. Limba Ca Fenomen Social

1. LIMBĂ ȘI CULTURĂ

1.1. FUNCȚIUNEA BIOLOGICĂ A LIMBII

Printre bunurile culturale pe care și le-a putut realiza omenirea, limba ocupă un loc de frunte. Legătura ei cu cultura apare evidentă. Limba nu reprezintă numai un mediu de înțelegere între indivizi, ci servește și ca instrument de pătrundere și adâncă interpretare a vieții omenești. În această înaltă funcțiune, limba reprezintă singurul mijloc pentru formarea spiritului. Nu se poate concepe o activitate spirituală, fără ajutorul ei. Toată gândirea și creația noastră sunt legate de limba pe care o vorbim. Abia există un domeniu de cultură, în care limba să nu-și poată valorifica dreptul ei. În stiință, valoarea limbii a mers atât de departe, încât pentru fiecare disciplină s-a creat o limbă specială cu terminologie proprie.

Un om care nu posedă această facultate este exclus din viața culturală. Cultura unui individ de multe ori se măsoara după forma limbii pe care o vorbește. La fel și cultura unui popor. Popoarele înapoiate n-au o limbă formată, spre a putea servi ca instrument de cultură înaintată. O limbă curentă de tip popular, săracă și mediocră, fără tradiție literară, nu este în stare să contribuie la formarea unei culturi superioare.

Între limbă și cultură există o reciprocitate: limba ajută cultura și cultura ajută limba. În viața unei limbi se deosebesc de obicei două perioade de dezvoltare: una de acumulare și alta de prelucrare a materialului lingvistic cu ajutorul culturii. Nenumărate sunt cazurile când cultura unui popor a fost promovată cu ajutorul limbii. În antichitate, romanii au împrumutat, prin limbă, cultura elenă. Împreună cu ea, ei au primit ceva și din limba greacă; însă, ca oameni cumpăniți, s-au mărginit numai la ceea ce trebuia: au împrumutat unele cuvinte și s-au servit de forma internă a altora. Mai târziu, ei, la rândul lor, au exercitat, prin limbă, o influență culturală asupra altor popoare. Astfel, la germani, această influență se vede astăzi în mulțimea împrumuturilor lexicale din limba latină. La noi, românii, cultura, sub forma ei spirituală, ne-a venit, în cea mai mare parte, de la francezi. La început, ea a fost încetățenită, prin limbă, de straturile superioare din societatea noastră, care vorbeau și scriau franțuzește. De fapt, limba noastră, din forma populară, a ajuns un instrument de cultură superioară, numai după ce ne-am creat o proză literară. Ea s-a format în mare parte sub influența limbii franceze. Urmele acestei influențe în limba noastră se văd astăzi în numărul prea mare de neologisme franceze.

Exemplele de interdependență între limbă și cultură s-ar putea înmulți la infinit. Fapt este că, în latura spirituală, printre mijloacele care au contrbuit la crearea și înaintarea culturii, un rol hotărâtor l-a jucat și limba. Iată de ce, în rândurile ce urmează, ne vom ocupa cu evoluția și rolul ei, ca factor de creație în cultura națională.

Limba. În viața de relație, individ și societate s-a creat un mijloc de înțelegere care este limba. Ea reprezintă totalitatea expresiilor verbale, pe care o colectivitate de indivizi și le-a însușit spre a înlesni înțelegerea între ei. Limba nu există ca ceva deosebit în sine, ci întotdeauna în mijlocul unei societăți. În această calitate, ea s-a produs din clipa în care omul a simțit nevoia de a se apropria pe calea spiritului de semenii săi. Plecând de la această realitate, rezultă că, la fel ca orice altă activitate omenească, limba, ca act individual, se înfațișează sub două aspecte: unul spiritual, care apare în conținut și constituie propriu zis fondul limbii, altul material, în formă. Ambele sunt atât de solidare între ele, încât unul nu poate exista fără celălalt. În această dublă înfățișare, limba reprezintă un act de sinteză, în care spiritul se unește cu expresia, dând naștere vorbirii.

Cum și sub ce formă s-a putut realiza, la început, prin mijlocirea graiului articulat, apropierea de la spirit la spirit, scapă cercetărilor. În privința aceasta știm numai că evoluția limbii a mers paralel cu evoluția vieții omenești. De aici rezultă legătura ei intimă cu viața, pe care o reproduce sub toate formele ei. Ca și viața, limba, începând de la forma cea mai simplă, a ajuns, prin contribuția colectivă a tuturora, la forma cea mai complexă. Din această cauză cu greu se poate imagina că ea ar fi existat vreodată într-un punct al dezvoltării sale ca ceva complet, ci numai ca un proces în continuă evoluare.

Această treptată devenire a limbii, în care totul s-a succedat pe rând, se poate observa atunci când încercăm sa o studiem sub forma în care se înfațișează într-un moment dat (static), sau în timpul dezvoltării ei (diacronic). Din punct de vedere static, orice popor de cultură dispune de mai multe forme de limbă: populară, în felul cum o cunoaștem în straturile inferioare, foarte colorată, însă cu mijloace de expresie reduse; comună, așa cum se vorbește la orașe, cu mijloace mai bogate; în fine, literară, întrebuințată mai mult de lumea intelectuală, în care tendința de a impresiona simțul artistic al vorbitorului, printr-o alegere de cuvinte și expresii mai îngrijită și mai nuanțată apare evidentă. Din punct de vedere diacronic, evoluția limbii de la o epocă la alta arată forme variate, fiecare cu modificările și mijloacele de expresie deosebite. Iată de ce viața ei se caracterizează printr-un proces de necontenită desfășurare.

