. Reprezinta Viziunea Lui Ludwig Wittgenstein Asupta Limbajului O Provocare la Adresa Proiectelor Folosofice Contemporane

Cuprins

Prima parte – fundalul tezelor și presupozițiilor din Tractatus

Partea a doua – Considerații critice la adresa Tractatus-ului în scrierile târzii

ale lui Wittgenstein

Reprezintă viziunea lui Ludwig Wittgenstein asupra limbajului o provocare la adresa proiectelor filosofice contemporane de analiză semantică a limbajului?

Gorgias din Leontinoi […] enunță trei propoziții de bază care se înlănțuie: una, care este totodată și prima teză, anume despre faptul că nimic nu există; a doua, teza conform căreia dacă totuși [ceva] există, nu poate fi reprezentat de om; a treia teză e cea conform căreia dacă [acel ceva] ar fi reprezentat, nu poate fi comunicat și nici explicat altora.

(Sextus Empiricus, Adv. math., VII, 65)

Introducere [1]

1. Studiul filosofic al limbajului natural pare a fi vital din punct de vedere filosofic. În sprijinul acestei afirmații s-ar putea aduce următorul argument[2]:

(i) întrebările filosofice trebuie să fie exprimate într-un limbaj natural și nu artificial – adică într-un limbaj care să nu fie creat prin stipularea unui vocabular, unui set de reguli și definiții convenționale etc.

(ii) pentru a exprima o problemă filosofică autentică, o întrebare (o propoziție interogativă) trebuie să aibă sens;

(iii) pentru a determina dacă o problemă filosofică are sens sau este lipsită de sens trebuie să examinăm anumite proprietăți ale propoziției prin care aceasta este exprimată;

(iv) competența lingvistică obișnuită nu este suficientă pentru a distinge o propoziție cu sens de o propoziție lipsită de sens;

prin urmare:

(v) înainte de a ne pune probleme filosofice ar trebui să putem stabili dacă acestea au sau nu sens, iar pentru aceasta ar trebui să cercetăm limbajul natural[3];

Cu privire la acest argument pot fi făcute câteva observații. În primul rând, există diferite alte motive pentru care s-ar putea considera că studiul limbajului este, în genere vorbind, o activitate importantă și fructuoasă. Argumentul de mai sus este menit să arate că studiul limbajului în vederea precizării unor criterii ale sensului constituie o condiție necesară pentru orice întreprindere filosofică. În plus, se sugerează că această activitate preliminară este, la rândul ei, una specific filosofică[4]. Acest lucru revine la a spune că, pentru orice propoziție p (despre care se pretinde că exprimă o problemă filosofică), întrebarea

(q) "Are p sens?"

are la rândul ei sens, fiind o întrebare filosofică autentică. În acest punct s-ar putea spune că argumentul este circular, fiindcă pentru a-i accepta concluzia trebuie să asumăm deja că (q) are sens. Să observăm însă că a asuma că (q) are sens înseamnă a asuma că are sens să ne punem întrebări privitoare la sensul propozițiilor din limbaj. Cu alte cuvinte, ceea ce presupunem este că e în principiu posibil să ne punem întrebări privitoare la sensul ori lipsa de sens a propozițiilor. Alternativa la aceasta este negăm posibilitatea de a distinge între sens și nonsens, iar această poziție (scepticism radical cu privire la posibilitatea sensului) este una care, pur și simplu, "scurtcircuitează" comunicarea (în momentul în care începem să vorbim, având intenții de comunicare, presupunem automat că se poate distinge între sens și nonsens)[5].

Acum, respingerea scepticismului radical cu privire la înțeles nu duce decât la concluzia că o întrebare de tip (q) are sens. Argumentul nostru, în măsura în care este corect, conduce la concluzia că este important pentru orice om cu preocupări filosofice să își pună întrebări de tipul (q), ceea ce nu exclude însă posibilitatea ca întrebările de tip (q) să nu fie filosofice. Pentru a se afirma, în plus, că doar printr-o investigație specific filosofică s-ar putea răspunde la o întrebare de tip (q), ar fi nevoie de argumente suplimentare[6]. Să observăm însă că, independent de faptul că ar putea fi oferite astfel de argumente suplimentare acceptabile sau nu, independent, cu alte cuvinte, de specificul investigației prin intermediul căreia se caută un răspuns la întrebările de tip (q), filosoful (sau omul cu preocupări filosofice) trebuie să fie interesat de rezultatele investigației. Mai mult, el trebuie să dispună de rezultatele unei astfel de investigații înainte de a se ocupa de problemele sale filosofice (probleme cum ar fi, pentru exemplul nostru, problema exprimată prin propoziția p).

A doua observație este că oricine acordă atenție peisajului filosofic contemporan poate constata că, în ciuda aparenței constrângătoare a concluziei argumentului de mai sus, nu orice om cu preocupări filosofice este interesat de studiul limbajului. Acest lucru poate însemna fie că se consideră că argumentul este corect, dar o cercetare de tipul celei ce se impune prin concluzia sa a fost deja întreprinsă cu succes, fie că argumentul cu pricina este ignorat, fie că se consideră că argumentul este incorect. Este însă greu de crezut că o persoană cu o instrucție filosofică temeinică ar putea susține în prezent că deține (și aplică cu succes) o metodă necontroversată de determinare a lipsei de sens a unei propoziții[7]. Ceea ce pare mai plauzibil este că unele dintre premisele argumentului de mai sus sunt fie ignorate, fie respinse pe baza unor contraargumente. Să discutăm puțin în continuare această sugestie.

O serie de filosofi contemporani nu lasă impresia că ar fi fost afectați de cotitura lingvistică din filosofia ultimului secol. Ei par să ignore (iv). Cu alte cuvinte, dacă ar fi chestionați, ei vor răspunde că intuițiile lor lingvistice le sunt suficiente pentru a se asigura că problemele filosofice care îi preocupă au sens[8]. Eventual, ei vor respinge ca neconcludente toate exemplele de cazuri în care lipsa unor precauții lingvistice preliminare pare să fi condus la formularea unor false probleme filosofice. Acest lucru poate fi realizat tocmai datorită faptului că nu există o metodă necontroversată de determinare a lipsei de sens, metodă care să fi fost aplicată pentru a se ajunge la concluzia că respectivele întrebări nu exprimă probleme autentice. Cei care negă că ar fi existat situații în care lipsa precauțiilor lingvistice a condus la apariția unor false probleme filosofice ar putea adăuga că dacă oponenții lor renunță la pretenția că teoriile pe baza cărora au catalogat respectivele probleme drept lipsite de sens, atunci nu le rămâne decât să accepte că se bazează tot pe intuițiile lor lingvistice, doar că aceștia au intuiții diferite de ale lor. În acest punct s-ar putea spune însă că chiar faptul că punerea la lucru a intuițiilor și competențelor lingvistice comune poate conduce la concluzii diferite este suficient pentru a conchide că intuițiile și competențele lingvistice comune nu sunt suficiente pentru a distinge între propoziții cu sens și propoziții lipsite de sens. La aceasta s-ar putea, bineînțeles, răspunde că diferențele apar doar în situațiile în care exercitarea normală a competențelor lingvistice obișnuite este împiedicată tocmai de formularea unor condiții "teoretice" ale sensului și lipsei de sens. Cu siguranță, în acest punct apărătorii tezei (iv) ar putea apela la exemple prin care să se arate că chiar și în lipsa vreunei teorii asupra sensului, prin simpla exercitare a competențelor lingvistice obișnuite, consensul asupra sensului sau lipsei de sens a anumitor propoziții nu poate fi întrunit[9]. Acest lucru ar trebui să fie, în principiu, suficient pentru a respinge orice atac al tezei (iv).

Unii autori contemporani par să aibă o atitudine diferită. Îi am în vedere pe cei care aderă la sloganul: "temele filosofiei limbajului reprezintă un capitol al filosofiei minții"[10]. Aceștia ar propune, probabil, anumite reformulări ale premisei (iii) din care expresia "proprietăți ale propoziției" să fie eliminată, sau ar adăuga o teză suplimentară de genul:

(iii)' Determinarea proprietăților lingvistice relevante pentru sensul ori lipsa de sens a propozițiilor ce exprimă presupuse probleme filosofice se realizează pe baza cercetării minții (/cogniției) omenești.

Ce anume se spune de fapt prin (iii)'? Dacă ceea ce se spune este că există o corespondență între sensul ori lipsa de sens a unei propoziții și o anumită caracteristică a unor activități mentale (vorbind, deocamdată, într-un mod extrem de vag) care însoțesc formularea acesteia de către un subiect oarecare, atunci este evident că pentru stabilirea acestei corespondențe va fi nevoie și de o teorie lingvistică a sensului. Ceea ce s-ar putea spune pentru a contesta necesitatea de a stabili anumite criterii teoretice pentru sens și lipsa de sens ar fi că respectiva corespondență se realizează folosind intuițiile noastre lingvistice obișnuite[11]. Aceasta revine, în fond, la a respinge (iv).

O altă strategie de evitare a premisei (iii) ar putea fi inițiată afirmând că, chiar dacă anumite proprietăți ale propoziției care exprimă o întrebare filosofică sunt cele care fac ca întrebarea să aibă sens, nu este obligatoriu ca criteriile în funcție de care să ne ghidăm atunci când stabilim dacă avem sau nu de a face cu o problemă cu sens să depindă de aceste proprietăți. Am putea, de pildă, proceda în felul următor. Fără a avea o teorie a sensului pentru limbajul natural, vom începe prin a presupune că problemele științifice au sens. Ca urmare, am putea formula, pentru problemele filosofice, următorul criteriu: dacă problema respectivă poate fi naturalizată (cu alte cuvinte, dacă poate fi reformulată ca problemă științifică) atunci este o problemă cu sens. În caz contrar, vom respinge problema respectivă ca lipsită de sens.

Să observăm că această strategie nu este, în fond, diferită de cea anterioară. Într-adevăr, oricare ar fi criteriile după care stabilim că problema are sens, atunci când le alegem ne bazăm pe intuițiile noastre lingvistice obișnuite[12], respingând automat și (iv). Am văzut însă mai devreme că încercările de a respinge (iv) sunt problematice[13].

Este greu de văzut cum ar putea cineva respinge (ii). Aceasta ar reveni la a susține că anumite probleme filosofice autentice nu pot fi exprimate rostind ceva cu sens. Cel mult, s-ar putea afirma că anumite formulări care exprimă probleme filosofice autentice ar putea fi în principiu de neînțeles pentru altcineva care nu are o anumită familiarizare cu problemele respective. Această "familiarizare" însă, ar trebui să se susțină, nu se poate realiza prin intermediul limbajului (dacă s-ar putea, ar însemna că există formulări cu sens care să redea adecvat problemele respective). Este greu de văzut însă cum s-ar putea căuta răspunsuri la aceste probleme, cum s-ar putea argumenta în favoarea unui răspuns mai degrabă decât în favoarea altuia (în lipsa unui criteriu de identificare a problemei, susținătorii a două răspunsuri diferite s-ar putea acuza reciproc la nesfârșit că tratează probleme diferite sau că nu au înțeles în ce constă problema) etc. Este greu de văzut, cu alte cuvinte, cum ar putea o întreprindere rațională să vizeze ceva incomunicabil.

În fine, (i) ar putea să nu pară deloc evidentă. Putem în mod obișnuit să facem apel la limbaje formale (sau artificiale) atunci când investigăm anumite chestiuni filosofice. Dar trebuie să distingem între formularea întrebării și diferitele propoziții pe care la formulăm atunci când încercăm să investigăm problema exprimată de întrebare. Pentru a respinge (i) cineva ar trebui să spună că, în anumite cazuri, putem exprima o problemă filosofică formulând o propoziție în întregime într-un limbaj artificial. Să presupunem că p ar fi o astfel de propoziție interogativă[14]. Să presupunem, de asemenea, că regulile semantice stipulate convențional ale limbajului respectiv ne permit să răspundem afirmativ la o întrebare de tip (q). Cum am răspunde, pentru această propoziție, la o întrebare de tip (q')[15]? Pentru a răspunde afirmativ ar trebui să presupunem că pot exista probleme filosofice care nu pot fi formulate corect în limbajul natural, cu alte cuvinte, că nici un om care nu a deprins limbajul artificial cu pric ar trebui să presupunem că pot exista probleme filosofice care nu pot fi formulate corect în limbajul natural, cu alte cuvinte, că nici un om care nu a deprins limbajul artificial cu pricina nu și le-ar pune[16]. Este totuși dificil pentru un filosof să accepte că se ocupă de probleme care nu prezintă interes pentru toți oamenii. Dacă el nu reușește să ofere un motiv pentru care toți oamenii ar trebui să învețe respectivul limbaj artificial, atunci el nu poate să susțină despre problemele de felul problemei exprimate prin p că toți oamenii ar trebui să și le pună. Să presupunem însă că am accepta că unele probleme filosofice sunt de acest fel: sunt formulate în întregime într-un limbaj construit prin stipularea unui vocabular, a unor definiții și reguli (inclusiv reguli semantice pe baza cărora putem răspunde, în interiorul limbajului respectiv, la întrebări de tip (q)), sunt întrebări filosofice autentice dar nu toți oamenii au de ce să se preocupe de ele. Aceste probleme ar forma o clasă aparte, cu privire la care argumentul nostru nu ar fi eficient. Este însă greu de crezut că un filosof (ori o persoană cu preocupări filosofice) ar susține că toate problemele filosofice se află în această clasă de probleme. El ar fi silit, în acest caz, să admită că problemele filosofice nu exprimă preocupări "reale" ale oamenilor, ci sunt, în întregime, "fabricate" de filosofi[17].

A treia și ultima observație privește felul în care ar putea fi înțeleasă concluzia argumentului, dacă acesta este acceptat ca atare[18]. Ce formă ar putea avea încercarea de a trasa o graniță între propoziții cu sens și propoziții fără sens? În varianta cea mai profitabilă și mai intuitivă, această încercare, dacă ar fi încununată de succes, ar avea drept rezultat o teorie a limbajului în cadrul căreia să fie specificate anumite reguli semantice astfel încât, pentru orice propoziție, să putem cerceta cu ușurință dacă în formularea ei regulile respective au fost sau nu respectate, văzând astfel dacă propoziția are sens sau este lipsită de sens. Prin urmare, o astfel de teorie ne-ar putea furniza criteriile pe baza cărora să determinăm, pentru orice problemă filosofică, dacă aceasta are sau nu sens. Odată construită teoria, am putea aplica criteriile respective pentru orice propoziție, deci pentru formularea oricărei probleme. Am ști cum să răspundem la întrebările de tip (q) și am putea, în cazul unui răspuns afirmativ, să trecem imediat la cercetarea problemei respective. Făcând acest lucru am avea asigurarea că nu se va întâmpla ca la un moment ulterior să iasă la iveală că întreprinderea noastră este sortită în principiu eșecului pentru că am pornit de la o problemă care doar în aparență părea să aibă sens, dar în fapt era lipsită de sens. Diferite proiecte filosofice ale unei semantici pentru limbajul natural (proiecte aflate în prezent în competiție), în măsura în care vizează să producă teorii care să conțină, în principiu, toate regulile semantice pe baza cărora putem distinge între exprimări cu sens și exprimări lipsite de sens, pot fi subsumate perspectivei schițate aici. Dacă se ține cont de argumentul prezentat la început, reiese că aceste proiecte au un statut privilegiat, valoarea tuturor celorlalte întreprinderi filosofice depinzând de rezultatele proiectului care va câștiga această competiție intelectuală. Cei care își dedică toate eforturile acestor din urmă întreprinderi își asumă, după cum s-ar părea, riscul ca aceste eforturi să se dovedească a fi complet gratuite[19].

2. În literatura filosofică din ultimul secol a fost formulat însă și punctul de vedere potrivit căruia un astfel de proiect filosofic al unei teorii semantice a limbajului natural este în principiu imposibil de înfăptuit. Autorul care a susținut acest punct de vedere și l-a apărat în modul cel mai consecvent este Ludwig Wittgenstein (în a doua perioadă a vieții sale). Aceasta este teza pe care o am în vedere atunci când vorbesc despre "provocarea adusă proiectelor filosofice contemporane de analiză semantică a limbajului". Ceea ce îmi propun în această lucrare este să prezint acest punct de vedere și să evaluez critic felul în care este apărat de către Ludwig Wittgenstein în scrierile sale târzii. Pe lângă aceasta, Wittgenstein a susținut, pe parcursul întregii vieți (dar în virtutea unor raportări diferite la limbaj), că toate întrebările filosofice sunt lipsite de sens. În prima perioadă a vieții sale această afirmație se sprijină pe construcția unui tip special de teorie semantică a limbajului natural[20]. Potrivit viziunii din Tractatus, nici una dintre formulările vreunei probleme filosofice nu satisface cerințele pe care le satisfac propozițiile cu sens. Este mai greu de văzut cum se susține afirmația că toate problemele filosofice sunt lipsite de sens în scrierile din a doua perioadă a vieții lui Wittgenstein, în lipsa pretenției de a oferi o teorie sistematică a limbajului natural (sau chiar, cum s-ar mai putea spune, în ciuda afirmației că o astfel de teorie nu poate fi, în principiu, construită). În lucrarea de față nu îmi propun însă să prezint și să evaluez critic această afirmație și argumentele lui Wittgenstein în favoarea ei. Motivul este ușor de intuit. Întrucât această din urmă afirmație se sprijină pe viziunea lui Wittgenstein cu privire la limbaj iar unele componente ale acestei viziuni vor fi cercetate aici, este prematur să fie luată în discuție poziția metafilosofică a lui Wittgenstein atâta timp cât este posibil ca rezultatul prezentei investigații să fie unul nefavorabil pentru viziunea sa cu privire la limbaj.

Se impune aici o observație preliminară. Relevanța cercetării ce urmează a fi întreprinsă este dată de argumentul prezentat la începutul acestei secțiuni. Se poate arăta cu ușurință, după cum cred, că poziția filosofică din scrierile târzii ale lui Wittgenstein este compatibilă cu argumentul respectiv, dacă ținem cont de următorul lucru. Atunci când Wittgenstein vorbește despre filosofie, o face în două feluri diferite. Pe de o parte vorbește despre tradiția filosofică anterioară, raportându-se critic la ea[21]. Voi numi această folosire pe care el o dă cuvântului "filosofie" o folosire în sens tradițional. Ceea ce este descris e felul în care filosofia e văzută (și întreprinsă) de autorii care îl preced. Pe de altă parte el vorbește despre filosofie într-un sens diferit – cum este sau cum ar trebui să fie filosofia[22]. În toate cazurile de al doilea tip, voi spune că avem o folosire în sens revizuit a cuvântului "filosofie"[23]. Ținând cont de această distincție vom spune că în cadrul argumentului prezentat aici, atunci când se vorbește despre probleme filosofice, cuvântul filosofie este folosit în sensul tradițional. Ceea ce este important este ca poziția lui Wittgenstein să nu fie în dezacord cu argumentul respectiv înțeles în acest sens[24], așa că ne vor interesa doar acele afirmații ale lui Wittgenstein în cadrul cărora cuvântul filosofie este folosit în sensul tradițional.

Prima teză a argumentului[25] pare a fi acceptabilă atât din punctul de vedere al lui Wittgenstein din Tractatus[26] (Wittgenstein1, pentru concizie), cât și din cel al lui Wittgenstein de mai târziu[27] (Wittgenstein2). Aceasta este completată și de atitudinea negativă a lui Wittgenstein față de ideea că o variantă îmbunătățită a limbajului natural, un limbaj ideal, ne-ar putea servi la a formula mai bine problemele noastre filosofice[28].

A doua teză a argumentului, după cum s-a spus mai înainte, este un truism. E greu de imaginat că o persoană cu preocupări filosofice, cu atât mai puțin Wittgenstein, ar respinge-o (acuza că problemele filosofice nu au sens, într-un asemenea caz, și-ar pierde relevanța).

În formularea dată mai sus, e ușor de văzut că Wittgenstein acceptă (iii)[29]. Diferența între poziția adoptată de Wittgenstein1 și cea adoptată de Wittgenstein2 este că pentru Wittgenstein1 proprietățile lingvistice de care depinde sensul ori lipsa de sens a unei propoziții pot fi puse în evidență prin folosirea unui sistem complet de reguli semantice, în timp ce pentru Wittgenstein2 acest lucru nu este posibil.

Nu la fel de ușor este de văzut că Wittgenstein ar accepta (iv). Într-adevăr, Wittgenstein2 pare să spună adesea că problemele filosofice apar atunci când părăsim limbajul obișnuit (cu alte cuvinte, cum s-ar putea înțelege, atunci când renunțăm să ne folosim intuițiile lingvistice curente). De asemenea, respingerea de către Wittgenstein2 a posibilității unei teorii semantice a limbajului natural (în sensul vizat aici) contribuie la formarea impresiei că Wittgenstein ar respinge și (iv). Ar fi suficient însă să luăm în considerare distincția sa între gramatica aparentă a unei expresii și gramatica de adâncime[30] a acesteia, pentru vedea că și pentru Wittgenstein2 intuițiile lingvistice curente (ori abilitățile lingvistice naturale) nu sunt suficiente pentru evitarea capcanelor pe care ni le întinde limbajul[31].

Mai am de făcut o ultimă observație. Numeroși filosofi contemporani se raportează la scrierile târzii ale lui Ludwig Wittgenstein în felul următor. Nu există, consideră ei, argumente demne de a fi luate în seamă în textele respective[32]. Poziția sa filosofică exclude posibilitatea unei discuții raționale, cu argumente ș. a. m. d. Anumite teze ale sale au contribuit la formularea acuzelor de relativism cultural și cognitiv la adresa sa. Această raportare a condus la o anumită ignorare a poziției filosofice a lui Wittgenstein în dezbaterile actuale. Unii autori ar considera, deja, că interesul pentru această poziție nu poate fi decât unul istoric.

Cu siguranță, maniera în care Wittgenstein2 își susține punctele de vedere poate înșela așteptările celor care sunt sensibili la un anumit tip de discurs argumentativ. Ei vor fi respinși de stilul aforistic, uneori oracular al lui Wittgenstein1, precum și de metaforele lui Wittgenstein2. De asemenea, nu poate fi ignorat faptul că o parte a activității filosofice wittgensteineene este "terapeutică" și nu argumentativă[33]. Cred însă că există argumente puternice, unele din ele având chiar un caracter constrângător, în sprijinul poziției susținute de Wittgenstein2 [34]. Dificultatea de a le identifica ține în parte și de faptul că poziția sa filosofică a început să fie mai bine înțeleasă relativ recent[35]. Rezistența față de teza imposibilității unei teorii semantice pentru limbajului natural este explicabilă[36]. Numeroși filosofi sunt implicați în proiecte ce vizează ca rezultat o asemenea teorie semantică. Ignorarea unei poziții critice, însă, nu reprezintă atitudinea intelectuală cea mai potrivită. Cel puțin nu în acest caz, în care ea nu poate fi justificată prin afirmația că oponentul pur și simplu respinge dialogul și schimbul de argumente. Ceea ce îmi propun aici este să identific, să prezint și să evaluez critic argumentele ce pot fi aduse în sprijinul tezei pe care am numit-o "provocarea wittgensteineeană la adresa proiectelor filosofice contemporane de analiză semantică a limbajului". Teza nu este una de exegeză filosofică. Tot ceea ce mă interesează este ca pe parcursul ei punctul de vedere exprimat de Wittgenstein să nu fie prezentat într-un fel care să-l expună criticilor mai ușor decât ar fi fost într-o interpretare de circulație[37]. În majoritatea cazurilor controversate, linia de interpretare la care ader este cea inițiată de către P. M. S. Hacker și Gordon P. Baker [1980, 1985, 1990, 1996] și continuată de Hans-Johan Glock [1989, 1996].

3. Rezum si închei aici aceste considerații introductive. O provocare mai generală adresată în secolul nostru filosofiei revine la a afirma că înainte de a trata orice problemă filosofică un gânditor ar trebui să fie preocupat de problema sensul și, ca atare, de limbaj. Față de acest context mai general, poziția lui Ludwig Wittgenstein prezintă o importanță deosebită datorită a două idei. Prima este că, potrivit lui Wittgenstein2 o teorie semantică generală, completă și sistematică a limbajului natural este în principiu imposibilă. A doua idee, sprijinită pe felul în care putem vedea, potrivit lui Wittgenstein, limbajul natural (chiar în lipsa vreunei teorii) este că toate problemele filosofice sunt lipsite de sens. În această lucrare intenționez să mă ocup doar de prima idee – să cercetez pe ce anume se sprijină aceasta și să evaluez dacă ea se susține sau nu.

Voi proceda în felul următor. Prima parte a lucrării va conține o succintă prezentare a proiectului lui Wittgenstein din Tractatus logico-philosophicus ca exemplu paradigmatic de încercare de construcție a unei teorii[38] semantice pentru limbaj. O serie de afirmații și argumente din scrierile târzii ale lui Wittgenstein vor putea fi mai bine înțelese pe fundalul tezelor și presupozițiilor din Tractatus pe care le critică. În plus, identificarea presupozițiilor comune atât Tractatus-ului cât și unor proiecte actuale din filosofia limbajului ar putea ușura identificarea, în peisajul filosofic contemporan, a țintelor criticii lui Wittgenstein2. Restul lucrării va fi dedicat prezentării și evaluării critice a anumitor teze și argumente[39] îndreptate împotriva proiectului din Tractatus. În funcție de ceea ce pare să constituie ținta criticilor respective, tezele formulate și argumentele prin care sunt susținute vor fi tratate în cadrul unor secțiuni distincte, ale căror teme pot fi schițate după cum urmează:

(1) atacul la adresa distincției dintre elemente absolut simple și elemente complexe ale limbajului (și realității);

(2) punerea în discuție a distincției dintre enunțuri (analitice) adevărate în virtutea formei lor logice[40] și enunțuri (analitice) adevărate în virtutea faptului că exprimă reguli semantice ale limbajului;

(3) respingerea ideii că limbajul poate fi analizat independent de alte activități omenești;

(4) respingerea distincției dintre o regulă (semantică) și aplicarea regulii;

(5) respingerea ideii că în cadrul limbajului natural ar exista o ierarhie asemănătoare ierarhiei claselor (limbaj obiect, metalimbaj, meta-metalimbaj etc.)

Fiecare temă are o anumită miză. Este vorba, în esență, de punerea în discuție a anumitor presupoziții împărtășite de susținătorii unor proiecte contemporane de analiză semantică a limbajului natural. De pildă, pentru (1), un efect radical al criticii wittgensteineene (în cazul în care aceasta este justificată) e că nu mai avem dreptul să presupunem că putem distinge chiar și între cuvinte și propoziții, independent de contextele în care apar diferitele formulări lingvistice. La (2), concluzia importantă avută în vedere ar fi că nici regulile logice, nici regulile semantice nu ne oferă criterii stabile și universale pentru a distinge între sens și lipsa de sens. (3) pune în discuție asumpția că activitățile lingvistice ar putea fi separate de alte activități omenești (extralingvistice) – asumpție ce pare a fi deosebit de importantă pentru orice proiect de analiză a limbajului. Discuția de la (4) vizează chiar posibilitatea de a extrage din multitudinea utilizărilor lingvistice ale diferitelor elemente componente ale limbajului un set complet de reguli semantice. În fine, (5) ridică problema formulării unei teorii despre limbaj într-un metalimbaj care să cuprindă, pe lângă traducerile propozițiilor din limbajul obiect, termeni semantici precum "sens", "adevăr", "nume", "propoziție" ș.a.m.d.

Acceptarea unor concluzii ale argumentelor wittgensteineene ar urma să ne furnizeze anumite criterii pentru a selecta între diferitele proiecte contemporane de analiză a limbajului. Proiectele angajate față de presupoziții cu totul îndoielnice potrivit concluziilor argumentelor wittgensteineene vor fi respinse. Chiar dacă unul sau altul dintre proiectele existente satisface anumite criterii, un rezultat posibil al cercetării noastre ar putea fi chiar că nici unul dintre proiecte nu satisface toate criteriile. Poate este important să ne amintim acum că, potrivit argumentului prezentat la începutul acestei secțiuni, un astfel de rezultat negativ ar lăsa închisă calea către toate celelalte întrebări filosofice.

NOTE

[1] Pentru comentarii, discuții critice și sugestii ce mi-au fost de folos în scrierea acestei secțiuni le sunt îndatorat profesorilor Mircea Flonta (Univ. București), Gordon Baker (St. John's College, Oxford), Bill Child (University College, Oxford) și Stephen Mulhall (New College, Oxford). Prima variantă a proiectului de aici a fost prezentată în: Gheorghe Ștefanov, Wittgenstein's Challenge to the Contemporary Philosophy, publicat în Preproceedings of the 20th International Wittgenstein Symposium, Kirchberg, August, 1997, vol. 2.

[2] În ciuda aparențelor, cuvinte precum "propoziție", "sens", "limbaj", "regulă" etc. sunt folosite aici în același fel în care sunt folosite în vorbirea obișnuită. Ele nu trebuie considerate în calitate de termeni tehnici ai vocabularului unei semantici filosofice. În particular, "sens" și "înțeles" sunt folosite pe parcursul acestei secțiuni ca sinonime.

[3] Concluzia acestui argument pare să fie, în această formulare, destul de vagă. Mai departe vor fi aduse unele lămuriri.

[4] Sugestia vine din aceea că ar fi cel puțin curios ca o activitate ce are statutul de precondiție a oricărei întreprinderi filosofice să nu fie, la rândul său, subsumată filosofiei. Filosofia ar urma să se legitimeze, într-o astfel de situație, prin apel la o altă disciplină.

[5] Un argument asemănător celui prin care poate fi respins scepticismul radical cu privire la înțeles poate fi întâlnit la Aristotel (Metafizica, cartea Γ, cap. 4) în respingerea oponentului prezumptiv al principiului contradicției: negația principiului contradicției nu poate fi formulată cu sens fără a presupune deja principiul (altfel, oponentul ar trebui să spună că respinge și nu respinge în același timp principiul). Să mai observăm că nu toate problemele filosofice sunt într-o situație la fel de bună, în așa fel încât să putem spune că e imposibil să presupunem, pentru fiecare în parte, că nu ar avea sens (iar problema sensului problemelor filosofice să se rezolve în acest caz de la sine, fără să fie nevoie să apelăm la anumite criterii ale sensului, eventual la o teorie semantică a limbajului natural ș.a.m.d.)

[6] Trebuie să distingem o întrebare de tip (q) de o întrebare asemănătoare ca structură precum (q*) "Exprimă p o problemă filosofică autentică?". Un răspuns afirmativ la întrebarea (q*) presupune un răspuns afirmativ la întrebarea (q) și, de asemenea, un răspuns afirmativ la întrebarea (q') "Este p o întrebare care exprimă o problemă filosofică?". S-ar putea, probabil, argumenta mai ușor că o întrebare de tipul (q') și respectiv întrebarea corelată de tipul (q*) sunt întrebări specific filosofice (presupunând că s-a arătat deja că și (q'), și respectiv (q*) au sens). Mult mai greu, dacă nu imposibil, ar fi să se argumenteze pentru întrebările de tip (q) că sunt specific filosofice.

[7] Iau în considerare, deocamdată, situația cuiva care ar afirma că pe baza unei teorii complete și necontroversate a sensului poate determina dacă o propoziție interogativă (care exprimă o problemă filosofică) este sau nu lipsită de sens.

[8] La întrebarea: "De unde știi că are sens să te întrebi p?", aceștia ar răspunde, probabil: "Dar este evident pentru oricine cunoaște limba în care e formulată p că are sens să îți pui această întrebare.". În cazul în care p ar cuprinde termeni tehnici specifici vocabularului filosofic, s-ar spune, probabil, că orice persoană căreia i-ar fi explicați termenii respectivi ar recunoaște întrebarea drept o întrebare cu sens.

[9] Oponenții tezei (iv) ar putea probabil răspunde că chiar dacă pot fi formulate astfel de exemple, ele nu pun în evidență decât că există anumite cazuri speciale în care este mai dificil să te pronunți în privința sensului sau lipsei de sens a unei propoziții, dar acest lucru nu ne arată că nu ne putem baza pe intuițiile noastre lingvistice curente în majoritatea cazurilor. La aceasta s-ar putea răspunde că în lipsa unui criteriu prin care să fie distinse cazurile controversate de cazuri necontroversate, nimic nu exclude posibilitatea ca oricare caz pe care l-am socoti neproblematic să fie de fapt, în ciuda aparențelor, un caz problematic. S-ar putea discuta, de asemenea, dacă pentru formularea criteriului este esențială sau nu o teorie a sensului ș.a.m.d.

Un alt răspuns posibil ar fi următorul. Cerințele pe care ar trebui să le satisfacă exemplele avute în vedere sunt contradictorii. Pe de o parte, un asemenea exemplu ar trebui să pună în evidență un caz în care intuițiile noastre lingvistice obișnuite au eșuat. Pe de altă parte, ar trebui ca noi să putem observa acest eșec fără a face apel la criterii teoretice ale sensului. Cu alte cuvinte, ar trebui să ne folosim tot de intuiții lingvistice obișnuite. Dificultatea poate fi însă depășită. Este suficient, poate, să ne uităm, pur și simplu, la un exemplu. O propoziție precum "Este ora 5 pe soare" ar putea să ne dea impresia că are sens. La o examinare mai atentă, însă, vom observa că propoziția nu are nici un sens. Atunci când am considerat că propoziția are sens ne-am folosit intuițiile lingvistice comune într-un mod necritic, în timp ce atunci când observăm că am fost induși în eroare folosim aceleași intuiții într-un mod reflexiv, critic (exemplul este preluat după PI §350).

[10] Sau a unei variante naturalizate a acesteia – științele cogniției. În această formulare, teza a apărut într-o conferință a profesorului John R. Searle. Varianta în limba română mi-a fost inspirată de o afirmație a profesorului Mircea Dumitru.

[11] Ne-am putea închipui o cercetare empirică asemănătoare celei pe baza căreia a fost construit detectorul de minciuni. Pentru a realiza un "detector de sens" ar fi suficient, de pildă, să realizăm experimente comparative cu subiecți care, într-un caz rostesc sau gândesc ceva care, potrivit intuițiilor lor lingvistice obișnuite, are sens iar în alt caz ceva care, potrivit acelorași intuiții, nu are.

[12] Pentru exemplul de aici, nimic nu exclude posibilitatea ca noi să ne înșelăm atunci când considerăm, bazându-ne pe intuițiile noastre lingvistice curente, că anumite probleme științifice au sens.

[13] S-ar putea spune, în acest punct, că, în fond, chiar și atunci când investigația noastră privește limbajul (criteriile pe care dorim să le obținem sunt lingvistice) suntem într-o situație similară cu cea în care încercam să construim un "detector de sens" (vezi nota 9). Anume, recurgem tot la intuițiile noastre lingvistice pentru a verifica dacă aplicând criteriile teoretice obținute reușim într-adevăr să distingem între sens și nonsens. Cu alte cuvinte, indiferent de felul în care ne obținem criteriile – fie că ele privesc proprietăți ale propozițiilor noastre (proprietăți lingvistice), proprietăți, stări sau procese ale unui sistem cognitiv (sau mental), fie că ele pur și simplu stipulează o metodă prin a cărei aplicare (independent de prezența sau lipsa unor proprietăți specifice) să putem determina prezența ori lipsa sensului – atunci când validăm criteriile obținute nu facem altceva decât să socotim drept demne de încredere intuițiile noastre lingvistice obișnuite. Susținătorii tezei (iii) nu s-ar afla, prin urmare, într-o situație mai fericită decât oponenții acesteia. Această dificultate este în esență identică cu cea în care se află susținătorii tezei (iv), iar soluția ei este legată de posibilitatea formulării unor exemple precum cele discutate în nota 7 (al doilea paragraf). S-ar putea spune că în cadrul unei cercetări orientate către limbaj vom folosi critic, reflexiv, anumite intuiții lingvistice (iar acestea vor fi din ce în ce mai bine antrenate pe parcursul cercetării), în timp ce în celelalte cazuri lucrurile nu vor sta la fel.

[14] Iar aceasta înseamnă, în mod automat, să presupunem și că regulile limbajului artificial în care este formulată p permit existența propozițiilor interogative.

[15] Vezi nota 6.

[16] În cazul în care cineva și-ar pune o problemă exprimată printr-o propoziție care ar reprezenta o traducere imperfectă a propoziției p din exemplul de aici în limbajul natural, aceasta ar fi, pur și simplu, o altă problemă.

[17] O posibilă replică la acest argument ar putea fi că în cadrul său se asumă că nu ar putea fi construit un limbaj artificial în care să avem traduceri perfecte pentru propozițiile limbajului natural. E suficient însă să observăm că pentru a obține un astfel de limbaj ideal ar trebui să dispunem deja de o teorie semantică pentru limbajul natural (aceasta furnizându-ne regulile de traducere etc.). Cu alte cuvinte, această replică poate servi foarte bine drept o respingere a tezei (i), dar în cadrul ei este asumată o teză chiar mai tare decât (v).

[18] În continuare, nu mă adresez decât celor care aderă la argumentul prezentat la începutul textului. Modelul auditoriului pe care îl am în vedere ar putea fi întruchipat, de pildă, de un autor precum M. A. E. Dummett, care afirmă că: "[…] philosophy has, as its first if not its only task, the analysis of meaning, and because, the deeper such analysis goes, the more it is dependent upon a correct general account of meaning, a model for what the understanding of an expression consists in, the theory of meaning, which is the search for such a model, is the foundation of all philosophy […]" (M. A. E. Dummet, Frege: Philosophy of Language, Duckworth, Londra, 1973, p. 669)

[19] Este ușor de imaginat următoarea situație. Un autor care, pe parcursul unui timp îndelungat, prin eforturi intelectuale susținute, a încercat să investigheze, să dezbată critic și să ofere propriile soluții la problema (p) ar putea ajunge la un moment dat să se confrunte cu observația că, potrivit unor criterii semantice pe deplin acceptabile (chiar și din punctul său de vedere) și în ciuda aparențelor ce l-au indus inițial în eroare, problema (p) este lipsită de sens.

[20] Într-un sens care va fi lămurit pe parcursul acestei lucrări. Pentru Wittgenstein, în ciuda faptul că Tractatus-ul este o construcție sistematică, în cadrul căreia se oferă răspunsuri la o serie de întrebări importante (cum ar fi, de pildă, întrebarea: "Ce este o propoziție?"), lucrarea nu reprezintă o teorie a limbajului (v. T 6.54).

[21] Vezi, de pildă: T 4.003, BB (ed. rom.) p. 70, PI §131, 133 etc.

[22] Vezi, de pildă: T 4.0031, BB p. 71 ("Filosofia, în felul în care folosim noi cuvântul …") și p. 138 jos, PI §124, 126, 127 etc.

[23] Mult mai simplu ar fi fost, probabil, ca prima folosire să fie etichetată drept descriptivă iar a doua drept normativă. În destule locuri, însă, în care Wittgenstein vorbește despre filosofie în sensul revizuit, ceea ce pare să spună este nu că filosofia trebuie să fie în cutare sau cutare fel, ci că, în ciuda a ceea ce cred filosofii tradiționali, filosofia pur și simplu este în cutare sau cutare fel. În genere, este dificil de determinat dacă avem de-a face cu o folosire sau cu cealaltă căutând, pur și simplu, anumite indicii la nivelul unor cuvinte sau expresii care apar într-un caz și lipsesc în celălalt ș.a.m.d. Un exemplu de situație în care identificarea folosirii avute în vedere este mai greu de realizat se poate găsi în PG §72.

[24] Ipoteza de aici este că poziția care susține afirmațiile făcute de către Wittgenstein despre filosofie atunci când cuvântul este folosit în sensul revizuit poate fi prezentată în așa fel încât să includă argumentul formulat aici, teza imposibilității unei teorii semantice a limbajului natural (în sensul avut în vedere mai înainte) și teza că problemele filosofice tradiționale sunt lipsite de sens. Este evident că poziția respectivă (împreună cu tot ce include ea) trebuie să vizeze filosofia tradițională.

