Influenta Unor Curente Culturale Asupra Receptarii Lecturii

Cap 1. introducere

1.1 Apariția si dezvoltarea psihanalizei

Problemele legate de conceptul de psihologie a literaturii se număra printre cele mai vechi preocupări apărute in mintea omului înzestrat cu facultati reflexive, din momentul in care acesta a trecut la examinarea fenomenului literar. Procesul de creație a operei, structura specifica scriitorului, trăirile autorului in raport cu o opera literara sunt cercetări desfășurate inițial in știința literaturii. Deși literatura si psihologia sunt centrate pe om, se pune in discuție indreptatirea psihologiei de a face vre-o afirmație privitoare la literatura. Trebuie avut in vedere faptul ca știința literaturii si psihologia s-a dezvoltat dependent una de alta. In special psihologia, data fiind anvergura obiectului ei, caracterul simultan biologic si spiritual, a dus la încadrarea ei simultan ca știința a naturii (pishoifizica, behaviorismul) știința spiritului sau chiar, după A. Wellek (1953) ca știința “sui generis” deoarece in marele spațiu al teoriei științei, știința literaturii ramane potrivit unor concepții o știința întemeiata hermeneutic. Pentru lămurirea problemelor este necesar sa descriem pe scurt statutul psihologiei actuale din punct de vedere al teoriei științei. In principal stiintele hermeneutice si cele empirice se deosebesc la nivelul validării enunțurilor ce le sunt proprii. Stiinta empirica dispune fata de cea hermeneutica de o metodologie elaborate privind testarea teoriilor/ipotezelor sale. Pentru a analiza relatia dintre literatura si psihologie ar trebui sa lamurim structura unei psihologii privind analiza fenomenului literar, luand ca exemplu posibilitatea unei cunoasteri psihologice provenite din literatura. Ca stiinta particulara, psihologia s-a constituit abia la sfarsitul secolului al XIX-lea. Progresele fiziologiei, mai ales studierea creierului si a sistemului nervos, antreneaza aparitia psihologiei. Studiul compotamentului, explicat in functie de manifestarile si fenomenele fizice, este efectuat in Elementele psihologiei fiziologige de W. Wundt intre 1873-1874. Experimentarea aplicata domeniului psihologiei se datoreaza incercarilor lui J. Charcot ( 1825- 1893 ), in scopul intelegerii tulburarilor de comportament grupate sub numele de isterie. Aceasta stare este studiata si de P. Janet (1859-1947), care foloseste hipnoza ca mijloc de investigare. Adevaratul fondator, Sigmund Freud isi petrece tineretea la Viena, interesandu-se de lucrarile lui Charcot. El va depasi ipotezele acestuia pentru a se lega de valoarea viselor si de asociatiile de idei care au loc in discurs. Recurgerea la hipnoza este abandonata in folosul exprimarii libere, a unei terapii reale. Este epoca in care Freud pubilca Interpretarea Viselor (1900) si Psihopatologia vietii cotidiene(1901), lucrari receptate ca socante datorita afirmarii rolului fundamental al dorintei si sexualitatii, ca si irumperea acestora in lumea copilariei, considerate traditional ca una a puritatii si a inocentei. Freud expliciteaza conceptual de nevroza si il leaga de interdictia opusa dorintei copilului, a parintelui de sex opus, de angoasa sentimentului de culpabilitate. El numeste noua stiinta psihanaliza, iar in 1908, creeaza la Viena, Socitatea Psihanalitica. Dupa primul razboi monial Freud isi dezvolta plenar teoria constientului si inconstientului. Sunt pusi in circulatie si repede receptati termeni ca: “id” (manifestare a inconstientului in principal prin vise); “ego” (constientul, realitatea); “super-ego” (autointerzicerea, care refuleaza in dorintele care infloresc in constiinta lui ego); “catharsis” (consta in a cere pacientului sa exprime verbal afectiunile de care sufera in cadrul unei experinete terapeutice ce permite luarea in calcul a faptelor, cuvintelor replasate in ansamblul existentei subiectului); “libido” (energie sexuala de origine biologica si fizica totodata). Reflexia freudiana este centrata pe raporturile dintre parinte si copil, acestea constituind izvorul revoltei copilului, Totem si Tabu(1913) sau fundamental unei religii revelate, Moise si monoteismul(1939). Putem spune ca pana la intemeierea psihologiei ca stiinta, cunoasterea de tip psihologic cadea in seama filozofilor, cat si a celor preocupati de conoasterea omului: a medicilor, a politicienilor, a literatilor. GAndul ca se poate obtine o cunoastere psihologica pornind de la literatura reprezinta o versiune a relatiei literaturii cu psihologia care isi face loc si in epoca psihologiei constituite ca stiinta particulara. Din partea psihologilor, ea presupune acea pozitie din teoria stiintei care duce direct la psihologie ca stiinta a spiritului intemeiata pe premise de ordin antropologic. Interferenta domeniilor si influentele reciproce sunt deplin recunoscute astazi odata cu statuarea psihologiei ca stiinta de sine statatoare, psihologia “antropologica”, derivata din literatura, fiind considerata astazi depasita. Oricum influentele reciproce sunt benefice, dand nastere unor manifestari artistice inedite, nascand curente si contracurente cu anima si astazi peisajul stiintific si intelectualist. Poate fi astfel determinat, in mod pozitiv, un prim nived de interferenta intre psihologie si stiinta literaturii: deplina asimilare a psihologiei intr-o metodologie a interpretarii proprie stiintei literaturii va prelua numai acea parte a psihologiei care poate fi valorificata hermeneutic. Care anume sectiuni ale psihologiei ofera presupozitii optime pentru aceasta valorificare partiala (hermeneutica) nu va arata o prezentare metodologica a interpretarii? Se poate astfel propune o fundamentare empirica a unei viitoare stiinte a literaturii. Desigur aceasta problema ramane in dezbatere fara termen final ramanand in puterea viitorului sa infaptuiasca acest ambitios proiect.

Cea mia populara boala mintala dupa charcot numita in sec nostru schizofrenie. Practica psihanalizei avea sa demonstreze insa varietatea si frecventa deosebit a bolilor mintale

Pacientul satndaard al doctorilor era reprezentat de femeia papusa, mai tanara sotie a unui om in varsta si bogat. In incrercare de asi satisface pornirile erotice neimplinite ea asi transfera dragostea supra copiilor in special asupra celui de sex opus.

Dar legatura dintre sexualitate si isterie nu a fost recunoscuta usor.

Freud defineste intru inceput isteria drept travestire “teatru” jucat fata de cilalti.aceasta isterie avea un caracter social(prezentat exclent in literatura de flaubert i n romanul madam Bovary sau de Becky in balciul desertaciunilor al lui thackeray. Important in in cazul lor nu este sexul ci dorinta de a avea o pozitie sociala indiferent de scandalul provocat

Dar freud se va ocupa de acel gen de isterie care are la baza sexualitatea refulata, nu amorul propriu .In isteria de natura erotica insa teatrul este jucat fatza de propria persoana si este de obicei inconstient.

Dupa charcot isteria sau marea maladie se caracterizeaza prin o idee mai mult sau mai putin fixa care se desprinde de sub controlul actiunii de stapanire constienta a Eului si activeaza pe cont propriu,contrazicand fiinta normala a persoanei.

Uneori in acest proces de disociere a constiintei se poate ajunge la dubla personalitate descrisa atat de bine in Mr. Hyde si Dr.Jekyl sau Procurorul Hallers.

Primul caz de isterie studiat il duce pe freud la concluziz ca boala este un comflict intre constient si inconstient . aducerea conflictelor refulate in inconstient , la lumina constiintei are drept repercusiune o disparitie a simptomelor deci o vindecare a bolii.

Aceasta se intampla datorita faptului ca reamintirea indeplineste o funcite de catharsis adica de expulzare a comflictului ascuns in inconstient.

Viziunile lui Freud privind importanta seexualitatii il determina sa intrerupa colaborarea cu Breurer si sa mearga la paris pentru a studia psihiatria cu Charcot.

Charcot explica bolile mintale prin degenerescenta ereditate maladiva –teza insusita si de rebreanu in ciuleandra(unde printro casatorie aranjate se incearca improspatarea sangelui)

Acesta nu recunoaste importanta sexualitaii decat in cercuri restranse. Dar este meritul lui freud de a fi cercetat adevarul dincolo de latura lui estetica si morala, si de a opune stiinta ipocriziei si ideilor preconcepute.

Rolul incoonstientului in isterie a fos sesizat si de charcot dar cu teoria sa asupra degenerescentei, el a perceput numai inconstientul biologic cu caracter erditar pus in evidenta si de studiile lui Darwin .Janet trece accentul pe inconstientul de automatizare, legat de procesul invatarii repetate si explica isteria ca in proces de destamare si disociere descompunere a eului cauzata de niste automatizari gresite. Pavlov va vorbii mai tarziu de reflexe conditionate eronate.La aceasta teorie va adera si Watson intemeietorul psihologiei behavioriste, Jung va trece accentul pe inconstientul refulat( provenit din inhibari axercitate de cenzura sociala) adler va vorbi de inconstientul frustat( complexul de inferioritate va predomina fata de celelalte complexe conmjugate cu sexul Oedip, Electra )

Isteria apapre astfel ca o actiune de travestire a pornirilor libidinale cu caracter erotic din inconstient. Scopul travestiri este satisfacera lor deci inselarea normelor sociale, cu care constiinta se identifica.

. Sinele este egal cu totalitatea pornirilor libidinale din inconstient, comune tuturor indivizilor.caracteristicile sale fundamentale sunt urmatoarele:

El contine toate achizitiile filoganetice

E izvorul energiei instinctive a individului. Sinele este egal cu totalitatea pornirilor libidinale din inconstient, comune tuturor indivizilor. Caracteristicile sale fundamnetale, dupa Freud, -asa cum ele sunt rezumate de catre Healy-Bronner-Bowers – sunt urmatoarele:

“El contine toate achizitiile filogenetice.

E izvorul energiei insinctive a individului.

Reprezinta marele rezervor al libido-ului.

Insctinctele vietii si instinctele mortii lupta inlauntrul sau.

E regiunea, hinterlandul pasiunilor, instinctrelor si obisnuintelor, devenite aproape instinctive.

E inconstient.

Principiul placerii il domina in intregime.

Condus de principiul placerii el evita orice neplacere si durere.

El urmareste gratificarea pornirilor libidinale.

E amoral, ilogic si nu are unitate de scop si aspiratii.

Pornirile reprimate, refulate, ajung sa faca parte tot din el.”

Caracterul sau amoral provine din principiul placerii, care-l stapaneste cu deosebire. In consecinta, porniri;le din Sine cauta cu orice pret placerea, indiferent de cai si mijloace. Orice sta in calea acestor placeri e obstacol ce trebuie inlaturat, indiferent care sunt normele morale si sociale, care au ridicat acest obstacol.

Caracterul ilogic e strans legat de cel amoral. El provine din faptul ca manifestarea pornirilor libidinale si asociatiile de idei si evenimente sunt lipsite de orice principiu logic. Logica sentimentelor, pe cat irationala, pe atat de arbitrara, e singura logica cunoscuta. In consecinta, lucrurile aflate pe calea placerii sunt asociate impreuna si invers, indiferent de caracterele lor logice, adica de contiguitatea in timp si spatiu, de principiul identitatii, contradictiei sau tertiului exclus, etc. Logica autista, indeosebi asa cum ea se manifesta in visuri, este expresia cea mai pura a logicii afective, careia Sinele i se supune.