Acest proces la om, spre deosebire de animal, a înaintat pe baza evoluției cerebrale atât de departe, încât cu drept cuvânt se poate spune că, sub raportul vieții spirituale, omul a reușit să iasă din rândul celorlalte animale, ajungând cununa creației, numai după ce s-a făcut stăpân pe unelte, pentru munca prin care își asigură mijloacele de existență, și pe graiul articulat, ca organ al gândirii eficiente în relație cu lumea înconjurătoare.

Constatarea de mai sus este de altfel întărită și de părerea pe care învățații și-au putut-o face despre antropoide. Acestea, deși, după om, ocupă, pe scara ființelor, treptele cele mai înalte, totuși nu pot ajunge la graiul articulat, cu toate că ele au, la fel ca oamenii, percepții și reprezentări, de asemenea dispun de anumite organe din aparatul fonator, cu ajutorul cărora ar putea produce sunete. Lipsite de puterea de a gândi, limbajul lor reflex nu poate lua forma unei vorbiri conștiente compusă din cuvinte, ca semne cu valoare simbolică, cu ajutorul cărora ar putea evoca un obiect sau o noțiune.

Acest proces psihologic este cu putință numai la om si constituie, în viața internă, semnul distinctiv care deosebește pe om de animale. Pe de altă parte, se știe că fără cuvinte nu există noțiuni, fără noțiuni nici o gândire, iar fără limbă nici o viață spirituală mai înaltă. Iată de ce graiul articulat la om reprezintă al doilea semn caracteristic care îl dosebește de animal.

Sub acest raport putem afirma că limba, în felul cum se prezintă, ca un sistem gramatical complet și coerent, alcătuit din cuvinte, forme și construcții gramaticale, reprezintă minunea puterii de creație a spiritului omenesc. Cu ajutorul ei, noi putem exprima prin viu grai sau în scris toate reprezentările ce le avem în minte, precum și tot ceea ce vrem, gândim și simțim. Din aceasta rezultă că limba, ca expresie a spiritului și ca mediu de înțelegere între indivizi, nu reprezintă numai un produs al minții dar și al tuturor facultăților care constituie sufletul omenesc. De aceea, la producerea fonemelor din care se formează cuvintele dintr-o limbă, alături de funcțiunile fiziologice ale organului nostru fonator, iau parte și cele psihologice, plecând, cum am spus, de la toate acele imbolduri sufletești, care formează viața noastră internă.

În felul acesta ajungem să legăm limba de sufletul omenesc și să avem astfel în expresia noastră zilnică “grai și suflet”. Nu există un mijloc mai desăvârșit prin suplețea si finețea lui, pentru comunicarea stărilor noastre sufletești, decât graiul omenesc.

Plecând de la acest dublu aspect al limbii, se înțelege ușurința cu care ne putem avânta în anumite împrejurări în sfere atât de înalte, creându-ne o lume proprie, lumea spiritului nostru. Dacă la aceasta mai adăugăm și partea de emoție ce simțim când vorbim, vom înțelege că la producerea actului vorbirii, care se face prin aplicarea limbii, nu trebuie să ținem seama numai de simpla formulare a ideilor, ci și de raportul ce există între acestea și sensibilitatea noastră. Iată de ce, la orice plăsmuire verbală, alături de elementul logic, intervine și elementul afectiv care dinamizează insuflând viață expresiei. Vorbirea, la rândul ei, ca acțiune interioară, este în stare să aprindă pasiunile provocând, în anumite împrejurări, cele mai puternice explozii chiar în sufletul indivizilor lipsiți de temperament.

Sub această formă atât de complexă, limba nu reprezintă, cum am spus, numai minunea puterii de creație a spiritului omenesc, dar și cea mai scumpă moștenire a unui popor. Nimic nu deosebește mai bine un popor de altele decât limba pe care o vorbește.

Dacă ar fi să-și piardă tot ceea ce caracterizează viața lui, precum: ocupația, tradițiile, datinile, obiceiurile și celelalte, însă continuă să-și păstreze numai limba, în cazul acela el rămâne totuși deosebit de alte popoare. Atunci însă când el își pierde limba și păstrează toate celelalte moșteniri, din clipa aceea își pierde pur și simplu și ființa. Din aceste motive se poate spune că nu există un semn mai caracteristic, după care un individ sau un popor ar putea fi identificați mai bine, ca limba pe care o vorbesc. Ea este adevărata lor patrie. Transmisă din generație în generație, limba ne duce înapoi cu mii de veacuri. Este destul să-i cunoaștem cuiva numai graiul, spre a-i putea descoperi neamul, țara și ținutul din care face parte.Există astăzi atâtea populații fără tradiție istorică, al căror trecut poate fi reconstituit numai pe temeiul faptelor de limbă.

