credui – crezui
*stetui – stătui
b) P e r f e c t e l e t a r i din latină, terminate în -si, -xi, s-au conservat în româna veche, la verbele de conj. a III-a. Sunt verbele sigmatice terminate în -ș(u).
lat. scripsi – rom. veche scriș(u)
arsi arș(u)
adduxi aduș(u)
duxi duș(u)
Formele de perfect tari apar la toate persoanele, cu excepția persoanei a II-a singular:
I. zíșu) zísem púș(u) púsem
II. ziséși (nu e perf. tare) zíset puséși púset
III. zíse zíseră púse púseră
Numărul perfectelor tari în -ș(u) este destul de mare în limba română veche. Unele dintre ele reproduc perfectele sigmatice latine. Multe însă sunt rezultatul unor modificări analogice după perfecte sau participii sigmatice:
occisit (nu *occisui) > uciș;
posii > puș
Alături de formele în -ș(u), limba veche românească cunoaște la conj. a III-a și alte tipuri care derivă din perfectele tari latinești în
-i:
lat. feci > rom. feci(u)
veni > ven(r)iu
dedi > dediu
steti > stetiu (dediu și stetiu sunt singurele forme reduplicate care s-au păstrat).
Unele verbe (a face, a veni) aveau în româna veche și forme tari, și forme slabe:
féciu – făcúi fécem – făcúm
féceși – făcúși fécet – făcút
féce – făcú féceră – făcúră
Perfectele tari curente în limba veche se transformă ulterior în slabe, astfel că la perfectele slabe în -ai, -ii, -ui, s-au adăugat cele în -sei (formate în română din vechile perfecte tari în -șu). Ele conservă însă accentul pe radical la pers. a III-a sg. și la toate formele pluralului:
arséi árserăm aduséi adúserăm
arséși árserăți aduséși adúserăți
árse árseră adúse adúseră
D e s i n e n ț e l e p e r f e c t u l u i s i m p l u
Între româna veche și româna modernă există diferențe. Cele mai importante privesc pers. I și a II-a pl., care înregistrează în limba veche următoarele forme:
I pl. cântăm(u) tăcum(u) mersem(u) auzim(u)
II. pl. cântat(u) tăcut(u) merset(u) auzit(u).
Unele dintre desinențe se pot explica din formele latine corespunzătoare, pentru altele e foarte greu de realizat legătura.
Perfectele slabe românești în -ai, -ii trimit la paradigmele latine ale verbelor de conj. I și a IV-a, paradigme fără -v- atestate în inscripții și confirmate de limbile romanice:
lat. cl. cantavi – lat. pop. I. cantai cantamu(s)
II. cantasti cantasti(s)
III. cantai(t) cantarun(t)
cantau(t)
canta(t)
E v o l u ț i a f o r m e l o r
Singular
P e r s o a n a I:
cantai e formă etimologică. A dat cântai (hiatul latin a devenit diftong).
La conj. II și III, avui și bătui se explică prin formele corespunzătoare din latină, dar cu schimbare de accent, realizată prin analogie cu participiul.:
hábui > avúi
báttui > bătúi.
P e r s o a n a a II-a:
cantasti > cântași.
S-au dat două explicații:
a) – prin analogie (cu ustia > ușă) -i alterează pe -s >ș;
– prin fonetică sintactică:
*cântaști tu > cântași ( -t din tu disimilează pe -t- din *cântaști);
b) – ar fi provenit din mai mult ca perfectul indicativului.
P e r s o a n a a III-a (cu desinența "zero") și p e r s o a n a I pl. (cu desin. -m):
– la verbele de conj. II, III, IV, apare sufixul caracteristic perfectului: -u, -e, -i(â).
III sg. lat. habuit – rom. avu I pl. avum
mersi(t) – merse mersem
audi(t) – auzi auzim
– pentru conj. I : cantáit > cântă;
Pentru a explica formele, apelăm la pers. I pl. a limbii vechi, care se termina în -ăm. Pentru respectarea paralelismului existent la conj. II, III, IV între pers. III sg. și I pl., unde apare aceeași vocală la sg. și la pl., -a se modelează după -ă de la pers. I.
Plural:
P e r s o a n a I:
Pentru conj. II, III, IV, formele se explică prin formele corespunzătoare ale latinei populare: duximus > dusem.
Pentru conj. I (ă): cântăm, -ă se explică prin analogia cu pers. a III-a de la indicativ prezent: cantamus > cântăm.
Persoana a III-a e etimologică:
canta(v)erunt > cantarunt > *cântáru > cântară + Ø
nt > Ø
Formele cu -ră de la pers. I și a II-a pl. au apărut întâi la conj. I și a IV-a, extinzându-se apoi și la celelalte.
Perfectul compus
În latina clasică nu exista un perfect compus. Este o inovație a latinei populare, menținută și generalizată în limbile romanice.