Eul este rezultatul organizarii vietii sufletesti in mod ierarhic si unitar, in asa fel incat pornirile libidinale sunt armonizate cu exigentele sociale – de care ne vom ocupa la Supra-Eu. Eul e, pe latura de constiinta, ceea ce caracterul e pe latura de conduita. El are unitate in mpotivatii si aspiratii, se supune logicii, e moral, social, fara a-si pierde, insa, caracterul vital. El e “sufletuunt asociate impreuna si invers, indiferent de caracterele lor logice, adica de contiguitatea in timp si spatiu, de principiul identitatii, contradictiei sau tertiului exclus, etc. Logica autista, indeosebi asa cum ea se manifesta in visuri, este expresia cea mai pura a logicii afective, careia Sinele i se supune.

Eul este rezultatul organizarii vietii sufletesti in mod ierarhic si unitar, in asa fel incat pornirile libidinale sunt armonizate cu exigentele sociale – de care ne vom ocupa la Supra-Eu. Eul e, pe latura de constiinta, ceea ce caracterul e pe latura de conduita. El are unitate in mpotivatii si aspiratii, se supune logicii, e moral, social, fara a-si pierde, insa, caracterul vital. El e “sufletul”, care uneste materia cu “spiritul”, tinand – asa-zicand – balanta intre pornirile instinctive, telurice, ce izvorasc din adancimile fiintei noastre pamantesti si intre aspiratiile nobile, spirituale gratie carora tindem sa ne ridicam spre cer. El e – daca ar fi sa parafrazam dictonul latin – expresie a fiintei omenesti si nimic din ceea ce este omenesc, nu ii e strain. Caracterele sale fundamentale – rezumate de Healy-Bronner-Bowers – sunt:

“Este o organizare coerenta a proceselor mintale.

Asa precum in Sine rolul fundamental e jucat de instincte, in Eu acest rol e jucat de perceptia lumii din afara, anume perceptia normelor si legilor, dupa care ea se conduce.

Despartirea dintre el si Sine nu este transata, radicala, ci treptata, continua.

E reprezentantul lumii dinafara, adica mandatarul ei.

Reprezinta ceea ce noi numim ratiune si balanta, sanatate.

E o entitate, care porneste dinspre lumea dinafara inspre cea dinauntru si incepe prin a fi subconstient.

In natura sa este o precipitare a fixarii erotice externe, asupra obiectelor dinafara; e format in cea mai mare parte din identificarile care succed duferitele fixari erotice neizbuite, neadmise de lumea dinafara si care tocmai de aceea au trebuit sa fie parasite; el e un rezervor al tuturor acestor amintiri.

Parte din el e constienta, alta parte inconstienta; partea inconstienta, in momentul cand devine constienta, are efecte foarte puternice.

Regleaza toate procesele sale; e, deci, propriul sau regulator.

Represiunile pornesc din el; el e punctul lor de plecare.

El tine in frau Supra-Eul, indulcind exigentele sale hiper-morale si hiper-exigente.

Sublimarea are de obicei loc prin intermediul Eului; gratie meditatiei sale energia libidinala erotica, indreptata spre o persoana de sex dinafara, e transformata in energie erotica, narcisista, indreptata spre propriul corp.

In somn el doarme, desi mai continua, totusi, sa exercite o oarecare cenzura asupra visurilor.

El cauta sa fie moral.

In virtutea relatiilor sale cu sistemul perceptiv in care este cuprinsa lumea dinafara, procesele mintale, interioare, sunt asezate in ordine atat pe plan temporal, cat si pe plan spatial, puse fiind in acord si cu realitatea.

E in serviciul a trei stapani si in consecinta este amenintat din trei parti: lumea externa, pornirile libidinale din sine si severitatea Supra-Eului.

Controleaza modalitatea si descarcarea excitatiilor.

Spre sfasitul vietii sale, Freud revine cu o serie de precizari privitoare la raportul dintre Sine si Eu.

“Sinele produce puterea care mana, Eul e instrumentul prin carea aceasta putere ajunge la scop.

Pornirile libidinale din Sine vor gratificarea imediata si nu sunt dispuse sa astepte, de unde si esecul lor atat de des. Eul e pacient si precaut. El vede pericolul care e iminent din cauza antagonismului dintre Sine si normele dupa care se conduce lumea dinafara si de aceea incearca o meditatie si impacare.

Eul, in indatoririle sale fata de sine, trebuie sa pandeasca momentul cel mai bun pentru gratificarea pornirilor libidinale, in asa fel incat exigentele lumii dinafara sa nu fie bruscate; sfatuind – in acelasi timp – Sinele sa fie mai cumpatat, mai pacient si sa se multumeasca cu mai putin, eventual si cu substitutie, compensatii si chiar acestea numai la momentul prielnic, oportun.

Pe masura ce Eul creste si se dezvolta, el trebuie sa invete ca exista si o cale indirecta de gratificare a pornirilor libidinale, anume aceea care “consista in schimbarea conditiilor in lumea dinafara in asa fel incat noile conditii sa fie mai intelegatoare si binevoitoare fata de pornirile atat de capricioase ale Sinelui, care e si ramane un mare copil”. Aceasta este suprema performanta a Eului.

El apreciaza cand este oportun ca pasiunile capete frau liber si cand e nevoie de anumite lupte si bravari, pentru ca manifestarea lor sa nu fie impiedicata.

Acest discernamant este Alfa si Omega intelepciunii practice. Intre Ego si Sine nu este o opozitie inerenta. In cazul persoanei normale, sanatoase, ele merg mana in mama. In copilarie eul e slab si putin diferentiat de Sine, cu care in buna parte se confunda. In consecinta el este capabil sa intre in panica in fata unei porniri libidinale puternice.

Astfel, in loc sa isi indeplineasca functia sa de canalizare a pornirilor libidinale si de acordare a lor cu exigentele lumii, el fuge din calea ei dandu-i frau liber, sau angajeaza lupta fata de ea si o reprima.

Supra-Eul creste si se dezvolta din Eu, anume din acea parte a eului care se ocupa cu respectarea normelor sociale si morale. El se identifica cu aceste norme facandu-se avocatul lor si servindu-le cu cel mai mare zel posibil. Caracterele sale, asa cum sunt rezumate de Healy sunt urmatoarele:

El e in mare parte inconstient, e independent de eul constient si in mare parte inaccesibil lui.

E mai departe de constient decat eul.

Este un mostenitor al complexului Oedip, adica un fel de precipitat al procesului de indentificare cu parintii.

Este un depozit al primelor fixari libidinale asupra persoanelor si obiectelor externe.

Reprezinta o reactiune impotriva preferintelor legate de primele fixari de mai sus.

Are o serie de puncte de contact cu inzestrarea filogenetica a fiecarui individ, adica cu mostenire arhaica, comuna spetei.

E un imprumut al eului infantil din puterea parintelui cu care copilul s-a indentificat; acest imprumut e folosit in exprimarea complexului Oedip.

Functiunea sa principala este critica, pe care el o exercita fata de Eu, pe care il gaeste prea binevoitor cu Sinele, dusmanul sau de moarte. De aici sentimentul de vina pe care i-l inoculeaza Eului, care ajunge sa se simta complicele Sinelui.

El lucreaza in felul unui imperativ categoric care nu discuta si cere totala supunere. De aici caracterul sau compulsiv.

Este unul si acelasi lucru cu constiinta (in limbaj popular) .

Tinde sa fie hiper-moral si tiranic fata de Eu.

El este in strans contact cu Sinele si uneori poate sa actioneze fata de Eu ca un reprezentant al Sinelui. Altfel este foarte putina comunicatie intre pornirile libidinale si exigentele Supra-Eului. Stie mai multe asupra Sinelui decat asupra Eului.

E susceptibil de influentare si in perioada matura a vietii, desi isi pastreaza de-a lungul intregii vieti caracterul fixarii sale din prima tinerete.

E o expresie permanenta a influentelor parintilor.

Eul matur ajunge uneori in stare sa domine Supra-Eul.

Precizarile de mai sus arata intr-un mod care exclude ocrice indoiala, natura sociala a Supra-Eului.

1.2 Curente derivate din psihanaliza(Jung , Adler culturalismul american)

1.3 Psihanaliza ca problema culturala(influente asupra literaturii si artei, noi directii)

CAP 2, LECTURA ( ACTORII SI RECUZITA)

2.1 TEXTUL

Conceptul de text suportă diferite variante de sens 1 text document scris opera literara a doua impusa de teoria literaturii noțiunea standard considera textul o unitate comunicativa verbala sau scrisa de dimensiuni variabile

1 textul totalitate a frazelor care constituie o scriere sau o operă

Paul Cornea vede textul atât in planul exteriorității dar si planul interiorității acestuia argumentează ca formarea sensului depinde nu numai de ceea ce se spune ci și de modul in care cititorul filtrează și percepe prin prisma individualității mesajul operei. În calea receptării uniforme a textului unei opere, se așează doua mari obstacole: timpul(barierele mentale specifice fiecărei perioade istorice) și modul de interpretare.

Cert este că s-au făcut numeroase încercări de a analiza textul – structuralismul s-a limitat la problema frazei axând cercetarea pe sistem și nu pe modul in care acesta este utiliza. Generativismul opus structuralismului se concentrează pe mecanismul abstract al formǎrii frazelor.

Respectând deplin legile fizicii care spun ca pentru orice forța apare o alta egală si de sens contrar. La fel si cele doua orientări sunt supuse unor critici ce scot in evidență limitele acestora și evident se încearcă simultan construirea unor noi teorii.

La apariția si propulsarea acestor noi teorii își aduc aportul dezvoltarea inflaționista a mijloacelor de comunicare în masă. Aceasta expansiune aduce in prim-plan studiul modului in care sunt alcătuite și transmise mesajele, a tehnicilor de a spori efectul persuasiv, de a le controla si dirija intr-o anumita direcție. In acest context o serie de teorii marginale revin in actualitate si apar altele noi ce doresc a completa inventarul problematicii existente. Ideile lui Eugen Coșeriu (1955-1956) susțin ca importantă nu e cunoașterea abstracta a limbii ci abilitățile care dau locutorului posibilitatea să-și reorganizeze noțiunile lingvistice in activitatea lingvistica. Beaugrande a anticipat in 1941 că unitățile semnificatului nu reprezintă părți fixe dotate cu identitate constantă și aglomerări de sens, actualizabile in funcție de circumstanțele utilizării. Aparținând tot curentului post-structuralist, Roman Jacobson încearcă in 1960 formalizarea funcțiilor lingvistice preluând si completând un model propus de Karn Buhler in 1934.

CONTEXT

Funcția referențială

EMITENT MESAJ DESTINATAR

Funcția emotiva Funcția poetica Funcția conativă

CONTACT

Funcția fatica

COD

Funcția metalingvistică

Schema generalizează la un nivel abstract ceea ce se petrece in orice comunicare interpersonala. Modelul poate fi operaționalizat daca integrăm actul comunicării intr-un proces comunicativ ce permite circulația sensului și schimbarea rolului între interlocutori. Modelul lui Jacobson stimulează cercetarea comunicării interpersonale. Teoria actelor de limbaj a lui J. Austin (1962) explorează aceleași teritorii ale comunicării interpersonale. El pune in evidență importanta factorilor non-lingvistici in procesul de producție și receptare a enunțurilor și accentuează influența pe care o exercită locutorii unii asupra altora. Dell Hymes promovează ideea ca limba nu poate fii despărțita de scopurile in care e utilizata. El introduce conceptul de “competenta comunicativa” precizând că organizarea vorbirii nu trebuie redusă la formarea de fraze corecte pe plan sintactic, deci Hymes propune adecvarea limbajului la nevoile si situația de moment si conchide că stilurile vorbirii depășesc posibilitățile explicative ale gramaticii. Citat: “Voi cuteza sa enunț previziunea că o lingvistică fundată pe logica si psihologia cognitiva va trebui asociata cu o lingvistică sprijinită pe etnografie si sociologie, cam in același fel in care lingvistica bazata pe fonologie s-a relevat a fi in relație cu o lingvistică centrată pe sintaxă si semantică.”. In acest fel Hymes socializează lingvistica accentuând caracterul acesteia de intermediere a relațiilor sociale. William Labov afirmă mai târziu ca a cunoaște o limba nu înseamnă doar a stăpâni ansamblul regulilor gramaticale, ci și a cunoaște valoarea socialǎ a formelor, expresiile convenabile diverselor situații… Orientărilor focalizate asupra practicilor discursive li s-au asociat studiile domeniului transfrastic anume problema segmentării transfrastice a conținutului prozastic. Privitǎ din acest unghi, cercetarea se concentrează asupra modului in care enunțurile se corelează in succesiunea lor liniara. Pentru Roland Harweg, textul ar deveni astfel “o succesiune de unități lingvistice alcătuite dintr-o concatenară pronominala neîntrerupta. Dar in afara de coreferenta propozițiilor mai exista și coerența semanticǎ globalǎ bazatǎ pe unitatea tematicǎ. După anii `70 numeroase cercetări de caracter interdisciplinar (semanticǎ, semioticǎ, teoria literaturii, teoria comunicării, antropologie, psiholingvistica) au dus la formarea unui sistem de cunoștințe care sub denumirea de “Teoria textului” (lingvistica textului) sta la baza dezvoltării ideilor despre activitatea discursiva si fenomenele transfrastice.