O limbă este o tradiție. Voința pentru tradiție este un element de bază al naturii omenești. Ea este legea stăruinței. În nici un alt domeniu al științelor care se ocupă cu evoluția culturii omenești, cum sunt: istoria, arheologia, etnografia, durata și tenacitatea tradiției nu se păstrează într-o măsură atât de mare, cum se arată în limba pe care o vorbim.

O probă despre aceasta ne oferă evoluția de două ori milenară a limbii noastre materne. Răspândită pe un teritoriu atât de vast, cu dialecte care se vorbesc în ținuturi izolate la aproape o mie de km departe de patria – mumă, ea nu a suferit, în structura ei

gramaticală, aproape deloc sau foarte puțin din partea limbilor străine cu care s-a amestecat. Din aceste motive, și știința limbii, atât ca studiu principal cât și ca obiect auxiliar pe langă celelalte discipline culturale, capătă o valoare extraordinar de mare, atunci când este folosită după regulile unei metode științific bine probate. În particular, când este vorba de întâmplări istorice, ea permite tragerea unor concluzii foarte utile, cu localizări și cronologii aproximative.

Dacă, însă sub scutul tradiției, limba, în cursul dezvoltării sale, este ferită de influențe mai importante în sistemul ei gramatical, din contră, în lexic, ea primește cuvinte străine, al căror număr, câteodată, întrece cu mult pe acela al cuvintelor indigene. În cazul acesta ea nu cedează, spre a fi înlocuită cu alta. O limbă, oricât de amestecată ar fi, păstrează un fond indigen care se transmite din generație în generație. Această transmisiune se face din voința și sentimentul individului de a vorbi limba lui tradițională. Dacă anumite cuvinte și chiar construcții sintactice dispar cu timpul, fiind înlocuite cu altele străine, fonemele, și în particular, formele gramaticale se păstrează mai mult.

Această rezistență a fondului indigen pleacă, pe de o parte, de la baza de articulație pe care individul vorbitor și-o formează prin imitație, încă din copilărie, în limba auzită de la părinți, pe de altă parte, de la substratul sufletesc din care își iau naștere cele mai nuanțate modificări tul sufletesc din care își iau naștere cele mai nuanțate modificări din limbă. Aceste schimbări se produc în virtutea unui principiu, care regulează echilibrul între cele două tendințe din limbă, anume: una de inovare, alta de nivelare, care se găsesc în continuă activitate. El are ca punct de plecare forma internă a limbii. Astfel rezultă că, într-o limbă, nu cuvintele propriu zis sunt acelea care se modifică mai întâi, ci dispoziția sufletească a individului vorbitor. Ea este aceea care provoacă schimbarea în forme noi a cuvintelor obișnuite. Fapt este că atât baza de articulație cât și substratul sufletesc stau în strânsă legătură cu firea și temperamentul individului vorbitor, iar toate laolaltă imprimă limbii acel caracter distinctiv, specific, care se vede în ceea ce de obicei numim geniul unei limbi.

Plecând de la aceste considerații, limba nu mai poate fi privită ca un simplu organism, ci ca o funcțiune. Această funcțiune nu se explică numai prin conformația anatomică și funcția fiziologică a organului nostru vocal, ci și prin partea de suflet pe care fiecare din noi o pune în vorbire. Fiecare individ are limbajul lui, determinat de un anumit potențial afectiv, în care accentul joacă un rol hotărâtor pentru armonia intonației, din care rezultă ritmul, acest element fiziologic fundamental, care imprimă limbii un caracter particular.

Dar limba, ca funcțiune, sub impulsul celor doi factori, fiziologic și psihic, s-ar opri pe loc, dacă aplicarea ei nu s-ar face în funcție de relația socială. Fiindcă, dacă este adevărat că individul vorbitor creează limba, tot atât de adevărat este că societatea este aceea care o perfecționează. Ea alege sau respinge modificările ce se nasc în limbă, după cum ele se potrivesc sau nu cu sistemul creat de colectivitate. Efortul intelectual ce stă la baza vorbirii se produce numai din dorința individului de a comunica cu semenii săi. În condițiile acestea, cuvântul, ca fenomen psiho-fiziologic, nu ar putea găsi o întrebuințare colectivă decât numai dacă se încadrează în sistemul verbal elaborat de societate.

În cazul acesta, firește, ne găsim în domeniul psihologiei sociale, iar limba, privită ca un sistem de valori, de norme și de raporturi, reprezintă o instituție supraindividuală, obiectivă și socială, a cărei existență este asigurată prin realitatea ei funcțională.

Plecând de la această concepție sociologică, se poate lămuri faptul de ce în limbă, ca expresie a spiritului și ca instrument de înaltă cultură, nu se oglindește numai felul particular de a gândi și simți al unui popor, dar și întreaga lui structură socială. Și, întru-cât, sub presiunea unor fenomene din afară, contopiri de unități sociale pot avea loc în sânul aceleiași colectivități lingvistice, limba, care are un caracter discontinuu în evoluția ei istorică, poartă întotdeauna urmele acelor fenomene. Ele se văd în tot felul de inovații răspândite prin împrumut.

