Adjectivul

INTRODUCERE

1.1Motivarea alegerii temei

Lucrarea de față a fost concepută ca o lucrare practică, având ca temă ,,Adjectivul”. Aceasta prezintă norme ale limbii actuale și încearcă să prezinte importanța acestei părți de vorbire și locul ocupat în limba noastră de adjectiv. Am ales aceasta temă deoarece adjectivul reprezintă o clasă gramaticală importantă a morfologiei limbii române, ridicând numeroase probleme de interpretare. O parte de vorbire cu un inventar bogat și deschis în permanentă completare și primenire o reprezintă adjectivul. De asemenea, adjectivul se bucură și de o diversitate importantă în ceea ce privește interpretarea lui stilistică.

Cuvintele pot fi clasificate după diverse criterii, mai importante sau mai puțin importante sau importante numai din anumite puncte de vedere. Clasificarea care interesează direct și integral gramatica este clasificarea cuvintelor în părți de vorbire. După GA acestea sunt clase lexicale și gramaticale în același timp, distinse după caracteristicile semantice, morfologice și sintactice. ,,Cele trei criterii menționate se întâlnesc, în principiu, în definiția fiecărei părți de vorbire, în care se arată ce exprimă ea (sensul lexical general), ce caracteristici de formă are (dacă suferă sau nu modificări de formă) și ce funcții îndeplinește.”

GALR prezintă părțile de vorbire, acestea fiind zece : substantivul, articolul, adjectivul, numeralul, pronumele, verbul, adverbul, prepoziția, conjuncția și interjecția. Dintre cele zece părți de vorbire șase sunt flexibile, adică pot prezenta modificări formale (substantivul, articolul, adjectivul, numeralul, pronumele și verbul), iar patru neflexibile (adverbul, prepoziția, conjuncția și interjecția). O parte de vorbire cu un inventar bogat și deschis, în permanentă completare și primenire o reprezintă adjectivul.

Adjectivul este partea de vorbire flexibilă care exprimă o însușire calitativă sau cantitativă a unui obiect, referindu-se la substantivul care denumește acest obiect și acordându-se cu el (sau cu un substitut al lui).

Categoriile morfologice după care variază forma propriu-zisă a adjectivului sunt genul, numărul și cazul (numai în funcție de aceasta adjectivele se clasifică în variabile și invariabile).Categoria specifică adjectivului – și a adverbului -, anume comparația, se exprimă de obicei prin mijloace analitice, folosindu-se adverbe cu rol de cuvinte ajutătoare.

Adjectivele cu funcție de atribut pot fi, în unele situații articulate cu articol hotărât enclitic (aparținând ca înțeles substantivului din grup). Flexiunea adjectivului este, în general, foarte asemănătoare cu a substantivului. Ea este, în principiu și în ansamblu, bogată, cu rezerva unor deosebiri între diversele cuvinte încadrate în clasa adjectivului, dintre care unele pot fi invariabile și/sau necomparabile. Forma tip a adjectivelor, sub care pot fi găsite în dicționare, este cea de masculin-neutru singular nearticulat: frumos, bogat, isteț etc .

Ca valoare de adjective pot fi folosite cuvinte provenite din alte părți de vorbire; dintre acestea, adjectivele pronominale și numerale (numeralele cu valoare adjectivală) se tratează la părțile de vorbire de bază. Pentru adjectivele pronominale,eventual și pentru cele numerale, se folosește uneori denumirea de adjective determinative, căreia i se opune cea de adjective calificative pentru adjectivele propriu-zise; ambii termeni sunt folosiți și cu altă accepție, într-o clasificare a adjectivelor după conținutul lor noțional.

Categoriile morfologice după care variază forma propriu-zisă a adjectivului sunt genul, numărul și cazul (numai în funcție de aceasta adjectivele se clasifică în variabile și invariabile).

Categoria specifică a adjectivului (și a adverbului), comparația, se exprimă de obicei prin mijloace analitice, folosindu-se de adverbe cu rol de cuvinte ajutătoare.

Adjectivele cu funcție de atribut pot fi, în unele situații, articulate cu articolul hotărât enclitic (aparținând, ca înțeles, substantivului din grup), sau însoțite de articolul demonstrativ cel, cea, cei, cele. Flexiunea adjectivului este, în general, asemănătoare cu a substantivului. Forma tip a adjectivelor, sub care pot fi găsite în dicționare, este cea de masculin-neutru singular nearticulat.

Cu valoare de adjective pot fi folosite cuvinte provenite din alte părți de vorbire, dintre acestea, adjectivele pronominale și cele numerale (numeralele cu valoare adjectivală). Pentru adjectivele pronominale și pentru cele numerale, se folosește uneori denumirea de adjective determinative, căreia i se opune cea de adjective calificative pentru adjectivele propriu-zise; ambii termeni sunt folosiți și cu altă accepție, într-o clasificare a adjectivelor după conținutul lor noțional.

Principala metodă folosită în cercetarea și redactarea acestei lucrări s-a bazat pe analiza materialelor existente, a unor fenomene și procese pentru stabilirea unor relații și culegerea unor date din surse variate, cu lucrări de valoare științifică recunoscută.

CAPITOLUL I

ADJECTIVUL ÎN LIMBA ROMÂNĂ ACTUALĂ

1.1 Concept. Definiție.

GA definește adjectivul ca fiind ,,partea de vorbire flexibilă care exprimă o însușire calitativă sau cantitativă a unui obiect, referindu-se la substantivul care denumește acest obiect și acordându-se cu el (sau cu substitut al lui).”

GALR prezintă următoarea definiție: ,, Adjectivul reprezintă clasa cuvintelor flexibile subordonate substantivului, acordându-se cu acesta și limitându-i extensiunea prin atribuirea unei informații specifice.”

Situând structura gramaticală a limbii române actuale între sistem și discurs, descrierea propusă in gramatica limbii române(GALR) se organizează în două mari secțiuni: fenomenele gramaticale sunt grupate in jurul unităților de bază ale limbii-cuvântul (unitate a sistemului ,dar și a discursului /comunicării) și enunțul (unitate a discursului,tributară ,sub aspect constructiv,sistemului).

Primul volum – Cuvântul – prezintă fenomenele lingvistice aparținând gramaticii cuvântului:considerate in calitatea lor de componente ale sistemului ,dar și sub aspectul formelor/modalităților de implicare in discurs,unitățile lexicale sunt descrise sub aspectul particularităților flexionare ,combinatorii și semantice.

,,Organizarea volumului pe capitole consacrate diverselor clase lexico-gramaticale pune in evidența trăsăturile comune prin care ,ca unități ale limbii ,cuvintele participă la structurarea unităților comunicative ,a enunțurilor. Detalierea descrierii în interiorul fiecărei clase se realizează prin relevarea particularităților flexionare și/sau combinatorii specifice ,care permit delimitarea unor categorii mai restrânse (subclase) de cuvinte sau caracterizează unități izolate.”(v. GALR, I, p.1)

Păstrând subdiviziunile consacrate prin tradiție ca reprezentând părțile de vorbire ,descrierea propusă se deosebește (de cea din GA)prin introducerea unor distincții care presupun modificări în stabilirea claselor și în distribuirea unităților pe clase.

La nivelul clasificării de ansamblu a cuvintelor se face distincție între clasele lexico-gramaticale (caracterizate în sistem ,în primul rând prin particularități gramaticale comune :substantiv,verb etc.) și cele semantico-funcționale (în cazul cărora aceste particularități sunt nerelevante):numeralul subordonează unități lingvistice cu statut și comportament gramatical diferit,reunite într-o clasă prin apartenența la zona semantică a ,,cantității” și a ,,numărului”.Sub aspect gramatical,cele mai multe dintre unitățile lexicale cuprinse în această clasă se comportă ca unități omonime,care se subordonează diferitelor clase lexico-gramaticale :doi 1 (adjective),doi 2 (substitut),doi 3 (substantiv),de exemplu. Includerea lor într-o unică clasă (conform tradiției) se justifică nu gramatical,ci prin organizarea-în serii strâns corelate semantic-a unor unități lingvistice gramatical eterogene ;seriile se constituie în microsisteme, între termenii cărora se instituie legături funcționale,uneori și de organizare morfematică(cf. doi,

doime, îndoit, de două ori).Aceste relații explică influențele si interferențele dintre termenii componenți ai seriilor (care ar fi mai greu de surprins și de pus în evidență în condițiile încadrării în clase lexico-gramaticale).

O clasă alt fel neomogenă reprezintă pronumele, căruia i se subordonează, în virtutea asemănărilor flexionare (omonimiei parțiale),unități cu funcție deictică(pronumele personal) și unități care funcționează (mai ales) ca substitute (celelalte categorii de pronume);aceleași unități (omonime) se deosebesc sub aspectul gramatical al posibilităților combinatorii (pronume vs adjectiv).

Considerate sub aspect funcțional, cuvintele se organizează în clase diferite de cele lexico-gramaticale. Clasele funcționale reunesc unități ale limbii aparținând la niveluri diferite de organizare a sistemului: clasa determinanților include, având în vedere compatibilitatea comună cu funcția integrator enunțiativă, alături de unități lexicale de tip adjectival (acest, alt etc.), unitatea afixală articol, implicată în flexiunea substantivului și în organizarea grupului nominal; din clasa deicticelor fac parte cuvinte (pronume personale, pronume și adjective demonstrative, adverbe etc.), dar si afixele categoriilor de timp și mod asociate flexiunii verbale. Componenta funcțională fiind asociată totdeauna, în alcătuirea unității cuvânt, cu diferite particularități semantice și lexico-gramaticale, clasele semantico-funcționale nu au fost cuprinse în primul volum sub forma unor capitole speciale. Prezentate sintetic în capitolul Clase de cuvinte, clasele funcționale au fost integrate, prin fenomenele / aspectele specifice, în descrierea claselor lexico-gramaticale (și a structurilor sintactice descrise în volumul al II-lea) și amplu tratate în capitole speciale.

Perspectiva funcțională privilegiază, în descrierea gramaticală, aspectul asociativ-combinatoriu, esențial în realizarea structurilor enunțiative. La nivelul gramaticii cuvântului, acest aspect se manifestă sub forma disponibilităților combinatorii ale unităților lexicale, cărora GALR le acordă o pondere sporită în caracterizarea, clasificarea și descrierea cuvintelor. Disponibilitățile combinatorii prevalează ca putere definitorie asupra flexiunii (domeniu central al descrierilor morfologice): particularitățile specifice de asociere reprezintă un criteriu general în operația de grupare a cuvintelor în clase lexico-gramaticale / părți de vorbire, căruia I se asociază, limitat și selectiv, flexiunea (în diferențierea ,,părților de vorbire flexibile”). Tot în temeiul disponibilităților combinatorii comune se subordonează aceleiași clase cuvinte fundamental diferite flexionar (orice ,,parte de vorbire flexibilă” cuprinde unități invariabile – substantive / adjective / pronume invariabile). În cazul ,,părților de vorbire neflexibile”, posibilitățile diferite de integrare sintactică reprezintă unicul criteriu de departajare. În același sens, al reevaluării componentei asociative a organizării gramaticale, s-a inclus în descrierea fiecărei clase de cuvinte o secțiune unde sunt prezentate disponibilitățile combinatorii specifice, a căror actualizare e presupusă de realizarea structurilor care fac obiectul gramaticii enunțului (volumul al II-lea).

Reprezentând elemente definitorii sau / și descriptiv clasificatoare ale unităților lingvistice la nivelul gramaticii cuvântului, disponibilitățile combinatorii sunt implicate in descrierea gramaticii enunțului ca modalități de asamblare a structurilor sintactice.

Cum în ansamblul unitar de trăsături diverse care reprezintă unitatea cuvânt, relația componentei semantice cu cea asociativa este mai strânsa decare. În același sens, al reevaluării componentei asociative a organizării gramaticale, s-a inclus în descrierea fiecărei clase de cuvinte o secțiune unde sunt prezentate disponibilitățile combinatorii specifice, a căror actualizare e presupusă de realizarea structurilor care fac obiectul gramaticii enunțului (volumul al II-lea).

Reprezentând elemente definitorii sau / și descriptiv clasificatoare ale unităților lingvistice la nivelul gramaticii cuvântului, disponibilitățile combinatorii sunt implicate in descrierea gramaticii enunțului ca modalități de asamblare a structurilor sintactice.

Cum în ansamblul unitar de trăsături diverse care reprezintă unitatea cuvânt, relația componentei semantice cu cea asociativa este mai strânsa decât cu flexiunea, dezvoltarea scrierii în sensul posibilităților combinatorii atrage o mai largă implicare a sensului: prin punerea în evidență a corelării unor deosebiri ale unităților lexicale la nivelul capacității de combinare, mai rar al flexiunii, cu anumite trăsături semantice, sensul este implicat în descriere sub diverse forme, mai ales ca temei în distingerea unor subclase. În general comentariul semantic devine mai consistent prin implicarea în interpretarea faptelor, a aspectului funcțional-enunțiativ. Conținutul semnificativ este divers și multiplu implicat în descrierea structurilor sintactice și a organizării informaționale a comunicării, care fac obiectul celui de al II-lea volum, Enunțul.

Dependența sintactică față de substantiv se produce direct, în cadrul grupului nominal (fata frumoasă), sau prin intermediul unui verb, în cadrul grupului verbal (copiii sunt / cresc mari), și se manifestă prin repetarea informației gramaticale asociate substantivului.

Flexiunea adjectivului, ca și cea substantivală, cuprinde forme distincte în raport de gen, număr, caz și determinare, iar uneori și de gradele de intensitate. Spre deosebire de gen, număr și caz care, în asocierea [ substantiv + adjectiv ], sunt marcate dublu (casă frumoasă, case frumoase), determinarea este exprimată o singură dată, prin atașarea articolului definit la primul dintre componenții sintagmei nominale (comp. frumoasa fată și fata frumoasă). Articolul afectează deci flexiunea adjectivului în condiții precise de topică și aduce o informație semantico-gramaticală care privește substantivul-centru de grup, individualizând obiectul, și nu calitatea (frumosul băiat = băiatul frumos). Expresia dependenței adjectivului față de un anumit substantiv (comp. fată frumoasă, băiat frumos, locuri frumoase),

flexiunea adjectivului nu reprezintă decât formal categoriile (comune) ale flexiunii nominale. Forma flexionară a adjectivului, impusă de acordul cu substantivul, exprimă adesea solidar genul, numărul și cazul: unei fete frumoase – frumoasa fată.

Specifică pentru o clasă larga de adjective este categoria intensității, care se regăsește și la adverb, și marchează, prin mijloace analitice, gradarea evaluativă a calității specificate prin adjectiv.

Dependența față de un centru nominal, marcată prin acord, caracterizează o clasă mai mult sau mai puțin eterogenă de unități lexicale, care se deosebesc între ele prin particularități flexionare și prin tipul de informație specifică.

Prin sens și comportament morfologic se disting adjectivele propriu-zise (în care sunt incluse și gerunziile adjectivizate) de cele pronominale (acest om, altă problemă, orice invenție cartea mea) și cantitative (două bomboane), numite și adjective ,,determinative”. Acestea din urmă aparțin clasei adjectivului numai datorită acordului cu substantivul, dar semantic și flexionar se încadrează în clasa pronumelui, respectiv a numeralului. Adjectivele ,,determinative” nu pot fi supuse gradării, deci nu au categoria gramaticală a gradelor de intensitate. În ce privește posibilitatea asocierii cu substantivele, adjectivele pronominale au o compatibilitate mai largă, iar cantitativele sunt selectate în special de substantive numărabile. Adjectivele pronominale și numeralele folosite adjectival nu pot fi centre de grup sintactic.

1.1 Criterii de clasificare a cuvintelor în limba română

Componente de baza ale limbii, cuvintele, unități biplane, sunt compatibile cu variate modalități de clasificare. Repartizarea în clase a cuvintelor unei limbi depinde, în primul rând, de faptul ca operația ia în considerare cuvântul în integritatea sa semiotica, ca unitate biplană, sau îl abordează unilateral, din perspectiva uneia dintre cele două componente asociate în procesul comunicativ. In ambele situații, se pot opera diverse clasificări în funcție de criteriul / criteriile adoptat(e).

Din perspectiva componenței fonice, cuvintele pot fi grupate ținând seama de numărul unităților componente, de numărul de silabe, de poziția accentului etc. ; din punctul de vedere al sensului clasificarea poate fi realizată având în vedere numărul de sensuri (mono- și polisemantice), particularități ale sensului (sinonime, antonime, paronime, nume de persoane, de meserii etc.).

Ca unități semnificative, cuvintele pot fi supuse clasificării din perspectiva comunicării: sub aspectul posibilităților de asociere, al modului de participare la alcătuirea enunțului, dar și în raport cu condițiile în care se realizează comunicarea, cu registrul în care se înscriu la nivelul variantei literare (standard, acelei oficiale, solemne sau familiare, colocviale sau tehnico-profesionale) sau al ipostazelor neliterare, argotice sau dialectale.

Partiția care are în vedere modul specific de integrare a cuvintelor în structura enunțului conduce la organizarea lor în clase (lexico-)gramaticale: unitățile lexicale (cuvinte și locuțiuni) ale unei limbi date se grupează în clase în virtutea unor particularități comune și / sau specifice de asociere în procesul de comunicare.

1.2. Părțile de vorbire

Cea mai veche și mai răspândită clasificare lexico-gramaticală este cea în părți de vorbire.

Fundamentală pentru descrierea gramaticală a limbii, gruparea în ,,părți de vorbire “ este considerată ca asigurând cuprinderea tuturor cuvintelor unei limbi date într-un număr de clase diferențiate prin particularitățile specifice care condiționează și permit cuprinderea lor în organizarea comunicării.

În termenii unui ideal teoretic, clasificarea în părți de vorbire ar trebui să asigure posibilitatea de încadrare a oricărei unități lexicale într-o anumita clasă, fiecare clasă delimitându-se clar în raport cu celelalte. O partiție fără rest presupune însă criterii exclusive, condiție care nu este satisfăcută – cum se poate constata în descrierile gramaticale ale diverselor limbi – decât parțial și aproximativ de clasificarea tradițională în părți de vorbire.

Orice partiție gramaticală a unităților lexicale are în vedere modalitățile specifice de integrare a acestora în unități semiotice superioare și presupune identificarea particularităților care asigură selecțiile și modalitățile de asociere a lor în comunicare.

În același timp, ca orice operație științifică, clasificarea în părți de vorbire trebuie să respecte realitatea faptelor,conciliind adecvarea cu anumite exigențe impuse de coerența și economia descrierii științifice.

Gruparea unităților lexicale în părți de vorbire pune în evidență particularitățile gramaticale, care se manifestă la nivel sintactic (ca posibilități de asociere ) și morfologic (sub aspectul variației flexionare).

Componența gramaticală a cuvintelor participă atât fonetic, cât și semantic la structura semiotică a cuvântului. Unele componente ale secvenței fonice care reprezintă cuvântul pot fi direct subordonate exigențelor actului comunicațional, informația gramaticală cu care sunt asociate intervenind în modelarea ,,conținutului semantic” al cuvântului: deosebirile de conținut dintre cuvintele grupate in jurul aceluiași nucleu noțional – cum sunt, de pildă: alb, albeață, albi sau fuga, fugi – se datoresc, cel puțin în parte, asocierii acestuia cu o informație gramaticală (gen, număr, timp etc.), specifică pentru diferite clase lexico-gramaticale (adjectiv, substantiv, verb); informația gramaticală participă decisiv la configurarea semnificației de ansamblu a respectivelor unități lexicale.

Specificitatea configurației semantice a (cuvintelor aparținând) diverselor parți de vorbire derivă, în mare parte, din modul diferit de reflectare – conceptualizare a universului care se manifestă în asocierea nucleului noțional cu anumite categorii gramaticale și este implicat în particularizarea posibilităților combinatorii ale părților de vorbire. Asocierea cu categoria de timp, de pilda, imprimă lexemului a albi sensul de ,,procesualitate”, implicat de verb, prin asocierea cu genul și numărul alb și albeață se situează în zona nominalelor – adjectiv, respectiv substantiv – separându-se prin specificul posibilităților de combinare sintactică: utilizarea adjectivului presupune în mod necesar ocurența unui substantiv (cal alb, flori albe, chiar, eventual, albeață albă), nu și invers. Structurarea grupului în jurul unui centru (cuvânt reprezentând o anumită parte de vorbire) depinde de calitatea acestuia: adjuncții grupului nominal (organizat în jurul unui substantiv, de exemplu) diferă de cei ai grupului verbal prin selectarea preferențială a unităților lexicale reprezentând anumite parți de vorbire, dar și prin diferențe la nivelul relației dintre adjunct și centru, comp. râu(l) vijelios (adjunctul introduce o informație care limitează referința substantivului la un anumit râu) și [Dunărea] curge vijelios.,unde informația introdusă de adjunct afectează în mod diferit (prin caracterizarea ,,procesului”) centrul verbal.