Teun A. Van Dijk arată că orice vorbitor nativ al unei limbi este in stare să deosebească un text de un non-text, este capabil să descopere asemănări intre texte aparent diferite, sesizează daca textul e înterupt sau incomplet, sau distinge diverse tipuri de discurs (reclame, discurs politic, poezie, prozǎ, articol de ziar, etc.). De aceea, teoreticienii definesc textul (oral sau scriptic) ca parte a unui proces comunicativ, deci orice text are o funcție, o intenție, vizează un efect si pentru a-i determina sensul trebuie sa-i cunoaștem conjunctura in care a fost enunțat. Beaugrande se întreba: “Ce structuri pot fi descoperite analizând o limba, scopul pragmaticii e sa afle prin intermediul căror operații de selecție si decizie sunt construite structurile respective”. După Janos S. Petofi si Emil Sozer: “termenul text este utilizat spre a referi la obiecte verbale (scrise sau auzite) care, in mintea interpretului, intr-o situație comunicativa real sau asumata pot fi reunite intr-un întreg conectat si complet, îndeplinind o intenție comunicativa realǎ sau asumatǎ”. O alta definiție data de R. de Beaugrande si W. Dressler considerǎ textul o ocurentǎ comunicativǎ care satisface șapte standarde de textualitate: coeziunea, coerența, intenționalitatea, acceptabilitatea, informativitatea, situaționalitatea, intertextualitatea. Paul Cornea opune acestei demonstrații tradiționale tendința de ocultare a distincției de mărime intre diverse texte, si se opune încercării de estomparea a diferenței dintre oral si scriptic

(propunând tratarea acestora ca douǎ entități distincte dar aflate in strânsă colaborare) si subordonării scrierii față de oral.

În opinia teoreticianului Paul Cornea, lectura și receptarea sunt lucruri diferite. Lectura are a face cu “efectul produs” de text asupra destinatarului (de exemplu, X citește un roman sau nu-i place), iar receptarea este o lectură activă și vizează reacția subiectului fără de text.

La baza teoriei moderne a lecturii stă ideea că “fenomenul literar nu este numai textul, ci și cititorul său și ansamblul de reacții posibile ale cititorului fără de text “(Michael Riffaterre) nu există text decât dacă există un act de “lectură” și de “recepție” a textului. Doar lectura instituie, realizează și continuă textul. Sensul nu apare decât odată cu lectura, în raport cu cititorul. “Ce este o carte pe care n-o citești? Ceea ce nu este încă scris.” (Maurice Blanchot)

A citi este o artă care depinde de experiența și cultura individului. Un cititor doct și mai experimentat va găsi în text valențe pe care un cititor obișnuit nu le va lua în seamă. Iată un exemplu oferit de poetul american. T.S. Eliot: ” Într-o dramă de Shakespeare există diferite niveluri de semnificație. Pentru spectatorii cei mai simpli există tramă, pentru cei mai reflexivi există personajul și conflictul său, pentru cei mai înclinați către literatură există cuvintele și construcția expresiei, pentru cei mai sensibili din punct de vedere muzical există ritmul și pentru spectatori de cea mai mare sensibilitate și inteligență există un semnificat care se revelă în mod gradat. Ceea ce contează este că nimeni nu este deranjat de prezența a ceea ce nu înțelege, ci, după posibilitățile sale naturale, se oprește la nivelul sau la nivelurile preferate”.

Există cazuri când textul este în mod conștient organizat de către autor în vederea exprimării, la niveluri structurale diferite, a unor mesaje diferite. E un fel de comunicare stratificată pe care Iuri Lotman o numește “semantică în mai multe trepte”, întrucât sensul se schimbă în funcție de treapta la care se ridică lectura destinatarului. Exemplu ales de I. Lotman este vechiul Cuvânt al Legii și al Grației al mitropolitului Ilarion. I. Lotman distinge nivelul de opoziție libertate/sclavie; apoi, prin semnificatul noilor semne și printr-o nouă lectură a vechilor autori, opoziția creștinism/păgânism; după care ajunge la a treia treaptă la opoziție nou/vechi, de care se leagă antiteza iertare/lege; și , în sfârșit, în contextul socio-politic al epocii,va opune viziunea culturală de la care lui Iaroslav celei din Bizanț. Nu orice cititor, desigur, va reuși să urce aceste trepte. I. Lotman reușește pentru că este un cititor avizat (critic și teoretician literar), adică un cititor care este el însuși produsul unor variate lecturi ce îl fac mai competent decât cititorul obișnuit.

Din dorința de a înțelege felul în care e construit textul se naște interpretare-un proces prin care un text particular este demontat, perceput în funcționalitatea sa ca totalitate, învestit cu sens și apreciat ca realizare estetică interpretarea este o descifrare, o explicație post-fatum a textului, care vine după lectură și receptare. În timp ce “lectura” și receptarea sunt manipulate de (dorință), vizează (plăcerea) și sunt prevalente personale, interpretarea produce un comentariu ce vrea să fie creditat cu (autoritate) de lumea literară și societate”(Paul Cornea). Cu alte cuvinte, citește pentru tine, dar interpretezi pentru alții.

2.2 LECTORUL si LECTURA

Întreaga bibliografie a receptării literaturii s-a strîns în jurul actului de lectură. Lectura este văzută atît ca metodă – fază în grocesul receptării – cît ca act, proces, fenomen de comunicare, legat de preocupările de perspectivă ale individului uman.Teoriile asupra lecturii vin, pe de o parte din unghiul teoreticienilor literari, care folosesc înstrumente specializate de definire a actului lecturii (premise, structuri, relații, componente), cît și din partea cadrului înstituționalizat al școlii, care tratează lectura din perspectiva unor necesități didactice. În ambele situații punctul comun în care se întîlnesc aceste teorii este premisa lecturii în procesul receptării literaturii. Lectura devine astfel prima fază în acest proces de cunoaștere.

O parte din teoreticieni au fixat lectura în faza inițială a receptării, mergînd pe funcția înstructivă, de informare (George Barițiu, George Călinescu, Roland Barthes, Hans Robert Jauss); altă parte a definit lectura ca efect al receptării, cu însistență pe funcția formativă, contemplativ-psihologică și estetică (ca plăcere, viziune, cunoaștere – la Ion Vlad, Adrian Marino, Tatiana Slama-Cazacu, Paul Cornea.).

Etimologic, cuvîntul lectură are ca rădăcină indo-europeană leg(impreunare, reunire), rădăcină păstrată în greacă, latină și albaneză. Termenul în latina tîrzie, lectura, derivat din lectum, capătă în limbile moderne noi semnificații: a strînge, a aduna, a alege, a enumera(lat.lego). El depășește sensul primar de "a lega literare", echivalentul lui "a citi" și este asociat celui de “a selecta”, o abordare prospectivă a parcursului textual.1

Din această perspectivă etimologică, lectura înseamnă reunire, deci presupune o relație între doi termeni, autor și cititor (în teoriile moderne, emițător și receptor). Relația nu rămîne doar la nivelul citirii (ca reunire de litere), ci impune niveluri superioare, implicînd o prospectare aprofundată a textului cu o structură complexă (text literar sau științific). Astfel, treptat, lectura este definită în sens mai larg, dincolo de echivalentul citire, "ca un proces complex prin care receptorul încearcă să reconstituie, mesajul codat de scriitor în limbaj grafic"2. Aceasta înseamnă că în acest proces concură o serie de activități de naturi diverse, care antrenează atît autorul cît și cititorul. Lectura devine astfel "ansamblul activităților perceptive și cognitive vizînd identificarea și comprehensiunea mesajelor transmise scriptic.3 În cazul lecturii unui text literar, lectura, fie act, fie proces ori activitate complexă, stabilește un act de comunicare, numit comunicare literară; "Comunicarea literară este un proces prin care cititorul (elevul) descoperă prin lectură (datorită forței evocatoare a cuvintelor) o lume nouă, asemănătoare cu cea reală și totuși diferită.4 În acest act de comunicare lectura se definește, deci, ca metodă specifică de comunicare și mijloc (scop) de educare a gustului estetic. Lectura capătă, prin sfera didacticii, o importanță covîrșitoare, cu rol de instrument de lucru în lecția de studiu asupra unui text literar.

Relația pe care lectura trebuie s-o mențină permanent, ca o premisă a formării comportamentului de lector (cititor școlar), este una directă cu textul literar. Școala, prin orele de literatură română poate asigura funcționalitatea acestei relații, conștientizînd actul lecturii prin schimbul direct între operă și cititor: "În școală întoarcerea la text și instalarea în el înseamnă în primul rînd lectură minuțioasă pregnantă, fidelă sau infidelă interpretare verosimilă, dar și cuvinte potrivite, precise."5

Lectura comportă prezența cîtorva protagoniști, autorul, cititorul-elev și referentul lecturii, profesorul. Ca proces de comunicare și receptare, lectura întîmpină unele dificultăți provenite din “neconcordanța competenței celor doi (autor, destinatar)"6

Din unghiul necesităților didactice, definim lectura ca parte componentă a comunicării literare și didactice, obiectiv specific și metodă de studiere a textului literar. În școală, lectura devine performantă din momentul cînd elevul învață să citească și ajunge să-și dobîndească un comportament de lectură (nevoia unei culturi generale, nevoia cunoașterii și autocunoașterii, nevoia educației și instrucției permanente). De aceea, ca orice achiziție umană, lectura devine parte (condiție) a învățătării și motivație a ei: “act de comunicare, sesizare de semnificații, construire de sensuri, organizare a unor informații deja dobîndite."7

Programa de limba și literatura română pentru clasele 1-10/1996, înscrie lectura atît ca obiectiv specific disciplinei, cît și ca metodă adecvată predării și învățării literaturii române în gimnaziu, prin cerințele pe care le impune în formularea unor sarcini minime: povestire, compunere, rezumat. Definiția sugerată mai sus răspunde metodelor specifice învățării literaturii române, punct începător și esențial pentru orice demers didactic: "Lectura este în primul rînd o tehnică fundamentală de muncă intelectuală, care în practica școlii devine o parte esențială a învățătorii, o activitate de studiu personală și formativă, o metodă de comunicare scrisă care permite învățarea." 8

Din această încercare de definire a lecturii decurg și funcțiile lecturii:

a. Funcția de informare și documentare, prin care cititorul ia contact cu cartea și primește informații, le tezaurizează pentru un scop de perspectivă. Această funcție răspunde primei semnificații, aceea de citire și învățare.

b. Funcția cognitivă răspunde concepției despre lectură ca activitate “explicativ-științifică, cu accent pe participarea intelectiv-rațională”.9 Lectura e văzută aici ca o activitate complexă de decodificare și emitere "o aventură extraordinoară a cunoașterii, semne pregătitoare pentru înțelegerea, refacerea și re-ordonarea textului revelator ca semnificații”.10

c. Funcția de culturalizare, prin care cititorul metodic și consecvent înțelege lectura ca preocupare de perspectivă și de durată. Devine parte componentă a educației permanente.

d. Funcția formativă, creatoare, prin care lectura educă gustul și sensibilitatea estetică, și răspunde concepției despre lectură ca "act contemplativ-psihologic, cu accent pe subiectivitatea cititorului, care se află în ipostaza plăcerii sau evaziunii."11

Structura actului de lectură

Fiind act, proces, activitate, lectura se integrează unei structuri de comunicare. Ion Drăgătoiu înscrie comunicarea literară în sistemul mai larg al "comunicării pedagogice", constituit din cinci actanți (Emitent, Destinatar, Mesaj, Cod, Canal), dintre care doi sînt manifest prezenți : Mesajul și Destinatarul. Lectura devine astfel operantă prin conlucrarea elementelor antrenate în acest tip de comunicare, deci "nu numai un act de manifestare a operei, ci și un proces de valorificare."13 Valorificarea lecturii în cadrul comunicării de tip pedagogic (de uz didactic) aparține atît cititorului direct implicat (elevul), cît și referentului lecturii sale, profesorul de literatură.