Acest factor, socotit printre agenții externi, joacă un rol hotărâtor în biologia limbii. Din cauza lui, cuvinte și forme din fondul indigen dispar fără urmă. În caz de bilingvitate, adeseori dispare și limba. Când o limbă substituie pe alta, de obicei începe cu pătura suprapusă. Numai după aceasta vine și poporul, care trece, mai întâi, în stare de bilingvitate, după aceea în alta de monolingvitate cu limba amestecată, apoi dispare. Sub acest raport se poate spune că aproape nu există popor care să nu-și fi schimbat o dată limba. Cu toate acestea, se presupune că, odată cu înlocuirea unei limbi, nu se pierd anumite obișnuințe articulatorii din limba dispărută. Ceva mai mult, tendințe vechi din limba înlocuită apar în limba învățată. În cazul acesta se vorbește de ereditate în limbă, de răsunetul substratului proetnic, în fine, de revenirea unor capacități sau facultăți, în virtutea cărora particularități de pronunțare străveche apar în limba nouă, și așa mai departe.

În esență, întreg edificiul lingvistic se întemeiază pe aceste trei principii: fiziologic, psihologic și social. Ele activează uniform în toate limbile, în ce privește direcțiunile generale, însă deosebit în materialitatea lor. Pe temeiul acestor principii, dar mai ales a celor două din urmă, psihologic – limba ca expresie – și social – limba ca mediu de înțelegere – se lămuresc cauzele eficiente care determină caracterul fiecărei limbi în parte.

1.2. FORMA INTERNĂ A LIMBII

Acest caracter stă în strânsă legatură cu forma internă a limbii. Ea este elementul viu, care leagă intim limba de individ. Dacă ar lipsi această legatură, atunci limba ar fi un organism independent, în felul limbilor artificiale, pentru învățarea căreia ar fi de ajuns memoria.

Forma internă a limbii reprezintă propriu zis fondul limbii, întrucât se întemeiază pe o deosebire de gândire și, în această calitate, poartă, pentru orice popor din lume, amprenta originalității lui naționale. Prin limbă ne putem da seama de ceea ce suntem în mijlocul celorlalte popoare și, tot prin limbă, reușim să pregătim sufletul generațiilor mai tinere pentru o cultură și o civilizație proprie. Limba este tot ceea ce aparține mai mult unei națiuni: în limbă se reflectă sufletul ei și tot în ea se oglindește întreaga realitate a vieții naționale.

Dacă astăzi se știe că nu există o relație între limbă și rasă, în schimb, legătura apare evidentă între limbă și națiune. Toți care vorbesc aceeași limbă, se bucură de aceeași civilizație, sunt părtași la aceeași cultură și tind să facă aceeași educație națională.

Acest nou aspect al limbii în relație cu națiunea, formează pentru cei ce se ocupă cu studiul ei în școală una dintre problemele cele mai grele. În școală începe să se lumineze spiritul elevilor pentru primirea ideilor generale, și tot în școală începe să se afirme orientarea lor pentru viață. Obiectul care le ajută la această operațiune este, desigur, limba maternă. Ea formează spiritele, contribuie la precizarea ideilor și ajută la dezvoltarea judecății.

În această înaltă funcțiune, în care este vorba despre cele mai importante manifestări ale sufletului unei națiuni, problema limbii apare sub formă atât de complicată, încât se pare că nici popoarele cu o cultură și o civilizație mai înaintată n-au reușit să găsească întotdeauna metoda cea mai potrivită, pentru o mai sigură orientare la predarea ei în școală. Faptul apare cu atât mai regretabil cu cât, “pentru niciun alt obiect de învățământ, nu s-au scris și spus lucruri mai frumoase ca pentru studiul limbii naționale. Cu toate acestea valoarea ei pentru educația noastră națională a tuturora a fost mai mult lăudată decât înțeleasă” (Weisgerber).

Revenind la forma internă a limbii, oricum s-ar interpreta, ea determină felul de a gândi al fiecărui popor în parte. Aceasta se vede mai bine la însușirea unei limbi străine. După ce am învățat-o, noi ne-am aștepta ca, odată cu însușirea ei, să și putem gândi în ea. Cu toate acestea cazurile sunt foarte rare. Cei mai mulți o vorbesc după tiparul pe care li-l oferă limba maternă. Faptul acesta se observă chiar la limbile înrudite. Astfel, cei mai mulți dintre noi, românii, vorbesc franțuzește, gândind românește.

Când se învăță o limbă străină, se ține seama, de obicei, numai de modificările ei de afară. Niciodată nu se pune problema transformărilor ei interne. Ce este mai rău, nici știința limbii nu s-a prea ocupat de această latură a vorbirii. Din aceste motive, se întâmpină mari greutăți atât la învățarea limbilor străine cât și la traducerea operelor literare. Aceste greutăți provin din faptul că, în schimbările externe, de formă, ne putem orienta pe baza unor norme stabilite, în cele interne, de conținut, n-avem această posibilitate. Ultimele rămân necunoscute.

Din aceste motive, esențialul la diversitatea ce se produce în viața limbilor nu trebuie căutat numai în materialul sonor, ci și în acela al conținutului. În această ultimă operație a vorbirii, apare, pentru fiecare popor în parte, un anumit fel de a concepe lumea, o anumită mentalitate.În ea se arată propriu zis divergențele de esență și de valoare ce există separat în orice limbă. Iată de ce nu numai semnele externe deosebesc o limbă de alta, dar și felul particular de a vedea lumea al fiecărui popor în parte.