1.3. Subclasificarea părților de vorbire

În temeiul caracteristicilor invocate, oricare dintre părțile de vorbire este reprezentată prin clase (mai largi sau mai extinse) de unități lexicale prezentând particularități gramaticale comune; fiecare clasă astfel delimitată este susceptibilă de a fi supusă, la rândul său, operației de subclasificare, ținând seamă de prezența unor particularități suplimentare – sintactice, morfologice, dar și semantice – relevante sub aspectul compatibilităților asociative și enunțiative.

1.4. Flexiunea, manifestare a categoriilor gramaticale asociate diferitelor unități lexicale (care reprezintă una dintre modalitățile de realizare a integrării în enunț), permite o primă grupare morfologică a cuvintelor în parți de vorbire flexibile și neflexibile, partiție care are în vedere importante deosebiri de organizare internă a cuvintelor.

Cuvântul flexibil exista în sistem (și funcționează în comunicare) ca mulțime de forme (organizate în paradigmă prin relații de opoziție în temeiul informației gramaticale specifice); oricare dintre aceste forme reprezintă o entitate complexă, divizibilă în unități semnificative minimale (unități morfematice). Totalitatea formelor sub care se manifestă în comunicare un cuvânt flexibil constituie flexiunea / paradigma lui.

Particularitățile flexionare, dar și selecțiile asociative (sintactice) sunt luate în considerare în delimitarea părților de vorbire substantiv, adjectiv, pronume, verb.

O clasificare importantă a părților de vorbire flexibile (substantive, adjective, pronume, verbe) este cea impusă de particularitățile morfologice reprezentate de diversitatea mijloacelor flexionare implicate în diferențierea formelor constituind paradigma substantivelor, adjectivelor, pronumelor, verbelor. Aceste particularități impun repartizarea cuvintelor flexibile în clase flexionare (declinări, conjugări).

Cuvintele neflexibile participă la realizarea comunicării într-o unică formă sau prin forme neopozabile, variante ale aceleiași unități lexicale. Ca atare ele sunt în general neanalizabile la nivel morfematic: cuvântul coincide cu morfemul (aici, cum, și, dar, vai etc.).

Caracter clasificator mai general au posibilitățile combinatorii,particularitățile sintactice ale unităților lexicale: orice cuvânt (indiferent de apartenența la o clasa lexico-gramaticală) poate fi integrat – în condiții determinate – în enunț, pe când flexiunea caracterizează (în mod diferențiat) numai anumite părți de vorbire (cele flexibile).

Particularitățile sintactice constituie criteriul partiției ansamblului cuvintelor neflexibile în mai multe clase. Distingem astfel în limba româna, ca și în alte limbi, părțile de vorbire neflexibile adverb, prepoziție, conjuncție și interjecție.

Părțile de vorbire flexibile asociază diferențele flexionare specifice unor deosebiri importante la nivelul selecțiilor asociative și al rolului cu care participă la organizarea comunicării: articolul, substantivul, verbul, adverbul, adjectivul, numeralul, pronumele.

2.1Clasificare

,, După cum își schimbă sau nu forma pentru a indica genul, numărul și cazul, adjectivele sunt de două feluri: variabile (marea majoritate) și invariabile.” ( v. GA, I, p.83). Toate adjectivele variabile au pentru neutru aceeași formă cu pluralul feminin nearticulat.

GALR clasifică adjectivul după sens și comportament morfologic astfel: adjective propriu-zise (în care sunt incluse și participiile și gerunziile adjectivizate) care se disting de cele pronominale și cantitative, numite și adjective ,,determinative”(v. GALR, I, p.141). Acestea din urmă aparțin clasei adjectivului numai datorită acordului cu substantivul, dar semantic și flexionar se încadrează în clasa pronumelui.

Adjectivele propriu-zise pot fi clasificate, în funcție de tipul informației semantice adăugate regentului, în calificative și categoriale.

Adjectivele calificative exprimă caracteristici variate ale obiectelor denumite de substantiv privind aspectul, greutatea, gustul, temperatura, starea etc.(mare, mic, frumos, urât, diafan, înalt, scund, dulce, acru, cald, rece, febril, orgolios, tânăr, bătrân etc.). Atribuirea calității prin adjectiv substantivului diferă de la vorbitor la vorbitor și poate fi prezentată, de obicei, în diferite grade de intensitate, dacă sensul adjectivului este susceptibil de evaluări (foarte bun, dar nu foarte mort) :

cf. Pisica este un animal (mai / foarte / cam) leneș.

Adjectivele calificative se pot adverbializa și substantiviza. Altfel spus, adjectivele calificative pot trece în clasa verbului și a substantivului, în pozițiile specifice acestora din urmă :

Scriere frumoasă (urâtă, lăbărțată, măruntă) / Ei scriu frumos (urât, lăbărțat, mărunt).

Femeia leneșă se vede după mers. / Leneșa se vede după mers.

În calitate de constituenți ai grupului nominal, aceste adjective sunt atribute, ele pot fi însă și constituenți ai grupului verbal, ocupând poziția de nume predicativ sau de predicativ suplimentar:

Pisica este / rămâne leneșă.

Adjectivele categoriale caracterizează referentul denumit de substantiv încadrându-l într-o anumită clasă: ,,proprietate privată spre deosebire de proprietate publică, centrul școlar spre deosebire de centru cultural, sportiv etc.”. Aceste adjective intră in componența unor denumiri din limbajul tehnico-științific: acid acetic, triunghi isoscel, numitor comun etc. Spre deosebire de adjectivele calificative, adjectivele categoriale preferă postpoziția

Din punct de vedere etimologic, adjectivele se pot clasifica în:

adjective moștenite din limba latină sau împrumutate din alte limbi: energic, grav, frumos, bun, viteaz, ieftin, sterp, gingaș, actual, negru etc.

adjective create prin derivare, compunere și conversiune, pe terenul limbii române: frumușel, băiețos, micuț, măricel, greoi, dulceag, nescris, inuman, semipreparat, supărat, verde-închis, român-englez, asemenea, (fata) tremurândă etc.

Din punct de vedere formal, adjectivele se clasifică și după aspectul structurii morfematice în:

adjective simple care au aspectul unui singur cuvânt, fie derivat, fie nederivat: bun, isteț, leneș, galben, înrobitor etc.

adjective compuse care sunt alcătuite din două sau mai multe cuvinte, formându-se prin contopire sau sudare (termoizolator, binefacere, bleumarin, clarvăzător), ori prin alăturare (româno-suedez, științifico-fantastic, roșu-închis etc).

,,Multe dintre adjectivele compuse provin din sudarea elementelor unei locuțiuni adjectivale (exemplu: cu minte, cum se cade) și, fiind socotite un singur cuvânt, se schimbă ultimul element al grupului dacă acest cuvânt este variabil: (om) cuminte – (oameni) cuminți, dar (om) cumsecade – (oameni) cumsecade.”

Locuțiunile adjectivale

Grupul de cuvinte care are o unitate de sens, cu valoarea și funcția unui adjectiv se numește locuțiune adjectivală. În general, locuțiunile adjectivale sunt alcătuite dintr-un grup nominal prepozițional simplu sau dezvoltat ( de seamă, de geniu, de nimic, din alea, ca aceea, în toate mințile, cu frica lui Dumnezeu, la locul lui, în floarea vârstei, în doi peri, cu nasul pe sus), dintr-un grup adverbial (de bine), dintr-un grup interjecțional (ca vai de el) sau dintr-o expresie frazeologică verbală (nu știu cum, lasă-mă să te las, de doamne-ajută).

Majoritatea locuțiunilor adjectivale se comportă ca adjectivele

invariabile. Locuțiunile adjectivale care au în componența lor un adjectiv-centru de grup sintactic sau care funcționează caparticipii ale unor locuțiuni verbale sun variabile după gen, număr și caz.

Unele locuțiuni s-au sudat de-a lungul timpului și au dat naștere unor adjective simple: cuminte (din cu + minte), cumsecade (din cum + se +cade), deplin (din de + plin).

Locuțiunile adjectivale se folosesc în contextele și cu funcțiile caracteristice adjectivului, având în propoziție funcțiile acestuia: nume predicativ: ,,El este intr-o doagă.”,element predicativ suplimentar: ,,O cred în stare de orice.”.,,In ceea ce privește funcția de atribut a unei locuțiuni adjectivale, părerile sunt împărțite: atribut adjectival (pentru că ține locul unui adjectiv) sau atribut substantival prepozițional (pentru că nu se acordă cu substantivul determinat).”

Din punct de vedere flexionar, clasificarea tradițională grupează adjectivele după terminația lor la nominativ-acuzativ singular în raport cu genul:

1.Adjective variabile:

-cu două terminații la nominativ-acuzativ singular nearticulat: bun-bună, acru-acră, trist-tristă, inteligent-inteligentă, scurt-scurtă, voios-voioasa, interesant-interesantă etc.

-cu o singură terminație la nominativ-acuzativ singular nearticulat în raport cu genul; această terminație este ,,-e’’: dulce, tare, verde, mare, rece, limpede etc. Adjectivele variabile cu o singură terminație nu se schimbă după gen, ci după număr și (la feminin) după caz. Adjectivele silitoare, răbdătoare, sâcâitoare etc. au desinența –e numai la feminin singular și plural, de aceea nu trebuie confundate cu adjectivele variabile cu o terminație.

2.Adjective invariabile au o singură formă, indiferent de numărul și cazul substantivului sau substitutului acestuia cu care se acordă. Din clasa adjectivelor invariabile fac parte unele adjective simple (maro, bleu) sau compuse (alb-vanilie, grena-lucios), dar și locuțiunile adjectivale ( ca vai de lume, fel de fel de, cum trebuie).

Grupa adjectivelor variabile mai cuprinde și adjectivele care nu disting numărul: m. sg. și pl. gălbui, greoi etc. (f. sg. și pl. gălbuie, greoaie), adjective care nu disting genul, iar la feminin nici numărul (sagace, perspicace, propice, atroce etc.), dar și adjective cu o singură formă pentru m. sg. și pl. și f. sg. G-D și pl (vechi, f. sg. veche). Tot aici intră și adjective mai vechi (ditamai, otova, coșcogeamite, sadea etc), adjective neologice pentru culori (bej, grena, gri, lila, olive etc), adjective provenite din adverbe (așa, asemenea, atare, altfel, astfel etc.)

Adjectivele constituie o sursă de îmbogățire pentru alte clase de cuvinte, după cum alte clase de cuvinte contribuie la creșterea sa numerică.

Adjectivele determinative sunt provenite din alte părți de vorbire, prin schimbarea valorii gramaticale sau conversiune:

1.adjective pronominale:●demonstrative: (băiatul) acesta

●posesive: (băiatul) meu

●nehotărâte: fiecare (băiat)

●de întărire: (băiatul) însuși

●negativ: niciun (băiat)

●relativ-interogativ: care (băiat)

2.adjective numerale: trei (copii), al treilea (copil), (efort) întreit,

amândoi (copiii), tustrele (Crișuri).

3.adjective participiale: (carte) citită, (problemă) rezolvată

4.adjective gerunziale: (femeie) suferindă, (valori) crescânde, (coșuri)

fumegânde (poziție) șezândă, (mâncare) aburindă.

5.adjective adverbiale: se adjectivizează anumite adverbe : asemenea (om),

așa (cap), (haine) gata, (om) bine, dar și anumite

locuțiuni adverbiale culte: acord de facto,

cumentariu in extenso, fecundare in vitro.

3.1 Categoriile gramaticale ale adjectivului

3.1.1 Genul, numărul și cazul

Genul, numărul și cazul sunt categorii nespecifice adjectivului, dar se explica prin acordul cu substantivul determinat. ,,La substantiv categoriile de gen, număr, și caz sunt caracterizate prin conținut și prin formă. Caracteristicile calitative ale obiectelor, neavând sex, nu au gen gramatical; neexprimând obiecte, nu pot fi numărate, deci nu au număr; nefiind obiecte sau acțiuni între care să se realizeze diferite raporturi, nu au caz’’.

După cum își schimbă sau nu forma pentru a indica genul, numărul și cazul, am observat la clasificarea adjectivelor că acestea sunt de doua feluri: variabile (marea majoritate) și invariabile. Toate adjectivele variabile au pentru neutru aceeași formă cu masculinul la singular și cu femininul la plural, iar pentru genitiv-dativul singular feminin nearticulat aceeași formă cu pluralul feminin nearticulat.

Adjectivele variabile sunt de mai multe feluri, având una sau două forme la nominativ-acuzativul singular nearticulat și între două și cinci forme nearticulate în total. Reprezentante tipice ale flexiunii adjectivale românești sunt considerate adjectivele cu patru forme în total, de tipul lui bun – masculin și neutru singular ,bună – feminin nominativ-acuzativ singular, buni – masculin plural, bune – feminin și neutru plural, feminin genitiv- dativ singular, eventual masculin vocativ singular (la fel acru, continuu, greu, frumușel), dar sunt numeroase și adjectivele cu câte trei sau două forme în total, cu diverse repartiții pe genuri și numere; de exemplu, cu trei forme: românesc-masculin și neutru singular, românească-feminin nominativ-acuzativ singular, românești-plural și feminin genitiv-dativ singular (la fel mic, lung, nou, roșu, straniu, argintiu), dar silitor masculin și neutru singular, silitoare singular feminin, plural feminin și neutru, silitori masculin plural (la fel instantaneu).

Este necesară precizarea că printre adjectivele variabile există destul de multe adjective defective de anumite genuri sau de un număr, ceea ce reduce totalul formelor, fără a schimba tipul adjectivului respectiv. ,,Fenomenul apare mai ales la adjective din terminologia tehnico-științifică folosite cu referire numai la anumite substantive, în grupuri nominale stabile. Astfel, adjectivele care apar în chimie în denumirea acizilor au adesea numai genul masculin, iar cele din denumirea hidrocarburilor-numai genul feminine, atât unele, cât și celelalte având uneori numai numărul singular, de exemplu: acetilsalicilic, cloric, clorhidric, picric-masculin singular, acetilenică-feminin singular, olefinică-feminin’’.

Există și adjective care au numai genul neutru, de exemplu abelian (grup) în matematică. Din limbajul comun se pot cita ca exemple de adjective defective nătărău și prostălău-numai masculin (femininele nătăraucă sau nătăroaică, prostălaie nu sunt literare).

Adjectivele invariabile sunt mult mai puține decât variabile; numărul lor, neînsemnat în fondul vechi și popular (aievea, asemenea, cogeamite, cumsecade, doldora, ferice, gata, leoarcă, sadea ș.a.), este în creștere în limba modernă, prin diverse neologisme de circulație mai largă sau mai restrânsă (adhoc, antișoc, bej, bordo, corai, eficace, forte, franco, lila, pane, rococo, shocking, șic, turcoaz, uni) ; un grup semantic bine reprezentat printre adjectivele invariabile este constituit de cele care indică o culoare. Unele adjective invariabile au o structură formală asemănătoare cu aceea a unor adjective variabile ( de exemplu finala consonantică, i semivocalic sau e), dar caracteristice pentru ele sunt finale ca: vocale accentuate (-a,-e,-i,-o,-u și o,u în cuvintele: bleu, ecru) și vocalele neaccentuate –a (și diftongul –ea), -i, -o.

Genul neutru se manifestă la nivelul flexiunii adjectivale prin prezența unor desinențe omonime la singular cu cele ale substantivelor masculine: (poet/poem) bun, (codru/cadru) sumbru, iar la plural cu cele ale substantivelor feminine: (poete/poeme) bune.

Pentru a păstra terminologia de la substantiv formele respective ale adjectivului se vor numi ,,neutre”.

Flexiunea adjectivului cuprinde patru forme, corespunzând categoriilor de număr singular/plural și de gen masculin/feminin.

Adjectivele românești variabile nearticulate se repartizează în clase flexionare după numărul de forme distincte:

3.1.1Clasa adjectivelor cu patru forme flexionare

Această este reprezentanta tipică a flexiunii adjectivale românești și cuprinde adjectivele care au: o formă pentru masculin singular (toate cazurile), una pentru feminin singular N-Ac, una pentru masculin plural (toate cazurile) și

una pentru feminin singular G-D și plural (toate cazurile) , marcate prin : -u,-ă,-i (asilabic, silabic și semivocalic), -e (bun, bună, buni, bune; scump, acru, continuu etc.)

,,Sunt considerate în unele lucrări adjective cu flexiune neregulată și cele de tipul român, muntean, moldovean, cu patru forme flexionare, la care radicalul de feminin diferă de cel de masculin prin prezența sufixului –că: muntean-munteni, munteancă-muntence. Acest tip flexionar prezent la substantive desemnând persoane (un moldovean, niște moldoveni, o moldoveancă, niște moldovence) nu aparține însă adjectivului, cuvintele în –că putând fi interpretate sintactic drept substantive, apoziții pe lângă un substantiv: o bucătăreasă basarabeancă/o basarabeancă bucătăreasă. Formele adjectivale de feminin nu-l conțin pe –că (priveliști moldovene/moldovenești și chiar fata bănățeană intr-un cântec popular).” (GALR,146-147)

Clasa adjectivelor cu trei forme flexionare

Această clasă se caracterizează prin prezența unor omonimii suplimentare repartizate după gen și număr. Au trei forme flexionare:

-adjectivele care nu disting genul la plural, multe cu rădăcina terminată în consoanele –ce (inclusiv cele formate cu sufixul –esc) și –ge: adânc/ adâncă /adânci, românesc/românească/românești, larg /largă/largi; adjectivele de tipul castaniu, pustiu, cu femininul în –e și pluralul în –i : argintiu/argintie/argintii, straniu/stranie/stranii, adjective care prezintă forme neregulate: nou/nouă/noi, roșu/roșie/roșii ;

-adjective care nu disting numărul la feminin, cum sunt derivatele în –tor (fumător-fumători, feminin ,singular și plural fumătoare) și adjectivele terminate în –âu (-îu),-eu: lălâu/lălâi/lălâie instantaneu/instantanei/instantanee.

-adjectivul atipic june cu o singură formă pentru masculin singular și feminin plural: june; fem-sg jună, m. pl juni.

Clasa adjectivelor cu două forme flexionare

Este reprezentată printr-un număr redus de adjective:

-adjective care nu disting genul: dulce, limpede, mare ([m.sg. N=Ac=G=D]=[f.sg. N=Ac])/dulci, limpezi, mari (pl. ambelor genuri și G=D sg.f);

-adjective care nu disting numărul: m.sg. și pl. gălbui, greoi, rotofei etc (f. sg. și pl. gălbuie, greoaie, rotofeie);

-adjective care nu disting genul, iar la feminin nici numărul: sagace, tenace, perspicace, m. pl. sagaci, tenace. Alte adjective terminate în –e sunt invariabile: atroce, motrice, perspicace etc.

-adjective cu o singură formă de m. sg. și pl. și f. sg. veche.

Clasa adjectivelor cu cinci forme flexionare

Desinența –or (proprie flexiunii pronominale) la G-D plural nearticulat s-a extins și la câteva adjective propriu-zise, creând așa numita clasă a adjectivelor cu cinci forme: anumit, destul, diferit, felurit etc.

Am dat bună seara anumitor/destulor/feluritor persoane.

Adjectivele menționate (la care se adaugă și numeros care nu folosește desinența –or la G-D pl. neart.) pot exprima genitivul și dativul analitic cu prepozițiile a, respective la:

opiniile a destui/diverși/feluriți/numeroși cetățeni,

A dat bună ziua la destui/diverși/feluriți cetățeni.

Formele cazuale ale adjectivului au aceleași caracteristici ca ale substantivului. La masculin singular există o singură formă, iar la feminin, două (N-Ac și G-D): o casă frumoasă-unei case frumoase.

Vocativul masculinelor se caracterizează ca și la substantive , prin desinențele –e și –ule: iubite prietene, bunule părinte. La feminine, există un vocativ în –o, care apare numai la adjectivele izolate, cu valoare substantivală: micuțo, drăguțo, scumpo, frumoaso.

,,In limba literară circulă mai ales formele de vocativ identice cu ale nominativului: iubitul meu prieten (cu un adjectiv posesiv și cu topica inversă), prieten iubit (cu topica normală), iubită prietenă și prietenă iubită (indiferent de topică), iubita mea prietenă (cu adjectiv posesiv și cu topică inversă). Adjectivul drag are la masculin, indiferent de topică, formă de feminin, cu –ă: dragă prietene, prietene dragă. Acesta nu exclude omonimia cu nominativul: prieten drag și dragul meu (prieten), dragul mamei.”