Perfectul compus a apărut după sec. al IV-lea și este format din prezentul auxiliarului a avea (lat. habere) și participiul verbului de conjugat.
După combinația habeo librum scriptum = am o carte scrisă,
s-a generalizat forma am scris o carte.
În limba veche, alături de perfectul compus cu auxiliarul a avea (am cântat) existau și forme din perfectul simplu (uneori perfectul compus) al verbului a fi și gerunziul verbului de conjugat (fu ducându-se; ați fost îmblând, fu venit).
Tendința de exprimare perifrastică s-a generalizat în latina populară, fiind mai expresivă și mai comodă. Perifrazele au dus la o simplificare a exprimării.
Perfectul compus a dobândit o poziție foarte solidă în limba română, atât în limba literară, cât și în graiuri. Are o utilizare generală, în timp ce perfectul simplu se folosește pe mai puțin de jumătate din teritoriul țării. Explicația trebuie căutată în structura relativ neregulată și complicată a perfectului simplu. Perfectul compus însă are o structură simplă și regulată, alcătuită dintr-un element comun – auxiliarul – și un element caracteristic – o formă unică a participiului verbului de conjugat.
Mai mult ca perfectul
Mai mult ca perfectul indicativului românesc își are originea în mai mult ca perfectul conjunctivului latin:
canta(vi)sse(m) > cântase + m > cântasem (a este morfem al perfectului; m derivă din I pl., prin analogie)
canta(vi)sses > cântase + și (analogie – și de la perf. simplu apare și la m.m.c.p.)
canta(vi)sset > cântase (formă etimologică)
canta(vi)ssemus > cântaserăm
canta(vi)ssetis > cântaserăți
canta(vi)ssent > cântase + ră (ră apare, mai întâi la pers.III pl. din tendința de a marca mai puternic pluralul; apoi se generalizează și la pers. I. II).
Viitorul
Viitorul de la indicativul latin avea forme sintetice. Datorită formelor analogice au dispărut desinențele și au apărut formele analitice.
lat. velle > volere
(IV) (II)
Viitorul în latină se forma din auxiliarul volere + infinitivul verbului de conjugat.
Dacoromâna a venit cu inovații în privința viitorului. S-au stabilit trei tipuri distincte de viitor, fiecare cu variante morfologice și fonetice:
1. a vrea + infinitivul sau conjunctivul;
2. a avea + infinitivul cu prepoziție sau conjunctivul;
3. a fi + gerunziul.
Circulația și răspândirea în timp a acestor forme sunt diferite, unele păstrându-se până în limba contemporană, în limba literară sau numai regional, altele dispărând sau suferind modificări semantice.
După structura morfologică a elementelor componente, seriile de viitor se pot grupa în:
1. auxiliar + infinitiv:
a) a vrea + infinitivul: voi cânta
– este varianta literară, păstrată din româna comună, continuând construcția latină voleo + infinitivul;
– este înregistrat în toate graiurile, cu variante fonetice:
(eu) oi cânta
(tu) îi, ei, i, ai, ăi, vi, vei cânta
(el) a, o cânta
(noi) om cânta
(voi) îți, ăț(i), eți, iți,, voț, viț cânta
(ei) or cânta
b) a avea + infinitivul: am a cânta (în graiurile moldovene)
2. auxiliar + conjunctiv:
a) a vrea + conjunctivul: voi să cânt (limbaj regional)
b) a avea + conjunctivul: am să cânt (limba populară, l. vorbită)
– formele cu auxiliarul variabil (am să cânt, ai să cânți, are să cânte) sunt utilizate în exprimarea literară;
– formele cu auxiliarul invariabil (o să cânt, o să cânți) se folosesc în exprimarea populară;
3. auxiliar + gerunziu:
voi fi cântând (apare în textele sec. al XIV-lea, dar dispare timpuriu ca valoare temporală, se păstrează cu valoare modală – prezumtiv).
Viitorul anterior (viitorul al II-lea)
Viitorul anterior latin nu s-a păstrat. Viitorul anterior actual s-a realizat pe teren românesc în totalitate. Este o construcție perifrastică formată din viitorul verbului a fi + participiul invariabil al verbului de conjugat: voi fi cântat, vei fi cântat.
Ca timp de relație, viitorul anterior presupune prezența unui reper temporal de viitor. El poate fi corelat cu viitorul I, dar și cu prezentul indicativ, conjunctiv sau condițional. În absența termenului corelativ de viitor, gruparea voi fi + participiu încetează de a mai avea valoare temporală și devine formă de trecut prezumtiv.