Adoptăm, cu unele îmbunătățiri, care țin de lectură ca instrument didactic, structura comunicării prin lectură a Tatianei Slama-Cazacu, care așează lectura sub semnul receptării și sub cel al emiterii (legea efect-cauză). Schema propusă cu aceste amendamente ia în discuție și statutul profesorului de literatură, inițiator și diriguitor al actului de lectură săvîrșit de elev. Acesta se fixează în momentul receptării și în cel pregătitor actului de lectură, dar e prezent și la finalul activității, inclusiv în stadiul emiterii. El devine instanța intelectuală coordonatoare a procesului de lectură. Schema apare în vol. Lectura – diverse finalități și niveluri de complexitate, apărut în Buletinul S.S.F., Constanța,1990, p.20, și adaptat de noi în cazul comunicării în activitatea de lectură școlară:

Importantă, din perspectiva școlii, apare partea a doua a schemei de mai sus; cei doi actanți, constituenți ai contextului didactic, trebuie să se întîlnească în actul de lectură, avînd ca obiect cartea. Pe finalitatea acestui act, emitereat(care poate fi scrisă, ca o emitere de alt text scris) se bazează comportamentul elevilor față de lectură, deprinderile de a folosi achizițiile lecturii și de a valorifica potențele creatoare ale elevilor cititori. Din cititor metodic și consecvent, elevul poate deveni atît de dotat încît să devină el însuși creator de texte de lectură. Emiterea textului de către elev măsoară gradul de receptare a textului provocator de alt text și conjugă acțiunile celor doi actanți în această fază a comunicării: orientarea și supravegherea lecturii de către profesor și decodarea și înțelegerea de către elev.

Tipuri de lectură

Teoriile asupra lecturii și asupra funcțiilor enunțate mai sus au încurajat și o vastă tipologie a lecturii. Fiecare din aceste teorii dau și caracteristicile tipului de lectură, condițiile de manifestare ale acesteia. Paul Cornea în Întroducere în teoria lecturii (1988) stabilește trei tipuri:

* lectura-citire "naivă sau avizată, superficială sau sistematică"

* lectura-decodificare "precisă, deschisă, incertă, ambiguă "

* lectura-receptare "conținere, și reținere"

Emil Faguet în studiul Arta de a citi departajează pe cititorul interesat în actul lecturii de instruire și pe cel de plăcere, în funcție de obiectul lecturii (cartea): carte de idei și cartea care se adresează sensibilității. În cazul lecturii poeziei avem un cititor "artist”, “nobil”, “rafinat”. Autorul se referă și la cititorul constant, deci la o lectură ca re-citire în care se încadrează și profesorul de literatură.

Mircea Malița în Aurul negru (1973) pierde din vedere rolul profesorului în informarea deprinderilor de lectură și încadrează lectura în metodele de comunicare, după feluri de lecturare: lectura lentă, de studiu direct pe text, lectura normală, de meditație asupra celor citite și lectura rapidă, specifică domeniului de activitate al cititorului, bazată pe o familiaritate cu textul.

Radu Stanca și Tatiana Slama-Cazacu fac distincția între lectura ca act de decodificare a unui text scris, și citirea (cititul) ca act al unei lecturi orale. După primul, lectura orală poate fi: cititul științific, care are drept scop înțelegera textului concomitent cu citirea, descoperirea sensurilor lui, cititul retoric, adică cititorul rostește cu glas tare un text scris, formă de exercițiu retoric și cititul literar, ca lectură specializată prin care textul este transfigurat. În funcție de genul operei literare, cititorul literar este cititor epic, liric și dramatic.14 După cel de-al doilea teoretician, lectura unui text scris urmează unei lecturi orale: "orele propriu-zise de învățare a citirii să fie precedate de povestirea orală și de lectura unor texte reprezentînd povești, etc., făcută de învățătoare, cu explicarea naturii povestirii ca text scris și a procesului de lectură ca altă formă de receptare." 15

După Georgeta Corniță, în Metodica predării și învățării limbii și literaturii române (1993), tipurile de lectură se clasifică după următoarele criterii:

* forma de comunicare (lectură în gînd și cu voce tare),

* ritmul lecturii (lectură lentă și rapidă),

* complexitatea lecturii (lectură critică, explicativă, problematică, lineară, studiu de text),

* durată (lectură selectivă și continuă)

* după referent (liberă și dirijată).

După obiectul lecturii, textul literar, și după nivelul de școlarizare al elevului, Programa de limba și literatura română pentru clasete 1- 10 (1996) stabilește trei categorii de lectură (texte): lecturi literare obligatorii (care fac obiectul orelor rezervate pentru textele din manual), lecturi suplimentare (parte din ele din manuale, parte recomandate) și lecturi particulare (în afara clasei, texte de cultură generală). În ultima categorie intră opere atît din literatura română cît și din literatura universală, în funcție de interesele de lectură ale elevilor și de particularitățile de vîrstă ale acestora. 0 mare parte din lecturi este rezervată creațiilor populare și unor texte din scriitori români din Ungaria.

În funcție de tipurile de lectură și de subiectul cititor-elevul, lectura trebuie să îndeplinească anumite condiții, încă din faza inițială de contact cu textul, condiții care revin profesorului și elevului, dar și actului de lectură în sine:

a. Finalitatea lecturii presupune o lectură corectă care să respecte ideile, sentimentele, tonul, ritmul textului scris. Această condiție se regăsește într-o receptare fidelă a lecturii.

b. Accesibilitatea lecturii prin care lectura este selectată după particularitățile de vîrstă și individuale ale elevului. Operația este efectuată și dirijată de profesorul de literatură.

c. Lectura-model, necesară atît în faza lecturii literate (a învățării citit-scrisului) cît și în cea a lecturii Iiterare (de studiu asupra textului). Ea presupune o logică expresivă, coerentă, adecvată după mediu, interese, după condițiile impuse de text (ton, ritm, dialog), după scopuri (analize, comentarii, dezbateri, sinteze).

d. lectura reglatoare și integrală, prin care textul trebuie citit global, cu “notații de lectură, reveniri asupra textului" (Ion Drăgătoiu).Textul provoacă o anumită reacție și atitudine a elevului, care îl poate dirija în perspectivă în actul de lectură permanentă.

e. Lectura prospectivă prin care achizițiile sînt sistematizate și valorificate în structuri analitice (analize, dezbateri, comentarii, diverse compuneri).

f. O lectură pluriculturală, prin care se face apel la informații de cultură generală, la scrieri din presa românească din Ungaria, la povești și descrierea de datini și obiceiuri locale.

Aceste condiții și scopuri ale lecturii impun și metodele lecturii, ca etape componente ale strategiei didactice, de la emoția lecturii la valorizarea operei și explicitarea ei logică. Aceste componente structurează și lecțiile de lectură literară, de la etapa receptării la studiul propriu-zis al textului, realizat din perspectiva obiectivelor specifice. Strategia didactică urmează tipul și subiectul lecțiilor de lectură, pe momente ale comunicării:

1. Familiarizarea cu textul literar prin discuții pregătitoare. Citirea model, date despre operă și autor, relația operei cu experiența umană a elevului, citirea explicativă necesară pentru planul simplu și dezvoltat de idei.

2. Studiul efectiv al textului prin lectura pe unități și structuri logice; explicarea titlului, prezentarea subiectului, evidențierea modalităților artistice, înțelegerea și folosirea noțiunilor de teorie literară.

3. Operaționalizarea noțiunilor de teorie literară și compoziție prin aplicare la textul lecturat.

4. Valorificarea lecturii suplimentare printr-o adecvare a cerințelor la lectura obligatorie prevăzută în programa școlară. 16

5. Exerciții de formare a deprinderilor și priceperilor de lucru cu cartea, prin folosirea unor instrumente, fișe, notiție, planuri, rezumat, conspect, extrase, jocuri, etc., și însușirea unor forme de exprimare creatoare (compuneri, recenzie, cronici, note de lectură).

6. Valorificarea cunoștințelor de limbă (gramatică și stilistică) prin potențialul expresiv al lecturii, îmbogățirea vocabularului, exprimarea corectă și expresivă, prin exerciții complexe de lectură.

Textele prevăzute în cele trei secțiuni ale programei (cunoștințe și activități, istoria literaturii române, conversații, compuneri) asigură formarea și perfecționarea deprinderilor de citire, de îmbogățire a vocabularului, de însușire a gramaticii, ortografiei și punctuației, îmbogățirea posibilităților de comunicare și compunere. Dacă în clasele primare, textul literar urmează o lectură lineară, cu insistență pe citirea fidelă și corectă, în clasele gimnaziale el urmează o lectură analitică, de profunzime, cu reveniri asupra textului citit, din diverse unghiuri de receptare, pentru ca în clasele 9-10, aceste achiziții să se îmbogățească cu noi cunoștințe din domeniul istoriei românilor, a istoriei locale, a bisericii românești și să se exerseze prin conversații, compuneri și analize ale unor structuri de texte specifice culturii românești din Ungaria.

Teoria receptării face obiectul tuturor metodicilor de predare și învățare a literaturii române în școală. Fie că e lectură explicativă sau contemplativă, fie una informativă sau creativă, cititorul școlar pus în fața unui act de lectură îl decodifică după instrumentele gîndirii sale, îl înțelege și apoi devine capabil să emită el însuși un text, prin lectură orală sau în gînd.

După familiarizarea elevului cu lectura (textul și atitudinea), acesta este antrenat într-o activitate de comunicare, de învățare. Prima lectură pentru cititorul școlar este una de suprafață; textul este receptat explicit prin procesele psihice concurente (percepția, memoria, motivația), o lectură sub semnul impresiei și înțelegerii spontane, libere. Abia apoi intervin factorii de natură psiholingvistică (emoția, imaginația, gîndirea, creativitatea și afectivitatea), care ar putea fi valorificați pentru etapa următoare, cea a lecturii explicative și valorizatoare. Cititorul-elev impune o participare afectivă și rațională în actul lecturii, printr-o receptare clară și coerentă. Odată asigurate toate acestea, se poate trece la lectura analitică si sintetică (etapa comentariului literar), o lectură de adîncime, didactică, specializată, care vizează relevarea calităților textului lecturat, a semnificațiilor acestuia (relația cu experiența umană), a expresivității limbii și artei scriitorului.