3.2 Categoria comparației

Categoria specifică adjectivului este comparația. Această categorie a comparației sau a gradelor de comparație exprimă raporturile cantitative care se stabilesc între două obiecte care au o însușire comună.

Ion este mai înalt decât mine.

Ion e mai mult înalt decât scund.

Apa e mai caldă decât ieri.

De obicei, gradele de comparație se exprimă în mod analitic, cu ajutorul adverbelor. Se consideră că există trei grade de comparație, cu toate că numai două sunt marcate segmental sau suprasegmental.

Gradul pozitiv este considerat termenul de referință al celorlalte. El este de fapt reperul sau etalonul față de care se stabilește comparația propriu-zisă, exprimată de gradul comparativ și de superlativ. Adjectivele sunt la acest

grad când arată o însușire a unui obiect în mod absolut , fără a o raporta la alte obiecte, la alte împrejurări sau la alte însușiri; din punct de vedere formal, adjectivele sunt la gradul pozitiv în forma-tip a lor: coleg bun, fată înaltă etc.

,,Unii cercetători contestă existența gradului pozitiv. El este însă grad de comparație pentru că exprimă calitatea absolută. Aceeași situație, a lipsei unei comparații, o întâlnim și la superlativul absolut: acestuia nu îi este refuzat statutul de grad de comparație. Atât la gradul pozitiv, cât și la gradul superlativ absolut există o comparație implicită. La pozitiv, exprimarea calității se face în opoziție cu inexistența ei.”

Construcțiile cu adjectivul la gradul pozitiv comparat cu un obiect tipic pentru însușirea respectivă sunt de cele mai multe ori echivalente semantice ale superlativului absolut:

,,Uite-i mă, căciula, frate,

Mare cât o zi de post.”

Gradele la care efectiv se face o comparație sunt comparativul și superlativul.

Gradul comparativ de superioritate dispune de doi termeni: morfemul mai, adverb de mod, care precedă un adjectiv la pozitiv și morfemele decât, ca, adverbe de mod care funcționează ca prepoziții care precedă un substantiv, pronume, numeral cu valoare substantivală sau părți de vorbire substantivizate: ,, mai bună decât mine”, ,,Vremea este mai caldă vara decât toamna”, ,,Ale mele sunt mai frumoase decât ale tale”etc. Termenul al doilea al comparației, cu funcție de complement de mod comparativ, este precedat și de locuțiuni prepoziționale: în comparație cu, față de, comparativ cu, în raport cu etc.

Gradul comparativ de inferioritate

Comparativul de inferioritate al adjectivului indică gradul mai ridicat sau mai redus al calității atribuite unui obiect. Marcarea superiorității se face prin mai, a inferiorității prin mai puțin, ambele antepuse adjectivului. Termenul de comparație este introdus prin decât, în variație liberă cu ca, pentru cele două specii de comparativ de inegalitate, când reperul este nonpropozițional și prin decât când este exprimat printr-o propoziție:

Ea este mai puțin bună decât mine.

Ai mei sunt mai puțin buni decât ai tăi.

Alin este mai puțin destept decât Alina.

Observăm că adverbul decât este în variație liberă cu adverbul comparativ ca. Termenul al doilea se formează și cu locuțiunile prepoziționale în comparație cu, față de etc.

Gradul comparativ de egalitate

Gradul comparativ este de egalitate și de inegalitate, iar la comparativul de inegalitate se disting comparativul de superioritate și cel de inferioritate. Toate nuanțele gradului comparativ se exprimă prin adjectivul la forma gradului pozitiv precedat de anumite adverbe sau locuțiuni adverbiale și însoțit, de obicei, de al doilea termen al comparației, marcat și el prin anumite cuvinte de legătură.

Comparativul de egalitate se formează cu la fel de, tot așa de sau tot atât de, deopotrivă de + adjectivul în cauză cu forma gradului pozitiv, iar termenul al doilea al comparației este introdus prin ca sau ca și, cât sau cât și dacă este o parte de propoziție, (pre)cum și cât dacă este o propoziție.

Instrumentele de formare a comparativului de egalitate (la fel de sau sinonimele) pot lipsi, gradul fiind marcat exclusiv prin construcția termenului al doilea : înalt ca tine sau, cu inversiune, ca tine de înalt. în această situație, la termenul al doilea elementul introductiv ca, respectiv cum, poate fi întărit prin așa, întocmai, la fel; ca poate fi și înlocuit prin la fel cu.

Gradul comparativ de superioritate

Comparativul de superioritate se formează cu adverbul mai (+adjectivul cu forma gradului pozitiv): mai înalt, mai frumos, mai deștept etc.

La amândouă aceste specii ale comparativului de inegalitate termenul al doilea este introdus prin decât sau ca (la fel de corect), dacă e parte de propoziție, și prin decât mai rar (și populari de cum. dacă este o propoziție.

Superioritate : El este mai înalt decât / ca ea.

Inferioritate : El este mai puțin înalt ca / decât este ea.

De reținut că, în timp ce la comparativul de egalitate termenul al doilea poate fi introdus prin ca întărit de și (la fel de înalt ca și ea), la comparativul de inegalitate ca (echivalent al lui decât) se folosește corect singur; construcțiile regionale de tipul E mai înalt ca și mine. Aceste construcții trebuie evitate în limba literară.

La comparativul de inegalitate al unor adjective care exprimă cantități sau dimensiuni, termenul al doilea se introduce prin prepoziția de când arată măsura și conține un numeral: se spune corect greutăți mai mari de (nu decât) 10 kg.

Câteva adjective neologice de origine latină în -(i)or reprezintă, comparative de superioritate etimologice (sintetice și neregulate): anterior, posterior, ulterior, inferior, superior, exterior, interior, major, minor, Numai o parte dintre ele (primele două grupe semantice: anterior, posterior, ulterior; inferior, superior) au și sensuri, și construcție de comparativ; la acestea termenul al doilea al comparației se construiește altfel decât după regula generală : el stă în cazul dativ (dată anterioară expedierii, rezultat superior așteptărilor) sau este introdus prin față de.

Ca și comparativul de egalitate, comparativul de inegalitate poate fi folosit în mod absolut, fără al doilea termen (care este subînțeles, cunoscut sau presupus) : Cumpără-mi roșii, dar vezi să fie mai frumoase!

Mai puțină gălăgie!

Comparativul de inegalitate poate apărea în următoarele construcții:

— intensive, realizate cu adăugarea adverbelor mult sau și: mult

mai (puțin) frumos, și mai (puțin) interesant (construcția intensivă cu

mult e singura posibilă și la comparativele etimologice de tipul anterior …,

inferior …: mult inferior);

— progresive, realizate cu adăugarea adverbelor mereu, tot sau a locuțiunii din ce în ce; de evitat alăturarea pleonastică a lui tot și mereu (tot mereu mai puternică sau a lui din ce în ce și tot sau mereu (din ce în ce tot mai puternici).

Comparativul intensiv poate fi exprimat și numai prin accentuarea lui mai (neaccentuat la comparativul obișnuit) : mai bună = și mai bună.

Când se coordonează mai multe adjective aflate la gradul comparativ de inegalitate este obligatorie repetarea mărcilor adverbiale ale acestui grad, mai, respectiv mai puțin; de evitat deci construcții ca Serbarea va fi mai frumoasă și atrăgătoare.

La coordonarea disjunctivă a unui comparativ de superioritate cu unul de inferioritate, de la același adjectiv, adjectivul poate fi exprimat o singură dată, după coordonarea mărcilor celor două comparative; în această situație comparativul de superioritate se formează, în mod excepțional, cu mai mult (în loc de mai): mai mult sau mai puțin atent (= mai atent sau mai puțin atent).

Tot cu mai mult, dar și cu mai curând, mai degrabă se exprimă comparația între două însușiri, de obicei opuse : mai mult moartă decât vie, mai mult tânăr decât bătrân.

Comparativul de inferioritate se folosește mai puțin decât cel de superioritate, fiind înlocuit cu una dintre următoarele construcții echivalente : negarea comparativului de egalitate al aceluiași adjectiv sau comparativul de superioritate al adjectivului antonim; în loc de mai puțin urâtă se poate spune deci fie nu tot atât de urâtă, fie mai frumoasă. Opțiunea pentru comparativul de superioritate cu un anumit adjectiv sau pentru cel de inferioritate al antonimului său are adesea rațiuni eufemistice.

Comparația de inegalitate poate fi exprimată și prin adjective la gradul pozitiv construite cu un al doilea termen introdus prin față de, pe lângă, în comparație cu sau în raport cu: X este tânăr față de Y sau mic în comparație cu mine, Furtuna de azi a fost slabă pe lângă cea de ieri. Nu este corectă folosirea adjectivelor la gradul comparativ de inegalitate cu acest mod de construire a termenului al doilea (mai tânăr față de .. ., mai mic în comparație cu .. ., mai slabă pe lângă . . .). De asemenea, nu este indicată folosirea unor adjective ca redus, scăzut, sporit la gradul comparativ atunci când nu se face comparație cu aceeași însușire : se spune corect are o anumită calitate într-un grad scăzut, nu mai scăzut.

Există adjective — puține — care se folosesc de preferință la gradul comparativ de superioritate: (mai) acătării, (mai) dihai.

Altele au numai sensuri de comparativ sau apropiate de acest grad și nu trebuie confundate cu el; în această situație sunt adjective ca prioritar, secundar.

Gradul superlativ

Gradul superlativ indică o intensitate maximă a însușirii și se realizează ca relativ și absolut, fiecare putând exprima superioritatea și inferioritatea

Evaluarea intensității prin superlativul relativ presupune raportarea la un grup de obiecte sau la circumstanțe diferite; gradul maxim al intensității este stabilit prin comparație.

Gradul superlativ relativ se formează prin atașarea articolelor adjectivale cel, cea, cel, cele la formele de comparativ de superioritate pentru a forma superlativul relativ de superioritate sau la formele de comparativ de inferioritate ale adjectivului pentru a forma superlativul relativ de inferioritate, articolele fiind deci morfeme ale superlativului relativ.

Superlativul relativ este marcat prin asocierea comparativului de inegalitate cu formantul cel, cea, cei, cele (cel mai curat, cel mai puțin curat). Termenul-reper al comparației, de obicei un substantiv sau un substitut, este precedat de prepoziții: dintre (rar între, printre) când substantivul este la plural, din (rar în, de la, de sub, de pe etc), mai ales cu substantivul la singular, și de când este un adverb de loc sau de timp.

Termenul de reper introdus prin dintre precizează colectivitatea de obiecte (denumite prin nominale la plural) din care face parte purtătorul însușirii exprimate de adjectiv (inegalitatea inclusă):

Acesta era cel mai tânăr dintre ei. (Gala Galaction, In pădurea Cotoșmanei);

Dintre toți pașii și toate glasurile scării, acestea mi se păreau cele mai simpatice. (T. Vianu, Jurnal).

Din se combină mai ales cu substantive colective, la singular, având același rol cu dintre (cel mai frumos băiat din grup [„din grupul de băieți"], din mulțime, din gașcă, din clasă, din regiment etc.)- sau cu substantive masive (cel mai răspândit microb din aer, din atmosferă, din natură).

În construcții eliptice (cu termenul de reper neexprimat) din și alte prepoziții (de, de la, în) introduc nominale cu sens local, temporal sau partitiv, care se substituie reperului comparației

– cu sens local (singular și plural): Este cel mai bun specialist din țară („cel mai bun specialist dintre specialiștii din țară"); Am devenit cea mai bună matematiciană din lume.; E cel mai răspândit animal din munți.;

– cu sens temporal: Este cea mai frumoasă amintire din copilărie, („este cea mai frumoasă amintire dintre amintirile din copilărie")

Acum începe una dintre zilele cele mai grozave din viața mea. (Camil Petrescu, Ultima noapte).

Din poate avea și sens partitiv: ,,E cea mai vulnerabilă parte din mine” și precedă în astfel de situații pronumele cât, la plural, când introduce o propoziție: Cea mai gogonată minciună din câte am auzit (nu: dintre câte).

În, de sub precedă nominale cu sens local:

Era cel mai tăios colț de sub acoperiș.

De la și de pe introduc nominale cu sens temporal sau local:

Nae lonescu… ne apare drept cel mai radiant ziarist român de la Eminescu încoace. Era cea mai caldă ploaie de la munte, A fost cea mai aventuroasă întâmplare de pe munte (de pe vremea aceea).

De se asociază cu adverbele de loc sau de timp:

Era cel mai viclean om de aici/de atunci („dintre oamenii de aici / de atunci").

În general prepozițiile cu sens local sau temporal pot introduce reperul unei însușiri superlative. Uneori reperul poate fi un substantiv la genitiv (neprepozițional) sau un adjectiv care arată apartenența locală:

Mă ghemuiam acolo, în cel mai umed, cel mai secret ascunziș al grădinii. (M. Cărtărescu, Travesti), unde se subînțelege „dintre ascunzișurile grădinii"; El este cel mai bun brutar prahovean, („dintre brutarii din Prahova").

Confuzia datorată identității formale dintre superlativul relativ și un comparativ de superioritate subordonat pronumelui cel este înlăturată prin prezența termenului de comparație, cf. cei mai mari dintre ei, dar cei mai mari decât ei = aceia mai mari.

Superlativul relativ, ca și comparativul, poate fi întrebuințat fără precizarea termenului-reper:

Rămăsesem cu ochii la el, în chipul cel mai nepoliticos, și, desigur, m-a întrebat din priviri ce s-a întâmplat. (H. Gârbea, Enigme).

Substantivul asociat cu un superlativ relativ este totdeauna determinat definit, dacă este plasat înaintea adjectivului:

Era sigur că a ales soluția cea mai bună. (H. Gârbea, Enigme).

Plasat după adjectivul la superlativ relativ, substantivul este nearticulat:

A ales cea mai bună soluție.

În cazul unui șir de superlative relative coordonate, plasate după substantiv, cel poate apărea o singură dată, însoțind primul adjectiv, dar celelalte mărci ale superlativului se repetă:

Pe bănci, în locurile cele mai îndepărtate și mai umbrite,se vedeau siluetele celor care se-mbrățișau. (M. Cărtărescu, Travesti);

Ea își făcea cuibul în locurile cele mai puțin murdare și mai puțin umede.

Superlativele coordonate prin juxtapunere prezintă de obicei toate mărcile atât în antepunere, cât și în postpunere:

Mă ghemuiam acolo, în cel mai umed, cel mai secret ascunziș al grădinii. (M. Cărtărescu, Travesti).

Superlativul relativ poate apărea în construcții intensive când este precedat de cu mult sau de departe:

Mama a fost cea mai bună și cu mult cea mai frumoasă femeie din lume. Ea era de departe cea mai isteață din clasă.

Ca și comparativul de inferioritate, și superlativul relativ de inferioritate este rar întrebuințat, fiind înlocuit cu superlativul relativ de superioritate al adjectivului antonim: el este cel mai puțin înalt = el este cel mai scund.

Superlativul absolut exprimă o intensitate a însușirii la un grad înalt fără o evaluare prin raportare la alte repere. Mijloacele de exprimare a intensității prin superlativul absolut sunt mai mult sau mai puțin gramaticalizate. Procedeul gramaticalizat în exprimarea acestui grad de intensitate constă în asocierea formei de pozitiv a adjectivului precedată de, foarte (postpunerea acestuia este populară și învechită), pentru superioritate, și, respectiv, foarte puțin, pentru inferioritate. Superlativului absolut de inferioritate (tipul foarte puțin amabil) i se preferă, în general, pozitivul adjectivului antonim (el este foarte puțin politicos / el este nepoliticos).

Colocvial, se folosește și tare înaintea unui adjectiv la forma-tip, iar mult (în general învechit), este astăzi în uz doar înaintea unor participii cu valoare adjectivală, tinzând să se diferențieze de foarte:

Avea părerile lui, foarte particulare, despre aceștia, păreri care difereau într-un mod foarte plăcut de judecata curentă. (H. Gârbea, Enigme);

Sunt tare obosit și am de lucru. (I. L. Caragiale, Corespondență);

Elenii cei mult caprițioși, n-aveau a se sfii de nimic străin sau neplăcut. (Al. Odobescu, Istoria arheologiei);

Ceea ce el numea cu un cuvânt mult întrebuințat în vremea lui: intuiție. (T. Vianu, Jurnal).

Cu prea se construiesc superlativele absolute cu semnificația de prezență în exces al calității:

A cerut un preț prea mare.;

Stăteam acolo, între fetele transpirate de prea mult dans și cele neinvitate. (M. Cărtărescu, Travesti).

Când mult precedă pe prea are loc o intensificare a sensului de superlativ („care întrece măsura, din cale afară de"): o pălărie mult prea caraghioasă.

Pentru evitarea ambiguităților, în coordonarea superlativelor absolute, mărcile se repetă de fiecare dată: E foarte tânăr și foarte inteligent., Mult iubită și mult stimată doamnă. Altminteri, pot fi interpretate ca fiind coordonate un superlativ absolut cu un adjectiv la gradul pozitiv: un bătrân foarte blând și liniștitor (M. Eliade, Maitreyi).

Superlativul absolut

În afara procedeelor gramaticalizate de redare a superlativului, ideea de superlativ se realizează și prin alte mijloace.

(a) Foarte răspândită este construcția [adverb + de + adjectiv], totdeauna în antepoziție față de substantivul determinat, ideea de superlativ fiind datorată semanticii adverbului, care indică: gradul maxim al unei cantități (colosal de, fabulos de, imens de, infinit de etc), depășirea unei anumite limite (excesiv de, exagerat de), îndepărtarea maximă față de un punct de referință (extrem de: Explicația… este extrem de clară și ține de bun-simț. R.lit, 2002) sau seme superlative din zona calității (desăvârșit de, extraordinar de, fantastic de, formidabil de); aici trebuie incluse și cuvintele conținând seme din zona „dezagreabilului": crunt de, cumplit de, fioros de, groaznic de, infernal de, jalnic de, monstruos de, oribil de etc. Alți determinativi adverbiali indică în cadrul unei comparații fie devierea față de clasa luată ca punct de referință (anormal de, neobișnuit de, neverosimil de: Vederea deosebit de pătrunzătoare și inima neobișnuit de simțitoare., N. Iorga, în DLR), fie neîncadrarea în această clasă (nemaipomenit de, nemaivăzut de: un tânăr nemaipomenit de hotărât).

Aceste adverbe prezintă diverse grade de expresivitate. în general, opoziția cantitativ / calitativ se neutralizează, astfel că determinativi din zona cantității apar și în contextul unui adjectiv calitativ (colosal de mare, dar și colosal de frumoasă) după cum determinativi din zona calității pot apărea în context cu un adjectiv referitor la dimensiuni (formidabil de inteligentă, dar și formidabil de grea). Adverbe din „zona dezagreabilului" pot apărea și în contexte cu sens pozitiv. Se poate spune cumplit de urât, dar și cumplit de frumos. În îmbinările din ultimul exemplu, caracteristice limbajului colocvial, sunt asociate sensuri total opuse, ajungându-se la alăturări bizare ca: îngrozitor de frumos, groaznic de bun, demențial de arătos, mortal de rafinat etc.

Pot fi evidențiate însă și unele restricții, de pildă desăvârșit („perfect, complet"), din planul calității, nu tolerează asocierea cu adjective din planul cantității (nu se poate spune desăvârșit de grea, desăvârșit de mult). Pe de altă parte, nu toate adverbele ce conțin seme superlative pot intra în construcția sintactică discutată aici: accentuat, gigantic, intens, magistral, măreț, uriaș nu admit regenți adjectivali (uriaș de mare).

În construcția cu adjunct adverbial antepus legat de centru prin de (grozav de frumos) sunt folosite și adverbe provenind din supine la forma negativă (nebănuit de, negrăit de, neînchipuit de, nespus de, dar și nemaipomenit de, nemaiauzit de etc), ca și formații postverbale, mai ales cu sufixul -bil, însoțite uneori de prefix negativ (admirabil de, lamentabil de, incontestabil de, incredibil de, insuportabil de, dar și zăpăcitor de):

Sub raza ochiului senin și negrăit de dulce. (M. Eminescu, Luceafărul);

Se spune că în acea zi [el] era neobișnuit de vesel la editură. (M. Sorescu, Ușor cu pianul pe scări);

Mihai Oproiu, amețit, avu impresia că sala e nelimitată, zăpăcitor de mare. (Camil Petrescu, Turnul de fildeș);

Fata avea niște ochi incredibil de albaștri.