2) MODUL CONJUNCTIV
În latină existau patru timpuri ale conjunctivului, care au suferit modificări numeroase:
– conjunctivul mai mult ca perfect a trecut la indicativ;
– perfectul, confundat cu imperfectul și cu viitorul anterior, a devenit, dialectal, condițional prezent;
– prezentul s-a transmis parțial.
a) Prezentul
De la prezentul conjunctivului latin, româna a păstrat numai formele de pers. a III-a sg. și pl., la care a adăugat conjuncția să < se < lat. sǐ:
cantet > (el)(să) cânte; taceat > tacă; dormiat > doarmă
cantent > (ei)(să) cânte
Desinențele specifice (-e: cânte; -ă: tacă) sunt etimologice.
Celelalte persoane sunt luate de la indicativul prezent, la care s-a adăugat conjuncția să (așadar, în română, conjunctivul este analitic):
(eu) să cânt (noi) să cântăm
(tu) să cânți (voi) să cântați
(el) să cânte (ei) să cânte
La persoana a III-a, la care formele sunt diferite de ale prezentului, conjunctivul poate fi folosit și fără să: trăiască, bată-l norocul, ducă-se, facă (la verbe vechi, mai ales în urări, imprecații).
b) Perfectul
Conjunctivul perfect nu continuă pe cel latinesc, ci s-a format pe teritoriul limbii române din:
-conjuctivul prezent al verbului a fi + participiul invariabil al verbului de conjugat
(eu) să fi cântat
(tu) să fi cântat…
Toate persoanele sunt identice formal.
3) CONDIȚIONALUL
Condiționalul reprezintă o creație romanică. În latină, valorile de condițional erau exprimate prin imperfectul sau mai mult ca perfectul conjunctivului.
a) Prezentul
În româna veche erau două variante de condițional prezent: una sintetică și una perifrastică.
Forma s i n t e t i c ă s-a păstrat numai în dialectele aromân și istroromân.
(eu) cântare (noi) cântarem
cântari cântaret
cântare cântare
Româna modernă a păstrat numai varianta p e r i f r a s t i – c ă, cu același aspect ca în româna veche.
Este formată din:
– auxiliarele a vrea și a avea + infinitivul verbului de conjugat.
Verbul a vrea apare la persoana I, a avea la celelalte persoane.
Când auxiliarul este plasat după infinitiv, infinitivul are forma lungă: cântare-ar.
Limbile romanice occidentale și-au format condiționalul prin eroziunea verbului habere la imperfect:
– fr. chanterait, sp. cantaria, it. cantarebbe rezultă din cantare + habebat (imperfectul indicativului).
b) Perfectul
Ca și prezentul, condiționalul perfect este a n a l i t i c și s-a format tot pe teren românesc.
În limba veche formele erau multiple:
– auxiliarul + gerunziul: ară fi știind
– a voi la imperfect + infinitivul: vream cânta
– a voi la perfect compus + infinitivul: am vrut cânta.
În româna modernă are structura:
-condiționalul prezent al auxiliarului a fi + participiul invariabil al verbului de conjugat: (eu) aș fi cântat
(tu) ai fi cântat.
4) IMPERATIVUL
În latină, imperativul avea două timpuri: prezent și viitor. Imperativul viitor apărea în texte de legi și ulterior s-a pierdut. Limbile romanice au moștenit numai imperativul prezent.
Imperativul are forme afirmative și negative pentru persoana a II-a singular și plural.
a) Afirmativ
Formele de s i n g u l a r au fost moștenite:
conj. I: lat canta > rom. cântă
II: tene > ține
III: bate > bate
IV: audi > auzi
Verbele de conj. a IV-a au, pe lângă -i etimologic (auzi), și desinența nou-creată -e (citește).
Astfel apare omonimia cu indicativul, prezent, pers. a III-a:
imperativ: citește (tu) – indicativ (el) citește.
Prezintă omonimie cu indicativul prezent, pers. a III-a, și verbele de conj. I și a III-a:
imperativ: cântă (tu) – indicativ: (el) cântă
scrie (tu) (el) scrie.
La conj. a II-a și a III-a se observă o trecere de la -e la -i: taci, vezi, mergi.
La conj. a II-a, a III-a și a IV-a se observă tendința de reorganizare a imperativului pe două tipuri: cu -i la intranzitive și cu -e la tranzitive (A l. G r a u r).
Se păstrează forme de imperativ monosilabic din latină:
dic > zi dat > dă
duc > du stat > stă / stăi / stai(s-a orientat după bulgarul stoi)
fac > fă
Formele de p l u r a l au fost create pe teren românesc:
cântați, țineți, bateți, auziți.
La verbele pronominale se întâlnesc în unele graiuri dacoromâne forme duble ca:
duceți-vă / duce-vă-ți sau chiar duceți-vă-ți (-ți final reia desinența).
Imperativul n e g a t i v singular are două forme de realizare:
a) din nu + imperativul prezent: nu fă, nu du, nu zi (forme populare);
b) din nu + infinitivul verbului: nu face, nu duce, nu zice (forme literare, care continuă formele latine).