[25] Sau cel puțin o variantă slăbită a ei:

(i)' unele întrebări filosofice sunt exprimate în limbajul natural

[26] Vezi T 5.5563(i) și T 4.003 ("Die meisten Fragen und Sätze der Philosophen beruhen darauf, daß wir unsere Sprachlogik nicht verstehen."), de pildă. În genere, acuza că nu am înțeles logica limbajului nostru nu s-ar putea aduce în cazul unei formulări într-un limbaj cu vocabular, reguli și definiții stipulate (v. și T 3.323 + T 3.324). De asemenea, vorbind în genere despre propozițiile filosofice (nu doar despre cele interogative), Wittgenstein1 le etichetează drept nonsensuri (unsinnig). Tautologiile logicii, în schimb, sunt lipsite de sens (sinnlos) (vezi Glock, 1996, p. 259, pentru o explicație a acestei distincții).

[27] Vezi PI §116, §119, §120 etc. În mod analog, un limbaj artificial nu ne-ar întinde capcanele pe care ni le întinde limbajul natural. Dacă problemele filosofice ar fi exprimate (sau ar putea fi exprimate) în întregime într-un limbaj artificial, atunci încercările de clarificare cu privire la limbajul natural nu ar mai avea rost.

[28] Vezi BB (trad. rom.), p. 72, PI §120, §124, §130, §133. Vezi, în legătură cu aceasta, remarca despre esperanto din Însemnări postume (trad. rom.), p. 104.

[29] Vezi T 4.003, PG I, II § 32, PI §116, §130, §131 etc.

[30] Vezi PI § 664 (eventual în conexiune cu PI § 132).

[31] Ideea wittgensteineeană că se poate ca o formulare să nu aibă sens, în ciuda faptului că potrivit intuițiilor noastre lingvistice curente noi avem impresia că ea "ne spune ceva", precum și felul în care este susținută de către Wittgenstein această idee sunt prezentate în: Adrian Paul Iliescu, "Wittgenstein și problema nonsensului întrebărilor filosofice", Rev. filos., XLV, 4, p. 459-470, București, 1998.

[32] Chiar și unii exegeți consacrați ai lui Wittgenstein (Cora Diamond, de pildă, în The Realistic Spirit : Wittgenstein, Philoshopy, and the Mind (Representation and Mind), Bradford Books, 1995) împărtășesc ideea că Wittgenstein nu oferă argumente în sprijinul afirmațiilor sale.

[33] Vezi PI § 39, BT § 87, §§ 408-410 [163-165 în PO], pasajele din Zettel despre befridigung etc.

[34] Pentru o poziție asemănătoare cu a mea (și lămuriri suplimentare) se poate vedea P. M. S. Hacker, Wittgenstein's later conception of philosophy, în Insight and illusion: themes in the philosophy of Wittgenstein, Clarendon Press, Oxford, 1986.

[35] O serie de lucrări semnificative ale lui Wittgenstein, precum și o serie de cărți de exegeză importante au fost publicate abia în ultimii douăzeci de ani.

[36] Aceasta probabil și datorită aparenței caracterului sistematic al sintaxei limbajului natural.

[37] Cu alte cuvinte, încerc să evit cazurile în care cineva ar fi tentat să spună "Ceea ce afirmă Wittgenstein este diferit și mai greu de criticat decât ceea ce se spune aici că ar afirma." sau "Acest lucru intră în contradicție cu ceea ce înțeleg că spune Wittgenstein. Dacă ar spune și ceea ce se pretinde aici și cutare atunci punctul său de vedere ar fi contradictoriu.", dar nu și pe cele în care cineva ar fi tentat să spună "Chiar dacă ceea ce se spune aici este în acord cu ceea ce spune Wittgenstein și în ciuda faptului că este vorba de un argument pe care nu cred că îl pot respinge, nu este ceea ce spune Wittgenstein." Pentru o exemplificare a distincției dintre un text de comentariu și o lucrare de tipul celei pe care o am în vedere aici pot indica, pe de o parte, comentariul analitic la Cercetări filosofice scris de P. M. S. Hacker și G. P. Baker, iar pe de altă parte, cartea Language, Sense and Nonsense (Blackwell, Oxford, 1984) a acelorași autori.

[38] Nu în sensul lui Wittgenstein din Tractatus (vezi nota 20).

[39] Criteriile după care au fost selectate anumite teze și argumente iar altele au fost lăsate deoparte sunt: (i) relevanța în contextul dezbaterilor filosofice actuale din filosofia limbajului; (ii) locul ocupat în contextul viziunii lui Wittgenstein2; (iii) interdependența reciprocă; (iv) rolul ocupat în cadrul unei linii de argumentare împotriva Tractatus-ului.

[40] Este vorba despre enunțuri ce exprimă regulile logice ale limbajului.

Prima parte – fundalul tezelor
și presupozițiilor din Tractatus

I. Schița semanticii logice realiste din Tractatus
logico-philosophicus[1]

În cadrul acestei secțiuni sunt interesat de Tractatus-ul lui Wittgenstein în calitate de proiect al unei semantici logice realiste. Reflecțiile dedicate altor teme (scepticismul, solipsismul, matematica, fizica, etica, misticul etc.), oricât de importante ar fi pentru formarea unei imagini complete asupra filosofiei Tractatus-ului, nu vor fi luate în considerare decât în măsura în care ar putea fi aduce lămuriri cu privire la semantica logică a lui Wittgenstein1. De asemenea, unele dintre detaliile semanticii tractariene ce i-au condus pe interpreți la dezbateri interminabile vor fi lăsate deoparte (problema identității, problema propozițiilor universale etc.).

Pe cât posibil, încerc să ofer o schiță a semanticii wittgensteineene care să poată servi drept fundal pentru prezentarea anumitor observații critice din scrierile târzii ale lui Wittgenstein. În lipsa altor precizări, atunci când termenii tehnici ai lui Wittgenstein1 sunt explicați, nu este folosit un anumit vocabular filosofic specializat. Toți termenii pe care îi folosesc în astfel de situații au același înțeles pe care obișnuiesc să îl aibă în vorbirea de fiecare zi.

1. Într-o formulare concisă, Tractatus-ul ne înfățișează relația dintre limbaj și realitate drept o relație de izomorfism structural, datorat formei logice comune. O variantă în care ar putea fi sintetizate tezele principale ale viziunii din Tractatus cu privire la relația limbaj-realitate este următoarea:

(1a) Limbajul este totalitatea propozițiilor[2].

(1b) Lumea este totalitatea faptelor[3].

(2a) Propozițiile sunt concatenări de nume[4].

(2b) Faptele sunt concatenări de obiecte[5].

(3) Numele în cadrul propozițiilor stau pentru obiecte în cadrul faptelor[6].

(4) Propozițiile elementare descriu stări de lucruri atomare, având în comun aceeași structură logică[7].

(5) Propozițiile complexe descriu în mod indirect pentru stări de lucruri, prin intermediul propozițiilor elementare ale căror funcții de adevăr sunt[8].

(6) Limbajul oglindește lumea[9] (ambele au aceeași esență – forma logică generală a propoziției[10] -, aceleași limite[11], și aceeași structură logică[12]).

Voi vorbi mai întâi pe scurt despre (1b) și (2b), încercând să folosesc cuvintele "obiect", "fapt", "stare de lucruri", "realitate", "lume" etc. în așa fel încât să fie mai ușor de intuit în ce fel sunt acestea utilizate în Tractatus. În mod obișnuit numim orice lucru despre care vorbim "obiect" sau "lucru"[13] (după cum se vede chiar mai înainte). Cu toate acestea, nu orice obiect al discursului nostru este în mod necesar un obiect în sensul lui Wittgenstein1. În vreme ce noi putem vorbi despre istoria lumii – un lucru extrem de complex –, obiectele din Tractatus sunt simple (T 2.02). Mai mult, să presupunem că am descoperit particula fizică fundamentală, numită "simplon", să spunem. Dacă un "simplon" poate fi distrus sau modificat în vreun fel, atunci nu va fi un obiect în sensul wittgensteineean al cuvântului (T 2.027). În fine, acceptând că un simplon nu poate fi distrus sau modificat, dacă acesta are, ca atare, vreun fel de proprietăți, nu va satisface cerințele impuse obiectelor în Tractatus (T 2.0231, T 2.0232)[14]. Ce ar mai rămâne atunci?[15] Nu prea mult. Probabil că nu este o idee prea fericită să încercăm să înțelegem obiectele în afara stărilor de lucruri în care apar. Dacă totuși dorim să facem acest lucru, ele vor fi mai degrabă constructe logice[16], sau "puncte în spațiul logic" (T 2.013, cf. T 3.144), corespunzând unor constante logice[17] notate diferit, asemănându-se întrucâtva substanței aristotelice (T 2.021)[18].

În măsura în care apar în stări de lucruri determinate din lume, obiectele Tractatus-ului posedă proprietăți relaționale[19]. Ele pot fi, totuși, foarte diferite de ceea ce numim de obicei prin "obiecte" sau "lucruri". Ne stau la dispoziție cel puțin trei ipoteze de interpretare: (1) sunt numite "obiecte" date ale simțurilor (de ex., puncte colorate în câmpul vizual), (2) sunt numite "obiecte" particulele fizice (e.g., atomi, "simploni" etc.), (3) sunt numite "obiecte" lucrurile individuale (scaune, mese etc.), înțelese însă ca fiind simple și nealterabile datorită constrângerilor transcendentale speciale din Tractatus[20]. În tratarea de față s-ar părea că alegerea uneia sau a alteia dintre variante nu va produce vreo schimbare. Cu titlu provizoriu, vom selecta varianta (3) (cf., de pildă, PI §1, §60 ș.a.m.d.), ținând seama că obiectele sunt înțelese în Tractatus ca reprezentând elementele ultime ale realității și ca fiind simple.

Spre deosebire de obiecte, stările de lucruri sunt complexe. O stare de lucruri are o structură pe care i-o conferă relațiile determinate dintre obiectele ce sunt componentele sale (T 2.031, T 2.032). Aceasta înseamnă că o stare de lucruri nu este, pur și simplu, o colecție de obiecte. Ea conține obiectele, dar și relațiile dintre ele. Configurația obiectelor, dată de relația existentă între ele, constituie, într-un sens, forma stării de lucruri (T 2.0272, T 2.032, T 2.033), în timp ce obiectele propriu-zise constituie conținutul stării de lucruri. De asemenea, dacă obiectele aflate în stări de lucruri depind unele de altele, având caracteristici proprii în funcție de relațiile în care intră cu alte obiecte (T 2.03), stările de lucruri sunt complet independente unele față de celelalte (T 2.061).

Toate acestea pot fi spuse în egală măsură și cu privire la fapte. Pentru a oferi exemple, putem numi, pornind de la ceea ce s-a spus deocamdată, deopotrivă stări de lucruri sau fapte următoarele: că mă aflu în fața mesei și scriu, că în pahar se află cafea, că aceasta are o culoare închisă etc. Care este, atunci deosebirea dintre fapte și stări de lucruri? Interpretările tradiționale disting între fapte și stări de lucruri în două feluri: (1) faptele (Tatsachen) se deosebesc de fapte atomare sau stări de lucruri (Sachverhalten) prin aceea că în compunerea faptelor pot intra și alte fapte (așa cum, de pildă, în compunerea faptului că România se află între Rusia și Germania poate intra faptul că România este la răsărit de Germania și faptul că este la apus de Rusia)[21]; (2) stările de lucruri sunt fapte posibile – ele pot să existe sau nu, iar dacă există sunt, ca atare, fapte[22]. Din nou, alegerea unei interpretări nu este prea relevantă pentru tratarea de față. Putem observa, totuși, că cele două variante nu se exclud reciproc. Dacă înțelegem că una dintre condițiile pe care trebuie să le satisfacă o situație pentru a fi un fapt atomar (interpretarea (1)) – ca ea să nu poate fi descompusă în alte fapte – conduce la constrângerea ca structura logică a situației respective să fie dată de o singură relație diadică (obiectul a este mai închis la culoare (sau mai sus) decât obiectul b, de pildă), atunci putem observa că un fapt atomar (sau o stare de lucruri) nu se poate realiza ca atare – nu are decât un caracter posibil. Aceasta pentru că în realitate nu întâlnim un obiect care să fie, pur și simplu, mai închis la culoare decât un altul (sau, pur și simplu, mai sus decât altul). Obiectul este roșu sau verde sau de o altă culoare, dar de o anumită culoare. La fel, nu posedă doar o poziție spațială nedeterminată, în raport cu un singur alt obiect, ci o poziție determinată, în raport cu mai multe alte obiecte și, în plus, o serie de alte proprietăți nespațiale. Putem spune atunci că faptele atomare sau stările de lucruri (în interpretarea (2)) sunt doar posibile, atâta timp cât le considerăm separat și nu în cadrul unui fapt mai complex. O modalitate simplă de a distinge între stări de lucruri (sau "stări de lucruri atomare") și fapte este însă următoarea. Dintr-o stare de lucruri atomară nu decurge logic nimic (T 2.061 și T 2.062). Dintr-un fapt putem întotdeauna deduce ceva, fiindcă faptul este complex[23].

Pentru utilitatea tratării prezente, vom face uneori referire în mod nediferențiat la stări de lucruri atomare sau fapte folosind termenul de "situație"[24] (cf. T 2.0121, T 2.0122, T 2.014, T 3.11, T 3.144, T 3.21 etc.). Vom vorbi, în același fel, despre "situații posibile", considerând că atât stările de lucruri, cât și faptele (ca fapte negative, cf. T 2.06) pot fi atât actuale cât și posibile. Situațiile se disting însă de evenimente[25] sau procese[26] (T 2.0271 în conjuncție cu T 2.0272). De pildă, faptul că mă aflu în aceste momente la masă și scriu tocmai aceste rânduri nu reprezintă o situație, în sensul din Tractatus[27].

În fine, deși Wittgenstein1 distinge uneori între termenii "lume" și "realitate", considerând că lumea este totalitatea situațiilor existente (T 2.04), în timp ce realitatea este totalitatea situațiilor, fie existente, fie doar posibile (T 2.06), această distincție nu este făcută în mod consecvent[28]. În cele ce urmează vom folosi în mod predilect termenul de lume, prin "lume" înțelegând totalitatea situațiilor existente.

2. În continuare încerc să lămuresc afirmațiile (2a), (3), (4) și (5). Să pornim de la întrebarea "Ce este o propoziție (Satz)?"[29]. O serie de interpreți ai lui Wittgenstein1 au înclinat să afirme că propoziția (Satz), în sensul Tractatus-ului, are natură dublă, fiind atât o propoziție (sentence), cât și o judecată (proposition)[30]. Acest lucru nu e de natură să ne lămurească prea mult. Poate ar fi mai bine, pentru început, să observăm ce anume nu este o propoziție (Satz). O propoziție nu este doar un semn propozițional (Satzzeichen) (T 3.21, T 3.203c). Cu alte cuvinte, propoziția nu este identificată cu o ocurență scrisă sau rostită a sa. Să scriem, de pildă:

(p) Aud un avion.

Dacă avem în vedere tocmai semnele care apar pe rândul de mai sus, vorbim despre semnul propozițional, care diferă, de pildă, de "Aud un avion" – respectiv de semnele scrise aici (acestea apar pe foaia de hârtie într-un loc diferit). Semnul propozițional este, potrivit lui Wittgenstein1, un fapt (T 3.14b, T 3.143a). Este destul de ușor să ne închipuim acest lucru dacă ne gândim la un limbaj în cadrul căruia folosim diferite cuburi desenate, altele de fiecare dată, așezate în anumite poziții unele față de altele, în locul cuvintelor scrise sau rostite (T 3.1431, T 4.011 și T 4.016). De asemenea, propoziția (Satz) nu este un gând[31], în sensul obișnuit al cuvântului. Să stabilim mai întâi că, după Wittgenstein1 întrucât propoziția exprimă un gând (T 3.2), ea nu este totuna cu gândul pe care îl exprimă. Apoi, dacă prin gând înțelegem sensul propoziției rostite – ceea ce (p) de mai sus și "I hear a plane" au în comun[32], de pildă[33] – să observăm că propoziția nu se reduce la sensul ei, și nu își conține în mod automat sensul (T 3.13, T 4.2)[34]. Sensul propoziției este dat de relația propoziției cu situația pe care o oglindește (abbilden). Putem spune că propoziția este o imagine (Bild) (T 4.021(i)), respectiv un fapt (T 2.141), ca și semnul propozițional. Doar că în acest caz, analogia cu limbajul în care folosim cuburi se va schimba în felul următor: în loc de a folosi cuburi noi de fiecare dată când dorim să formulăm o propoziție, vom folosi aceleași cuburi (cf. T 3.203c). Analogia se oprește, în cazul propoziției, în momentul în care vorbim despre cuburi care s-ar afla, după cum suntem înclinați să presupunem, în afara minții noastre. Propoziția (Satz) este, în sensul Tractatus-ului, o imagine în minte[35]. Pentru a conchide, putem alege să numim propoziție, în sensul Tractatus-ului, fie (1) propoziția ca imagine în minte împreună cu relația sa de reprezentare (T 2.1513), respectiv sensul care o însoțește (și să ne închipuim propoziția ca pe un spărgător de nuci care are un căuș în care nu se poate potrivi decât o singură nucă, mulat, eventual, după formele de pe suprafața nucii[36]), fie (2) doar propoziția ca imagine gândită, considerată izolat față de relația de reprezentare, respectiv sensul ei. Varianta (1) ne creează dificultăți atunci când dorim să numim tot propoziții și tautologiile și contradicțiile (T 4.461, T 6.11, T 6.121)[37] sau propozițiile cuprinse în Tractatus (T 6.54)[38]. În plus, varianta (2) s-ar putea dovedi profitabilă atunci când discutăm relația dintre propoziție și situația descrisă de aceasta, fiindcă nu ar trebui să ținem mereu cont de faptul că această relație este, într-un fel, chiar inclusă în propoziție.

Continuând să cercetăm ce anume nu este o propoziție, trebuie să ne întrebăm prin ce anume se deosebește o propoziție de un nume?[39] Ca și în cazul obiectelor și situațiilor, vom putea spune mai întâi că propoziția este complexă (T 3.21, T 3.251, cf. T 4.032, T 4.04), în timp ce numele este simplu (T 3.202, T 3.21, T 3.26 etc.). Acest lucru nu ne lămurește prea mult. Dacă avem în vedere numele și propoziția ca semne, este greu de spus prin ce anume le putem deosebi în privința complexității. Revenind la limbajul cuburilor, aș putea foarte bine să am câte un singur cub pentru fiecare propoziție pe care aș dori să o rostesc[40], dar și cuburi pentru cuvintele pe care aș dori să le rostesc. Cum să știu dacă un cub corespunde unei propoziții sau unui cuvânt?[41]. Propoziția este complexă în sensul că are o anumită structură. Cum am putea vedea, însă, că un semn are o anumită structură, doar dacă ne este prezentat? Ar trebui, poate, să vedem ce îi corespunde semnului respectiv. Dacă semnul stă pentru un obiect, vom spune că este simplu. Dacă el oglindește un fapt, vom spune că este complex. Să revenim la propoziție ca imagine logică ce exprimă un gând, pentru a ușura lucrurile. Putem să observăm, din cercetarea unei imagini, că aceasta nu este o imagine a unui obiect?[42]. Ce ar deosebi imaginea unui obiect de imaginea unui fapt sau a unei stări de lucruri? Chiar dacă am admis să vorbim despre lucruri individuale obișnuite ca obiecte, trebuie să ne amintim că, potrivit Tractatus-ului, obiectul este simplu[43]. Imaginea ceasornicului de pe perete, în măsura în care nu o pot deosebi în privința complexității de imaginea mea stând la masă, nu este imaginea unui obiect, ci tot a unui fapt (acela că ceasul arată o anumită oră sau că ceasul este agățat de perete, că cifrele au o culoare mai închisă decât cadranul ș.a.m.d., eventual o situație complexă care le include pe toate acestea). Dincolo de toate acestea, propoziția ne comunică ceva, are un sens, în timp ce numele nu (T 3.142 în conjuncție cu T 3.14b, T 3.3, T 4.026)[44]. Deosebirea este destul de intuitivă pentru a nu mai insista asupra acestor chestiuni.

Dacă ne este ceva mai clar ce anume este o propoziție, în viziunea lui Wittgenstein1, mult mai neclar a devenit acum înțelesul termenului "nume". Nu putem determina ce anume îi corespunde numelui în minte, respectiv care este sensul (Sinn) asociat numelui[45]. Nu putem, de asemenea, explica relația dintre nume și obiectul care este semnificația (Bedeutung) numelui aflat în propoziție. Ca și în cazul obiectelor, trebuie să ținem cont de argumentele de tip transcendental care impun acceptarea numelor ca fiind elemente primitive ale limbajului, componente simple ale propoziției etc. Acestea ne garantează faptul că ceea ce vorbim poate fi înțeles (T 3.23). Dacă dorim să înțelegem o propoziție o vom descompune în propozițiile elementare din care aceasta este constituită (T 5a). Pentru fiecare în parte, vom separa expresiile componente pe care le vom defini. Definițiile vor avea forma unor propoziții care, la rândul lor, pentru a fi înțelese, trebuie să fie analizate în același fel (T 3.25 în conjuncție cu T 3.2 și T 3.201, T 3.261a). Numele, înțelese ca în Tractatus, ne garantează că analiza se va opri undeva (T 3.26, T 3.261c). În afara propozițiilor, nu putem stabili însă ce anume sunt numele.

Să lăsăm deoparte deocamdată numele, pentru a încheia cu propozițiile elementare. Am putea să cercetăm, în scopul de obține lămuriri suplimentare, distincția dintre propoziții elementare și propoziții complexe. În primul rând, trebuie spus că o propoziție care nu cuprinde doar nume (simboluri simple) nu este elementară (T 4.22). În al doilea rând, numim (în mod special) propoziții complexe fie propozițiile care conectează mai multe propoziții prin anumite relații logice, fie negațiile propozițiilor elementare[46]. Acestea formează o clasă specială a propozițiilor care nu sunt elementare. Propozițiile elementare sunt reciproc independente din punct de vedere logic. Nici una dintre ele nu decurge dintr-o altă propoziție elementară și nu intră în contradicție cu o altă propoziție elementară (T 4.211, T 5.134, T 6.3751c). Atât propozițiile complexe cât și propozițiile elementare au, spre deosebire de nume, elemente componente între care există anumite relații logice[47]. Prin ce anume diferă relațiile dintre elementele componente ale propozițiilor elementare de relațiile dintre elementele componente ale propozițiilor complexe? Putem găsi o indicație în Tractatus (T 3.24a): în cazul propozițiilor complexe vom putea avea relații logice, între propoziție și anumite elemente componente ale acesteia, de același tip cu cele dintre acele elemente componente ale propoziției[48]. Nu putem însă identifica asemenea relații și în cazul propozițiilor elementare, indiferent pentru care elemente componente ale acestora[49]. S-ar putea crede că știm destule încât să încercăm să aplicăm distincția dintre propoziții elementare și propoziții complexe în cazul unor exemple. Cum este, de pildă, propoziția "Ion nu stă pe scaun la masă", elementară sau nu? Dacă o înțelegem ca pe o propoziție generală (ori de câte ori se află așezat în fața mesei, Ion nu stă pe scaun), cu siguranță nu. Să presupunem că este vorba de o descriere a unei anumite stări de lucruri. Avem acum o propoziție elementară? Probabil că nu, fiindcă propoziția aceasta nu este o concatenare doar de nume. Nu trebuie însă să considerăm că "nume", în sensul din Tractatus, și "nume propriu", în sensul obișnuit, sunt termeni sinonimi. "Masă" nu este un nume pentru că este un termen care poate fi analizat printr-o definiție (T 3.261c), nu pentru că nu este un nume propriu. Să presupunem, de dragul exemplului, că "masă" și "scaun" sunt termeni primitivi, care nu pot fi definiți. Este propoziția cu pricina, în acest caz, elementară? Probabil că nu, pentru că am putea-o analiza, descompunând-o în alte două propoziții: "Ion nu stă pe scaun" și "Ion stă la masă". Ce putem spune despre prima propoziție, "Ion nu stă pe scaun"? Observăm următorul lucru. Dacă această propoziție este o propoziție elementară, atunci și propoziția "Ion stă pe scaun" este tot o propoziție elementară. Cele două propoziții par însă să intre în contradicție. Știm însă că propozițiile elementare nu pot intra în contradicție (T 4.211). Trebuie atunci fie (a) să spunem măcar despre una dintre cele două că nu este o propoziție elementară, fie (b) să spunem că nu avem de a face decât cu o contradicție aparentă. Varianta (b) nu pare plauzibilă[50]. Acceptând varianta (a) vom renunța, probabil, la ideea că "Ion nu stă pe scaun" este o propoziție elementară[51]. Putem acum să ne întrebăm: ar mai exista vreun motiv pentru care, ținând cont de toate precauțiile deja luate, să nu acordăm statutul de propoziție elementară propoziției "Ion stă pe scaun"? Să substituim acestei propoziții imaginea lui Ion stând pe un anumit scaun. Propoziția descrie o situație posibilă. În fapt, s-ar putea spune, propoziția descrie mai multe situații posibile, în măsura în care Ion ar putea sta în mai multe feluri pe scaun. Întâlnim aici o dificultate care să ne împiedice să tratăm propoziția drept elementară? Nu (T 5.156d). Propoziția este în fapt o imagine completă a situației descrise, dacă ținem cont de ceea ce am acceptat deja: Ion și scaunul sunt obiecte simple, lipsite de părți componente (pe care să le putem trata drept obiecte, formând stări de lucruri componente ale faptului că Ion stă pe scaun).

3. Se poate discuta acum despre relația dintre propoziție și situația descrisă de aceasta, pornind de la o altă întrebare la care trebuia să se ofere un răspuns în Tractatus: "Cum poate o propoziție falsă să aibă sens?"[52]

Pentru a ne lămuri mai bine, să luăm următorul exemplu. Avem o lume care cuprinde trei obiecte, caracterizate prin pozițiile spațiale reciproce[53].

Fig. 1

Fie numele celor trei obiecte Aa, Be și Ce[54]. Este evident că, așa cum se prezintă lucrurile deocamdată, nu avem nici o indicație cu privire la referința numelor Aa, Be și Ce. Vom forma propoziții, într-un limbaj extrem de simplu, prin care descriem situații din această lume. De pildă, vom putea spune că Aa este-la-stânga-lui Be. Această propoziție descrie o stare de lucruri posibilă. Nu putem deocamdată indica starea de lucruri care corespunde propoziției[55]. Ar putea fi vorba, ieșind în afara limbajului pe care îl folosim în exemplificare, de primul pătrat negru din stânga și al doilea, sau de al doilea și al treilea. O altă propoziție elementară, aflată în aceeași situație, va fi, de pildă "Be este-mai-sus-de Aa". Acum, dacă vom construi o propoziție complexă: "Aa este-la-stânga-lui Be și Be este-mai-sus-decât Aa", această propoziție complexă va reprezenta în mod indirect, ca funcție de adevăr a propozițiilor elementare componente, descrierea unui fapt. Ne va fi clar acum care obiecte din lumea avută în vedere constituie referința numelor Aa și Be. Potrivit Tractatus-ului, însă, ar fi trebuit să cunoaștem deja referința numelor Aa și Be de când ni s-a dat prima propoziție elementară. Unde se află problema? Să observăm că există o distincție între problemele legate de învățarea numelui și problemele ce privesc, în cadrul teoriei filosofice din Tractatus, relația dintre nume și obiect. Când spunem că abia după ce ni s-a oferit și a doua propoziție, ca propoziție adevărată, știm ce anume numesc termenii "Aa" și "Be", spunem, de fapt, că în lipsa altor indicații, abia în momentul respectiv avem suficiente informații pentru a învăța numele Aa și Be. Referința numelor ar trebui însă să o avem de la prima propoziție elementară, fără a ști dacă aceasta este adevărată sau nu. Cum ne este dată referința numelor Aa și Be în propoziția "Aa este-la-stânga-lui Be"? Propoziția, după cum știm, descrie complet o anumită stare de lucruri în relația dintre obiecte are aceeași structură logică cu relația dintre numele din propoziție. Forma logică a propoziției este __ este-la-stânga-lui __. Într-o altă modalitate, pentru a marca faptul că "este-la-stânga-lui" nu este un nume care să facă parte din propoziție, ci doar o modalitate de concatenare a numelor din propoziție, am putea reprezenta forma logică a propoziției astfel: __ __. Aceeași formă o are starea de lucruri descrisă de propoziție. Obiectele care intră în starea de lucruri respectivă nu au nici un fel de proprietăți în afara celor date de poziția lor spațială reciprocă nedeterminată. Într-o reprezentare ceva mai adecvată[56], situația reprezentată de propoziția noastră este:

Fig. 2

Prin "situație" avem în vedere cele două pătrate negre din Fig. 2, nu ca semne-tip. Ca atare, situația de mai sus este unică. Referința numelor Aa și Be ne este dată automat prin poziția pe care o vor ocupa acestea în propoziție (AaBe sau BeAa), dar nu înainte ca acestea să apară în propoziție. Ce se întâmplă însă dacă propoziția este falsă? Propoziția, considerată în întregime descrie aceeași stare de lucruri, doar că, în cazul acesta, este vorba de o stare de lucruri posibilă. Ce ar însemna, în cazul nostru, că propoziția este falsă? Am fi tentați să spunem: propoziția ar fi falsă dacă în ea s-ar spune, de pildă că Aa este-la-stânga-lui Be, în timp ce în starea de lucruri din realitate Be s-ar afla la stânga lui Aa. Acest lucru ar putea fi constatat, însă, doar dacă ne-ar fi dată deja referința lui Aa și cea a lui Be, înainte ca aceste două nume să intre în propoziția pe care o discutăm (cf, T 5.4732), printr-o altă propoziție: Be este-la-stânga-lui Aa[57]. Ce s-ar întâmpla însă dacă, pentru situația reprezentată mai sus prin alăturarea celor două pătrate negre, ni s-ar prezenta propoziția "Be este la stânga lui Be"? Cum am putea stabili care dintre cele două pătrate negre este Be? La aceasta ar trebui să răspundem, probabil, că propoziția de mai sus nu este, pur și simplu, falsă, ci absurdă, astfel încât nu se mai pune problema să căutăm referința lui "Be"[58]. Să ne oprim deocamdată aici cu aceste probleme[59].

Trecând la propozițiile complexe, să luăm următorul exemplu: "Aa este-la-stânga-lui Be și Be este-la-stânga-lui Ce". Este clar că propoziția este adevărată, pentru lumea reprezentată în Fig. 1. Cum oglindește propoziția situația respectivă? Prin intermediul propozițiilor elementare din care este compusă. Dacă în cazul compunerii propozițiilor elementare prin conjuncții în propoziții complexe prin conjuncții aceste chestiuni par destul de clare, ele nu mai par prea clare atunci când ne gândim la propoziții complexe formate prin alte modalități de compunere logică. Ce anume din lumea reprezentată în Fig. 1 este oglindit de propoziția "Dacă Be este-la-stânga-lui Aa, atunci Ce este-mai-sus-decât Aa"? Nimic în mod direct (T 4.4-4.432 în conjuncție cu T 4.3 și T 4.25). Pentru ca ea să fie adevărată ar trebui, însă, fie ca propoziția elementară care apare ca antecedent aș implicației din cadrul ei să fie falsă, fie ca propoziția elementară care apare în poziția consecventului implicației să fie adevărată. Considerând lucrurile altfel, propoziția exclude situația în care ceea ce este descris de propoziția din antecedentul implicației este adevărat, iar ceea ce este descris în consecvent este fals. Putem acum, uitându-ne la ceea ce se spune în propozițiile elementare respective să ne reprezentăm o imagine care va avea (folosind convențiile de mai înainte) următoarea structură logică:

Be Aa

Ce

Acum, propoziția complexă ne spune că o situație care are această structură logică nu este de găsit în lume. În ce sens ceea ce ne spune propoziția reprezintă o descriere? Putem spune fie că propoziția descrie o situație ca fiind inexistentă[60] (T 4.0641c în conjuncție cu 4.1), fie că propoziția reprezintă, într-un sens, o descriere generală a întregii lumi din care lipsește situația respectivă (T 3.42a, T 4.023e, T 4.05 și T 4.06 T 4.12, etc.)[61].

4. Pentru a simplifica un pic lucrurile, voi exemplifica acum ideea din Tractatus redată la început în propoziția (6) pentru o lume asemănătoare celei din Figura 1. Să luăm însă, în sensul din Tractatus al termenului "realitate", toate situațiile posibile. Să considerăm mai întâi toate stările de lucruri atomare posibile, în cazul în care admitem să redăm toate pozițiile spațiale reciproce dintre două obiecte doar prin relațiile "este-la-stânga-lui" și "este-mai-sus-decât". Scriind prescurtat avem următoarele propoziții elementare:

Aa Be, Be Aa, Aa Ce, Ce Aa , Be Ce, Ce Be,

Aa Be Aa Ce Be Ce

Be, Aa, Ce, Aa, Ce, Be,

Să le notăm, în ordine, prin p1, p2, …, p12 ("Be Ce" va fi, de pildă, "p5"). Folosind operatorul lui Sheffer, vom putea ordona propozițiile complexe în felul următor:

p1 / p1, p1 / p2, p1 / p3, . . . , p1 / p12,

p2 / p1, p2 / p2, p2 / p3, . . . , p2 / p12,

.

.

.

p12 / p1, p12 / p2, p12 / p3, . . . , p12 / p12,

Vom putea prescurta fiecare dintre aceste propoziții prin q1, q2, q3,…, q144 și apoi să scriem propozițiile complexe:

p1 / q1, p1 / q2, p1 / q3, . . . , p1 / q144,

.

.

.

p12 / q1, p12 / q2, p12 / q3, . . . , p12 / q144, q1 / q1, q1 / q2, q1 / q3, . . . , q1 / q144,

.

.

.

q144 / q1, q144 / q2, q144 / q3, . . . , q144 / q144,

Propozițiile din șirul de mai sus le vom putea prescurta prin r1, r2,…, r 22464, după care vom repeta din nou operația ș.a.m.d. Forma generală a propoziției complexe, în acest caz, va fi:

φ / ψ,

unde φ și ψ stau pentru orice propoziții[62] care ar putea fi elemente componente ale propoziției complexe (cf. T 6. T 6.001). Putem observa însă că, odată cu lista completă a propozițiilor elementare, am primit deja o descriere completă a realității avută în vedere de noi (T 4.26). Dacă lăsăm la o parte propozițiile generale[63], cu aceasta am primit o descriere completă a limbajului în care vorbim despre lumea avută în vedere de noi și totodată o descriere completă a realității. Ni s-au dat, cu alte cuvinte, limitele celor două (T 5.6). Structura logică a realității despre care discutăm ar putea fi reprezentată grafic în felul următor:

Fig. 3

O "lume" propriu-zisă va avea o structură logică obținută pornind de la schema din Fig. 3, prin completarea săgeților care marchează direcția celor două relații de poziționare spațială pentru fiecare din liniile care unesc câte două puncte.

Dacă considerăm că avem de a face cu relații de ordine strictă, pentru liniile care

reprezintă același tip de relații, vom avea, după completare, o oglindire a modelului din figura 4.

Fig. 4

5. În ce fel ne-ar putea folosi această reprezentare a relației dintre limbaj și realitate pentru a distinge între propozițiile cu sens și cele lipsite de sens? Să observăm mai întâi că nu este vorba în Tractatus, așa cum a fost în exemplele de mai sus, de un limbaj artificial, ci chiar de limbajul natural (T 5.5563(i)). Pentru a avea sens[64], orice propoziție, indiferent cât de complicată, trebuie să poate fi analizată logic – descompusă în propozițiile elementare din care e formată[65]. Tot prin analiză vor fi identificate toate părțile fiecărei propoziții elementare, precum și relațiile dintre aceste părți. Va fi evident, în acest pas, dacă propoziția elementară este sau nu o imagine a unei stări de lucruri atomare posibile. În cazul în care, în oricare pas al ei, analiza noastră eșuează, vom respinge că propoziția analizată are sens. Folosind terminologia din Tractatus, vom spune fie că ea este lipsită de sens (sinnlos), întrucât nu ne comunică nimic, fiind o tautologie sau o contradicție, fie că este un nonsens (unsinnig), întrucât nu îi poate corespunde nimic în realitate[66]. Pentru a determina dacă o propoziție interogativă are sau nu sens, vom identifica conținutul descriptiv al acesteia și vom cerceta propoziția descriptivă corespunzătoare[67]. De pildă, conținutul descriptiv al întrebării dacă scaunul este lângă masă este exprimat de propoziția descriptivă "Scaunul este lângă masă". În cazul în care această propoziție are sens, și întrebarea va avea sens.

Wittgenstein1 nu are pretenția că prezentarea relației dintre limbaj și realitate din Tractatus este propriu-zis o teorie semantică. Aceasta pentru că majoritatea propozițiilor Tractatus-ului nu satisfac cerințele pe care ar trebui să le satisfacă propozițiile cu sens. În ele este vorba despre obiecte, stări de lucruri, fapte, propoziții ș.a.m.d. Să luăm, ca exemplu, următoarea propoziție: "Der Name vertritt im Satz den Gegenstand."[68] Ce anume din realitate descrie această propoziție? Putem socoti, de pildă, că ea exprimă o relație care se stabilește între nume, propoziție și obiect, sau între numele aflat în propoziție și obiect ș.a.m.d. Care ar fi starea de lucruri care să corespundă propoziției? Cea care cuprinde numele și obiectul, aflate în relația respectivă. Nu putem însă, să indicăm înspre ceva din realitate și să spunem, de pildă: "Acesta este obiectul!". La fel, nu găsim nicăieri în realitate numele. "Nume" și "obiect", în terminologia lui Wittgenstein, sunt concepte formale[69]. La fel, majoritatea termenilor care ar putea face parte, în calitate de predicate semantice, din metalimbajul unei teorii semantice, sunt concepte formale sau pseudo-concepte[70]. (Putem spune că presupoziția neacceptării metalimbajului constituie o explicație a afirmațiilor de la T 6.54.) Așa cum o înțelege Wittgenstein1, expunerea din Tractatus doar ne arată (v. T 4.121-4.122) cum stau lucrurile[71]. Aceasta nu înseamnă însă că nu suntem asigurați, în cazul în care într-adevăr limbajul și realitatea se află în această relație de izomorfism logic, că vom putea, pentru oricare propoziție, să determinăm dacă aceasta are sau nu sens[72]. Dacă lăsăm deoparte concepția metafilosofică a lui Wittgenstein1 (T introducere b, T 4.003)[73], atunci am putea, în această situație, să trecem la cercetarea problemelor filosofice propriu-zise, dispunând de o metodă sigură de a testa dacă propozițiile prin care exprimăm întrebările noastre filosofice au sau nu sens.

Bineînțeles, știm astăzi că imaginea relației dintre limbaj și realitate prezentată în Tractatus nu este corectă. O serie de filosofi sunt însă angajați în producerea unei imagini mai bune, împărtășind totuși o serie de presupoziții ale Tractatus-ului. Urmează să vedem, în următoarele secțiuni, care sunt unele dintre aceste presupoziții și în ce constă (dar și în ce măsură se susține) critica lor.

NOTE

[1] Pentru observații, critici și discuții purtate în jurul temelor discutate în cadrul acestui text mulțumesc profesorilor Mircea Flonta, Adrian Miroiu, Adrian-Paul Iliescu și Mihail Radu Solcan. Mi-a fost de ajutor și faptul că profesorul Flonta mi-a pus la dispoziție manuscrisul introducerii pe care a scris-o pentru o nouă versiune a traducerii Tractatus-ului.

[2] T 4.001

[3] T 1.1

[4] T 4.22 în conjuncție cu T 4.221

[5] T 2.01 și T 2.03, în conjuncție cu T 2

[6] T 3.203. T 3.21, T 3.22, T 4.0311; vezi și T 2.011, T 3.3

[7] T 4.021, T 4.023c, T 4.04, T 4.03b-d în conjuncție cu T 2.201

[8] T 4.25 și T 4.26, în conjuncție cu T 5, T 5.3, cf. T 4.022b; vezi și T 3.24

[9] T 6.362(i), cf. T 4.01, T 4.05 și T 4.06, în conjuncție cu T 4.001; vezi și T 4.26.

[10] T 5.471 și T 5.4711, în conjuncție cu T 4.001

[11] T 5.6, T 5.62c

[12] T 4.023 și T 6.124

[13] Aceste două cuvinte fiind sinonime în Tractatus (T 2.01). Vezi de asemenea NB pentru afirmația că proprietățile și relațiile sunt obiecte.