În construcția cu valoare de superlativ cu de antepus adjectivului (așa de, atât de, cât de, oricât de), adverbele pot avea semnificație de cantitativi nedefiniți:

Eugen Ionescu nu-i capabil de ură și încă de-o ură atât de sistematică și de îndelungată. (M. Sorescu, Ușor cu pianul pe scări).

Prepoziția de poate lipsi din construcția așa de cu valoare de superlativ, mai ales în limbajul colocvial neîngrijit: partide așa grele încât…

Adverbele așa, atât, astfel urmate de de, în corelație cu încât și sinonimele lui, că sau de, întăresc ideea de superlativ:

Erau și partide atât de grele încât transa trebuia să fie foarte adâncă. (H. Gârbea, Enigme).

Construcțiile de acest tip încorporează aprecieri graduale superlative mai ales în contexte exclamative, emfatice sau în cele pe care o intonație specială le plasează în registrul afectiv: Un zâmbet fin și cu toate astea atât de inocent trecu peste fața lui. (M. Eminescu, Sărmanul Dionis), O pașă, cât de darnic ești! (G. Coșbuc, El-Zorab), Cumpără cărți oricât de scumpe!

Conținutul superlativ al unor astfel de construcții este probat și de faptul că sunt incompatibile cu vecinătatea altor mărci graduale de superlativ:

este atât de foarte frumoasă.

În coordonare, adverbele expresive legate prin de de adjectivul la forma-tip pot apărea o singură dată, repetându-se numai prepoziția de:

E extrem de cuminte și de bun.

(b) Valoarea de superlativ poate fi exprimată și prin unele supine postpuse adjectivului și legate de acesta prin prepoziția de: frumoasă de speriat, mândră de nespus, aprig de temut etc.

(c) Echivalente cu superlativul absolut sunt și construcțiile în care adjectivul este însoțit de unele locuțiuni adverbiale cu semnificație de superlativ:

– grupul locuțional poate fi postpus adjectivului sau antepus, dar legat prin de:

Era un vis misterios și blând din cale-afară. (M. Eminescu, S-a dus amorul),

Eram din cale-afară de obosit. (Gala Galaction, Bisericuța din răzoare);

– grupurile cu altă structură păstrează aceeași formă, indiferent de poziție: Un port cu totul și cu totul alb. (Gala Galaction, Plecarea Drozileei)

E alb cu totul și cu totul.

(d) Au valoare de superlativ și unele adjective având ca adjuncți alte adjective antepuse legate de regent prin de (moartă de beată). Adjectivele antepuse imprimă celorlalte sensul de superlativ, prin analogie cu adverbele din construcția colosal de mare; de se grupează cu primul adjectiv: [putredă de] bogată, [frântă de] obosită, [nebuni de] îndrăgostiți, [morți de] beți etc.

(e) Ideea de superlativ poate fi exprimată și de câteva substantive care se comportă adverbial: beat turtă, scump foc, singur cuc, îndrăgostit lulea etc. Unele substantive (adverbializate) din această categorie pot fi și antepuse, situație în care sunt legate de adjectivul regent prin de: turtă de beat, foc de scump.

(f) Sunt echivalente cu superlativul absolut unele construcții exclamative, cu topică și intonație specifică, de pildă cele cu adjectivul la gradul pozitiv precedat de ce adverbial sau de cât de:

Ah, darling, ce bună ești! (M. Cărtărescu, Travesti)

Mioara Avram (Gramatica pentru toți p. 94) distinge valorile de superioritate și de inferioritate nu numai la superlativul relativ, ci și la superlativul absolut: superlativul absolut de superioritate se formează cu adverbul foarte (foarte frumoasă, foarte amabilă), iar superlativul absolut de inferioritate cu adverbele foarte puțin ("Ea este foarte puțin amabilă"). Superlativul absolut este exprimat și prin alte mijloace sau procedee cu intenții stilistice, de obicei. Este vorba de diverse mijloace lexicale, sintactice sau fonetice pentru a forma superlativul:

– construcții cu locuțiuni adverbiale: din cale afară; cu totul și cu totul (de), de mama focului, de para focului etc.

– repetarea adjectivului: "cale lungă, lungă", "o babă bătrână, bătrână" etc.

– lungirea și repetarea vocalelor: "frumoaaaasă fată!", "Și tot strigă ado vin! (…)Acr -u-u-u de la nașu"(A. Pann);

– geminarea consoanelor: "Un om rrrrău";

– utilizarea unor substantive devenite adverbe: tun, foc, criță etc:

" Fata cea mică era urâtă foc/ frumoasă foc.

" Vecinul meu ajunsese acasă beat criță "etc.

– înlocuirea adjectivului cu un substantiv având același radical: "o frumusețe de fată", "bunătate de om";

– repetarea substantivului provenit din adjectiv prin conversiune: "frumoasa frumoaselor", "urâta urâtelor" etc.

– sufixul -isim: "o carte rarisimă", "Un răspuns rarisim";

– prefixe (uneori repetate): "arhi-, extra-, hiper-, super-, supra-, ultra-, prea-, râs-, stră: arhiplin, extrafin, hipersensibil, superfin, supraîncălzit, ultramodern, preacurată, răscunoscut etc.

Există multe adjective care nu au categoria comparației:

1. Adjective neologice de origine latină cu sens și formă de comparativele superioritate (terminate in -/o/v -or): anterior, exterior, interior, inferior, superior, posterior, ulterior, major, minor sau cu sens și formă de superlativ (terminate în -im sau -em): maxim, minim, optim, proxim, ultim, extrem, suprem. Fiind superlative sau comparative sintetice, care nu se raportează în limba română actuală la un pozitiv, în vorbirea neîngrijită apar forme analitice de comparativ și superlativ ca: mai superior, cele mai optime etc.

2. Adjective care prin sensul, prin natura lor exprimă calități care nu pot fi comparate, nu pot existe în grade diferite: mort, viu, general, particular, principal, secundar, egal, oral, oval, pătrat, complet, unic, strămoșesc, pulmonar, întreg, bărbătesc etc.

3. Adjective al căror conținut corespunde unui superlativ absolut: colosal, cumplit, desăvârșit, extraordinar, genial, gigantic, imens, mortal, nesfârșit, infinit, incomensurabil,perfect, uriaș, veșnicele.

Există însă și unele adjective, necomparabile în sensul propriu sau în îmbinări obișnuite, care pot avea grade de comparație dacă sunt folosite cu sensuri figurate sau includ și sensuri figurate :

"Ion este mai viu în mișcări decât tine." mai viu = "mai rapid";

"El este cel mai întreg la minte dintre noi." cel mai întreg ,= "cel mai capabil",

"A avut o atitudine foarte bărbătească." foarte bărbătească = "foarte curajoasă").

În alte construcții, adjectivele necomparabile sunt înlocuite cu sinonime care pot fi comparate: "mai superior" – "de bună calitate" "mai general" = "mai răspândit", "mai celebru" = "mai cunoscut", "mai principal" = "mai important", "mai complet" = "mai plin" etc.

3.1.3Determinarea adjectivelor

În structura superlativului relativ de superioritate sau de inferioritate morfemele cel, cea, cei, cele au o poziție proclitică și sunt variabile în raport cu genul, numărul și cazul substantivului pe care îl însoțesc: N-Ac sg. "cea mai buna elevă", G-D sg. fem. "celei mai bune eleve" sau "elevei celei mai bune", G-D pl. "oamenilor celor mai curajoși" etc.

Adjectivele pot fi precedate de articole adjectivale care au o notă de determinare: "Am doi copii. Cel mare este harnic."

În grupuri alcătuite din adjectiv + substantiv sau substantiv + adjectiv, adjectivul nu primește articol nehotărât proclitic sau posesiv-genitival proclitic. În fața unor asemenea grupuri, respectivele articole aparțin substantivului: "O prea frumoasă fată", "al celui mai bun prieten" etc.

Când totuși aceste articole precedă clar un adjectiv, însemnă că acest adjectiv are valoare substantivală: "o victorie a celor mai curajoși" etc. Adjectivele sunt cu valoare substantivală și când sunt precedate de articolul adjectival (uneori morfem al superlativului relativ: "Cei mai huni vor învinge.", "Cei tari se îngrădiră…" (M. Eminescu).

Conversiunea adjectivelor

Prin conversiune, adjectivul devine substantiv precedat sau nu de articol nehotărât, urmat sau nu de articol hotărât enclitic:

"Un frumos", "frumosul";

"Istețul", "unui isteț" ;

"Dragul meu", "draga mea", "dragă !" etc.

Câteva substantive devin, la rândul lor, adjective: "câini mai bărbați", "pantofi balerini".

Puține adverbe au devenit prin conversiune adjective invariabile. În schimb, fenomenul invers al schimbării valorii gramaticale a adjectivelor în adverbe este foarte frecvent. Formele de masculin singular ale adjectivelor pot deveni adverbe de mod: "Ea vorbește calm.", "Noi deschidem larg ferestrele.", "Ei vorbesc simplu și deschis." etc.

3.1.4Funcții sintactice

Funcțiile sintactice ale adjectivelor fără prepoziții:

Adjectivele calificative pot avea următoarele funcții sintactice:

– atribut adjectival în propoziții în care adjectivul determină un substantiv cu care se acordă în gen, număr și caz. O atenție deosebită trebuie acordată adjectivelor în vocativ care, spre deosebire de substantivele în vocativ, au funcție sintactică: "Cobori în jos, luceafăr blând…" (M. Eminescu). "Vis de vitejie, fală și mândrie, / Dulce Românie, asta ți-o doresc!" (M. Eminescu). Adjectivele blând, dulce, în cazul vocativ, sunt atribute adjectivale, acordate cu substantive în cazul vocativ, fără funcție sintactică în propoziție. Unele atribute adjectivale au o nuanță circumstanțială cauzală, temporală, condițională sau concesivă (de aceea sunt numite și atribute circumstanțiale): "Neatentă, a greșit.", "Chiar bolnavă, ea tot a venit."

– nume predicativ exprimat întotdeauna prin adjective în cazul nominativ: "Frumoasă ești, Patrie Română. Mândră ești." (Z. Stancu), "Oricât de frumoasă ar fi, nu ar câștiga." etc.

– element predicativ suplimentar "O văd veselă", "Ei merg atenți etc. Adjectivele veselă, atenți sunt în cazul nominativ, fiind un fel de nume predicative ale unui verb copulativ a fi subînțeles: "O văd (că este) veselă", "Ei merg (și sunt) atenți"

Funcțiile sintactice ale adjectivelor cu prepoziții

Adjectivele pot fi precedate și de prepoziții. în aceste situații îndeplinesc următoarele funcții sintactice:

– complement indirect: "Din galbenă s-a făcut roșie."

– complement circumstanțial de timp: "Încă de mic I Te cunoșteam pe tine." (M. Eminescu);

– complement circumstanțial de cauză: "Și plângeam de supărată." (G. Coșbuc):

– complement circumstanțial de relație: "De bună, e bună ", "De frumoasă, e frumoasă." etc.

– complement de mod comparativ: "E mai mult moartă decât vie."

– element predicativ suplimentar. "Se dă drept inteligentă."

Corneliu Dimitriu (Gramatica limbii române explicată. Morfologia, 1979, p.109) consideră că ,,Adjectivele precedate de prepoziții ar fi atribute adjectivale ale unor substantive subînțelese, prepoziția fiind marcă de acuzativ pentru substantivul subînțeles, nu pentru adjectiv: "Din (rochie, față, pânză) roșie s-a făcut galbenă." etc.

CAPITOLUL II

NORME ORTOGRAFICE ALE ADJECTIVULUI

DOOM2 propune următoarele norme ortografice în cazul adjectivului. Adjectivele calificative compuse (dintre care unele sunt și substantive și adverbe) se scriu într-un cuvânt sau cu cratimă.

Se scriu într-un cuvânt:

adjectivele (mai ales din fondul vechi) sudate din cuvinte care există și independent, cu structura :

-adjectiv+adjectiv ( având flexiune numai la ultimul component): rozalb

-adjectiv+substantiv: pursânge (invariabil)

-adverb (uneori substantivizat)+adjectiv (uneori provenit din participiul unui verb compus): binecuvântat, binefăcător, binemeritat, binevoitor, preafericit, clarvăzător. Aceste compuse se deosebesc de îmbinările cu o structură și o componență asemănătoare, date, scrise cu cratimă (bine-crescut – cuviincios), fie grupuri de cuvinte care se scriu separat (bine crescut – dezvoltat bine).

-prepoziția a+tot/toate+adjectiv (tip învechit): atoateștiutor, atotputernic.

-prepoziție+substantiv sau adjectiv: cuminte, deplin.

-substantiv (uneori provenit din adjective)+adjective: binefăcător, binevoitor, răufăcător, răuvoitor.

-izolări de propoziții: cumsecade.

2. adjectivele neologice care au în componență elemente de compunere: aeroportuar, autocopiativ, electrocasnic, heliomarin, neoliberal, sociocultural.

3. adjective cu structura: adjectiv+vocala de legătură ,,o”+adjective care exprimă o unitate, având flexiune numai la ultimul element : cehoslovac-din fosta Cehoslovacie, daco-român – român(esc) din Dacia, sârbocroat, ca și unele adjective asemănătoare împrumutate (galoromanic, retoroman).

Adjectivele cu structură și componența asemănătoare care exprimă un raport între cei doi termeni se scriu cu cratimă: cehoslovac – dintre Cehia și Slovacia.

Adjectivele (în general provenite din participii) la forma negativă compuse cu adverbul ,,mai’’ intercalat între prefixul ,,ne-“ și adjectiv: nemaipomenit.

Se scriu cu cratimă adjectivele compuse nesudate cu structura:

adjectiv+adjective, având flexiune numai la ultimul component (rau-platnic, instructiv-educativ, literar-artistic, marxist-leninist, nou-nouț), la având la ambele componente – (globuri) albe-argintii, (mere) dulci-acrișoare – sau invariabile: (televizoare) alb-negru.

adjectiv invariabil (desemnând o culoare) + adverb (uneori provenit din participiu) exprimând o nuanță (bluză/bluze) galben-închis, roșu-deschis.

adjectiv (printre care unele referitoare la etnii, limbi etc) +vocala de legătură ,,o’’+adjectiv, având flexiune numai la ultimul component (burghezo-democratic, chimico-farmaceutic, economico-financiar, fizico-chimic, francez-român, greco-catolic, rus-român), ca și alte adjective asemănătoare împrumutate: anglo-normand, austro-ungar, franco-italo-spaniol, indo-european, medico-legal.

adverb (invariabil)+adjectiv(eventual provenit din participiu), compusul prezentând o diferență ca sens față de cuvintele de bază: așa-zis ,,pretins’’, bine-crescut ,,cuviincios’’, bine-cunoscut ,,celebru’’, bine-venit ,,agreat’’, nou-născut, propriu-zis etc.

Ele se deosebesc de îmbinările cu o structură și o componență asemănătoare, care se scriu într-un cuvânt când sunt compuse sudate (binecuvântat) și separat când sunt grupuri de cuvinte care își păstrează sensul (bine-crescut – ,,dezvoltat bine’’).

substantiv denumind un punct cardinal+adjectiv: est-european, nord-american, sud-dunărean.

izolări de propoziții / fraze: (meșter) drege-strică.

NORME MORFOLOGICE ALE ADJECTIVULUI

DOOM2 propune următoarele norme morfologice pentru clasa adjectivului:

Adjectivele masculine care la singular au un ,,i’’ la final, se scriu la plural nearticulat cu doi ,,i’’, iar la forma articulată cu trei ,,i’’: cercel argintiu / cercei argintii /argintiii cercei.

La femininul adjectivelor de tipul ,,bun, mare, cutaneu”, genitiv-dativul singular nearticulat este identic cu forma de plural nearticulat: note bune, speranțe mari, infecții cutanee, iar cel articulat se formează prin adăugarea articolului hotărât ,,i’’ la genitiv-dativul nearticulat: bunei note, marii speranțe.

La femininul adjectivelor terminate la nominativ-acuzativ singular nearticulat în ,,-iu’’(tipul argintiu, pustiu), genitiv-dativul singular nearticulat este de asemenea identic cu pluralul nearticulat: întinderi pustii, acestei întinderi pustii, dar cel articulat se formează prin adăugarea articolului hotărât ,,-i” la nominativ-acuzativul singular nearticulat: pustiei întinderi.

Adjectivul ,,drag” (inclusiv substantivizat) are la feminin plural ( și la genitiv-dativ singular nearticulat) forma dragi, articulat dragile (fete dragi, dragile mele, nu drage, dragele; dar ultimele, nu ultimile); forma ‚,dragă” se folosește în adresare pentru feminin, cât și pentru masculin.

La unele adjective neologice, norma actuală, reflectând uzul persoanelor cultivate, admite la feminin forme cu și fără alternanță ,,o’’(accentuat)- ,,oa’’, în ordinea de preferință: analoagă/analogă, omoloagă/omologă, în timp ce la altele nu admite forme cu ,,oa’’(barocă, echivocă).

Adjectivele terminate la masculin singular în ,,-uos’’ au femininul singular în ,,-uoasă’’(respectuoasă, somptuoasă) și plural în ,,-uoase’’ (respectuoase, somptuoase).

La adjectivele terminate în ,,-uu’’, norma actuală recomandă în continuare, pronunțarea finalei ca hiat: masculin singular-ambiguu (-gu-u), feminin singular-ambiguă (-gu-ă), feminin plural- ambigue (-gu-e), dar masculin plural-ambigui (-gui).

Câteva adjective (anumit, diferit, mult, puțin , tot) au la genitiv-dativ plural desinența pronominală ,,or’’: anumitor; acestea, precum și ,,destul’’, ,,divers”, ,,felurit”, ,,numeros” pot exprima la plural valoarea de genitive printr-o construcție cu prepoziția ,,a”, iar pe cea de dativ-cu prepoziția ,,la”, ambele+acuzativul, ca și numeralele (votul a zece/a numeroși parlamentari).

Adjectivele invariabile au aceeași formă la toate cazurile, genurile, numerele, printre acestea numarându-se adjectivele cu finala ,,-ce”: atroce, eficace, motrice, perspicace.

Unele adjective vechi și mai ales neologice se folosesc numai pentru substantive de un singur gen; în cazul celor referitoare la substantive neutre, aceasta nu înseamnă că și adjectivele în cauză ar fi ,,neutre’’, chiar dacă au la singular formă de masculin, iar la plural formă de feminin: (metal) alcalino-pământos, (barometru) aneroid, (foc) bengal, (substantiv)epicen.

CONCLUZII

Aceasta lucrare prezintă norme ale limbii actuale și încearcă să prezinte importanța acestei părți de vorbire și locul ocupat în limba noastră.

Adjectivul este o parte de vorbire cu un inventar bogat și deschis în permanentă completare și primenire. De asemenea, adjectivul se bucură și de o diversitate importantă în ceea ce privește interpretarea lui stilistică.

Prin utilizare adjectivului, limba devine mai suplă și, în același timp, izbutește, fără material suplimentar, să exprime nuanțe mai variate.

O parte de vorbire cu un inventar bogat și deschis, în permanentă completare și primenire o reprezintă adjectivul.

Bogăția, complexitatea și varietatea adjectivului în limba română vizează îmbogățirea, diversificarea și nuanțarea modului de exprimare. Toate acestea sunt menite sa confere gramaticii o poziție privilegiată în acțiunea de cultivare a limbii.

Structura morfologică a limbii române este partea cea mai stabilă a limbii noastre, datorată originii latine a limbii înseși. Caracterul latin al structurii noastre gramaticale este dat de felul în care s-a păstrat moștenirea latinească.

În această lucrare am tratat adjectivul conform normelor GA, dar și normelor GALR. Lucrarea a fost structurată în două capitole, în primul capitol analizând conceptul de adjectiv, clasificarea, comparația, determinarea și funcțiile sintactice ale acestei clase gramaticale, iar în a doua parte a lucrării prezentând normele ortografice și ortoepice ale adjectivului.