Pluralul a fost explicat ca provenind fie din conjunctiv (să nu ziceți), fie din imperfectul conjunctivului latin (non diceretis > nu zicereți în româna veche, formă în care recunoaștem infinitivul lung).
4. MODURILE NEPERSONALE
1) MODUL INFINITIV
a) Prezentul
Româna e singura limbă romanică în care apar două forme de infinitiv prezent: lungă (cântare) și scurtă (cânta).
Forma lungă e moștenită din latină, unde infinitivul avea și valoare verbală, și valoare nominală.
Crearea infinitivului scurt a fost explicată fie prin influența unor modele străine (slave), fie prin acțiunea unor factori interni. J. B y c k consideră că scurtarea infinitivului lung se explică prin tendința de diferențiere a celor două valori ale infinitivului – verbală și nominală. Sufixul -are al verbelor de conj.I era identic cu sufixul nominal -are (căldare). Sufixul -are a devenit productiv, fiind folosit și la derivarea unor nume de acțiune de la teme care nu aparțineau conjugării I (născare, vânzare, crezare). Interpretarea formelor în – are ca nume a determinat crearea unei noi mărci a infinitivului. Astfel, vocala caracteristică (-a, -i pentru conj. I, IV) a primit rolul de marcă a infinitivului prezent. Pentru celelalte două conjugări a intervenit analogia. După modelul cantare > cânta, fugire > fugi, se creează de la vedeare > vedea, zicere > zice. Fenomenul s-a produs înaintea monoftongării lui ea în e.
b) Perfectul
Infinitivul perfect latin nu s-a păstrat. Infinitivul românesc e perifrastic și e format din: infinitivul prezent al auxiliarului a fi + participiul verbului de conjugat: a fi cântat.
Pentru infinitiv e specifică folosirea prepozițiilor.
2) MODUL GERUNZIU
În latina clasică gerunziul era substantiv verbal. În latina târzie i se atenuează valoarea nominală. Forma de ablativ funcționa ca determinant de tip verbal. Această formă – care a preluat și funcțiile participiului prezent, ca determinant de tip adjectival – s-a transmis limbilor romanice.
Latina avea două forme de gerunziu: activă (gerunziu) și pasivă (gerundiv). S-a păstrat numai forma activă.
Formele românești de gerunziu au structura: radical + sufix (-ând, moștenit și -ind, format prin acomodare): cântând, auzind.
În limba veche gerunziul primea particula întăritoare
-re (neputândure), întâlnită și la unele adverbe (alminterea, aiurea).
3) MODUL PARTICIPIU
S-a păstrat doar participiul perfect pasiv, care continuă forma latină.
Utilizat ca formă verbală independentă, participiul romanic și-a păstrat sensul de adjectiv verbal din latină.
În latină existau două feluri de participiu:
a) slabe (în -atus, -itus, cu accentul pe sufix): laudare > laudátus;
audire > audítus
b) tari (în -itus, -ctus, cu accent pe radical): habui > hábitus
dixi > díctus
feci > fáctus
a) P a r t i c i p i i l e s l a b e latine
(caracteristice verbelor regulate):
S t r u c t u r a:
radical + sufix temporal de perfect + sufixul participiului + desinențe nominale (conj. I -á, II -é, III -ú, IV -í) (-t pentru toate conj.) (-us, -a, -um)
(cantátus, audítus, implétus, battútus).
La verbele de conj. a III-a se produce o modificare de sufix temporal:
– apare sufixul -ú în loc de -é: implétus > *implútus > împlút(u).
b) P a r t i c i p i i l e t a r i
S t r u c t u r a (pentru conj. a III-a și a II-a)
radical (acc.) + sufix participial + desinențe nominale
(ársus, cóctus, hábitus) (-s-, -t-, -it-) (-us, -a, -aum)
În româna comună se mențin unele participii tari cu sufixul în -s, -t:
arsus > arsu; risus > râsu; coctus > coptu; frictus > friptu.
Se manifestă și în sistemul participiului tendința de simplificare și sistematizare a formelor, în sensul refacerii unor forme de participiu după modelul formelor mai frecvente.
La verbele de conj. I se extinde forma în -átus (în defavoarea celei în -tus, -ǐtus):
fríctus > fricátus > frecát
crépitus > crepatus > crăpat; sónitus > *sonátus > sunat
La conj. a IV-a se extinde forma în -ítus:
saltus > *salítus > sărit
sensus >*sentitus > simțit
La conj. a II-a și a III-a:
– se extind participiile slabe în -ǐtus în defavoarea celor tari în -útus (< -étus):
bíbitus >*bibútus > băut
vénditus > *vendútus > vândut
Alte participii tari provin din participii refăcute prin analogie cu alte verbe:
sparsus > spars > rom. spart
fixus > fis > înfipt (+ alte verbe: fierbe, frige, coace, rupe).