În procesul lecturii școlare, cititorul-elev recepționează și emite un tip de comunicare complexă, regăsibilă în comentariul literar: lectura răspunde nevoii acestuia de informare, culturalizare, sensibilizare estetică și de valorificare a potențelor sale creatoare. El devine, la capătul ciclului liceal, un cititor bine instrumentat, capabil să prelungească un act de lectură dincolo de ora (lecția) de lectură instituționalizată. Atributele acestui cititor, coerența, consecvența, imaginația, gustul estetic, gîndirea selectivă și creativă, motivația superioară a actului de lectură, dispoziția și plăcarea actului lecturii, se regăsesc în lectura pe care el o efectuează în școală. Feedbackul, în cazul lecturii, ține de acest cititor complex, care se folosește de achizițiile școlii în cîmpul de manifestare al interdisciplinarității. El poate opera cu deprinderile de lectură, prin raportare la alte lecturi, prin transfer de cunoștințe dintr-un domeniu în altul, făcînd apel la experiența și realitatea vieții sale. Interesul și gradul de receptare față de lectură departajează între un cititor naiv sau unul specializat, unul de gust sau unul "obligat", între un cititor mediocru sau cititor dotat pentru lectură. Chiar programa școlară, care repartizează disciplina literatura română pe cele trei tipuri de lectură (obligatorie, suplimentară și particulară) pare să folosească criteriile de departajare a cititorilor enunțate mai sus. Un cititor dotat presupune asimilarea tuturor textelor din sectoarele de cunștințe ale programei, în timp ce un cititor conștiincios poate fi și cel care asimilează integral textele recomandate la nivelul lecturilor obligatorii. Elevul poate fi format ca cititor la stadiul lecturii obligatorii, dar riscă să nu simtă lectura ca necesitate cotidiană, așa cum o simte cel dotat. În plus, multiplicarea surselor de informare în condițiile de azi (mass-media, presa, literatura de toate genurile) pare să fure din timpul rezervat unei lecturi adinci și preungite asupra cărții. Rolul cititorului este de a-și asuma opera, de a provoca un dialog permanent cu cartea, de a și-o apropia și a o recompune, prin selecție și judecăți de valoare. În afara acestei instituții, care este cititorul, textul scris rămîne o literă moartă.

2.3AUTORUL

Opera literarǎ nu poate fi conceputǎ nici fǎrǎ autor nici fǎrǎ cititor; analiza variabilelor de personalitate ale sistemului emițǎtor (autor si receptor) ne poate da informații despre procesul de producție a operei literare si receptare a acesteia, in schimb nu spune nimic direct despre opera literara ca produs. Relația existenta intre autor si cititor constituie obiectul unei psihologii a comunicării literare, iar in raport cu opera literara, aceasta psihologie nu are decât o funcție de cunoaștere euristica. Cel mai important lucru pentru știința literaturii a fost analiza procesului de producție literara, in special analiza axata biografii. S-a crezut ca individualitatea specifica poate fi surprinsa in modul cel mai adecvat prin intermediul biografiei. Biografia care la rândul ei este literatura nu poate fi utilizata pentru analiza unui alt produs literar decât restrictiv. El este un auxiliar al analizei științifice a creației. Conștiința ca o astfel de scriere biografica cu caracter științific nu ne poate spune totuși ceva nemijlocit despre opera literara nu a apărut dintr-odată. Acest postulat privitor la capacitatea biografiei de a avea ceva de spus in cadrul analizei specifice științei literaturii își are originea in pozitivism. O biografie implica un dublu demers: identificarea autor-opera si identificarea viata-opera. Este interesant de aflat care ar putea fi scopurile si cerințele unei biografii, in ce măsura o biografie poate aduce in lumina si in geneza unei opere si in ce măsura poate aduce explicații suplimentare asupra operei insei. Garraty, in 1957, publica lucrarea intitulata The nature of biography in care definește pe scurt biografia: “history oh a human life”. Scopul unei biografii este după acesta “the creation of comprehensive and unified portrait out of numerous seemingly unrelated and specific details”@ (crearea unui portret unificat si comprehensiv, obținut din numeroase detalii specifice in aparenta nelegate intre ele), deci el propune astfel o situare intre descriere si integrare in încercarea de a evita excesul de interpretare sau excesul de descriere. In acest ultim caz, excesul de descriere poate afecta forma literara a biografiei si nicidecum obiectiviatea acesteia. Pentru a avea o perspectiva justa ar trebui sa ținem seama de persoana biografului, de posibilele identificări dintre obiect si subiect, dintre biograf si subiectul biografiei, sau după cum spunea Edel in 1961: “an image of an image of himself”. Cercetarea psihanalitica a personalității biografului oferă exemple de identificare cu autorul portretizat. Deși asemenea cercetări nu au fost întreprinse (privitoare la personalitatea biografilor) se impune concluzia ca biografia de tip științific trebuie sa păstreze o distanta, o granița clara intre biograf si personalitatea cercetata. O problema asemănătoare in aparenta, dar complexa in realitate este problema identității dintre biograf si obiectul sau: autobiografia. Romanul autobiografic poate reprezenta o viziune subiectiva, o reflectare de sine trunchiata. Rămâne in acesta caz in sarcina lectorului sa traseze încâlcita si sinuoasa granița dintre subiect si obiect cu scopul de a recepta opera in parametrii “științifici”. In aceasta situație el trebuie sa evite mecanismelor de identificarea preluarea imaginii de sine si raționalizări inconștiente ale obiectului biografic. Garraty găsește soluția acestei probleme: “the use o psychological techniques by biographers should result in the reconciliation of many seeming contradictions in their subject’s characters leading not to simplification, but to understanding”@ (utilizarea tehnicilor psihologice de către biografi trebuie sa duca la reconcilierea mai multor contradicții aparente aflate in trăsăturile subiecților lor, conducând nu la simplificare ci la înțelegere). O adaptare adecvata a psihologiei moderne recomanda utilizarea metodelor empirice ale diagnosticului psihologic. In cazul persoanelor in viata este obligatoriu sa se tinda către o astfel de empirizare a scrierii biografice. Insa când e vorba de analiza biografica a personalităților celebre, in majoritate decedate, acesta posibilitate este exclusa. Si in acest caz avem de-a face cu o diagnoza oarba. Validitatea judecaților este in acest caz problematica. In cazul scriitorilor materialul biografic cel mai bogat poate fi găsit in operele lor, iar metodele de cercetare empirica pot fi utilizate atât la nivelul formei ca si la nivelul conținutului. La nivelul formei se pot aplica procedee de cuantificare stilistica ce au in vedere lungimea cuvintelor, a propozițiilor, structura frazei. Pentru latura semantica am arătat deja câteva procedee de analiza a conținutului propuse de Garraty. Sa consideram acum critic câteva din tipurile clasice de biografii: viata si opera ca interacțiune; reprezentarea unitara a acestor doua componente este imperativul general al monografiilor științifice consacrate autorului. Iată câteva exemple care pot lamuri acest tip de interacțiune: de pilda in cazul lui Whitman, ultimele versiuni din Leaves of Grass ocolesc cu strictețe tema durerii fizice ca expresie a propriei sale boli.

Patografiile – reprezintă o utilizare exagerata a modelelor psihiatrice in cadrul biografiei. Semnalul cercetărilor de patografi in Europa a fost dat de cartea lui Lombroso Genie und irrsin(geniu si nebunie). Alți patografi au fost Mobius (care a scris despre Goethe), J.J. Rousseau, etc. Reacția științei literaturii a fost de respingere, o reacție emoționala la incǎlcarea tabuului. In general patografia nu aduce nici un progres nemijlocit si de aceea este considerata si astăzi un stadiu de trecere către biografia stiintificǎ. I s-a reproșat patografiei ca nu urmarea cunoașterea persoanlitǎtilor descrise, ci mai degrabă încadrarea lor in categorii psihiatrice. Tratatul lui Stone & Stone distribuie scriitori in astfel de categorii, încadrându-i in diverse categorii psihiatrice, mergând de la anxietate pana la travestism.

Biografia psihanalitica: fata de patografie , biografia psihanalitica se arata a fi epurata de efectul depreciativ provocat de confruntarea cu o realitate stranie, realitatea geniului. Bazându-se pe rezultatele cercetării, teoria psihanalitica a biografiei pleacă de la ideea ca nevroza trebuie privita ca fenomen universal. Freud chiar încearcă sa convingă, in studiul despre DaVinci ca biografia psihanalitica nu se pronunța in privința artei: “nu este nicidecum vorba de a deprecia valoarea unui artist, prin injurii psihiatrice.

CAP3, Influente

3.1 influenta noilor curente culturale asupra unor importanți autori

Inca din deceniul al IV-lea al secolului XX, societatea româneasca începe sa ia contact cu psihologia lui Freud si cu celelalte curente născute din aceste teorii.

Importatorii acestui curent au fost la început nume mai mult sau mai puțin sonore, gen: Sasa Pana, Vasile Netea.

Un ecou de exceptie insa are miscarea intelectualilor bucureșteni grupați sub numele “Criterio”. In 1932 gruparea inițiază 10 colocvii rezervate oamenilor influenți si importanți ai vremii: Lenin, Chaplin, Andre Gide, Mussolini, Bergson, Ghandhi, Valeri, etc.

Simpozionul dedicat lui Freud a avut loc la 20 octombrie in aula fundației culturale “Carol I”, fiind prezidata de filozoful Ioan Petrovici.

Despre aspectele psihiatrice ale problemei vorbesc Doctorul I. Popescu-Sibiu, Anghel Radovici, primul in calitate de adept, celalalt critic al lui Freud. Au mai tinut cuvantari H. H. Sthal, “Freud ca sociolog”, M. Eliade “Freud ca om de cultura”, Al. Mironescu “literatura freudiana”.

Merita menționat ca psihanaliza penetrase deja domenii importante ale vieții sociale (medicina, sociologia, literatura). M. Eliade relatează in memoriile sale imensul succes de care se bucura conferințele; datorita afluxului mare de public conferințele se repeta cu succes deplin, având un auditoriu numeros si receptiv.

Dar reacția autoritarilor vremii nu este favorabila miscarii. In 29 octombrie in aceeași sala, urmau sa ia cuvântul A. Radovici, Al. Marinescu, C. I Parhon, nume importante si de prestigiu ale științei romanești. Autoritățile interzic ședința, ministrul de interne al acelor vremuri, I. Mihalache, motivând decizia prin faptul ca vroia sa prevină orice propaganda comunista. Bănuita de autoritati ca ar purta straie roșii pe dedesubt, psihanaliza lui Freud poposea pe maluri dâmbovițene, generând firește un mare scandal.

După consfătuiri intre miniștrii Ion Mihalache, Armand Calinescu si Virgil Madgearu, psihanaliza este “eliberata” si conferința are loc in fata unui auditoriu minuscul, căci intre timp grosul participanților se retrăsese plictisit de așteptare.

In pofida reacției ostile a autoritarilor, in presa vremii se remarca si câteva momente de omagiere a lui Freud.

“Adevărul literar si artistic” din mai 1931 tipărește chiar un număr special dedicat savantului vienez, la cea de-a 75-a aniversare a acestuia.

Nu se face economie de exagerări si limbaj encomiastic. Freud este comparat cu cerul înstelat, scrierile sale trebuie sa devie “Biblia omului modern”, psihologii literari orbecaie in bezna ignorantei fara scrierile sale. Dar pentru a păstra o urma de credibilitate, in finalul articolului se admit câteva observații critice la adresa freudismului.

In acest număr al “Adevărului literar si artistic” este consemnat si un articol al doctorului C. Vlad “Freud si premiul Goethe, Fritz Wittels “Tipuri de femei in lumina psihanalizei” si câteva traduceri al căror traducător nu este menționat “Arta si psihanaliza”, “Morala si psihanaliza”.

Dar peste doar cinci ani când Freud împlinea optzeci de ani, aceeași publicație ii rezerva la 7 mai 1936 o pagina omagiala ce purta semnături de mare rezonanta. P. P. Negulescu, Eugen Lovinescu, C. Radulescu-Motru.