BIBLIOGRAFIE

•Avram,Mioara, Gramatica pentru toți, ediția a II-a / a III-a, București,

Ed. Humanitas, 1997/2000

•Avram, Mioara, Probleme ale exprimării corecte, București, Ed.Academiei, 1985

• Brâncuș, Grigore, Saramandu, Manuela, Gramatica limbii române. Morfologia, Ed. Atos, București, 1998

•Coteanu, Ion, Gramatica de bază a limbii române, Ed. Albatros, București, 1982

•Dicționarul ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a, București, Editura Univers Enciclopedic, 2005

•Dindelegan, Pană, Gabriela, Elemente de gramatică. Dificultăți, controverse, noi interpretări, București, Editura Humanitas Educațional, 2003

•Dindelegan, Pană, Gabriela, Teorie și analiză gramaticală, ediția a II-a, București, Editura Coresi , 1994

•Graur, Alexandru, Puțină gramatică, București, Ed.Academiei, 1988

•Gramatica limbii române, ed. a II-a, vol. I-II, București, Editura Academiei, 1963 / 1966

•Gramatica limbii române, Ed. Academiei Române , 2005

•Hristea, Theodor (coordonator), Sinteze de limba română, ediția a III-a, București, Editura Albatros, 1984

•Iorgu, Iordan, Romalo, Guțu, Valeria, Niculescu, Alexandru, Structura morfologică a limbii române contemporane, București, 1970

• Iorgu , Iordan, Vladimir, Robu, Limba română contemporană, București, EDP, 1995

•Ivănuș, Dumitru,Limba română contemporană. Morfologia, Craiova ediția a IV-a, Ed.Universitaria, 2002

•Nuță, Silvia, Limba română, corectitudine și expresivitate, Ed.Elius, 1998

• Saramandu, Manuela, Brâncuș, Grigore, Morfologia limbii române, Ed. Credis, București, 2006

=== DOOM2i ===

DOOM2 propune următoarele norme ortografice în cazul adjectivului. Adjectivele calificative compuse (dintre care unele sunt și substantive și adverbe) se scriu într-un cuvânt sau cu cratimă.

Se scriu într-un cuvânt:

adjectivele (mai ales din fondul vechi) sudate din cuvinte care există și independent, cu structura :

-adjectiv+adjectiv ( având flexiune numai la ultimul component): rozalb

-adjectiv+substantiv: pursânge (invariabil)

-adverb (uneori substantivizat)+adjectiv (uneori provenit din participiul unui verb compus): binecuvântat, binefăcător, binemeritat, binevoitor, preafericit, clarvăzător. Aceste compuse se deosebesc de îmbinările cu o structură și o componență asemănătoare, date, scrise cu cratimă (bine-crescut – cuviincios), fie grupuri de cuvinte care se scriu separat (bine crescut – dezvoltat bine).

-prepoziția a+tot/toate+adjectiv (tip învechit): atoateștiutor, atotputernic.

-prepoziție+substantiv sau adjectiv: cuminte, deplin.

-substantiv (uneori provenit din adjective)+adjective: binefăcător, binevoitor, răufăcător, răuvoitor.

-izolări de propoziții: cumsecade.

2. adjectivele neologice care au în componență elemente de compunere: aeroportuar, autocopiativ, electrocasnic, heliomarin, neoliberal, sociocultural.

3. adjective cu structura: adjectiv+vocala de legătură ,,o”+adjective care exprimă o unitate, având flexiune numai la ultimul element : cehoslovac-din fosta Cehoslovacie, daco-român – român(esc) din Dacia, sârbocroat, ca și unele adjective asemănătoare împrumutate (galoromanic, retoroman).

Adjectivele cu structură și componența asemănătoare care exprimă un raport între cei doi termeni se scriu cu cratimă: cehoslovac – dintre Cehia și Slovacia.

Adjectivele (în general provenite din participii) la forma negativă compuse cu adverbul ,,mai’’ intercalat între prefixul ,,ne-“ și adjectiv: nemaipomenit.

Se scriu cu cratimă adjectivele compuse nesudate cu structura:

adjectiv+adjective, având flexiune numai la ultimul component (rau-platnic, instructiv-educativ, literar-artistic, marxist-leninist, nou-nouț), la având la ambele componente – (globuri) albe-argintii, (mere) dulci-acrișoare – sau invariabile: (televizoare) alb-negru.

adjectiv invariabil (desemnând o culoare) + adverb (uneori provenit din participiu) exprimând o nuanță (bluză/bluze galben-închis, roșu+deschis.

adjectiv (printre care unele referitoare la etnii, limbi etc) +vocala de legătură ,,o’’+adjectiv, având flexiune numai la ultimul component (burghezo-democratic, chimico-farmaceutic, economico-financiar, fizico-chimic, francez-român, greco-catolic, rus-român), ca și alte adjective asemănătoare împrumutate: anglo-normand, austro-ungar, franco-italo-spaniol, indo-european, medico-legal.

adverb (invariabil)+adjectiv(eventual provenit din participiu), compusul prezentând o diferență ca sens față de cuvintele de bază: așa-zis ,,pretins’’, bine-crescut ,,cuviincios’’, bine-cunoscut ,,celebru’’, bine-venit ,,agreat’’, nou-născut, propriu-zis etc.

Ele se deosebesc de îmbinările cu o structură și o componență asemănătoare, care se scriu într-un cuvânt când sunt compuse sudate (binecuvântat) și separat când sunt grupuri de cuvinte care își păstrează sensul (bine-crescut – ,,dezvoltat bine’’).

substantiv denumind un punct cardinal+adjectiv: est-european, nord-american, sud-dunărean.

izolări de propoziții / fraze: (meșter) drege-strică.

DOOM2 propune următoarele norme morfologice pentru clasa adjectivului:

Adjectivele masculine care la singular au un ,,i’’ la final, se scriu la plural nearticulat cu doi ,,i’’, iar la forma articulată cu trei ,,i’’: cercel argintiu / cercei argintii /argintiii cercei.

La femininul adjectivelor de tipul ,,bun, mare, cutaneu”, genitiv-dativul singular nearticulat este identic cu forma de plural nearticulat: note bune, speranțe mari, infecții cutanee, iar cel articulat se formează prin adăugarea articolului hotărât ,,i’’ la genitiv-dativul nearticulat: bunei note, marii speranțe.

La femininul adjectivelor terminate la nominativ-acuzativ singular nearticulat în ,,-iu’’(tipul argintiu, pustiu), genitiv-dativul singular nearticulat este de asemenea identic cu pluralul nearticulat: întinderi pustii, acestei întinderi pustii, dar cel articulat se formează prin adăugarea articolului hotărât ,,-i” la nominativ-acuzativul singular nearticulat: pustiei întinderi.

Adjectivul ,,drag” (inclusiv substantivizat) are la feminin plural ( și la genitiv-dativ singular nearticulat) forma dragi, articulat dragile (fete dragi, dragile mele, nu drage, dragele; dar ultimele, nu ultimile); forma ‚,dragă” se folosește în adresare pentru feminin, cât și pentru masculin.

La unele adjective neologice, norma actuală, reflectând uzul persoanelor cultivate, admite la feminin forme cu și fără alternanță ,,o’’(accentuat)- ,,oa’’, în ordinea de preferință: analoagă/analogă, omoloagă/omologă, în timp ce la altele nu admite forme cu ,,oa’’(barocă, echivocă).

Adjectivele terminate la masculin singular în ,,-uos’’ au femininul singular în ,,-uoasă’’(respectuoasă, somptuoasă) și plural în ,,-uoase’’ (respectuoase, somptuoase).

La adjectivele terminate în ,,-uu’’, norma actuală recomandă în continuare, pronunțarea finalei ca hiat: masculin singular-ambiguu (-gu-u), feminin singular-ambiguă (-gu-ă), feminin plural- ambigue (-gu-e), dar masculin plural-ambigui (-gui).

Câteva adjective (anumit, diferit, mult, puțin , tot) au la genitiv-dativ plural desinența pronominală ,,or’’: anumitor; acestea, precum și ,,destul’’, ,,divers”, ,,felurit”, ,,numeros” pot exprima la plural valoarea de genitive printr-o construcție cu prepoziția ,,a”, iar pe cea de dativ-cu prepoziția ,,la”, ambele+acuzativul, ca și numeralele (votul a zece/a numeroși parlamentari).

Adjectivele invariabile au aceeași formă la toate cazurile, genurile, numerele, printre acestea numarându-se adjectivele cu finala ,,-ce”: atroce, eficace, motrice, perspicace.

Unele adjective vechi și mai ales neologice se folosesc numai pentru substantive de un singur gen; în cazul celor referiroare la substantive neutre, aceasta nu înseamnă că și adjectivele în cauză ar fi ,,neutre’’, chiar dacă au la singular formă de masculin, iar la plural formă de feminin: (metal) alcalino-pământos, (barometru) aneroid, (foc) bengal, (substantiv)epicen.

=== s ===

Pentru comparația de egalitate între două însușiri se folosesc, în propoziție, construcțiile corelative tot atât de + primul adjectiv + cât și de+ al doilea adjectiv sau pe cât de . . . pe atât de''…., iar în frază tot atât de … pe cât este de .. . sau pe cât este de … pe atât este de . . . :

Comparativul de egalitate se poate folosi și în mod absolut, fără al doilea termen (care este subînțeles din context) : X are 1,90 m; Y este la fel de înalt.

Comparativul de superioritate se formează cu adverbul mai (+ adjectivul cu forma gradului pozitiv): mai înalt, iar comparativul de inferioritate cu ajutorul lui mai puțin: mai puțin înalt.. La amândouă aceste specii ale comparativului de inegalitate termenul al doilea este introdus prin decât sau ca (la fel de corect), dacă e parte de propoziție, și prin decât mai rar (și populari de cum. dacă este o propoziție.

Superioritate : El este mai înalt decât / ca ea

Inferioritate : El este mai puțin înalt ca / decât este ea

De reținut că, în timp ce la comparativul de egalitate termenul al doilea poate fi introdus prin ca întărit de și (la fel de înalt ca și ea), la comparativul de inegalitate ca (echivalent al lui decât) se folosește corect singur; construcțiile regionale de tipul E mai înalt ca și mine trebuie evitate în limba literară.

La comparativul de inegalitate al unor adjective care exprimă cantități sau dimensiuni, termenul al doilea se introduce prin prepoziția de când arată măsura și conține un numeral: se spune corect greutăți mai mari de (nu decât) 10 kg.

Câteva adjective neologice de origine latină în -(i)or reprezintă, comparative de superioritate etimologice (sintetice și neregulate): anterior, posterior, ulterior; inferior, superior; exterior, interior; major, minor, Numai o parte dintre ele (primele două grupe semantice: anterior, posterior, ulterior; inferior, superior) au și sensuri, și construcție de comparativ; la acestea termenul al doilea al comparației se construiește altfel decât după regula generală : el stă în cazul dativ (dată anterioară expedierii, rezultat superior așteptărilor) sau este introdus prin față de.

Ca și comparativul de egalitate, comparativul de inegalitate poate fi folosit în mod absolut, fără al doilea termen (care este subînțeles, cunoscut sau presupus) : Cumpără-mi roșii, dar vezi să fie mai frumoase!, Mai puțină gălăgie!

Comparativul de inegalitate poate apărea în următoarele construcții:

— intensive, realizate cu adăugarea adverbelor mult sau ș i: mult

mai (puțin) frumos, și mai (puțin) interesant (construcția intensivă cu

mult e singura posibilă și la comparativele etimologice de tipul anterior …,

inferior …: mult inferior);

— progresive, realizate cu adăugarea adverbelor mereu, tot sau a locuțiunii din ce în ce; de evitat alăturarea pleonastică a lui tot și mereu (tot mereu mai puternică sau a lui din ce în ce și tot sau mereu (din ce în ce tot mai puternici).

Comparativul intensiv poate fi exprimat și numai prin accentuarea lui mai (neaccentuat la comparativul obișnuit) : mai bună = și mai bună.

Când se coordonează mai multe adjective aflate la gradul comparativ de inegalitate este obligatorie repetarea mărcilor adverbiale ale acestui grad, mai, respectiv mai puțin; de evitat deci construcții ca Serbarea va fi mai frumoasă și atrăgătoare.

La coordonarea disjunctivă a unui comparativ de superioritate cu unul de inferioritate, de la același adjectiv, adjectivul poate fi exprimat o singură dată, după coordonarea mărcilor celor două comparative; în această situație comparativul de superioritate se formează, în mod excepțional, cu mai mult (în loc de mai): mai mult sau mai puțin atent (= mai atent sau mai puțin atent).

Tot cu mai mult, dar și cu mai curând, mai degrabă se exprimă comparația între două însușiri, de obicei opuse : mai mult moartă decât vie, mai mult tânăr decât bătrân.

Comparativul de inferioritate se folosește mai puțin decât cel de superioritate, fiind înlocuit cu una dintre următoarele construcții echivalente : negarea comparativului de egalitate al aceluiași adjectiv sau comparativul de superioritate al adjectivului antonim; în loc de mai puțin urâtă se poate spune deci fie nu tot atât de urâtă, fie mai frumoasă. Opțiunea pentru comparativul de superioritate cu un anumit adjectiv sau pentru cel de inferioritate al antonimului său are adesea rațiuni eufemistice.

Comparația de inegalitate poate fi exprimată și prin adjective la gradul pozitiv construite cu un al doilea termen introdus prin față de, pe lângă, în comparație cu sau în raport cu: X este tânăr față de Y sau mic în comparație cu mine, Furtuna de azi a fost slabă pe lângă cea de ieri. Nu este corectă folosirea adjectivelor la gradul comparativ de inegalitate cu acest mod de construire a termenului al doilea (mai tânăr față de .. ., mai mic în comparație cu .. ., mai slabă pe lângă . . .). De asemenea, nu este indicată folosirea unor adjective ca redus, scăzut, sporit la gradul comparativ atunci când nu se face comparație cu aceeași însușire : se spune corect are o anumită calitate într-un grad scăzut, nu mai scăzut.

Există adjective — puține — care se folosesc de preferință la gradul comparativ de superioritate: (mai) acătării, (mai) dihai.

Altele au numai sensuri de comparativ sau apropiate de acest grad și nu trebuie confundate cu el; în această situație sunt adjective ca prioritar, secundar.

Gradul superlativ este de două feluri: relativ și absolut, iar fiecare dintre aceste specii poate fi de superioritate sau de inferioritate. Superlativul relativ arată că însușirea unui obiect este la un grad extrem raportată direct la un grup de obiecte sau la mai multe împrejurări, iar cel absolut exprimă o însușire la un grad extrem fără nici o comparație directă.

Superlativul relativ se formează de la comparativul de inegalitate, căruia i se adaugă, la început, articolul demonstrativ cel, cea, cei.

GRADELE DE COMPARAȚIE

După cum pot exprima sau nu — în anumite îmbinări — gradele de intensitate în care există aceeași însușire la două sau mai multe obiecte, o însușire a aceluiași obiect în împrejurări diferite sau două însușiri ale aceluiași obiect, adjectivele sunt de două feluri: comparabile și necomparabile, căci, deși comparația este o categorie morfologică specifică părților de vorbire care exprimă însușiri ale obiectelor (adjectivul) sau ale acțiunilor (adverbul), nu toate adjectivele au grade de comparație. În mod tradițional se admit trei grade de comparație: pozitivul, comparativul și superlativul, ultimele două cu subdiviziuni sau specii ; nu toate exprimă intensitatea unei însușiri prin comparație, dar au, într-un fel sau altul, legătură cu ea.

Gradul pozitiv este, de fapt, numai reperul sau etalonul față de care se stabilește comparația propriu-zisă, exprimată de gradul comparativ și de superlativ. Adjectivele sunt la acest grad când arată o însușire a unui obiect în mod absolut, fără a o raporta la alte obiecte, la alte împrejurări sau la alte însușiri; din punct de vedere formal, adjectivele sunt la gradul pozitiv în forma-tip a lor: coleg bun, El este înalt.

Gradul comparativ este de egalitate și de inegalitate, iar la comparativul de inegalitate se disting comparativul de superioritate și cel de inferioritate. Toate nuanțele gradului comparativ se exprimă prin adjectivul la forma gradului pozitiv precedat de anumite adverbe sau locuțiuni adverbiale și însoțit, de obicei, de al doilea termen al comparației, marcat și el prin anumite cuvinte de legătură.

Comparativul de egalitate se formează cu la fel de, tot așa de sau tot atât de, deopotrivă de + adjectivul în cauză cu forma gradului pozitiv, iar termenul al doilea al comparației este introdus prin ca sau ca și, cât sau cât și dacă este o parte de propoziție, (pre)cum și cât dacă este o propoziție.

Instrumentele de formare a comparativului de egalitate (la fel de sau sinonimele) pot lipsi, gradul fiind marcat exclusiv prin construcția termenului al doilea : înalt ca tine sau, cu inversiune, ca tine de înalt. în această situație, la termenul al doilea elementul introductiv ca, respectiv cum, poate fi întărit prin așa, întocmai, la fel; ca poate fi și înlocuit prin la fel cu.

False comparative de superioritate sunt grupările locuționale de tipul (un flăcău) de mai mare dragul, (o înfățișare) de mai mare mila, (o pierdere) de mai mare păcatul etc, echivalente ale unor superlative absolute.

Forma negativă a comparativului de superioritate este echivalentă cu forma pozitivă a comparativului de egalitate: Sunt la noi oameni, nu mai bătrâni decât părinții mei, care au trăit, se poate spune, în trei lumi atât de diferite încât viața lor s-a desfășurat ca pe trei planete felurite. (H. Gârbea, Enigme); în acest exemplu, nu mai bătrâni = la fel de bătrâni.

Comparativul de inferioritate și forma negativă a comparativului de egalitate sunt echivalente din punct de vedere semantic (compară: Casa mea e mai puțin solidă decât a voastră, și Casa mea nu e la fel de solidă ca a voastră.), după cum sunt echivalente semantic comparativul de inferioritate al unui adjectiv și comparativul de superioritate al adjectivului antonim (mai puțin prost = mai deștept).

Inferioritatea poate fi redată și prin mijloace lexicale, cu ajutorul unor sufixe adjectivale diminutivale (bunișor "nu chiar bun, aproape bun", alburiu „aproape alb" etc.) sau prin asocierea unor adverbe care arată aproximația (aproape roșu, cam nebun, destul de cuminte etc). Comparativul de inferioritate se folosește mai rar.

Gradul superlativ indică o intensitate maximă a însușirii și se realizează ca relativ și absolut, fiecare putând exprima superioritatea și inferioritatea

Evaluarea intensității prin superlativul relativ presupune raportarea la un grup de obiecte sau la circumstanțe diferite; gradul maxim al intensității este stabilit prin comparație. Superlativul absolut indică un grad înalt al intensității (e foarte deștept, dar nu cel mai deștept) fără a se baza pe o comparație directă. Ideea de superlativ se redă analitic prin mijloace gramaticalizate sau prin structuri sau forme specifice.

Câteva adjective neologice provenite din latină (în -im sau -em) reprezintă la

origine superlative sintetice și neregulate: maxim, minim, optim, proxim, ultim,

infim; extrem, suprem. Ele au și în română sensuri de superlativ absolut sau / și

relativ și de aceea nu acceptă asocierea cu mărcile comparației ('foarte minim,

grozav de maxim, cel mai ultim).

Superlativul relativ este marcat prin asocierea comparativului de inegalitate cu formantul cel, cea, cei, cele (cel mai curat, cel mai puțin curat). Termen ui-reper al comparației, de obicei un substantiv sau un substitut, este precedat de prepoziții: dintre (rar între, printre) când substantivul este la plural, din (rar în, de la, de sub, de pe etc), mai ales cu substantivul la singular, și de când este un adverb de loc sau de timp.

Termenul de reper introdus prin dintre precizează colectivitatea de obiecte (denumite prin nominale la plural) din care face parte purtătorul însușirii exprimate de adjectiv (inegalitatea inclusă):

Acesta era cel mai tânăr dintre ei. (Gala Galaction, In pădurea Cotoșmanei);

Dintre toți pașii și toate glasurile scării, acestea mi se păreau cele mai simpatice. (T. Vianu, Jurnal).

Din se combină mai ales cu substantive colective, la singular, având același rol cu dintre (cel mai frumos băiat din grup [„din grupul de băieți"], din mulțime, din gașcă, din clasă, din regiment etc.)- sau cu substantive masive (cel mai răspândit microb din aer, din atmosferă, din natură).

În construcții eliptice (cu termenul de reper neexprimat) din și alte prepoziții (de, de la, în) introduc nominale cu sens local, temporal sau partitiv, care se substituie reperului comparației

– cu sens local (singular și plural): Este cel mai bun specialist din țară („cel mai bun specialist dintre specialiștii din țară"); Am devenit cea mai bună matematiciană din lume.; E cel mai răspândit animal din munți.;

– cu sens temporal: Este cea mai frumoasă amintire din copilărie, („este cea mai frumoasă amintire dintre amintirile din copilărie"), Acum începe una dintre zilele cele mai grozave din viața mea. (Camil Petrescu, Ultima noapte).

Din poate avea și sens partitiv: E cea mai vulnerabilă parte din mine. și precedă în astfel de situații pronumele cât, la plural, când introduce o propoziție: Cea mai gogonată minciună din câte am auzit (nu: *dintre câte).

în, de sub precedă nominale cu sens local: Te rog să lași în pace muza / Căci tu ești cel mai prost poet, I în Siracuza. (G. Coșbuc, în GA), Era cel mai tăios colț de sub acoperiș.