Participiile sigmatice din română sunt:
– în parte etimologice: arsus > ars; mersus > mers.
– în parte analogice: ductus > dus; allectus > ales (+ alte verbe: stinge, înțelege, plânge).
În aromână participiile nu se termină în consoană, ci în vocala -ă, care nu e semn al femininului: bătută, cântată (a fost cântată – m.m.c.p.).
În româna contemporană există:
a) participii slabe în: -at (cântat, plecat)
-it (auzit)
-ut (bătut, cusut, șezut)
b) participii slabe în: -s: (ars, dus)
-t: (spart, rupt, copt)
4) MODUL SUPIN
În latină supinul era un substantiv verbal și avea forme specifice:
doc-t-um
fos-t-um
imita-t-um
lec-t-um
Din sec. al III-lea e.n., supinul dispare din uzul general fiind înlocuit de infinitiv și participiu.
Dintre toate limbile romanice, numai în dialectul dacoromân se recunoaște o formă de supin. În dialectele românești sud-dunărene valoarea corespunzătoare supinului dacoromân e exprimată prin infinitiv lung.
Părerile cercetătorilor în legătură cu supinul sunt diverse.
a) Unii consideră că este moștenit din latină. Aduc drept argumente:
– corespondența formală dintre supinul românesc și cel latin:
lat. venatum – rom. (de) vâna
– (parțial) corespondența semantică: în ambele limbi supinul are funcția substantivală de denumire a acțiunii: apă d e b ă u t, plec l a s c ă l d a t.
Ei leagă prezența prepoziției în structura supinului de procesul general al trecerii de la sincretism la analitism. Prepoziția cel mai frecvent utilizată în limba română din sec. al XVI-lea era de. Dezvoltarea valorii verbale a supinului a determinat evoluția prepoziției de dinspre valoarea de indice al unui raport de determinare nominală spre aceea de morfem modal (de tipul lui să la conjunctiv sau a la infinitiv). Celelalte prepoziții care apar la supin (către, după, la, spre) sunt relevante pentru valoarea nominală a supinului.
b) Alții consideră supinul o creație dacoromână. Argumente:
-absența supinului din toate limbile romanice și din dialectele din sudul Dunării;
– lipsa oricăror atestări ale supinului în latina orientală;
– diferențele de funcții față de latină: pe lângă funcția de substantiv, comună cu latina, supinul românesc poate îndeplini și funcția de verb (d e l u c r a t, lucrez.);
c) Unii nu recunosc existența unui supin, ci doar a unei forme nominale de participiu precedate de prepoziție.
PĂRȚILE DE VORBIRE NEFLEXIBILE
1. ADVERBUL
Adverbul formează o clasă de cuvinte aparte atât prin formă, cât și prin conținut.
Ca f o r m ă, adverbul este considerat – alături de prepoziție, conjuncție, interjecție-parte de vorbire neflexibilă, datorită invariabilității sale flexionare. Cu toate acestea, unele adverbe au categoria gramaticală a comparației și, prin urmare, unii autori le consideră părți de vorbire flexibile (I o r d a n, R o b u).
Ca î n ț e l e s, adverbele sunt cuvinte semantic pline, autonome, multe dintre ele îndeplinind în propoziție funcții sintactice autonome (mai ales de circumstanțiale, atribute, nume predicative).
Unele adverbe (cele relative: unde, când, cum, cât, încotro) se aseamănă cu conjuncțiile subordonatoare prin valoarea de elemente relaționale la nivel de frază.
Alte adverbe (unele cantitative, modale, spațiale, temporale) au trăsături comune cu ale pronumelor relative sau nehotărâte sau chiar procedee identice de formare.
Altă categorie de adverbe au posibilitatea de a apărea singure în enunț, substituind o propoziție sau o frază. O serie de identități semantice, sintactice și morfologice (categoria comparației) apropie adverbul de adjectiv.
Privit din punct de vedere diacronic, adverbul se dovedește o clasă de cuvinte foarte bine conservată. La adverbele moștenite se adaugă cele împrumutate din alte limbi și cele formate pe teren românesc.
ORIGINEA ADVERBELOR ROMÂNEȘTI
1. Adverbe de origine latină
Limba română moștenește din latină o serie de:
a) adverbe simple:
bene > bine, forte > foarte, magis > mai, non > nu, su(r)sum > sus, quando > când…
b) adverbe provenite din adjective neutre latinești (la forma de N-Ac, Abl):
clarus > chiar, multus > mult, tardivus > târziu, forte > foarte
c) adverbe provenite din substantive latine la ablativ în combinație cu diferite elemente:
anno + tertio > antărț de + parte > departe
hac + die > azi de + una + hora > (o)dinioară
altera + mente > altminteri purus + re + pupure(a)
ali + ubi + re > aiure(a) quo + modo > cum
nec + ali + ubi + re > nicăiere(a)
d) adverbe din ad și eccum plus alte elemente:
ad + foras > afară eccum + modo > acum
ad + modo > amu eccum + hic > aci
ad + prope > aproape eccum +hic + ce > aice(+a)
ad + post > apoi eccum + tale > atare
ad + sic > așa
e) adverbe provenite din gerunzii: currendo > curând.