In ciuda prestigiului științific in creștere al lui Sigmund Freud din principalele scrieri ale savantului, in România, nu apare mai nimic. Deși invocat in discursuri si in publicistica, scrierile sale nu au văzut lumina tiparului la noi, intelectualitatea vremii preferând sa consulte lucrările in limba germana ale autorului sau versiuni franceze ale operei acestuia.

Se poate spune ca in afara unui grup restrâns de inițiați, informarea cu privire la psihanaliza se făcea din recenzii ale unor carti străine sau fie din materiale de popularizare.

In acest deceniu nu apar decât doua texte reprezentative: “Moise de Michel Angelo” tradus de P. H. Schwartz in Revista Internaționala de Psihanaliza si articolul “poetul si fantazarea” in Istoria Esteticii de la Kant pana azi in texte alese a lui Tudor Vianu.

Printre primele reviste de psihanaliza merita menționate Revista Internaționala de Psihanaliza a lui P. H. Schwartz ce apare doar intr-un singur număr si Revista Romana de Psihanaliza ce apare la 1935 sub conducerea lui C. Vlad.

Personajul Constantin Vlad nu era necunoscut publicului romanesc. El reușise sa se facă remarcat in urma cu trei ani prin publicarea lucrării Mihail Eminescu din punct de vedere psihanalitic.

Aceasta carte, după dorința autorului, nu trebuie privita sub nici un chip ca o încercare de critica sau istorie literara. Scopul declarat al lui C. Vlad nu este de a contribui la cunoașterea speciala a poetului, ci acest demers are loc ca urmare a faptului ca: “Eminescu e un pacient al națiunii întregi… se pretează la o excursie intr-un suflet omenesc”@.

Prevăzând reacțiile contradictorii ce ar fi urmat sa apară ca urmare a scrierilor sale C. Vlad isi indemna cititorii mai slabi de înger sa se abțină la a parcurge materialul… “căci ar putea sa-ti scadă admirația fata de Eminescu si nu as vrea sa se întâmple aceasta cu nici un chip”@. Remarcile derutante ale lui C. Vlad se țin lanț: Eminescu este un schizoid aflat in anticamera schizofreniei, inventarul tulburărilor sale psiho-afective este substanțial: narcisism, grandomanie, negativism, masochism, bizarerii, verbigeratie (joc obsesiv de cuvinte), scindarea eului, mizofilie (complacerea in murdărie). Critica vremii este extrem de dura la adresa lui C. Vlad, fiind acuzat de mărginire profesionala ca s-a înhămat la o munca ce îl depășea, ca a făcut abstracție de revista Imago a lui Freud.

C. Vlad încercase sa dea lucrării girul științific al lui G. Călinescu, precizând ca a urmărit cursul vieții lui Eminescu după renumita lucrare a marelui critic, Viata lui Mihai Eminescu. George Calinescu ii răspunde acestuia, in revista România literara, acuzându-l pe acesta de inaptitudine profesionala, confuzie intre estetic si psihologic, lucrarea acestuia fiind catalogata drept ratata in toate privințele. El recunoaște ca a parcurs materialul inca din stadiul de manuscris, dar precizează ca a avut aceeași atitudine critica, denunțând astfel o presupusa legătura de creație dintre el si C. Vlad.

După George Călinescu, examenul medical al operelor de arta trebuie respins, iar impartirea operelor in sănătoase sau nesănătoase ar îngrădi expresia si ar tăia elanul creator pe viitor.

C. Vlad ii răspunde, acuzându-l ca practica o critica de tip afectiv, iar înverșunarea sa împotriva psihanalizei este pusa pe seama tulburărilor psihice prezentate de Călinescu, aversiunea acestuia datorându-se tocmai calității de pacient si beneficiar al psihanalizei.

Doctorul Vlad se arata insa dispus ca pe viitor sa analizeze lucrările marelui critic.

Pus in situația de a fi confruntat cu o viitoare lucrare George Călinescu din punct de vedere psihanalitic, reacția lui Călinescu este aproape panicarda.

El îl acuza pe doctor de indiscreție si de trădare a secretului profesional. Sesizând parca neliniștea criticului si din discreție C. Vlad se va retrage din aceasta polemica. Călinescu abandonează si el neașteptat de rapid disputa cu C. Vlad, dar nu abandonează răfuiala cu psihanaliza.

In Adevărul Literar si Artistic din 1933 el afirma intr-o istorioara: “nu poți sa tușești, sa faci un gest, sa visezi ceva ca omul ca el vede numai decât complexe si refulări”. In ciuda acestei reacții exagerate de respingere a psihanalizei trebuie remarcat faptul ca ruptura lui G. Călinescu de psihanaliza nu este totala.

In volumul patru din Opera lui Mihai Eminescu, autorul vorbește de rolul si semnificația visului in scrierile eminesciene.

Invocări ale teoriilor psihanalitice ii sunt imputate lui Călinescu de Octav Botez cu ocazia susținerii tezei de doctorat la facultatea de Litere si Filozofie din Iasi. In teza sa de doctorat, Avatarii faraonului Tla i se reproșează interpretarea oarecum freudista a operei eminesciene. Doctorandul Călinescu respinge învinuirea, arătând ca n-a folosi niciodată metoda freudiana “ci numai unii termeni de anume circulație.

Este evident ca omul de cultura Călinescu nu s-a putut sustrage curentului freudian, in fond o mare teorie la acea vreme. Deși Călinescu neaga public aceasta influenta pe de o parte din motive personale, pe de alta parte datorita proastei receptări a publicului asupra teoriilor freudiene, el operează cu termeni psihanalitici. când se refera la onirismul eminescian – visul poetului din noaptea de 11 spre 12 februarie 1876 – in scrierea lui Călinescu apare o neasteptata nota de subsol: Sigmund Freud, Die traumdeutung, Leipzig, 1990. El justifica aceasta mentiune recunoscand meritele lui Freud in onirologie, dar se dezice de teoriile pansexualiste.

Pentru un cititor avizat clișeele freudiene sunt evidente: “visul lui Eminescu are un vădit caracter erotic”; “Eminescu are o preferința pentru femeia barbata” sunt câteva fraze care pot fi întâlnite in Opera lui M. Eminescu. Pentru a se justifica el argumentează ca in încercarea sa de a analiza personajul, termenii psihanalitici sunt folosiți cu măsura si nu conțin “orientări perverse”.

In legătura cu viziunea eminesciana a insulei înconjurate de ape, Călinescu remarca faptul ca “Freud si Rank dau interpretări ce pot fi respinse intr-un caz sau altul, dar care la Eminescu, data fiind frecventa visului lacustru, devin in linii generale pline de substanța”. Tălmăcirea viselor lacustre data de Călinescu este in buna parte împrumutata de la Otto Rank: “avem de a face, dar cu un vis de naștere, in care amintirea apelor aminotice, a șederii in pântecele matern…”

Aceasta operare selectiva a lui Călinescu cu termeni freudieni este taxata de ipocrizie de unii critici ai vremii. I. E. Torutiu, remarcând atitudinea duplicitara a lui Călinescu, tine sa remarce despre acesta ca ar dori sa fie si freudian, dar si in opoziție cu psihanaliza lui Freud. Torutiu merge pana acolo incat sa îl acuze ca a copiat metoda si rezultatele obținute de doctorul C. Vlad.

Pus in fata unor astfel de evidente si oarecum in acord cu tendința politica a anului 1947 (de lichidare a psihanalizei), G. Călinescu revizuiește scrierea sa eliminând orice legătura cu psihanaliza existenta in ediția princeps.

Dar nu se poate totuși spune ca preferința exagerata a lui Călinescu pentru apolinic sau presiunile politice l-ar fi determinat la aceasta drastica revizuire a scrierilor despre Eminescu. Trebuie sa ținem cont de faptul ca Eminescu a mai fost aparat si de alte indiscreții, Călinescu polemizând chiar si cu distinsul profesor si savant neurolog G. Marinescu, ca urmare a apariției sub semnătura acestuia a articolului Geniul si nebunia lui Eminescu in universul din 19-22 august 1934.

Sa punem deci aceasta atitudine a criticului pe seama imensului si nedisimulatului respect atât fata de opera cat si fata de poet.

Vastitatea si genialitatea operei eminesciene împing in derizoriu constatările (mai mult sau mai puțin științifice) legate de viata personala a poetului.

Sa privim dar aceasta protecție si discreție a criticului Călinescu ca piatra de temelie in statuarea imaginii de poet național a lui Mihai Eminescu in conștiința marelui public, o invitație sobra de a ne regăsi si a ne recunoaște in acest mare poet, imensul potențial creativ al acestei națiuni.

Deceniul al patrule al secolului XX este perioada de cristalizare a filozofiei lui Blaga . Deși acesta formulase anumite idei in privința instanțelor vieții psihice si a obârșiei creației spirituale închegarea acestor idei a dus la elaborarea unui sistem filozofic cu totul original.

S-a mers pana acolo incat s-a susținut ca Blaga a adăugat psihanalizei interpretările sale originale si inovatoare, in concomitent cu distanțarea sa de psihanaliza lui Freud al cărei admirator fusese.

Originalitatea sistemului filozofic al lui Blaga consta si in redefinirea raporturilor dintre conștient si inconștient, asupra cărora se apleacă mai ales in scrierea Orizont si stil publicata in 1936.

El recunoaște ca psihanaliza a înlesnit obținerea unor rezultate incontestabile dar in același timp a deformat pana la caricatural viziunea asupra străfundurilor sufletești

Inacceptabila i se pare lui Blaga rolul pe care îl atribuie freudiștii inconștientului, aceștia sărăcind de conținut aceasta zona a aparatului psihic limitând si simplificam in același timp funcțiile sale; „psihanaliști se cred in posesia inconștientului total, câta vreme, de fapt, ei nu au pus piciorul decât in zonele marginase”.@

Blaga respinge ideea potrivit căreia inconștientul ar fi un simplu receptacul al produselor refulării „ rezervor de conținuturi psihice refulate”.@

El compara raportul dintre conștient si inconștient cu mitologica lupta dintre cosmos si haos, de teama haosului conștiința alunga produsele de degradare psihica in subsolul inconștientului. Filozoful remarca faptul ca, inconștientul este astfel damnat devenind un sediu al haosului psihic. Tocmai de aceea, psihanaliști au fost nevoiți sa inventeze conceptul de sublimare, adică purificarea conținuturilor refulate din inconștientul anarhic si imoral, proces ce urmarea reintegrarea pașnica in conștiința acestora. Blaga stăruie asupra ideii ca inconștientul nu este un simplu „subsol al conștiinței”, ci, dimpotrivă, „ca o realitate psihica ampla, cu structuri de o dinamica si cu inițiative proprii”, „organizat după legi imanente”. Inconștientul este dotat cu legi proprii, cu funcții suverane „de o ordine si de un echilibru lăuntric, gratie cărora el devine un factor in mai mare măsura sieși suficient decât e <<conștiința>>”. @

Superioritatea inconștientului, mai ales când e vorba de potențialul creativ, constituie temeiul si fundalul viziunii lui Blaga in materie de filozofie a culturii. Blaga apreciază prea îngusta perspectiva pe care o propune Freud asupra inconștientului, insa admite meritul lui Jung in rezolvarea acestor probleme. Jung admite elaborarea in sânul inconștientului a unor „plăsmuiri si conținuturi de compensație” si a unor „zăcăminte ale experienței ancestrale”, precum si eventualitatea ca inconștientul sa devanseze anumite stări ale personalității conștientului. Obiecția lui Blaga se refera la faptul ca Jung imaginează conținuturile inconștientului tot in funcție de conștiința „deși e ceva mai nuanțat si mai subtil decât obișnuiesc freudiști”*180@. In privința teoriei despre libido ca izvor al creației spirituale prin sublimare, Blaga se mulțumește sa răspundă ca „spiritul isi ia energiile de care are nevoie de oriunde acestea ii stau la dispoziție”.@

Asupra unor anumite aspecte ale interpretatrii psihanalitice privind procesele de creație (in arta, filozofie, etc.) L. Blaga revine critic in scrierea sa din 1937 Geneza metaforei si sensul culturii. Aici se ocupa de teoriile lui Freud si Jung si rolul ce ii poate reveni creației culturale active in recuperarea echilibrului psihic. Filozoful Blaga caracterizează aceste teorii drept culmi medicale. Revenirea la echilibrul psihic prin creație este răsturnata in viziunea lui Blaga.

