Biblioteca Municipala Roman. Nivele de Confort Si Uzura a Constructie

Litere

Biblioteca Municipala Roman. Nivele de Confort Si Uzura a Constructie

Byadmin ianuarie 1, 2024

INTRODUCERE

Politicile actuale de conservare a patrimoniului cultural mondial, care vizează pentru fiecare națiune în parte salvarea moștenirii sale culturale, impun o schimbare a teoriei generale a restaurării. O atenție deosebită se acordă atât proceselor și modalităților de păstrare a bunurilor culturale, cât și elementelor tehnice și metodologice inovative legate de investigarea, conservarea, restaurarea și valorificarea lor muzeală [1],[4].

Mutațiile climatice importante care au survenit la sfârșitul secolului XX, ca urmare a acțiunii destructive a factorilor de mediu (poluarea, defrișările necontrolate, seceta, inundațiile, cutremurele, etc.), au dus la o accelerare a ratei de degradare și de deteriorare a bunurilor patrimoniale, în special a monumentelor de arhitectură și a celor naturale. În mod implicit s-a constatat o creștere a complexității problemelor cu care se confruntă specialiștii din acest domeniu. Este deci necesară o abordare unitară și formularea de noi direcții prioritare de studiu a problematicilor complexe ale domeniului, care impun competențe tehnice și științifice din specializări conexe.

Întrucât în practica de zi cu zi și chiar în publicații apar unele formulări sau atribuiri incorecte ale unor termeni des uzitați în domeniu, încercăm în lucrarea de față să prezentăm în baza principiilor fundamentale terminologia unanim acceptată pe plan mondial în domeniul protejării, investigării, conservării și restaurării monumentelor. În realizarea lucrării s-au analizat pentru anumiți termeni atribuirile și explicitările din diverse dicționare consacrate.

O terminologie unitară și o teorie directoare pentru activitatea de conservare și restaurare reprezintă un deziderat de prim ordin atât la nivel național, cât și pe plan mondial. Din nefericire, deși a existat o preocupare constantă pentru elaborarea unor principii și a unei terminologii general valabile, rezultatele obținute la nivel mondial au fost adesea contradictorii și controversate [1], [3],[12]. În țara noastră cercetătoarea Cella Manea [7], la nivelul anilor 80, a avansat o propunere privind termenii de bază utilizați în domeniu și principiile fundamentale care să guverneze activitatea de conservare și de restaurare, în funcție de specificul național. Având ca reper această propunere, vom prezenta succint definițiile uzuale, începând cu termenii de bază.

Plecându-se de la protejarea edificiilor și a operelor de primă întâietate istorică și artistică, toate țările atribuie noțiunii de “monument istoric” un sens mult mai larg. Monumentele istorice exprimă o dimensiune temporală, reprezentând din punct de vedere numeric și valoric anumite trăsături ale unei societăți: acumulare și dezvoltare economică, stabilitate politică, nivelul de creație și dialogul cultural.

Astfel, Carta de la Veneția [12], încă din 1964, referindu-se la conservarea și restaurarea monumentelor istorice, a dat o semnificație mai largă noțiunii de monument, ca o consecință a ofensivei urbanismului și sistematizării, amplificând-o prin introducerea conceptelor de “centru monumental”, “ansamblu istoric”, “rezervație urbană”, “nucleul vechi urban”, “zonă periurbană veche”, “zonă de protecție culturală și naturală” și altele. În acest sens, noțiunea de “monument istoric” cuprinde atât creația arhitecturală izolată, cât și așezarea urbană sau rurală, care aduce mărturia unei civilizații anume, a unei evoluții semnificative sau a unui eveniment istoric. În acest caz se are în vedere atât marile creații, cât și operele modeste, care au dobândit o semnificație culturală deosebită cu trecerea timpului.

Conform Recomandării privind protecția la nivel național a patrimoniului cultural și natural, adoptată cu ocazia Conferinței Generale a UNESCO de la Paris (16.11.1971), patrimoniul cultural cuprinde [13]:

– monumente: opere de arhitectură, lucrări de sculptură monumentală și picturi, inclusiv desene și inscripții din grote, precum și elemente, ansambluri de elemente sau structuri cu valoare specială din punct de vedere arheologic, istoric, artistic sau științific;

– clădiri: sub forma construcțiilor separate sau grupate, care, din cauza arhitecturii, complexității elementelor structurale și funcționale, plasării și distribuției în peisaj, prezintă o valoare specială din punct de vedere istoric, artistic sau științific;

– situri: arii topografice, lucrări ale omului și ale naturii, care prezintă o valoare specială prin frumusețea lor sau prin interesul pe care-l ridică din punct de vedere arheologic, istoric, etnologic sau antropologic.

Conform aceleiași recomandări, patrimoniul natural cuprinde:

– formații sau grupuri fizice și biologice cu valoare deosebită din punct de vedere estetic sau științific;

– formații geologice sau fizico-geografice și arii (rezervații) precis delimitate, care constituie habitatul speciilor de animale și plante de valoare, rare sau amenințate cu dispariția, de o deosebită importanță din punct de vedere științific sau al conservării;

– situri naturale ca suprafețe delimitate, cu valoare specială din punct de vedere științific, al conservării și al frumuseții lor sau în relația lor cu operele realizate de om și de natură.

Referitor la definirea și clasificarea monumentelor istorice, avem ca surse următoarele acte normative: H.G. 286/1995, L 150/1977, O.G. 47/2000, O.U.G 228/2000, O.M.C. 2013/2000, H.G. 730/2000 și O.M.F. 1026/2000.

Gravitatea neutilizării corecte a unor termeni este cu atât mai dură cu cât acestea apar redactate în scris, fără a lua în discuție numărul mare de lucrări științifice publicate (chiar de specialiști de marcă), în unele dicționare tehnice sau de specialitate. În acest context, prezentăm în continuare definirea corectă a principalilor termeni consacrați în domeniu.

Conservarea și restaurarea bunurilor culturale reprezintă un ansamblu de activități complexe, care au în vedere păstrarea moștenirii culturale a unui popor și transmiterea acesteia în timp generațiilor viitoare.

Termenii folosiți au semnificații diferite: civilizația anglo-saxonă utilizează termenul general de conservare (conservation), care include și pe cel de restaurare (restoration), iar prezervarea (preservation) înlocuiește noțiunea europeană de conservare. Concepția europeană promovează ambele concepte, ca având semnificații complet diferite: conservare (conservation, conservazione etc.) și restaurare (restauration, restauro etc.).

Conservarea reprezintă un ansamblu de măsuri, mijloace și acțiuni care urmăresc păstrarea nealterată a aspectului obiectelor de patrimoniu cât mai aproape de cel inițial. Se poate vorbi despre conservare ca despre o disciplină ce are în vedere etiopatogenia (stabilirea cauzelor și mecanismelor de îmbolnăvire), profilaxia (combaterea factorilor determinanți și eliminarea celor de risc) și tratamentul de stopare a proceselor de deteriorare și degradare a bunurilor de patrimoniu cultural [7].

Restaurarea reprezintă un ansamblu de măsuri prin care se urmărește redobândirea aspectului sau structurii inițiale a obiectelor, pierdute parțial în urma proceselor de degradare sau deteriorare.

In opinia lui Marijinissen [8] un tratament de conservare are următoarele obiective: stabilizarea stării actuale a operei de artă; însănătoșirea generală și eliminarea cauzelor de deteriorare; protejarea operei împotriva factorilor nocivi din mediu. Plecând de la distincția ce trebuie făcută între termenii de conservare și restaurare, același autor subliniază faptul că un tratament de conservare se abține să completeze cu bună știință o operă de artă; orice adaus care-i denaturează calitățile artistice și semnificația originară trebuie evitat.

Degradările și deteriorările sunt rezultatul unor procese (efecte) care conduc la modificări fizico-structurale (la nivel micro- sau macro-), cromatice, mecanice etc., cu repartiții în anumite zone mai mult sau mai puțin extinse. Acestea pot surveni sub influența factorilor fizico-mecanici, foto-chimici, climatici și biologici. Când au loc sub influența factorilor foto-chimici și microbiologici apar degradări/alterări, iar când au loc sub influența factorilor fizico-mecanici și climatici conduc la deteriorări/destrucții. Ca exemple, avem degradările și deteriorările specifice, datorate cutremurelor, iradierilor, vibrațiilor, inundațiilor, avalanșelor, focului, vântului/furtunei și curenților turbionari (efectul aerofoil și efectul de eroziune), înghețului și variațiilor bruște de temperatură și umiditate, atacului xilofagic și al microorganismelor (bacterii, levuri, alge, miceți etc.), ploilor acide și diverselor forme active de poluare.

Degradarea/alterarea începe de obicei de la suprafață spre interior. În schimb deteriorarea/destrucția survine atât de la suprafață, cât și din interior și este în general indusă de centrii activi sau punctele de slabă rezistență.

Fisura reprezintă o destrucție structurală direcționată (longitudinală, transversală, radială, arborescentă, etc.) în zone intercristaline, interfazice sau între interfețe cu puncte de minimă rezistență sub acțiunea unor forțe fizico-mecanice. Acestea pot fi interne (închise) sau vizibile la suprafață (deschise), iar după lărgime pot fi: nelizibile structural sau lizibile și în fine, după extensie la nivel de element sau component structural, se grupează în parțiale și generalizate. După timpul de la punerea în operă, acestea mai pot fi clasificate în fisuri timpurii (datorate incompatibilității între materiale sau acțiunii unor factori de risc: cutremure, explozii, ultrasunete, ingheț-dezgheț, etc.) și fisuri târzii sau de vechime (datorate îmbătrânirii materialelor).