Această deosebire nu apare numai de la o limbă la alta, dar, câteodată, și la un grup de mai multe limbi laolaltă, care, genetic, nu arată legătura între ele. Cazul cel mai tipic este oferit de graiurile vorbite în sud-estul european, din care face parte și limba noastră. Ele, nefiind legate prin înrudire, arată o afinitate, în sensul că aproape în toate apar în forma lor internă unele coincidențe și, prin aceasta, formează un grup pentru sine, pe care lingviștii l-au numit “uniune lingvistică sud-este europeană”. Ca să se dea seama despre ele, este destul să se arate că, spre a putea trece în vorbire de la una la alta, astfel cum ar fi de exemplu din limba română în limba albaneză, sau din albaneză în limba greacă, de cele mai multe ori este de ajuns să se schimbe numai cuvintele, fără a fi nevoie să se gândească în fiecare din ele în parte, spre a alege expresiile cele mai potrivite. În felul acesta se ajunge la obținerea, sub raportul formei interne, o altă limbă cu cuvintele schimbate. Această nouă posibilitate, în evoluarea unui grup de limbi, arată că principiul dezvoltării locale poate înlocui câteodată pe acela al înrudirii.

În virtutea aceluiași principiu, afinitatea mai multor limbi se arată uneori și în forma externă a limbii. Astfel, alături de uninunea lingvistică sud-est europeană, mai există o “uniune lingvistică eurasiană”. Aceasta din urmă se caracterizează prin faptul că deosebirea înțelesului la cuvinte se produce grație diferențierii fonologice ce există între consonantele tari și între cele moi. Un cuvânt ca gorka (pronunțat cu k tare) are înțeles deosebit de același cuvânt gork’a (pronunțat cu k’ înmuiat). Partea interesantă la această deosebire de sens constă în faptul că, în cuprinsul Eurasiei, ea se arată la toate limbile, fără deosebire de origine, începând de la samoezi care trăiesc pe tărmurile Oceanului glacial, la miazănoapte, până la kara-kirgizi din stepele ridicate ale Pamirului, la miazăzi. Ele au dezvoltat în consonantism, pe temeiul unei tendințe comune și fără referire la origine, același sistem de diferențiere fonologică.

Revenind la “uniunea lingvistică sud-est europeană”, trebuie să se recunoască faptul că are la bază același fel de a gândi asupra lucrurilor din afară și aceeași concepție despre viață, din care, mai târziu, s-a creat pentru toți aceeași mentalitate. La această uniune a contribuit nu mai puțin și baza de articulație. Un balcanic, atunci când se face stăpân pe una din limbile sud-est europene, reușește, mai ușor decât altul, să dea sistemului fonetic direcția din limba învățată. Din aceste motive se poate afirma cu multă probabilitate, că prima – mentalitatea – s-a putut forma sub influența aceleiași culturi și civilizații, a doua – baza de articulație – prin bilingvism și promiscuitate.

1.3. MODIFICĂRILE DIN LIMBĂ

Dar limba vorbită sau scrisă, nu rămâne aceeași. Ea se schimbă în orice clipă, luând forme deosebite. Este destul citirea a câteva pagini din literatura veche, pentru a se observa modificările la care a fost supus graiul nostru numai în cursul câtorva veacuri. Ele se arată și pentru intervale mai mici. Astfel, limba din prima jumătate a secolului al XIX-lea se deosebește de cea care se vorbește astăzi, după cum cea de azi se va deosebi de limba care va fi vorbită mai tarziu. Această diversificare se produce peste tot, dar mai ales în elementul sonor, fonemele, care variază în pronunțare de la un individ la altul. În privința aceasta se poate spune că nu există vorbitor care să reproducă un fonem de două ori la fel. Toate aceste modificări reprezintă manifestările și realizările unor tendințe.

Dintre acestea unele se moștenesc, altele se nasc în cursul dezvoltării, sub impulsiunea unor factori interni sau externi. Este destul să se știe că, pe temeiul acestui principiu, oricare ar fi faza în care se găsește o limbă, ea reprezintă, cu anumite modificări, continuarea fazei precedente. Astfel, limba noastră, care este o formă nouă a limbii latine, păstrează anumite tendințe moștenite de la aceasta, dar care, în fond, vin din indoeuropeana, din care derivă limba latină.