[14] Wittgenstein1 vorbește despre proprietățile interne ale obiectului (T 2.01231), proprietăți care sunt date de stările de lucruri posibile în care poate intra obiectul (T 2.0123 în conjuncție cu T 2.01231, cf. T 2.011, T 2.0121b și T 2.0141). Aici, totuși, luăm în considerare obiectul singur, nu într-o anumită stare de lucruri (i.e. având proprietăți externe). Considerat în sine, obiectul nu posedă nici un fel de proprietăți (T 2.0141 în conjuncție cu T 2.0122(i) și T 2.0233).

[15] Pentru o abordare nu foarte convingătoare în cadrul căreia se încearcă să se ofere un răspuns la această întrebare, considerând obiectele în afara stărilor de lucruri în care apar, în acord cu sugestia lui Russell din Prefață, xi(1), vezi Goddard, Leonard & Judge, Brenda, "The Metaphysics of Wittgenstein's Tractatus", în Australasian Journal of Philosophy, Monograph No. 1, June 1982.

[16] Pentru o tratare extinsă a conceptului de construct logic în relație cu ideile din Tractatus se poate vedea John Wisdom, "Logical constructions", în Copi, Irving M. & Beard, Robert W. (eds.), Essays on Wittgenstein's Tractatus, Routledge & Kegan Paul, Lodra, 1966.

[17] Cu mai mare acuratețe, obiectul c va fi, în terminologia lui Wittgenstein, orice anume e numit de către semnul (constanta logică) "c". Conceptului abstract de "obiect" îi corespunde în limbajul logic o variabilă ("x", de pildă) (vezi T 4.1272a-c).

[18] Luând aici substanța ca reprezentând ceea ce rămâne dintr-un lucru oarecare atunci când "dăm la o parte" toate proprietățile (accidentele) sale.

Această analogie poate fi împinsă chiar mai departe. Wittgenstein1 vorbește și despre o formă și un conținut al obiectului (T 2.024 și T 2.025, în conjuncție cu T 2.021).

[19] Aceste proprietăți rezidă în relațiile posibile dintre obiecte în stări de lucruri (T 2.0121 b, e, T 2.0123 + T 2.01231). Vezi și nota 14.

[20] Vezi, de pildă, T 2.011 – 2.0121, T 2.021 – 2.0212, T 2.026). Aceste constrângeri sunt discutate în secțiunea următoare.

[21] Această interpretare aparține lui Wittgenstein1 însuși (scriindu-i lui Russell de la Monte Cassino, în 1919, punând în corespondență propozițiile elementare doar cu fapte atomare sau stări de lucruri) Russell, Grayling, Anscombe ș.a. Vezi Anscombe, G. E. M., An Introduction to Wittgenstein’s Tractatus, Hutchinson University Library, Fourth edition, Londra, 1971, pp. 29-30, pentru o discuție succintă.

[22] Cel mai important susținător al acestei interpretări (bazată, în principal, pe T 2, T 2.06(i), T. 2.062) este Stenius (vezi, de pildă, Erik Stenius, Wittgenstein's Tractatus, Blackwell, Oxford, 1960, p. 140). Alți interpreți care aderă la această interpretare sunt D. Pears, W. Stegmüller, A. C. Grayling ș.a.

[23] De pildă, din faptul că B se află între A și C putem deduce că A și C nu sunt în același loc.

[24] Germ.: "Sachlage".

[25] În sensul lui Donald Davidson, de pildă.

[26] În sensul lui A. N. Whitehead, de pildă.

[27] Compară, de pildă, cu exemplele oferite în A. C. Grayling, Wittgenstein, Oxford University Press, Oxford, 1989 (trad. rom., Ed. Humanitas, București, 1996), pp. 66-67, în traducerea românească.

[28] Vezi trimiterile de la propoziția (6) din text (în corelație cu T 4.11), nu însă și T 2.063 (în ciuda interpretării din nota la traducerea românească), care trebuie înțeleasă în corelație directă cu T 2.062, repetând, pentru cazul stărilor de lucruri, afirmația de la T 1.12.

[29] Vezi Peter Winch, "The Unity of Wittgenstein's Philosophy", în Winch, Peter (ed.), Studies in the Philosophy of Wittgenstein, Routledge & Kegan Paul, Londra, 1969, p. 3, pentru afirmația că aceasta este întrebarea fundamentală a Tractatus-ului, argumentată prin trimiteri la NB. Discut în continuare doar cazul propoziției elementare.

[30] Vezi, de pildă, Hans-Johan Glock, A Wittgenstein Dictionary, Blackwell, Oxford, 1996, pp. 315-319.

[31] Acest lucru pare totuși disputabil (T 4). Vezi însă următoarele afirmații din text.

[32] Vezi însă și pasajul despre traducere de la T 4.025, care ar putea fi interpretat în felul următor: dacă pentru a traduce o propoziție dintr-un limbaj într-altul nu trebuie să traducem o propoziție dintr-un limbaj printr-o propoziție din celălalt limbaj, ci doar elementele componente, înseamnă că propoziția este, de fapt, ceea ce, de pildă (p) și "I hear a plane" au în comun, și anume sensul ambelor formulări. Ceea ce au în comun ambele formulări este însă un prototip logic (Urbild) (T 3.315), sau o funcție propozițională (T 3.318). Eventual, putem spune că ceea ce au în comun "Russell îl admiră pe Frege" și "Russell admires Frege" este "x y pe z" împreună cu o descriere a sferei variabilelor x, y și z – x și z sunt persoane iar y este o relație între acestea (sau altfel, împreună cu o descriere doar a variabilei y – y este o relație între două persoane). Vezi, de pildă, Max Black, A Companion to Wittgensten's Tractatus, Cambridge University Press, Cambridge, 1964, p. 125.

[33] Adică o judecată (proposition).

[34] Wittgenstein1 spune (T 4.022) că propoziția își arată sensul, dar acest lucru nu trebuie interpretat ca și când propoziția și-ar conține sensul. Propoziția își arată sensul, putem spune, atunci când avem atât propoziția, cât și (folosind terminologia din BB) regula ei de proiecție.

[35] Totuși, comparând afirmațiile de la (T 3.x) cu cele de la (T 4.x) putem observa că, deja în Tractatus, Wittgenstein1 este oscilant în această privință. Odată cu BB el va renunța la ideea că propoziția este o imagine în minte și că, în mediul special al minții, regula de proiecție este univoc determinată și apare întotdeauna împreună cu propoziția, înclinând chiar să identifice propoziția cu semnul propozițional. Analogia cu limbajul cuburilor va funcționa ceva mai bine pentru această perspectivă.

[36] Această analogie, oricât de curioasă ar părea, este modelată după T 2.1515. Am ales un spărgător de nuci pentru a sugera relația dintre nume (respectiv mânerele spărgătorului) și propoziție (respectiv instrumentul ca atare, care nu poate funcționa decât având ambele mânere). Potrivit sugestiei de la T 2.15, forma specială a instrumentului de spart nuci care face în așa fel încât o singură nucă să se poată potrivi în spărgător este dată nu de un model imprimat în căuș, ci de felul în care sunt îmbinate cele două mânere. Modalitatea de îmbinare corespunde funcției propoziționale. Analogia are, bineînțeles, o serie de deficiențe. Este mai complicat de explicat prin ea, de pildă, relația dintre numele din propoziție și obiectele din cadrul situației (deși am putea spune, forțând oarecum lucrurile, că jumătățile nucii reprezentă obiectele, fiecare dintre ele corespunzând unui mâner al spărgătorului; aceasta ar conduce la probleme suplimentare fiindcă acum am putea avea o corespondență între nume (mâner) și obiect (jumătatea nucii) și în afara propoziției (o potrivire între unul dintre mânere, detașat de spărgător, și o jumătate separată a nucii) etc.). Cea mai importantă deficiență este însă aceea că analogia între propoziție și un instrument sugerează o viziune proprie doar viziunii târzii a lui Wittgenstein2 asupra limbajului.

[37] Dacă este vorba doar de o dificultate terminologică am putea, bineînțeles, să numim propozițiile logicii și matematicii pseudo-propoziții (T 6.2 în conjuncție cu 6.22). Vezi însă și următorul argument.

[38] Spre deosebire de propozițiile logicii și matematicii care sunt, potrivit lui Wittgenstein1, propoziții lipsite de sens, propozițiile cuprinse în Tractatus sunt catalogate drept nonsensuri. În ambele cazuri însă putem considera, în continuare, că formulările respective sunt propoziții (vezi și nota 37).

[39] În cazul lui Wittgenstein, spre deosebire de Frege, este foarte clar că propoziția nu este un nume (T 3.143b).

[40] Nu trebuie să constituie o problemă aici faptul că ar trebui să am infinit de multe cuburi. Potrivit viziunii lui Wittgenstein, probabil că ar fi cel mult infinit numărabil de multe (vezi și Kielkopf, Charles F., Strict Finitism – An examination of Ludwig Wittgenstein’s Remarks on The Foundation of Mathematics, Mouton, , The Hague, Paris, 1970, passim.).

[41] Anticipând puțin tema următorului capitol, această problemă este sugerată de PI §48.

[42] Wittgenstein1 nu vorbește despre imagini mentale ale obiectelor. "Imaginile obiectelor" sunt doar elemente simple ale imaginii propriu-zise. Acest lucru nu ne împiedică, bineînțeles, să cercetăm, în afara cadrului conceptual al Tractatus-ului, cum am putea distinge imaginea unui fapt sau a unei stări de lucruri de imaginea unui obiect.

[43] Acesta este chiar motivul pentru care, potrivit lui Wittgenstein1, nu putem avea imagini pentru obiecte.

[44] Acest lucru este valabil și pentru semnele complexe care nu sunt nume (T 3.314).

[45] Stenius, op. cit., p. 118, pare să nege chiar că numele, pentru Wittgenstein, ar avea vreun sens, indiferent că sunt considerate separat sau într-o propoziție. În propoziție numele va avea semnificație (T 3.3), nu și sens.

[46] Dacă negația unei propoziții elementare ar fi tot o propoziție elementară, atunci am avea (contrar atomismului logic) relații logice între propoziții elementare. De asemenea, ar trebui ca o propoziție negată să descrie o stare de lucruri atomară.

[47] Pentru Wittgenstein1 relațiile dintre elementele componente ale propozițiilor elementare trebuie să fie tot relații logice (cf. T 4.03b-c, T 4.032(i)).

[48] Fie, de pildă, p → q forma logică a unei propoziții complexe. Există o relație între unul dintre elementele componente ale propoziției, q, de pildă, și întreaga propoziție, care poate fi reprezentată prin q → (p → q).

[49] Fie, de pildă, P(a, b) forma logică a unei propoziții elementare. P(P(a, b), b) nu va exprima însă nimic (vezi T 3.333). Să observăm că același lucru este valabil și pentru propozițiile ne-elementare care nu sunt complexe în sensul avut în vedere în text. Fie P(x, y) forma generală (cf. T 3.315) a unei propoziții simple. La fel, nu va avea sens să vorbim despre o relație exprimată prin P(P(x, y), x).

[50] Dacă am alege această variantă ar trebui să spunem, probabil că doar propoziția "Nu(Ion stă pe scaun)", care este o propoziție complexă, diferită de "Ion nu stă pe scaun", intră în contradicție cu "Ion stă pe scaun". Să notăm cu p propoziția "Ion stă pe scaun" și cu q propoziția "Ion nu stă pe scaun". Să observăm că aici diferența dintre "Nu(Ion stă pe scaun)" și "Ion nu stă pe scaun" nu are nici o legătură cu distincția de dicto / de re, astfel încât aceeași situație corespunde ambelor propoziții (doar că prima o descrie indirect, iar a doua direct). Acest lucru ar trebui să poată fi observat doar din examinarea simbolurilor care apar în cele două propoziții. Ar trebui, atunci, să acceptăm ca tautologie: ~p → q. Vezi și Anscombe, op. cit., p. 30 și urm.

[51] Vezi și nota 44.

[52] T 4.024b , T 4.061. Pentru o discuție a acestor chestiuni vezi, de pildă Stenius, op. cit., pp. 140-142.

[53] Pătratul exterior și liniile subțiri din interiorul lui servesc doar pentru orientarea noastră. Ca atare, lor nu le corespunde nimic (de felul unui spațiu absolut ordonat preexistent, bine-mărginit) în lumea din exemplul nostru.

[54] Numele sunt date în acest fel pentru a evita sugestia că folosim deja un formalism. "A", "B" și "C", în ciuda diferențelor de notație, ar fi amintit de constantele din logica predicatelor. "Aa", "Be" și "Ce" trebuie înțelese ca fiind cuvinte dintr-un limbaj natural.

[55] Ceea ce ar putea pune în evidență, eventual, distincția lui Wittgenstein dintre a numi și a descrie. Dacă am putea indica starea de lucruri la care se referă propoziția, am putea considera, a lá Frege și Russell, că propoziția este un nume al stării respective de lucruri.

[56] Nu însă pe deplin adecvată întrucât este imposibil să nu reprezentăm cele două obiecte ca având o anumită distanță spațială între ele.

[57] Să observăm că, potrivit Tractatus-ului, decurge de aici că cele două propoziții, ca propoziții elementare, nu se contrazic reciproc. Este o imposibilitate fizică, și nu logică, că două obiecte nu pot sta unul în stânga celuilalt în același timp (cf. T 2.182). Acest lucru intră în contradicție cu T 6.3751, dar tocmai această contradicție generează discuția de mai târziu din RLF. Această problemă va fi tratată în capitolul III al acestei lucrări.

[58] Vezi nota 57. Necesitatea de a oferi un răspuns de felul celui dat în text se află, între altele, tocmai în spatele afirmațiilor de la T 6.3751.

[59] O soluție provizorie ar fi să spunem că, în cele din urmă, într-o propoziție falsă unele expresii nu referă și eventual nici propoziția nu are sens (în sensul dat de Frege termenului "sens" (Sinn), T 5.4733a). Ceea ce nu înseamnă însă că propoziția nu descrie în continuare o situație posibilă. Pentru distincția dintre a numi (benennen) sau a semnifica/referi (bedeuten) și a descrie (beschreiben) vezi T 3.144, T 3.203 T 3.221 T 4.023d etc. Interpretarea de aici poate fi comparată cu Stenius, op. cit., pp. 118-120, 140-142.

[60] Nu trebuie înțeles că ~p semnifică în mod fals aceeași situație pe care p o semnifică în mod adevărat (T 4.061b)

[61] Vezi și Max Black, op. cit., pp. 219-241.

[62] Fie că este vorba de propoziții elementare, fie că nu.

[63] Acestea pot fi redate ca conjuncții de propoziții particulare. De pildă, "Obiectul Ce este la stânga față de orice alt obiect" se reduce la "Ce Aa și Ce Be"

[64] Este vorba aici de ceea ce filosofii numesc "înțeles cognitiv" (sau "semnificație cognitivă"). Cu siguranță că și o simplă înșiruire de nume care nu poate trece drept propoziție poate fi folosită pentru a exprima și transmite o anumită stare (de pildă, o înșiruire precum "lumină difuză, fum, trompetă cu surdină" poate evoca atmosfera unui bar de noapte). În măsura în care aceasta nu contribuie însă prin nimic la cunoașterea noastră, nu vom spune că are înțeles cognitiv.

[65] La încheierea acestui pas al analizei vom putea observa dacă propoziția analizată nu este cumva contradictorie sau nu cumva exprimă o tautologie logică. În ambele cazuri (vezi și nota 61), vom spune că ea este lipsită de sens (sinnlos).

[66] Ea se situează, în sensul lui Wittgenstein1, dincolo de limitele limbajului (T 5.6, unde însă "lume" este folosit ca sinonim cu "realitate").

[67] Vezi discuția despre Satzradikal din Stenius, 1960, cap. IX.

[68] T 3.22. În română: "Numele în propoziție reprezintă obiectul."

[69] T 4.126 – 4.1274. Pentru "obiect" ca concept formal, vezi în special T 4.1272a-e.

[70] Pe de altă parte, s-ar putea spune că un nume propriu al unei propoziții determinate din limbaj nu este un pseudo-concept, întrucât îi putem determina referința (propoziția scrisă sau pronunțată, ca ocurența, este un fapt (T 3.14b)). La aceasta se poate răspunde că fie (1) dacă numele propoziției funcționează în acest fel, atunci el face parte, potrivit concepției lui Wittgenstein1, din limbaj, și nu din meta-limbaj, fie (2) numele propoziției nu poate funcționa în acest fel, întrucât (a) dacă este să numească ceva, el va numi semnul propozițional, și nu propoziția propriu-zisă; în plus, (b) un fapt poate fi doar descris, și nu numit (T 3.144).

[71] O interpretare extrem de apropiată de cea pe care o oferim aici poate fi găsită la Richard, J. Bernstein, în Wittgenstein's Three Languages (articol apărut pentru prima dată în The Review of Metaphysics, vol. 15, no.2, issue no. 58, December, 1961, pp.278-98). În textul reprodus în Irving M. Copi & Robert W. Beard (eds.), Essays on Wittgenstein's Tractatus, Routledge & Kegan Paul, Lodra, 1966, la pagina 236, se spune: "Though the specific formulation of the distinction between "mention and "use" is a contemporary one, the problem of distinguishing the languages or propositions spoken about, and the language used to speak about these propositions has always been one of the most central in philosophy. Wittgenstein's ladder language has affinities with Plato's dialectic, the language of Kant's Critique, and Carnap's meta-languages. The ladder language must be distiguished from all these in at least one important respect. Wittgenstein was keenly aware of the self-referential difficulties of a type-hierarchy of a series of meta-languages. It is for this reason that he stresses the differences in how the ladder language and the perspicuous language mean. The ladder language only elucidates or shows, while the perspicuous language describes or says. "What can be shown cannot be said" (T 4.1212). It is this radical distinction between showing and saying that lies at the heart of Wittgenstein's attempt to avoid the logical and philosophical confusions engendered by type-hierarchies."

[72] Din punctul de vedere al lui Wittgenstein1, faptul că ne-a fost oferită "forma logică generală a propoziției" ar trebui să constituie, probabil, o asigurare suficient de puternică în acest sens.

[73] Vezi Introducerea din această lucrare, pp. 10-11.

Partea a doua – Considerații critice
la adresa Tractatus-ului
în scrierile târzii ale lui Wittgenstein

II. Simplu și complex (compoziționalitate ș.a.)[1]

Voi cerceta în continuare în ce fel este presupusă în Tractatus ideea că am putea distinge între elemente absolut simple și elemente complexe ale limbajului, precum și critica perspectivei potrivit căreia am putea trasa, în sens absolut, o astfel de distincție, realizată în Cercetări filosofice.

1. Punctul de pornire îl va constitui observația că obiectele trebuie să fie simple (T 2.02). Am văzut că aceasta era una dintre puținele trăsături caracteristice ale obiectelor (în sensul Tractatus-ului). Ce anume conduce însă la cerința existenței unor elemente simple? Presupun, în analiza construită aici, că este vorba de o cerință transcendentală[2]. Ceea ce este acceptat ca neîndoielnic în cadrul Tractatus-ului e teza că există o corespondență între limbaj și lume, aceasta întrucât cele două au aceeași structură logică[3]. Limbajul, cu alte cuvinte, este o reprezentare simbolică a lumii. Putem reface argumentul transcendental în favoarea simplității obiectelor acceptând o teză chiar mai slabă decât cea a izomorfismului logic al limbajului și realității. E suficient să acceptăm că există o anume corespondență între cele două[4]. Urmează să identificăm condițiile de posibilitate ale unei corespondențe posibile, indiferent de natura acesteia.

În primul rând, este imposibil ca atât limbajul, cât și lumea să fie simple (T 2.022, împreună cu T 2.033). Dacă ambele ar fi simple, lipsite de părți componente, nu ar avea nici o formă (și, implicit, nici o structură). În cazul acesta, în ce anume ar putea sta corespondența? În lipsa oricăror părți componente care să poată fi luate ca repere, în vederea comparării, ce sens are să spunem despre două elemente simple (două puncte geometrice, de pildă) că își corespund? În al doilea rând, e imposibil ca un singur element – fie doar limbajul, fie doar lumea – să fie simplu. Nu poate fi stabilită o corespondență între două elemente dintre care unul este absolut simplu (v. T 2.17, în plus față de T 2.022 și T 2.033). Reiese că atât limbajul, cât și lumea trebuie să fie complexe, să aibă părți componente. La rândul lor, aceste părți componente ar trebui să poată fi puse în corespondență, cel puțin în principiu. În acest punct argumentarea de mai sus poate fi reiterată, de astă dată având în vedere părțile componente ale limbajului și realității, deopotrivă. E necesar ca și acestea să fie complexe și nu simple.

Repetând acest argument pentru fiecare dintre părțile componente ale limbajului și realității, iar apoi pentru componentele acestora ș.a.m.d., am ajunge la cerința unei complexități infinite. S-ar putea obiecta acum că în cazul unei complexități infinite nici un subiect epistemic[5] nu ar mai putea să sesizeze existența vreunei relații între limbaj și realitate. Să observăm însă că perspectiva epistemologică este irelevantă (cel puțin deocamdată) pentru abordarea de acum, respectiv pentru o abordare fidelă perspectivei Tractatus-ului[6]. Dacă ne concentrăm pentru moment asupra limbajului (ținând cont de cerința ca formulările din limbaj să aibă sens) putem totuși observa că este imposibil ca un element al limbajului să aibă un sens determinat în cazul în care acesta ar fi datorat unor părți componente ce pot fi descompuse, la rândul lor, în alte părți componente (cărora le datorează sensul), la nesfârșit[7]. Nu s-ar putea vorbi, în acest caz, de un sens în întregime determinat (v. T 2.0201, T 3.23). Ceea ce trebuie să fie presupus, în vederea existenței sensului în întregime determinat este mai degrabă caracterul unic al unei descompuneri a unei expresii lingvistice (T 3.25) – în sensul de parte componentă a limbajului, arbitrar de complexă. Iar unicitatea descompunerii (adică a analizei, fără a considera că un anumit subiect epistemic trebuie să poată realiza această analiză) este garantată de faptul că ea poate fi încheiată (T 4.221), respectiv de existența unor componente simple (v. T 3.2, T 3.201, T 3.202), chiar dacă orice analiză completă s-ar încheia prin enumerarea unei infinități potențiale de elemente componente simple (T 4.2211). În cazul limbajului, prin urmare, dacă acceptăm că expresiile lingvistice au sens, atunci trebuie să presupunem că există componente lingvistice simple. Numele (în sensul din Tractatus) sunt astfel de elemente simple. Ne-am putea gândi că este suficient să arătăm pentru limbaj că e necesar ca acesta să aibă părți componente simple. În virtutea corespondenței dintre limbaj și lume, presupusă ca neîndoielnică, ar urma că trebuie să existe elemente componente simple ale realității – obiectele Tractatus-ului (v. T 3.203, T 3.22). Să observăm însă două lucruri. În primul rând, nu a fost presupusă o corespondență perfectă între limbaj și lume, astfel că ar fi posibil ca elementelor simple ale limbajului să le corespundă elemente complexe ale lumii (v. T 3.24b-c, NB 15.6.15). În al doilea rând, s-a argumentat deja că nu putem avea o corespondență (cel puțin în sensul de până acum) între două elemente dintre care cel puțin unul este absolut simplu. Pare să fie destul de lămurit acum faptul că nu vom putea argumenta în favoarea necesității existenței unor elemente simple ale lumii, obiectele simple, pornind de la teza că limbajul conține componente simple (numele).

Să revenim puțin la observația că o corespondență între elemente componente ale limbajului și cele ale lumii se poate stabili doar în virtutea unei asemănări a formei acestora. Această formă este dată de raportarea reciprocă a părților componente ale celor două elemente (T 5.5423a). În cazul limbajului este vorba, în ultimă instanță, de relațiile care "prind împreună" numele în propoziția elementară. Cum stau lucrurile însă în cazul lumii? În afara existenței unor părți componente stabile ale unui element al lumii (un fapt, o stare de lucruri), e imposibil de determinat o formă a acestui element. În ce constă această cerință a "stabilității"? Să luăm un exemplu, pentru a ne lămuri. Indiferent de natura propriu-zisă a elementului N avut în vedere, să presupunem că acesta are infinit de multe părți, P1, P2,…, Pn. Fiecare dintre acestea, la rândul ei, poate fi descompusă în alte părți. P1, de pildă, se compune din P11, P12, P13, …, P1n. P11 se compune din P111, P112, P113, …, P11n ș. a. m. d. O relație internă pentru P1, între părțile sale P1k și P1j, poate fi la fel de bine privită și ca o relație exterioară a lui P1k cu P1j, o altă relație exterioară a lui P1k putând fi cea pe care o are cu P2m. Faptul că părțile componente ale lui P1 intră în anumite relații specifice nu e suficient pentru a ne lămuri de ce P1k și P1j sunt părți ale lui P1, dar P1k și P2m nu sunt. Chiar dacă din cine știe ce motiv obscur (pe care suntem gata să îl acceptăm) lucrurile stau acum astfel, tot rămâne deschisă posibilitatea ca la un moment ulterior P1k și P2m să fie părțile lui P1. Dar atunci P1 nu ar mai fi același. Mai mult, ne putem închipui că toate părțile ce erau inițial componente ale lui P2, în virtutea unor relații pe care le au cu P2m (sau cu alte părți ale lui P1), devin părțile lui P1. În această situație P1 s-a schimbat, devenind P1’. În plus, P2 a dispărut complet. Forma lui N s-a schimbat și ea, datorită instabilității părților componente ale lui N. În "spatele" lui N, cu alte cuvinte, se află infinit nenumărabil de multe părți care pot fi grupate arbitrar împreună[8]. Dar acum, în ce sens spunem că lui N îi corespunde ceva (fie simplu, fie complex), în planul limbajului? Putem înțelege acum rostul cerinței stabilității. În ce fel ar putea însă să fie aceasta satisfăcută? Orice element ale cărui părți complexe pot fi descompuse la infinit va avea o formă instabilă, fiind el însuși instabil. Va fi nedeterminat, lipsit de substanță. Doar un element simplu poate fi stabil, iar obiectele Tractatus-ului sunt astfel de componente simple ale lumii (vezi, pentru argumentul din acest paragraf, T 2.022 împreună cu T 2.023, iar apoi T. 2.026, T 2.027 și T 2.0271; concluzia argumentului este formulată succint la T 2.021, care explicitează propoziția T 2.02 – punctul nostru de pornire). Să observăm că acest argument nu depinde, în fapt, de precizarea că este vorba de elemente componente ale lumii. Este un argument mai general, care nu distinge între componentele lumii și cele ale limbajului. Chiar dacă am dispune doar de acest argument, el ar fi suficient pentru a putea spune că fără existența unor elemente absolut simple ale lumii și ale limbajului nu este posibilă o corespondență între cele două[9].

2. Se ridică însă o problemă. Cum poate fi realizată o corespondență între lume și limbaj dacă această corespondență rezidă, după cum s-a arătat, în corespondența între nume și obiecte? În ce sens se poate vorbi despre o corespondență între două elemente simple? Mai înainte am respins posibilitatea unei asemenea corespondențe. Lucrurile devin mai clare dacă vorbim în felul următor. Suntem interesați de corespondența dintre limbaj și realitate în sensul de potrivire a acestora. Teza semanticii realiste este că există o potrivire[10] între limbaj și realitate. Cu siguranță, nu poate exista nici o potrivire între două elemente simple. În schimb, dacă există o potrivire între elemente complexe, putem identifica, pentru părțile simple ale acestora, un soi de reciprocitate – o corespondență, în acest sens. Atâta timp cât nu avem în vedere două niveluri mai cuprinzătoare decât limbajul și lumea între care să existe o potrivire, nu putem lua în considerare ipoteza unei corespondențe (în sens de reciprocitate) a acestora din urmă, independent de structura lor internă. În cazul obiectelor și numelor acest lucru este posibil tocmai fiindcă avem în vedere elemente mai complexe (propozițiile elementare și stările de lucruri atomare) care să le cuprindă ca părți (vezi, pentru obiecte T 2.012. și urm., iar pentru nume T 3.3).

Să cercetăm însă mai cu atenție, în continuare, dacă este posibil ca în virtutea potrivirii dintre două forme complexe să poată fi stabilită o corespondență univocă între elementele componente simple ale acestora. Pentru exemplificare, să pornim de la o imagine prezentată în secțiunea anterioară.

Fig. 1

Imaginea reprezintă o "lume" formată din trei obiecte. Proprietățile externe ale fiecărui obiect dintre cele trei sunt date de poziția sa spațială relativă la celelalte două obiecte. Proprietățile interne ale obiectului sunt date de structura pozițiilor spațiale relative față de celelalte obiecte în toate configurațiile posibile. Numind cele trei obiecte Aa, Be și Ce, după convenția din secțiunea precedentă, propozițiile elementare

Be Ce

Aa, Aa, Aa Be, Aa Ce

reprezintă toate proprietățile externe ale obiectului Aa. Parcurgându-le, putem identifica în imagine obiectul respectiv (primul pătrat negru din stânga). Nu este însă necesară o descriere completă a lumii respective pentru identificarea obiectului (primele două propoziții sau ultimele două ar fi suficiente). "Vedem", pe baza structurii stărilor de fapt și a propozițiilor elementare, care obiect corespunde numelui Aa (v. T 3.2, T 3.21; vezi de asemenea și T 4.0311). Trebuie să distingem însă între două probleme diferite. Ceea ce lămurește exemplul de față este modalitatea efectivă în care poate fi stabilită o corespondență între nume și obiecte, atunci când punem față în față propoziții (adevărate) din limbaj și fapte din realitate. Faptul că în unele cazuri este posibil să identificăm efectiv o corespondență nu ne este însă de folos atunci când ne interesează dacă este posibilă, în genere, o corespondență.

Ce anume garanta posibilitatea unei potriviri în cazul elementelor complexe? Forma (logică a) acestora. Datorită unei forme stabile, puteam distinge fără echivoc între cazurile de potriviri și cele de nepotriviri. În mod analog, un obiect, deși simplu, poate avea o formă. Aceasta este dată de toate proprietățile sale interne (v. și T 4.122), respectiv de posibilitatea apariției sale în toate stările de lucruri, existente sau nu (T 2.0141). În cazul numelor, același rol este jucat de propozițiile, fie adevărate, fie false în care poate apărea fiecare dintre acesta (v. T 3.263a-b, T 3.311). Numele "Aa", de pildă, este caracterizat prin posibilitatea apariției sale în propozițiile elementare:

Aa Be Aa Ce

Be, Aa, Ce, Aa, Aa Be, Be Aa, Aa Ce, Ce Aa

La fel, obiectul Aa este caracterizat prin posibilitatea apariției sale în situațiile descrise de propozițiile de mai sus. Se poate observa că nu avem cum să considerăm șirul de propoziții de mai sus drept o caracterizare pentru "Be". Dacă am înlocui "Aa", în toate aparițiile, cu "Be", am obține propoziții precum "Be Be", iar aceasta este o propoziție în care "Be" nu are cum să apară[11]. Dacă am înlocui pe "Aa" cu un alt nume, "De", și am considera că aceasta este o caracterizare a lui "De", nu am face decât să înlocuim un simbol grafic cu un alt simbol – "De" nu ar fi un alt nume, ci un alt simbol pentru același nume (T 3.3411). În fine, dacă l-am înlocui pe "Aa" cu "Ce" și în același timp pe "Ce" cu "Aa", am obține într-adevăr o caracterizare a lui "Ce", dar ar fi din nou ca și când am avea caracterizarea aceluiași nume, scris acum diferit. Ceea ce ne nemulțumește, probabil, este că nu putem, pe baza acestui șir de propoziții, să identificăm obiectul care corespunde numelui "Aa"[12]. Din nou, condiția existenței unei forme a elementelor simple (obiecte, nume) nu e menită să indice felul efectiv în care se realizează corespondența, ci doar posibilitatea unei corespondențe[13]. Totuși, dacă nu putem identifica obiectul care corespunde numelui Aa, s-ar putea spune, aceasta ar însemna că toate cele trei obiecte au exact aceeași formă (logică). Fiecare dintre ele poate să apară în exact aceleași stări de lucruri în care să fie implicat oricare din celelalte două. Cu toate acestea, nu este ca și când am avea un singur obiect (v. T 2.0233). Obiectele sunt distincte numeric în măsura în care au proprietăți externe diferite[14] (v. T 2.02331).

3. Să urmărim în continuare critica presupoziției existenței unor elemente absolut simple ale limbajului realizată în Cercetări filosofice (PI §46-§65) folosind același exemplu de mai sus. Să presupunem, de această dată, că situația pe care o cercetăm arată astfel:

Fig. 2

O propoziție complexă prin care reprezentăm poziția spațială reciprocă (pe orizontală) a celor patru obiecte s-ar putea prezenta astfel: "ABCD" – "A", "B", "C" și "D" fiind numele celor patru obiecte[15]. Diferite aranjamente[16] ale celor patru obiecte pe orizontală ar putea fi descrise prin propoziții precum: "BACD", "BCDA", "CDAB", "CABD" etc. Să comparăm această situație cu situația următoare:

Fig. 3

Avem de această dată două obiecte (simple). Să presupunem că numele primului obiect este "AB", iar numele celui de-al doilea este "CD". Propoziția elementară prin care descriem poziția spațială reciprocă (orizontală) a celor două obiecte este "ABCD". În ce anume constă diferența dintre cele două situații?[17] Diferența e dată de situațiile posibile pe care le putem întâlni. Făcând în continuare abstracție de poziționarea spațială pe verticală a obiectelor[18], în primul caz putem întâlni de pildă o situație pe care să o reprezentăm prin propoziția ACBD, în timp ce în al doilea caz o astfel de înșiruire de semne, am spune, este lipsită de sens. Dar să presupunem că am stipula, pentru primul caz, că pătratele A și B stau întotdeauna în așa fel încât propoziția "AB" este adevărată, și la fel C și D. În plus, nici C, nici D nu se află niciodată între A și B; la fel, nici A nici B nu se află niciodată între C și D. Cu aceste stipulări, propozițiile pe care le-am putea formula în primul caz, folosind numele celor patru obiecte, s-ar reduce la "ABCD" și "CDAB". În continuare, am putea formula în prima situație propoziția "BC", în timp ce în a doua situație acest șir de semne nu ar avea nici un sens. Să observăm însă că datorită stipulărilor existente "BC" este echivalentă cu "ABCD", așa încât am putea considera, în al doilea caz, că "A" și "B" sunt simboluri diferite pentru numele "AB", iar "C" și "D" simboluri diferite pentru numele "CD". Se poate răspunde, bineînțeles, că de fapt aceste stipulări sunt inexistente în cazul lumii din figura 2, așa că toată această discuție nu are rost. Dar considerăm stipulările respective drept inexistente doar în virtutea unor convenții grafice. La fel, în virtutea unor convenții grafice, am acceptat că pătratul Aa din figura 1 este un obiect simplu. Am fi putut la fel de bine, așa cum putem să privim numele "AB" din cazul figurii 3 ca pe o propoziție în cazul figurii 2, să considerăm că pătratul Aa este de fapt compus din două jumătăți lipite – cea din stânga și cea din dreapta, numite "A" și respectiv "a", iar "Aa" este o propoziție care descrie poziția lor spațială reciprocă. Am "convenit" să tratăm cele două jumătăți ale pătratului ca și când nu ar putea fi dezlipite. La fel, putem conveni să tratăm pătratele A și B ca pe două jumătăți de nedezlipit ale unui singur obiect simplu. Figura 3 doar explicitează grafic această convenție[19]. Nu există, prin urmare, o modalitate în care să putem distinge între elemente simple și elemente complexe ale limbajului și lumii, în afara unor stipulări explicite sau tacite pe care să le acceptăm în prealabil[20].

S-ar putea răspunde aici că distincția simplu–complex (compus), ca distincție absolută (în sensul Tractatus-ului), a fost respinsă cu ușurință tocmai pentru că nu a fost formulată corect. Am acceptat să luăm drept obiecte, în secțiunea precedentă, orice fel de obiecte – atâta timp cât le considerăm simple. Ceea ce se spune acum pare să fie că putem, în cazuri diferite, să considerăm același obiect drept simplu sau complex. Dacă, în schimb, am lua un termen precum "obiect" (în sensul Tractatus-ului) ca numind ceva de felul unei particule fizice elementare, nedecompozabile[21], nu s-ar mai putea replica la fel ca mai sus. Dacă pătratele negre din figura 1 ar fi astfel de particule ("simploni"), atunci nu ar mai avea sens să vorbim de jumătatea din stânga și jumătatea din dreapta a lui Aa, iar aceasta nu în virtutea unei simple convenții grafice.

Acest răspuns s-ar datora însă unei neînțelegeri. Ceea este pus în evidență prin argumentul de mai sus nu are legătură cu existența efectivă a unor elemente simple, așa cum nici argumentul Tractatus-ului nu avea. Fie că există simploni, fie că nu, argumentul Tractatus-ului era menit să ne arate că este necesar să acceptăm elemente simple de felul obiectelor și numelor – aceasta era o cerință logică a tezei potrivirii dintre limbaj și lume. Respingerea argumentului nu este nici ea afectată de existența fizică a unor particule absolut simple. Această respingere poate fi formulată astfel: proprietatea limbajului de a fi un mediu de reprezentare nu depinde de existența unor elemente absolut simple ale limbajului și lumii; este suficient tratăm anumite elemente ca și când ar fi simple[22] (v. PU § 59). În ce fel se vede că anumite elemente sunt simple? Dacă revedem exemplele anterioare, putem observa de pildă că "Aa" a fost tratat ca un nume simplu. Atâta timp cât semnul "Aa" a apărut în același fel, în combinație cu alte semne, nimic nu ne împiedica să îl tratăm drept simplu. Dacă la un moment dat am fi avut combinații de semne de forma "aA", "aBe", "Abe" etc. am fi putut începe să suspectăm că Aa nu este un simbol simplu, ci unul compus. Felul în care a fost folosit simbolul Aa a instituit o anumită convenție pe care am acceptat-o tacit. Asemenea convenții sunt suficiente pentru a asigura "stabilitatea" unor forme de reprezentare, astfel că elementele simple sunt dispensabile[23].

Cu siguranță, din punctul de vedere al Tractatus-ului (din punctul de vedere al unei semantici logice, cu alte cuvinte), este inacceptabil apelul la astfel de convenții. Din acest punct de vedere, argumentul precedent nu are ca efect decât precizarea unei alternative: fie alegem să explicăm relația dintre limbaj și realitate exclusiv prin intermediul unui izomorfism logic, iar atunci trebuie să presupunem existența unor "atomi" metafizici și lingvistici, fie renunțăm la această presupunere, dar atunci suntem obligați să acceptăm că pe lângă propozițiile logicii, există și alte propoziții (cele care exprimă convenții lingvistice relative la unul sau altul dintre jocurile de limbaj în care ne aflăm) care ne-ar înfățișa structura comună a limbajului și a realității. Nu ni s-a oferit încă un argument care să ne constrângă să acceptăm a doua alternativă. Prezentarea unui astfel de argument nu ne preocupă însă acum[24].

4. Să evaluăm în continuare consecințele adoptării celei de a doua alternative. Problema pe care o avem în vedere poate fi formulată astfel: "Cât anume putem păstra din teoria logică a reprezentării formulată în Tractatus, în cazul în care nu mai acceptăm că distincția simplu – complex este absolută?" Să pornim tot de la un exemplu. O stare de lucruri ce cuprinde primele două pătrate din stânga figurii 1 poate fi cea reprezentată de propoziția AaBe (Aa este la stânga lui Be). Cum putem distinge un șir de semne care formează o propoziție de un șir de semne care formează o expresie complexă de felul unei descripții? De unde știm că AaBe este o propoziție și nu o astfel de expresie? Cele două nume, Aa și Be, apar în propoziție nu printr-o simplă înșiruire (T 3.14, T 3.141), ci în cadrul unei relații (T 3.14). O expresie compusă care nu este o propoziție e o simplă alăturare de nume, în timp ce alăturarea numelor într-o propoziție, exprimată printr-un semn propozițional, este un fapt (T 3.143, T 3.1431, T 3.1432). Dar acum s-ar putea argumenta[25] că dacă propoziția este un fapt, atunci numele care intră în propoziție sunt, la rândul lor, obiecte. Am putea la fel de bine ca în locul simbolurilor Aa și Be să folosim două pătrate hașurate diferit:

.