Fracturile (închise sau deschise) sunt fisuri generalizate, ce traversează întreaga secțiune a unui element structural (planșeu, grindă, căprior, cărămidă, ramă, șasiu, etc.). Acestea se datorează unor procese fizico-mecanice dinamice (loviri, torsionări, forfecări, secționări).

Crăpăturile sau craclurile sunt fisuri de suprafață, care străbat în funcție de mecanism, unul sau mai multe straturi. Ele pot fi, ca și fisurile, timpurii sau de vechime, iar după formă: arborescente, radiale, mozaicate, etc.

Avaria reprezintă deteriorarea unor elemente structurale din componența unui sistem tehnic (funcțional) prin scoaterea lor totală sau parțială din funcțiune, sub acțiunea unor procese fizico-mecanice dinamice, interne (endogene) sau externe (exogene). Avaria conduce la o perturbare gravă a regimului normal de funcționare a unui sistem, cu întreruperea temporară sau totală a activităților, după cum sistemul se află în formă de precolaps sau colaps. Când ne referim la ultimele noțiuni, starea de precolaps, respectiv de colaps se extinde atât la elementele structurale cât și la cele funcționale, pe când în cazul unui material, avut în vedere, ne limităm doar la starea de colaps, când vorbim de ireversibilitatea proceselor de restaurare. Ca exemplu de colaps pentru materiale, amintim: carbonizarea și putrezirea lemnului, rugina fără sâmbure metalic, fragilizarea și monolitizarea suporturilor celulozice papetare, cornifierea ireversibilă a pergamentului și pielei, fragilizarea prin carierea totală (atac xilofagic generalizat) a lemnului, pierderea prin craclare și exfoliere totală a unui strat pictural și altele.

De asemenea amintim faptul că unii specialiști confundă sau atribuie greșit proceselor de conservare – restaurare, termenii de consolidare – reabilitare, primul fiind, ca de altfel și stabilizarea, o etapă a restaurării, iar al doilea cuprinde în formă difuză mai multe etape ale restaurării unor elemente structurale sau funcționale.

Consolidarea cuprinde o serie de operații și procese de refacere a elementelor structurale pentru a le mări capacitatea de rezistență la acțiunea anumitor factori externi sau exogeni. Ca exemplu avem consolidarea inimii unei grinzi metalice, a unor grinzi de beton, consolidarea suporturilor și a stratelor de preparație, a finisajelor, a terasamgeneralizat) a lemnului, pierderea prin craclare și exfoliere totală a unui strat pictural și altele.

De asemenea amintim faptul că unii specialiști confundă sau atribuie greșit proceselor de conservare – restaurare, termenii de consolidare – reabilitare, primul fiind, ca de altfel și stabilizarea, o etapă a restaurării, iar al doilea cuprinde în formă difuză mai multe etape ale restaurării unor elemente structurale sau funcționale.

Consolidarea cuprinde o serie de operații și procese de refacere a elementelor structurale pentru a le mări capacitatea de rezistență la acțiunea anumitor factori externi sau exogeni. Ca exemplu avem consolidarea inimii unei grinzi metalice, a unor grinzi de beton, consolidarea suporturilor și a stratelor de preparație, a finisajelor, a terasamentelor, a fundațiilor, etc. Consolidarea reprezintă o etapă foarte importantă din procesul de restaurare (care poate avea o etapă unică, consolidarea, sau mai multe). Ea poate avea caracter profilactic (de obicei premerge oricărei intervenții de restaurare drastică, care poate afecta structura bunului deteriorat) sau definitiv (în cazul monumentelor care necesită consolidări durabile ale elementelor de susținere sau de structură; o consolidare definitivă poate să impună și utilizarea unor materiale ireversibile).

Stabilizarea se referă la oprirea (stoparea) proceselor de deteriorare și de degradare. Ea poate fi: profilactică (preventivă), când se impune implicarea unui proces reversibil de stabilizare și permanentă sau totală. Stabilizările sunt de mai multe tipuri: structurale (acestea cuprind stabilizarea dimensională, stabilizarea hidrică, etc.), funcționale și cromatice. Stabilizarea este, de asemenea, o etapă în intervențiile de restaurare și se diferențiază în cele trei categorii prezentate mai sus, în funcție de natura bunului și de proprietățile sale, cât și de necesitățile de conservare și restaurare: stabilizarea dimensională (mai ales pentru bunuri din materiale susceptibile variațiilor dimensionale) și stabilizarea hidrică (refacerea domeniului normal de variație a echilibrului hidric) ca și componente ale stabilizării structurale și stabilizarea cromatică (cum ar fi stoparea degradării cromatice prin chelatizare, mascarea unor coloranți sau pigmenți în procesele de spălare, care pot prezenta o degradare sau alterare cromatică, respectiv o deplasare cromatică, ca de exemplu, trecerea culorii verde în albastru, a celei albastre în cenușiu, etc.).

Referitor la operațiile de restaurare, trebuie precizate semnificațiile unor termeni, care tind să fie confundate: integrare, completare, întregire și restituire.

Integrarea este intervenția sau ansamblul de acțiuni prin care bunul de patrimoniu este readus în forma inițială nu numai prin redispunerea elementelor lui în ordinea originară, dar și prin completarea elementelor sau părților lipsă. Integrarea se poate face atât la nivel structural, cât și cromatic (pentru obiectele cu strat policrom). Integrarea (cel mai adesea întâlnim termenul de reintegrare) sau retușul cromatic reprezintă un ansamblu de operații estetice, care se realizează după curățirea picturilor sau obiectelor cu suprafețe policrome și care au drept scop redarea integrității și armoniei imaginii picturale. Este vorba de o serie de intervenții a căror complexitate poate varia: de la simpla estompare a marginilor craclurilor prea evidente, până la integrarea unor lacune de mari dimensiuni, care perturbă grav lectura întregului. Tehnicile de reintegrare cromatică sunt variate și diferă de la o școală la alta: reintegrare în ton neutru, reintegrare diferențiată (selecție, abstracție cromatică), reintegrare mimetică sau iluzionistă etc. [21],[22].

Întregirea reprezintă readucerea unui bun de patrimoniu nu numai la forma inițială, dar și în ansamblul din care a făcut parte inițial.

Restituirea reprezintă revenirea la forma inițială a unui bun de patrimoniu, care are încă toate elementele, dar dispuse în altă ordine decât cea originală.

Completarea este operația prin care se înlocuiesc părțile lipsă sau cele cu degradare sau deteriorare ireversibilă, care datorită stării precare de conservare (de obicei sub 5%) nu-și mai pot îndeplini funcția.

De asemenea, trebuie făcute distincții între o serie de termeni ce țin de sfera activității de falsificare, cu care uneori restaurarea poate fi confundată, în mod intenționat sau nu, mai ales când urmează să se realizeze replici, integrări, completări sau restituiri.

Copia poate reprezenta o replică științifică, când caracteristicile generale și de detaliu (structural-funcționale sau tehnice, stilistice, ideatice și formale), repetate după un unicat, sunt comparabile cu originalul, în condițiile unei rigori deosebite în ceea ce privește respectarea și repetarea, inclusiv în expresivitate, a elementelor originalului.

Replica științifică este utilizată în activități didactice, în cercetare și de foarte multe ori în expuneri muzeale, mai ales atunci când originalul face parte din grupa IA sau IB de conservare și nu permite expunerea (etalarea)[23].

Între original și replică există unele mici diferențieri. Aceste au rolul de a permite distingerea de original. În acest sens, fie se inserează în spațiul sau suprafața copiei titlul, autorul și anul realizării originalului/autorul și data copiei, fie se întocmește o documentație aferentă (descrierea mijloacelor, a rezultatelor, a stratigrafiei, a tehnologiei de punere în operă și a tehnicii artistice utilizate, a concluziilor privind metodele și tehnicile de investigare cu rezultatele obținute, cu nume autor – copie, data și materialele utilizate). Copistul mai poate recurge și la un semn distinctiv, de exemplu un C majuscul, cuprins într-un cerc, ©, desigur executat pe parcursul realizării copiei (notația trebuie să se integreze material în toate straturile pe care le va prezenta în final opera).

În oricare situație replica științifică va fi realizată în limitele dimensionale ale originalului, cu un minus sau un plus de 1 – 2 cm pentru copii după originale cu dimensiuni cuprinse între 25 și 150 cm, raport care se va păstra atât pentru cele mai mici, cât și pentru cele mai mari.

Dacă o copie are scopul de a reda toate caracteristicile originalului, inclusiv elementele de identitate (notate sau nu de autorul originalului) iar, în caz de nereușită integrală în utilizarea întregului complex de materiale și a relațiilor dintre ele, raportate la original, va recurge la mijloace de camuflaj care să asigure copiei valențe potențial egale cu cele ale originalului, în vederea valorificării ei comerciale, atunci vorbim de fals [21],[24].

Dacă falsul cuprinde și replica științifică, care nu prezintă elemente specifice restrictive și includerea ei ulterioară într-un titlu de proprietate sub pretext de original, vorbim de falsul de colportare.

Atât replicile științifice, cât și falsurile cuprind aceleași subdiviziuni pe care le pot prezenta copiile.

După cum știm copiile pot fi:

copia de epocă, care cuprinde elementele de stil, personale ale autorului, fiind realizată în același context istoric cu opera de artă, ce i-a servit de model;

copia de autor, care, de fapt, prin datele noi de ordin semantic, poate fi cotată ca o operă de artă din moment ce creatorul, prin formele prea puțin diferențiate față de original, încearcă și dovedește noi valențe creatoare;

copia de compilație, ce cuprinde elemente din două sau mai multe originale, fie după același autor (lucrări apropiate sau îndepărtate ca timp) sau/și după autori diferiți;

copia de multiplicare manuală, care reprezintă repetarea aceleiași configurații materiale și semantice de două sau mai multe ori, indiferent de motivația de fond;

copia manufacturieră, care este realizată în condiții de tehnică manufacturieră;

copia industrială, care este realizată în condiții de tehnică industrială;

copia fotografică, care este realizată prin tehnica multiplicării fotografice;

copia mixtă: manufacturieră, industrială, grafică sau/și fotografică cu adausuri manuale.