Faptul acesta probează că, sub raportul structural, limba noastră nu reprezintă numai o formă a limbii latine, care s-a vorbit cu aproape două mii de ani înainte, ci este continuarea limbii indoeuropene, care s-a vorbit cu trei milenii înainte de limba latină. Astfel, la noi, este o tendință de a nu se pronunța consonantele finale la sfarșitul cuvintelor latinești. Ea se continuă și astăzi în cuvintele românești. Aici nu se discută cauzele care au determinat producerea acestui fenomen. Ceea ce interesează în primul rând este să se știe că ea este străveche, întrucât se arată în cele mai multe limbi indoeuropene. O altă tendință tot atât de veche la noi, de data aceasta din domeniul morfologiei, este pierderea cazurilor la flexiunea nominală. Fenomenul apare în greacă și latină, însă impulsiunile au plecat din limba indoeuropeana. Tot în morfologie, la noi, spre deosebire de celelalte limbi romanice, vechea tendință indoeuropeană de a marca raporturile dintre cuvinte prin partea lor finală, desinența, se continuă până astăzi. Ea singură explică de ce, la flexiunea nominală, în vreme ce în celelalte limbi romanice articolul se pune înainte, cum avem de exemplu în franceză: le frère, în limba română, din contră, după: frate-le. Toate aceste modificări ce se produc în continuu în limbă se succed fără încetare și constituie însăși existența ei.

1.4. CAUZELE CARE PROVOACĂ MODIFICĂRILE DIN LIMBĂ

Cauzele care dau naștere la tot felul de divesificări stau în natura individului vorbitor. Ele sunt multe și explicarea lor este destul de complicată. Peste tot puterile generatoare de inovare și nivelare vin din două direcții deosebite: una internă având ca izvor substratul sufletesc, alta externă având ca element hotărâtor factorul social. Primele sunt imperceptibile și se observă la intervale mari, ultimele apar mai evidente și pot fi surprinse cu mai multă ușurință. Toate se răspândesc prin imitație în limbă cu destulă regularitate, mai ales că ele nu se produc în cuvinte, cum pare la prima vedere, ci în felul cum se articulează fonemele din cuvinte.

Prin urmare, modificările stau în legatură cu poziția funcțională a organelor de articulație, ale căror tendințe constituie propriu zis ceea ce de obicei numim baza de articulație a unei limbi.

Faptul acesta i-a făcut pe lingviștii din perioada primelor cercetări să creadă că, la fel cu corpurile organizate, ele se nasc în virtutea unor legi, cărora li se unește și conceptul de cauzalitate. Din aceste motive ei au creat, sub influența științelor naturale, termenul “lege fonetică”, pentru schimbările de natură fiziologică, și “analogie”, pentru cele de natură psihologică. Astăzi, prin lege fonetică se înțelege o simplă “formulare care definește modificarea produsă în articulația unui fonem” (Meillet). Este de fapt o regulă în care se fixează modificarea efectuată. O astfel de formulare, este de exemplu, când se spune că l latin, între două vocale, se schimbă în românește în r : SALEM (ac. lui SAL) dă românește sare. Tot așa s indoeuropean, între două vocale, se transformă în latinește în r iar în grecește dispare.

Dacă, din această definiție, s-a evitat intenționat termenul “regulă” întrebuințat în gramatica empirică, aceasta s-a făcut mai mult din considerații cu caracter metodologic și spre a releva caracterul oarecum general și constant al transformărilor din limbă. În felul acesta, “legea fonetică” reprezintă formularea unei modificări probată la cât mai multe cuvinte, iar “excepția”, constatarea unei abateri în cuprinsul unei legi (Pagliaro).

Revenind la cauzele care produc diversificările în limbă, mai întâi trebuie să se știe că, la un cuvânt considerat ca mijloc nu numai de comunicarea ideilor dar și de exprimarea sentimentelor, înțelesul sau fondul are întotdeauna precădere asupra formei. În afară de aceasta, când se vorbește de schimbările ce se produc în limbă, trebuie să se țină seama de faptul că ele nu evoluează numai în gura unui singur individ. Toți care aparțin unei comunități lingvistice și care vorbesc aceeași limbă contribuie cu câte ceva, creând, la diversificarea ei. Acest ceva se produce de cele mai multe ori în mod mecanic în articulația fonemelor. În cazul acesta, modificarea fiind numai de natură fiziologică, apare în mod inconștient. Unii lingviști au încercat să o explice pe baza legii de minimă forțare, împrumutată din mecanică (Sayce); alții din motive de comoditate, un fenomen cu caracter subiectiv. Se pare totuși că cele mai multe se datorează accentului și tendinței de a vorbi cât mai expresiv.

În ce privește accentul, el este, după cum se știe, subordonat, de natură expiratorică, numit accent dinamic, și coordonat, de natură melodică, numit ton. În cazul întâi, vocalele din silabele neaccentuate slăbesc, modificându-și de cele mai multe ori timbrul; în cazul al doilea, se păstrează fără nici o modificare. Partea interesantă la aceste transformări constă în faptul că accentul schimbă și baza de articulație, ceea ce atrage după sine o modificare a întregului sistem. Această modificare nu este de natură mecanică. Ea pleacă de la elementul afectiv, are, prin urmare, o origine spirituală. Dar cu aceasta se ajunge la acțiunea sufletului, izvorul comun al tuturor inovațiilor din limbă.

Spre a putea înțelege mai bine această acțiune a fondului asupra formei, nu trebuie să se considere limba numai obiectiv, ca un simplu mediu de împărtășire a ideilor, ci și subiectiv, ori de câte ori cineva vrea să exprime cu ajutorul ei ceva din suflet, în care primatul de sentiment domină vorbirea curentă.