De la și de pe introduc nominale cu sens temporal sau local: Nae lonescu… ne apare drept cel mai radiant ziarist român de la Eminescu încoace. Era cea mai caldă ploaie de la munte., A fost cea mai aventuroasă întâmplare de pe munte (de pe vremea aceea).

De se asociază cu adverbele de loc sau de timp: Era cel mai viclean om de aici/de atunci („dintre oamenii de aici / de atunci").

în general prepozițiile cu sens local sau temporal pot introduce reperul unei însușiri superlative. Uneori reperul poate fi un substantiv la genitiv (neprepozițional) sau un adjectiv care arată apartenența locală: Mă ghemuiam acolo, în cel mai umed, cel mai secret ascunziș al grădinii. (M. Cărtărescu, Travesti), unde se subînțelege „dintre ascunzișurile grădinii"; El este cel mai bun brutar prahovean, („dintre brutarii din Prahova").

Confuzia datorată identității formale dintre superlativul relativ și un comparativ de superioritate subordonat pronumelui cel este înlăturată prin prezența termenului de comparație, cf. cei mai mari dintre ei, dar cei mai mari decât ei = aceia mai mari.

Superlativul relativ, ca și comparativul, poate fi întrebuințat fără precizarea termenului-reper: Rămăsesem cu ochii la el, în chipul cel mai nepoliticos, și, desigur, m-a întrebat din priviri ce s-a întâmplat. (H. Gârbea, Enigme).

Substantivul asociat cu un superlativ relativ este totdeauna determinat definit, dacă este plasat înaintea adjectivului: Era sigur că a ales soluția cea mai bună. (H. Gârbea, Enigme).

Plasat după adjectivul la superlativ relativ, substantivul este nearticulat: A ales cea mai bună soluție.

în cazul unui șir de superlative relative coordonate, plasate după substantiv, cel poate apărea o singură dată, însoțind primul adjectiv, dar celelalte mărci ale superlativului se repetă: Pe bănci, în locurile cele mai îndepărtate și mai umbrite,

se vedeau siluetele celor care se-mbrățișau. (M. Cărtărescu, Travesti); Ea își făcea cuibul în locurile cele mai puțin murdare și mai puțin umede.

Superlativele coordonate prin juxtapunere prezintă de obicei toate mărcile atât în antepunere, cât și în postpunere: Mă ghemuiam acolo, în cel mai umed, cel mai secret ascunziș al grădinii. (M. Cărtărescu, Travesti). Compară: în ascunzișul cel mai umed, cel mai secret al grădinii.

Superlativul relativ poate apărea în construcții intensive când este precedat de cu mult sau de departe: Mama a fost cea mai bună și cu mult I cea mai frumoasă femeie din lume. Ea era de departe cea mai isteață din clasă.

Ca și comparativul de inferioritate, și superlativul relativ de inferioritate este rar întrebuințat, fiind înlocuit cu superlativul relativ de superioritate al adjectivului antonim: el este cel mai puțin înalt = el este cel mai scund.

Superlativul absolut exprimă o intensitate a însușirii la un grad înalt fără o evaluare prin raportare la alte repere. Mijloacele de exprimare a intensității prin superlativul absolut sunt mai mult sau mai puțin gramaticalizate. Procedeul gramaticalizat în exprimarea acestui grad de intensitate constă în asocierea formei de pozitiv a adjectivului precedată de, foarte (postpunerea acestuia este populară și învechită), pentru superioritate, și, respectiv, foarte puțin, pentru inferioritate. Superlativului absolut de inferioritate (tipul foarte puțin amabil) i se preferă, în general, pozitivul adjectivului antonim (el este foarte puțin politicos / el este nepoliticos).

Colocvial, se folosește și tare înaintea unui adjectiv la forma-tip, iar mult (în general învechit), este astăzi în uz doar înaintea unor participii cu valoare adjectivală, tinzând să se diferențieze de foarte:

Avea părerile lui, foarte particulare, despre aceștia, păreri care difereau într-un mod foarte plăcut de judecata curentă. (H. Gârbea, Enigme);

Sunt tare obosit și am de lucru. (I. L. Caragiale, Corespondență);

Elenii cei mult caprițioși, n-aveau a se sfii de nimic străin sau neplăcut. (Al. Odobescu, Istoria arheologiei);

Ceea ce el numea cu un cuvânt mult întrebuințat în vremea lui: intuiție. (T. Vianu, Jurnal).

Cu prea se construiesc superlativele absolute cu semnificația de prezență în exces al calității:

A cerut un preț prea mare.;

Stăteam acolo, între fetele transpirate de prea mult dans și cele neinvitate. (M. Cărtărescu, Travesti).

Când mult precedă pe prea are loc o intensificare a sensului de superlativ („care întrece măsura, din cale afară de"): o pălărie mult prea caraghioasă.

Pentru evitarea ambiguităților, în coordonarea superlativelor absolute, mărcile se repetă de fiecare dată: E foarte tânăr și foarte inteligent., Mult iubită și mult stimată doamnă. Altminteri, pot fi interpretate ca fiind coordonate un superlativ absolut cu un adjectiv la gradul pozitiv: un bătrân foarte blând și liniștitor (M. Eliade, Maitreyi).

În afara procedeelor gramaticalizate de redare a superlativului, ideea de superlativ se realizează și prin alte mijloace.

(a) Foarte răspândită este construcția [adverb + de + adjectiv], totdeauna în antepoziție față de substantivul determinat, ideea de superlativ fiind datorată semanticii adverbului, care indică: gradul maxim al unei cantități (colosal de, fabulos de, imens de, infinit de etc), depășirea unei anumite limite (excesiv de, exagerat de), îndepărtarea maximă față de un punct de referință (extrem de: Explicația… este extrem de clară și ține de bun-simț. Rlit, 2002) sau seme superlative din zona calității (desăvârșit de, extraordinar de, fantastic de, formidabil de); aici trebuie incluse și cuvintele conținând seme din zona „dezagreabilului": crunt de, cumplit de, fioros de, groaznic de, infernal de, jalnic de, monstruos de, oribil de etc. Alți determinativi adverbiali indică în cadrul unei comparații fie devierea față de clasa luată ca punct de referință (anormal de, neobișnuit de, neverosimil de: Vederea deosebit de pătrunzătoare și inima neobișnuit de simțitoare., N. Iorga, în DLR), fie neîncadrarea în această clasă (nemaipomenit de, nemaivăzut de: un tânăr nemaipomenit de hotărât).

Aceste adverbe prezintă diverse grade de expresivitate. în general, opoziția cantitativ / calitativ se neutralizează, astfel că determinativi din zona cantității apar și în contextul unui adjectiv calitativ (colosal de mare, dar și colosal de frumoasă) după cum determinativi din zona calității pot apărea în context cu un adjectiv referitor la dimensiuni (formidabil de inteligentă, dar și formidabil de grea). Adverbe din „zona dezagreabilului" pot apărea și în contexte cu sens pozitiv. Se poate spune cumplit de urât, dar și cumplit de frumos. în îmbinările din ultimul exemplu, caracteristice limbajului colocvial, sunt asociate sensuri total opuse, ajungându-se la alăturări bizare ca: îngrozitor de frumos, groaznic de bun, demențial de arătos, mortal de rafinat etc.

Pot fi evidențiate însă și unele restricții, de pildă desăvârșit („perfect, complet"), din planul calității, nu tolerează asocierea cu adjective din planul cantității (nu se poate spune 'desăvârșit de grea, 'desăvârșit de mult). Pe de altă parte, nu toate adverbele ce conțin seme superlative pot intra în construcția sintactică discutată aici: accentuat, gigantic, intens, magistral, măreț, uriaș nu admit regenți adjectivali (uriaș de mare).

În construcția cu adjunct adverbial antepus legat de centru prin de (grozav de frumos) sunt folosite și adverbe provenind din supine la forma negativă (nebănuit de, negrăit de, neînchipuit de, nespus de, dar și nemaipomenit de, nemaiauzit de etc), ca și formații postverbale, mai ales cu sufixul -bil, însoțite uneori de prefix negativ (admirabil de, lamentabil de, incontestabil de, incredibil de, insuportabil de, dar și consternam de, zăpăcitor de):

Sub raza ochiului senin și negrăit de dulce. (M. Eminescu, Luceafărul);

Se spune că în acea zi [el] era neobișnuit de vesel la editură. (M. Sorescu, Ușor cu pianul pe scări);

Mihai Oproiu, amețit, avu impresia că sala e nelimitată, zăpăcitor de mare. (Camil Petrescu, Turnul de fildeș);

Fata avea niște ochi incredibil de albaștri.

În construcția cu valoare de superlativ cu de antepus adjectivului (așa de, atât de, cât de, oricât de), adverbele pot avea semnificație de cantitativi nedefiniți: Eugen Ionescu nu-i capabil de ură și încă de-o ură atât de sistematică și de îndelungată. (M. Sorescu, Ușor cu pianul pe scări). Prepoziția de poate lipsi din construcția așa de cu valoare de superlativ, mai ales în limbajul colocvial neîngrijit: partide așa grele încât…

Adverbele așa, atât, astfel urmate de de, în corelație cu încât și sinonimele lui, că sau de, întăresc ideea de superlativ: Erau și partide atât de grele încât transa trebuia să fie foarte adâncă. (H. Gârbea, Enigme).

Construcțiile de acest tip încorporează aprecieri graduale superlative mai ales în contexte exclamative, emfatice sau în cele pe care o intonație specială le plasează în registrul afectiv: Un zâmbet fin și cu toate astea atât de inocent trecu peste fața lui. (M. Eminescu, Sărmanul Dionis), O pașă, cât de darnic ești! (G. Coșbuc, El-Zorab), Cumpără cărți oricât de scumpe!

Conținutul superlativ al unor astfel de construcții este probat și de faptul că sunt incompatibile cu vecinătatea altor mărci graduale de superlativ: 'este atât de foarte frumoasă.

în coordonare, adverbele expresive legate prin de de adjectivul la forma-tip pot apărea o singură dată, repetându-se numai prepoziția de: E extrem de cuminte și de bun.

(b) Valoarea de superlativ poate fi exprimată și prin unele supine postpuse adjectivului și legate de acesta prin prepoziția de: frumoasă de speriat, mândră de nespus, aprig de temut etc.

(c) Echivalente cu superlativul absolut sunt și construcțiile în care adjectivul este însoțit de unele locuțiuni adverbiale cu semnificație de superlativ:

– grupul locuțional poate fi postpus adjectivului sau antepus, dar legat prin de: Era un vis misterios și blând din cale-afară. (M. Eminescu, S-a dus amorul), Eram din cale-afară de obosit. (Gala Galaction, Bisericuța din răzoare);

– grupurile cu altă structură păstrează aceeași formă, indiferent de poziție: Un port cu totul și cu totul alb. (Gala Galaction, Plecarea Drozileei) I alb cu totul și cu totul.

(d) Au valoare de superlativ și unele adjective având ca adjuncți alte adjective antepuse legate de regent prin de (moartă de beată). Adjectivele antepuse imprimă celorlalte sensul de superlativ, prin analogie cu adverbele din construcția colosal de mare; de se grupează cu primul adjectiv: [putredă de] bogată, [frântă de] obosită, [nebuni de] îndrăgostiți, [morți de] beți etc.

(e) Ideea de superlativ poate fi exprimată și de câteva substantive care se comportă adverbial: beat turtă, scump foc, singur cuc, îndrăgostit lulea etc. Unele substantive (adverbializate) din această categorie pot fi și antepuse, situație în care sunt legate de adjectivul regent prin de: turtă de beat, foc de scump.

(f) Sunt echivalente cu superlativul absolut unele construcții exclamative, cu topică și intonație specifică, de pildă cele cu adjectivul la gradul pozitiv precedat de ce adverbial sau de cât de (Ah, darling, ce bună ești! M. Cărtărescu, Travesti)

Categoria comparației sau a gradelor de comparație exprimă raporturile cantitative care se stabilesc între două obiecte sau procese care reprezintă o însușire comună. Categoria comparației se referă numai la adjectivele calificative, având două valori relaționale: egalitatea și inegalitatea. Aceste valori presupun o intensitate sau o comparație relativă a însușirilor comparate, doi termeni de comparație (adjectivul, pe de o parte, și termenul de comparație, pe de altă parte, reprezentat printr-un substantiv ori printr-un substitut sau printr-o propoziție comparativă), precum și o realizare cu mijloace gramaticale: morfeme analitice (uneori și sintetice) cerute de adverbe de comparație sau de prepoziții care precedă al doilea termen al comparației. Se consideră că există trei grade de comparație, cu toate că numai două sunt marcate segmentai sau suprasegmental.

■Gradul pozitiv este considerat termenul de referință al celorlalte. Este un grad de intensitate, de existentă a unei calități fără nici un fel de referință la calitatea altui obiect. Unii cercetători contestă existența gradului pozitiv. El este însă grad de comparație pentru că exprimă calitatea absolută. Aceeași situație, a lipsei unei comparații, o întâlnim și la superlativul absolut: acestuia nu îi este refuzat statutul de grad de comparație. Atât la gradul pozitiv, cât și la gradul superlativ absolut există o comparație implicită. La pozitiv, exprimarea calității se face în opoziție cu inexistența ei.

Formal, în anumite contexte, pozitivul are valoarea unui pozitiv, forma lui nefiind precedată de morfemele corespunzătoare altui grad, dar are un termen de comparație introdus prin adverbul ca: "negru ca tăciunele", "albă ca zăpada", "faimoasă ca o zână" etc, ceea ce a făcut pe unii cercetători să considere că, în aceste cazuri, pozitivul formal este, de fapt, un comparativ de egalitate. în orice caz, pozitivul admite o comparație de egalitate.

Gradul superlativ absolut presupune existența și a unui grad inferior de intensitate a unei însușiri în raport cu alta.

Gradele la care efectiv se face o comparație sunt comparativul și superlativul.

Gradul comparativ de superioritate dispune de doi termeni: morfemul mai, adverb de mod, care precedă un adjectiv la pozitiv, și morfemele decât, ca; adverbe de mod care funcționează ca prepoziții care precedă un substantiv, pronume, numeral cu valoare substantivală sau părți de vorbire substantivizate: "mai bună decât mine", "Ai mei sunt mai buni decât ai tăi.", "La munte soarele este mai puternic decât la șes.", "Măria este mai inteligentă ca Ioana.", "Vremea este mai frumoasă ca ieri." etc. Termenul al doilea al comparației, cu funcție de complement de mod comparativ, este precedat și de locuțiunile prepoziționale: în comparație cu, față de, comparativ cu, în raport cu etc.

Gradul comparativ de inferioritate dispune, în primul termen al comparației, de două adverbe: mai și puțin și, în al doilea termen, de adverbele ca, decât, care, în fața unor substantive fără alte prepoziții, funcționează ca prepoziții: "Ea este mai puțin bună decât mine.", "Ai mei sunt mai puțin buni decât ai tăi. ", "La munte soarele este mai puțin puternic decât la mare.", "Măria este mai puțin inteligentă ca Ioana.", "Vremea de ieri a fost mai puțin frumoasă ca azi." Observam că adverbul decât este în variație liberă cu adverbul de mod comparativ ca. Termenul al doilea se formează și cu locuțiunile prepoziționale în comparație cu, față de etc.

Gradul comparativ de egalitate, care presupune însușirea a doua obiecte (sau a aceluiași obiect aflat în împrejurări diferite) în egală măsură, este format cu morfemele (locuțiuni adverbiale) la fel (de), lot așa (de), tot atât (de) sau cu deopotrivă (de) – adverb de mod, iar termenul al doilea este format cu adverbele ca (și), cât sau cu locuțiunile adverbiale la fel cu, la fel ca (și), întocmai ca (și) etc: "Ea este tot așa de bună ca mine."-, "Ai mei sunt tot atât de buni ca și ai tăi”, "La munte soarele este tot atât de puternic întocmai ca la mare "etc.

Gradul superlativ relativ se formează prin atașarea articolelor adjectivale cel, cea, cel, cele la formele de comparativ de superioritate pentru a forma superlativul relativ de superioritate sau la formele de comparativ de inferioritate ale adjectivului pentru a forma superlativul relativ de inferioritate, articolele fiind deci morfeme ale superlativului relativ. Termenul al doilea nu este obligatoriu, dar, de regulă, când substantivul este la plural se folosește prepoziția dintre, iar, când este la singular, se folosește prepoziția din: "cea mai bună dintre colege/din clasă."

Termenul al doilea al comparativului sau al superlativului relativ poate fi și o propoziție subordonată circumstanțială de mod comparativ, introdusă prin conjuncția decât sau prin alte conective precedate de adverbul decât ("Ea este mai bună decât erai tu când erai mică.", "Ea a fost mai silitoare decât cum ești tu astăzi.") sau printr-un pronume (adjectiv) relativ precedat de prepoziția dintre și, mai rar, din ("Ea este cea mai bună dintre câte s-au prezentat.").

Superlativul absolut prezintă însușirea neobișnuită a unui obiect, existența unei însușiri de o deosebită intensitate. Se realizează prin asocierea formei de pozitiv a adjectivului cu o gamă variată de adverbe: foarte, prea, mult, puțin (fără a- fi necesară prepoziția de legătură de între adverb și adjectiv), grozav, extraordinar, nemaipomenit, excepțional, enorm, imens, formidabil, infinit, admirabil, uluitor, uimitor, nemaiauzit, neînchipuit, inadmisibil, nespus, groaznic, îngrozitor, strașnic, amarnic, teribil, zăpăcitor etc. care sunt asociate cu adjectivul prin intermediul prepoziției de. Mioara Avram (Gramatica pentru toți p. 94) distinge valorile de superioritate și de inferioritate nu numai la superlativul relativ, ci și la superlativul absolut: superlativul absolut de superioritate se formează cu adverbul foarte (foarte frumoasă, foarte amabilă), iar superlativul absolut de inferioritate cu adverbele foarte puțin ("Ea este foarte puțin amabilă"). Superlativul absolut este exprimat și prin alte mijloace sau procedee cu intenții stilistice, de obicei. Este vorba de diverse mijloace lexicale, sintactice sau fonetice pentru a forma superlativul:

– construcții cu locuțiuni adverbiale: din cale afară; cu totul și cu totul (de), de mama focului, de para focului etc.

– repetarea adjectivului: "cale . lungă, lungă", "o babă bătrână, bătrână" etc.

– lungirea și repetarea vocalelor: "frumoaaaasă fată!", "Și tot strigă ado vin! (…)Acr -u-u-u de la nașu"(A. Pann);

– geminarea consoanelor: "Un om rrrrău";

– utilizarea unor substantive devenite adverbe: tun, foc, criță etc: "Urâtă foc",

"Frumoasă foc'", "Beat criță "etc.

– înlocuirea adjectivului cu un substantiv având același radical: "o frumusețe de fată", "bunătate de om";

– repetarea substantivului provenit din adjectiv prin conversiune: "frumoasa frumoaselor", "urâta urâtelor" etc.

– sufixul -isim: "o carte rarisimă", "Un răspuns rarisim";

– prefixe (uneori repetate): "arhi-, extra-, hiper-, super-, supra-, ultra-, prea-, râs-, stră: arhiplin, extrafin, hipersensibil, superfin, supraîncălzit, ultramodern, preacurată, răscunoscut etc.

Adjective care nu se compară

Există multe adjective care nu au categoria comparației:

1. Adjective neologice de origine latină cu sens și formă de comparativele superioritate (terminate in -/o/v -or): anterior, exterior, interior, inferior, superior, posterior, ulterior, major, minor sau cu sens și formă de superlativ (terminate în -im sau -em): maxim, minim, optim, proxim, ultim, extrem, suprem. Fiind superlative sau comparative sintetice, care nu se raportează în limba română actuală la un pozitiv, în vorbirea neîngrijită apar forme analitice de comparativ și superlativ ca: mai superior, cele mai optime etc.

2. Adjective care prin sensul, prin natura lor exprimă calități care nu pot fi comparate, nu pot existe în grade diferite: mort, viu, general, particular, principal, secundar, egal, oral, oval, pătrat, complet, unic, strămoșesc, pulmonar, întreg, bărbătesc etc.

3. Adjective al căror conținut corespunde unui superlativ absolut: colosal, cumplit, desăvârșit, extraordinar, genial, gigantic, imens, mortal, nesfârșit, infinit, incomensurabil,perfect, uriaș, veșnicele.