Ultimele 5 tipuri de copii se mai numesc și copii de serie.

Falsurile de serie pot fi și ele manufacturiere sau industriale. În cazul tablourilor vorbim de falsuri realizate cu adausuri manuale (tușe sporadice de culoare, de glasiu, de verniuri, craclări și patinări artificiale etc.), cu gravura colorată, dagherotipul completat manual sau/și fotografia pictată.

Legat de domeniul falsificării adesea întâlnim termenul patină, aplicat îndeosebi picturilor și obiectelor din bronz, argint etc., dar destul de controversat din punct de vedere al semnificației [24]. În ceea ce privește etimologia cuvântului, filologii și lingviștii au păreri diferite; el ar deriva fie din latinescul “patina”, fie din cuvântul italian “patena”. După unii acest termen era folosit la origine pentru a desemna coroziunea obiectelor de metal, mai ales a celor din bronz. Prin extensie, el desemnează în zilele noastre aproape toate fenomenele de suprafață datorate îmbătrânirii: “murdăria” și “luciul” produse de atingerile frecvente sau “vălul” cu care timpul acoperă obiectele și datorită căruia acestea dobândesc o unitate valorică ce le înfrumusețează, le înnobilează.

Textele cele mai vechi tratând despre patina tablourilor provin din sec. al XVII-lea. In noiembrie 1657, un anume Paolo del Sera, căutând tablouri pentru cardinalul Leopoldo de Medici, îi scrie cu referire la o pânză de Veronese, descriind fenomenul patinei ca fiind “o unitate pe care timpul o dă pânzei și care place”. Găsim descrieri analoge la Marco Bosschini (Veneția, 1660) și Filippo Baldinucci (Florența, 1681). Delacroix estima că “timpul redă operei, ștergând tușele – atât pe primele cît și pe ultimele – ansamblul său definitiv”.

Termenul pare să evoce o atenuare a culorii, care tinde spre o unitate crescută a valorilor cromatice. Semnificația sa se situează astfel într-un context estetic și provoacă confuzie acolo unde este folosit pentru a desemna fenomene de evoluție materială perfect definite prin alți termeni tehnici. In semnificația sa generală, termenul acoperă numeroase efecte de naturi diverse. Examenul fizic al obiectului demonstrează de altfel că cel mai adesea este vorba de o combinare a mai multor fenomene: cracluri, transparență crescută, îngălbenire, decolorare, întunecare, uzură, murdărie, degradări accidentale, efecte de abraziune sau de impregnare etc.

Specialiștii Marijinissen și Kockaert 8 consideră că prin patină ar trebui să înțelegem în terminologia profesională două cazuri bine distinse:

– coroziunea de suprafață a obiectelor de metal, mai ales a bronzurilor;

– lustruirea superficială provocată de manipularea și atingerile frecvente a obiectelor uzuale, obiectelor de cult și a pieselor etnografice.

În decursul timpului istoria artei s-a dezvoltat ca o știință capabilă să obțină rezultate obiective, general valabile, prin implicarea unei metode de cercetare, ce are la bază un demers sau un algoritm ce poate fi generalizat rezultat din varietatea experiențelor metodice, care elimină neînțelegerile și incongruențele dintre concluziile propuse.

Demersul sau algoritmul utilizat în cercetarea din domeniul istoriei artei reprezintă o colaborare a tuturor experiențelor metodice din întreg arealul de valori culturale, care asigură un diagnostic întemeiat pe date concrete cât mai amănunțite și cât mai exhaustive. Acesta are la bază o schemă de cercetare aptă să ofere garanțiile necesare prin luarea în considerare a tematicii, a faptelor materiale și formale, care să permită evaluarea tuturor caracteristicilor structural – funcționale și estetice și să le coreleze cu factorii sociali și ideologici. Procedeul investigației în expertizarea artistică și istorică trebuie să elimine empirismul și inductivismul. Istoricul de artă va studia opera în contextul ei istoric și nu din unele considerente abstracte.

Opera de artă trebuie să fie analizată și apreciată atât în raport cu rolul pe care l-a îndeplinit în momentul punerii în operă, cât și cel din cursul evoluției în timp (analizând astfel specificul de ordin material, funcțional, realizarea aspirațiilor estetice, ideologice și social valabile în epoca respectivă și inovațiile deschizătoare de noi etape, stiluri, tehnici noi etc.), subliniind tematica și limbajul morfologic specific (volum, desen, culoare, lumină, compoziție, stil etc.) prin care artistul comunică, implicând nuanțări ce nu pot fi exprimate prin cuvinte echivalente și eliminând falsificarea valorilor emotive.

Metoda de cercetare utilizată de istoricul de artă trebuie să se bazeze pe fapte (date) concrete, să asigure o analiză cât mai exhaustivă în baza căreia sa-și fundamenteze concluziile.

După cum am mai spus, expertizarea artistică cuprinde următoarele etape:

Analiza preliminară și documentarea (analiza documentară);

Analiza de conținut, coroborată cu analiza comparativă;

Analiza de fond și sinteza.

Prezentarea tematicii operei de artă

O operă de artă ia naștere după fixarea temei. Odinioară, tema era totdeauna dată de beneficiar, indiferent dacă era vorba despre o clădire, o sculptură sau o pictură. Abia în veacurile recente artiștii au început să producă opere, oferite doritorilor (colecționarilor) pe calea expozițiilor sau prin intermediul negustorilor anume specializați. În general, operele – marfă sunt de dimensiuni relativ și își găsesc ușor cumpărători. În schimb clădirile, sculpturile sau picturile monumentale, de dimensiuni mari, care necesită investiții importante, sunt mai greu comercializabile.

Se pune problema în cazul operelor în care artistul este chemat să găsească rezolvarea unei teme noi. Rezultă de aici că istoricul de artă trebuie să analizeze mai întâi atitudinea meșterului față de tema impusă sau aleasă, în funcție de gradul de originalitate sau de noile soluții pe care a reușit să le găsească etc.

Studiul naturii materialului și analiza tehnicii artistice

Materialele pentru punerea în operă și tehnica artistică – oferă creatorului anumite posibilități / capabilități cu implicarea unor restricții obiective. Uneori alegerea materialului a fost și este lăsată la aprecierea artistului, alteori însă materialul a fost impus, fie, mai ales în vremurile de demult, de mediul înconjurător.

Folosirea materialului depinde într-o anumită măsură de evoluția meșteșugului, adică a tehnologii, iar evoluția tehnică a creat, rândul său, materiale, dispozitive și metode noi de punere în operă.

Însușirea meșteșugului s-a făcut odinioară empiric, ca apoi să se treacă la organizarea de ateliere, școli, șantiere etc., inițial sub forma breslelor. În trecut, ucenicul și calfa învățau ceea ce prezenta un interes imediat, actual. Astăzi, elevii și studenții artiști își însușesc noțiunile privind materialele, tehnologia și tehnica, prin aprofundarea cursurilor de materiale, a tehnologiilor de punere în operă și a tehnicilor artistice vechi – tradiționale și a celor moderne, precum și a cursurilor de istoria artei, culturii și civilizației etc., indiferent de conținutul formelor și modul de valorificare.

Primul care a încercat să prezinte rolul care îi revine materialului și uneltelor de prelucrare într-o anumită perioadă istorică a fost Gottfried Semper (1872), care a formulat ideea de a gândi în material, respectiv de a găsi pentru tema dată o formulare / întruchipare potrivită pe care o oferă în mod firesc un anumit material. Încercând să combată această idee, Alois Riegl (1901) a considerat, dimpotrivă, actul creației ca o luptă a meșterului cu materialul, neînțelegând că reușita unei opere de artă și realizarea unor forme și expresii depinde, între altele, tocmai de însușirile materialului ales și nu de forțarea acestuia.

Pentru a lămuri mai bine importanța materialului, se vor analiza în continuare câteva domenii privind bunurile de patrimoniu, grupate după cum urmează:

Construcții arhitectonice;

Sculpturi;

Portaluri / fațade și încadramente florare;

Mozaicuri și vitralii;

Pictura murală (al fresco, al secco), pictura de șevalet pe lemn, pânză și carton;

Cartea veche și documentele scrise;

Obiectele de cult;

Piese numismatice;

Piese arheologice etc.

Istoric al utilizării diferitelor materiale la realizarea construcțiilor și monumentelor

Lăsând la o parte primele forme strict utilitare (peșterile, coroanele, copacilor, adăposturile improvizate din stuf, crengi, corturile etc.), ne vom ocupa de materialele care au oferit oamenilor posibilitatea de a construi clădiri mai durabile, mai funcționale și în același timp mai expansive, ca lemnul, argila arsă (cărămida, faianța, gresia, teracota, țigla), piatra de râu, calcarul, marmura, granitul, porfiritul, dioritul etc., iar pentru ultima perioadă metalul și sticla.

De-a lungul mileniilor și până aproape în zilele noastre, când au început să fie utilizate tot mai rar, lemnul și lutul au fost, fără îndoială, materialele cel mai ușor de prelucrat și de procurat. Printre calitățile lor principale enumerăm însușirea de bun izolator termic, iar dintre neajunsurile majore pentru lemn amintim pe aceea de a fi ușor inflamabil, iar pentru lut de a avea rezistență scăzută în timp.