În această înaltă funcțiune, limba reprezintă o acțiune spirituală care se identifică cu expresia. Această expresie, prin trecerea ei de la individ la individ, primește câte ceva din licărirea și viața spirituală a fiecăruia. În orice caz, ea pleacă de la vorbirea individuală.

Spre a putea înțelege rolul acestor creațiuni individuale în modificările graiului, trebuie să se cunoască dubla funcțiune a limbii: ca “instituție socială” reprezentată printr-un sistem gramatical, pe care fiecare îl are în conștiință, și ca “vorbire individuală”, realizată prin aplicarea concretă a acestui sistem (F. de Saussure). Această aplicare este,

în primul rând, activitate pur intuitivă, prin urmare artă ca fond, care, unită cu expresia ca formă, dă naștere limbii.

Orice individ care exprimă o impresie individuală, crează intuițiuni, prin urmare produce forme de limbaj. Fiecare din ele își are valoarea ei artisitică, asupra căreia este chemată să judece critica estetică, dar mai ales știința expresiei individuale, care este stilistica. De fapt stilistica este adevărata știință a limbajului, întrucât ea reprezintă contribuția individuală a fiecărui vorbitor, iar esența limbii nu este decât activitate interioară, intuițiune. Însă limba din creațiune individuală poate deveni colectivă. În cazul acesta ea, cu o întrebuințare colectivă, nu este artă ci tehnică supusă evoluției. Cu ea se ocupă gramatica istorică, fără valorificare estetică.

Factorul estetic apare, cum am spus, numai la aplicarea individuală a limbii, adică atunci când limba devine limbaj. Și, deoarece, în această aplicare, iau parte toți indivizii vorbitori prin creațiile lor proprii, ușor se poate închipui cât de mult ar câștiga studiul limbii noastre materne, ca instituție spirituală, dacă, urmărind direcția acestor contribuții, s-ar cerceta cu mai multă atenție bogățiile de resurse de care ea dispune. Aceste resurse sunt multe. Una din ele, care joacă un rol important în modificările din limbă, este expresivitatea.

Ea există peste tot în vorbire și reprezintă una din problemele cele mai interesante pentru studiul trăsăturilor caracteristice din structura unei limbi, sub raportul semnificațiilor și al valorii. Astfel, fonemele, privite ca valori simbolice dar mai ales expresive, ne descoperă unele virtualități în fonologia limbii poetice care, în mod acustic, produc în noi un anumit ton de sentimente.

Toate greutățile ce comportă acest fel de speculații, care, câteodată, duc la abstract și incertitudine, contribuțiile aduse de D. Caracostea în această direcție, formează o etapă în studiul creativității estetice a limbii noastre materne. În afară de foneme, expresivitatea în limbă se arată aproape la orice fel de schimbare ce se produce în cuvinte și forme gramaticale.

Expresive și schimbătoare sunt noțiuni care aproape că se identifică în producerea faptelor de limbă. Omul primitiv, când a încercat pentru prima oară să se servească de graiul articulat, se presupune că a ales formele cele mai expresive. Acest grai nu este cunoscut în prezent. Se judecă însă din resturile de limbă ce au rămas din vechiul sistem indoeuropean, din care se poate deduce aproape cu siguranță că strămoșii noștri de acum

patru – cinci mii de ani, pentru fiecare expresie gramaticală, aveau o formă de limbă deosebită. Dacă în limbile moderne și chiar în cele mai multe din limbile clasice, cineva cunoscând o singură formă verbală, poate numi pe toate celelalte, în limba indoeuropeană primitivă, aceasta nu era atât de ușor. În ea aproape fiecare formă derivă de la o tulpină deosebită. Această deosebire de forme provenea desigur din necesitatea unei vorbiri mai expresive.

Diferențierea limbilor indoeuropene din una singură s-a produs, desigur, din mai multe motive, însă unul dintre ele a fost și expresivitatea. Grecii antici, erau mult mai expresivi în toate creațiile lor verbale, decât romanii. În privința aceasta este deajuns să se facă referire la cuvintele compuse. Procedeul indoeuropean al compoziție verbale nu s-a păstrat pretutindeni în aceeași proporție. El lipsește în limba latină în măsura în care se întâlnea, de exemplu, în indiană, în slavă, în germană, dar mai ales în greacă. În aceasta din urmă există forme de ornament și de expresie, cum rar se întâlnesc în celelalte limbi.

Tot fenomenului de expresivitate, determinat firește și de alte împrejurări, i se datorează evoluarea limbilor clasice, pe care le numim sintetice, în limbi moderne, cum numim majoritatea limbilor analitice. Așadar, aproape orice modificare în limbă pleacă din nevoia unei mai pronunțate expresivități. Tot expresivității i se datorează și pierderea cuvintelor vechi spre a fi înlocuite cu altele noi, în fine, crearea sinonimelor.

În vorbire, ca și în scris, procedeele expresive sunt oarecum evitate numai în limba oficială. În altă privință, în orice creație individuală, expresivitatea constituie elementul dominant.