Ca fapt, propoziția AaBe ar urma să apară și ea în "lumea" exemplului nostru.

Fig. 4

Numele și obiectul numit (cele două pătrate de pe prima coloană, de pildă) intră într-o anumită relație de corespondență, astfel că vor constitui, la rândul lor, un fapt. Ar trebui în principiu ca, având toate numele și toate obiectele în figură, să putem, pentru orice situație posibilă, să recunoaștem a priori corespondența dintre nume și obiecte (în cazul de față de pildă orice situație care cuprinde primul pătrat din stânga și numele său – pătratul aflat sub el în figura 4 – indiferent de poziționarea spațială a pătratului în prezent hașurat vertical). În caz contrar, am fi siliți să acceptăm că relația dintre nume și obiect este complet arbitrară. Dar este imposibil (v. T 2.223-5) ca descrierea faptului care cuprinde numele și obiectul să fie a priori adevărată. Pe de altă parte, dacă ținem la relația dintre nume și obiect ar trebui să acceptăm că acest fapt (care cuprinde numele și obiectul) depinde în mod necesar de un alt fapt (care cuprinde propoziția și situația descrisă de aceasta). Aceasta ar contrazice însă ipoteza atomismului logic (T 1.21). Încercarea de a distinge între propoziții și expresii complexe care nu sunt propoziții pare sortită eșecului[26]. Pe de altă parte, distincția dintre nume (ca expresii simple) și alte expresii complexe depinde de convențiile lingvistice (sau de convențiile grafice, în exemplele noastre) pe care le acceptăm. Prin urmare, în afara unor astfel de convenții nu putem distinge între nume și propoziții. Putem, într-o situație, să privim cele două pătrate hașurate din colțul din stânga figurii 4 și să considerăm că avem un obiect simplu, respectiv un nume, iar într-o altă situație să considerăm că este vorba de o propoziție. Presupunând că, în cele două situații nu oscilăm în privința felului în care vedem celelalte pătrate, existența unei potriviri între propoziția și un fapt care să îi corespundă în lumea figurii 4 depinde, în ultimă instanță, de convențiile în virtutea cărora considerăm că este o propoziție și nu un nume.

Lucrurile stau la fel și în privința relației dintre propoziții elementare și propoziții complexe. De altfel, chiar în exemplul de mai înainte, una dintre consecințele imposibilității de a distinge între propoziția elementară "AB" și numele "AB" era imposibilitatea de a distinge între interpretarea propoziției "ABCD" ca propoziție elementară și interpretarea aceluiași șir de semne ca propoziție complexă. Problema pare să țină de felul în care interpretăm conectorii logici. În cazul în care admitem (cf. T 4.0312b, T 5.461 + T 5.4611) că acestora nu le corespunde nimic în realitate[27], am putea întotdeauna să imaginăm un limbaj în care construim propoziții complexe combinând în anumite feluri (fără apariția unor semne suplimentare) simbolurile pentru propozițiile elementare[28]. Chiar dacă aceste modalități de combinare vor fi diferite de cele prin care formăm propozițiile elementare combinând numele (pentru a reda relațiile în care stau obiectele în starea de lucruri), nimic nu ne împiedică să interpretăm diferit șirul de simboluri respectiv[29]. Să luăm, ca exemplu, o situație în care utilizăm poziționarea pe orizontală a simbolurilor pentru a exprima relații de poziționare spațială pe orizontală a obiectelor, iar poziționarea pe verticală a unor simboluri o utilizăm pentru a forma propoziții complexe sub forma unor conjuncții ale altor propoziții. O propoziție complexă ar fi, de pildă:

AB

BC

AC

În limbajul obișnuit: "A se află la stânga lui B și B se află la stânga lui C, iar A se află la stânga lui C." Potrivit unei convenții diferite însă, propoziția s-ar putea citi:

|A| |B|

"Obiectul |B| se află la stânga obiectului |C| ."

|A| |C|

În fine, potrivit unei convenții diferite, simbolul "|AB|" ar putea fi, pur și simplu, nu o

|BC|

|AC|

propoziție, ci numele unui obiect. Pe baza simplei inspectări a semnelor, chiar dacă avem în față și ceva care să le corespundă, nu putem ști ce convenție a fost folosită. Să ne gândim, de pildă, că pentru a ilustra obiectul care să corespundă simbolului din exemplul nostru, am desena un pătrat. În funcție de felul în care ne-am raporta la acest pătrat[30], am putea considera drept corectă oricare dintre interpretările de mai sus. Într-un caz am putea considera că avem, de fapt trei obiecte – A este latura din stânga a pătratului, C este latura din dreapta, iar B este un obiect format din spațiul dintre A și C și laturile de sus și de jos:

Fig. 5

Într-un alt caz, am putea spune că avem reprezentate două obiecte, fiecare fiind compus din două laturi ale pătratului și având formă de "L":

Fig. 6

În fine, în ultimul caz am putea considera că pătratul în întregime este un obiect simplu:

Fig. 7

Să părăsim acum cadrul conceptual al semanticii tractariene și să luăm un exemplu diferit. Să presupunem că am spus cuiva "Du-te și adu-mi cheile!", iar persoana îmi întinde cheile mele pe care le avea deja în mână. Eu nu voi considera neapărat în acest caz că comanda mea nu a fost executată. Cu alte cuvinte, nu am folosit propoziția imperativă "Du-te și adu-mi cheile!" ca pe o propoziție complexă, care cuprinde două comenzi legate între ele printr-o conjuncție. Dacă aș fi folosit propoziția astfel, atunci aș fi considerat că comanda mea nu a fost executată, întrucât comanda simplă "Du-te!" nu a fost executată (persoana nu s-a mișcat din fața mea), iar o conjuncție de două comenzi este executată doar atunci când comenzile exprimate de ambii conjuncți au fost executate. În terminologia Cercetărilor filosofice, este vorba aici de un joc de limbaj[31] în cadrul căruia propoziția "Du-te și adu-mi cheile!", în ciuda aparențelor, este o propoziție simplă și nu una complexă. Într-o altă versiune, aș fi putut să spun, pur și simplu, "Cheile!", iar acum ceea ce în aparență este un cuvânt să conteze drept propoziție[32].

5. Putem rezuma discuția de până acum în felul următor. Distincția simplu – complex, ca distincție absolută, reprezintă o presupoziție necesară a semanticii realiste a Tractatus-ului, existența unor elemente simple ale limbajului și a unor elemente simple ale lumii fiind consistentă cu semantica logică realistă. Să observăm că a fost nevoie să presupunem această distincție, în parte, și datorită unei alte presupoziții cu privire la limbaj. Este vorba de principiul fregean al compoziționalității, potrivit căruia sensul unei expresii complexe se compune din sensul expresiilor constituente ale acesteia[33]. Atât timp cât, în planul limbajului, era necesară o determinare a sensului, iar sensul unei expresii complexe depindea de sensul componentelor sale mai simple, se impunea existența unor componente absolut simple. În lipsa acestora nu putea fi vorba de un sens determinat pentru nici o expresie din limbaj. Dacă am accepta opusul presupoziției compoziționalității, anume că o expresie poate avea sens și fără ca acest sens să depindă de sensul elementelor sale componente, atunci, prin aceasta, am accepta automat și posibilitatea unul sens bine determinat chiar în lipsa unor elemente ultime, absolut simple, ale limbajului. Se poate ridica, bineînțeles, întrebarea: "Cum mai este posibil să vorbim despre o corespondență între limbaj și realitate, în lipsa unei semantici compoziționale?". Această problemă nu va fi însă tratată aici. Putem identifica deocamdată, pornind de la observațiile anterioare, existența, în cadrul semanticii Tractatus-ului, a următoarelor presupoziții: (1) presupoziția compoziționalității, (2) presupoziția existenței unor elemente absolut simple (a) ale limbajului și (b) realității și (3) asumpția că (a) limbajul și (b) realitatea au o structură logică[34]. Alături de acestea, am luat în considerare și (4) teza existenței unui izomorfism între limbaj și realitate, prezentă și ea în Tractatus[35].

Relațiile dintre (1), (2a), (2b), (3a), (3b) și (4), așa cum s-au conturat, par a fi următoarele:

(i) dacă acceptăm (1), atunci (2a) și (2b) reprezintă condiții necesare (dar nu și suficiente) pentru (4);

(ii) (2a) și (2b) sunt independente reciproc;

(iii) cel puțin (2a) este o condiție necesară pentru (1);

(iv) (3a) reprezintă o condiție necesară pentru (2a);

(v) (3b) reprezintă o condiție necesară pentru (2b);

Întrebarea de mai înainte privea relația dintre (1) și (4). Ea revine, propriu-zis, la a pune în discuție posibilitatea unei semantici necompoziționale realiste și depășește subiectul de aici.

Ceea ce este important de observat este că atunci când dorim să construim o semantică compozițională pentru limbajul natural suntem automat angajați cel puțin față de presupoziția că există elemente absolut simple ale limbajului, iar acest lucru îl putem susține doar asumând că limbajul are o structură logică. Această asumpție, la rândul ei, include presupunerea că putem distinge ceea ce ține de structura logică a limbajului de ceea ce nu ține de o astfel de structură. Pot fi distinse, cu alte cuvinte, în cadrul limbajului, propoziții adevărate în virtutea formei lor logice de propoziții adevărate datorită altor proprietăți semantice. Următorul capitol este dedicat criticii acestei presupuneri.

Relevanța chestiunilor discutate aici pentru problema sensului întrebărilor filosofice poate fi exemplificată după cum urmează. Să presupunem că întâlnesc expresia "oameni de bine" și încerc să o înțeleg ca pe o expresie compusă, prin analogie cu expresia "oameni de lut". Mi se va explica, probabil, că este greșit să consider că e vorba de o expresie compusă. În mod analog, se poate să fi întâlnit expresia "dreptul la viață" și să ridic întrebarea: "De ce este viața un drept?", iar cineva să îmi răspundă că expresia respectivă trebuie tratată ca pe o expresie simplă. Cu alte cuvinte, interlocutorul mi-ar putea spune că atunci când eu ridic întrebarea "De ce este viața un drept?", ceea ce spun este lipsit de sens, așa cum ar fi lipsit de sens să întreb dacă faptul că sunt de bine îi face pe oamenii de bine să cântărească mai mult. Mie ar putea să nu mi se pară așa și voi oferi exemple din care să reiasă clar că expresia este decompozabilă, prin analogie cu alte expresii precum "dreptul la proprietate asupra unui obiect", "dreptul la folosință asupra unui obiect" ș.a.m.d. Acum, potrivit semanticii Tractatus-ului, există cu siguranță o modalitate prin care eu și oponentul meu am putea să soluționăm definitiv problema, aflând dacă expresia respectivă este simplă sau nu[36]. Dacă ținem cont de argumentele prezentate aici, atunci ar trebui fie să presupunem că limbajul are o structură logică determinată și, printr-o analiză corespunzătoare, vom rezolva disputa dintre mine și oponentul meu aflând dacă expresia este simplă sau nu, fie să spunem că regulile potrivit cărora tratăm o expresie drept simplă sau complexă pot diferi în funcție de contextul în care e utilizată expresia respectivă. În acest caz din urmă, disputa este în continuare soluționabilă, dar soluția va fi diferită. Oponentul meu mi-ar putea arăta, de pildă, că într-un context juridic pot trata o expresie de forma "dreptul la X" sau "dreptul de X" ca pe o expresie compusă, iar o întrebare de forma "De ce are persoana A dreptul la X?" poate primi un răspuns bine determinat[37]. Dacă întrebarea mea ar fi fost pusă în acest context, sigur că nu ar fi fost lipsit de sens să o pun, dar ea ar fi fost o întrebare banală, care poate primi imediat un răspuns[38]. Pot fi stabilite mai multe contexte diferite și putem cădea de acord, pentru fiecare situație în parte, în ce fel e folosită expresia "dreptul la viață". Pentru a ne lămuri mai bine am putea imagina anumite contexte noi, și așa mai departe. În continuare, putem spera ca pe baza unor analize de felul acesteia să fie construită, în cele din urmă, o teorie sistematică pentru limbajul natural.

NOTE

[1] Mi-au fost de ajutor în elaborarea acestui capitol sugestiile profesorilor Ilie Pârvu și Mircea Flonta. Pentru aceasta le rămân îndatorat.

[2] Sunt în această privință în acord cu E. Stenius, (vezi Stenius, Erik, Wittgenstein's Tractatus, Blackwell, Oxford, 1960, cap. XI, "Wittgenstein as a Kantian philosopher"), D. Pears (vezi Pears, David, Wittgenstein, Fontana/Collins, Londra, 1971, pp. 45-54), H.-J. Glock (vezi Glock, Hans-Johan, A Wittgenstein Dictionary, Blackwell, Oxford, 1996 p. 269 și urm.).

[3] Profesorului Ilie Pârvu îi aparține sugestia că această teză, la rândul ei, poate fi întemeiată printr-o argumentare de tip transcendental ca enunțând o condiție de posibilitate a comunicării lingvistice. Observația se bazează pe T 4.027 și T 4.03b.

[4] Un argument incomplet pentru această teză poate fi găsit în T 2.0211: în afara unei relații a limbajului cu realitatea, existența unui înțeles lingvistic ar fi o chestiune intra-lingvistică.

[5] Înzestrat cu un intelect finit.

[6] Vezi, pentru aceasta, T 4.2211.

[7] Presupunând, bineînțeles, că sensul unei expresii complexe se compune din sensul expresiilor mai simple care intră în alcătuirea ei (vezi, pentru cazul numelor și propozițiilor: T 4.024c, T 4.025a, T 4.0312a).

[8] Ne putem reprezenta vizual elementul N ca pe o linie continuă (într-o geometrie în care nu există însă puncte).

[9] Poate fi luat în discuție un argument al Tractatus-ului care pare să ne ajute să facem trecerea în sens invers, de la necesitatea acceptării obiectelor, ca elemente simple ale lumii, la necesitatea existenței numelor, ca elemente simple ale limbajului: Simple fiind, obiectele sunt lipsite de proprietăți nerelaționale (T 2.0121c-d, T 2.0232 etc. – atât proprietățile externe, cât și proprietățile interne ale obiectului (v. T 2.01231) sunt proprietăți relaționale (v. T 2.0122, T 2.0123) ce diferă în funcție de structura relațiilor respective); ca atare, obiectele nu pot fi descrise (dacă am descrie obiectul după proprietățile sale relaționale, de fapt am descrie starea de lucruri atomară în care apare obiectul – respectiv stările de lucruri posibile în care obiectul poate să apară, în cazul proprietăților interne), ci doar numite (T 3.221); cu alte cuvinte, trebuie să existe, la nivelul limbajului, nume pentru obiecte, dacă e să avem o corespondență între limbaj și lume. Acest argument nu ne constrânge însă să acceptăm că numele sunt simple.

[10] În același fel vorbeam, în secțiunea precedentă, de potrivirea dintre propoziția elementară și starea de lucruri ce îi corespunde, folosind analogia spărgătorului de nuci.

[11] Chiar dacă am accepta relații spațiale reflexive (de tipul "_ este la stânga sau chiar pe locul lui _"), aceasta nu ne-ar rezolva problema. Șirul respectiv nu ar fi o caracterizare completă pentru Be, din el lipsind propozițiile care reprezintă relațiile sale posibile cu Aa (Aa nu ar apărea niciodată, pentru că a fost înlocuit cu Be).

[12] E ca și când am avea o descripție definită de forma "obiectul care se află fie la stânga celorlalte două, fie între ele, fie la dreapta ambelor, fie mai sus de amândouă, fie mai jos decât unul și mai sus decât celălalt, fie dedesuptul lor". Oricare dintre cele trei obiecte satisface descripția.

[13] Am putea considera, de pildă, că aceasta ne garantează că avem tot atâtea obiecte într-o situație câte nume în propoziția care o reprezintă, sau, vorbind în genere, tot atâtea părți (v. T 4.04) și, ca și mai înainte, că în acest fel avem garanția unei forme determinate (stabile) a numelor și obiectelor.

[14] Ideea că două obiecte ar fi distincte independent de proprietățile lor externe nu este de susținut. Acest lucru se observă ușor. Să presupunem că ar exista în lumea exemplului nostru și obiectul De, având exact aceleași proprietăți interne cu ale lui Aa și, în plus aceleași proprietăți externe cu ale lui Aa, reprezentate prin propozițiile:

Be, Ce

De, De, De Be, De Ce.

De ar fi, pur și simplu Aa. A vorbi despre De ca despre un obiect distinct ar fi ca și când am vorbi despre primul pătrățel negru din fig. 1 ca fiind două pătrățele.

[15] Propoziția "ABCD" poate fi privită și ca o prescurtare a propoziției complexe (în care relațiile logice dintre propozițiile elementare componente sunt explicite): "AB & AC & AD & BC & BD & CD".

[16] Presupunem, bineînțeles, că putem distinge obiectele prin relațiile lor spațiale pe verticală.

[17] În terminologia din PI, cele două exemple pot fi văzute ca făcând parte din două jocuri de limbaj diferite.

[18] Pentru simplificare. Dacă dorim, putem considera că ambele lumi sunt unidimensionale, înlocuind diferențele de poziționare pe verticală dintre obiecte cu diferențe de culoare între acestea, ca în exemplul lui Wittgenstein (PI § 48).

[19] Acest argument este modelat după cele două jocuri de limbaj din Cercetări filosofice (PI § 48 și PI § 64).

[20] Sugestia din Cercetări filosofice (PI § 47 ¶5) este că aceste stipulări diferă în funcție de context.

[21] Ceea ce înseamnă să adoptăm interpretarea (2) din secțiunea anterioară pentru conceptul de "obiect".

[22] Ar fi fost suficient, de pildă, să convenim că expresiile de forma Pxyz sunt simple și numesc părți simple ale elementului complex N, în argumentul formulat în primul paragraf al acestui text, pentru a arăta că N poate avea o formă stabilă, bine determinată.

[23] Rădăcinile perspectivei care generează această critică pot fi întâlnite, după cum cred, chiar în Tractatus (în argumentul destinat respingerii semnului pentru identitate – T 5.53 până la T 5.534).

[24] Vom încerca să prezentăm un asemenea argument în capitolul următor. În esență argumentul este îndreptat împotriva presupoziției tractariene că putem distinge fără echivoc între forma logică și forma semantică a enunțurilor.

[25] Acest argument reia în principal argumentul formulat de către Max Black în Black, Max, A Companion to Wittgensten's Tractatus, Cambridge University Press, Cambridge, 1964, p. 116.

[26] Cu excepția cazului în care interpretăm nominalist Tractatus-ul: relațiile dintre nume sunt prezente și ele în propoziție etc.

[27] Vezi și nota 26.

[28] Vezi și nota 15.

[29] Iar acest lucru este, într-un sens, acceptat și în Tractatus (v. T 5.5423).

[30] Vezi PI, II xi.

[31] Cf. PI § 23.

[32] Vezi discuția de la PI § 19 ¶2.

[33] Vezi și nota 7.

[34] Vezi discuția din ultimul paragraf de la 3. Prezența structurii logice ne garantează că în fiecare caz vom putea alege interpretarea corectă, distingând între nume, propoziții etc., respectiv între simboluri simple și simboluri complexe, nu doar pe baza unor convenții (eventual contextuale).

[35] Este vorba, de fapt, de o variantă mai slabă a tezei (6) din secțiunea anterioară. Aceasta din urmă exprima, propriu-zis, poziția lui Wittgenstein1 din Tractatus. Teza respectivă este redată aici prin conjuncția dintre (3) și (4).

[36] În particular, pentru acest exemplu, este evident că potrivit concepției din Tractatus nu poate fi vorba despre o expresie simplă. Pentru ca expresia să fie absolut simplă, ar trebui să fie un nume. Dar este imposibil de determinat, pentru orice propoziție am construi cu ajutorul expresiei respective o situație care să fie descrisă de propoziția respectivă și în care expresiei "dreptul la viață" să îi corespundă un obiect.

[37] Probabil răspunsul va avea forma: "Pentru că legea garantează dreptul la X pentru persoanele care îndeplinesc cutare condiții, iar A îndeplinește aceste condiții".

[38] Orice persoană din România, de pildă, are dreptul la viață pentru că acest drept este garantat prin Constituție (Art 22, par. 1).

III. Formă logică și formă semantică

Am văzut până acum că, potrivit poziției lui Wittgenstein2, dacă suntem angajați față de proiectul unei semantici compoziționale realiste, atunci, în măsura în care presupunem că structura ce asigură izomorfismul dintre limbaj și realitate este o structură imuabilă (logică), trebuie să presupunem că există elemente absolut simple ale limbajului. Nu am prezentat un argument decisiv în favoarea tezei că nu putem presupune existența unor elemente absolut simple ale limbajului, dar pe parcursul prezentării au ieșit la iveală conexiunile dintre o serie de presupoziții comune atât Tractatus-ului, cât și unor proiecte semantice actuale.

Voi trece acum la distincția wittgensteineană dintre forma logică și forma semantică[1] a unei propoziții. Pe scurt, într-o terminologie uzuală, distincția poate fi prezentată în felul următor. Un enunț poate fi adevărat sau fals independent de experiență, în virtutea formei sale logice[2]. Pe de altă parte, chiar dacă un enunț nu exprimă o tautologie sau o contradicție, el poate fi adevărat independent de experiență în virtutea înțelesurilor cuvintelor ce îl compun[3]. Potrivit viziunii din Tractatus, orice enunț adevărat care nu reprezintă o stare de lucruri poate fi, în urma analizei, redus la o tautologie logică. Unul dintre factorii care au contribuit la schimbarea viziunii lui Wittgenstein cu privire la limbaj este tocmai observația că există enunțuri "gramaticale"[4] ireductibile la tautologii logice[5]. Dacă există într-adevăr enunțuri de acest tip, atunci trebuie acceptat că ele sunt adevărate în virtutea unor reguli diferite de cele logice. Problema pe care o ridică această observație este, în esență, următoarea: pare dificil de împăcat teza realistă (izomorfism între limbaj și realitate) cu acceptarea ideii că structura limbajului nu are un caracter unitar (regulile potrivit cărora funcționează limbajul nu sunt de un singur tip – reguli logice) și nici fix (regulile semantice nu par să aibă, la fel ca regulile logice, un caracter imuabil). Am putea, pe de altă parte, să considerăm[6] că nu există o diferență de natură între regulile logice și regulile semantice, ci doar o diferență de grad[7], dar este dificil de văzut cum am mai putea, în acest din urmă caz, să mai sperăm să construim o semantică realistă pentru limbaj[8]. Acest capitol este dedicat prezentării și evaluării critice a acestor idei.

1. Să lămurim mai întâi ce înseamnă, din punctul de vedere al Tractatus-ului, că limbajul are o structură logică. Propozițiile complexe sunt funcții de adevăr ale propozițiilor elementare care intră în compunerea lor. Putem, cu alte cuvinte, identifica forma logică a unei propoziții complexe. Este însă dificil (dacă nu imposibil) de înțeles în ce fel această formă logică a unei propoziții complexe este totodată și forma logică a realității. Nu poate fi vorba de o relație directă de reprezentare între o propoziție complexă și un fapt din realitate care să îi corespundă[9].

Pe de altă parte, deși între o propoziție elementară și o stare de lucruri atomară avem o corespondență directă, e greu de precizat ce înțeles are expresia "forma logică[10] a unei propoziții elementare"[11]. Aceasta și fiindcă, dacă o propoziție elementară ar avea o anumită formă logică, atunci ne putem gândi că pe baza acesteia vom putea deduce o altă propoziție elementară. De pildă, presupunând ca și mai înainte că (p1) "Ion stă pe scaun" ar fi o astfel de propoziție și că (p2)"Ion nu stă pe scaun" ar fi tot o propoziție elementară (negația ar face parte, cu alte cuvinte, din forma logică a propoziției elementare (p2)), am putea spune că din (p2) decurge că (p1) nu este adevărată.

Dar acest lucru ar contrazice cerința atomismului logic (v. T 4.211, T 5.134-5). Ar fi ca și când am putea spune că o propoziție elementară p contrazice o altă propoziție elementară q.

Cum se justifică însă, din punctul de vedere al Tractatus-ului, cerința atomismului logic? O justificare transcendentală ar putea fi schițată după cum urmează. Una dintre condițiile de posibilitate a izomorfismului dintre limbaj și realitate este să existe elemente complexe ale limbajului și elemente complexe ale realității, fiecare dintre acestea având o anumită structură. Garanția că există o corespondență între structura unei propoziții și cea a unei stări de lucruri este asigurată de forma logică de reprezentare (v. T 2.151). Aceasta conține, într-un anumit fel (pe care îl vom lămuri în continuare) posibilitatea ambelor structuri. Atunci când avem o corespondență între o propoziție și o stare de lucruri, structurile acestora au aceeași formă logică[12]. Dacă examinând forma logică a unei propoziții elementare am putea spune despre o altă propoziție elementară că este falsă, atunci ar fi ca și când într-o formă logică nu se găsesc doar condițiile de posibilitate ale structurilor unor propoziții, ci ceva mai mult decât atât. O formă logică ar contrazice o propoziție în același fel în care un fapt existent în lume ar contrazice-o. Am putea "vedea", cu alte cuvinte, în forma logică a propozițiilor cum stau lucrurile, adică am putea vedea ce stări de lucruri există și ce stări de lucruri nu există (și nu doar ce stări de lucruri e posibil să existe și să nu existe (T 2.201)). Dar atunci, stările de lucruri inexistente (doar posibile) nu ar avea nici o formă logică (fiindcă în forma lor logică ar trebui să putem vedea că ele nu există), iar propozițiile false ar fi lipsite de sens. Nu am putea vorbi despre o corespondență între limbaj și realitate în ceea ce privește toate propozițiile pe care le-am putea formula în limbaj ci doar în privința propozițiilor adevărate. De asemenea, tautologiile logice, ca enunțuri ce exprimă o anumită formă logică, ar spune ceva despre realitate[13]. Altfel spus, ar fi ca și când logica ar reprezenta realitatea, iar acum ne-am putea bineînțeles întreba dacă există sau nu o structură comună logicii și realității, în virtutea căreia această relație de reprezentare să fie posibilă[14].

Să încercăm să ne lămurim mai bine cu ajutorul unui model grafic. Să luăm din nou modelul unei lumi extrem de simple:

Fig. 1

O descriere completă a acestei lumi poate fi dată prin următorul set de propoziții elementare:

AB, AC, BC, B/A, B/C, C/A

Toate propozițiile posibile sunt:

AA, AB, AC, BA, BB, BC, CA, CB, CC, A/A, A/B, A/C, B/A, B/B, B/C, C/A, C/B, C/C

Să luăm propoziția "AB". Transformând expresiile care apar în ea (numele "A" și "B") în variabile vom obține xy. Aceasta, s-ar putea spune (v. T 3.315), este forma logică a propoziției. Propoziții precum "AC", "BA", "BC", "CA" ș.a.m.d. au aceeași formă logică cu "AB", din acest punct de vedere. Ele pot fi obținute din "xy" înlocuind semnele pentru variabile ("x" și "y") cu numele respective ("A", "B" sau "C").

Ne putem întreba însă: "B/A" are aceeași formă logică cu "BA" (sau oricare dintre propozițiile menționate mai sus)? Cu alte cuvinte, felul special în care sunt combinate numele în propoziție, astfel încât aceasta să descrie o anumită relație între obiectele din starea de lucruri atomară, va fi păstrat la nivelul formei logice sau nu? În exemplele de aici am convenit ca formulări de tipul "este la stânga față de", "este mai sus decât" sau "este mai jos decât" să fie redate prin anumite convenții grafice speciale, aceasta întrucât ele exprimă, potrivit Tractatus-ului, într-un mod prescurtat, anumite modalități de concatenare a numelor în propoziție. În acest fel se putea vedea că acestor expresii nu trebuie să le corespundă nimic în realitate (T 4.04). În măsura în care acestea contribuie și ele la sensul propoziției, am putea spune (T 3.31 în conjuncție cu T 3.315), ar trebui ca specificitatea modului de concatenare a numelor în propoziție pe care o exprimă să nu fie păstrată și în forma logică a propozițiilor.

Am putea atunci să reprezentăm forma logică a propoziției "AB" prin xRy și să considerăm că propoziția "B/A" are aceeași formă logică. Desigur, o propoziție complexă precum "AB și B/A" va avea forma logică xRy & ySx, dar prin "R" și "S" nu vom reda tipul de concatenare a numelor "A" și "B" ("x este la stânga lui y" etc.) ci doar vom exprima faptul că numele sunt alăturate în primul conjunct într-un mod diferit de cel în care sunt alăturate în cel de-al doilea.

Să luăm acum un exemplu simplu. Fie propoziția compusă:

(p3) AB și BA

Potrivit felului în care înțelegem aici această propoziție, ea pare să exprime o contradicție. Este imposibil ca un obiect să fie la stânga unui alt obiect, iar acesta din urmă să fie, la rândul său, la stânga primului. Cu alte cuvinte, relația de poziționare spațială pe orizontală este asimetrică (și la fel și cea de poziționare spațială pe verticală). Să redăm forma logică a propoziției (p3) prin xRy & yRx. Este limpede că nu ne putem da seama, prin simpla examinare a formei logice[15], că (p3) spune ceva contradictoriu. În cadrul formei logice nu este cuprins și faptul că R este un anumit tip de relație, și anume o relație asimetrică. Pentru a obține o contradicție trebuie să adăugăm această precizare[16], dar aceasta explicitează ceva ce ține de sensul expresiei "este la stânga față de".

Să ne amintim acum care erau toate propozițiile pe care le-am fi putut formula cu privire la lumea din exemplul nostru:

AA, AB, AC, BA, BB, BC, CA, CB, CC, A/A, A/B, A/C, B/A, B/B, B/C, C/A, C/B, C/C

Dintre acestea, este evident pentru noi că propoziții precum "AA", "BB", "CC", "A/A" etc. sunt inacceptabile. Aceasta fiindcă relațiile de poziționare spațială dintre obiecte avute în vedere de noi aici sunt ireflexive (un obiect nu poate fi la stânga sau mai sus decât el însuși). Să considerăm, pentru moment, că am putea să cercetăm structura logică a unei propoziții precum "AA" și să ajungem la concluzia că propoziția este contradictorie. Cu alte cuvinte, am spune că propoziția "AA" este o contradicție logică – un enunț mereu fals. Dar atunci am putea formula o propoziție precum:

(p4) Din AA decurge AB

iar aceasta va fi o tautologie. Cerința atomismului logic nu ar mai fi respectată, întrucât (p4) ne spune că o propoziție elementară decurge din altă propoziție elementară. În plus, întrucât am ajuns la concluzia că "AA" este o contradicție pe baza examinării formei sale logice, ne-am putea întreba dacă există sau nu o stare de lucruri atomară cu aceeași formă logică. Răspunsul va fi bineînțeles negativ. În alți termeni, xRx[17], în cazul nostru, va exprima o formă logică pe care limbajul și realitatea nu o împărtășesc. Întrucât am tratat "AA" drept o contradicție, am putea spune că nici nu trebuie ca acestei propoziții să îi corespundă ceva în realitate. Dar atunci ceea ce spunem ar fi că pe baza examinării formei logice a unei propoziții elementare putem determina dacă acesteia îi poate corespunde ceva în realitate sau nu. Rezultatele obținute pe baza examinării formei logice a propozițiilor erau însă asigurate doar în măsura în care, la nivelul propozițiilor elementare, exista o corespondență deplină între limbaj și realitate. În concluzie, deși este evident că nu are nici un sens să formulăm o propoziție precum "AA" (sau "AB și BA") în exemplul nostru, nu putem spune că o astfel de propoziție încalcă vreo regulă logică.

2. Deocamdată am văzut cum se justifică, din punctul de vedere al Tractatus-ului, cerința atomismului logic și totodată cum aceasta atrage după sine cerința ca forma logică a propozițiilor să nu conțină nimic semnificativ cu privire la înțelesul lor. Să vedem însă cum ar putea fi rezolvate, potrivit viziunii lui Wittgenstein1 problemele generate de situații similare celor de mai sus. Este un lucru sigur că nu putem avea, în lumea luată mai înainte ca model experimental, un pătrat negru aflat la o anumită distanță față de el însuși. Obiectele din lumea exemplului nostru nu pot apărea în astfel de stări de lucruri atomare, iar aceasta este o proprietate internă a fiecăruia dintre ele (v. T 2.0123 + T 2.01231). Am putea exprima acest lucru într-un mod intuitiv spunând că este vorba de obiecte spațiale, chiar dacă, independent de apariția lor în stări de lucruri (în care să aibă poziții spațiale reciproce), ele nu au nici un fel de proprietăți spațiale[18].

Ce înseamnă acest lucru? Ține de structura unei stări de lucruri atomare spațiale că în ea nu poate apărea un obiect care să aibă o anumită poziționare spațială față de el însuși. La fel, ține de structura stării de lucruri atomare spațiale că în cadrul ei două obiecte spațiale nu pot avea decât o singură relație spațială și nu mai puțin de o astfel de relație. Întrucât un semn propozițional prin care este exprimată propoziția care descrie situația respectivă este, la rândul său, un fapt (T 3.14b), proprietăților interne ale stării de lucruri atomare le vor corespunde proprietăți interne ale semnului propozițional[19]. Ar urma să ne așteptăm ca limbajul să nu ne permită, pur și simplu, se formulăm o propoziție precum "AB și BA", așa cum realitatea nu ne permite să poziționăm două obiecte în așa fel încât fiecare dintre ele să se situeze la stânga celuilalt. În fapt, soluția lui Wittgenstein1 la aceste dificultăți pare să țină de afirmația că propozițiile de felul propoziției "AB și BA" (sau "AA") nu fac parte din limbaj[20]. Pentru a putea înțelege această soluție ar trebui probabil să ne închipuim un limbaj în care să fie efectiv imposibil să formulăm "AB și BA". E destul de dificil să facem așa ceva. Ceea ce trebuie să reținem însă este că soluția se bazează pe ideea că, în aceste cazuri, starea de lucruri și cu propoziția ar trebui să aibă o formă de reprezentare spațială (iar acesta este diferită de forma logică) doar că propoziția "AB și BA" nu are o astfel de formă de reprezentare.

3. Este destul de clar că dacă nu dorim să includem în forma logică a propoziției și ceva din înțelesul propoziției nu putem accepta că un enunț precum "Ceva roșu nu este verde" (luând de această dată un exemplu din limbajul natural)[21] exprimă o tautologie logică[22]. Această propoziție are aceeași formă logică cu enunțul "Ceva dulce nu este amar." Dar este evident că această din urmă propoziție nu este adevărată în toate cazurile (cafeaua poate fi și dulce și amară, de pildă).

Totuși, propoziția

(p5) "Acest obiect este în întregime roșu și în întregime verde"

nu este lipsită de înțeles în felul în care șirul de semne "שּׂ╠€₫₪ ћǾŊסּξ" este lipsit de înțeles. A spune că (p5) nu face parte din limbaj nu poate reprezenta o soluție. La fel, să spunem că (p5) nu are nici un înțeles întrucât contrazice esența culorii (sau nu are o formă de reprezentare adecvată cu natura culorilor – în ea nu se regăsesc proprietățile interne ale stărilor de lucruri în care sunt implicate culori), nu pare prea plauzibil. În fond, noi am fi putut vorbi diferit. E ușor de imaginat o situație în care o propoziție precum "Acest obiect este roșu și alb" să aibă sens – cea în care noi am putea vorbi și separat, dar și în același timp, despre nuanța de culoare a unui obiect și despre luminozitatea culorii acestuia; "roșu și alb" va însemna în această situație același lucru cu "roșu pal" în vorbirea noastră obișnuită[23].

De asemenea, ne-am putea imagina un limbaj în care fiecare gust la care facem referire în mod obișnuit vorbind despre o combinație de gusturi ("este dulce și acru", "este iute și sărat" etc.) să fie numit printr-un singur termen, iar în acest limbaj nu am putea să spunem despre ceva că are în același timp și gustul X și gustul Y. Așa că tot ce putem spune ar fi că (p5) contrazice regulile semantice acceptate de noi[24].

O soluție diferită ar fi să spunem că regulile în virtutea cărora (p5) ne apare ca lipsită de înțeles țin de fapt de felul în care este constituit aparatul senzorial omenesc: avem receptori senzoriali diferiți pentru diferitele gusturi, ceea ce înseamnă că putem simți în același timp mai multe gusturi ale aceluiași obiect, dar nu avem mai multe tipuri de receptori pentru culori, ceea ce înseamnă că nu putem simți în același timp două culori diferite ale aceluiași obiect. Față de exemplele din text, susținătorul acestei soluții ar avea probabil poziția următoare. Cu privire la primul exemplu va spune că este posibil să ne închipuim că am vorbi diferențiat despre nuanța de culoare a unui obiect și luminozitatea culorii acestuia tocmai fiindcă avem receptori diferiți pentru nuanțe de culori și pentru grade de luminozitate (celulele cu conuri și cele cu bastonașe). Din acest punct de vedere, o propoziție precum "Acest obiect este roșu și alb" (formulată în noul fel de a vorbi) ar putea avea sens, dar (p5) nu ar putea avea sens, indiferent de ce mod de a vorbi am adopta. Cel de-al doilea exemplu nu este problematic, întrucât este întotdeauna posibil să ne închipuim că nu am distinge în limbaj ceea ce putem distinge sensibil (pot distinge două nuanțe de culoare apropiate și cu toate acestea să le numesc întotdeauna "roșu").

Această soluție revine în fond la a spune că enunțul "Ceva roșu nu este verde" este de fapt expresia unui adevăr empiric privitor la felul în care este structurat aparatul senzorial omenesc.

Indiferent care este varianta pe care o acceptăm, vom accepta că regulile în virtutea cărora (p5) nu are vreun înțeles nu au un caracter necesar și nici definitiv. Voi considera însă în continuare că este vorba despre reguli semantice și nu despre reguli obținute prin generalizări empirice. Într-adevăr, felul nostru de a vorbi nu pare să depindă de structura aparatului nostru senzorial. Am putea, cu siguranță, închipui anumite situații în care să aibă sens să vorbim despre un obiect spunând că este, în același timp, în întregime roșu și verde, iar pentru aceasta nici măcar nu este nevoie să ne gândim la un limbaj diferit de al nostru[25]. Putem, de pildă, să vorbim cu ușurință despre un spațiu n-dimensional, chiar dacă sesizarea a mai mult de trei dimensiuni depășește capacitățile aparatului nostru senzorial.

4. Concluziile acestei investigații sunt cel mai bine rezumate în PI § 108:

"Wir erkennen, daß, was wir «Satz», «Sprache», nennen, nicht die formelle Einheit ist, die ich mir vorstellte, sondern die Familie mehr oder weniger miteinender verwandter Gebilde. – Was aber wird nun aus Logik? Ihre Strenge scheing hier aus dem Leim zu gehen. – Verschwindet sie damit aber night ganz? Denn wie kann die Logik ihre Strenge verlieren?"[26]

Din punctul nostru de vedere, ne aflăm în fața unei dileme. Fie (1) acceptăm că structura limbajului nu este de un singur tip (o structură logică), întrucât există și reguli semantice în virtutea cărora putem califica o propoziție drept lipsită de sens, fie (2) acceptăm că nu există o distincție netă între regulile logice și regulile semantice ale limbajului. A doua alternativă ar putea, la rândul său, să aibă cel puțin două variante diferite. (2a) Prima ar fi caracterizată de încercarea de a reduce regulile semantice la reguli logice, sacrificând presupoziția atomismului logic. (2b) Cea de a doua ar reveni la a concepe diferit regulile logice, astfel încât diferența dintre acestea și regulile semantice să nu mai fie văzută ca o diferență de natură, ci doar ca una de grad[27].