În cazul lemnului, în funcție de forma trunchiului din care se cioplesc bârnele, se pot ridica clădiri de diverse tipuri, după cum se așază lemnul în construcții. În Europa Răsăriteană, până în Caucaz s-a utilizat mult timp sistemul de construcție cu bârnele așezate orizontal, în cununi îmbinate la capete (blockverband). Planul unei asemenea clădiri este în mod firesc pătrat sau dreptunghiular, mărimea maximă a unie încăperi fiind impusă de lungimea bârnelor disponibile. Prin acest sistem nu se pot realiza încăperi care să depășească această limită, fiindcă prelungirea pereților prin bârne îmbinate cap la cap necesită o ancorare transversală (altfel bârnele riscă să se dizloce). Uneori, din motive de economie, pentru a folosi bârne mai scurte sau pentru a realiza incinte mai largi, s-au construit încăperi poligonale, cu condiția însă ca unghiurile sub care se îmbină bârnele să nu fie excesiv de obtuze, întrucât asamblarea ar fi mai puțin rezistentă.

Trăinicia lemnului din totdeauna a fost amenințată de putrezire, fenomen care este accelerat de succesiunea bruscă a perioadelor de umiditate cu cele de uscare. Pentru a-l izola de umiditatea solului, s-au folosit fundații din piatră brută, iar pentru a-l feri de precipitații, acoperișuri largi, așezate pe pereți cât mai scunzi posibil. Ușile au fost astfel amenajate încât să întretaie cât mai puține bârne, iar pentru deschiderea ferestrelor s-au folosit doar două sau maxim trei bârne alăturate . Prin urmare, planurile poligonale ale clădirilor, cu acoperișurile înalte și largi (impuse de climă), ușile scunde cu praguri înalte și ferestre mici sunt elemente condiționate de lemn ca material de construcții (sistemul cununilor orizontale). Particularitățile unor astfel de interioare, relativ slab luminate, nu exprimă (după cum s-a sugerat uneori), o stare de spirit mistică, ci o rezolvare impusă de caracteristicile structurale și funcționale ale construcțiilor.

Există și alte sisteme, care au folosit ca material de construcție lemnul. Avem ca exemplu: construcțiile așa-zise în catarți și cele în paiantă.

Structura în catarți, cu bârne cioplite din trunchiuri de conifere înfipte în pământ, a fost răspândită în nordul Europei, îndeosebi în țările scandinave. Această construcție este suplă și oferă alte, posibilități planimetrice, fiind limitată însă de condițiile impuse de realizarea unui acoperiș impermeabil.

Sistemul în paiantă a însemnat o inovație importantă, pentru că separă elementele portante (constructive – active) de cele pasive. Structura acestui sistem are planul dreptunghiular. În cele patru colțuri ale dreptunghiului se află stâlpi sau buiandrugii (parii), legați la capătul de sus prin grinzi (denumirea corespondentă din limba franceză fiind travee, iar cea din engleză trabs). Stâlpii sunt întăriți în poziție verticală, atât la bază cât și sub grindă cu ajutorul contrafișelor. Pereții dintre stâlpi îndeplinesc doar funcția de a separa interioarele și, ca atare, aceștia pot fi din bârne, din scânduri, din împletituri de nuiele umplute cu lut, din chirpici, vălătuci sau din cărămidă. Prin utilizarea traveelor, care implică prezenta stâlpilor în interiorul pereților, se pot ridica clădiri cu încăperi complexe .Sistemul s-a impus în Evul Mediu în țările Europei centrale și apusene, predominând până în sec. al XVII-lea când, treptat, a fost părăsit din cauza incendiilor tot mai frecvente provocate de instalațiile de încălzire și de iluminat.

Piatra oferă o serie de avantaje, dar impune concomitent foarte multe limite.

Avantajele constau în rezistența materialului, în posibilitatea cuprinderii unui perimetru vast și a tratării plastice a suprafețelor. Dezavantajul îl reprezintă acoperișul (bolțile) greu de realizat, deoarece dimensiunile blocurilor și ale plăcilor de piatră, menite să acopere un interior, sunt reduse. În plus, piatra este casantă și se fisurează sau se sfărâmă sub propria greutate. Este adevărat că indicele de coeziune (rezistența mecanică) variază mult de la gresie la diorit, dar în același timp variază și greutatea specifică. Pentru mărirea rezistenței, se știe că arhitravele din piatră sedimentară sunt confecționate prin așezarea întotdeauna a pietrei cu stratificarea pe verticală, iar lespezile pentru acoperișuri necesită numeroase suporturi, deoarece intercolumniile nu pot depăși 4 m, decât prin intermediul arhitravelor compuse sau a altor artificii constructive. Din această cauză, pentru construirea acoperișurilor s-a utilizat și se utilizează încă lemnul, mai ales ca suport.

O realizare deosebită în rezolvarea interioarelor din piatră a fost înlocuirea arhitravelor cu arcuri. Astfel, s-au mărit dimensiunile intercolumniilor, realizându-se unități spațiale complexe (de pildă intre navele unei basilici). Încă de Ia începuturi, montarea arcurilor pe coloane a întâmpinat dificultăți tehnice, atât de natură statică în perioada punerii în operă, cât și de rezistență structurală, în cazul clădirilor cu pereți înalți și grei. S-a observat in asemenea cazuri că fusele din gresie, calcar sau marmură cioplite, cu stratificarea pe verticală crapă dacă suprafețele de contact cu baza și cu capitelul nu sunt perfect plane. Spre a evita pericolul dizlocării s-au introdus în punctele de joncțiune (mai ales dacă fusul sau coloana este compusă din mai mulți cilindri) plăci de plumb. Pentru ca greutatea elementelor constructive să nu elimine prin presare plumbul, plăcile au fost prinse în brățări de bronz. Aceste ornamente impuse fusurilor sau coloanelor întrerup fluxul liniilor verticale, pierzându-și astfel una din calitățile estetice cele mai apreciate: dinamica arhitecturală.

Se știe că suportul normal al arcului este de fapt stâlpul, incomparabil mai greoi ca aspect decât coloana. Arhitecții bizantini (sec. IV-VI) au introdus impostul, modificând capitelul, căruia i-au mărit forma din necesități tehnice.

La astfel de construcții s-a urmărit înlocuirea acoperișurilor din lemn (tavanele și întreaga șarpantă) cu altele din material durabil, neinflamabil, mai suplu și adaptabil unui interior mai mare (larg). În Orientul Apropiat (îndeosebi Mesopotamia), din cauza lipsei de lemn și de piatră, s-a inventat inițial cărămida arsă la soare, iar apoi cea arsă în cuptoare (de multe ori superioară unor pietre), tot atât de rezistentă, dar mai ușoară și mai ieftină.

Cu ajutorul pietrei și mai apoi a cărămizii, romanii au fost cei care au încercat să adopte interioare dreptunghiulare cu bolți semicilindrice și încăperi circulare cu calote. Cel mai important monument din ultima categorie este Panteonul din Roma (119 d.H.), care are o sală circulară cu un diametru de 45 m, acoperit cu o calotă din piatră brună zidită cu mortar hidraulic (un fel de ciment), armată cu arcuri din cărămidă, sub forma unei mase enorme, foarte grea, așezată pe pereți a căror grosime atinge 5 m.

Pornind de la experiența vechilor mesopotamieni, în realizarea încăperilor de dimensiuni reduse (camere lungi și strâmte, acoperite cu semicilindrice sau camere mici, pătrate, acoperite cu calote), arhitecții și inginerii bizantini au inventat noi sisteme de îmbinare a cărămizilor, cum ar fi: bolțile semicilindrice în tranșe verticale ,tronconice sau înclinate, cu care au reușit să acopere încăperi dreptunghiulare foarte largi, fără a utiliza cofraje din lemn. După un procedeu asemănător s-a ridicat calota bisericii Sf. Sofia din Constantinopol (opera arhitectului Anthemius din Tralles și a inginerului, Isidor din Milet, 532-537 d.H.), în care s-au utilizat tranșe tronconice orizontale, a cărei parte centrală este acoperită de o calotă pe pandantivi, având diametrul de 31 m.

La astfel de construcții, bolțile exercită nu numai presiuni verticale, datorită greutății, ci și împingeri laterale, cu tendința de a disloca suporturile și de a le răsturna. Greutatea unei bolți semicilindrice se manifestă de-a lungul laturilor, iar cea a unei calote se dispersează centrifugal, acționând asupra întregului perimetru. Pentru a neutraliza aceste tensiuni, bizantinii au grupat în jurul unei bolti mari, încăperi mici, dispuse astfel încât bolțile acestora să contribuie la anihilarea acțiunii generate de bolta principală. La Sf. Sofia constructorii au încadrat cupola centrală de-a lungul axei vest-est cu un sistem de bolți treptate intermediare și periferice, creând un ansamblu mult admirat din punct de vedere al grupării spațiale și rezolvând o necesitate tehnică impusă.

Construcții asemănătoare le întâlnim și la unele catedrale din Evul Mediu din Spania și Franța. Astfel, în perioada romanică s-au făcut încercări de a înlocui șarpantele de lemn cu bolti, la multe construcții din Spania și Franța sec. XI-XII. După preluarea sporadică a tehnicii structurii bolților bizantine, s-au încercat și soluții originale mai întâi stângace, finalizate în cele din urmă prin găsirea unor noi formule ingenioase, analoage structurilor în paiantă, dar corespunzătoare zidăriei din piatră. Eforturile s-au soldat cu realizarea sistemului gotic. Prin acest sistem se izolează elementele portante – stâlpii; ogivele și contraforturile – de elemente pasive (pereți, ce pot fi înlocuiți prin ferestre). Se renunță totodată la arcul semicircular, în favoarea arcului frânt, care creează presiuni mai mici. Dinamica acestor structuri a fost repede pusă în valoare din punct de vedere artistic.