Unele adjective, necomparabile în sensul propriu sau în îmbinări obișnuite, pot avea grade de comparație dacă sunt folosite cu sensuri figurate sau includ și sensuri figurate ("El este mai viu în mișcări decât tine." mai viu = "mai rapid"; "El este cel mai întreg la minte dintre noi." cel mai întreg ,= "cel mai capabil", "A avut o atitudine foarte bărbătească." foarte bărbătească = "foarte curajoasă"). În alte construcții, adjectivele necomparabile sunt înlocuite cu sinonime care pot fi comparate: "mai superior" – "de bună calitate" "mai general" = "mai răspândit", "mai celebru" = "mai cunoscut", "mai principal" = "mai important", "mai complet" = "mai plin" etc.

Există și un superlativ relativ construit fără articolul demonstrativ. Formal este un comparativ de superioritate, dar, după înțeles, este superlativ relativ: "El este mai bun ca toți." = "cel mai bun dintre toți."

Determinarea adjectivelor

În structura superlativului relativ de superioritate sau de inferioritate morfemele cel, cea, cei, cele au o poziție proclitică și sunt variabile în raport cu genul, numărul și cazul substantivului pe care îl însoțesc: N-Ac sg. "cea mai buna studentă", G-D sg. fem. "celei mai bune studente" sau "studentei celei mai bune", G-D pl. "oamenilor celor mai curajoși" etc.

Adjectivele pot fi precedate de articole adjectivale care au o vagă notă de determinare: "Am doi copii. Cel mare este harnic." în grupuri alcătuite din adjectiv + substantiv sau substantiv + adjectiv, adjectivul nu primește articol nehotărât proclitic sau posesiv-genitival proclitic. În fața unor asemenea grupuri, respectivele articole aparțin substantivului: "O prea frumoasă fată", "al celui mai bun prieten" etc.

Când totuși aceste articole precedă clar un adjectiv, însemnă că acest adjectiv are valoare substantivală: "o victorie a celor mai curajoși" etc. Adjectivele sunt cu valoare substantivală și când sunt precedate de articolul adjectival (uneori morfem al superlativului relativ: "Cei mai huni vor învinge.", "Cei tari se îngrădiră…" (M. Eminescu).

Conversiunea adjectivelor

Prin conversiune, adjectivul devine substantiv precedat sau nu de articol nehotărât, urmat sau nu de articol hotărât enclitic: "Un leneș", "leneșul", "bogatul", "unui bogat", "dragul meu", "draga mea", "dragă !" etc. Câteva substantive devin, la rândul lor, adjective: "câini mai bărbați", "pantofi balerini", "Mii pustiuri scânteiază sub lumina tu fecioară"." (M. Eminescu).

Puține adverbe au devenit prin conversiune adjective invariabile. în schimb, fenomenul invers al schimbării valorii gramaticale a adjectivelor în adverbe este foarte frecvent. Formele de masculin singular ale adjectivelor pot deveni adverbe de mod: "Ea vorbește frumos.", "Noi deschidem larg ferestrele.", "Ei vorbesc simplu și deschis." etc. Multe dintre aceste adverbe sunt confundate cu adjectivele, la fel și invers: "Mie mi-e drag românul…", "Mi-e drag să-1 ascult…"; în primul citat, cuvântul drag este adjectiv variabil cu două terminații și cu trei forme flexionare (drag, dragă, dragi, deci atenție! dragile mele!), masculin, singular, nominativ (se acordă cu substantivul românul),

Funcțiile sintactice ale adjectivelor fără prepoziții

Adjectivele calificative pot avea următoarele funcții sintactice:

– atribut adjectival în propoziții în care adjectivul determină un substantiv cu care se acordă în gen, număr și caz. O atenție deosebită trebuie acordată adjectivelor în vocativ care, spre deosebire de substantivele în vocativ, au funcție sintactică: "Cobori în jos, luceafăr blând…" (M. Eminescu). "Vis de vitejie, fală și mândrie, / Dulce Românie, asta ți-o doresc!" (M. Eminescu). Adjectivele blând, dulce, în cazul vocativ, sunt atribute adjectivale, acordate cu substantive în cazul vocativ, fără funcție sintactică în propoziție. Unele atribute adjectivale au o nuanță circumstanțială cauzală, temporală, condițională sau concesivă (de aceea sunt numite și atribute circumstanțiale): "Neatentă, a greșit.", "Chiar bolnavă, ea tot a venit."

– nume predicativ exprimat întotdeauna prin adjective în cazul nominativ: "Frumoasă ești, Patrie Română. Mândră ești." (Z. Stancu), "Oricât de frumoasă ar fi, nu ar câștiga." etc.

– element predicativ suplimentar "O văd veselă", "Ei merg atenți etc. Adjectivele veselă, atenți sunt în cazul nominativ, fiind un fel de nume predicative ale unui verb copulativ a fi subînțeles: "O văd (că este) veselă", "Ei merg (și sunt) atenți"

Funcțiile sintactice ale adjectivelor cu prepoziții

Adjectivele pot fi precedate și de prepoziții. în aceste situații îndeplinesc următoarele funcții sintactice:

– complement indirect: "Din galbenă s-a făcut roșie."

– complement circumstanțial de timp: "Încă de mic I Te cunoșteam pe tine." (M. Eminescu);

– complement circumstanțial de cauză: "Și plângeam de supărată." (G. Coșbuc):

complement circumstanțial de relație: "De bună, e bună ", "De frumoasă, e frumoasă." etc.

– complement de mod comparativ: "E mai mult moartă decât vie."

– element predicativ suplimentar. "Se dă drept inteligentă."

Corneliu Dimitriu (Gramatica limbii române explicată. Morfologia, 1979, p.109) consideră că adjectivele precedate de prepoziții ar fi atribute adjectivale ale unor substantive subînțelese, prepoziția fiind marcă de acuzativ pentru substantivul subînțeles, nu pentru adjectiv: "Din (rochie, față, pânză) roșie s-a făcut galbenă." etc.

POSIBILITĂȚI COMBINATORII

Felul în care adjectivul se asociază altor unități lexico-gramaticale variază în raport cu funcția lui de adjunct sau de centru de grup.

Adjectivul funcționează ca adjunct într-un grup nominal sau verbal, dar el poate fi, la rândul său, centru al unui grup adjectival, având compliniri proprii.

Adjectivul-adjunct

Pentru adjectiv, definitorie este calitatea de adjunct. El participă ca atribut în grupul nominal și ca predicativ (nume predicativ, predicativ suplimentar) în grupul verbal.

în construcții nominale exclamative autonome, adjectivul poate avea funcție de atribut (Fată frumoasă, îngrijește-mă!).

În calitate de component al grupului nominal, adjectivul apare totdeauna ca adjunct și niciodată în calitate de centru, fapt ce-1 deosebește de substantiv.

Adjectivul poate determina:

(a) unul sau mai multe substantive: Liniștea fecundului pământ. (N. Stănescu, Mi-amintesc cu uimire), Agenția închiriază camere și apartamente mobilate.

În situația unui adjectiv atașat la un grup de substantive coordonate, uneori dependența adjectivului de un substantiv sau de mai multe este ambiguă: Salonul casei pe care și-o cumpărase de curând avea pereții tapetați cu mătase în dungi si zigzaguri sclipitoare.

în jurul aceluiași centru se asociază uneori mai multe adjective coordonate: Cu-ale tale brațe albe, moi, rotunde, parfumate / Tu grumazul mi-l înlănțui… (M. Eminescu, Noaptea); om înalt și spătos; marele și strălucitul savant; profesori buni sau răi sunt plătiți la fel etc. Fiecare adjectiv se raportează la substantivul-centru, de aceea ordinea adjectivelor este liberă. Se poate spune: brațe albe, moi, rotunde, parfumate sau brațe rotunde, parfumate, albe, moi, om înalt și spătos sau om spătos și înalt, strălucitul și marele savant, profesori răi sau buni etc;

(b) un substitut: Părând a căuta ceva drag și pierdut. („Dilema", 2002), Nimic mai potrivit pentru o astfel de viețuire. („Dilema", 2002), Au venit mai multe studente. Două mai îndrăznețe s-au prezentat la examen.

Dintre substitutele substantivului, pronumele personal nu poate fi determinat de adjectiv (el frumos sau frumosul el), cu excepția situației când adjectivul postpus este precedat de cel (Numai tu cel deștept poți face una ca asta.). Pronumele personale pot fi însă complinite de participii adjectivale izolate sau de adjective izolate (rar), în general cu nuanță circumstanțială: Ei, îngrădiți de lege, plăcerilor se lasă. (M. Eminescu, împărat și proletar), Noi, rămași în urmă, am grăbit pasul., El, deștept, a înțeles aluzia.

Mai rar, în construcții afective cu vocativul, un adjectiv propriu-zis izolat poate sta pe lângă un pronume personal: Iubito, tu, glumeață, /Nu știi c-a săruta e un păcat… (M. Eminescu, Iubită dulce, o, mă lasă).

(c) un grup nominal alcătuit din substantiv + unul sau mai multe adjective. Unele substantive pot fi determinate de mai multe adjective care nu se află în1

raport de coordonare, ci fiecare adjectiv se referă la un centru anterior – un substantiv (acid acetic) sau un grup nominal (acid acetic diluat, acid acetic roșu foarte diluat). Adjectivul acetic se referă la acid, diluat la acid acetic, în primul exemplu și la acid acetic roșu, în al doilea. Adjectivele sunt dispuse într-o ordine ierarhică, de aceea locul fiecăruia este fix (nu se poate spune 'acid diluat acetic sau acid roșu foarte diluat acetic etc.).

Adjectivele categoriale delimitează clasa, categoria de referenți, cele calificative evaluează într-un anumit fel referentul. Adjectivele categoriale, totdeauna postpuse, denumesc clase și subclase de obiecte reprezentate de substantivul-centru, restrângând tot mai mult extensiunea clasei: patrimoniul artistic poate fi național sau internațional, regional, local etc. Patrimoniul artistic regional poate fi bogat, redus, sărac, variat etc. Adjectivele din categoria calificativelor pot sta și înaintea grupurilor formate dintr-un substantiv și unul sau mai multe adjective categoriale: un variat patrimoniu artistic național, cel mai mare divizor comun.

Adjectivele calificative evaluează un grup nominal format din substantiv + unul sau mai multe adjective categoriale, situându-se în afara acestui grup, fie pe ultimul Ioc în postpunere, fie în antepunere (un patrimoniu artistic național bogat / un bogat patrimoniu artistic național).

Ca adjunct al unui substantiv, adjectivul postpus poate fi precedat de pronominalul emfatic cel, cea, cei, cele: omul (cel) bun, fata (cea) frumoasă etc. Pe lângă antroponime, prezența lui cel este azi obligatorie în situația de postpunere a adjectivului: Ștefan cel Mare, / Irina cea harnică (dar *Ștefan mare, *Irina frumoasă).

În poezie, se întâlnește asocierea fără cel a antroponimului cu adjective neologice: Sfărâmați statuia goală a Venerei antice. (M. Eminescu, împărat și proletar).

Cu toponime, asocierea adjectivului fără cel e uzuală: Dunărea albastră, România pitorească, Carpații Orientali.

Antepus numelui propriu, adjectivul apare de obicei articulat: marele Ștefan, harnica Irină / Irina.

în formule expresive cu de, se produce o reorganizare a grupului nominal. Adjectivul se substantivează și devine centru al grupului: harnicii de Irina, leneșul de Ion, nebuna de mine etc. Această construcție, cu adjective substantivate poate avea drept centru un nume propriu (ticălosul de Tomșa), un substantiv comun din sfera animatelor sau a inanimatelor (drăguța de nevastă-sa, afurisitul de cal, ticăloasa de vânzătoare; nenorocita de mașină), un pronume (prostul de mine, drăguțul de el). Tipul de determinativ conținându-l pe de, cu centru postpus, este asemănător cu cel din construcțiile cvasilocuționale de tip adverbial antepuse adjectivelor (grozav de rău, extrem de cuminte) sau cu alte grupuri de determinative de tip adjectival alcătuite cu numeralele de la douăzeci în sus {patruzeci de bani); în aceeași situație sunt și construcțiile partitive și cuantificatoare (un kilogram de mere, o sticlă de vin, o bucată de stofă, un grup de studenți, o mulțime de oameni, o casă de capii etc.) și construcțiile cu valoare comparativă (un munte de om, o mândrele de fată, o minune de femeie, o bomboană de copil, pramatia de Ion etc), unde de se grupează cu substantivul antepus formând împreună cu acesta un tip de specificator adjectival al centrului (în cazul adverbelor, un component adverbial dezvoltat al centrului adjectival: grozav de frumos).

În calitate de component al grupului verbal, adjectivul are funcție de nume predicativ (Fata era isteață.) sau de predicativ suplimentar (Noaptea se lăsa murdară și grea., Cezar Petrescu, întunecare).

Într-un grup exclamativ eliptic, când adjectivul nearticulat precedă un substantiv articulat, adjectivul este, din punct de vedere sintactic, un nume predicativ: Frumoasă fata!

Accidental, în structuri atipice, ca adjunct într-un grup verbal, adjectivul poate ocupa și alte poziții sintactice: complement prepozițional (Din galbenă, substanța s-a făcut roșie, la soare.), comparativ ([Hoțul] își căută de treabă, lăsând pe bietul Leuștean mai mult mort decât viu., N. Gane, în DLR), circumstanțial de relație (De fudulă, n-o întrece nimeni.), circumstanțial opozițional (în loc de roșii, merele erau maronii.), circumstanțial cumulativ (Pe lângă leneșă, fata mai era și mincinoasă.), circumstanțial de excepție (Brânza nu-mi place altfel decât dulce.).

Prezența adjectivului în poziția de subiect sau de obiect direct este un semn al substantivării lui (Leneșul mai mult aleargă…; Galbenul bate roșul Ia cărți.).

Adjectivul-centru

În calitate de centru de grup, adjectivul are totdeauna dublu rol sintactic, fiind în același timp termen subordonat (adjunct) într-un grup nominal sau verbal și termen regent pentru unul sau mai mulți adjuncți. Complinirile adjectivului sunt, din punct de vedere sintactic, de același tip cu cele ale verbului; el admite ca adjuncți adverbe, rar adjective, nominale în dativ și prepoziționale,

forme verbale nepersonale sau propoziții în poziție de complement (vezi infra). în om capabil, adjectivul are doar rol de adjunct, în om capabil de iubire / să iubească, el este adjunct al substantivului om și centru pentru grupul capabil de iubire I să iubească; tot așa, un om sensibil, un om sensibil la frumos I la ce-i frumos, băiat recunoscător, băiat recunoscător profesorului / cui l-a învățat etc.

Pentru cele mai multe adjective, adjunctul este, contextual, facultativ (Ion este un om bun ca pâinea caldă. /Ion este un om bun). Cele mai multe adjective sunt folosite în mod „absolut", adică fără a impune prezența unor adjuncți (Fata leneșă e grasă).

Prezența unui adjunct este obligatorie pentru un număr relativ restrâns de adjective propriu-zise: analog (desen analog modelului / cu modelul), anterior, avid, conform, dator, egal, posterior ele. sau postverbale: ahtiată după, înrudită cu, ajutată de, cauzatoare de etc: Bomba este cauzatoare de moarte / *Bomba este cauzatoare.

Adjectivul impune adjuncților săi restricții de caz și de prepoziție (terasa exterioară casei, taxa de timbru conformă cu legislația), precum și selectarea elementelor introductive, când adjunctul este o propoziție (elev dornic să învețe, ființă geloasă pe cine reușea). Unele adjective acceptă ca adjunct forme verbale nepersonale (infinitivul și supinul): vrednic de a fi ales, bun de aruncat etc.

Adjunctul adjectivului poate fi:

(a) adverb cu sau fără prepoziție: om frumos sufletește, păr aproape alb, față puțin smeadă, fată cam proastă, elevul cel mai bun de aici etc; cf. și Recapitulăm, din izvoare diferite, savant orchestrate… (M. Sorescu, Ușor cu pianul pe scări); scrisoarea Dvoastră – „edificatoare" ca întotdeauna. (G. Liiceanu, Epistolar). Adjunctul adverbial poate fi simplu, ca în exemplele de mai sus, sau dezvoltat, la rândul lui, prin adjuncți proprii: Evoluția acestui fenomen implică […] factorul uman […], ca și probleme actuale [absolut specific] rurale de sănătate. („Albina Românească", 2004)

Frecvente sunt mai ales construcțiile cu (semi)adverbe evaluative și cantitative, ca și cele în care adverbul urmat de prepoziție și antepus adjectivului face parte din construcții superlative (colosal de mare, teribil de urât etc), vezi supra 2.4.13.2. Pentru construcțiile eliptice cu substantive adverbializate, de tipul (copil) gol pușcă, (muncitor) harnic foc, (rochie) roșu-carmin, (pălărie) galben-pai.

(b) un nominal în dativ – substantiv sau pronume: întârziase câteva ore în casa cea scumpă amintirilor lui. (I. Teodoreanu, La Medeleni), Imaginile dragi mie / lui / tuturor.

Adjectivele care cer dativul aparțin atât fondului vechi al limbii (dator cuiva, drag nouă, prielnic plantelor, scump sufletului ei, vrăjmașă noului etc), cât și, mai ales, fondului neologic (accesibil pietonilor, adecvat gustului, anterior războiului, antipatic colegilor, avantajos pensionarilor, caracteristic epocii, conform statisticii, consecvent opiniilor sale, exterior zidului, specific cercetării, tipic prostului-gust, util pacienților etc).

Adjunctul*adjectivului poate fi reprezentat printr-un pronume reflexiv în dativ: indiferentă sieși, suficientă sieși. Ca adjunct al adjectivului, reflexivul, ca și pronumele personal, este totdeauna utilizat cu forma accentuată (spre deosebire de construcțiile cu centru verb, care admit cliticele). Același adjectiv poate admite uneori atât pronumele în dativ, cât și pe cel cu prepoziție: egal cu mine / sine vs egal mie /sieși, analog cu mine / sine vs analog mie /sieși.

Forma clitică poate însă apărea în relație cu un copulativ: prielnic mie, dar îmi este prielnic, drag nouă, dar ne este drag etc.

Subordonat adjectivului, dativul exprimă: punctul de referință în cadrul unei relații de egalitate sau de corespondență, de diferențiere sau de opoziție (analog, comun, conform, contrar, opus etc, Aglae nu se arăta potrivnică acestor manevre., G. Călinescu, Enigma Otiliei); punctul de referință în cadrul unei relații comparative (inferior, secundar, superior etc, Are o calitate superioară unei stofe de lână); punctul de referință în cadrul unei relații temporale (anterior, consecutiv, posterior, ulterior etc, Probabil că e un cuvânt posterior clasicității., I. L. Caragiale, în DLR) sau spațiale (adiacent, apropiat, exterior, interior, juxtapus, tangent etc. Propoziția juxtapusă altei propoziții este coordonată cu prima.); destinația și scopul (decisiv, relevant, valabil, vital etc), sau poate preciza „beneficiarul" (favorabil, indispensabil, păgubitor, potrivnic, recunoscător, util, vrăjmaș etc, Se simțea adânc recunoscătoare femeii acesteia., 1. Agârbiceanu, Arhanghelii).

Poziția sintactică de complement indirect al adjectivului este instabilă. Numeroase adjective care cer adjunct nominal în dativ se pot construi și cu un acuzativ cu prepoziție. Astfel, dativul „Beneficiar" este concurat de construcțiile prepoziționale cu pentru: accesibil tuturor / accesibil pentru toți; dativul „de scop" este concurat de construcțiile prepoziționale cu pentru, la: răgaz util creației / pentru creație, condiment folositor mâncării / la mâncare, dativul punct de referință pentru relații spațiale, temporale, comparative este concurat de construcțiile cu prepoziția de sau de locuțiunile prepoziționale/a/ă de, în raport cu: apropiat Marjei / apropiat de Măria, superior domeniului amintit / superior fală de domeniul amintit etc.

Adjunctul în dativ poate fi concurat și de o propoziție relativă neinterogativă introdusă printr-un pronume în dativ (cu dublu rol sintactic – complement indirect în regentă și subiect în subordonată): recunoscător mamei / recunoscător cui mi-a dat viață, și de o relativă în care elementul introductiv este precedat de prepoziție (locuțiune prepozițională): recunoscător față de cine mi-a dat viață.

Adjunctul în dativ poate fi nelexicalizat dacă este recuperabil anaforic, în cazul unor adjective de situare locativă, temporală, relațională: anterior, consecutiv, contrar, opus, propriu etc.

Construcția adjectivului cu un nominal în cazul dativ este o structură productivă, frecventă în limba literară.

Unii autori consideră că adjectivul poate funcționa drept centru și pentru un nominal în genitiv: dezvoltarea inteligenței cunoscătoare a lumii…

echipă deținătoare a trofeului. Astfel de construcții sunt însă ambigue, centrul putând fi interpretat, fie ca substantiv, fie ca adjectiv.