Să facem mai întâi câteva observații. Dacă ne reamintim concluziile analizei din capitolul precedent[28] atunci ne va fi clar că acceptarea alternativei (1) conduce la renunțarea definitivă la presupoziția existenței unor elemente absolut simple ale limbajului. Iar acest lucru, la rândul său, face imposibilă o semantică compozițională realistă[29]. Acceptarea alternativei (2a), la rândul sau, atrage după sine renunțarea la presupoziția atomismului logic. Această variantă ar fi preferabilă mai ales din punctul de vedere al celui care nu poate renunța la intuiția extrem de puternică potrivit căreia "Acest obiect se află în două locuri diferite", "Acest pătrat este rotund", "2 + 2 = 5" etc. sunt contradicții logice (sau formulări reductibile la contradicții logice) și nu semantice[30]. În genere vorbind însă, încercarea de a reduce regulile semantice la reguli logice este incompatibilă cu o semantică realistă[31]. Alternativa (2b) nu ne lasă nici ea deschisă posibilitatea de a construi o semantică realistă. Rămâne însă de precizat în ce sens aceasta ar fi o semantică logică.

Deocamdată ar putea prezenta interes pentru noi să examinăm distincția dintre două enunțuri dintre care unul exprimă o regulă logică iar celălalt o regulă semantică, pentru a vedea mai bine în ce sens acestea nu ar fi esențial diferite. Să rămânem la exemplul pomenit mai înainte, cele două enunțuri fiind (într-o variantă):

(p8) Dacă obiectul A este roșu atunci nu este verde.

și:

(p9) Dacă obiectul A este roșu atunci nu este non-roșu.

Spunem în mod obișnuit că diferența dintre cele două propoziții se vede din faptul că atunci când examinăm forma logică a lui (p9) observăm că este adevărată, în timp ce atunci când examinăm forma logică a lui (p8) nu observăm același lucru. În notația curentă, vom scrie:

(p8') Ra ® ~Va

și:

(p9') Ra ® ~(~Ra)

ceea ce revine la Ra ® Ra. Dar să ne închipuim acum un limbaj în care avem un predicat simplu, nedecompozabil, sinonim cu "non-roșu"[32]. Indiferent care ar fi termenul din limbaj, îl vom prescurta atunci când scriem formalizarea propoziției prin "K", Iar acum forma logică a lui (p9) va fi:

(p9'') Ra ® ~Ka

Cele două propoziții au acum aceeași formă logică. În continuare, în ele se spun lucruri diferite (predicatele prescurtate prin "K" și "V" nu sunt sinonime), dar ambele sunt adevărate în virtutea înțelesurilor cuvintelor folosite în cadrul lor și nu în virtutea formei logice.

Dacă este posibil să ne închipuim un limbaj în care, pe lângă unele expresii de forma "non-X" am putea avea și predicate simple sinonime cu aceste expresii, atunci cel puțin unele propoziții din acest limbaj pot fi văzute atât ca tautologii logice cât și ca exprimând reguli semantice[33]. Această posibilitate însă are și alte consecințe. Să presupunem că spunem același lucru prin "~Ra" și "Ka" și să presupunem în plus că "Ra" ar fi o propoziție elementară. Atunci, deși "~Ra" nu ar mai fi o propoziție elementară[34], "Ka" (deși spune același lucru) ar fi. Pentru a nu avea dificultăți am putea eventual să spunem că, oricât de contraintuitiv ar părea, "Ka" reprezintă o formă mai simplă a propoziției "~Ra", care poate fi obținută prin analiza acesteia din urmă. Un limbaj care ar cuprinde doar aceste forme "mai simple", "analizate" ale propozițiilor, va fi un limbaj complet. Pentru un astfel de limbaj, dacă nu dorim să renunțăm la teza atomismului logic, va trebui să spunem însă despre o serie de tautologii logice că exprimă doar niște reguli semantice[35]. Bineînțeles, exemple asemănătoare pot fi construite și pentru alte tipuri de tautologii decât cea redată în (p9').

Față de exemplul de aici s-ar putea replica probabil că dacă am accepta existența unor elemente simple ale limbajului atunci am putea distinge între cazurile în care avem o propoziție elementară și cazurile fabricate în care doar aparent avem o propoziție elementară. Dar teza existenței unor elemente simple ale limbajului presupune, la rândul ei, teza că limbajul are o structură logică[36] așa că acest răspuns este circular.

5. În rezumat, pare într-adevăr foarte plauzibil că o teorie semantică a limbajului ar urma să cuprindă un set de reguli atât logice cât și semantice pe baza cărora să putem distinge între enunțuri cu sens și enunțuri lipsite de sens[37]. Putem spune că aceste reguli exprimă "structura limbajului". Fie că alegem să reducem regulile semantice la adevăruri logice, fie că nu, dacă nu ne-am rătăcit în labirintul relațiilor dintre diferitele presupoziții analizate aici, concluzia care se impune este că trebuie să renunțăm la teza existenței unei corespondențe depline între limbaj și realitate. În plus, cel care ar dori să adopte prima cale ar trebui, pe de o parte, să indice în ce constă diferența dintre regulile semantice și tautologiile logice, iar pe de altă parte să arate că, de fapt, primele nu sunt diferite de cele din urmă, reducându-se la ele. Această sarcină este destul de dificilă. Nimic nu ne împiedică deocamdată însă să aspirăm la construirea unei teorii semantice pentru limbajul natural în cadrul căreia să surprindem structura limbajului printr-un set complet de reguli. Pe baza acestora vom putea distinge, pentru fiecare caz în parte, ținând seama eventual și de contextul formulării, între întrebările cu sens ce exprimă probleme filosofice autentice și întrebările ce exprimă false probleme. S-ar mai putea adăuga eventual că faptul că nu putem să susținem, în cadrul acestei teorii a limbajului natural, că există o corespondență deplină între limbaj și realitate nu trebuie să ne neliniștească întrucât, îndată ce teoria ne va furniza un instrument de control asupra limbajului nostru, ne vom putea folosi de acesta pentru a construi un limbaj ideal în cadrul căruia sa realizăm această corespondență. Bineînțeles, această întreagă viziune optimistă depinde în mod esențial de ideea că am putea "extrage" din limbaj, eventual printr-o examinare logico-conceptuală a acestuia, regulile respective. Este vorba de un anumit mod de a înțelege termenul "regulă". În următorul capitol vom vedea în ce sens, potrivit lui Wittgenstein2, este vorba aici de o înțelegere greșită.

NOTE

[1] Distincția ca atare nu apare în Tractatus. În Tractatus este vorba doar despre forma logică a propozițiilor și de forma (logică a) obiectelor.

Pentru mai multe lămuriri, vezi, de pildă, W. V. Quine – Două dogme ale empirismului, în Epistemologie – orientări contemporane (Ilie Pârvu – ed.), Editura Politică, București, 1974, p. 36, pentru prezentarea distincției între enunțuri analitice logice și enunțuri analitice de sinonimie.

[2] În terminologia din Tractatus, o tautologie logică va fi adevărată (iar o contradicție va fi falsă) independent de existența sau nonexistența vreunei stări de lucruri.

[3] Potrivit Tractatus-ului un astfel de enunț va fi adevărat probabil datorită formei obiectelor din starea de lucruri descrisă de propoziție (v. nota 1). În termenii lui Wittgenstein2 din PI, PG, RFM, BB etc., este vorba de "enunțuri gramaticale" – enunțuri care exprimă anumite reguli semantice și care, la rândul lor, sunt adevărate sau false independent de realitate. De fapt, tocmai în virtutea acestor reguli semantice care guvernează felul în care vorbim ne și reprezentăm faptele într-un anumit fel și nu altfel (v. și Hacker, P. M. S., Insight and illusion: themes in the philosophy of Wittgenstein, Clarendon Press, Oxford, 1986, cap. VI, "Metaphysics as the shadow of grammar").

[4] Enunțuri adevărate în virtutea semnificației termenilor descriptivi ce apar în cadrul lor.

[5] Vezi și interpretarea lui Peter Winch din "The Unity of Wittgenstein's Philosophy", în Winch, Peter (ed.), Studies in the Philosophy of Wittgenstein, Routledge & Kegan Paul, Londra, 1969.

[6] Iar în acest caz am fi în mare măsură de acord cu Wittgenstein2.

[7] Atât regulile logice, cât și regulile semantice vor fi considerate în acest caz, convenții mai mult sau mai puțin trainice.

[8] De altfel, Wittgenstein2 renunță la presupoziția unei semantici realiste.

[9] Vezi, în acest sens, T 4.25-4.26 și T 4.3 + T 4.4-4.411, precum și comentariul lui Stenius în Stenius, Erik, Wittgenstein's Tractatus, Blackwell, Oxford, 1960, cap. VIII. În mod intuitiv, este ușor de văzut că nu putem determina o corespondență directă între o propoziție complexă de forma p → q și un fapt din realitate.

[10] Sau "forma de reprezentare" (vezi T 2.17, 2.174). Forma logică pare să fie o formă de reprezentare (T 2.181) subiacentă tuturor celorlalte forme de reprezentare (T 2.182).

[11] Peter Winch (în Winch, Peter (ed.), Studies in the Philosophy of Wittgenstein, Routledge & Kegan Paul, Londra, 1969, pp. 4-5) identifică aici o dificultate majoră pentru viziunea lui Wittgenstein1. Cerința unității logicii (văzută ca o condiție transcendentală a posibilității sensului) nu poate fi satisfăcută fiindcă nu putem indica în ce anume constă forma logică a propozițiilor elementare.

[12] În exemplele din capitolele precedente am folosit modele artificiale ale unor stări de lucruri și propoziții elementare. Atât propozițiile, cât și stările de lucruri aveau o structură spațială. Forma logică a structurilor spațiale este cea care determină toate configurațiile spațiale posibile (în particular, păstrând convențiile de notație, forma logică a unei propoziții precum "AB" este aRb).

[13] p1 ® p2 ar fi o astfel de tautologie, de pildă.

[14] Pentru clarificări, această analiză este reluată într-o formă puțin diferită la sfârșitul acestui capitol.

[15] În sensul strict al termenului "logică", nu în cel extins din Tractatus, care include și forma obiectelor (vezi T 6.3751).

[16] În logica predicatelor, vom scrie:

($ x)($ y)(xRy & yRx) & (" x)(" y)(xRy ® ~(yRx))

[17] Ținând cont de T 4.1272 (și T 5.53), am putea citi xRx astfel: "Obiectul se află la stânga față de el însuși".

[18] Aceste afirmații calchiază T 2.0131.

[19] Cu aceste explicații nu fac, propriu-zis, decât să reiau ceea ce se spune la T 4.122 – T 4.124.

[20] Se poate vedea discuția din RLF pp. 168-171. Legătura dintre exemplul lui Wittgenstein din RLF ("un punct în spațiul vizual nu poate fi, la un moment dat, și roșu și verde" – exemplul este reluat după T 6.3751) și discuția de aici poate fi sesizată mai bine dacă luăm în considerare o încercare de reducere a enunțului de acolo la o contradicție logică. Să analizăm propoziția 'N este roșu' ca pe o propoziție compusă, respectiv o conjuncție de propoziții elementare, fiecare dintre ele descriind o stare de lucruri în care intră N și fiecare alt obiect din lume. Starea de lucruri respectivă va cuprinde cele două obiecte aflate într-o "relație de culoare". Această relație de culoare este întrucâtva asemănătoare unei relații de poziționare spațială reciprocă, doar că de astă dată spațiul este constituit de spectrul culorilor. Folosind o reprezentare grafică simplă pentru propozițiile noastre, am avea propoziții de forma NA, BN, CN etc. (nu ne interesează obiectele de aceeași culoare cu N aici). Presupunând că roșul și verdele nu sunt culori imediat învecinate în spectrul culorilor, înseamnă că există un obiect K, astfel încât, dacă N este roșu, în analiza propoziției apare și NK, iar dacă N ar fi verde, în analiza propoziției ar apărea KN. În analiza propoziției 'N este roșu și verde' ar trebui să intre, cu alte cuvinte conjuncția NK & KN. Bineînțeles, această conjuncție nu este o contradicție logică.

[21] Acest exemplu este înrudit cu cel al lui Wittgenstein din RLF. Vezi și nota 19.

[22] Aceasta în opoziție cu un enunț precum "Ceva roșu nu este non-roșu".

[23] Iar în acest caz nu ar avea nici un rost să se replice că, de fapt, independent de felul în care noi vorbim, esența culorii nu s-a schimbat și în continuare un obiect nu poate avea două culori diferite, fiindcă în noul limbaj cuvântul culoare are un alt sens. Pentru cineva care înțelege doar acest limbaj un obiect poate avea două culori diferite.

[24] Acesta pare a fi și răspunsul lui Wittgenstein2.

[25] Ne-am putea închipui un obiect care are două proprietăți de culoare, pur și simplu. Pentru a face acest exemplu intuitiv, am putea spune că obiectul are o proprietate de culoare asociată culorii pe care o are indiferent de faptul că este luminat sau nu, iar cealaltă proprietate este asociată culorii pe care o reflectă atunci când este luminat (un exemplu tehnic este definirea culorilor pentru obiecte în VRML (Virtual Reality Modeling Language), un limbaj de programare pentru realizarea de modele virtuale pe calculator; fiecare obiect are trei culori definite prin folosirea atributelor diffuseColor, emissiveColor și specularColor). Aceste asocieri însă nu sunt necesare. Putem, pur și simplu, să ne gândim că obiectul are două proprietăți de culoare iar culoarea vizibilă depinde într-un fel de ambele. Iar în această situație vom putea spune, despre un anumit obiect, că este roșu și verde, de pildă.

[26] "Aflăm că ceea ce numim prin 'propoziție', 'limbaj' nu deține unitatea formală pe care am imaginat-o eu, ci constituie o familie de structuri mai mult sau mai puțin înrudite reciproc.

– Dar ce se va întâmpla acum cu logica? Rigoarea sa pare să cedeze aici. – Dar nu dispare logica, cu aceasta, pe de-a-ntregul? – Căci cum și-ar putea pierde rigoarea?" (Engl: "We see that what we call 'sentence' and 'language' has not the formal unity that I imagined, but is the family of structures more or less related to one another. – But what becomes of logic now? Its rigour seems to be giving way here. – But in that case doesn't logic altogether disappear? – For how can it lose its rigour?")

[27] Vezi și nota 7. În pasajul citat mai sus Wittgenstein2 pare să accepte atât (1) cât și (2b). Potrivit interpretării lui Winch, op. cit., p. 8, Wittgenstein2 alege să accepte (2b).

[28] Vezi teza (iv), p. 56. Acest lucru poate fi sesizat și în mod direct: în lipsa unei structuri unitare a limbajului, este imposibil să mai determinăm ce anume are o expresie din limbaj în comun cu acea parte a realității pe care o reprezintă.

[29] Vezi teza (i), p. 55.

[30] Ca o curiozitate, există un context matematic bine definit în care are sens pe deplin să spunem (în limba engleză) despre ceva că este a round square (într-o formulare precum "This figure is the round square of 142", de pildă). Un context nematematic banal apare în "Piccadilly Circus is a nice round square."

[31] Să presupunem pentru moment că un proiect de reducere a tuturor regulilor semantice la reguli logice a fost încununat de succes (Ne-am putea imagina un proiect care include, într-o formă inatacabilă, proiectul logicist al lui Russell și Whitehead din Principia Mathematica, dar în plus și o variantă completă (și de asemenea inatacabilă) a unui proiect precum cel al lui Rudolf Carnap din Der logische Aufbau der Welt). Se va putea spune, à la Tractatus, că orice propoziție din limbaj este fie o propoziție elementară care descrie o stare de lucruri atomară din realitate (ori o "experiență elementară", la Carnap) sau o propoziție complexă (funcție de adevăr a propozițiilor elementare ce o compun), fie un adevăr logic. Sistemul obținut va cuprinde cel puțin un adevăr logic exprimat printr-o propoziție care să nu mai poată fi analizată în continuare (o propoziție elementară, în sensul lui Wittgenstein1) Fie un astfel de adevăr logic, de pildă:

(p6) (" x) xRy

Pentru a afirma că (p6) este o tautologie va trebui să spunem că predicatul "R" face parte din limbajul logicii și să îl introducem prin definiție ca relație de un anumit tip. O propoziție precum (p7) "aRb" (în care "a" și "b" sunt numele unor anumite obiecte) va fi adevărată în virtutea regulilor logice și vom ști că ea este adevărată prin simpla inspectare a formei sale logice. Cu toate acestea, cel puțin în aparență, această propoziție nu se deosebește prin nimic de (p7') "aQb" – o propoziție care descrie o stare de lucruri posibilă. Tentația de a ne întreba ce anume îi corespunde în realitate propoziției (p7) este foarte mare. Dacă i-ar corespunde ceva, acesteia nu i-ar putea însă corespunde o stare de lucruri posibilă, ci doar una existentă, întrucât propoziția este întotdeauna adevărată. Dacă dorim să spunem (în maniera Tractatus-ului) că (p7) exprimă o tautologie și, ca atare, ei nu îi corespunde nimic în realitate, ar trebui să putem indica diferența dintre structura logică a propoziției (p7) și cea a propoziției (p7'). Dar nu putem indica această diferență decât spunând că "R" este un predicat logic (adică nu apare în propoziții care să descrie ceva din realitate) iar "Q" nu este.

[32] Un exemplu de astfel de predicat din limbajul natural ar putea fi "străin" care, în anumite contexte, înseamnă "nu născut aici".

[33] De altfel, nu este doar posibil să ne închipuim un astfel de limbaj. În măsura în care acceptăm că în anumite cazuri putem avea o sinonimie perfectă între unele expresii din limbajul nostru vom accepta că limbajul nostru este un astfel de limbaj.

[34] Negația unei propoziții elementare este o propoziție complexă, potrivit Tractatus-ului.

[35] Acesta este de fapt un limbaj în care nu funcționează principiul bipolarității (compară, de pildă, cu NL p. 189 și urm.).

[36] Vezi nota 28.

[37] Expresia "lipsit de sens" nu este folosită aici în accepția Tractatus-ului.

IV. Language meshes with our life[1]

În acest capitol voi încerca să redau critic contrastul dintre două moduri radical diferite de a privi limbajul, primul fiindu-i caracteristic lui Wittgenstein1, al doilea, lui Wittgenstein2. Potrivit primului, limbajul este văzut ca un sistem de semne ce are o anumită structură subiacentă. Potrivit celui de-al doilea mod, obiectul de interes nu îl mai reprezintă limbajul ca sistem de semne, ci comportamentele lingvistice ale oamenilor. Pentru început voi prezenta distincția dintre componenta semantică și componenta pragmatică a unei propoziții, așa cum se consideră[2] că apare aceasta în Tractatus, chiar dacă nu în această formulare. Vom vedea apoi cum este respinsă această distincție în scrierile târzii ale lui Wittgenstein, precum și ce consecințe are această respingere. Discutarea acestor chestiuni va face posibil următorul pas al investigației. Acesta va consta în prezentarea și evaluarea tezei, mult mai radicală decât aceea că nu putem distinge între componenta semantică și componenta pragmatică a unei formulări în limbaj, că nu putem distinge în toate cazurile nici măcar între componenta lingvistică[3] și cea non-lingvistică a unei acțiuni omenești. Voi discuta în încheiere în ce măsură, dacă această teză se susține, o teorie semantică pentru limbajul natural mai este posibilă.

1. Cititorii și comentatorii Tractatus-ului și-au pus, cu siguranță, problemele următoare: "Ce loc își găsesc în Tractatus interogațiile, comenzile, exclamațiile ș.a.m.d.?[4] Este imposibil de respins că toate aceste propoziții ar avea sens sau ar face parte din limbaj. Nefiind însă propoziții descriptive, cum ar putea să reprezinte ceva din realitate?"[5] Următorul exemplu ar putea fi edificator. Fie următoarea configurație de obiecte:

Fig. 1

Urmând convențiile de notare din capitolele precedente putem formula următoarele propoziții adevărate: "AB", "AC", "B/C". Știm acum ce nume poartă fiecare dintre obiectele din imagine. Putem vorbi, în spiritul Tractatus-ului, despre o relație de reprezentare între propozițiile de mai sus și stările de lucruri ce le corespund în figura 1. Am putea însă să ne punem cu privire la figura respectivă întrebarea dacă A este mai sus de C sau nu[6]. Faptul că noi nu dispunem încă de convenții pentru a reda această întrebare în limbajul artificial pe care l-am construit pentru aceste exemplificări nu constituie o indicație că propoziția prin care e formulată întrebarea nu trebuie să facă parte din acest limbaj. Cu toate acestea, încă nu știm în ce fel s-ar putea vorbi despre o relație de reprezentare între o întrebare și o stare de lucruri.

Pentru a schița soluția propusă de Wittgenstein1 să pornim de la câteva observații cu caracter istoric[7]. Atunci când formulez o propoziție condițională ("Dacă plouă stau în casă.") nu pretind că lucrurile stau așa cum se spune în antecedentul condiționalului meu ("plouă"). Pentru a distinge între un astfel de caz[8] și cel în care asertez o propoziție[9], Frege a introdus semnul asertării (|-). Acesta a fost preluat și folosit de către Russell cu sensul "este adevărat că…". Ambii autori au considerat că semnul asertării este o componentă a propozițiilor și au impus cerința ca premisele unei inferențe să fie propoziții asertate. În Tractatus (vezi, T 4.023f și T 4.024b) Wittgenstein respinge acest punct de vedere. Putem începe o inferență logică și cu premise de forma "este fals că …". Pe de altă parte, pentru ca o aserțiune (|-p, de pildă) să aibă sens trebuie ca, mai întâi, ceea ce este asertat[10] (p) să aibă sens, iar pentru a avea sens, conform principiului semnificației contextuale (v. T 3.3), trebuie să fie deja o propoziție. Soluția completă poate fi formulată ținând cont și de unele afirmații de mai târziu ale lui Wittgenstein[11]: Orice propoziție are un conținut descriptiv, radicalul propozițional, care dă sensul propoziției. Atunci când se vorbește despre propoziție ca o imagine, se vorbește de fapt despre conținutul descriptiv al propoziției. Pe lângă acesta, propoziția cuprinde și un element care indică felul în care este folosită – dacă este folosită pentru a face o aserțiune, a pune o întrebare, a da o comandă, etc. În terminologia curentă am spune că acest element indică tipul de act de limbaj pe care îl realizăm prin formularea propoziției[12]. Potrivit acestei perspective, următoarele propoziții, de pildă, vor avea același conținut descriptiv (același sens), dar vor fi folosite pentru a realiza acte de limbaj diferite:

(1) A este la dreapta lui B.

(2) Pune-l pe A la dreapta lui B!

(3) Este A la dreapta lui B?

(1) este o aserțiune, (2) o comandă, iar (3) o întrebare. Toate au în comun imaginea "BA". Pentru a pune în evidență acest lucru mai clar, am putea reformula cele trei propoziții astfel:

(1') Este cazul că A este la dreapta lui B.

(2') Fă să fie cazul că A este la dreapta lui B!

(3') Este cazul că A este la dreapta lui B?

Am putea adăuga la vocabularul limbajului nostru artificial următoarele simboluri: un semn pentru asertare (|-), unul pentru interogații (?-) și unul pentru comenzi (!-), iar acum propozițiile (1'), (2') și (3') vor fi redate astfel:

(1'') |- BA

(2'') !- BA

(3'') ?- BA

În fine, am putea preveni apariția problemelor de forma "Ce anume îi corespunde simbolului |- în realitate?" folosind eventual o convenție de notare diferită, în așa fel încât să fie evident că nu primim decât indicații cu privire la felul în care este folosită imaginea din radicalul propozițional. Mai sunt de făcut, bineînțeles, și alte precizări cu privire la această soluție[13]. Miezul ei e constituit însă de distincția prezentată aici[14].

2. Unele sugestii din scrierile târzii ale lui Wittgenstein, sugestii pe baza cărora poate fi mai bine precizată soluția de mai sus, au condus la ideea[15] că teoria reprezentării din Tractatus este păstrată (cu extinderile de rigoare) și de către Wittgenstein2. Această interpretare, vom vedea în continuare, nu se susține. Într-o formulare preliminară (și, ca atare, aproximativă), Wittgenstein2 afirmă[16] că nu este obligatoriu ca toate propozițiile să aibă un conținut descriptiv și, în plus, nu este neapărat, în toate cazurile, ca mai multe acte de limbaj diferite să aibă în comun un anumit conținut propozițional (descriptiv). Cea mai importantă teză a sa este însă aceea că nu putem distinge, într-o propoziție, conținutul descriptiv al acesteia de forța sa pragmatică. Miezul acestei afirmații poate fi găsit chiar în Cercetări filosofice[17]. Întrucât o serie de argumente în sprijinul respingerii distincției dintre sensul și forța unei propoziții au fost deja formulate de alți autori[18], mă voi limita aici la câteva exemple.

Să presupunem, ca mai înainte, că o propoziție care exprimă o comandă are drept conținut descriptiv imaginea care reprezintă starea de lucruri ce ar trebui să fie actualizată prin executarea comenzii. E dificil de văzut care ar fi acest conținut pentru o propoziție atât de banală precum:

(4) Fă rost de pâine!

Ne-am putea închipui că în conținutul descriptiv al comenzii intră radicali propoziționali care reprezintă numeroase stări de lucruri: cele ce țin de parcurgerea drumului până la magazin, schimbul de replici cu vânzătorul, aducerea pâinii acasă, așezarea ei pe masă ș.a.m.d. La fel de bine însă, ne-am putea închipui o situație în care comanda este executată fără ca vreuna dintre aceste stări de lucruri să se actualizeze (atunci când ea este rostită într-un dialog între doi vagabonzi, de pildă). Pe de altă parte, a spune că această comandă cuprinde un conținut descriptiv extrem de bogat revine la a spune că propoziția (4) include, într-un sens, propoziții precum: "Fă în așa fel încât în câmpul tău vizual să se afle o bucată de pâine", "Apucă pâinea cu mâna", "Modifică-ți poziția corpului în așa fel încât acesta să ajungă să se afle în vecinătatea corpului celui ce ți-a vorbit", "Întinde mâna și oferă-i pâinea" etc. Dar s-ar putea întotdeauna replica, după modelul discuției din capitolul 3, că propoziția ce exprima comanda era o propoziție simplă.

Să luăm un alt exemplu, la fel de banal. Să presupunem că într-o discuție privitoare la configurația de obiecte din figura 1 o persoană îi spune alteia:

(5) Spune-mi ce crezi despre A.

Am putea încerca să identificăm conținutul descriptiv al comenzii exprimate prin (5) printr-o reformulare:

(5') Fă în așa fel încât în mintea mea să se formeze o imagine care să reprezinte opinia ta despre vreuna dintre proprietățile lui A.

Este evident că (5'), în măsura în care poate fi înțeleasă, este o construcție lingvistică artificială care nu redă corect sensul propoziției (5). Un candidat mai bun ar putea părea:

(5'') Alege una sau mai multe dintre propozițiile care, după părerea ta, reprezintă una sau mai multe stări de lucruri actuale care îl includ pe A și rostește aceste propoziții.

Să observăm că dacă cineva răspunde la întrebarea:

(5''') Ce crezi despre A?

ceea ce face este tocmai ceea ce este descris în (5''). Dar atunci nu ar fi nici o diferență între comanda exprimată prin (5) și întrebarea exprimată prin (5'''). De altfel, întâlnim adesea situații în care formulări ce au aparența unei anumit act de vorbire sunt utilizate pentru a realiza un alt act de vorbire[19]. În plus, există formulări uzuale în privința cărora este greu de precizat, chiar atunci când contextul este cunoscut, despre ce fel de act de vorbire este vorba[20].

Pentru a oferi exemple de propoziții lipsite de conținut descriptiv nu este neapărat nevoie să căutăm cazuri ieșite din comun[21]. Putem întâlni propoziții care, în ciuda aparenței că ar avea un conținut descriptiv bine determinat, nu au un astfel de conținut[22].

În fine, să ne uităm la următoarele trei propoziții:

(6) Fă în așa fel încât să fie mai puțin frig aici.

(7) Fă în așa fel încât să fie pace pe lume.

(8) Fă în așa fel încât să fie mai puțin zgomot pe stradă.

Propoziția (6) poate fi o rugăminte sau o comandă. În schimb, (7), dacă este rostită cu sensul ei propriu, nu poate apărea decât în cadrul unei rugăciuni. (8), în funcție de contextul adresării, poate fi oricare dintre cele trei. Este greu de imaginat o analiză semantică în cadrul căreia aceste diferențe dintre (6), (7) și (8) să poată fi explicate pe baza distingerii între sensul și forța fiecăreia dintre cele trei propoziții. Tot ce am putea spune într-un astfel de caz (fără a vorbi în spiritul Cercetărilor însă[23]) ar fi că forța acestor propoziții depinde de sensul lor.

3. Să ne oprim un moment pentru a discuta consecințele tezei că nu putem distinge, în cazul propozițiilor din limbaj, între componenta descriptivă a acestora și o componentă care să conțină indicații cu privire la felul în care este folosită propoziția. În primul rând, este evident că potrivit acestei teze este imposibil de construit o semantică realistă pentru limbajul natural. Pentru o parte semnificativă a limbajului nu se poate stabili corespondența dintre o propoziție și starea de lucruri descrisă de aceasta. În al doilea rând, dacă acceptăm această teză trebuie să respingem definitiv principiul compoziționalității cu privire la propoziții compuse. Într-adevăr, pentru a susține că sensul unei propoziții complexe este obținut prin compunerea sensurilor propozițiilor din care aceasta este alcătuită ar trebui să putem separa, în principiu, sensul propozițiilor[24] de forța acestora. Întrucât nu putem face acest lucru, nu putem indica nici cum anume s-ar compune sensul unei propoziții complexe din sensurile propozițiilor mai simple din care este alcătuită[25]. Proiectul unei semantici verifuncționale[26] pare a fi, din acest punct de vedere, irealizabil[27]. Desigur, poate fi imaginat un proiect alternativ, în cadrul căruia propozițiile din limbaj să facă obiectul unei clasificări exhaustive (fără ca pentru alcătuirea acestei clasificări să fie folosită distincția dintre sensul și forța propozițiilor) iar apoi, pentru fiecare clasă de propoziții în parte să fie formulate regulile pe baza cărora să se poată stabili dacă o propoziție de tipul respectiv are sens sau este lipsită de sens în contextul în care a fost formulată. Regulile care stabilesc în ce fel sensul unei propoziții complexe depinde de sensul propozițiilor ce o compun nu vor avea probabil legătură cu teoria funcțiilor de adevăr. În ce sens am mai putea, atunci, spera că aceste reguli vor fi reductibile la reguli logice[28]? Probabil că ar trebui fie să renunțăm să mai numim aceste reguli "reguli logice", fie să folosim termenul de "logică" într-un sens foarte extins. Potrivit acestui sens extins, ar trebui să spunem că logica nu cercetează doar conexiunile care asigură conservarea valorii de adevăr (validitatea argumentelor) ci și conexiunile care asigură conservarea sensului.

4. În scrierile lui Wittgenstein2 poate fi întâlnită și sugestia unei teze mai radicale decât cea prezentată mai sus. Să vedem mai întâi care este acea presupoziție din Tractatus față de care această teză ar exprima o raportare critică. Am văzut că limbajul este privit în Tractatus ca un sistem de semne, sistem a cărui structură este dată de tautologiile logicii. Propozițiile din limbaj sunt, la rândul lor, fapte[29], dar fapte de un tip special, care se disting de celelalte fapte din lume. Noi putem, cu alte cuvinte, separa faptele lingvistice (care cuprind semne propoziționale) de toate celelalte fapte din lume.

Această presupunere nu se bazează, bineînțeles, pe nimic. Dacă privim dintr-o perspectivă fenomenalistă ocurențele propozițiilor, atunci nu există nici un motiv pentru care acestea să fie distinse de alte fenomene spațio-temporale din lume. Nu există o constrângere de natură metafizică în virtutea căreia cuvintele pe care le scriu acum să nu poată fi scrise decât folosind șiruri de semne inscripționate pe o bucată de hârtie. Aș putea folosi în loc de litere scrise pe foaie cuburi de ceramică diferit colorate. Putem reprezenta cuvintele și propozițiile în feluri foarte diferite, folosind obiecte și materiale diferite. În ultimă instanță, orice configurație de obiecte pe care o putem întâlni în jurul nostru ar putea fi folosită, în cadrul unui astfel de limbaj, pentru a exprima o serie de propoziții. La fel de bine, aceste simboluri scrise pe foaie ar putea să nu însemne absolut nimic[30].

Totuși, nu această idee este în discuție aici. Indiferent dacă o acceptăm sau nu, noi putem presupune că putem distinge între ceea ce aparține limbajului și ceea ce nu îi aparține și am putea să o facem chiar dacă semnele folosite ar fi altele, odată ce am ști care anume sunt acestea. Cu alte cuvinte, chiar dacă am comunica folosind cuburi de ceramică diferit colorate, noi am putea distinge ceea ce ține de limbaj și comunicare de ceea ce nu ține.

Tocmai aceasta este presupunerea pe care Wittgenstein2 o pune în discuție. Înainte de a discuta aceste lucruri ar trebui făcută o observație. Wittgenstein2 nu vorbește în genere, despre limbaj în sensul de sistem de semne, sistem ce cuprinde un vocabular și un set de reguli de combinare a elementelor din vocabular[31]. Atunci când dă exemple de jocuri de limbaj, el descrie de obicei activitățile lingvistice ale unor persoane aflate într-o situație de comunicare[32]. Ținând cont de această observație, teza pe care o avem în vedere în continuare ar putea fi formulată astfel[33]:

(T) Nu în toate cazurile activitățile lingvistice pot fi separate de alte activități omenești.

Să luăm următorul exemplu: două persoane, A și B, stau într-o cameră întunecoasă. A spune: "E întuneric aici". B se ridică și aprinde lumina. A spune: "Da, așa mă gândeam și eu". Pot fi imaginate multe exemple analoge de situații în care spunem, în mod obișnuit, că a avut loc o conversație. Totuși, dacă dorim să luăm în serios afirmația că în astfel de situații are loc o conversație, vedem imediat că din aceasta decurge că o conversație poate include și strângeri de mâini, mutarea unor cărămizi, aprinderea luminii etc.

Putem să ne imaginăm că A și B încearcă să rezolve împreună o problemă de șah. Între "replicile" pe care le vor schimba aceste persoane vom include, formulări precum "Nu, așa nu merge!", "Câte mutări a făcut deja albul?", "Mută turnul lângă nebun!" ș.a.m.d., dar și mutarea unor piese pe tablă, indicarea unor pătrățele de pe tablă cu degetul etc. Dacă, pentru a evita concluzia că mutarea unei piese pe tablă este o activitate lingvistică, vom spune că numai rostirea propozițiilor reprezintă o activitate lingvistică, nu vom putea explica legătura dintre două propoziții rostite, pe rând, de către A și B, dar între care s-au intercalat o serie de mutări pe tabla de șah[34].

Pe de altă parte, aceeași problemă de șah ar putea să fie rezolvată exact în aceiași pași de către două persoane care doar comunică rostind diferite propoziții și de către două persoane care nu spun nimic, ci doar mută, din când în când, unele piese pe tablă. Dacă în primul caz spunem că între cele două persoane a avut loc o conversație, iar în cazul intermediar de dinainte trebuia să spunem același lucru, de ce nu am spune-o și în ultimul caz? Dar dacă vom spune că și în ultimul caz a avut loc o conversație, va trebui să precizăm în ce sens mutarea unei piese pe tabla de șah ar fi o activitate lingvistică.

Să vedem care ar fi criteriul pe baza căruia să putem spune despre o activitate că este o activitate lingvistică. Dacă am spune că o activitate este o activitate lingvistică în cazul în care prin ea se realizează o comunicare, aceasta nu ne-ar fi de mare folos. Problema ar fi reluată: "De ce spunem despre aducerea unei cărămizi, aprinderea luminii etc. că reprezintă o comunicare?" În genere, dacă pentru a enunța un criteriu am folosi conceptul de sens, răspunsul nu ar fi de folos, fiindcă noi dorim să construim o teorie pentru a distinge între sens și nonsens în interiorul limbajului. Cu alte cuvinte, dacă pentru a distinge activitățile lingvistice de activități non-lingvistice am apela la conceptul de sens, nu am mai putea apoi să vorbim despre activități lingvistice lipsite de sens. Pentru a evita această dificultate am putea, eventual, să spunem că o activitate, pentru a conta drept activitate lingvistică, trebuie să fie capabilă să transmită un sens, chiar dacă poate eșua să o facă. Această soluție va întâlni, la rândul ei, o obiecție. Pentru a putea defini "activitate capabilă să transmită un sens" ar trebui să dispunem, totuși, de o definiție pentru "sens" sau "a avea sens", cu alte cuvinte să dispunem deja de o teorie semantică. Dar distingerea activităților lingvistice de activități non-lingvistice ar putea constitui tocmai o condiție de posibilitate a unei astfel de teorii semantice.

Să presupunem însă că dispunem de un criteriu, oricare ar fi acesta, pe baza căruia putem realiza distincția[35]. Acest criteriu ar trebui să fie în acord cu unele dintre intuițiile noastre cele mai puternice. Probabil că am putea preciza, pe baza acestui criteriu, că o anumită activitate realizată într-un anumit context este o activitate lingvistică (aducerea unei cărămizi într-un joc de limbaj precum cel descris în PI §2, de pildă[36]). Există însă cazuri în care ar fi greu de spus, chiar ghidându-ne după intuiții obișnuite, dacă avem de a face cu o activitate lingvistică sau nu[37]. Să ne închipuim că o persoană, într-un troleibuz aglomerat, face o serie de gesturi pentru a-și proteja buzunarele, în timp ce privește cu suspiciune în jur. Unii dintre vecinii persoanei respective ar putea vedea în aceste gesturi o atenționare ("Aveți grijă, cred că am identificat un hoț de buzunare!"), alții ar putea considera că aceste gesturi li se adresează direct și transmit, chiar dacă într-un fel mai aparte, un mesaj diferit ("Vă rog, nu mă mai înghesuiți!"). Alte persoane ar putea considera că gesturile respective nu sunt menite să transmită nimic. Poate că persoana care își proteja buzunarele, dacă va fi întrebată, va ezita în privința răspunsului[38]. Ar trebui să spunem, atunci, că există situații în care nu putem spune dacă o anumită acțiune reprezenta activitate lingvistică sau nu. Iar această concluzie ar fi chiar reafirmarea tezei (T).

S-ar putea replica însă că teza (T) apare tocmai datorită modului diferit de a privi limbajul, datorită faptului că nu mai vorbim despre limbaj ca produs al activităților lingvistice, ca sistem de semne și reguli sintactice și semantice. Însă dacă nu este acceptată distincția dintre sensul și forța unei propoziții, este greu să privim o propoziție doar ca produs al unei activități (prin enunțarea propoziției se realizează automat și un act de vorbire). Cu alte cuvinte, acest tip de respingere a tezei (T) depinde de respingerea criticii privitoare la distincția dintre sensul și forța unei propoziții.

5. Cum ar putea fi evitate consecințele nefavorabile ale acceptării tezei (T)? O modalitate de evitare a acestor consecințe ar putea fi următoarea. Am putea să distingem între situațiile în care nu sunt folosite pentru comunicare decât propoziții ale limbajului verbalizat și toate celelalte situații și să limităm pretențiile unei teorii semantice în mod adecvat. O astfel de teorie ar putea, de pildă, să furnizeze criterii pe baza cărora să putem distinge între propoziții cu sens și propoziții lipsite de sens, ocupându-se doar de comunicarea realizată prin scris. Chiar dacă limitarea teoriei la astfel de cazuri ar putea părea arbitrară, atâta timp cât interesul nostru este să putem dispune de criterii pentru a distinge problemele filosofice cu sens de problemele lipsite de sens, am putea fi mulțumiți. Aceasta, bineînțeles, cu condiția să putem da o descriere plauzibilă a activității filosofice (care să includă formularea de probleme, propunerea de răspunsuri la acestea, critica acestora, formularea de argumente în sprijinul sau împotriva unora dintre răspunsurile propuse, activitatea de analiză și clarificare conceptuală etc.) ca activitate ce s-ar putea desfășura, în întregime, în scris. Dintr-o perspectivă wittgensteineeană însă, faptul că am putea construi o astfel de descriere – cu alte cuvinte, faptul că am putea să ne reprezentăm activitatea filosofică sub forma unei activități complet independente de celelalte activități omenești – ar reprezenta probabil un indiciu al caracterului artificial al acesteia[39].