Până la sfârșitul sec. al XIX-lea, în tehnica construcțiilor nu s-au mai făcut descoperiri deosebite. Chiar sistemele actuale, bazate pe structurile din fier și beton armat, cu separarea elementelor portante de cele pasive, au evoluat doar în măsura adaptării acelor principii la noile materiale folosite, care s-au dovedit a fi mai ieftine și mai fiabile.

În construcția unor biserici și fortificații medievale moldovenești din piatră fasonată ,cărămidă arsă sau lespezi, pentru realizarea zidurilor groase, cu galerii, platforme, creneluri și metereze, se recurgea la structuri de rezistentă duble (una la interior și alta la exterior, legate prin grinzi din lemn sau metal), între care se introducea umplutură din pământ, nisip sau deșeuri de ța materialele de construcții uscate (cioburi de cărămidă, sticlă etc.).

Aceste ziduri, în general, prezintă în exterior contraforți de susținere confecționați din zidărie pe fundația de ansamblu, înscrise într-un cadru particular .

Datarea construcțiilor și monumentelor istorice

Multitudinea metodelor și tehnicilor utilizate în datarea obiectelor de patrimoniu și a construcțiilor istorice degradate au fost studiate în corelație cu cele utilizate în arheologie, paleontologie și geologie.

Există mai multe criterii de clasificare a metodelor de datare. Un prim criteriu, și cel mai utilizat, grupează metodele cunoscute în două clase:

Clasa metodelor care face apel la fenomenele fizico-chimice care afectează în timp construcțiile și monumentele istorice și anume, radioactivitatea și fenomenele sale secundare, sensul și orientarea câmpului magnetic terestru, degradarea suprafeței sau substituirea unor elemente chimice, transformările chimico-structurale, natura și compoziția chimică a materialelor folosite.

Clasa metodelor care corespunde unei clasificări cronologice și geografice în raport cu activitățile umane și evoluția lor și anume, fenomene ce variază cu perioadele sezoniere (vegetația) și degradarea obiectelor de sticlă; metoda arheologico-stratigrafică (fosile, roci); tipologia și tehnica de obținere.

În practică se cunosc și alte clasificări ale acestor metode.

Astfel în funcție de precizia determinării avem metode de determinare absolută și precisă a vârstei (tehnici radiometrice, tehnici geocronologice, tehnici geofizice și tehnici biologice) și metode pentru determinări relative (metode care au la bază unele procese chimice).

Majoritatea metodelor de datare sunt condiționate de datele relative la condițiile geochimice și geofizice (evoluția microclimatului sau altor condiții de mediu), variații bruște de temperatură, de umiditate, a altor radiații induse accidentali a agenților biologici. Ele sunt aplicate în funcție de natura materialului din care este confecționat obiectul de artă sau materialele folosite la realizarea construcțiilor.

Toate metodele de datare, necesită în general, prelevarea unor probe. După cum știm, ridicarea unor probe de material necesită o atenție deosebită pentru a nu-i afecta structura, funcționalitatea și estetica.

Metode de analiză a structurilor

Analiza tehnico-științifică a unui obiect de patrimoniu cuprinde două etape: examinarea suprafețelor și analiza fizico-chimică a materialelor.

Clasificarea tehnicilor de investigare

Metodele științifice implicate în investigarea operelor de artă se clasifică în următoarele grupe:

metode de examinare:

1. examinarea superficială:

cu lupa binoculară;

cu microscopul optic;

prin fluorescență în ultraviolet;

prin reflectografie în UV-Viz;

prin fotogrametriere;

prin emisiografie etc.

2. examinarea structurii:

cu endoscopul;

prin radiografiere;

prin reflectografie în IR;

prin microscopie în secțiune;

prin stereofotogrametriere etc.

metode de analiză:

analiza elementară;

analiza structurală;

analiza metalografică;

analiza granulometrică;

analiza texturii;

analiza mineralogică;

analiza elementară a unor sisteme sumative și/sau congruentice;

analize de microorganisme;

analize de pigmenți, coloranți, lianți și metode peliculogene;

analize cromatice;

analiza artistică și respectiv analiza estetică.

metode de măsură:

dilatometrice;

fotoclororimetrice / spectrofotometrice;

electrochimice;

termice;

electrice;

magnetice;

de duritate (mecanice).

metode computaționale:

gestiune, evaluare și bănci de date;

automatizarea tehnicilor de laborator;

prelucrarea de date experimentale;

prelucrarea de imagini;

grafică pe calculator;

prelucrarea statistică;

implicarea teoriei informației și ciberneticii.

metode de datare:

termoluminiscență;

datarea cu carbon;

termoremanența;

racemizarea acizilor aminici;

determinarea gradului de alb;

determinarea dezechilibrului în microelemente;

rezonanța paramagnetică electronică;

paleomagnetismul;

dendrocronologia etc.

Din ale punct de vedere, metodele instrumentale de analiză pot fi clasificate după următoarele criterii:

metode de caracterizare

analiza cantitativă;

analiza calitativă;

analiza structurală / morfologică;

Metode de separare în scop analitic

analiza cromatografică;

extracția;

analiza granulometrică etc.

Cap 2.

PREZENTAREA MONUMENTULUI “BIBLIOTECA MUNICIPALĂ ROMAN”

Clădirea “Bibliotecii Municipale Roman”, parte a patrimoniului național, a fost construită în 1864 ca rezidență a boierului Vasile Ioachim. Ulterior prin donație a devenit proprietatea Primăriei orașului Roman și a funcționat ca sediu al acesteia. În momentul construirii noului sediu al primăriei situat în centrul civic al orașului, casa Vasile Ioachim a adăpostit un cămin de bătrâni iar începând din anul 1974 este sediul bibliotecii municipale Roman.

Amplasată la intersecția a două din străzile importante ale orașului, respectiv str. Cuza – Vodă și b-dul N. Titulescu și în apropierea unor clădiri de marcă în arhitectura romașcană, clădirea ce în prezent servește drept sediul bibliotecii municipale este unul din reperele arhitecturale ale orașului.

Volumul, cu un singur nivel și acoperiș înalt de tablă zincată, este alcătuit din două corpuri diferite atât ca tratare a fațadelor cât și ca orientare având între ele ca punct de inflexiune volumul înalt de 18 m al unui turn – campanila, unic din punct de vedere al aspectului și al funcționalității în arhitectura orașului. Spre interior fațadele celor două corpuri mărginesc o curte poligonală, tampon între spațiul public și spațiile interioare. Accesul în curte se face printr-o poartă de fier forjat.

În momentul preluării de către Biblioteca Municipală a casei Vasile Ioachim s-a pus problema adaptării funcțiunilor specifice la spațiile existente, gândite inițial pentru alte funcțiuni.

Astfel:

Corpul principal – accesibil publicului adăpostește sălile de lectură și sălile cu acces liber la raft ce se deschid pe ambele laturi ale unui coridor cu rol de primire și distribuție;

Corpul secundar – ce face obiectul prezentului studiu – adăpostește depozitele de carte, legătoria și grupurile sanitare. În formă de “L” acest corp a fost construit în etape succesive, începând cu aripa paralelă cu str. Cuza – Vodă, la care s-au adăugat ulterior turnul și spațiile din aripa perpendiculară pe linia străzii.

În lipsa oricărui material informativ referitor la modificările intervenite asupra clădirii de-a lungul timpului, în urma studiului efectuat insituu se încearcă o periodizare a evoluției spațiale.

Din punct de vedere spațial corpul studiat prezintă două accese:

din curtea interioară, printr-o ușă de lemn cu două canaturi;

dinspre corpul principal, printr-un spațiu ce adăpostește o scară cu 7 trepte și rampă pentru cărucioarele cu cărți.

Cele două corpuri au niveluri de călcare diferite.

Accesul, atât dinspre interior cât și dinspre exterior se face într-un spațiu tampon – un coridor cu simplu tract cu rol complex de distribuție și transmitere a luminii.

Depozitele sunt orientate fie spre stradă, caz în care sunt luminate direct, fie spre curte primind lumina indirect prin spațiul coridorului vitrat pe ambele laturi.

Încălzirea se face cu sobe, iar coșurile de fum sunt în majoritatea cazurilor înglobate în grosimea pereților.

Structura de rezistență a clădirii este realizată din zidărie portantă plină. Grosimea pereților variază având dimensiuni de 25cm., 37,5cm., 50cm. și 70cm. în zona turnului.

Tencuielile au grosimi mari, variind între 5 – 8cm.

Pardoselile diferă funcție de destinația spațiului fiind din parchet în zona depozitelor, din mozaic în zona grupurilor sanitare și din ciment sclivisit în zona spațiului de distribuție.

Planșeele sunt din grinzi de lemn cu termoizolație realizată din umplutură de pământ cu paie. La partea inferioară a grinzilor sunt bătute șipci peste care este aplicată tencuiala tavanului.

Podul are niveluri de călcare diferite provenind din diferența de înălțime ce rezultă din denivelarea pardoselii și înălțimea de nivel.

În zona de fațadă adiacentă străzii, pe contur, deasupra planșeului se evidențiază o supraînălțare de zidărie, cu grosimea identică cu zidăria de la parter și o înălțime de 60cm., peste care este pozată cosoroaba și celelalte elemente de sprijin ale șarpantei.

Fațadele nu sunt unitare ca aspect și tratare a elementelor componente.