(c) Nominal neprepozițional. Este un adjunct caracteristic participiilor provenind de la verbe copulative sau de la verbe care admit un „predicativ": persoana numită ambasador / rămasă profesoară / devenită ministru etc, ca și de la unele verbe care admit obiect direct și obiect secundar, conservând pe cel nepersonal: fată învățată carte, întrebată rădăcina pătrată etc.

(d) Nominal precedat de prepoziție. Construcția adjectivului cu un adjunct nominal admite numeroase elemente joncționale din clasa prepozițiilor. Elementul introductiv al nominalului poate fi o prepoziție: ca, cât, contra, cu, de, în, la, pe, pentru, prin etc, de exemplu: Marea ușă […] plină de cuie…(M. Cărtărescu, Travesti), Faptul […] inadmisibil pentru un personaj cu inteligența lui. (G. Liiceanu, Epistolar), fată frumoasă ca soarele, gard înalt cât casa etc. sau o locuțiune prepozițională: față de, în privința, în materie de, în raport cu etc: Considerații finale privitoare la astfel de lucruri. (G. Liiceanu, Epistolar); Liiceanu care, deși obedient față de maestru, e totuși o personalitate, (ibid.) etc.

Adjunctul adjectivului se așază, de regulă, după adjectivul-centru în formulări neutre din punct de vedere stilistic (lipsite de emfază). Antepunerea adjectivului atrage plasarea în antepunere a întregului grup adjectival: Conformă cu cerințele vremii, moda este ușor acceptată.

Grupul adjectival descris poate fi disociat prin intercalarea unui adverb: Bucuroasă poate de vestea adusă…, fricoasă parcă de întuneric, atentă azi la lecție etc

Grupul prepozițional poate fi obligatoriu (tânăr dependent de droguri) sau facultativ (animale îngrozitoare ca aspect).

Adjunctul unui adjectiv, exprimat printr-un nominal prepozițional, reprezintă diferite specii de complemente, cu excepția complementului direct. într-o construcție ca invidioasă pe Ion, nominalul prepozițional este un complement indirect prepozițional și nu direct ca în construcția verbală corespunzătoare, datorită posibilității de exprimare a nominalului prepozițional printr-un inanimat: invidios pe reușita lui ( invidiez pe reușita lui), ceea ce dovedește că aici pe nu este marcă a complementului direct.

Raporturile semantice exprimate de adjunctul prepozițional al adjectivului sunt numeroase și variate , fiind în mare măsură similare cu acelea exprimate de construcțiile care au regent verbal. De pildă, unele adjective construite cu prepoziția cu (rar de) pot exprima reciprocitatea (ea era în multe privințe asemănătoare cu el) sau reflexivitatea (era severă cu sine, era sigură de sine), specifice verbului. Construcția prepozițională este concurată uneori de cea cu adjunctul adjectival în dativ (egal cu sine /egal sieși), dar nu * severă / sigură sieși.

Adjectivele pot dobândi contextual trăsătura reciprocității (atenți unul cu altul, cunoscuți între ei, devotați unii altora, indispensabili unii altora, invidioși unul pe altul, străin unul de altul).

Adjuncții adjectivelor propriu-zise pot fi locali (persoană bolnavă la pat, veselă la petreceri, fericită în străinătate), temporali repetitivi și durativi (persoană calmă din nou, bolnavă de două zile, mai frumoasă ca oricând), cauzali (fată slabă de nemâncare, avară din sărăcie) etc. Este posibilă și asocierea unor tipuri diferite de adjuncți (persoană bolnavă de două zile de supărare). Adjectivele de natură verbală acceptă în plus și adjuncți instrumentali (ouă bătute cu mixerul, călători sosiți cu trenul) sau finali (alimente destinate pentru consum, elevi trimiși la studiu în străinătate).

Adjunctul adjectivului exprimat printr-un substantiv precedat de prepoziție este concurat de alte grupuri prepoziționale care includ forme verbale nepersonale sau de propoziții:

– infinitiv cu prepoziție: apt de descriere / apt de a fi descris

– supin: demn de laudă /demn de lăudat

– propoziții conjuncționale sau relative: conștientă de / conștientă că: conștientă de valoarea ei / conștientă de ce valoare are / conștientă că ar putea fi o valoare etc.

Prepoziția tipică adjectivului se păstrează înaintea grupului prepozițional /nominal, înaintea infinitivului și supinului, ca și înaintea propozițiilor relative: bun la învățătură, bun la învățat, bun la ce îl pui să facă, demn de laudă, demn de a fi lăudat, demn de lăudat, demn de ce a moștenit etc.

-Verb la infinitiv. Adjectivul își păstrează regimul prepozițional în construcția cu un adjunct infinitival (vrednic de a fi premiat, capabil de a învăța o meserie, competent în a cerceta făptașii): Boala constitutivă, preparată […] de strămoși, zeloși în a se păstra debili, a oprit dezvoltarea normală. (I. Ralea, Scrieri din trecut).

Uneori infinitivul se folosește fără prepoziție: Om bun și milostiv, dar nu-i vrednic a ținea nevastă tânără. (M. Sadoveanu, Divanul persian), Să nu întrebăm câți din gazetarii noștri sunt […] prin știința lor vrednici a face meseria de care s-au apucat. (I. L. Caragiale, Critica teatrală și presa noastră).

In aceleași contexte poate apărea și conjunctivul: apt de a lucra pământul / apt să lucreze pământul, dornic a se îmbogăți / dornic să se îmbogățească etc: Oi fi eu vrednic să trag un car, mai ales dacă merge singur. (I. Creangă, Dănilă Prepeleac).

(f) Verb la supin. Adjectivele care selectează de obicei prepoziția de (apt, bun, demn, vrednic, gata și locuțiunea adjectivală în stare) constituie centre de grup pentru supin, ca și pentru infinitiv sau, în realizarea propozițională, pentru conjunctiv; infinitivul și propoziția construită cu subjonctivul au însă o sferă mai largă de adjective regente în comparație cu supinul (bucuroasă de a mă întâlni/să mă întâlnească / de întâlnit, dar gata de a iubi / de iubit / să iubească).

În calitate de adjunct al unui adjectiv, supinul poate fi precedat numai de prepoziția de: Televizor numai bun de aruncat. („Luceafărul", 2002).

Dacă este substantivizat (articulat), prepoziția de este exclusă: pachet bun de trimis prin poștă, dar pachet bun pentru trimisul prin poștă, și nu 'pachet bun de trimisul prin poștă.

Adjectivul regent este compatibil cu supinul pasiv sau / și activ. De pildă, gata și bun admit supine cu ambele valori (om bun /gata de colindat lumea; aluat bun / gata de făcut plăcinte), iar vrednic și demn numai cu valori pasive (exemplu vrednic de menționat, oameni demni de disprețuit).

Supinul apare adesea ca determinativ cu rol de intensificator al unui adjectiv calificativ, mai ales la forma negativă: fată frumoasă de nespus / de neînchipuit, dar și om urât de speriat.

In unele construcții intensive (și modalizatoare „de posibilitate") atrase în sfera superlativului absolut, supinul se comportă ca un adverb antepus adjectivului-centru și legat de acesta prin marca de: grai nespus de dulce, fată necrezut de frumoasă, tratative nesperat de rodnice etc.

(g) Adjectiv. Complinirea printr-un adjectiv este rară și legată de tiparul construcțiilor superlative lexicalizate cu ajutorul adverbului (îngrozitor de beată, era moartă de beată „foarte beată", bolnavi de supărați „foarte supărați", frântă de obosită „foarte obosită".

(h) Propoziție. Adjunctul poate fi o propoziție introdusă printr-o conjuncție, printr-un pronume relativ sau nehotărât relativ, ori printr-un adverb relativ.

Adjectivul prototipic în calitate de centru poate impune folosirea diferitelor conjuncții. Astfel adjectivele regente, intrinsec sau numai contextual interogative, îl selectează pe dacă în condițiile transpunerii unei interogative totale în vorbirea indirectă: Curioasă dacă a greșit, a recitit lucrarea., Nesigur dacă a procedat bine, l-a întrebat pe profesor. Că și să introduc subordonate neinterogative. Unele adjective îl impun pe că: conștient, gelos, sigur, vinovat (Un student sigur că stăpânește materia). Altele cer prezența lui să: (in)apt, atent, avid, bun, (iri)capabil, curios, dator, demn, grijuliu, (in)suficient, liber, nesățios, vrednic (Băiatul e liber să-și aleagă o meserie). Sunt și adjective care se pot construi cu ambele conjuncții: bucuros că a venit / bucuros să vină; tot așa: fericit, furios, mândru. Conjuncțiile consecutive încât, de, că sunt cerute de grupuri adjectivale cu modificatori de tip adverbial: avea o față (așa de) hidoasă că / încât / de mureai de frică.

Adjectivele postverbale păstrează, în general, restricțiile conjuncționale ale verbului din care provin: Conductorul […] temător să nu fie el primul care greșește. („Luceafărul", 2002), cf. conductorul temător că greșește („se teme să nu greșească, se teme că greșește"); doritor / dornic să, obligat să etc.; încrezătoare că; interesată dacă / să, preocupată dacă / să.

Propozițiile, mai ales cele cu centru adjectival de tip verbal, dar nu numai acestea, pot fi introduse printr-un pronume relativ sau nehotărât în cazul dativ sau acuzativ cu prepoziție: Era un om recunoscător / util (ori)cui îl chema la masă., Era o gazdă primitoare / bună cu (ori)cine venea la ei., Era un bolnav respectuos / atent față de cine îl îngrijea., Era încântată / tristă de cât de tare slăbise.

Ca adjuncți adjectivali pot fi și circumstanțialele introduse printr-un adverb pronominal: fată silitoare / bună când vrea.

Unii adjuncți ai adjectivului pot fi condiționați de prezența altor adjuncți, cum ar fi morfemele de gradare și de comparație: mai bun decât mine, la fel de bun ca tata, prea frumoasă pentru a fi respinsă, destul de bună să spele vase etc. sau un determinativ special (anaforic) al centrului: casă altfel construită decât la noi.

Adjuncții pot avea un centru adjectival simplu [zâmbet nespus de dulce, fata veselă / prezentă la petrecere) sau un grup adjectival: fala [era] îngrozitor de [plină de bube], după cum și centrul poate avea, la rândul său, un adjunct simplu {femeie bolnavă psihic) sau dezvoltat (situație [realmente teribil de] periculoasă) ori mai mulți adjuncți (teribil de nesuferită ca purtare).

Prezența circumstanțialelor dependente de centrul adjectival variază, în primul rând, în funcție de natura verbală sau nonverbală a centrului, dar și de poziția sa sintactică. Adjectivele postverbale și cele aflate în poziție predicativă (nume predicativ, complement al obiectului, predicativ suplimentar) admit mai frecvent asocierea cu adjuncți.

Adjuncții nominali ai adjectivului pot fi articulați sau nearticulați. Este obligatoriu determinat prin articol sau alt determinant adjunctul nominal în dativ (adecvat gustului comun / unui gust comun, dar adecvat oricărui gust). Adjunctul exprimat printr-un nominal prepozițional este nearticulat sau articulat nehotărât (o ușă plină de cuie / de niște cuie), dar poate fi articulat hotărât când este,la rândul său, centru de grup nominal: ușă plină de cuiele înfipte în ea.

Adjunctul adjectivului exprimat prin supin este nearticulat când este de tip verbal (făină bună de făcut plăcinte) și articulat când este substantivizat (bun la făcutul plăcintelor / în depistatul greșelilor). Atât prezența articolului, cât și prezența genitivului dovedesc substantivarea „forte" a supinului.

Adjectivul de proveniență verbală este mai frecvent centru de grup și impune mai des determinativi obligatorii, în raport cu adjectivul propriu-zis ai cărui determinativi sunt limitați: o instalație provocatoare de accidente, un referendum premergător votării legii, cauză inseparabilă de efectul ei, materiale expediate prin poștă etc. (inteligent, deștept, delicat etc. se folosesc mai rar drept centre de grup: câine inteligent ca un om/deștept de mama focului / delicat ca o fecioară etc).

Dintre adjectivele postverbale, participiul adjectival, cel mai deschis determinativilor, păstrează pe lângă complementele verbului de origine și posibilitatea relației cu subiectul, ceea ce-1 deosebește de alte adjective postverbale.

Subiectul este actualizat în construcțiile participiale absolute, unde poate fi atât postpus, cât și antepus participiului (Odată plecată profesoara…/ Odată profesoara plecată…), precum și în cele cu regenți verbali impersonali + participii cu valori pasive (Fata trebuie premiată / felicitată / iubită.). Adjectivele participiale de la verbe psihologice se îndepărtează în mai mare măsură de natura verbală a bazei din care provin, acceptând determinativi nereperabili pentru participiile altor tipuri de verbe (o colegă foarte uimită de cele văzute/legi *foarte anulate de parlament).

Sufixele postverbale pot îndepărta adjectivul de natura verbală a bazei, conferindu-i comportament de adjectiv prototipic (-os, -cios, -ăreț: alunecos, plângăcios, petrecăreț) sau îl pot menține în cadrul ei, păstrându-i capacitatea de a primi compliniri (-ant, -bil, -tor: zgomot enervant prin repetare, sumă convertibilă în valută, fecioară născătoare de Dumnezeu etc).

4. RAPORTUL ADJECTIVULUI CU ALTE CLASE LEXICO-GRAMATICALE

Adjectivul constituie o sursă de îmbogățire pentru alte clase de cuvinte, după cum alte clase de cuvinte contribuie la creșterea sa numerică.

4.1. Treceri dinspre clasa adjectivului

Adjectivul constituie în mod frecvent o sursă de îmbogățire pentru substantiv și adverb. Această creștere a celor două clase gramaticale se realizează prin schimbarea valorii gramaticale sau prin derivare.

4.1.1. Substantive provenite din adjective

4.1.1.1. Conversiunea adjectivului în substantiv este deosebit de productivă, deoarece din unul și același adjectiv se pot obține două substantive, unul masculin și altul feminin. Schimbarea valorii adjectivale în cea substantivală se realizează prin mai multe procedee:

(a) articularea cu articol hotărât (Bolnavii și medicii au suferit de frig.. Bolnavele de gripă au fost izolate.) și nehotărât (în biserică a intrat o cuvioasă îmbrăcată în negru., Instalația a fost stricată de un neisprăvit.)

Numeroase adjective calificative antepuse asociate unor substantive regente care denumesc animate se substantivizează în construcțiile cu prepoziția de: ticălosul de negustor, sclifositul de Ion, nenorocitul de el, blonda de nevastă-sa etc, L-a înșelat un necinstit de vânzător., A ajutat o amărâtă de babă.

Pronumele semiindependent cel, cei, cea, cele în fața adjectivului îl corelează anaforic cu un substantiv {Are doi copii. Cel mic a împlinit trei luni.). în situațiile în care regentul (generic) este numai presupus – Cei harnici [oamenii harnici] sunt iubiți de toată lumea, cei leneși sunt ocoliți etc. – gruparea funcționează ca un substantiv determinat definit.

(b) asocierea cu un cuvânt din clasa determinanților: Acești viteji au fost decorați., Două blonde prezentau programul, etc.

(c) plasarea adjectivelor precedate de prepoziții în context substantival: Era cel mai cunoscut dintre silitori., Le-a dat bomboane la plângăcioși. etc.

FUNCȚIILE SINTACTICE ALE ADJECTIVULUI

1. Atribut adjectival: Am citit o carte Interesantă.

2 . Nume predicativ: Ziua era frumoasă.

3. Complement indirect: Din galben s-a făcut roșu./ Din sărac a ajuns bogat.

4. Element predicativ suplimentar: Cărarea cobora chinuită. (nominativ)

Eu te știu de inteleaptă. (acuzativ)

5. Complement circumstanțial de timp: De tânără era recunoscută drept un

talent.

Te cunosc de mică.

6. Complement circumstanțial de mod: El era mai mult îndrăzneț decât isteț.

7. Complement circumstanțial de cauză: Toata lumea o evita de rea.

Tu stai acasă de bolnavă.

8. Complement de relație: De cuminte, e cuminte,

Dar de gura-i cât o șură.

9. Complement circumstanțial de concesie: Chiar bolnav și tot va veni la școală.

OBSERVAȚII:

Prin poziția antepusă față de substantivul pe care il determină, adjectivul preia articolul acestuia:

Copilul frumos – Frumosul copil

Un elev harnic – Un harnic elev

Adjectivul își poate schimba valoarea gramaticala devenind:

substantiv (prin substantivizare); Frumosul merge pe apă. (articol hotărât) Cel frumos merge pe apă. (articol demonstrativ) Un frumos ca el rar întâlnești. (articol nehotărât)

adverb: Tu cânți frumos, (adverb de mod, complement de mod).

Locul adjectivului

Am fost surprins, acum doi sau trei ani, când am citit într-un ziar moderna mașină. De atunci încoace am întâlnit de multe ori formule asemănătoare (o modernă fabrică etc), astfel că încetul cu încetul m-am deprins cu adjectivul modern pus înaintea substantivului, ceea ce constituie o inovație.

Prin tradiție, în românește adjectivul se pune de obicei în urma substantivului pe care-1 complinește: mamă-mare, viță veche etc. (francezii, în cazurile acestea, pun adjectivul înainte: grand-mere, vieillesouche). In textele noastre vechi, traduse, apar cazuri de prepunere a adjectivului, după modelul slavon, dar acestea nu par să fi avut vreo influență asupra limbii vorbite.

Chiar și în limbajul familiar și popular cunoaștem exemple de adjectiv pus înaintea substantivului, dar totdeauna cu valoare afectivă: sărmanul om, fericit muritor și așa mai departe.

În secolul trecut, desigur după model francez, au început să se înmulțească adjectivele puse înainte, fără să exprime o emoție specială: o importantă descoperire, insuportabila atitudine etc. Că modelul e franțuzesc se poate dovedi cu exemplele, numeroase, unde adjectivul are înțelesuri deosebite după cum e pus înaintea sau în urma substantivului: o bună parte nu e totuna cu o parte bună: în prima formulă bună înseamnă „mare", exact ca în franțuzește (putem spune o bună parte dintre crime); diferite persoane este egal cu „mai multe persoane", pe când persoane diferite înseamnă „persoane care nu seamănă între ele", iarăși ca în franțuzește.

Se creează astfel o diferențiere de valoare a adjectivelor, cel pus înainte servind de calificare, pe când cel următor, de determinare. Presupunem că obiectele sunt clasate în două categorii, după o însușire a lor: pentru a arăta la care categorie ne referim, vom pune adjectivul în urmă, pe când dacă-1 punem înainte marcăm pur și simplu prezența unei însușiri, fără nici' un clasament.

In ziarele din deceniile trecute se mai puteau citi titluri ca: Declarațiile importante ale d-lui X; din aceasta s-ar putea înțelege că d. X a făcut o serie de declarații, iar ziarul se ocupă numai de acelea dintre ele care sunt importante. Intenția redactorului era însă să spună importantele declarații: d.X a făcut, niște declarații care sunt toate importante. Pentru a mai da un singur exemplu, să se compare în plin sezon „în toiul sezonului" cu sezon plin „sezon cu ample rezultate".

Un semn că avem de-a face cu o influență franceză este și faptul că ne este mult mai la 4ndemînă să punem înainte adjectivele împrumutate recent decât pe cele tradiționale: nu zicem (cel puțin deocamdată) o grasă vacă, un crud fruct, un negru cline, așa cum nici in franțuzește nu s-ar putea folosi prepunerea în aceste cazuri.

Totuși existența unui model franțuzesc pentru fiecare unitate în parte nu mai este o condiție. Am arătat altă dată că limba care împrumută un procedeu îl duce adesea mai departe decât cea din care 1-a luat. Așa se face că noi folosim astăzi prepunerea în cazuri în care franceza nu o admite. Un exemplu este tocmai adjectivul modern, de care vorbeam la început: un francez n-ar zice în ruptul capului une moderne usine.

Acum ceva mai mult de 30 de ani am auzit-o pe Maica Smara stând de vorbă, în franțuzește, cu un iugoslav, pe care îl asigura că ea va primi seri. soarea lui, chiar dacă nu avea drept adresă decât numele ei și România: Je suiș la plus connue femme de Roumanie, zicea ea, traducând evident din românește: Sunt cea mai cunoscută femeie din România. în general, în franțuzește, adjectivele constituite din participii sunt puse numai după substantiv, astfel că o avansată idee, o controversată teorie, curente în românește, nu sunt admise în limba franceză.

Se înțelege că, dispunând acum de două posibilități de plasare a adjectivului, limba devine mai suplă și, în același timp, izbutește, fără material suplimentar, să exprime nuanțe mai variate.