2. Adverbe de origine slavă
– împrumuturi: ba, barem, da, grozav, iute, nitam-nisam, prea, razna, tocmai;
– formate cu elemente de împrumut: aieve(a) < ad + sl. javé
îndeosebi <în + de + sl. Osobǐ.
3. Adverbe de origine maghiară
– împrumuturi: batăr, bugăt, mereu;
– formate cu elemente împrumutate: alt + fel (magh. féle)
ast + fel.
4. Adverbe de origine neogreacă
agale, alandala, anapoda, măcar, sigur.
5. Adverbe de origine turcească
abitir, bașca, buluc, cu duiumul, cu ghiotura, harcea-parcea, taman.
6. Adverbe neologice
ad-hoc, basta, idem, viceversa
Adverbele de acest tip sunt expresia "re-latinizării" adverbului românesc, în contextul "re-latinizării" românei în ansamblul său.
FORMAREA ADVERBELOR ROMÂNEȘTI
a) Adverbe formate prin derivare cu sufixe
În latina clasică cele mai frecvente sufixe adverbiale erau:
-e: bene, forte, limpide, rapide
-o: certo, raro, secreto
-(i)ter: fideliter, utiliter.
În limba română se identifică sufixele adverbiale:
-e (moștenit din latină în câteva adverbe: bine), atașat la adjectivele în -esc:
adj. bărbătesc – adv. bărbătește
românesc românește
-icește (variantă a lui -ește)
intelectualicește, papagalicește
-mente (la origine ablativul substantivului mente)
– moștenit în altminteri, altmintre(lea)
– cu frecvență mai mare în limbile romanice occidentale: moralmente, totalmente
-re (provenit din subtantivul res): aiure(a), nicăiere(a), purure(a)
-a, explicat ca fiind:
-sufix adverbial atașat la teme substantivale (seara, dimineața), marcând un raport de subordonare circumstanțială față de verb, în locul prepozițiilor (vin toamna – vin la toamnă);
-particulă deictică (< lat. hac), la fel ca -le(a)(< art. hot. le + -a): acilea, acolea
-iș: furiș, pieptiș, cruciș.
2. Adverbe formate prin compunere
Compunerea este modalitatea fundamentală de formare a adverbelor românești.
Adverbe rezultate prin compunere cu:
a) prepoziții:
ab – ab + ante > ainte
ad – ad + foras > afară
de – de + hora > doar
in – in + ab + ante > înainte
b) particule deictice:
eccum – eccum + tantum > atât; eccum + modo > acum
c) pronume:
ea + hora > iară
hac + die >azi
d) adverbe:
non + magis > numai
e) verbe:
– particula -va (provenită din verbul volet >*voare > *vare > va) formează adverbe ca: undeva, cândva, cumva și pronume nehotărâte (careva, cineva, ceva).
Clasa adverbelor e îmbogățită prin mulțimea de locuțiuni adverbiale cu structuri foarte variate și cu o expresivitate sporită: când colo, cu chiu cu vai, cu orice preț, pe de-a-ndoaselea.
Prin frecventa și îndelungata utilizare, unele locuțiuni adverbiale au devenit adverbe: acasă < ad casa, adesea, odinioară, devreme, împreună.
COMPARAȚIA ADVERBELOR
Procedeele de exprimare a comparației adverbelor, unica marcă a variabilității lor, nu diferă de acelea ale comparației adjectivelor.
Comparația caracterizează doar adverbele cu un conținut semantic foarte asemănător cu al adjectivelor calificative (bine, rău, frumos), la unele adverbe care exprimă circumstanțe spațiale și temporale susceptibile de a primi o valoare graduală (aproape, departe, târziu).
În latina clasică, comparativul și superlativul se exprimau sintetic, prin sufixele neutre -ius, respectiv -issime, adăugate la tema adverbului. Formele sintetice încep să fie înlocuite cu cele analitice încă din latina clasică târzie. Tendința se accentuează în latina populară și se va transmite tuturor limbilor romanice. Mai mult, sistemul comparației se îmbogățește cu superlativul relativ.
La exprimarea comparației sunt folosite:
– adverbe: mai, foarte, prea, mult, puțin;
– articolul demonstrativ cel (< lat. ecce + ille).
2. PREPOZIȚIA
Prepoziția este un conectiv intrapropozițional.