Astfel în fațada adiacentă str. Cuza – Vodă este subliniat caracterul reprezentativ, pus în evidență și prin înălțarea zidului de fațadă cu 60cm. față de cota planșeului. Soclul de piatră și cornișa cu profilaturi subliniază și delimitează câmpul fațadei ritmat prin repetarea unei travei ce conține două ferestre cuplate. Traveele sunt delimitate lateral de elementele de decor din tencuială finisate cu praf de piatră ce imită placajul de piatră al soclului. Ferestrele înalte au ancadramente identice ca model și material de finisaj.

Pentru a atenua impresia de lungime a fațadei, s-a urmărit creare unor verticale atât din elementele de fațadă cât și din umbrele generate dec înaintările și retragerile succesive ale zidului.

Centralitatea este subliniată prin supraînălțarea traveei din mijloc cu un element decorativ cu motive vegetale, fără rol structural.

Fațadele adiacente curții interioare își datorează vitrajul original caracterului special al spațiului pe care îl delimitează.

Acest spațiu – tampon, înspre exterior și spațiile interioare adiacente este vitrat pe ambele laturi și are pe lângă rolul de distribuție și rolul de transmitere indirectă a luminii naturale.

Datorită faptului că aripile corpului au fost construite în etape succesive și lemnul este un material de construcție ce se deteriorează relativ repede, în prezent cele două fațade nu prezintă un caracter unitar deoarece elementele componente sunt diferite ca aspect și proporții.

Zona laterală a clădirii poartă amprenta recentelor intervenții efectuate în momentul construirii blocurilor alăturate. Casa a fost considerată prea aproape de șantier moment în care au fost demolate părți din clădire, rezultând calcanul ce se poate vedea astăzi.

Turnul – spațiul de legătură și de inflexiune – având o înălțime de aproximativ 18m, a fost construit într-o etapă ulterioară celorlalte două corpuri ale clădirii.

Pe plan pătrat are structura de rezistență din zidărie portantă. O scară de lemn, astăzi într-o stare avansată de degradare face legătura între nivele.

În prezent nu se mai poate accede la nivelul superior și astfel turnul și-a pierdut singura funcțiune pentru care se pare că a fost construit, aceea de observator.

La exterior cele patru laturi identice sunt împărțite pe orizontală în patru registre de înălțimi diferite. Secțiunea registrelor se micșorează pe înălțime, prin retrageri succesive ale zidului de fațadă.

Scara interioară este luminată prin golurile rotunde ale primelor registre, în timp ce deschiderile înalte ale nivelului superior au rolul de a crea un spațiu deschis pe toate cele patru laturi, lăsând privirea să treacă nestingherită spre împrejurimi. Desigur că în prezent vederea este obturată de construcțiile înalte din jur.

Având în vedere perioada de timp scursă de la construire, schimbarea succesivă a proprietarilor și a destinațiilor spațiilor interioare ce au trebuit să fie adaptate și readaptate noilor funcțiuni și ținând seama și de faptul că nu s-au efectuat lucrări de reabilitare și consolidare se poate ușor deduce gradul de uzură al construcției.

Structura de rezistență a fost afectată de cutremurele ce au avut loc până în prezent. De asemenea fațadele prezintă un grad ridicat de uzură a elementelor de finisaj.

Totuși se apreciază că există destule elemente ce pot călăuzi spre o refacere cât mai fidelă a aspectului inițial.

Pentru aceasta se prevede:

refacerea acoperișului prin:

înlocuirea elementelor deteriorate din șarpantă și înlocuirea asterelei și a tablei existente cu tablă de zinc (1mm);

streașina din curtea interioară va fi de asemenea desfăcută și scândura putrezită va fi înlocuită la fel și paziile;

s-a prevăzut desfacerea în totalitate a jgheaburilor și burlanelor care în prezent sunt deteriorate și înlocuirea lor cu altele noi din tablă zincată;

refacerea fațadelor adiacente curții interioare:

se va reface placajul de piatră al soclului conform spectrului inițial ce poate fi ușor dedus din studierea elementelor de placaj nedeteriorate. De asemenea se va urmări corelarea ca aspect și proporție cu soclul corpului adiacent;

se vor desface elementele de lemn ale închiderii – în totalitate degradate – și se vor înlocui cu elemente noi din lemn de stejar. Având în vedere aspectul neuniform, datorat etapelor succesive de construcții și a refacerilor parțiale, se propune realizarea unei ritmări a aspectului fațadelor prin calibrarea identică a elementelor de închidere.

Finisarea elementelor noi se va face cu vopsea pe bază de ulei, în trei straturi.

Culoarea folosită va fi alb sau crem, culori prezente și la corpul principal, urmărindu-se sugerarea unei unități între zidurile ce mărginesc curtea interioară. Toate elementele noi de lemn vor fi obligatoriu ignifugate.

Refacerea fațadei adiacente străzii Cuza – Vodă:

se propune redeschiderea ferestrei zidite, refăcând ritmul inițial al golurilor pe fațadă și realizând iluminarea naturală necesară spațiului interior corespunzător;

finisajul elementelor de fațadă este realizat cu praf de piatră în două culori, alb și gri, conferind fațadei un aspect fundamental diferit față de cel prezentat de corpul principal.

Privită de la intersecție fațada pare a aparține unei alte clădiri.

se propun intervenții minime de curățare a elementelor de cornișă și de ancadrament și de refinisare cu praf de piatră cu var alb sau gri. De asemenea se va curăța și se va menține finisajul buciardat al câmpului de fațadă.

Se sugerează menținerea aspectului acestei fațade, considerându-se unitară cu stilul altor clădiri de pe strada Cuza – Vodă, în încercarea de menținere a unei unități relative și fragile între clădirile de pe această stradă.

Refacerea turnului

având în vedere gradul accentuat de uzură al scării aceasta se va reface în totalitate după proporțiile celei existente;

datorită accesului redus pe înălțime, turnul va putea fi cercetat ulterior, în momentul începerii șantierului și așezării schelelor. Totuși acesta nu prezintă aspecte vizibile de deteriorare, iar elementele de ornamentație pot fi ulor curățate, restaurate și rezugrăvite. În cazul în care se dorește înlocuirea lor, pot fi ușor luate mulaje pentru respectarea în execuție a formei și proporțiilor inițiale.

Refacerea interiorului.

La interior nu sunt vizibile urmei de condens deoarece grosimea pereților asigură izolarea termică corespunzătore deci nu este necesară desfacerea în totalitate a tencuielilor.

În decursul timpului construcția a fost supusă în afară de acțiunile survenite pe durata exploatării (încărcării gravitaționale, diferențe de temperatură, vânt, zăpadă) și la cutremurele ce au avut loc până în prezent. În urma acestor acțiuni, construcția în ansamblul ei s-a comportat suficient de bine.

Degradările elementelor de zugrăvie vor fi remediate în funcție de gravitate, urmând soluțiile date de expertiză, apoi zonele vor fi retencuite și zugrăvite în culori de apă, ce se vor regeneraliza în zona depozitelor, înlocuind și zonele vopsite cu vopsea de ulei.

Se va completa tencuiala căzută a tavanelor și se vor curăța și refinisa elementele de ornamentație.

În zona grupurilor sanitare se vor reface tencuielile căzute și se vor menține și completa zonele finisate cu faianță albă. În rest pereții vor fi zugrăviți în culori de apă.

Pardoselile de parchet vor fi rașchetate și vopsite cu Palux.

Pardoselile de mozaic vor fi refăcute și lustruite.

Vopseaua de pe elementele de tâmplărie exterioară ce nu sunt înlocuite va fi arsă cu lampa de benzină apoi acestea se vor revopsi cu vopsea pe bază de ulei de culoare grena.

Motivarea expertizei

Expertizarea Bibliotecii Municipale Roman este motivată de:

calitatea de monument istoric care își păstrează aproape nealterate caracteristicile constructive și arhitectonice inițiale;

degradările în timp care au afectat esențial structura de rezistență, degradări datorate atât cutremurelor pe care le-a suferit cât și alterării în timp a materialelor de construcție sau tasărilor terenului de fundare;

degradările relevate în prezent, degradări de tip crăpături – rupturi care au apărut și s-au dezvoltat după cutremurul în 1977;

încadrarea în legislația actuală privind punerea în siguranță a fondului construit, cu atât mai mult a celor cu valoare istorică;

Expertizarea se face ca urmare a unor reglementări oficiale apărute după distrugătorul seism din 4 martie 1977 și a celorlalte seisme care s-au produs ulterior 1986 și 1990. Se au în vedere:

H.G. nr. 644/30.05.1990 completare la Legea 8/1977, privind reducerea riscului de avariere a construcțiilor afectate de seismele din perioada '40-'90. Aceasta Hotărâre obligă deținătorii de construcții, indiferent de forma de proprietate de stat sau particulară, să expertizeze prin organisme sau persoane competente atestate, starea construcțiilor pe care le exploatează, construcții avariate de seismele mari din ultimii ani. Este și cazul acestei clădiri, care a suportat cele mai mari seisme ale secolului nostru.

Ordonanța Guvernului nr.20/27.ian.1994, republicată si aprobată cu modificări prin Legea 82/1995) privind punerea în siguranță a fondului construit existent, care la articolul 2, prevede :"Proprietarii, persoane fizice sau juridice ai construcțiilor grav afectate de seisme sunt obligați să ia măsuri pentru punerea în siguranță a acestora prin expertizarea și proiectarea lucrărilor de consolidare".

Ordonanța Guvernului din 14.ian.1994, înlocuită prin Legea nr.10 a calității în construcții /15/ din 18.ian.1995, care prevăd reglementări precise privind calitatea construcțiilor ca fiind rezultanta totalității performanțelor de comportare a acestora în exploatare și a satisfacerii pe întreaga durată de existență a tuturor exigențelor utilizatorilor exprimate sau implicite.