O altă soluție ar ține de o abordare complet diferită a dificultăților prezentate în acest capitol. Anume, în loc să oferim un argument în favoarea posibilității de a distinge între activitățile lingvistice și cele non-lingvistice sau să respingem argumentarea în favoarea tezei (T) am putea să păstrăm presupoziția opusă și să încercăm, pur și simplu, să construim o teorie semantică pentru limbajul natural. Vom putea apoi să justificăm distincția respectivă spunând că limbajul este o activitate guvernată de reguli, și anume de regulile semantice descrise în cadrul unui sistem complet al teoriei noastre. Față de această strategie s-ar putea aduce însă unele obiecții. Prima este că strategia se bazează pe interpretarea greșită a respingerii unei presupoziții teoretice drept indicare a unor dificultăți interne ale abordării criticate[40]. A doua obiecție este mai consistentă și constă în respingerea unei alte presupoziții pe care se bazează chiar strategia în cauză. Este vorba despre presupunerea că putem construi un set complet de reguli semantice pentru limbaj. Următorul capitol este dedicat discutării acestei presupoziții.

NOTE

[1] Datorez mulțumiri profesorului Gordon Baker, cu care am avut ocazia să discut câteva dintre ideile prezentate aici. Titlul acestui capitol ("limbajul este întrețesut cu viața noastră") este o parafraza a unei formulari ce apare in PG, partea I, II § 29, calchiată după traducerea în engleză a fragmentului respectiv.

[2] De către Erik Stenius, de pildă (în Stenius, Erik, Wittgenstein's Tractatus, Blackwell, Oxford, 1960).

[3] Sau comunicațională, într-un sens mai larg.

[4] Într-o interpretare sugerată de profesorul Mircea Flonta, Tractatus-ul nu reprezintă un studiu asupra limbajului în general, ci doar o încercare de a formula unele clarificări conceptuale. Conceptul de propoziție cu sens (sinnvoller Satz) are în Tractatus o accepție particulară – este vorba de o propozițe ce are, în sensul empiriștilor logici, semnificație cognitivă. Ca atare, nu ar avea nici un rost să ne întrebăm ce statut acordă Tractatus-ul interogațiilor. Vezi însă și nota următoare.

[5] Este ușor de văzut că aceste probleme sunt direct legate de tema principală a discuției noastre. Față de concluzia Tractatus-ului că întrebările filosofice sunt nonsensuri s-ar putea replica astfel: "Acceptând tot ceea ce se spune în Tractatus nu putem distinge decât între propoziții descriptive (într-o accepție sintactică: propoziții ce nu se încheie cu semnul întrebării, au verbul la indicativ etc.) cu sens și propoziții lipsite de sens (sau nonsensuri). Întrebările filosofice sunt însă exprimate sub forma unor propoziții interogative, iar despre acestea nu se spune în Tractatus nimic. Ca atare, în lipsa unor criterii pe baza cărora să putem distinge între întrebări cu sens și întrebări fără sens, pretenția că toate întrebările filosofice ar fi nonsensuri este exagerată." La aceasta s-ar putea răspunde (potrivit sugestiei din T 4.003) că se poate stabili că o întrebare nu are sens atunci când toate răspunsurile posibile la ea sunt exprimate prin propoziții lipsite de sens. Dar acest răspuns poate fi contracarat cu ușurință: nimic nu exclude posibilitatea ca o întrebare să aibă sens, în ciuda faptului că răspunsurile posibile la ea sunt toate lipsite de sens; mai mult, ne putem închipui că există răspunsuri la întrebare care să poată fi exprimate prin propoziții cu sens, doar că acestea nu au fost luate în considerare între răspunsurile posibile la care ne-am gândit noi; oricât de improbabil ar părea, această afirmație poate fi făcută în toate cazurile, atâta timp cât nu dispunem de un procedeu pe deplin asigurat prin care să generăm, pornind de la o întrebare oarecare, lista completă a tuturor răspunsurilor posibile la ea.

[6] Cineva care dispune doar de propozițiile "AB", "AC" și "BC" dar nu și de imaginea din figura 1 și-ar putea pune cu siguranță această întrebare, întrucât cele trei propoziții nu oferă o descriere completă a unei configurații de trei obiecte.

[7] În continuare mă bazez în mare parte pe excelenta prezentare a lui Hans-Johan Glock din Glock, Hans-Johan, A Wittgenstein Dictionary, Blackwell, Oxford, 1996, pp. 60-61.

[8] Redat formal prin:

p ® q

[9] De pildă:

p

[10] Sau "asumpția", în sensul lui Frege.

[11] Vezi PI § 22 și în special nota: "Denken wir uns ein Bild, einen Boxer in bestimmter Kmpfstellung darstellend. Dieses bild kann nun dazu gebraucht werden, um jemand mitzuteilen, wei er stehen, sich halten soll; oder, wie er sich nicht halten soll; oder, wie ein bestimmter Mann dort und dort gestanden hat, oder etc. etc. Man könnte dieses Bild (chemisch gesprochen) ein Satzradikal nennen. Ähnlich dache sich wohl Frege die «Annahme»." (engl.: "Imagine a picture representing a boxer in a particular stance. Now, this picture can be used to tell someone how he should stand, should hold himself; or how he should not hold himself; or how a particular man did stand in such-and-such a place; and so on. One might (using the language of chemistry) call this picture a sentence-radical (Satzradikal). This will be how Frege thought of the "assumption"). Vezi de asemenea RFM § 116 și Z § 684.

[12] În terminologia lui Stenius, "semantic mood". Profesorului Flonta îi aparține observația că acest fel de a caracteriza lucrurile implică existența unui agent sau a unui subiect, fie că este vorba de un individ, fie că e vorba de o colectivitate, iar o astfel de dimensiune lipsește în Tractatus. Este discutabil că lucrurile ar trebui să stea neapărat astfel. Oricum, însă, ceea ce este prezentat aici ca soluție se bazează pe scrierile din perioada de trecere a lui Wittgenstein, când încearcă să detalieze și să rezolve unele chestiuni din Tractatus resimțite ca probleme (vezi și nota anterioară).

[13] Pentru a reda, de pildă, o întrebare precum "Există vreun obiect la stânga lui A? ar trebui să vorbim despre propoziții universale ca radicali propoziționali. Discutarea propozițiilor universale în Tractatus nu a fost însă luată în considerare în această lucrare.

[14] Putem vedea acum în ce fel s-ar putea oferi, în spiritul Tractatus-ului, un răspuns la problemele formulate la nota 5: "O întrebare are sens atunci când radicalul propozițional al formulării ce exprimă întrebarea poate fi folosit pentru a construi o propoziție descriptivă care să nu fie lipsită de înțeles."

[15] Vezi Stenius, op. cit., pp. 157-176, precum și Hintikka, Jaako, "Language Games", Dialectica, vol. 31, nr. 3-4/1977, p. 225-245 (trad. rom. (fragmente) în Filosofia contemporanã – orientãri și tendințe – vol. III, Mihail Radu Solcan (ed.), Academia "Ștefan Gheorghiu" & Universitatea București, Catedra de filosofie, Caiet documentar 10/1982, pp. 124-131 ș. a.

[16] Vezi PI § 21, 22, 23, 24, 27.

[17] Vezi, de pildă, PI § 22 ¶ 2: "Wir könnten sehr gut auch jede Behauptung in der Form einer Frage mit nahgesetzter Bejahung schreiben; etwa: "Regnet es? Ja!" Würde das zeigen, daß in jeder Behauptung eine Frage steckt?" (engl.: "We might very well write every statement in the form of a question followed by a 'Yes'; for instance: 'Is it raining? Yes!' Would this shew that every statement contained a question?")

[18] Vezi Glock, op. cit., pp. 61-62 dar mai ales Baker, G. P. & Hacker, P. M. S., Language, Sense and Nonsense, Blackwell, Oxford, 1984, capitolele 2 și 3.

[19] Câteva exemple: "Se poate să primesc și desert?", "Este prea întuneric aici." (rostită pentru a sugera cuiva să aprindă lumina), "Aveți cumva o țigară în plus?" ș.a.m.d.

[20] Un exemplu banal este: "Alo!", care poate fi înțeles, deopotrivă, ca o întrebare ("Cu cine vorbesc?", "Este cineva acolo?"), ca o comandă ("Vorbiți, vă rog!", "Fiți atent/atentă!"), ca o aserțiune ("Vă aud."), chiar ca un salut ș.a.m.d. Mai mult, chiar dacă în mod obișnuit formularea este folosită pentru a stabili și/sau menține o comunicare (de obicei telefonică), ea poate fi folosită în scopuri complet diferite, chiar într-o situație în care este evident pentru interlocutori că există o comunicare (de pildă atunci când doresc să îi sugerez interlocutorului că răspunsurile sale nu sunt suficient de prompte sau că nu este suficient de atent etc.

[21] Cum ar fi, de pildă: "Pssst!"

[22] Aceasta este, de pildă, situația multor înjurături. Dacă descrierile de stări de lucruri care apar în componența lor ar fi luate în considerare, atunci nu am mai putea distinge între o înjurătură care cuprinde descrierea p și urarea nefastă (sau blestemul) ca interlocutorul să facă p (sau să i se întâmple p). La fel, unele înjurături nu ar mai putea fi distinse de amenințări. Dar este evident că înjurăturile nu sunt nici urări nefaste, nici blesteme, nici amenințări.

[23] În fond, exemplele oferite mai sus pot fi tratate, în sensul lui Wittgenstein2, drept ilustrări care se bazează pe funcționarea limbajului în cadrul mai multor jocuri de limbaj existente. În asemenea cazuri, însă, nu se mai pune, pentru Wittgenstein2, problema de a distinge între sensul și forța propozițiilor.

[24] În loc să vorbim despre "sensul propozițiilor" am putea vorbi aici despre "acea parte a propozițiilor pe care o putem folosi pentru a construi enunțuri care să fie adevărate sau false".

[25] Acum este mai clar de ce în exemplul din capitolul 2 din această lucrare (pp. 58-59) au fost folosite propoziții care exprimau comenzi și nu propoziții descriptive. În particular, putem observa că o propoziție complexă obținută prin concatenarea, cu ajutorul operatorilor logicii propozițiilor, a mai multor propoziții simple ce exprimă acte diferite de vorbire poate constitui un act de vorbire distinct, care să difere, eventual, de fiecare dintre cele exprimate în propozițiile mai simple din care era alcătuită propoziția complexă respectivă. Următoarea propoziție:

(9) E frig afară, dar cum ai putea să intri în casă dacă ai ghetele pline de noroi?

rostită într-un anumit context (vorbitorul stă în calea interlocutorului, în pragul ușii) ar putea să exprime o interdicție, deși nici una dintre propozițiile mai simple care intră în componența lui (9) nu este o interdicție (folosind convențiile anterioare, am putea formaliza propoziția (9) astfel: |-p & (q ® ?-r) ).

[26] Am în vedere încercarea de a explica conceptul de sens prin intermediul conceptului de adevăr. În cazul propozițiilor compuse, principiul compoziționalității ia forma tezei că acestea sunt funcții de adevăr ale propozițiilor simple ce intră în componența lor. Vezi, de pildă, Donald Davidson, Truth and Meaning, Synthese 17/1967, pp. 304-323.

[27] Susținătorii acestui proiect vor respinge, bineînțeles, teza respectivă. Vezi, de pildă, Donald Davidson, A Nice Derangement of Epitaphs, în Richard Grandy și Richard Warner (editori), Philosophical Grounds of Rationality, , Clarendon Press, Oxford, 1986, pp. 157-174. Davidson propune să distingem între sensul literal al unei propoziții și felul în care aceasta este folosit potrivit anumitor intenții de comunicare de către un vorbitor. Din acest punct de vedere, faptul că o propoziție interogativă ar putea fi folosită de către un vorbitor și pentru a pune o întrebare, dar și pentru a da o comandă, a face o sugestie sau o promisiune etc. este irelevant pentru afirmația că nu am putea distinge, considerând înțelesul literal al propoziției respective, între sensul și forța acesteia. Se poate observa însă că în unele dintre exemplele folosite în secțiunea precedentă a acestui capitol nu se face apel decât la înțelesul literal al propozițiilor.

Se poate examina, de asemenea, încercarea lui Michael Dummet de a reabilita (dintr-un punct de vedere fregeean) distincția între sensul și forța unei propoziții (v. M. Dummet, Frege. Philosophy of Language, Duckworth, Londra, 1973, pp. 295-363). Dummet încearcă, între altele, să respingă critica wittgensteineană a distincției dintre sensul și forța propoziției tocmai pe motivul că aceasta ar conduce la abandonarea principiului compoziționalității.

[28] Se presupune aici că am sacrificat pretenția de construi o semantică realistă în favoarea pretenției de a reduce toate regulile semantice la reguli logice.

[29] În calitate de semne propoziționale. Vezi cap. 2, pp. 50-51.

[30] Pentru toate aceste considerații vezi PI §108 ¶ 2

[31] Sigur, există excepții. În genere, atunci când se raportează critic în mod direct la concepția sa din Tractatus (așa cum a fost cazul în pasajele pe baza cărora s-a realizat până acum expunerea), Wittgenstein continuă să vorbească despre limbaj ca sistem de semne.

[32] Vezi, de pildă PI § 2.

[33] În prezentarea tezei, precum și a exemplelor ce urmează, mă bazez pe PG, partea I, II, §29, §30, §31, PI §23, §25 etc.

[34] Am fi, de pildă, în situație de a ne întreba ce legătură este între propoziția "Ce crezi despre asta?", rostită de către A și următoarea propoziție, rostită de către B după ce au fost făcute mai multe mutări pe tablă: "Acum înțelegi?". Cu alte cuvinte, ne-am afla într-o situație similară cu cea a unui traducător care a primit doar scriptul cu replicile actorilor ce joacă într-un film și trebuie să traducă aceste replici fără a vedea imaginile.

[35] Am putea, cu titlu provizoriu, să apelăm la o semantică intențională griceeană pentru aceasta.

[36] Un alt exemplu ar putea fi analiza sistemului de semnalizări automobilistice (claxonat, aprinsul farurilor etc.) realizată de profesorul Eike von Savigny în The Social Foundations of Meaning, Springer Verlag, Berlin, 1988. Această analiză e în acord cu intuiția noastră că șoferii comunică prin intermediul claxonatului, prin aprinderea farurilor etc.

[37] În termenii unei semantici intenționale (v. nota 35), am putea spune că nu putem ști dacă vorbitorul are, într-adevăr, o intenție de comunicare sau nu.

[38] Acesta ar putea depinde, eventual, de faptul că i se aduce la cunoștință una sau alta dintre interpretările vecinilor din troleibuz.

[39] Pentru lămuriri, vezi, de pildă, PI § 116, § 120.

[40] Situația este similară pentru cazul distincției între sensul și forța unei propoziții. Cei care adoptă ca presupoziție posibilitatea realizării unei asemenea distincții vor putea interpreta exemplele (4)-(8) drept cazuri ce reclamă o rafinare a teoriei pe care își propun să o construiască și nu drept cazuri ce pun în discuție presupoziția pe care au adoptat-o.

V. Urmarea de reguli[1]

Să revedem pe scurt traseul parcurs până acum. Am identificat pe parcursul capitolelor anterioare o serie de presupoziții și am reușit, din perspectiva criticilor întâlnite în scrierile târzii ale lui Wittgenstein, să determinăm anumite relații între acestea. Într-o formă schematică, rezultatele obținute ar putea fi înfățișate astfel:

Presupoziții:

(SR) Există o corespondență între limbaj și realitate[2].

(SL1) Limbajul are o structură bine determinată (logică)[3].

(PC) Înțelesul elementelor complexe ale limbajului depinde de înțelesul elementelor mai simple din care sunt alcătuite acestea[4].

(ALV) Există elemente absolut simple ale limbajului[5].

(AL) Propozițiile simple sunt independente logic[6].

(SL2) Regulile semantice pot fi reduse la reguli logice[7].

(PSS) Putem identifica acea parte a unei propoziții de care depinde sensul acesteia (distingând-o de alte componente pragmatice)[8].

(PIL) Limbajul poate fi analizat în mod independent[9].

(PS) Structura (logico-semantică) a limbajului poate fi captată prin intermediul unui sistem complet de reguli[10].

Rezultate:

(1) Dacă o semantică asumă (SR) și (PC), atunci trebuie să asume și (PSA) și (PIL).

(2) O semantică bazată pe (PSA) asumă automat (SL1) și (SL2).

(3) Dacă o teorie semantică asumă (SL1), aceasta trebuie să asume și

(PS) și (PIL).

(4) O semantică având ca presupoziție (SL2), dacă asumă și (AL), nu poate asuma (SR).

(5) (PC) nu poate fi asumat decât împreună cu (PIS).

(6) Pentru a asuma (PIL), o teorie semantică trebuie să asume și (PIS).

(7) Atât presupoziția (PIL) cât și (PIS) presupun cel puțin (PS).

Într-o reprezentare grafică nu foarte riguroasă:

Fig. 1

Fără a mai intra în detaliile relațiilor logice dintre presupozițiile menționate mai sus, putem conchide că (PS) joacă un rol deosebit de important în acceptarea tuturor celorlalte presupoziții. Tocmai acesta este motivul pentru care în acest capitol ne vom ocupa de critica acestei presupoziții.

Voi schița pe scurt, în prima parte a acestui capitol, concepția lui Wittgenstein1 cu privire la reguli precum și conceputul de urmare de reguli, așa cum apare în scrierile lui Wittgenstein2. În a doua parte voi prezenta pe scurt argumentul potrivit căruia presupoziția (PS) nu se susține. Am în vedere, pe de o parte, critica ideii că am putea vorbi, în cazul activităților lingvistice, despre un sistem complet de reguli semantice, iar pe de altă parte critica distincției dintre regulă și aplicarea regulii. În continuare voi trece pe scurt în revistă câteva interpretări ale criticii aduse de Wittgenstein2, interpretări diferite de cea prezentată aici. În ultima secțiune a acestui capitol voi face câteva observații mai generale cu privire la miza discuțiilor iscate de "problema urmării de reguli".

1. Procedura prin intermediul căreia putem determina corespondența dintre o propoziție complexă și realitate este, potrivit Tractatus-ului, o procedură mecanică, de calcul[11]. Este vorba, în principiu, de un calcul de felul celui prin care determinăm valoarea de adevăr a unei propoziții complexe pe baza valorilor de adevăr ale propozițiilor componente ale acesteia, prin intermediul tabelelor de adevăr. Posibilitățile apariției numelor în propoziții pot fi concepute, în spiritul Tractatus-ului, ca subsumându-se unui sistem complet de reguli. Asemănarea dintre aceste reguli și regulile de calcul ține de faptul că ambele tipuri de reguli pot fi aplicate în mod mecanic. Ținând cont de faptul că pentru Wittgenstein1 regulile logice captează structura lumii, putem observa că aceste reguli constituie un sistem complet și închis. Există reguli pe baza cărora să putem spune, despre orice combinație de semne, dacă este o expresie sau o propoziție, iar în al doilea caz dacă este o propoziție cu sens sau nu (T 5.4541). În plus, nu este relevant, din punctul de vedere al Tractatus-ului, dacă aceste reguli sunt aplicate de vorbitori în cunoștință de cauză sau nu (T 4.002a). Întrucât structura gramaticală[12] a propozițiilor ascunde adesea structura lor logică (idee pe care Wittgenstein1 o preia de la Russell), este chiar plauzibil că vorbitorii limbajului respectă în mod inconștient regulile logicii limbajului.

Să luăm un exemplu. Pentru un model simplificat de lume precum cel din figura 2, pentru a spune într-o singură propoziție că faptele AB și B/C au loc voi putea formula o propoziție complexă, compusă din propozițiile "AB" și "B/C", luate în conjuncție:

(p1) AB & B/C

Propoziția (p1) este o funcție de adevăr a propozițiilor "AB" și "B/C", în sensul că ea este adevărată dacă și numai dacă atât "AB", cât și "B/C" sunt adevărate.

Fig. 2

Atunci când am formulat propoziția (p1) am aplicat, între altele, o regulă asemănătoare unei reguli pe baza căreia realizez calcule aritmetice: "pentru a spune într-o singură propoziție că faptele AB și B/C au loc, construiește o propoziție complexă, compusă din propoziția "AB", cuvântul "și" și propoziția "B/C", luate în indiferent care ordine, dar cu condiția ca cuvântul "și" să se afle între cele două propoziții". La fel, dacă doresc să stabilesc care obiecte din figura 2 corespund numelor ce apar în propoziția (p1) în cazul în care aceasta este adevărată, voi aplica reguli asemănătoare unor reguli de calcul. Faptul că aceste reguli pot fi aplicate automat este pus în evidență de faptul că același lucru (a stabili care sunt obiectele ce corespund numelor din (p1) în cazul în care aceasta e o propoziție adevărată) ar putea fi făcut la fel de bine și de către o mașină[13]. De asemenea, într-un mod analog celui în care realizez un calcul pot deduce, pe baza unei reguli logice[14], propoziția "AB" din (p1).

Pentru Wittgenstein2 conceptul de regulă este mai dificil de definit, întrucât nu se poate vorbi, în acest caz, decât despre asemănări de familie. Regulile sunt exprimate prin "propoziții gramaticale[15]" precum "Roșul nu este verde", propoziții ce nu sunt, după cum am văzut, reductibile toate la tautologii logice. Acestea nu trebuie să reprezinte generalizări descriptive formulate pornind de la observații asupra felului în care oamenii vorbesc efectiv, ci norme ale vorbirii corecte (sau cu sens). O altă caracteristică importantă a regulilor este, pentru Wittgenstein2, aceea că ele guvernează un număr mare (uneori nelimitat) de cazuri. Deosebirea principală dintre concepția timpurie a lui Wittgenstein și concepția sa târzie, stă în idea că pentru a spune că un vorbitor urmează o regulă nu este suficient să observăm că comportamentul lingvistic al acestuia este în acord cu regula respectivă (PI § 201, 202). Acesta trebuie să fie capabil să producă regula ca justificare pentru comportamentul său[16].

2. Tezele critice ale lui Wittgenstein2 ar putea fi sistematizate după cum urmează. În primul rând, (1) chiar dacă activitățile lingvistice, respectiv jocurile de limbaj sunt guvernate de reguli, nu există (a) un set complet de reguli (b) care să ne poată ghida în toate cazurile[17]. În al doilea, (2) nu putem spune că a înțelege o regulă constă în a te afla într-o anumită stare mintală[18]. În fine, (3) nu putem distinge între o regulă și aplicarea unei reguli[19].

(1a) și (1b) sunt strâns corelate între ele. Ceea ce exprimă aceste teze poate fi formulat într-o terminologie care nu îi este specifică lui Wittgenstein și în felul următor. Nu în toate cazurile în care vorbesc corect, spunând ceva cu sens, poate fi indicată regula pe care am urmat-o. Pe de altă parte, o regulă ar putea fi imprecisă, în sensul că pentru anumite situații regula nu mi-ar putea indica felul corect în care trebuie să vorbesc. Un exemplu ar putea fi edificator. Să presupunem că știm să distingem cazurile în care ar avea sens să vorbim de culoarea unui obiect de cazurile în care nu ar avea sens să vorbim, pentru un obiect, despre proprietăți de culoare. O expresie a regulii pe baza căreia distingem aceste cazuri ar cuprinde, să spunem, două concepte: "obiecte colorate" și "obiecte lipsite de culoare". Să ne imaginăm acum o situație în care întâlnim un obiect necunoscut, pe care nu știm de la bun început cum să îl clasificăm. Un astfel de caz ar fi unul în care regula nu ne indică nimic. Nimic nu este de natură să ne îngrijoreze însă. În funcție de hotărârea pe care o vom lua, vom extinde aplicarea regulii și la acest caz[20]. Acum, dacă exemplele de felul celui precedent pot fi folosite pentru a susține teza (1b), am putea deriva ca o consecință și teza (1a), într-o formulare puțin modificată: există situații pentru care nu dispunem de reguli care să ghideze comportamentul nostru verbal.

Teza (2) se opune, chiar dacă nu direct, asumpției că noi am putea distinge, pe baza examinării conținuturilor noastre mentale, între cazurile în care am urmat o regulă și cele în care, după modelul exemplului anterior, nu am urmat nici o regulă. Am putea fi tentați, pentru a explica ceea ce se petrece atunci când spunem că am urmat o regulă, să spunem că "am avut în minte" (sau am fi putut "avea în minte") regula. Să reexaminăm situația în care spuneam că am aplicat (sau am urmat) anumite reguli pentru a stabili care obiecte corespundeau numelor A, B și C din propoziția (p1), pentru cazul în care aceasta era adevărată. Să presupunem că regulile au fost următoarele:

(R1) O conjuncție de propoziții este adevărată dacă și numai dacă conjuncții sunt toți adevărați.

(R2) Dacă o propoziție elementară este adevărată, atunci ei îi corespunde un fapt (sau o stare de lucruri existentă) care are aceeași structură ca și cea pe care o exprimă felul în care sunt combinate numele în propoziție.

Să ne închipuim acum că "avem în minte" aceste reguli și încercăm să stabilim ce obiecte corespund numelor A, B și C, privind la (p1) și la figura 2. În funcție de felul în care interpretăm alăturarea a două nume, X și Y, într-o propoziție, vom stabili care sunt stările de lucruri ce corespund propozițiilor "AB" și "B/C" astfel încât să fie ambele adevărate. Să considerăm mai întâi, așa cum am făcut-o și până acum, că alăturarea pe orizontală a două nume corespunde poziționării reciproce a obiectelor pe orizontală, iar alăturarea pe verticală a numelor (prescurtată mai sus folosind semnul împărțirii) corespunde poziționării reciproce a obiectelor pe verticală. Eliminând pe rând toate combinațiile de stări de lucruri în care nu ambele propoziții sunt adevărate vom conchide că prima stare de lucruri cuprinde pătratul din stânga și primul pătrat de sus din dreapta, iar a doua cuprinde cele două pătrate din dreapta. Dar am putea, la fel de bine, să considerăm că o propoziție în care numele sunt alăturate pe orizontală reprezintă o stare de lucruri privitoare la poziționarea pe verticală a obiectelor, iar o propoziție în cadrul căreia am folosit semnul împărțirii redă o stare de lucruri privitoare la poziționarea pe orizontală a obiectelor. În această nouă interpretare, "AB" s-ar citi "A este deasupra lui B", iar "B/C" s-ar citi "B este la stânga lui C". Iar acum, după eliminarea tuturor combinațiilor în care nu ambele propoziții sunt adevărate (potrivit cerinței din R1), am conchide că starea de lucruri ce corespunde propoziției "AB" este aceeași ca și mai înainte, dar cea care corespunde propoziției "B/C" cuprinde pătratul din stânga și pătratul de jos din dreapta. Cele două interpretări produc, după cum se poate vedea, rezultate diferite:

Fig. 3

Pentru ca aplicarea regulilor să producă un singur rezultat nu este suficient să "avem în minte" regulile (R1) și (R2) ci și reguli care să ne spună cum să interpretăm regulile (R1) și (R2). Vorbind doar despre (R2), interpretarea pe care ne-am bazat până acum ar putea fi redată, de pildă, prin următoarea schemă:

Fig. 4

Din nou, putem observa că nu este suficient să "avem în minte" schema din figura 4 pentru a ști cum să aplicăm regula (R2). Schema respectivă ne prezintă interpretarea cunoscută doar întrucât știm că unele pătrățele din imagine (cele hașurate) reprezintă nume iar celelalte obiecte. În plus, interpretăm schema respectivă în felul următor: liniile subțiri orizontale indică felul în care se realizează corespondența. Dar am putea la fel de bine să interpretăm schema din figura 4 astfel: liniile subțiri orizontale indică felul în care nu se realizează corespondența. Cu alte cuvinte, am considera, în această interpretare, că interpretarea regulii (R2) redată în figura 4 ne indică faptul că nu trebuie să citim propoziția "AB" prin "A se află la stânga lui B". Întrucât nu avem decât două variante posibile, reiese că varianta corectă este cealaltă: "B se află la stânga lui A" (respectiv "C se află deasupra lui B", pentru propoziția "B/C")[21]. Iar acum, din nou, faptul că "avem în minte" regulile și interpretările regulilor nu ne asigură că vom stabili în mod univoc corespondența dintre numele "A", "B" și "C" și obiectele din figura 2. Dacă am stabili că interpretăm liniile subțiri orizontale din figura 4 ca marcând corespondența dintre nume și obiecte și nu felul în care acestea nu sunt puse în corespondență, ar urma să exprimăm într-un anumit fel și această interpretare. Orice expresia i-am da însă, putem presupune că am avea-o în minte și cu toate acestea nu am ști cum să o interpretăm ș.a.m.d. Pe de altă parte, nu putem considera că am avea în minte altceva decât o expresie a unei reguli sau interpretări.

Să observăm acum că ambele rezultate ilustrate în figura 3 pot fi considerate ca fiind în acord cu regulile (R1) și (R2), în funcție de interpretarea pe care o dăm regulii (R2)[22], iar acest lucru este independent de faptul că tratăm înțelegerea regulii respective drept un proces mintal sau nu. Ceea ce ne poate intriga la exemplul de mai sus este că, în ciuda faptului că nu putem specifica regulile în așa fel încât să putem arăta, prin simpla prezentare a expresiilor acestora, de ce considerăm că rezultatul din partea stângă a figurii 3 este obținut prin urmarea acestor reguli, noi am putut până acum[23] și am putea în fiecare caz similar din viitor să obținem rezultatele corecte. Cu alte cuvinte, în ciuda faptului că noi putem, pe baza convențiilor și exemplelor din capitolele precedente, să stabilim de fiecare dată, atunci când ne întâlnim cu cazuri analoge celui de mai sus, corespondența dintre numele care apar în propoziții și obiectele ce apar în stările de lucruri reprezentate de acestea[24], nu putem garanta corectitudinea rezultatelor prezentând un set complet și riguros de reguli (și interpretări ale acestora) pe care ne bazăm.

Acest lucru ne conduce la cea de-a treia teză a criticii lui Wittgenstein2. Pentru a lămuri mai bine lucrurile, să luăm un nou exemplu. Să presupunem că avem de făcut traduceri între două limbaje, L1 și L2. Cele două limbaje sunt extrem de simple. Fiecare dintre ele cuprinde câte trei cuvinte, cu ajutorul cărora poate fi alcătuit un număr finit de propoziții. Pe scurt, pentru a defini fiecare limbaj prin intermediul vocabularului său vom scrie:

L1 = {Hund, Katze, essen}

L2 = {dog, cat, eat}

Pentru fiecare limbaj în parte, putem preciza propozițiile pe care le putem alcătui în limbajul respectiv printr-o enumerare completă[25].

L1 : (1) "Hund essen", (2) "Katze essen", (3) "Hund essen Katze", (4) "Katze essen Hund"

L2 : (1) "dog eat", (2) "cat eat", (3) "dog eat cat", (4) "cat eat dog"

În ordinea în care au fost enumerate, propozițiile dintr-un limbaj pot fi traduse prin propozițiile din celălalt limbaj printr-o simpla înlocuire. Putem, în plus, să spunem ce înseamnă, pe rând, cele patru propoziții, indiferent că fac parte din L1 sau din L2:

(1L1/2) "Copilul strigă."

(2L1/2) "Părintele strigă.",

(3L1/2) "Copilul strigă părintele."

(4L1/2) "Părintele strigă copilul."

În acest punct știm să traducem fiecare propoziție a unuia dintre cele două limbaje într-o propoziție din celălalt limbaj și avem și o interpretare simplă pentru înțelesul propozițiilor respective. Este greu ca o persoană să se îndoiască de faptul că vom putea realiza de fiecare dată în viitor traducerea corectă, iar în cazul unei greșeli ne vom putea corecta. Să presupunem însă că ne-am îndoi de toate acestea și am cere garanții suplimentare. O modalitate de a înlătura îndoielile, oferind garanțiile cerute, ar fi să specificăm regulile de traducere a propozițiilor din L1 în L2 și invers și să indicăm criteriile prin care verificăm dacă o regulă a fost aplicată corect sau nu. Să enunțăm regulile de traducere din L1 în L2 astfel:

(RT1) Propoziția (1) din L1 este tradusă corect în L2 dacă este înlocuită cu propoziția (1) din L2.

(RT2) Propoziția (2) din L1 este tradusă corect în L2 dacă este înlocuită cu propoziția (2) din L2.

(RT3) Propoziția (3) din L1 este tradusă corect în L2 dacă este înlocuită cu propoziția (3) din L2.

(RT4) Propoziția (4) din L1 este tradusă corect în L2 dacă este înlocuită cu propoziția (4) din L2.

Acum să presupunem că dăm următorul text formulat în L1 unui traducător care urmează să traducă textul în L2:

"Hund essen. Katze essen Hund. Katze essen. Hund essen. Katze essen. Hund essen Katze. Katze essen Hund. Hund essen."

Pentru primele trei propoziții, traducătorul va produce următorul text în L2, așa cum ne așteptam:

"dog eat. cat eat dog. cat eat."

În continuare el va scrie:

"cat eat dog. dog eat cat. dog eat cat. dog eat. dog eat."

Îi vom reproșa, bineînțeles, traducătorului că nu a aplicat corect regulile (RT1 – RT4), dar el poate replica arătându-le că le-a aplicat. Este drept, el a interpretat altfel decât noi expresia "a înlocui propoziția (n) din L1 cu propoziția (n) din L2", și anume astfel:

(I1) "Pentru două limbaje formate din m propoziții, a înlocui propoziția (n) dintr-un limbaj cu propoziția (n) din alt limbaj înseamnă a scrie în locul propoziției (n) din primul limbaj, în mod alternativ, odată propoziția (n) din celălalt limbaj iar următoarea dată propoziția ((m-n) + 1) din celălalt limbaj."

Sigur că aceasta este o interpretare mai complicată a expresiei "a înlocui o propoziție dintr-un șir de propoziții cu o altă propoziție dintr-un alt șir", dar ea nu este imposibilă. Ceea ce trebuie să observăm este că prin enunțarea regulilor, chiar și atunci când am întâlnit în trecut cazuri în care traducătorul părea să le "aplice corect", noi nu am primit nici o garanție că el va proceda astfel și în viitor. Orice regulă poate fi interpretată în așa fel încât ei să i se subsumeze, în calitate de aplicări corecte ale ei, toate cazurile pe care le-am întâlnit în trecut dar și cazuri care să contrazică ceea ce am avut noi în vedere atunci când am formulat regula. La fel, chiar dacă vom adăuga la enunțurile care exprimă regula și enunțuri care exprimă interpretarea avută în vedere de către noi a regulii, acestea din urmă, la rândul lor, pot fi interpretate diferit, cu același rezultat. De pildă, să considerăm că adăugăm la regulile (RT1-RT4) următoarea interpretare:

(IR) "Pentru două limbaje cu același număr de propoziții, a înlocui propoziția (n) dintr-un limbaj cu propoziția (n) din alt limbaj înseamnă a scrie în locul propoziției (n) din primul limbaj, de fiecare dată când o întâlnim, propoziția (n) din celălalt limbaj. "

Acum să presupunem că oferim cuiva spre traducere diferite propoziții, eventual texte care cuprind o aceeași propoziție repetată de mai multe ori, și obținem de fiecare dată rezultatul așteptat. De pildă, următorul text:

"Hund essen. Katze essen Hund. Katze essen. Katze essen Hund. Hund essen."

va fi tradus prin:

"dog eat. cat eat dog. cat eat. cat eat dog. dog eat."

De îndată, însă, ce îi vom oferi spre traducere un text în cadrul căruia ordonarea propozițiilor nu este simetrică, rezultatul nu va mai fi cel așteptat. Un text de forma (1)(3)(2) din L1, de pildă, va fi tradus printr-un text de forma (2)(3)(1) în L2. Traducătorul nostru va pretinde, bineînțeles, că aplică regulile (RT1-RT4) corect, conform interpretării (IR). Vom observa însă că el interpretează (IR) altfel decât noi. Mai precis, pentru expresia "a scrie o propoziție în locul altei propoziții" el oferă următoarea interpretare:

(I2) Pentru a scrie în locul unui șir de una sau mai multe propoziții, p1 p2 … pn, propozițiile corespunzătoare din șirul r1 r2 … rn, se scriu propozițiile respective una câte una, dar începând de la sfârșitul șirului pe care urmează să-l obții ca rezultat spre începutul lui, astfel încât rezultatul să fie de forma: rn rn-1 … r1.

Această interpretare[26] este, firește, doar una dintre numeroasele interpretări posibile ce privesc enunțul (IR). Este ușor de văzut că suntem în situația în care precizarea interpretării corecte a lui (IR) va putea fi, la rândul ei, interpretată altfel decât așa cum am dori ș.a.m.d.

Acest exemplu este menit să ne arate, ca și înainte, că chiar și într-un caz atât de simplu nu reușim să enunțăm regulile pe care le urmăm atunci când traducem din L1 în L2 și să spunem ce înseamnă că am aplicat corect aceste reguli.

Să încercăm să ieșim din această dificultate într-un fel diferit. Este clar că traducerile din L1 în L2 ar putea fi făcute și în mod mecanic. Să ne închipuim că avem la dispoziție un număr mare de tăblițe. Fiecare dintre acestea este inscripționată pe ambele părți. Pe o parte este scrisă una dintre cele patru propoziții din L1 iar pe cealaltă parte a aceleiași tăblițe este scrisă propoziția care îi corespunde în L2. Pentru a formula un text în L1 vom lipi pe un suport transparent mai multe plăcuțe, având grijă ca fiecare dintre acestea să fie așezată cu fața pe care este inscripționată propoziția din L1 în sus. A realiza o traducere ar însemna, în acest caz, a întoarce suportul pe care sunt lipite plăcuțele invers, astfel încât toate sa fie cu cealaltă față (cea lipită pe suportul transparent) în sus. Să presupunem că această acțiune este realizată în mod mecanic, fără intervenția vreunui om[27]. Pentru a garanta că regula este aplicată corect de fiecare dată vom explica, de această dată, funcționarea mecanismului respectiv, precizând eventual corelațiile cauzale în virtutea cărora mecanismul funcționează așa cum a fost proiectat. Putem adăuga că în spatele aplicării corecte a regulii de către noi stă tot un mecanism, dar de această dată unul neurofiziologic. Ne confruntăm însă acum cu o problemă diferită. Fie (L) setul de legi care guvernează corelațiile cauzale în virtutea cărora funcționează mecanismul care, în exemplul nostru, "aplică regulile (RT1-RT4)". Regulile au statut de norme. Am dori să spunem că toate aplicările corecte sunt într-un fel determinate de reguli printr-o relație necesară. Legile din (L) sunt legi empirice care nu pot impune astfel de relații necesare. Să comparăm următoarele două enunțuri:

(C1) Traducerea propoziției "Hund essen" trebuie să fie "dog eat".

(C2) Pe baza (L), traducerea propoziției "Hund essen" va fi întotdeauna "dog eat".

Enunțul (C1) exprimă o regulă, în timp ce enunțul (C2) reprezintă o anticipare. Însă atunci când doream o garanție pentru faptul că regulile vor fi respectate, noi urmăream să obținem ceva diferit de o predicție. Regula ar trebui să rămână valabilă și în condițiile în care aparatul nostru s-ar defecta, sau legile din (L) ar fi infirmate. Funcționarea oricărui mecanism, cu alte cuvinte, ține de fapte contingente, în timp ce funcționarea unei reguli, ni se pare, ar trebui să aibă caracterul necesității.

Toate dificultățile noastre par să provină, potrivit lui Wittgenstein2, din faptul că ne-am reprezentat regula și aplicarea regulii ca pe două elemente diferite, între care există un gol pe care ar trebui să-l umplem. În ciuda faptului că ne putem reprezenta cu ușurință și într-un mod neproblematic, setul tuturor traducerilor corecte din L1 în L2, în ciuda faptului că putem vedea în ce fel regulile exprimate prin (RT1-RT4) sunt încorporate în aceste traduceri[28], noi ne încăpățânăm să identificăm regulile cu niște entități abstracte, separate de activitățile noastre lingvistice, și să căutăm legătura necesară dintre aceste entități și activitățile pe care le realizăm atunci când vorbim sau traducem. Acest lucru, la rândul său, se petrece doar în situația în care ne propunem să întemeiem aplicarea corectă a regulilor (sau a urmării de reguli)[29]. Doar că întrebările care exprimă această problemă apar datorită faptului că noi folosim incorect termeni și expresii precum "regulă", "a urma o regulă", "a aplica regula corect", "a respecta regula" etc.