În latina clasică, inventarul prepozițiilor conținea un număr relativ mare de termeni, care se construiau cu:
– acuzativul: ad, apud, contra, extra, inter, per, supra, trans…
– ablativul: ab, cum, de, pro…
– câteva cu regim comun – acuzativ și ablativ – după cum exprimau ideea de direcție sau ideea de stare: in, sub, subter, super.
Cele mai multe se construiau cu acuzativul. Încă din latina arhaică, acuzativul avea tendința de a deveni cazul prepozițional prin excelență. Situația se regăsește și în limba română.
În evoluția sistemului prepozițional latin s-au produs importante modificări în ceea ce privește numărul, frecvența și regimul cazual al prepozițiilor.
Față de latina clasică, în latina târzie se înregistrează:
– prezența masivă a prepozițiilor compuse: de intra, de inter, de intro, de subtus, de post;
– locuțiuni prepoziționale de obicei de origine nominală: ad latus, per girum;
– utilizări mai puțin frecvente ale unor prepoziții nepăstrate în română: apud, absque, adversus, circa, cis, erga, ob, praeter, propter, sine, subter, tenus, ultra, versus.
– extinderea posibilităților de recțiune;
– apariția de noi prepoziții de origine nominală: ergo, causa, gratia;
– extinderea utilizărilor prepoziționale ca urmare a confuziei dintre cazuri, determinate de modificările fonetice;
– utilizarea construcțiilor prepoziționale în locul cazurilor oblice sintetice.
– specializarea prepozițiilor spre anumite funcții gramaticale.
În limbile romanice se observă:
– extinderea construcțiilor prepoziționale în detrimentul celor sintetice;
– apariția de noi prepoziții formate prin aglomerare, aglutinare de prepoziții, din adverbe sau alte clase gramaticale;
– modificări semantice – prepoziții cu sensuri noi;
– prepoziții cu funcții noi, care nu existau în latină.
După formă, prepozițiile din limba română sunt:
a) simple (prepozițiile primare, care stau la baza celor compuse):
a < ad fără < foras
către < contra pe < per
cu < cum spre < super
de < de sub < subtus
b) compuse:
– cu de: din < de + in – cu pe: pentru < per + intro
dintre < de + inter prin < per + in
după < de + post printre < per + inter
despre < de + super peste <*preste < per + extra
– cu ad: la < ille + ad
lângă < longo + ad
până < paene + ad
Există și:
– prepoziții compuse mai recent, în care elementele componente își păstrează autonomia: de la, de către, de pe, fără de, pe la, pe lângă, până la, până pe;
– prepoziții provenite din alte părți de vorbire:
– din substantive: grație, mulțumită;
– din adjective: contrar, potrivit, conform;
– din participii: datorită;
– din adverbe articulate (mai ales cele cu regim de genitiv): dinapoia, dindărătul, înaintea, înapoia, înlăuntrul;
– locuțiuni prepoziționale:
– terminate în prepoziții (cu regim de acuzativ): în afară de, față de, dincolo de, înainte de, pe din jos de;
– terminate în substantiv articulat (cu regim de genitiv): în locul, în mijlocul, în dreptul, de-a dreapta, de-a lungul, de-a latul.
Nici o prepoziție de altă origine decât latină nu a intrat în sistemul limbii române.
3. CONJUNCȚIA
Conjuncțiile sunt conective intra și interpropoziționale. Fiind "instrumente" gramaticale de exprimare a raporturilor (de coordonare și de subordonare) au o mare frecvență în limbă. Clasa conjuncțiilor este mai puțin receptivă la împrumuturi, regenerarea sistemului conjuncțional înfăptuindu-se prin mijloace interne. Așadar, puține unități conjuncționale din limbile romanice continuă direct pe cele din latină.
Limba română a preluat direct din latină puține conjuncții: au, că, e, nici, să, restul inventarului fiind completat prin mijloace proprii.
Din punct de vedere formal, româna conține conjuncții simple, conjuncții compuse și locuțiuni conjuncționale. Sunt considerate conjuncții simple acele conjuncții a căror etimologie are la bază o singură unitate lexicală sau mai multe unități lexicale, care nu mai pot fi analizate de către vorbitori. Sunt considerate conjuncții compuse formațiile alcătuite din mai multe unități lexicale analizabile, iar locuțiuni conjuncționale combinațiile stabile de cuvinte cu sens unitar și cu valoare de conjuncție.
Din punctul de vedere al rolului lor în vorbire, conjuncțiile sunt coordonatoare și subordonatoare.