Legea 10/95 precizează la art. 4 că pentru o construcție sunt obligatorii realizarea și menținerea pe întreaga durată de existență a acestora a următoarelor exigențe de performanță esențiale: rezistență și stabilitatea, siguranța în exploatare, siguranța la foc, sănătatea oamenilor, refacerea și protecția mediului, izolarea termică, hidrofugă și economia de energie, protecția împotriva zgomotului.

In aceeași Lege 10/95 se prevede că pentru fiecare construcție se întocmește o CARTE TEHNICĂ a construcției, care cuprinse documente privind conceperea, realizarea, exploatarea construcției și ea trebuie completată la zi (art. 17) de către proprietar, administrator sau utilizator, cu toate intervențiile în timp. Conform art. 18 din legea 10/95 intervențiile la construcțiile existente se referă la lucrări de reconstituire, consolidare, transformare, desființare parțială precum și la lucrări aferente structurilor de rezistență și se consemnează obligatoriu în cartea tehnică a construcției.

Se menționează de asemenea prevederile din Legea 10/95 art. 25 care menționează obligațiile și răspunderile proprietarilor construcțiilor.

Legea 41/1995 referitoare la Monumentele Istorice;

Breviarul Legislativ privind calitatea în construcții elaborat de M.L.P.A.T. in septembrie 1994, care cuprinde si un regulament privind urmărirea comportării în exploatare, intervențiile în timp si postutilizarea construcțiilor .

Nu în ultimul rând trebuiesc menționate două normative extrem de importante:

Normativul P 100/1992 privind proiectarea antiseismică a construcțiilor de locuințe, social – culturale, agrozootehnice și industriale care aduce elemente noi în evaluarea mărimii forței seismice, introduce clasa de importanță a construcției etc.

Normativul P2/85 privind calculul, dimensionarea și alcătuirea structurilor din zidărie.

De fapt aceste două normative, în special P 100/92, stau la baza tuturor perceptelor privind siguranța și protecția antiseismică a construcțiilor existente.

Aceste legi, ordonanțe și normative au fost elaborate după distrugătorul seism din 4.03.1997 care a produs enorme pagube materiale (mii de clădiri distruse parțial sau total) dar mai ales imense pierderi umane (peste 1100 morți). In zonele afectate de seismul din 1977 s-au prăbușit sau avariat grav 33.000 de locuințe, clădiri social – culturale, au căzut câteva zeci de castele de apă (structuri fără rezervă de rezistență).

Clădirea Bibliotecii Municipale Roman a suportat până în prezent un foarte mare număr de seisme vrâncene, dominante la noi în țară (peste 85%) și a căror zonă de manifestare maximă de formă elipsoidală parcurge și în județulNeamț.

Referitor la evoluția în timp a cutremurelor de pământ și la repetabilitatea lor, specialiștii bazându-se pe bazele acumulate pe parcursul a peste 500 de ani de interpretare după criterii științifice riguroase, consideră că este posibil să se producă în următorii 10 ani evenimente seismice majore. Acest fapt obligă instituțiile responsabile de starea populației și a bunurilor materiale să se situeze în poziție de alertă și să adopte măsuri de protecție eficiente, capabile să diminueze cât mai mult posibil consecințele unor seisme devastatoare.

Interpretarea științifică a informațiilor existente în cronici precum și a rezultatelor cercetărilor efectuate în ultimul timp, privind seismele ce au depășit gradul VII de intensitate, prin prisma periodicității cutremurelor vrâncene (cel mai însemnat focar existent pe teritoriul țării noastre), evidențiază o serie de aspecte interesante, a căror utilitate ar fi bine să nu fie dovedită doar de evenimentele seismice ulterioare.

În primul rând se conturează existența a trei maxime de activitate în fiecare secol, remarcându-se trei intervale de timp în care a avut loc invariabil un seism puternic. Astfel, datele calendaristice probabile, la care poate fi așteptat să se declanșeze aceste seisme, sunt anii 0 … 10; 35 .. 45; 75 … 95, seisme puternice mai numeroase, înregistrându-se cu precădere la sfârșit de secol.

O a doua caracteristică a periodicității cutremurelor din Vrancea, constă în faptul că apar cu regularitate remarcabilă din aproximativ 100 în 100 de ani, după cum se poate constata din tab. 1.

Tabelul 1

CUTREMURE VRANCENE SEMNIFICATIVE

Cercetând intervalele de timp în care s-au produs vârfuri de magnitudini mari ca 6, precum și intervalele în care magnitudinea maximă a cutremurului nu a depășit valoarea 6, se constată o alternanță aproape matematică a celor două perioade. Aceste intervale au în mare majoritate a situațiilor lungimi de 17 – 21 ani. Stabilitatea caracteristicilor periodicității cutremurelor vrâncene a permis extrapolarea în viitor a datelor. Valoarea cea mai frecventă și valoarea medie a lungimii intervalelor de timp cu Mmax < 6 și Mmax >6, reprezintă valorile cele mai probabile ale lungimii intervalelor de timp t ce trebuie folosite la extrapolare.

Rezultă pentru intervalele cu Mmax > 6, t = 17 … 19, iar pentru intervalele cu Mmax < 6, t = 17 … 18 ani.

Fiind sesizată corelarea periodicității cutremurelor vrâncene puternice (M 6,0) cu activitatea solară (pentru perioada de după anul 1890) s-a observat că în două cicluri consecutive apar câte 2 … 3 seisme cu M 6, iar în următoarele două cicluri nu se produc cutremure asemănătoare), care se pare că joacă un rol important în producerea seismelor, precum și faptul că seismele se declanșează cu precădere în perioadele de maxim și minim ale mareelor terestre, se poate concluziona că, deși evenimentele seismice au în esență un caracter aleator, producerea lor poate fi asociată cu manifestarea unor fenomene naturale previzibile.

In legătură cu necesitatea analizei modului de comportare a clădirilor supuse acțiunii repetate a seismelor mari (în accepția specialiștilor, se consideră seisme mari cele ce depășesc gradul 6 pe scara Richter) este evidențiată tendința de îndesire a acestora în ultimul sfert de secol.

Micșorarea perioadei dintre două cutremure mari trebuie asociată cauzelor ce le produc. Printre acestea se menționează pe de o parte fenomene naturale, dependente de energia internă a pământului (tectonice, vulcanice), cauze externe (meteoriți, prăbușiri subterane), precum și evenimente dirijate (explozii nucleare, exploatări masive în freatic, extrageri miniere în subteran etc.). Deoarece nu se întrezărește în viitorul apropiat diminuarea numărului și intensității fenomenelor artificiale cauzate de activitatea umană, ne putem aștepta la accentuarea tendinței de îndesire a seismelor de mare intensitate, așa cum de altfel se constată la nivel planetar.

In actualul secol, 1900 – 1990, după statistica din tab. IV.4. s-au produs 47 de seisme vrâncene care evident au afectat și clădirea expertizată.

S-au produs 36 de seisme de grad 5,5 – 6 pe scara Richter, 7 seisme de grad 6 – 6,5 pe aceeași scară, 3 seisme de grad 6,6 – 7 și 2 de grad mai mare pe scara Richter.

In intervalul iunie – 1 decembrie 1940, deci în 6 luni, s-au produs nu mai puțin de 10 seisme mai mari de gradul 5 pe scara magnitudinilor Richter. Numai în luna noiembrie 1940 s-au produs 6 seisme (5,5; 7,4; 5,5; 5; 5,5; 5,3) din care cel din 10 noiembrie de grad 7,4 pe scara Richter fiind cel mai mare seism din acest secol în țara noastră și al doilea ca mărime din toate timpurile, după cel din 26 octombrie 1802 de grad 7,5.

Seismul din 4 martie 1977 de grad 7,2 pe scara Richter a produs imense pagube, întrucât el a venit după 37 de ani de la cel din 1940, timp în care în țara noastră s-a construit mult și fără a se consolida substanțial clădirile ce au suferit degradări la seismul din 1940. In plus în anii 60 – 70 s-a construit și sub presiunea așa-numitelor directive de reducere a consumurilor de material, în special oțel – beton, ciment etc.

Seismul din 31 august 1986 de grad 6,8 pe scara magnitudinilor Richter a produs de asemenea degradări mari, în unele zone cum este județul Botoșani, el fiind chiar mai "violent", mai "brutal" decât cel din 1977;

Cele două seisme din 10 – 31 mai 1990 de grad 6,3 respectiv 5,8 pe aceeași scară Richter au produs și ele degradări mari, în unele cazuri foarte mari.

In concepția unor autori se poate considera seism mare începând cu gradul 6 pe scara Richter, când se produc în structuri degradări importante: fisuri – rupturi în pereți.

Așadar, în cei aproape 100 de ani de existență a suferit nu mai puțin de 7 seisme de grad 5,5 sau mai mare pe scara Richter, din care două de grad 7,4 în 1940 și 7,2 în 1977 considerate devastatoare, ele în general producând degradări mari care pun construcțiile în stare de colaps parțial sau total.

Se poate afirma că în București și alte orașe din zona de influență a seismelor vrâncene, zeci de clădiri vor suferi colapsul parțial sau total la un viitor seism oricând posibil și nu neapărat de mărimea celui din 1977, întrucât după fiecare seism s-au efectuat de către proprietarii de clădiri, de stat sau particulari, doar reparații de acoperire a degradărilor produse de seism, în cea mai mare parte nu în scopul consolidării construcțiilor, ci pentru atenuarea efectelor seismului asupra confortului și psihicului celor ce lucrează sau locuiesc în clădirile (încăperile) respective.