„Prin mutatiunea ontologica ce are loc in el, omul paraseste definitiv o stare de echilibru animalic-paradisiac si se ;lansează in existenta intru mister si revelare, plina de primejdii tulburătoare, dinamica, creatoare”.@ Aceasta incursiune poate fi un motiv de pierdere a stabilității psihice. Același dezacord îl manifesta Blaga fata de afrimatia psihanaliștilor ca in mituri poate fi pusa in evidenta o întreaga simbolistica a structurilor psihice specific umane, ca, de pilda, atunci când zeii, stăpâni ai luminii, sunt identificabili cu conștiința, iar demonii haosului, cu inconștientul; aceste lupte de proporții cosmice s-ar concretiza in fapt in lupta dintre conștiința si pornirile inconștiente ale omului. El trage concluzia ca omul modern, cu toata voința lui de a scăpa de prejudecați, traieste sub sugestii mitice. Blaga manifesta o evidenta preferința pentru teoriile lui Jung in materie de inconștient: „daca la Freud inconștientul este cat pivnița unei case, la Jung este cat un imperiu subteran”. @ El afirma in lucrarea sa, Orizont si stil, ca atitudinea fata de ideea de inconștient, depinde in mare parte de orientările noastre metafizice. Prin aceasta remarca, el releva opoziția ireductibila dintre concepția lui despre inconștient si metapsihologia freudiana. Renunțând la psihanaliza, el se arata hotărât sa elaboreze o metoda originala de pătrundere in adâncurile sufletești. La reeditarea lucrării Orizont si stil, din 1944, el optează „pentru constructivismul perspectivic al noologiei abisale, o disciplina preocupata sa stabilească rolul inconștientului, ca izvor al vieții spirituale si al creației individuale si colective”.El a făcut din reabilitarea inconștientului, ideea de bolta a operei sale, credința ca acesta (inconștientul) sta la baza tuturor culturilor adevărate, pentru ca el determina felul de a fi si specificul, el furnizează „matca stilistica”, in care gesteaza creația. Mai mult chiar, el proclama absenta comunicării sistematice dintre conștient si inconștient si nu admite pendularea conținuturilor psihice intre acestea, deci nu admite refularea si sublimarea.

După 1940, Blaga demonstrează emanciparea sa fata de schemele freudiene, care îl insipirasera atunci când a scris primele sale producții teatrale.

Asistam la o eliminare a referințelor psihanalitice asemantoare cu cea pe care o va practica g. Călinescu mai târziu.

In 1942 el elimina din piesa Ivanca (fosta Fapta) toate referințele la Freud si psihanaliza.

Aceasta transformare si rescriere a operei nu a fost deplin reușita in opinia multor comentatori, deși au dispărut tehnicile si limbajul piesa ramane freudista in intriga si prin motivații. Totuși piesa ramane o mostra de teatru expresionist romanesc.

Despărțirea lui Blaga de psihanaliza se face in mare parte din cauza unor presiuni de natura istorica….

Atacat atât de stânga cat si de dreapta el se dezice de Freud ca mai apoi sa se apropie de marxism, idee de care era complet străin, pentru ca mai târziu sa se delimiteze strict de Jung. Cititorul de astăzi trebuie sa privească aceste <<opțiuni>> cu circumspecție, ținând cont de contextul istoric , si sa se aplece cu înțelegere asupra acestor aspecte .

Deși după declarațiile sale, Eliade nu a contenit sa denunțe tezele lui Freud, el nu a scăpat, după părerea unor critici, de influentele acestuia. Romanele sale din tinerețe, pline de efervescenta erotica, dovedesc o buna cunoaștere a schemelor freudiene.

Deoarece ca metodolog si teoretician el a respins categoric influenta freudismului, in 1960, anul in care își va redacta memoriile, el va simți nevoia sa justifice participarea sa la simpozionul organizat in toamna lui 1932, in care îl prezentase pe Freud ca om de cultura: „acceptasem sa vorbesc despre Freud pentru ca mi se părea ca pot descifra in opera lui o ultima faza de desacralizare a monoteismului si profetismului Vechiului Testament”.

Spre deosebire de alți scriitori inspirați din psihanaliza, Eliade are deplina libertate a asumării acestor păreri, deci ne putem încrede, fără rezerve, în buna sa credința.

Intr-un articol din tinerețe, adoptând viziunile elitiste ale mentorului sau spiritual, Nae Ionescu, Eliade acuza hegelianismul si freudismul de semidoctism și de propagarea unei culturi in serie pentru toți și pentru oricine. Eliade judeca freudismul nu ca pe un instrument de sondare a psihicului, ci ca pe o aglomerare de insanități, o știința a pitorescului și a explicațiilor facile.

La acea vreme el se declara de acord cu George Călinescu, respingând ca și acesta „afirmațiile prea apăsate ale psihanalizei”. Insa Eliade își permite sa ii reproșeze criticului fascinația sa pentru explicația lui Freud asupra viselor de naștere, reproșându-i acestuia că s-a grăbit sa adopte o teorie nefondata, ce abuza de interpretarea psihanalitica a miturilor și ritualelor.

Deși Eliade manifesta in general o atitudine negativa fata de psihanaliza, el nu poate sa nu recunoască marea contribuție a lui Freud la cunoaștere, adică la elaborarea unei teorii a inconștientului si punerea la punct a psihanalizei.

Discutând despre raporturile dintre simbolism și psihanaliză, el îl denumește pe Freud „ultimul pozitivist” și ii imputa cantonarea in înțelegerea sexualității in planul fiziologiei si psihologiei curente, nedescifrând in aceasta funcție sensuri creatoare derivate din noțiunea de sacru.

Schițând o paralela intre yoga și psihanaliză, el proclama superioritatea tehnicilor orientale în explorarea subconștientului, contrazicând in acest fel dogmatismul psihanalizei.

El nu îl cruța deloc pe Freud in privința teoriilor sale asupra fenomenului religios. Cuvintele sale la adresa lui sunt foarte dure. El cataloghează explicațiile pe care le da savantul vienez asupra experiențelor religioase si a altor activități spirituale drept inepte, infantile demente*.

Istoricul religiilor remarca faptul ca tehnicile yoga permit cucerirea subconștientului prin asceza, dominarea lui și chiar unificarea ulterioara a stărilor de conștiința.

Abordând psihanaliza in calitate de hermeneut si încercând sa deslușească substratul mitic al acesteia, Eliade observa o interesanta similitudine intre tehnicile psihanalitice si practicile inițiatice ale societăților primitive. Eliade observa ca asemenea omului din societățile arhaice, psihanalistul practica tehnica „întoarcerii îndărăt”, pentru a reactualiza in scop terapeutic stadiul primordial de perfecțiune si beatitudine specifice primei copilării. Eliade remarcă „e interesant de constatat ca dintre toate științele vieții, numai psihanaliza ajunge la ideea că <<începuturile>> oricărei ființe omenești sunt beatifice si constituie un fel de paradis, in timp ce alte științe ale vieții stăruie mai ales asupra precarității si imperfecțiunii începuturilor*175”. @

Alungarea individului din acest paradis primordial se produce la fel ca in schemele mitice printr-o ruptura generatoare de trauma. Aceasta trauma, neasumata de către conștiința, devine un factor de dezechilibru.

Fără sa accepte cheia visurilor propusa de Freud, Eliade ai recunoaște acestuia meritul de a fi introdus coerenta in limbajul oniric: „geniul lui Freud a fost de a dovedi ceea ce ni se pare astăzi evident, si anume ca întreaga fantasmagorie a viselor, care pana la el era considerata a fi cu totul gratuita, este de fapt un limbaj cifrat*176”@. Analiza cu scop terapeutic a personalității reprezintă, după părerea lui Eliade, o varianta medicala a ritualurilor de inițiere practicate in comunitățile arhaice, pacientul fiind invitat sa coboare adânc in el însuși, sa-si retrăiască trecutul, sa înfrunte din nou traumatismele, iar din încercare sa iasă renăscut si cu echilibrul psihic dobândit. El compara aceasta tehnica psihanalitica cu o coborâre in „infernuri”.

In privința complexului lui Oedip, Eliade e de părere ca Freud promovează o viziune universalista, înlocuind unitatea de ordin biologic (Darwin, Frazer) printr-o unitate de ordin psihic. Chiar daca M. Eliade nu pierde niciodată prilejul de a se distanta de freudism, cu totul alta atitudine a manifestat el fata de concepțiile lui Carl Gustav Jung, emulul si rivalul lui Freud in ale psihanalizei.

El va face cunoștință personal cu acesta in anul 1950, la reuniunea anuala de la Ascona, in Elveția, a cercului Eranos. Datorita întâlnirii cu Jung (creator al unor orientări majore in psihologia abisala si filozofia culturii), Eliade se afirma ca promotor al „antropologiei profunde”.

Deși critica americana i-a reproșat o prea mare apropiere de Jung, trebuie menționat ca sunt critici care apreciază ca Eliade operează intr-un mod original, cu termenii de „arhetip” si „inconștient colectiv”, atribuindu-le sensuri proprii acestor noțiuni.

3.2 influenta asupra receptării critice

Trebuie remarcat că psihanaliza a reușit sa scindeze si critica literara, împărțind-o in diverse tabere. Data fiind proasta receptare a psihanalizei, putini critici si-au permis o poziție ferma in favoarea ei, ceilalți mulțumindu-se cu atitudini evazive, alții mergând pana la o a nega in totalitate.

Formulări cu o anumita valoare de generalitate face Perpessicius in legătura cu o carte a lui Ionel Teodoreanu. El afirma ca investigațiile psihanalitice, romanul de moravuri al lui Proust si literatura critica a lui Gide au sporit câmpul cunoașterii literare.

Istoricul literar, Basil Munteanu, identifica printre inspiratorii romancierului Camil Petrescu pe Bergson, Husserl si Freud.

Anton Holban, in studiile sale despre unele personalități ale literaturii europene, remarcă, in 1936, că: “in preajma lui Proust se simte umbra lui Freud”.

Alice Voinescu identifica in viziunea dramatica a lui Wedekint o incursiune in subconștientul închis cu șapte lăcate.

O pledoarie in favoarea însușirii de către critici a cuceririlor științifice promovate de Freud întâlnim in studiul din 1938 al lui Șerban Cioculescu, consacrat scrierilor Hortensiei Papadat-Bengescu. Deși Cioculescu evita cu abilitate termenul de psihanaliza, referirile la aceasta noțiune sunt extrem de transparente si evidente. Poziția lui Cioculescu vis-a-vis de confruntarea pe tărâmul criticii literare (dintre partizanii “artei sănătoase” si “arta degenerata a modernilor” ) încearcă să fie una obiectivă si constructivă. După el, reprezentanții criticii moralist-didactice ar trebui să ia act de însemnătatea descoperirii domeniului iraționalului (subconștient si inconștient). După Cioculescu, explorarea acestor domenii este in măsura sa ne dea informații despre mobilul comportamentului uman in anumite situații ,despre rațiunile ascunse ale actelor si simțirilor omenești. Opiniile criticului sunt oarecum evazive, el nu dorea sa fie perceput ca un partizan înfocat al freudismului.