3. Există, în literatura actuală de specialitate, interpretări diferite ale argumentelor prezentate de Wittgenstein în scrierile sale târzii[30] în sprijinul a ceea ce a fost prezentat aici drept teza imposibilității de a distinge între o regulă și aplicările sale corecte[31]. Articulațiile argumentării, precum și consecințele viziunii lui Wittgenstein2 cu privire la reguli sunt prezentate diferit în cadrul acestor interpretări. Pentru a evalua consecințele poziției lui Wittgenstein2 prezentate aici voi aminti pe scurt felul în care sunt văzute aceste consecințe atunci când sunt prezentate versiuni ale argumentării lui Wittgenstein diferite. Am în vedere două interpretări[32]: (i) cea a lui Saul Kripke[33] și (ii) cea a lui Crispin Wright[34].

(i) Kripke folosește un exemplu de regulă pentru care există un număr infinit de cazuri în care să se pună problema aplicării corecte sau greșite a regulii. Ceea ce pune în evidență exemplul său este că pe baza expresiei regulii și a aplicărilor anterioare ale acesteia nu putem fixa constrângeri normative în privința aplicărilor regulii în cazuri pe care nu le-am întâlnit încă. Întemeierea relației dintre regulă și cazurile anterioare ale aplicării sale, pe de o parte, și aplicarea regulii în cazuri noi (care i se subsumează), pe de altă parte, contează pentru Kripke drept explicare a înțelesului unui termen sau al unei expresii din limbaj. Pentru exemplul folosit aici, fixarea legăturii dintre (RT1-RT4) plus traducerile corecte pe care le-a făcut până acum traducătorul, pe de o parte, și toate traducerile corecte viitoare, pe de altă parte, ar conta, în sensul lui Kripke, drept lămurire a înțelesului expresiei:

(E) "a traduce din L1 în L2".

Atâta timp cât, în ciuda traducerilor corecte realizate până acum, o interpretare diferită a regulilor (RT1-RT4) permite ca o nouă traducere să fie realizată altfel decât ne-am aștepta[35], traducerile de până acum nu au nici o relevanță pentru înțelesul expresiei (E). Întrucât acest lucru se poate repeta în orice moment, concluzia este că nu există fapte relevante semantic. Înțelegem aici prin "fapte" comportamentul anterior al traducătorului precum și conținuturile sale mentale (care ar include regulile (RT1-RT4), interpretarea corectă a acestora ș.a.m.d.). Concluzia argumentului lui Wittgenstein, în interpretarea lui Kripke, ar fi că nu putem face apel la fapte pentru a lămuri ce înseamnă că o expresie din limbaj are un anumit înțeles. O propoziție de forma "expresia x are înțelesul Y" este, în acest sens, o propoziție pentru care nu dispunem de condiții de adevăr. Sugestia lui Kripke (interpretându-l pe Wittgenstein2) pare să fie, pe scurt, următoarea. Nu avem de ales decât să renunțăm să mai precizăm condițiile de adevăr pentru astfel de propoziții. Vom putea în schimb să precizăm condiții de asertabilitate pentru ele, iar pentru aceasta ne vom baza pe acordul comunității vorbitorilor.

(ii) Interpretarea lui Crispin Wright poate fi văzută, din perspectiva chestiunilor discutate aici, ca aducând anumite lămuriri suplimentare. Să considerăm că regulile semantice precizează condițiile în care, dat fiind un anumit termen j , putem spune despre ceva că "este j ". În sensul acesta, regula specifică înțelesul termenului j . Într-un mod asemănător cu cel al lui Kripke, deși folosind o terminologie diferită, Wright consideră că argumentarea lui Wittgenstein are drept concluzie că regulile semantice nu sunt dependente de o investigație factuală. În termenii exemplului oferit mai înainte, interpretarea lui Wright ne poate lămuri asupra poziției lui Wittgenstein în cazurile în care exemplul este modificat după cum urmează. Să presupunem că nu ne confruntăm cu un singur interlocutor, un traducător de la care ne așteptăm să urmeze regulile (RT1-RT4), ci cu o comunitate de traducători din L1 în L2, toți părând să aplice în mod corect regulile (RT1 – RT4) în felul în care am intenționat noi să o facă. Acum, cineva ar putea considera că faptul că această comunitate aplică în mod corect regulile reprezintă un fapt relevant semantic. Cu alte cuvinte, ar considera că putem justifica pe deplin regulile prin apel la acest fapt. Ceea ce pune în evidență Wright este că, și în această situație, rămâne deschisă posibilitatea ca întreaga comunitate să înceapă să aplice în mod diferit regulile și să ne ofere o interpretare a lor astfel încât atât aplicările trecute, cât și cele prezente să apară ca fiind în acord cu regulile respective. Apelul la acordul comunității traducătorilor, în acest caz, nu ne întemeiază să spunem că regulile semantice pot fi justificate printr-o investigație factuală. Consecințele paradoxului urmării de reguli sunt evaluate de Wright diferit. El opune acest paradox proiectului semanticii formale davidsoniene. Cerințele pe care ar trebui să le satisfacă o astfel de teorie semantică, potrivit lui Wright ar fi (a) ca limbajul să fie prezentat ca având o structură determinată și (b) ca această structură să poată fi pusă în evidență printr-o axiomatizare finită. Pentru Wright, argumentul lui Wittgenstein are drept consecință teza că nu poate fi impusă cerința (a) ca cerință necesară pentru o teorie semantică. Cu alte cuvinte, nu se poate spune de ce este necesar ca o teorie semantică pentru limbaj să specifice (în cadrul unui set complet de reguli) structura acestuia[36].

Nu voi intra în detalii privitoare la aceste interpretări sau alte interpretări existente. De asemenea, voi lăsa deoparte încercările de a oferi un răspuns la argumentele lui Wittgenstein2 în diferitele versiuni puse în evidență prin intermediul acestor interpretări. O intervenție în cadrul dezbaterii iscate de "problema urmării de reguli" ar necesita o lucrare separată. Ceea ce trebuie să reținem este că nu există un acord în privința existenței unui răspuns la dificultățile puse în evidență de Wittgenstein2, indiferent de interpretarea dată argumentelor sale.

4. Să încercăm acum să evaluăm consecințele tezelor critice ale lui Wittgenstein în condițiile în care nici un răspuns la argumentele sale nu poate fi formulat.

Una dintre consecințe, sugerată de către teza (1) ar fi că nu putem construi o teorie semantică completă pentru limbajul natural. În acest caz, ceea ce ne-ar rămâne de făcut, în cazul în care am dori să ne asigurăm că atunci când ridicăm o problemă filosofică reușim să o exprimăm prin intermediul unei întrebări cu sens, ar fi să cercetăm separat, în lipsa unei teorii generale (a unui set de criterii universal valabile) fiecare întrebare în parte, încercând să ne lămurim dacă aceasta are sau nu sens. Pe parcursul acestei investigații vom face apel la regulile semantice pe care le urmăm în mod tacit și vom încerca, atunci când se cere, să aplicăm aceste reguli la cazurile noi cu care ne confruntăm. De asemenea, pentru diferite expresii ce apar în formularea avută în vedere vom încerca să infirmăm teza că expresiile respective, în folosirea pe care le-o dăm în contextul respectiv, au sens. Pentru aceasta vom căuta probabil să imaginăm exemple în care una sau alta dintre expresiile respective este folosită într-un mod asemănător, dar formularea rezultată nu are sens. În cazul în care încercările noastre de a infirma ipoteza că întrebarea pe care o cercetăm e lipsită de sens vor eșua, vom conchide că este vorba de o întrebare cu sens, ce exprimă o problemă autentică. Va trebui însă să ne mulțumim cu faptul că nu avem, în ciuda precauțiilor pe care ni le-am luat, nici o garanție că întrebarea respectivă este, într-adevăr, cu sens. Mai mult, teza (3) pare să ne indice faptul că însăși căutarea unei justificări definitive a concluziei că ne ocupăm de o întrebare cu sens ar fi absurdă, întrucât încercarea de a oferi o justificare ar presupune garantarea unei conexiuni necesare între regulile semantice (reguli pe baza cărora ne-am formulat concluzia) și aplicarea corectă a acestora, iar această întreprindere este, la rândul ei, lipsită de perspective.

O ultimă observație. În interpretarea oferită aici, poziția lui Wittgenstein2 este că e greșit să căutăm să oferim o garanție pentru existența unei conexiuni necesare între reguli și aplicarea corectă a acestora. Cărui fapt i se datorează însă această greșeală? Putem specula în privința unui răspuns la această întrebare, ținând însă cont de viziunea lui Wittgenstein2, și să remarcăm următorul lucru. Am putea considera că orice formulare menită să exprime o regulă nu are, de fapt, un statut diferit de restul formulărilor din limbaj. Nu diferă, de pildă, de formulările pe care le producem atunci când oferim cuiva exemple pe baza cărora să "aplice corect o regulă"[37], sau generalizări după care să se ghideze, însă generalizări care nu au decât un rol mnemotehnic. Greșeala noastră stă în a distinge între reguli ca entități abstracte și cazurile în care noi vorbim "respectând regulile". Suntem îndemnați să realizăm această distincție de faptul că noi considerăm că anumite formulări din limbaj (cele despre care spunem că "exprimă reguli") sunt diferite de alte formulări. În ce anume constă diferența? Dacă vorbim despre reguli semantice, probabil am fi tentanți să răspundem că, spre deosebire de formulările obișnuite, formulările ce exprimă reguli semantice aparțin metalimbajului. Vom vedea în următorul capitol că, din punctul de vedere al lui Wittgenstein, nu putem distinge între limbaj și metalimbaj.

NOTE

[1] Îi sunt îndatorat în mod special profesorului Bill Child (University College, Oxford), care a avut amabilitatea să-mi xerocopieze și să-mi trimită multe dintre materialele bibliografice pe care le-am consultat pentru redactarea acestui capitol.

[2] Postulatul unei semantici realiste. Vezi teza (6), cap. 1 și teza (4), cap. 2.

[3] Prima presupoziție a unei semantici logice. Vezi teza (6), cap. 1, teza (3a), cap. 2.

[4] Principiul compoziționalității. Vezi teza (5), cap. 1 și teza (1), cap. 2.

[5] Presupoziția atomismului lingvistic. Vezi cap. 2, teza (2a).

[6] Principiul atomismului logic. Vezi secțiunile 2 și 4, cap. 3.

[7] A doua presupoziție a unei semantici logice. Vezi cap. 1, teza (6) și secțiunile 1 și 4 din cap. 3.

[8] Presupoziția separării semanticii de pragmatică. Vezi cap. 4, secțiunea 1.

[9] Presupoziția caracterului independent al limbajului. Vezi. cap. 4, secțiunea 4.

[10] Principiul închiderii semantice (și al caracterului sistematic al limbajului).

[11] Wittgenstein1 păstrează această poziție până în anii '30. Vezi, de pildă, PG, partea I, II, § 27. Vezi PI § 81, spre exemplu, pentru o prezentare retrospectivă a acestei viziuni făcută de către Wittgenstein2.

[12] În sensul obișnuit al cuvântului "gramatică", a ceea ce se învață în școală sub acest nume și nu în accepția specială a lui Wittgenstein2.

[13] Vezi, de pildă, Jon Barwise & John Etchemendy, "Computers, visualization and the nature of reasoning" în T. W. Bynum & James H. Moor (editori), The Digital Phoenix. How Computers are Changing Philosophy, Blackwell, Oxford, 1998, pp. 97-101.

[14] Forma generală a regulii de deducție, în acest caz, este:

j & y |- j

[15] În accepția specială a lui Wittgenstein2 (vezi PR și PG passim.).

[16] Nu trebuie însă ca vorbitorul să fi avut intenția să respecte regula atunci când a vorbit. Cazul este analog celui în care, în ciuda faptului că am aruncat o hârtie la gunoi în mod automat, fără să mă gândesc la ceea ce fac, dacă aș fi întrebat de ce am făcut astfel (în loc să arunc hârtia pe jos sau în altă parte), aș răspunde furnizând regula: "Nu este bine să faci mizerie pe jos."

[17] Vezi PI § 83, 84.

[18] Vezi PI § 85, 87, PI § 143-184, BB (trad. rom.) pp. 43-46 ș.a.m.d.

[19] PI § 185-242 și RFM passim.

[20] Dacă acest exemplu pare implauzibil, poate fi imaginat un altul, mai banal. Să luăm în considerare întrebarea "X aleargă sau nu la galop?" și să ne întrebăm dacă are sau nu sens să ne întrebăm, cu privire la un șoarece care fuge, dacă aleargă sau nu la galop. Un răspuns posibil ar fi că numai despre cai ne putem întreba dacă aleargă sau nu la galop. Aceasta ar fi, în fond, o regulă care să guverneze aplicarea cu sens a expresiei "a alerga la galop". Dar ne putem imagina că întâlnim o vietate care în anumite privințe seamănă cu un cal iar în altele nu. În acest caz nou, noi nu vom ști dacă regula noastră se aplică sau nu. Un alt răspuns ar putea fi, eventual: "Regula este că are sens să te întrebi dacă felul în care aleargă X este sau nu galop doar în cazul în care X are picioare." Iar acum putem, în aceeași manieră, să ne închipuim că întâlnim o ființă cu privire la care avem îndoieli dacă să spunem că are sau nu picioare.

Un caz diferit ar fi acela în care, în ciuda faptului că este vorba chiar de un cal, am cerceta dacă are sens să ne întrebăm, pentru un cal care înoată, dacă acesta înoată la galop sau nu. Ceea ce pune în evidență acest caz este că nu dispunem de o regulă pe baza căreia să știm dinainte care sunt toate situațiile în care ar avea sens să folosim expresia "la galop" (chiar dacă regula ne poate indica unele cazuri în care ar fi lipsit de sens să folosim expresia, cum ar fi cazul cu "a sta la galop").

[21] După aplicarea regulii vom conchide acum că pătratul din stânga este B, iar dintre cele două pătrate din dreapta, cel de sus este C și cel de jos este A.

[22] La fel, am putea formula regula (R1) ca pe o regulă generală a funcțiilor de adevăr și să interpretăm semnul "&" din propoziția (p1) ca stând pentru alt operator logic. Interpretările diferite ar constitui feluri diferite în care stabilim cum se aplică regula (R1) la cazul propoziției (p1).

[23] Vezi, de pildă, exemplul bazat pe figura 1 din prima secțiune a capitolului 4.

[24] Și, în plus, am putea chiar automatiza acest proces.

[25] În ciuda asemănărilor, nu trebuie considerat că L1 și L2 au ceva în comun cu limba germană sau limba engleză. Acest lucru se va vedea mai bine în continuare. Am ales cuvinte din limbile respective pentru a ușura urmărirea exemplului. Propozițiile (1-4) din L1 și L2 nu sunt corecte gramatical nici în engleză, nici în germană și nici nu este nevoie să fie.

[26] Dacă dorim putem, probabil, inventa și motivații pentru această interpretare. Să ne închipuim că traducătorul nostru scrie întotdeauna textul rezultat pe o altă foaie decât cea pe care

a scris textul de tradus și verifică dacă a scris propozițiile una în locul celeilalte, ca și când ar verifica dacă o imagine reprezintă oglindirea unei alte imagini.

[27] Motivul este lesne de intuit. Putem observa că, dintr-un punct de vedere, regulile din exemplul nostru nu sunt reguli semantice. Cu alte cuvinte, pentru a le aplica traducătorul nu trebuie neapărat să înțeleagă limbajele L1 și L2. Din acest punct de vedere, dacă am înlocui regulile (RT1-RT4) cu o regulă precum:

(RM) Întoarce suportul pe care sunt lipite plăcuțele cu cealaltă față în sus.

traducătorul nostru ar putea, din nou, să interpreteze diferit și această regulă, și interpretarea corectă a ei ș.a.m.d.

[28] În fond, am putea foarte bine să considerăm că enunțurile (RT1-RT4) nu sunt reguli, ci exemple de traduceri pe baza cărora am învățat să traducem corect din L1 în L2. La fel, putem vedea că regulile pe baza cărora automatizăm anumite acțiuni ale noastre sunt niște simple generalizări, și nu reguli propriu-zise, întrucât le lipsește caracterul normativ.

Faptul că regulile sunt încorporate în ceea ce numim "aplicări corecte ale regulilor" nu înseamnă că practica lingvistică poate modifica instantaneu regulile pentru fiecare utilizare în parte a fiecărui individ luat separat. Aceasta pentru că, din punctul de vedere al lui Wittgenstein2, această practică este una socială.

[29] Ne aflăm, cu alte cuvinte, în situația în care încercăm să dăm un răspuns unui presupus oponent sceptic care afirmă ca atunci când cineva încalcă regula nu îi putem arăta, pe baza acesteia, ca așa stau lucrurile.

[30] În principal în PI § 185-242.

[31] Teza (3) din secțiunea precedentă.

[32] O a treia interpretare, diferită de cele pe care le prezint în continuare dar mai apropiată de interpretarea de aici, poate fi găsită la John McDowell (vezi McDowell, John, "Meaning and Intentionality in Wittgenstein's Later Philosophy", Midwest Studies in Philosophy, vol. XVII (1992), pp. 40-52 și McDowell, John, Mind, Value and Reality, Harvard University Press, Cambridge, Massachusetts & Londra, 1998, articolul 11, "Wittgenstein on Following a Rule", pp. 221-262.)

[33] Vezi Saul Kripke, Wittgenstein on rules and private language, Harvard University Press, Cambridge, 1982. O bună prezentare a argumentului în versiunea lui Kripke poate fi găsită în Alexander Miller, Philosophy of language, UCL Press, Londra, 1998, pp. 153-219. Pentru o prezentare sistematică a dezbaterilor generate de această interpretare vezi Paul Boghossian, "The rule-following considerations", Mind (1989), pp. 507-549.

[34] Vezi Crispin Wright, "Rule-Following, Objectivity and the Theory of Meaning", în Holtzman, Steven H. & Leich, Christopher M. (eds.), Wittgenstein: to Follow a Rule, Routledge & Kegan Paul, Londra, 1981, pp. 99-117. Pentru o linie în care a evoluat discuția inițiată de interpretarea lui Wright, vezi răspunsul lui Gareth Evans la textul lui Wright în Evans, Gareth, Colected Papers, Clarendon Press, Oxford, 1985, pp. 322-342, "Semantic Theory and Tacit Knowledge", precum și critica răspunsului lui Evans în Charles Travis, "On Constraints of Generality", Proceedings of the Aristotelian Society, vol. XCIV (1993/4), pp. 165-188.

[35] Iar aici nu este vorba de un caz nou în care ar urma să fie aplicate regulile, ci de o nouă aplicare a regulilor la unul dintre cele patru cazuri posibile.

[36] Este ușor de intuit ce stă în spatele acestei critici. Potrivit lui Davidson (vezi, de pildă, "Truth and Meaning", Synthese, 17(1967), pp. 304), cerințele (a) și (b) sunt necesare pentru explica cum este posibil să înțelegem un număr potențial infinit de formulări în limbaj, în ciuda faptului că nu dispunem decât de un vocabular finit. Concluzia argumentului lui Wittgenstein, în versiunea lui Wright, este că nu putem indica, pe baza unei investigații factuale, ce înseamnă că noi înțelegem o anumită expresie din limbaj.

[37] Vezi nota 28, unde am sugerat același lucru.

VI. De ce Ludwig Wittgenstein nu spune nimic despre limbaj?[1]

Afirmația că Ludwig Wittgenstein respinge posibilitatea de a formula propoziții despre limbaj, cu alte cuvinte, respinge distincția consacrată dintre limbaj și metalimbaj nu reprezintă, cred, un loc comun al exegezei wittgensteineene de circulație. Pentru acest motiv, prima parte a acestui capitol va fi dedicată justificării acestei afirmații. În următoarea voi încerca să redau câteva argumente ce pot fi formulate în sprijinul afirmației respective, în spiritul viziunii lui Wittgenstein2 asupra limbajului. Întrucât distincția dintre limbaj și metalimbaj poate fi cu ușurință înlocuită, în cazul în care se renunță la ea, prin distincția dintre termeni obișnuiți ai limbajului și termeni semantici, voi continua cu câteva observații privind statutul termenilor semantici din punctul de vedere al lui Wittgenstein2. În încheiere voi pune în discuție distincția lui Wittgenstein dintre "a spune" și "a arăta", pentru a vedea în ce măsură aceasta îi permite lui Wittgenstein să-și exprime viziunea cu privire la limbaj fără a prezenta o anumită teorie semantică.

1. Pentru a identifica un punct de pornire, să ne amintim de felul în care este introdusă distincția dintre limbaj și metalimbaj de către Alfred Tarski. Tarski oferă următorul exemplu al antinomiei mincinosului[2], într-o formă puțin modificată: să notăm propoziția de pe următoarea pagină cu p:

(p) p este falsă.

Observăm că:

"p este falsă" este identică cu p.

"p este falsă" este adevărată dacă și numai dacă p este falsă.

Din (1) și (2) decurge:

(3) p este adevărată dacă și numai dacă p este falsă[3].

Această din urmă propoziție este însă o contradicție. Greșeala constă, potrivit lui Tarski, în faptul că în schema lui (2) – x este adevărată dacă și numai dacă q[4] – am substituit prin p o propoziție ce conține deja expresia "este falsă".[5] Pentru a evita o astfel de greșeală este necesar să excludem posibilitatea de a substitui pe p prin "p este falsă" și invers. Atâta timp însă cât admitem că p este o literă propozițională ce prescurtează "p este falsă", nimic nu ne împiedică să facem substituția. Dacă este să considerăm drept greșită această substituție avem nevoie de noi reguli, astfel încât să putem indica care reguli sunt încălcate prin efectuarea substituției respective. Regula suplimentară pe care trebuie să o luăm în considerare, în viziunea lui Tarski, este de a nu folosi un limbaj semantic închis [6] – un limbaj care cuprinde și predicate semantice precum "adevărat". Această regulă este produsă odată cu constituirea unei ierarhii a limbajelor, respectiv a distincției dintre limbaj și metalimbaj.

Wittgenstein se raportează într-o manieră complet diferită la antinomia mincinosului. El scrie:

Einer kommt an Leuten und sagt: "Ich lüge immer". Sie antworten: "Nun, dan können wir dir trauen!" – Aber könnte er meinen, was er sagte? Gibt es nicht wirklich Währes zu sagen; sei es was immer?

"Ich lüge immer!" – Nun, und wie war's mit diesem Satz? – "Der war auch gelogen!" – "Aber dann lügst du also nicht immer! – "Doch, alles ist gelogen!"

Wir würden vielleicht von diesem Menschen sagen, er meint mit «wahr» und mit «lügen» nicht dasselbe, was wir meinen. Er meine vieleicht, so etwas wie: was er sage, flimmere; oder nichts komme wirklich vom Herzen[7].

Din perspectiva sa, mincinosul din antinomie nu face neapărat o greșeală, spunând despre el însuși că minte. Rostirea cu pricina s-ar putea să nu fie o propoziție descriptivă, susceptibilă, la rândul ei, de a fi adevărată sau falsă. Ea ar putea, în schimb, să facă parte dintr-un alt joc de limbaj, ca exclamație[8]. În acest caz, nu se pune problema de a soluționa antinomia făcând apel la distincția dintre limbaj și metalimbaj, ci de a identifica un joc de limbaj familiar în care poate apărea o asemenea exclamație.

Care ar fi însă atitudinea lui Wittgenstein1 față de această chestiune? Pentru a discuta acest lucru trebuie să revenim la forma modificată a antinomiei, așa cum o găsim la Tarski. Să luăm din nou propoziția (p):

p este falsă.

Pentru Tarski aceasta ar putea fi o formulare acceptabilă, atâta timp cât ținem cont că "este falsă" e un predicat semantic, al metalimbajului. Pentru Wittgenstein, însă, "p este falsă" pur și simplu nu este o propoziție, pentru că: "[…] o propoziție nu poate să enunțe ceva despre ea însăși, căci semnul propozițional nu poate să fie conținut în el însuși […]"[9]. În genere, nici autoreferința, nici metalimbajul, nu-și au locul în cadrul unui sistem în care nu putem avea nume decât pentru obiecte[10], nu și pentru semne simple, expresii, clase ori secvențe ale unor expresii dintr-un limbaj, relațiile dintre ele etc.[11]

Astfel, putem spune în genere, chiar dacă sub rezerva că facem o afirmație provizorie, că analiza limbajului în Tractatus este incompatibilă cu acceptarea unei ierarhii a limbajelor. Această interpretare e în acord cu cel puțin încă două elemente constante ale poziției lui Wittgenstein1. În primul rând, este vorba de respingerea teoriei russelliene a mulțimilor: "Teoria claselor este cu totul de prisos în matematică."[12] Or, este știut faptul că teoria mulțimilor[13] stă la baza încercării lui Russell de a soluționa antinomia mincinosului, printr-o "tipizare" a adevărului și falsului[14], și de asemenea inspiră soluția lui Tarski – introducerea unei ierarhii a limbajelor în cadrul căreia categoriile semantice sunt tipizate[15]. În al doilea rând, este vorba de finitismul lui Wittgenstein, ca poziție ce exclude tocmai existența unei teorii generale a claselor, ca limbaj de ordin infinit[16]. Un traseu deductiv care să înglobeze atât presupoziția lui Wittgenstein că nu e posibilă o ierarhie a limbajelor, cât și cele două teze amintite, deși ar putea fi în principiu schițat, nu pare a fi deosebit de relevant aici. Este suficient să observăm că aceste trei teze sunt în acord.

Pasaje din scrierile târzii ale lui Wittgenstein par să confirme ipoteza noastră. Să comparăm, de pildă:

[…] die Philosophie hat es […] mit kalkülen zu tun, wie sie es mit Gedanken, Sätzen und Sprachen zu tun hat. Hätte sie's aber wesentlich mith dem Bregriff des Kalküls von allen Kalkülen, so gäbe es eine Metaphilosophie. (Aber die gibt es nicht. Man könnte alles, was wir an sagen habe, so darstellen, daß das als ein leitender Gedanke erschiene.)[17]

și:

Man könnte meinen: wenn die Philosophie vom Gebrauch des Wortes «Philosophie» redet, so müsse es eine Philosophie zweiter Ordnung geben. Aber es ist eben nicht so; sondern der Fall entspricht dem der Rechtschreibelehre, die es auch mit dem Wort «Rechtschreibelehre» zu tun hat, aber dann nicht eine solche zweiter Ordnung ist[18].

Ni se spune, în feluri diferite, că nu poate exista o filosofie de ordinul doi, sau o metafilosofie[19]. Ce înseamnă acest lucru? O filosofie, în sensul de filosofie tradițională, ia forma unor întrebări și răspunsuri formulate într-un anumit limbaj. Să ne amintim că, potrivit poziției formulate în Tractatus, un limbaj funcționează potrivit unor reguli de tipul regulilor de calcul. A investiga aceste reguli ar reveni la a folosi un sistem de reguli de un ordin superior după care să funcționeze limbajul în care, prin intermediul întrebărilor și răspunsurilor, realizăm investigația. Or, pentru Wittgenstein acest lucru nu este posibil. La fel, un limbaj al unei filosofii de ordinul doi, în care să se poată vorbi despre cuvinte precum "filosofie", "timp", "înțeles", "minte", sau, pur și simplu, despre cuvinte în genere, ca elemente ale unui limbaj propriu unei filosofii de ordinul întâi, nu are cum să existe. Acest lucru este sugerat de către Wittgenstein2, de pildă, în PI § ¶1. La 120 PI §120 ¶2 el continuă astfel:

[…] bei meinen Erklärungen, die Sprache betreffend, schon die volle Sprache (nicht etwa eine vorbereitende, vorläufige) anwenden muß […].

Ja, aber wie können uns diese Ausführungen dann befriedigen? – Nun, deine Frage waren ja auch schon in dieser Sprache abgefaßt; mußten in dieser Sprache ausgedrückt werden, wenn etwas zu fragen war![20]

Wittgenstein spune aici ceva oarecum diferit, și anume că, dacă ar fi să punem întrebări filosofice în genere, deci și întrebări privitoare la anumite cuvinte ("filosofie", "înțeles", "minte" etc.), ar trebui să putem folosi limbajul comun[21]. Nimic nu exclude însă, s-ar putea replica, posibilitatea ca în cadrul limbajului comun să fie cuprinse toate componentele necesare constituirii unui metalimbaj. Cu toate acestea, chiar dacă vom dispune de aceste componente, tot nu le vom putea folosi, potrivit lui Wittgenstein, în scopul de a formula întrebări într-un metalimbaj aferent metafilosofiei. Aceasta pentru că orice exprimare corectă se realizează în cadrul unui joc de limbaj, iar în măsura în care vorbim într-un joc de limbaj, nu putem vorbi despre ceea ce intră în jocul de limbaj respectiv[22].

Pentru a conchide, ipoteza interpretativă propusă aici pare a fi acceptabilă[23]. Este imposibil de distins, atât din punctul de vedere al lui Wittgenstein1, cât și din cel al lui Wittgenstein2[24], între limbaj și metalimbaj. Vom cerceta în continuare cum se poate argumenta, în spiritul lui Wittgenstein2, în favoarea acestei teze.

2. Să luăm un exemplu de propoziție formulată în metalimbaj:

(1M) Propoziția "Zăpada e albă" este adevărată DDACĂ zăpada e albă.

Pentru ca această propoziție să fie în metalimbaj, metalimbajul ar trebui să conțină cel puțin următoare elemente:

(i) nume pentru toate expresiile din limbaj (incluzând aici și propozițiile)[25];

(ii) predicate semantice ("x este adevărat(ă)", "x are sens", "x referă la y" ș.a.m.d.);

(iii) versiunile din metalimbaj ale conectorilor logici[26];

Sunt oare suficiente elementele de la (i – iii)? Ce putem spune despre propoziția că zăpada e albă care apare în partea dreaptă a echivalenței din (1M)? Dacă vom spune că aceasta este o propoziție obișnuită din limbaj, atunci cum mai putem susține că (1M) este formulată în metalimbaj, în condițiile în care o parte a ei aparține limbajului? Avem două alternative: (a) fie să spunem că metalimbajul include și limbajul, (b) fie să spunem că în metalimbaj dispunem de "traduceri" ale tuturor propozițiilor din limbajul obiect. Am putea, de pildă, în acest al doilea caz, să considerăm că limbajul obiect reprezintă o versiune a limbii române din care am eliminat toate modalitățile de a ne referi la limbaj, precum și predicatele semantice, iar metalimbajul este limba engleză (din care am eliminat toate modalitățile de a ne referi la expresii și propoziții ale limbii engleze). Vom rescrie, atunci, propoziția (1M) astfel:

(2M) The sentence "Zăpada e albă" is true IFF the snow is white.

Indiferent însă care variantă o vom alege, putem observa că metalimbajul ne permite să spunem tot ceea ce am putea spune și în limbajul obiect. Într-adevăr este greu să susținem, pentru o propoziție complexă de forma j Û y , că aceasta ar face parte din limbajul în care a fost formulată, dar j sau y nu ar face parte. Cu alte cuvinte, dacă (2M), de pildă, face parte din metalimbaj, atunci și următoarele două propoziții fac parte din metalimbaj:

(3M) The sentence "Zăpada e albă" is true.

(4M) The snow is white.

Dar (4M) este traducerea propoziției că zăpada e albă. Ne-am putea întreba: în ce sens metalimbajul este diferit de limbaj? Putem, probabil, să numim limbajul nostru natural, în care avem posibilitatea să vorbim despre propoziția că zăpada e albă, dar și să spunem că zăpada e albă, un metalimbaj. Dar care ar fi atunci limbajul obiect? Probabil răspunsul s-ar sprijini pe distincția dintre formulări în cadrul cărora ne referim la ceva din limbaj și formulări în cadrul cărora nu ne referim la ceva din limbaj.

Cum distingem între aceste două tipuri de formulări? Dacă avem în vedere propozițiile sau expresiile din limbaj în calitate de ocurențe, atunci acestea nu se disting prin nimic de alte obiecte fizice. În plus, ar fi curios să susținem, pe această linie că o propoziție precum "Cerul este albastru" face parte din limbaj, iar o propoziție precum "Propoziția pe care ai rostit-o mai devreme suna ca un cântec" face parte din metalimbaj. Am putea încerca să spunem că, de fiecare dată când vorbim despre cuvinte sau propoziții noi nu avem în vedere simbolurile prin care sunt exprimate acestea, ci clase abstracte care conțin astfel de simboluri. De pildă, propoziția "zăpada e albă" ar fi o mulțime care cuprinde toate simbolurile propoziționale rostite sau scrise care au același înțeles cu "zăpada e albă". Dar dacă doar în aceasta ar consta distincția noastră, anume că formulările din metalimbaj cuprind în mod necesar și astfel de referiri la mulțimi abstracte de obiecte, atunci am avea din nou probleme. Ar trebui, de pildă, să spunem că o propoziție precum "Roșul este o culoare" nu poate fi formulată decât în metalimbaj, pentru că și în cadrul ei avem o expresie pe care o folosim pentru a referi la o clasă abstractă de obiecte (toate obiectele roșii)[27].

Să facem o nouă încercare. Vom spune că, spre deosebire de expresiile care nu referă la ceva din limbaj, cele care referă la ceva din limbaj referă la clase abstracte de un tip aparte. Anume, obiectele care intră în fiecare dintre aceste clase (semnele pentru cuvinte și propoziții) au în comun proprietăți semantice (respectiv faptul că au același înțeles), în timp ce obiectele care compun alte clase de obiecte nu au în comun decât proprietăți fizice (a avea culoarea roșie etc.). Dar această definiție nu ne este de prea mare folos. Să ne aducem aminte că încercarea de a distinge între limbaj și metalimbaj face parte din preliminariile necesare pentru construirea unei teorii semantice. Cu alte cuvinte, pentru a formula (în metalimbaj) o teorie semantică, aceasta urmând să cuprindă propoziții despre limbaj (propoziții în cadrul cărora să apară predicate semantice, nume pentru expresiile din limbajul obiect etc.), noi trebuie să dispunem deja de o modalitate de a distinge metalimbajul de limbaj. Explicația expresiei "a avea același înțeles" ar trebui să fie, la rândul său, formulată în cadrul teoriei semantice pe care vizăm să o construim. Ca atare, nu putem să ne folosim de această expresie atunci când încercăm să formulăm distincția dintre limbaj și metalimbaj.

Pe de altă parte, dacă vom încerca să identificăm o altă proprietate pe care membrii unei clase abstracte lingvistice[28] o au în comun, și anume o proprietate care să nu fie exprimată prin apel la predicate semantice[29], atunci distincția între clase abstracte ale căror elemente au proprietatea respectivă și clase semantice ale căror elemente nu au proprietatea respectivă ar părea arbitrară. Or, atunci când dorim să justificăm distincția dintre limbaj și metalimbaj noi nu ne propunem să facem aceasta printr-o stipulare convențională[30].

Mai putem observa, cu titlu general, că dificultățile de a distinge între limbaj și metalimbaj se datorează în parte, atunci când ne raportăm, în maniera lui Wittgenstein2, la limbaj ca însumare a comportamentelor noastre lingvistice, dificultăților de a distinge între aceste comportamente și comportamentele non-lingvistice.

3. Să lăsăm însă deoparte, pe moment, distincția dintre limbaj și metalimbaj. Ceea ce trebuie să reținem este că pare a fi vital pentru această distincție să putem distinge mai întâi, dar nu pe baza unei teorii semantice, între predicate semantice și predicate de alt tip. De altfel, am putea foarte bine să renunțăm la distincția dintre limbaj și metalimbaj. Atâta timp cât dispunem de predicate semantice, noi putem construi o teorie semantică despre limbaj impunând anumite restricții pe baza cărora să eliminăm paradoxurile datorate autoreferențialității[31]. Este suficient să putem preciza în ce anume constă caracterul special al unor cuvinte și expresii precum "propoziție", "cuvânt", "a avea sens", "a fi adevărat", "a numi" ș.a.m.d. Wittgenstein2 ne avertizează că nu vom putea realiza acest lucru:

Wir sind in der Täuschung, das Besondere, Tiefe, das uns Wesentliche unserer Untersuchung liege darin, daß sie das unvergleichliche Wesen der Sprache zu begreifen trachtet, D. i., die Ordnung, die zwischen den Begriffen des Satzes, Wortes, Schließens, der Wahrheit, der Erfahrung, usw. besteht. Diese Ordunng ist eine Über-Ordnung zwischen – sozusagen – Über-Begriffen. Während doch die Worte «Sprache», «Erfahrung», «Welt», wenn sie eine Verwendung haben, eine so niedrige haben müssen, wie die Worte «Tisch», «Lampe», «Tür».[32]

Dacă termeni precum "propoziție", "limbaj", "nume", "referință" etc. exprimă asemănări de familie[33], nu genuri naturale, atunci este într-adevăr dificil de precizat în ce sens asemenea termeni au un statut diferit de cel al altor termeni din limbaj. Aceasta întrucât este dificil, în primul rând, să îi definim precis, pe baza unor trăsături comune ale tuturor numelor, propozițiilor etc.

Cu siguranță că am putea construi o teorie semantică din vocabularul căreia să facă parte astfel de termeni, iar termenii să îi definim în interiorul teoriei, pe baza unor stipulări. Putem considera că o teorie fonetică a limbajului este construită potrivit acestui model – termenii teoretici sunt introduși pe baza unor stipulări, iar teoria cuprinde generalizări empirice, nu reguli cu caracter normativ. Ceea ce ne interesează din punct de vedere filosofic, atunci când urmărim să construim o teorie semantică pentru limbajul natural, este mai mult decât atât.

Să ne amintim de interesul principal care a inițiat și investigația de aici. Atunci când considerăm că are rost să ne luăm anumite precauții minime înainte de a ne raporta la o întrebare filosofică, ne gândim că întrebarea ar putea fi lipsită de sens, în pofida intuițiilor noastre lingvistice superficiale. Dar pericolul avut în vedere de noi nu se reduce la posibilitatea existenței unei teorii care să stipuleze anumite criterii pentru a distinge între sens și nonsens, iar potrivit acestor criterii întrebarea noastră să apară drept lipsită de sens. O astfel de teorie nu are de ce să ne îngrijoreze. Ne îngrijorează în schimb posibilitatea ca, potrivit regulilor semantice ale limbajului, reguli pe care o teorie semantică le-ar putea surprinde și prezenta în cadrul unui sistem ordonat și complet și pe care și noi înșine le-am putea recunoaște, la o privire atentă, drept norme ale vorbirii cu sens, întrebarea pe care am ridicat-o să fie lipsită de sens.

4. Concluziile criticii wittgensteineene la adresa distincției dintre limbaj și metalimbaj pot fi puse, bineînțeles, în discuție. Oponentul prezumtiv al lui Wittgenstein2 ar putea fi, mai cu seamă, neliniștit de următoarea întrebare: "Dacă lucrurile stau așa cum pretinde Wittgenstein2, astfel încât este imposibil să formulezi o teorie filosofică despre limbaj, cum se face că Wittgenstein2 însuși reușește să facă o serie de afirmații despre limbaj?" Dacă poziția exprimată explicit de către Wittgenstein în a doua perioadă are drept efect reducerea filosofiei la o activitate de descriere a unor porțiuni ale limbajului, cu scopul de a "trata" erorile care apar în folosirea limbajului de către filosofii tradiționali[34], respingerea distincției dintre limbaj și metalimbaj, odată adăugată acestei poziții, aproape că o transformă într-o poziție închisă față de orice critici[35]. Nu este posibilă o teorie alternativă a limbajului, care să surclaseze perspectiva lui Wittgenstein, din acest punct de vedere, pentru că, pur și simplu, nu dispunem de un metalimbaj în care să fie formulată această teorie. Dar cum este posibil ca Wittgenstein însuși să scape de consecințele viziunii sale?

Distincția din prima perioadă a lui Wittgenstein dintre a spune și a arăta[36] (respectiv distincția din a doua perioadă, dintre a explica și a descrie[37] joacă în cadrul filosofiei lui Wittgenstein un rol predominant[38]. Ceea ce va susține Wittgenstein, din acest puncte de vedere, atât în prima perioadă[39], cât și în a doua[40], este că el nu spune propriu-zis nimic despre limbaj, nu construiește o teorie a limbajului natural, nu explică funcționarea limbajului, ci doar oferă o descriere, un tablou, o serie de exemple, uneori de analogii, pe baza cărora să vedem ceea ce se află în fața ochilor noștri. Anume, că limbajul nu funcționează așa cum ne închipuim atunci când dorim să construim o teorie semantică a limbajului, mânați fiind de interese filosofice.