Conjuncții c o o r d o n a t o a r e:
a) s i m p l e:
au < aut – valoare disjunctivă
ci < ce (formată pe teren românesc din pron. relativ folosit cu valoare adversativă)
e < et (încă din sec. XVI e alternează în texte cu și) – valoare copulativă
fie < fie (conjunctiv fără să) – se folosește mai ales corelativ: fie…fie
iar(ă) < ea + hora > *eară – valoare adversativă
însă < îns (ca urmare a întrebuințării adverbiale a pronumelui îns)
nici < neque (adverb întrebuințat încă din latina clasică cu valoare de conjuncție adversativă)
ori < (probabil) vare
și < sic (adverb latin devenit conjuncție înaintea românei comune)
vare / ver(i) < probabil un dublet al conjuncției ori regăsită în dubletele pronominale: oarecare / varecare, oarecine / varecine, oarece / varece
b) c o m p u s e:
deci < de + aci (locuțiune adverbială)
dar(ă) < da + ar(ă) (pe teren românesc)
sau < probabil să + au
Conjuncții s u b o r d o n a t o a r e:
a) s i m p l e:
că < quod (prin pierderea sensului pronominal) – este conjuncția cu cea mai mare frecvență ("conjuncție cvasiuniversală")
cum < adv. quomodo
de < eventuala contaminare a prepoziției latine de cu un element slav da "acest"
până < paene + ad (este conjuncția-tip a subordonatei temporale de posterioritate)
să < se < si
b) c o m p u s e:
ca..să, ca și, căci, deși (de + și), dacă (de + că), fiindcă, deoarece
c) locuțiuni conjuncționale: fără ca să, pentru că, pentru ca să, precum că, cu toate că, ca și cum, ca și când, din moment ce, o dată ce, câtă vreme, ori de câte ori, măcar că…
Cu valoare de conjuncții subordonatoare se utilizează și:
– pronumele relative: care, cine, ce, cât, -ă;
– adverbele relative: unde, când, cum, cât, încotro;
– pronumele nehotărâte: oricare, oricine, orice, oricât, -ă
– adverbele nehotărâte: oriunde, oricând, oricum, oricât, oriîncotro.
4. INTERJECȚIA
Singura interjecție moștenită din latină este eheu! Celelalte sunt formate exclusiv pe teren românesc.
Există:
– interjecții primare:
– propriu-zise (exprimă sentimente, manifestări ale voinței): of, vai, ah, hai, măi;
– omonatopeice (imită sunete și zgomote din natură): buf, poc;
– interjecții formate prin desemantizarea altor clase: dragă, ura, bravo.
Bibliografie
1.Armbruster, Adolf – Romanitatea Românilor. Istoria unei idei, București, 1972.
2. Coja, Ion – Transilvania. Invincibile argumentum, București, 1993.
3. Colan, Voicu; Racovițan, Mihai – Transilvania, istorie și tăinuire, București,1995.
4. Coseriu, Eugenio, Limba română în fața Occidentului, Cluj-Napoca, 1994.
5. Dimitrescu, Fl.- Contribuții la istoria limbii române vechi, București, 1973.
6. Drăganu, N. – Românii în veacurile IX-XIV pe baza toponimiei și a onomasticii, București, 1933.
7. Fonetică și dialectologie, București, 1958.
8. Gheție, Ion; Mareș, Al. – Graiurile dacoromâne în secolul al XVI-lea, București,1974.
9. Giurescu, Constantin C. – Formarea poporului român, Craiova, 1973.
10. Graur, Al – Fondul principal al limbii române, București, 1957.
11. Graur, Al. – Studii de lingvistică generală, București, 1960.
12. Istoria limbii române, I, II, București, 1965, 1969.
13. Iordan, Iorgu și colab. – Introducere în lingvistica romanică, București, 1965.
14. Mihăescu, H. – Influența grecească asupra limbii române până la secolul al XV-lea, București, 1961.
15. Mihăilă Gh. – Împrumuturi vechi sud-slave în limba română, București, 1961.
16. Niculescu, Al. – Individualitatea limbii române între limbile romanice. Contribuții gramaticale, București, 1965.
17. Păcurariu, Mircea – Istoria bisericii ortodoxe române, București, 1992, p.71- 82, 83-104.
18. Pătruț, I. – Influențe maghiare în limba română, în SCL, IV, 1953.
19 Protase, D. – Problema continuității în Dacia în lumina arheologiei și a numismaticii, București, 1966.
20. Rosetti, Al. – Istoria limbii române, București, 1968.
21. Russu, I. I. – Elemente autohtone în limba română – Substratul comun româno-albanez, București, 1970.
22. Russu, I.I. – Limba traco-dacilor, București, ediția a II-a, 1967.
23. Sala, M. – Contribuții la fonetica istorică a limbii române, București, 1970.
24. Stoicescu, Nicolae – O falsă problemă istorică – Discontinuitatea poporului român pe teritoriul strămoșesc, București, 1968.
25. Vasiliu, Em. – Fonologia istorică a dialectelor dacoromâne, București, 1968.
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Istoria Limbii Romane. Evolutia Sistemului Fonologic (ID: 153752)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.