In deplina concordanță cu noile tendințe ale literaturii moderne se plasează Nae Ionescu in Nu, pentru care psihanaliza este un instrument cu ajutorul căruia omul se poate cunoaște cu adevărat, își poate explora dimensiunile sufletești.

In schimb comentariile lui Petre Comarnescu privitoare la creația dramatica a lui O’Neill ocolesc sistematic recursul la termenii psihanalitici. In prefața sa la traducerea piesei Straniul Interludiu ca si in alte studii publicate in “Revista fundațiilor regale” numele lui Freud este ocolit cu grija deși toți exegeții dramaturgului american recunosc in creația acestuia vădite influente ale psihanalizei.

Abia peste aproape treizeci de ani intr-o alta prefața el recunoaște rolul psihanalizei in creația lui O’Neill.

In schimb Tudor Vianu era convins ca psihanaliza se dovedește capabila sa lumineze multe aspecte nebănuite ale originii creației artistice, drept care, include traducerea unui mic studiu a lui Sigmund Freud in Istoria esteticii de la Kant pana azi in texte alese, pe care a întocmit-o in 1934.

Tratatul de estetica al lui Vianu lucrare de referința in istoria literaturii include un capitol despre” teoria psihanalitica a artei”, capitol in care aflam o expunere nu lipsita de bunăvoința privind concepțiile lui freud si mai ales ale lui o. Rank in legătura cu “valoarea si condiționările sexuale ale artei”. După ce prezintă implicațiile asupra esteticii ale doctrinelor psihanalitice, Vianu trece la o examinare critica prilej cu care face observații de mare pertinenta.

El opune teoriei lui Rank (ce considera ca din punct de vedere social-istoric, preocupările artistice devin manifeste odată cu slăbirea pulsiunilor instinctuale) etnografia si manifestările artistice ale copiilor de pana la trei ani.

O alta observație interesanta îl vizează pe Freud. Pornind de la ideea acestuia ca arta este produsul unei sublimări ,ea ar trebui sa aibă un conținut sexual latent dar niciodată manifest .Criticul remarca in schimb existenta unei sumedenii de creații artistice cu conținut explicit sexual.

Aceasta atitudine receptiva dar si circumspecta in același timp o are Vianu si in perioada de prigonire a psihanalizei a anilor `50.

Cu ocazia rescrierii unor studii despre metafora,Consecvent părerilor sale el menține afirmația despre funcțiunea psihologica a metaforei si recunoaște meritul lui Freud de a fi elaborat o întreaga disciplina de sistematizare a viselor.

După părerea lui Vianu, o confirmare a raporturilor dintre metaforele poetice si imagina visului se evidențiază in considerațiile lui Freud referitoare la regele Lear al lui Shakespeare.

Problema contribuției inconștientului la făurirea operei de arta l-a interesat si pe Nichifor Crainic, a cărui viziune estetica era de esența teologala.

Acesta respinge deopotrivă teoriile lui Freud si Jung arătând ca numai conștiința spirituala de esența divina este răspunzătoare pentru inspirația artistică. Încercări de critica psihanalitica mai fac Justin Neuman si doctorul Vlad C.

Cu puțin timp înainte de apariția hulitei cǎrți a doctorului C. Vlad, eseistul Lucian Boz se angajează intr-o tentativa de interpretare a operei eminesciene, prin prismo-psihanalitica. El prezintă poetul oscilând intre erosul cosmogonic si erosul sexual. El merge pe urmele complexului lui Oedip, psihanalizând opera eminesciana la nivel rudimentar -“Sa simt ca de suflarea-ti suflarea mea se curma / Si in stingerea eterna dispar fara de urma” – in aceste versuri vede L. Boz resorbirea in trupul matern.

Concluzii trage si Mihai Uța, studiind prezenta complexului Oedip in operele lui Shakespeare, Schiler, Racine, Leonardo da Vinci: “arta s-a format așadar in paguba vieții biologice… elanul sexual originar a fost înfrânat, conservat si constrâns sa se metamorfozeze”.

In anii `30, deși psihanaliza era pomenita cel mai ades fara amabilitate in lucrările de teorie literara, Geo Bogza declara răspicat in revista Unu din 1929 – “cred in orizonturile estetice deschise de psihanaliza”.

Basil Munteanu remarca explozia de erotism ce se revărsa peste tânăra proza româneasca. M. Eliade, deși in beletristica sa juvenila, se dovedește familiarizat cu schemele lui Freud, nu tine sa revendice aceasta ascendenta, pe când alți prozatori nu se feresc sa admită aportul psihanalizei la formarea viziunilor artistice. Eugen Lovinescu, spre exemplu, nu se sfiește sa afirme ca scriind romanul Mite, din ciclul dedicat lui Eminescu, a urmărit metodic sa facă treaba de psihanalist. Șerban Cioculescu ii reproșează un anacronism ce apare in roman – „Mite cunoaște refularea înaintea doctorului Freud”. Aceasta greșeala nu îl împiedica insa pe E. Lovinescu sa rǎmânǎ in continuare un freudist declarat.

Dacǎ la Lovinescu freudismul este asumat, Camil Petrescu este bănuit de legături oculte cu psihanaliza lui Freud.

Gheorghe Lazǎrescu remarca anumite pasaje din Patul lui Procust ce par sa facă trimitere la psihanaliza: Doamna T. si Fred Vasilescu sunt îndemnați sa se destăinuie scriind „la întâmplare, prolix fǎrǎ ortografie, fǎrǎ compoziție, fǎrǎ caligrafie”. Gh. Lazăr vede in aceste cuvinte anamneza practicata de psihanaliști.

De romanul Adela al lui G. Ibraileanu se ocupa in același timp doctorul Justin Neuman si criticul literar Nicolae Balota. Criticul Balota nu se sfiește sa asocieze voalat figura personajului Emil Codrescu cu Garabet Ibraileanu. Daca Ibraileanu a urmărit sau nu in mod deliberat sa-si construiască romanul după scheme psihanalitice aceasta nu poate fi demonstrata.

In opinia unor critici, nici Gib I. Mihaescu nu scapă de influenta psihanalizei.

In cronica sa la Brațul Andromedei, Pompiliu Constantinescu remarca faptul ca nici in volumele anterioare Gib I. Mihaescu nu s-a putut sustrage acestor influente. Nichifor Crainic insa, apropiat colaborator al scriitorului, respinge acest punct de vedere, punând senzualitatea obsedantă din romanele lui Gib pe seama unei răbufniri deplasate in arta si in același timp si pe seama stării sufletești speciale a scriitorului bolnav de tuberculoza.

Cercetătorul Stelian Cinca încearcă sa demonstreze ca Gib I. Mihaescu avusese un contact cu scrierile lui Freud prin mijlocirea lui Ioan Popescu-Sibiu a cărui teza de doctorat se intitula Doctrina lui Freud. Cercetătorul ajunge chiar sa afirme ca „personajele sale sunt construite in mod analog celui in care Freud si adepții lui concepeau omul”. Stelian Cinca vede in dragostea neîmplinita a lui Gib fata de o evreica basarabeanca, renunțarea la idealul viu pentru unul imaginar creat in romanul Rusoaica.

Considerații serioase despre freudismul lui Gib a formulat in studiul Gib Mihaescu, nuvelist, Nicolae Balota, ce neaga faptul ca obsesiile erotice din operele scriitorului ar avea o sorginte psihanalitica. El afirma ca Mihaescu nu a coborât niciodată in străfundurile psihologice ale personajelor sale, ci s-a mulțumit sa urmărească proiecțiile imaginației. Personajele sunt dominate de fantasme fără a putea fi puse insa sub semnul psihanalizei. El conchide ca imaginarul unor astfel de eroi, oricât de pasionant si de fascinant s-ar înfățișa, el nu ajunge sa constituie, ca in cazul operelor cu substrat freudian, însuși motorul tainic al destinului acelor eroi.

3.3 lecturi ale unor cunoscuti autori sau autori sub influenta psihanalizei

Influenta psihanalizei aspura literaturii si a artei este deosebita. Nume mari ale literaturii universale, Thomas Mann, D. H. Lawrence, James Joyce, sunt influentati de teoria lui Freud, Faulkner intra in mrejele ei, Huxley si Eliade valorifica idei psihanalitice, iar Tzara, fondatorul suprarealismului recunoaste explicit rolul psihanalizei in cadrul miscarii suprarealiste.

Psihanaliza produce o adevarata efervescenta culturala. Sunt reinterpretate si reevaluate din aceasta perspectiva operele lui Eschil, Sofocle, Shakespeare, Goethe, Dostoyevsky. Explorarea inconștientului, teribila, indrazneata si uneori neplăcuta misiune a explorării inconștientului devine combustibilul artei in general.

Suprarealiștii ajung sa considere inconștientul izvor unic si inepuizabil de inspirație esuand astfel in infrarealism.

Explicația consta in faptul ca instinctele si inconștientul sunt infrastructura vieții umane si nu suprastructura, reprezentata prin valori conștiente explorate si puse in valoare de curentul existențialist.

Literatura exploatează de asemenea teoriile privitoare la impactul si importanta hotărâtoare a primilor cinci ani de viata in dezvoltarea individului. Determinarea destinului uman nu se poate reduce insa la acești ani, iar o serie de oameni de știința demonstrează ca in rolul formativ al individului ereditatea si influenta familiei are o pondere însemnata.

Deși acuzat de pansexualism, in prima parte a operei sale, evoluția lui Freud nu se oprește aici. Prin lucrarea sa Totem si Tabu, Freud inaugurează problematica arhetipului primitiv, căruia Jung si M. Eliade ii acorda o importanta deosebita înclinând sa vadă in arhetipuri principalele tipare ale gândirii umane, matrice si model, ce se materializează prin arta.

Considerând atât inconștientul individual (legate de sexualitatea infantila) cat si cel social (legat de arhetipul gândirii primitive), procese iraționale, teoreticienii au căutat izvoarele acestor idei in opera lui Nietzsche Schopenhauer si chiar Kierkgoord. De aici pana la afirma iraționalitatea vieții nu a mai fost decât un pas. Aceasta exagerare este contrazisa in fapt de Freud si Bergson, care afirma iraționalitatea instinctelor si primatul emotivității si volitivitatii. Aceasta precumpănire (mai mult sau mai puțin iraționala asupra inteligentei) nu se produce in cazul unui om sănătos, ci mai ales in cazul celui bolnav.

Dar psihologia nu se reduce la acest aspect (al manifestărilor patologice) in teoria sa asupra vieții si persoanei umane, Freud pune accentul pe funcțiunea normala a Eului care realizează sinteza dintre instinctele iraționale din sine si normele hiper-morale si suprarartionale ale Supra-Eului, In aceasta privința, neopsihanaliza, prin Franz Alexander, Horney merg chiar mai departe afirmând cu tărie funcțiunea integratoare si de sinteza a Eului normal.

In schițele din tinerete, Thomas Mann valorifica sexualitatea infantila, iar din nuvela sa Moarte in Veneția, dezvolta problema ambivalentei sexuale. In aceste nuvele, dar mai ales in Muntele Vrajit si in special in nuvela auto-biografica Tonio Kroger, autorul valorifica funcția de sinteza a Eului si rolul sau prim.

Sub semnul interpretării social-psihologice si mai ales biologice ramane Dreiser in Geniul, iar elemente de interpretare psihanalitica a operei eminesciene regăsim in critica lui Călinescu si scrierile lui Cezar Petrescu, M. Eliade, Lucian Blaga. La interpretările psihanalitice, Blaga adăuga sistemul sau de filozofie a culturii, iar Eliade aduce teoria sa asupra arhetipului.

O abordare introspectiva specifica lui Freud, caracterizează opera lui Dostoievski, Marcel Proust, Andre Gide, James Joyce, Kafka, iar conduita exterioara de al carei studiu s-a ocupat Pavlov intervine in descrierile lui Tolstoi, Balzac, Blaga, CAmil Petrescu, M Eliade, Matei Caragiale.