Distincția dintre "a spune" și "a arăta" ne poate crea impresia că ne confruntăm cu o viziune (cea a lui Wittgenstein2) care se sustrage unei discuții critice, bazate pe argumente[41]. Să încercăm să ne lămurim. În primul rând, să observăm că, potrivit lui Wittgenstein2, propriile sale "remarci filosofice" joacă rolul unor schițe ce trebuie așezate într-o anumită ordine, pentru a forma un tablou. Acest mod de a proceda ar putea, la rândul său, să facă parte dintr-un anumit joc de limbaj, înrudit cu numeroase jocuri de limbaj, dar și alte activități extralingvistice, în cadrul cărora are loc învățarea[42]. Este vorba de a descrie funcționarea limbajului în anumite situații date, unele imaginate, de a da exemple pe baza cărora să putem realiza că în unele cazuri greșim ș.a.m.d. Am putea, de pildă, să considerăm, în continuarea considerațiilor din capitolul precedent[43], că în toate cazurile în care în aparență ne este prezentată o regulă, expresia regulii este folosită doar cu titlu de exemplu, menit să ne arate cum să "aplicăm corect regula"[44]. În alte cazuri, generalitatea formulării ne va împiedica să vedem lucrurile astfel, dar vom putea considera că formularea respectivă joacă un rol mnemotehnic[45].

Chiar și atunci când ni se arată cum să respectăm o regulă noi nu suntem neapărat reduși la tăcere sau lipsiți de posibilitatea unei replici, datorită vreunor caracteristici speciale ale jocului de limbaj în care ne aflăm. Să ne imaginăm următoarea situație. Cineva dorește să mă învețe cum să folosesc corect, din punct de vedere gramatical, cuvântul "chibrit". Atunci când eu formez pluralul "chibrite", mă va corecta arătându-mi, eventual pe baza unor exemple, că termenul corect din punct de vedere gramatical este "chibrituri". Dar eu aș putea, la rândul meu, să găsesc exemple în care interlocutorul meu să întâlnească formulări care să îi fie și lui extrem de familiare și în cadrul cărora cuvântul este folosit cu pluralul pe care îl foloseam eu ("chibrite"). Interlocutorul meu mi-ar putea replica acum arătându-mi că între cazurile pe care mi le oferea el drept exemplu și cele pe care i le-am prezentat eu există o diferență. El va fi de acord cu folosirea termenului așa cum propun eu în cazurile asemănătoare cu cele aduse în discuție de mine, dar nu și în cazuri precum cele aduse de el în discuție ș.a.m.d.[46]

Într-o manieră asemănătoare, o "critică internă" a viziunii lui Wittgenstein2 ar putea fi realizată prin formularea unor exemple care să pună în evidență faptul că limbajul funcționează altfel decât în descrierile oferite de acesta. Bineînțeles, aceasta nu este sigura critică posibilă. Este greu însă de susținut că respingerea distincției dintre limbaj și metalimbaj sau respingerea ideii că dispunem în limbaj de termeni cu un statut privilegiat – termenii semantici – ar face ca poziția lui Wittgenstein2 să devină contradictorie, sau închisă față de orice fel de argumente.

NOTE

[1] Țin să mulțumesc profesorilor Mircea Flonta, Adrian-Paul Iliescu, Sorin Vieru, Ilie Pârvu și Mihail Radu Solcan, de la Universitatea din București, precum și domnului profesor Gabriel Sandu, de la Universitatea din Helsinki, pentru sugestiile făcute și discuțiile purtate, discuții care mi-au prilejuit, în genere, clarificarea cel puțin a unora dintre ideile ce se regăsesc în acest text. Datorez mulțumiri, de asemenea, profesorului Mark Amadeus Notturno, de la Central European University, care mi-a pus la dispoziție manuscrisul ultimei sale cărți, aducând numeroase critici interesante la unul din textele ce stau la baza acestui capitol, precum și profesorului Eike von Savigny, de la Universitatea din Bielefeld, pentru observațiile sale critice.

[2] O prezentare critică a diferitelor încercări de soluționare a antinomiei mincinosului poate fi găsită în Kirkham, Richard L., Theories of Truth. A Critical Introduction, The MIT Press, Cambridge, Massachusetts, Londra, 1992, cap. 9 The Liar Paradox, pp. 271-306.

[3] Într-o variantă desfășurată, acest raționament ar putea avea forma:

p prescurtează propoziția "p este falsă". (presup.)

"p este falsă" este identică cu "p este falsă". (identitate)

"p este falsă" este identică cu p. (decurge din (2), aplicând regula enunțată în (1))

p și "p este falsă" sunt două expresii intersubstituibile salva veritate. (din (3), interpretând identitatea ca intersubstituibilitate salva veritate a expresiilor respective)

"p este falsă" este adevărată dacă și numai dacă p este falsă. (definiția semantică a adevărului)

p este adevărată dacă și numai dacă p este falsă. (din (5), substituind salva veritate pe "p este falsă" prin p)

[4] Reprezentând enunțul (2) prin A(a) « q (a are proprietatea A dacă și numai dacă se realizează condiția q), schema pe baza căreia facem substituția este: A(x) « q.

[5] Alfred Tarski, The Concept of Truth in Formalized Languages, în Logic, Semantics, Metamathematics (papers from 1923 to 1938), translated by J. H. Woodger, (2nd edition), Hackett Publishing Company, Indianapolis, 1990, p. 157-158.

[6] Vezi Alfred Tarski, The Semantic Conception of Truth and the Foundation of Semantics (apărut inițial în Philosophy and Phenomenological Research, vol. 4 (1944), pp. 341-375), în A. P. Martinich (ed.), The Philosophy of Language (3rd edition), Oxford University Press, Oxford, New York, 1996, pp. 65-66.

[7] Engl.: "Someone comes to people and says: "I always lie". They answer: "Well, in that case we can trust you!" – But could he mean what he said? Is there not a feeling of being incapable of saying something really true; let it be what it may?

"I always lie!" – Well, and what about that? – "It was a lie too!" – But in that case you don’t always lie! – "No, it’s all lies!"

Perhaps we should say of this man that he doesn’t mean the same thing as we do by "true" and by "lying". He means perhaps something like: What he says flickers; or nothing really comes from his heart.

It might also be said: his "I always lie" was not really an assertion. It was rather an exclamation." (RFM, III §58) Vezi și RFM, V § 30.

[8] Când exclam, de pildă, "Ce vreme!" nu afirm nimic despre starea vremii. Acest lucru e cu atât mai evident în acest exemplu, cu cât formularea mea nici măcar nu cuprinde vreo informație despre vreme. Cu toate acestea, ceea ce am spus are un rost (cum ar fi în cadrul unei comunicări axate pe schimbul de impresii, nu de informații).

[9] T 3.322. Vezi și T 4.442.

[10] Vezi, în acest sens T 3.203, 3.22 (pentru o înțelegere adecvată, acestea trebuie să fie corelate cu T 3.3).

[11] Cf. Alfred Tarski, The Concept of Truth in Formalized Languages, în Logic, Semantics, Metamathematics (papers from 1923 to 1938), translated by J. H. Woodger, (2nd edition), Hackett Publishing Company, Indianapolis, 1990, p. 210, acestea sunt elemente necesare ale unui metalimbaj.

[12] T 6.031. Pentru o discuție mai detaliată vezi și T 3.33 – 3.333, și de asemenea

RFM, V §29.

[13] Sau "teoria tipurilor".

[14] Vezi A. N. Whitehead & Bertrand Russell, Principia Mathematica, vol. I, Cambridge, 1910, p.45.

[15] Vezi Alfred Tarski, op. cit., p. 210-211.

[16] Pentru o discuție amănunțită a acestor chestiuni vezi: Charles F. Kielkopf, Strict Finitism – An examination of Ludwig Wittgenstein’s Remarks on The Foundation of Mathematics, Mouton, , The Hague, Paris, 1970.

[17] "Filosofia se ocupă de calcule în același sens în care se preocupă de gânduri, propoziții și limbaje. Dar dacă ar fi fost cu adevărat preocupată de conceptul de calcul, și astfel de conceptul de calcul al tuturor calculelor, ar exista ceva o metafilosofie. (Dar nu există. Am putea prezenta tot ceea ce avem de spus astfel încât acesta să apară ca un gând călăuzitor)" (Engl: "Philosophy is concerned with calculi in the same sense as it is concerned with thoughts, sentences and languages. But if it was really concerned with the concept of calculus, and thus with the concept of calculus of all calculi, there would be such a thing as metaphilosophy. (But there is not. We might so present all that we have to say that this would appear as a leading principle.)") – PG, Partea I, VII, § 72.

[18] "Se poate gândi: dacă filosofia tratează despre folosirea cuvântului «filosofie», trebuie să existe o filosofie de ordinul doi. Dar nu este așa; este mai degrabă precum în cazul ortografiei, care se ocupă de cuvântul «ortografie» printre altele, fără a fi astfel de ordinul doi." (Engl.: "One might think: if philosophy speaks of the use of the word "philosophy" there must be a second-order philosophy. But it is not so: it is, rather, like the case of orthography, which deals with the word "orthography" among others without then being second-order.") – PI §121.

[19] Pentru o discuție detaliată a acestei chestiuni, vezi Hans-Johan Glock, Grammar and Methodology. On Wittgenstein’s Latter Conception of Philosophy (Thesis for the degree of D. Phil., Michaelmas, 1989), 7.2 Philosophy without Meta-Philosophy, în special pp. 309-314.

[20] "Când dau explicații trebuie să folosesc limbajul complet dezvoltat (nu vreun fel de limbaj pregătitor, provizoriu); […] Da, dar atunci cum pot să ne satisfacă aceste explicații? – Ei bine, întrebările tale au fost formulate în cadrul acestui limbaj; trebuia să fie exprimate în acest limbaj, dacă era ceva de întrebat!" (Engl.: "In giving explanations I have already to use language full-blown (not some sort of preparatory, provisional one); […] Yes, but then how can these explanations satisfy us? – Well, your very questions were framed in this language; they had to be expressed in this language, if there was anything to ask!"). Sublinierea îmi aparține.

[21] Pentru teza că limbajul "complet dezvoltat" despre care vorbește Wittgenstein este, în fapt, limbajul comun, vezi PI §116, §124 și BB (trad. rom) pp. 71-72.

[22] Pentru această idee vezi OC §391, §396.

[23] Câteva locuri în care poate fi găsită sugestia unei interpretări asemănătoare cu cea de aici sunt: Michael Friedman, Carnap’s Aufbau Reconsidered, în Noűs 21/1987, p. 535 și Hans-Johan Glock, în A Wittgenstein Dictionary, Blackwell, Oxford, 1996, passim. Merril B. Hintikka și Jaako Hintikka (în Investigating Wittgenstein, Basil Blackwell, Oxford, 1986, cap. 1) îi atribuie lui Wittgenstein2, pe aceeași linie, o înțelegere a limbajului ca "mediu universal". Distincția dintre language as a calculus și language as a universal medium (vezi Jean van Heijenoort, Logic as Calculus and Logic as Language, Syntese 17 (1967), 324-330) pare însă de natură să inducă în eroare, atunci când este îi este aplicată lui Wittgenstein. Aceasta în principal pentru că, după cum mi se pare, distincția aglutinează două alte distincții: (a) cea între o poziție potrivit căreia regulile limbajului sunt de același fel cu regulile unui calcul și o poziție ce neagă acest lucru; (b) cea dintre o poziție care accepta o ierarhie a limbajelor și o alta care nu accepta decât existența unui singur limbaj, conceput ca mediu universal al comunicării. Distincția (a) poate fi folosită pentru a deosebi între poziția lui Wittgenstein1 și cea a lui Wittgenstein2. Distincția (b) nu mai poate fi folosită în același fel.

[24] Se cuvine să facem o observație. Așa cum reiese din analiza de mai sus, neacceptarea metalimbajului s-ar putea datora, la rândul său, concepției generale a Tractatus-ului, concepție potrivit căreia relația de oglindire dintre limbaj și lume este caracterizată printr-o simetrie deplină. Se poate ridica problema următoare: odată cu schimbarea perspectivei asupra relației dintre limbaj și lume, în filosofia lui Wittgenstein din a doua perioadă, se renunță la această imagine; cum s-ar explica respingerea în continuare a metalimbajului? Cu titlu provizoriu, putem face o sugestie. O imagine care să joace, în a doua perioadă, rolul jucat de cea dintâi, ar putea fi cea potrivit căreia limbajul, conceput ca activitate lingvistică întrepătrunsă cu alte activități și comportamente umane, nu admite o ierarhie internă. Nu putem vorbi despre nivele ale limbajului, sau despre o ierarhie a limbajelor, așa cum nu putem vorbi despre o ierarhie a activităților implicate în amenajarea unei grădini. (Putem vorbi, bineînțeles, despre o succesiune preferabilă sau chiar necesară a activităților implicate în amenajarea grădinii. Nu vom considera însă că o activitate care trebuie să preceadă alteia este, să zicem așa, o meta-activitate. Nu am spune acest lucru nici măcar despre activitățile de reparare a uneltelor folosite în amenajarea grădinii. Acestea nu sunt activități privitoare la celelalte activități. Am putea spune, cel mult, că ele nu sunt activități de amenajare a grădinii, dar nu și că, față de acestea din urmă, sunt meta-activități.)

[25] Metalimbajul ar trebui să conțină eventual o regulă pe baza căreia, pentru orice expresie/propoziție A din limbaj, să putem construi un nume cu ajutorul căruia să referim la A. În cazul de față numele este format folosind semnele citării.

[26] Aceasta întrucât "DDACĂ", în propoziția (1M), face parte din metalimbaj. Trebuie să putem distinge între conectorii logici din limbaj și cei din metalimbaj. De pildă, în cazul următoarei propoziții:

(1'M) Propoziția "Zăpada e albă dacă și numai dacă afară plouă" este adevărată DDACĂ zăpada e albă dacă și numai dacă afară plouă.

putem lua în considerare următoarele două formalizări posibile:

(1'M1) A(c) « (p « q)

(1'M2) A(c) Û (p « q)

Vom considera că formalizarea corectă este (1'M2), întrucât aceasta pune în evidență faptul că echivalența dintre A(c) și (p « q) este exprimată în metalimbaj.

[27] Am putea spune, bineînțeles, că propoziția "roșul este o culoare" nu poate fi formalizată corect decât în logica de ordinul doi. Doar că distincția logică de ordinul întâi /vs./ logică de ordinul doi nu se suprapune distincției limbaj /vs./ metalimbaj, așa cum dorim să o formulăm aici.

[28] Exemple de asemenea clase abstracte lingvistice ar fi: termenul "câine", propoziția "zăpada e albă" etc.

[29] În plus, ar trebui să nu se asume că proprietatea respectivă este una pe baza căreia ar putea fi definită o proprietate semantică, fiindcă această asumpție nu poate fi exprimată explicit decât într-o teorie semantică.

[30] Un exemplu poate fi edificator. Să introducem prin stipulare distincția dintre clase de obiecte ale căror elemente pot intra în relații cauzale de un anumit tip cu celelalte obiecte (de pildă, în relații cauzale ce nu pot fi subsumate unor legi care să cuprindă doar ecuații lineare) și celelalte clase de obiecte. Vom putea acum să distingem între două limbaje: primul nu cuprinde și expresii prin care să ne referim la clasele abstracte de obiecte de primul tip, al doilea cuprinde și astfel de expresii. Am putea acum să numim primul limbaj "metalimbaj" iar pe cel de al doilea "limbaj obiect". Este însă evident că noi nu vrem să introducem distincția dintre limbaj și metalimbaj în acest mod.

[31] Vezi, de pildă, încercarea întreprinsă de Jon Barwise și John Etchemendy în The Liar: An Essay In Truth and Circularity, Oxford University Press, Oxford, 1987, de a construi o semantică situațională în cadrul căreia nu se apelează la o ierarhie a mulțimilor, respectiv a limbajelor. Vezi, de asemenea, și Jon Barwise & John Perry, Situations and Attitudes, Cambridge MIT Press, Cambridge Mass., 1983.

[32] "Suntem pradă iluziei că tot ceea ce este aparte, profund, esențial în investigația noastră rezidă în încercarea de a capta esența de necomparat a limbajului. Adică ordinea existentă între conceptele de propoziție, cuvânt, demonstrație, adevăr, experiență și așa mai departe. Această ordine este o supra-ordine, ca să spunem așa, între niște supra-concepte. Dar cu siguranță, dacă cuvintele 'limbaj', 'experiență', 'lume' au o folosire, aceasta trebuie să fie una la fel de umilă precum cea a cuvintelor 'masă', 'veioză', 'ușă'." (Engl.: "We are under the illusion that what is peculiar, profound, essential, in our investigation, resides in its trying to grasp the incomparable essence of language. That is, the order existing between the concepts of proposition, word, proof, truth, experience, and so on. This order is a super-order between – so to speak – super-concepts. Whereas, of course, if the words 'language', 'experience', 'world', have a use, it must be as humble a one as that of the words 'table', 'lamp', 'door'.") – PI § 97 ¶2. Vezi și PI § 96.

[33] Să observăm că Wittgenstein nu susține că toți termenii din limbaj funcționează după modelul asemănărilor de familie. Dacă ar susține așa ceva, această afirmație ar conta drept o indicare a unei anumite esențe a limbajului. Dar cuvântul "limbaj" (sau expresia "termen din limbaj") funcționează după modelul asemănărilor de familie, astfel încât este imposibil de precizat o trăsătură pe care toți termenii din limbaj ar avea-o în comun. E posibil ca unii termeni să trimită la o clasă de obiecte care au toate un set de trăsături comune.

[34] Vezi însă P. M. S. Hacker, Insight and illusion: themes in the philosophy of Wittgenstein, Clarendon Press, Oxford, 1986, p. 140 și urm., pentru o interpretare complet diferită, potrivit căreia nici chiar critica adusă de Wittgenstein filosofiei în a doua perioadă nu exclude posibilitatea de a face filosofie într-o manieră sistematică.

[35] Pentru o discuție mai detaliată a acestor chestiuni, vezi: Gheorghe Ștefanov, "Wittgenstein's Challenge to the Contemporary Philosophy", în Paul Weingartner, Gerhard Schurtz and Georg Dorn (eds.), The Role of Pragmatics in Contemporary Philosophy: Papers of the 20th International Wittgenstein Symposium, August 10-16, 1997, Kirchberg am Wechsel: Volume VII of the series "Contributions of the Austrian Ludwig Wittgenstein Society", (Kirchberg am Wechsel: ALWS, 1997), pp. 915-920.

[36] Vezi T 4.121 – 4.122.

[37] Vezi: Ludwig Wittgenstein, PG Partea I, II, § 30, și de asemenea PI I §124, §126.

[38] Erik Stenius (Wittgenstein's Tractatus, Blackwell, Oxford, 1960, pp. 208-209) pune uneori în opoziție chiar showing și describing. Dincolo de această referință, care se poate datora unei utilizări neglijente a terminologiei, afirmația că distincția din filosofia târzie a lui Wittgenstein, între a explica și a descrie este analogă (sau vine în prelungirea) distincției dintre a spune și a arăta, necesită argumente suplimentare. Nu voi discuta însă această chestiune aici.

[39] T 6.53-654.

[40] Vezi introducerea la PI, ¶2-3.

[41] Într-o manieră asemănătoare cu cea a unui maestru Zen, oponentul nostru s-ar putea întotdeauna sustrage discuției, afirmând că el nu ne spune nimic, ci doar ne arată ceva, iar noi nu avem nimic de replicat, ci trebuie doar să vedem ceea ce ne arată. Comparația între anumite pasaje din textele lui Wittgenstein2 și unele teme Zen este prezentă în literatura de comentariu (vezi, de pildă, Hudson, H., "Wittgenstein and Zen Buddhism" în Philosophy East West, 23/1973, pp. 471- 481, pentru o evaluare a disputelor privitoare la această temă).

[42] Dacă, de pildă, doresc să învăț pe cineva să prepare o cafea, aș putea să îi arăt cum se face acest lucru. Uneori voi însoți gesturile mele de explicații ("acum adaug zahărul", "acum iau cafeaua de pe foc" etc.), dar nu neapărat. Pot învăța pe cineva să recunoască obiectele dintr-o lume precum cele folosite în exemplificările din capitolele precedente și să identifice, după ce îi sunt prezentate mai multe "propoziții" în limbajul simplificat al acelor exemple, numele fiecărui obiect în parte (dacă se presupune că propozițiile respective sunt adevărate). Iar acest lucru îl pot face arătându-i cum procedez. Pot învăța pe cineva, în același fel, să joace jocul de limbaj din PI §2, rostind pe rând cuvintele "grindă", "lespede", "pilon" etc. și aducând de fiecare dată obiectul al cărui nume l-am rostit.

[43] Vezi cap. 5, nota 28.

[44] Și ar fi de lipsit de sens să ne întrebăm, cu privire la această afirmație, unde este regula însăși, sau sub ce formă ne este ea comunicată ca atare, separat de astfel de exemple.

[45] Cu alte cuvinte, ne folosește în situațiile în care nu ne mai amintim ceea ce am învățat, dar nu și în situațiile în care ne confruntăm cu un caz nou.

[46] Ne putem închipui, în mod analog, situația în care doi bucătari își împărtășesc unul celuilalt, uneori corectându-se reciproc, experiența pe care o au privitor la prepararea unei anumite mâncări. Ei ar putea face acest lucru lucrând împreună în bucătărie, fără a enunța reguli și fără a schimba, în sensul tradițional al cuvântului, argumente, dar unul dintre rezultatele posibile ale întâlnirii lor este ca fiecare să își modifice felul în care procedează în prepararea mâncării respective.

Considerații finale

Mi-am propus, pe parcursul acestei lucrări, să cercetez condițiile pe care ar trebui să le satisfacă o teorie semantică relevantă filosofic a limbajului natural, ținând cont de unele considerații, observații critice, exemple și argumente formulate de către Wittgenstein în scrierile sale târzii. Rezultatul acestei investigații nu este probabil prea spectaculos. Am identificat o serie de presupoziții față de care sunt angajate unele abordări contemporane în filosofia limbajului[1] și am pus în evidență anumite relații ce există între aceste presupoziții. Am ajuns la concluzia că, deși este discutabil dacă Wittgenstein2 ne oferă argumente constrângătoare pentru a renunța la orice proiect de construcție a unei teorii semantice pentru limbajul natural, cel puțin proiectul unei semantici compoziționale realiste (având în vedere un realism de felul celui ilustrat în Tractatus), în cadrul căreia regulile semantice să fie complet reductibile la reguli logice pare puțin plauzibil.

Un rezultat la fel de puțin spectaculos, dar poate semnificativ, al acestei investigații îl constituie identificarea unui punct nodal al disputei privitoare la posibilitatea unei teorii semantice a limbajului natural. Între presupozițiile față de care poate fi angajată o asemenea teorie, un loc central pare să îl dețină asumpția că atunci când folosim limbajul noi suntem implicați într-o activitate guvernată de reguli, în așa fel încât putem decide în fiecare caz, pe baza unui sistem complet al acestor reguli, dacă procedăm corect sau incorect. Putem concede susținătorilor unei teorii semantice că vor reuși să respingă argumentele lui Wittgenstein2 ce vizează celelalte presupoziții puse în discuție aici și, întrucât aceste presupoziții se bazează, la rândul lor, pe asumpția formulată mai sus, să ne concentrăm în continuare asupra acestei asumpții fără a pierde nimic din greutatea criticilor la adresa proiectului lor. Considerațiile lui Wittgenstein2 cu privire la urmarea regulilor conțin critica asumpției respective, iar diferitele versiuni în care a fost prezentată critica, precum și numeroasele încercări de a formula un răspuns la această critică pun în evidență faptul că amenințarea pe care o reprezintă critica respectivă la adresa proiectelor actuale din filosofia limbajului a fost resimțită în mod acut.

O continuare firească a investigației realizate aici ar putea fi, ca atare, o abordare a unei problematici mai bine precizate. Cercetarea s-ar putea restrânge la problema urmării de reguli, respectiv la analiza detaliată a argumentelor critice și a replicilor formulate în favoarea tezei că putem justifica, într-un fel sau altul, aplicarea corectă a unei reguli semantice. Încercarea de a soluționa problemele generate de observațiile critice ale lui Wittgenstein2 cu privire la urmarea de reguli ar putea avea următoarea formă. Mai întâi, ar trebui să fie propusă o interpretare a poziției sale care, într-un sens, să aibă un caracter privilegiat. Acest "caracter privilegiat" ar ține de următorul lucru. Interpretarea ar urma să fie de așa natură încât găsirea unui răspuns la versiunea respectivă a argumentelor lui Wittgenstein să atragă după sine găsirea unui răspuns și pentru argumentele respective interpretate diferit, dar conversa să nu fie valabilă. Cu alte cuvinte, interpretarea "privilegiată" ar reda poziția lui Wittgenstein în forma cea mai provocatoare, cu condiția ca poziția respectivă să nu devină contradictorie. Discutarea răspunsurilor posibile ar urma să se facă prin raportare la această interpretare "privilegiată", urmărindu-se fie găsirea unei soluții adecvate, fie, acolo unde este cazul indicarea imposibilității formulării unui răspuns ce se bazează pe anumite presupoziții.

Îmi voi permite acum să apreciez consecințele pe care le-ar putea avea faptul că în urma cercetării prefigurate aici s-ar ajunge la concluzia că respectivele considerații critice cu privire la urmarea de reguli au caracter constrângător, cu alte cuvinte, că nu putem să construim o teorie semantică a limbajului natural. Bineînțeles, un astfel de rezultat nu ar conduce la concluzia că nu putem construi o teorie a limbajului lipsită de caracter normativ – aceasta ar fi obținută pe baza unor generalizări descriptive, menite să surprindă felul în care obișnuiește să vorbească o anumită comunitate de vorbitori, la un moment dat, și ar avea același statut cu cel al unui tratat de fonetică. Nu ne-am putea servi de o astfel de teorie pentru a testa întrebările noastre filosofice, pentru a ne asigura că au sens. Ceea ce nu înseamnă, însă, că am fi lipsiți de posibilitatea de a testa întrebările noastre filosofice. Astfel de teste vor presupune punerea în discuție a intuițiilor noastre lingvistice superficiale, încercarea de a construi exemple de formulări lipsite de sens care să cuprindă expresiile ce apar în cadrul întrebărilor avute în vedere, căutarea unor analogii etc. Rezultatul testelor, oricât de concludent ar fi, nu va avea un caracter definitiv. Am putea totuși, în cazul unui rezultat pozitiv, să ne considerăm la adăpost față de posibilitatea ca problema de care urmează să ne ocupăm să se dovedească a fi lipsită de sens. Desigur, aceste prolegomene semantice vor trebui să fie reluate pentru fiecare nouă întrebare pe care dorim să ne-o punem. Dar ele nu vor fi inutile. Rezultatele pe care le-am putea obține în urma investigării unei probleme vor fi, din acest punct de vedere, mai greu de contestat.

Situația prezentată mai sus nu este, totuși, cea mai proastă situația în care am putea descoperi că ne aflăm. Am pomenit la începutul acestei lucrări faptul că filosofia târzie a lui Wittgenstein conține două provocări. Prima privea posibilitatea de a obține, cu titlu preliminar, clarificări sistematice, pe baza unei teorii semantice a limbajului natural. A doua provocare privea posibilitatea în genere a filosofiei (concepută ca activitate de punere și rezolvare de probleme). În cazul în care prima provocare ar avea succes, noi am putea, în continuare, să ne ocupăm de problemele filosofice propriu-zise, chiar dacă nu vom avea garanția deplină că legitimitatea uneia sau alteia dintre problemele ce fac obiectul interesului nostru nu ar putea fi niciodată pe bună dreptate contestată. În cazul în care cea de a doua provocare s-ar dovedi, la rândul ei, îndreptățită, ar trebui să renunțăm complet să mai concepem filosofia ca activitate de punere și rezolvare de probleme. Munca filosofului s-ar reduce la dizolvarea problemelor filosofice. Aceasta ar fi concepută ca o activitate perpetuă de îndreptare a greșelilor la care ne conduc intuițiile noastre lingvistice superficiale.

Probabil că este imposibil, pentru o persoană cu interese filosofice autentice, să accepți să te rezumi la a întreprinde o astfel de activitate. O astfel de persoană va resimți acut existența unor probleme filosofice autentice și va considera că este important să le dedice atenția și eforturile. În ciuda acestor impresii subiective, însă, rigorile unei atitudini raționale ne pot împiedica să ne ocupăm de asemenea "probleme filosofice" atâta timp cât asupra cercetărilor noastre planează pericolul ca provocările lui Wittgenstein să se dovedească îndreptățite.

NOTE

[1] Datorită limitărilor de timp, legătura dintre presupozițiile discutate aici și diferite proiecte contemporane din filosofia limbajului nu a fost decât uneori sugerată. Această lipsă poate fi totuși ușor completată de către lucrări de sinteză deja existente, cum ar fi Lycan, William G., Philosophy of Language, Routledge, Londra și New York, 2000 sau Miller, Alexander, Philosophy of language, UCL Press, Londra, 1998.

Bibliografie

1. Wittgenstein

Wittgenstein, L., Werkausgabe im 8 Bänden, Sürkamp, Frankfurt /Main, vol. I (1960), Logisch-philosophische Abhandlung, Tagebucher 1914-1916, Philosophische Untersuchungen; vol. II (1964), Philosophische Bemerkungen; vol. IV (1969) Philosophische Gramatik;

Wittgenstein, L., Tractatus logico-philosophicus, Routledge & Kegan Paul, Londra, 1961;

Wittgenstein, L., Tractatus logico-philosophicus suivi de Investigations philosophiques, Introduction de Bertrand Russell, Librairie Gallimard, Paris, 1961;

Wittgenstein, L., Tractatus logico-philosophicus (fragmente) în: Filosofia contemporană – orientări și tendințe – vol. III, Mihail Radu Solcan (ed.), Academia "Ștefan Gheorghiu" & Universitatea București, Catedra de filosofie, Caiet documentar 10/1982 (pp. 22-43);

Wittgenstein, L., Tractatus logico-philosophicus, Ed. Humanitas, București, 1991;

Wittgenstein, L., Notebooks 1914-1916, G. H. von Wright & G. E. M. Anscombe (ed.), Harper Torchbooks, New York, 1969;

Wittgenstein, L., Letters to C. K. Ogden: with comments on the English translation of the Tractatus Logico-Philosophicus, G. H. von Wright (ed.), Basil Blackwell, Oxford, 1983;

Wittgenstein, L., "Some Remarks on Logical Form", Proceedings of Aristotelian Society, Suppl. Vol. IX (1929), pp. 162-171;

Wittgenstein, L., The Blue and Brown Books, Basil Blackwell, Oxford, 1961;

Wittgenstein, L., Caietul albastru, Ed. Humanitas, București, 1993

Wittgenstein, L., Remarks on The Foundation of Mathematics (Bemerkungen über die Grundlagen der Matematik), Edited by G. H. von Wright, R. Rhees, G. E. M. Anscombe, Translated by G. E. M. Anscombe, Basil Blackwell, Oxford, 1956;

Wittgenstein L., Philosophical Grammar, Translated by Anthony Kenny, Basil Blackwell, Oxford, 1974;

Wittgenstein L., Philosophical Investigations, Edited by G. H. von Wright, R. Rhees, G. E. M. Anscombe, Translated by G. E. M. Anscombe, Basil Blackwell, Oxford, 1953;

Wittgenstein, L., Cercetări filosofice (fragmente) în: Filosofia contemporană – orientări și tendințe – vol. III, Mihail Radu Solcan (ed.), Academia "Ștefan Gheorghiu" & Universitatea București, Catedra de filosofie, Caiet documentar 10/1982 (pp. 108-123);

Wittgenstein, L., On Certainty (Uber Gewißheit), Edited by G. E. M. Anscombe and G. H. von Wright, Translated by Denis Paul and G. E. M. Anscombe, Basil Blackwell, Oxford, 1979;

Wittgenstein, L., Vermischte Bemerkungen, Suhrkamp Verlag, Frankfurt am Main, 1977;

Wittgenstein, L., Însemnari postume 1914-1951, Ed. Humanitas, București, 1995;

Wittgenstein, L., Philosophical Occasions, Hackett, Indianapolis, 1993;

Moore, G. E., Wittgenstein’s Lectures in 1930-33, în G. E. Moore, Philosophical Papers, Allen and Unwin, Londra, 1959 (reprodus în: Ammerman, R (ed.)., Clasics of Analytical Philosophy);

2. Lucrări secundare despre Wittgenstein

Anscombe, G. E. M., An Introduction to Wittgenstein’s Tractatus, Hutchinson University Library, Fourth edition, Londra, 1971;

Black, Max, A Companion to Wittgensten's Tractatus, Cambridge University Press, Cambridge, 1964;

Block, Irving (ed.), Perspectives on the Philosophy of Wittgenstein, Basil Blackwell, Oxford, 1981.

Borgis, Ilona, Index zu Ludwig Wittgenstein’s "Tractatus logico-philosophicus" und Wittgenstein-Bibliographie, Verlag Karl Alber, Freiburg/München, 1968

Copi, Irving M. & Beard, Robert W. (eds.), Essays on Wittgenstein's Tractatus, Routledge & Kegan Paul, Lodra, 1966;

Diamond, Cora, The Realistic Spirit : Wittgenstein, Philoshopy, and the Mind (Representation and Mind), Bradford Books, 1995;

Glock, Hans-Johan, A Wittgenstein Dictionary, Blackwell, Oxford, 1996;

Glock, Hans-Johan, Grammar and Methodology. On Wittgenstein’s Latter Conception of Philosophy (Thesis for the degree of D. Phil., Michaelmas, 1989);

Goddard, Leonard & Judge, Brenda, "The Metaphysics of Wittgenstein's Tractatus", în Australasian Journal of Philosophy, Monograph No. 1, June 1982;

Grayling, A. C., Wittgenstein, Oxford University Press, Oxford, 1989 (trad. rom., Ed. Humanitas, București, 1996);

Hacker, P. M. S., Insight and illusion: themes in the philosophy of Wittgenstein, Clarendon Press, Oxford, 1986;

Hacker, P. M. S. & Baker, G. P., Meaning and Understanding: An Analytical Commentary on Wittgenstein’s Philosophical Investigations, Blackwell, Oxford, 1980;

Hacker, P. M. S. & Baker, G. P., Rules, Grammar and Necessity: An Analytical Commentary on the Philosophical Investigations, Blackwell, Oxford, 1985;

Hacker, P. M. S., Meaning and Mind: An Analytic Commentary on the Philosophical Investigations, Blackwell, Oxford, 1990;

Hacker, P. M. S., Mind and Will: An Analytical Commentary on the Philosophical Investigations, Blackwell, Oxford, 1996;

Hallett, Garth, A Companion to Wittgenstein’s "Philosophical Investigations", Cornell University Press, Ithaca & Londra, 1977;

Hintikka, Jaako și Merril B., Investigating Wittgenstein, Basil Blackwell, Oxford, 1986;

Iliescu, Adrian-Paul, "Wittgenstein și problema nonsensului întrebărilor filosofice", Rev. filos., XLV, 4, p. 459-470, București, 1998

Kielkopf, Charles F., Strict Finitism – An examination of Ludwig Wittgenstein’s Remarks on The Foundation of Mathematics, Mouton, , The Hague, Paris, 1970;

Klemke, E. D. (ed.), Essays on Wittgenstein, University of Illinois Press, Urbana – Chicago – Londra, 1971;

McGinn, Marie, Wittgenstein and the Philosophical Investigations, Routledge, Londra & New York, 1997;

Pears, David, Wittgenstein, Fontana/Collins, Londra, 1971;

Pears, David, The False Prison. A Study of the Development of Wittgenstein’s Philosophy, vol. I, Clarendon Press, Oxford, 1987; vol. II, Clarendon Press, Oxford, 1988;

Rundle, Bede, Wittgenstein and Contemporary Philosophy of Language, Basil Blackwell, Oxford, 1990;

Stegmüller, Wolfgang, Main Currents in Contemporary German, British and American Philosophy, D. Reidel Publishing Company, Dordrecht, 1969;

Stenius, Erik, Wittgenstein's Tractatus, Blackwell, Oxford, 1960;

Winch, Peter (ed.), Studies in the Philosophy of Wittgenstein, Routledge & Kegan Paul, Londra, 1969;

3. Alte lucrări

Baker, G. P. & Hacker, P. M. S., Language, Sense and Nonsense, Blackwell, Oxford, 1984;

Barwise, Jon & Etchemendy, John, The Liar: An Essay In Truth and Circularity, Oxford University Press, Oxford, 1987;

Barwise, Jon & Perry, John, Situations and Attitudes, Cambridge MIT Press, Cambridge Mass., 1983;

Boghossian, Paul, "The rule-following considerations", Mind (1989), pp. 507-549;

Bynum, T. W. & Moor, James H. (editori), The Digital Phoenix. How Computers are Changing Philosophy, Blackwell, Oxford, 1998;

Davidson, Donald, Truth and Meaning, Synthese 17/1967;

Dummet, M. A. E., Frege: Philosophy of Language, Duckworth, Londra, 1973;

Evans, Gareth, Colected Papers, Clarendon Press, Oxford, 1985;

Friedman, Michael, Carnap’s Aufbau Reconsidered, Noűs 21/1987;

Grandy, Richard & Warner, Richard (editori), Philosophical Grounds of Rationality, Clarendon Press, Oxford, 1986;

Holtzman, Steven H. & Leich, Christopher M. (eds.), Wittgenstein: to Follow a Rule, Routledge & Kegan Paul, Londra, 1981;

Kirkham, Richard L., Theories of Truth. A Critical Introduction, The MIT Press, Cambridge, Massachusetts, Londra, 1992;

Kripke, Saul, Wittgenstein on rules and private language, Harvard University Press, Cambridge, 1982;

LePore, Ernest (editor), Truth and Interpretation. Perspectives on the Philosophy of Donald Davidson, Basil Blackwell, Oxford, 1998;

Lycan, William G., Philosophy of Language, Routledge, Londra și New York, 2000;

McDowell, John, "Meaning and Intentionality in Wittgenstein's Later Philosophy", Midwest Studies in Philosophy, vol. XVII (1992), pp. 40-52;

McDowell, John, Mind, Value and Reality, Harvard University Press, Cambridge, Massachusetts & Londra, 1998;

Miller, Alexander, Philosophy of language, UCL Press, Londra, 1998;

Pârvu, Ilie (ed.), Epistemologie – orientări contemporane, Editura Politică, București, 1974;

Ștefanov, Gheorghe, Wittgenstein's Challenge to the Contemporary Philosophy, publicat în Preproceedings of the 20th International Wittgenstein Symposium, Kirchberg, August, 1997, vol. 2;

Tarski, Alfred, Logic, Semantics, Metamathematics (papers from 1923 to 1938), translated by J. H. Woodger, (2nd edition), Hackett Publishing Company, Indianapolis, 1990;

Travis, Charles, "On Constraints of Generality", Proceedings of the Aristotelian Society, vol. XCIV (1993/4), pp. 165-188;

van Heijenoort, Jean, Logic as Calculus and Logic as Language, Syntese 17 (1967), 324-330;

von Savigny, Eike, The Social Foundations of Meaning, Springer Verlag, Berlin, 1988;

Whitehead, Alfred North & Russell, Bertrand, Principia Mathematica, vol. I, Cambridge, 1910;

Convenții folosite pentru trimiterile la lucrările lui Wittgenstein

NL – "Notes on Logic" [1913]

NB – "Notebooks 1914-1916"

T – "Tractatus Logico-Philosophicus" [1921]

RLF – "Some Remarks on Logical Form" [1929]

PR – "Philosophische Bemerkungen [1929-1930]

PG – "Philosophische Gramatik" [1984]

BB – "The Blue and Brown Books" [1933-1935]

RFM – "Bemerkungen zu den Grundlagen der Mathematik" [1984]

PI – "Philosophische Untersuchungen" [1953]

Z – "Zettel" [1945-1948]

OC – "Über Gewißheit" [1951]

PO – "Philosophical Occasions" [1993]