Astuparea prin tencuire a rupturilor și degradărilor împreună cu trecerea timpului asigură uitarea efectelor dezastruoase produse de seism. Se subliniază ca un element mai puțin cunoscut caracterul sinergic al suprapunerii efectelor seismelor: degradările produse de seism nu se cumulează simplu cu fiecare seism, ci se potențează reciproc agravând starea construcției nu proporțional cu fiecare seism, ci după o lege greu de cuantificat.

Unele degradări, prezente pe frontoane, concretizate prin fisuri – rupturi unele din ele cu deschidere pronunțată, cumulate cu degradări ale zidăriei cauzate de desprinderea tencuielii, sunt importante și se apreciază că la un nou seism mare se vor produce chiar prăbușiri datorate de natură să pună în pericol zone din cadrul construcției.

In concluzie, expertizarea și luarea unor măsuri serioase de consolidare și reparații capitale sunt impuse în egală măsură de prevederile legale în vigoare și de starea deteriorată a unor zone din structura de rezistență a construcției în ansamblul ei.

Particularități privind expertizarea și reabilitarea monumentelor istorice

Clădirile monumente istorice pot avea: valoare arhitecturală, valoare memorială sau valoare ambientală. Clădirea Bibliotecii Municipale Roman, în ansamblul ei, cuprinde câteva elemente din toate cele trei:

structura tehnică a construcției împreună cu elementele de arhitectură sunt importante, atât din punct de vedere arhitectural cât și ca istoric al construcțiilor din orașul Roman;

clădirea are un trecut legat de multe din evenimentele de după război, ea datând de la începutul secolului trecut și a fost ctitorită de o importantă personalitate a epocii;

clădirea, ca amplasament, siluetă și aspect general creează zonei urbane în care se află, o atmosferă deosebit.

Expertizarea și consolidarea monumentelor istorice se impun și trebuiesc avute în vedere unele particularități față de clădirile obișnuite, indiferent cât sunt de importante din punct de vedere social sau constructiv.

La monumente istorice este greu de separat noțiunea de consolidare de cea de restaurare. In general se poate discuta despre restaurare fără a implica consolidarea. Prin restaurare se înțeleg acele categorii de lucrări care, înglobând și obiectivele conservării (asigurarea solidității monumentului), urmăresc să-l readucă fie la înfățișarea inițială, fie la o formă pe care a căpătat-o în cursul uneia din etapele valoroase ale existenței sale.

La fel de importantă este și reciproca afirmației de mai sus: nu se pot realiza reparații curente sau de consolidare (de urgență sau fundamentale) asupra unui monument istoric fără a se ține seama de forma sa inițială sau de cea mai valoroasă care trebuie menținută).

Chiar dacă intervențiile actuale asupra clădirii ce face obiectul prezentului referat au la bază fonduri ce provin prin Ordonanța 20/94 și din reparații care se referă la punerea în siguranță a fondului construit ce a suferit la ultimele mari seisme (1977, 1986, 1990), fiind vorba de un monument istoric, lucrările de consolidare și reparații trebuie să includă și reabilitarea monumentului.

In general monumentele istorice au o vulnerabilitate ridicată la acțiunea seismică concretizată în degradări mai favorizate: structura de rezistență neconformată antiseismic, fără o ductilitate a elementelor structurale, calitatea slabă a materialelor utilizate, calitatea afectată și de factorii timp, mediu și exploatare îndelungată;

La monumentele istorice trebuie păstrat aspectul arhitectural, nu se admit modificări de arhitectură, și nici modificări la structura de rezistență. Se pare că în ultimul timp mai multe intervenții la monumente istorice – biserici transferă rezistența monumentului de la zidăria masivă din piatră sau cărămidă la structuri din beton (grinzi, centuri, stâlpi, fundații).

Important este că la monumente istorice apar obligații precum:

păstrarea cât mai intactă a elementelor originale;

eliminarea urmelor unei intervenții recente ce denaturează adevărul istoric;

folosirea unor materiale de consolidare compatibile cu cele vechi;

disimularea, adică "mascarea" lucrărilor de consolidare;

marcarea elementelor restaurate pentru a preveni confuzii în viitor.

Lucrările de consolidare trebuiesc astfel realizate încât elementele noi ale structurii să conlucreze intim cu vechea structură: ambele trebuie să aibă proprietăți de rigiditate, rezistență și ductilitate adecvate;

Prin consolidări și reparați capitale trebuie să se asigure o protecție antiseismică în conformitate cu prevederile P 100/92 astfel încât să fie limitate strict avariile posibile, pe o durată îndelungată luând în considerare o succesiune de seisme mari, probabile și oricând posibil să se producă.

La marea majoritate a acestor monumente istorice nu s-au efectuat consolidări și reparații capitale după nici unul din marile seisme ale acestui secol. In plus, așa cum rezultă din /2/ o analiză statistică a seismelor din ultimele două secole după datele din arată clar o îndesire accentuată a seismelor mari, se conturează clar caracterul de repetabilitate.

Analiza făcută pe baza mai multor expertize arată caracterul cumulativ greu de cuantificat al degradărilor produse de seisme. S-au înregistrat degradări (rupturi de 3 – 5 cm) produse la marele seism din 1940 înnegrite de fumul lumânărilor, tencuite în anii '60 – '70 și care s-au transformat în rupturi de 15 – 20 cm (!!) la seismele din 1977, 1986, 1990.

Rezultă din cele de mai sus că pentru monumentele istorice, concepțiile și metodele de consolidare diferă fundamental de acelea ale construcțiilor curente.

După anul 1977, când de fapt au început să fie consolidate multe monumente istorice, s-au conturat și cristalizat diverse concepții și procedee privind această problematică.

Multe semne de întrebare precum:

compatibilitatea structurii de rezistență a monumentelor cu soluția de consolidare aleasă din punct de vedere al redistribuirii încărcărilor, al conlucrării elementelor vechi cu cele noi, al tehnologiei de realizare și al eficienței;

durabilitatea consolidării în timp;

posibilitatea cedării structurii de rezistență în altă zonă;

posibilitatea apariției unor noi factori de stres necunoscuți;

consolidarea trebuie să se refere la etapa prezentă sau pentru perioade de ordinul secolelor ce vin și-au găsit parțial răspunsul în multe din consolidările făcute la monumente istorice după 1977 și care au suportat foarte bine seismele din 1986 și 1990.

CAPITOLUL III

EXPERTIZA TEHNICĂ

Conform Comenzii primite din partea Parohiei Bisericii Vovidenia, prin reprezentantul său Preot Viziteu Gheorghe, s-a întocmit Expertiza Tehnică, având ca obiectiv:

EXPERTIZAREA ȘI ÎNTOCMIREA DOCUMENTAȚIEI TEHNICO – ECONOMICE PENTRU PUNEREA ÎN SIGURANȚĂ A BISERICII VOVIDENIA CU HRAMUL

"INTRAREA ÎN BISERICĂ A MAICII DOMNULUI",

AMPLASATĂ PE STR. M. KOGĂLNICEANU, NR. 8, BOTOȘANI

Pentru acest obiectiv, se va respecta metodologia de expertizare elaborată de M.L.P.A.T. în anul 1997 (adresa nr. 453/LB19.05.1997) care se referă la construcțiile supuse expertizării ca urmare a seismelor suportate în ultimii ani.

Expertizarea acestei biserici, este în concordanță cu prevederile legale precum:

Legea nr. 10/1995 privind calitatea în construcții;

Hotărârea Guvernului nr. 925/1995 privind aprobarea Regulamentului de verificare și expertizare tehnică de calitate a proiectelor, a execuției lucrărilor și construcțiilor;

Legea nr. 41/1995 pentru aprobarea Ordonanței Guvernului nr. 68/26 august 1994 privind protejarea patrimoniului cultural național;

Ordonanța Guvernului nr. 10/1994 privind punerea în siguranță a fondului construit existent;

Ordonanța Guvernului nr. 67/1997 pentru modificarea Ordonanței Guvernului nr. 10/1994 privind punerea în siguranță a fondului construit existent;

Completarea și modificarea capitolelor nr. 11 și 12 din Normativul P 100/1992 (Ordin MLPAT nr. 71/N/1996 care menționează: "Evaluarea nivelului de asigurare a construcțiilor existente se face în raport cu nivelul de asigurare prevăzut în Normativ pentru construcțiile noi").

Prezenta expertiză și documentație tehnică pentru consolidarea structurii de rezistență a bisericii Vovidenia Botoșani, se încadrează în prevederile Legii nr. 10/1995 care la art. 18 paragraf 2 arată "Intervențiile la construcțiile existente se referă la lucrări de reconstituire, consolidare …. care se fac numai pe baza unui proiect avizat de proiectantul inițial sau a unei expertize tehnice întocmite de un expert tehnic atestat și se consemnează obligatoriu în cartea tehnică a construcției"

Evaluarea calitativă și analitică a structurii de rezistență a bisericii s-a efectuat cu respectarea următoarelor reglementări tehnice pentru construcții:

P 100/1992 – Normativ pentru proiectarea antiseismică a construcțiilor de locuințe, social – culturale, agrozootehnice și industriale;

P 2/85 – Normativ privind alcătuirea, calculul și executarea structurilor din zidărie;

STAS 10109/1-82 – Lucrări de zidărie. Calculul și alcătuirea elementelor.

Pentru efectuarea expertizei s-a dispus și efectuarea următoarelor referate de specialitate:

Studiu istoric;

Studiu de parament;

Studiu pe materiale;

Studiu arheologic;

Studiu geotehnic.

Aceste studii se vor efectua în continuare și vor sta la baza documentației necesare pentru avizul Comisiei Naționale a Monumentelor Istorice în conformitate cu Legea nr. 41/1995.