În concluzie, limba pe care o vorbim nu reprezintă numai un mediu de înțelegere între indivizi, ci și o nevoie de a ne exprima noi înșine. La producerea actului vorbirii, trebuie să se țină seama nu numai de simpla formulare a ideilor, dar și de raportul ce există între ele și sensibilitatea noastră. Aceasta înseamnă că, la o creație verbală individuală, alături de elementul logic, intervine și elementul afectiv care dinamizează insuflând viață expresiei. Din acest motiv, o frază rostită individual se deosebește fundamental de una exprimată în limbajul discursiv al logicei. Ea cuprinde mii de variațiuni care se realizează prin tot felul de mijloace verbale. Iată de ce o bună parte din cauzele care provoacă diversificările în limbă, trebuie incluse în cadrul esteticii și stilisticii individuale.

2. LIMBĂ ȘI COMUNICARE

2.1. LIMBA – FENOMEN SOCIAL

Pentru majoritatea lingviștilor natura socială a limbajului este numai o premisă de lucru sau un adevăr prea evident, asupra căruia investigația rar mai întârzie, deși nu au fost evidențiate toate implicațiile, atât asupra limbii, cât și asupra societății. În mod obișnuit trebuie să se demonstreze că limba este un fenomen social și, pentru aceasta, se ia în considerație originea limbii, dependența ei de societate și funcțiunile limbii.

Metodologic însă, originea limbii nu poate fi atrasă în demonstrația caracterului social al limbii, întrucât natura socială a limbajului este o premisă, un punct de plecare al deducțiilor cu privire la originea limbii. Ca atare, ipotezele asupra originii limbii nu le putem folosi pentru a argumenta și certifica natura socială a limbii, punctul de plecare al acestor ipoteze. “Dependența limbii de societate” a fost cu mai mult folos adusă în discuție, deși s-a urmărit aproape exclusiv aspectul diacronic. Ilustrarea acestei dependențe s-a făcut mai ușor în vocabular, compartimentul limbii cel mai sensibil la determinările externe. Vocabularul unei limbi oglindește destul de fidel și de prompt marile prefaceri din societatea în cadrul căreia funcționează, constituind un rezumat al istoriei poporului respectiv.

“Teza că vocabularul se îmbogățește în cursul istoriei datorită dezvoltării culturii materiale și spirituale a vorbitorilor a devenit un loc comun în lucrările de lingvistică” (Wald). Făcându-se o cercetare de amănunt a vocabularului unei limbi, se poate recunoaște în schimbările semantice de-a lungul timpului, în expresiile uzuale, în categoriile semantico-lexicale mai bine dezvoltate tipul de civilizație dominant în istoria poporului respectiv.

Încercând să se demonstreze în amănunt dependența limbii de societate cu fapte care nu țin de vocabular, ci de gramatică sau fonetică, se vor întâmpina numeroase și descurajante dificultăți, rezultate din complexitatea determinărilor, a înlănțuirilor de cauze și efecte. Dar aceste dificultăți sunt și promisiuni de investigare fructuoasă, oferite de un domeniu lingvistic din păcate tot mai rar abordat.

În morfologie s-au cercetat categoriile gramaticale unei limbi sau unui grup de limbi, cautând să se demonstreze că unele din aceste categorii reprezintă o fază mai veche a gândirii, a organizării lingvistice. Rezultatele obținute astfel, prin compararea unor limbi diferite, nu sunt totuși concludente.

În ce privește fonologia, “comparația, sub aspect fonologic, între limbi tribale și limbi de civilizație nu e semnificativă. Sunt limbi citate frecvent ca tipuri de idiomuri puțin evoluate, cu trăsături arhaice, ca, de exemplu, boșimana din sudul Africii sau unele limbi australiene, care au sisteme fonologice bogate și armonioase, mai echilibrate decât în unele limbi moderne” (Wald).

Căutând să se demonstreze în limitele unei singure limbi dependența nivelului fonologic de determinările exterioare, sociale, despre cuvintele șofer, coafor și sufleur, venite din franceză, se poate spune că primele două nu au păstrat vocala medie anterioară rotunjită (œ) din ultima silabă, întrucât ajungând să fie folosite în toate mediile sociale ele s-au adaptat sistemului fonologic românesc, undeva vocala respectivă lipsește. Cuvântul sufleur mai este încă pronunțat cu vocala originară deoarece folosirea sa este restransă la anumite medii culte. “Soarta” sa va depinde de societate, de mediile în care se va răspândi, de nivelul cultural al acestora. Concluzia este că ierarhia fonetică – gramatică – vocabular reflectă și gradul mai mic sau mai mare de dependență directă a limbii de societate. Se spune “dependență directă” având în vedere pe cei care consideră că, în ultimă instanță, orice eveniment lingvistic, orice schimbare se explică prin dependența limbii de societate, ipoteză care, teoretic acceptabilă, încă nu a fost deplin demonstrată. E un merit incontestabil al lingvisticii marxiste de a se fi ocupat de această chestiune în mod programatic.

Mai există un impediment nu atât pentru demonstrarea dependenței limbii de societate, cât pentru faptul dependenței în sine: limba și societatea nu au același ritm de evoluție, aceeași, “viteză”. Societatea se schimbă și se poate schimba relativ repede, pe când limba pentru a rămâne mijloc de comunicare, se schimbă mult mai încet, imperceptibil. E de bănuit că în timpurile mai vechi nu era o diferență prea mare între cele două “ritmuri” și că această diferență s-a mărit cu cât se apropie de epoca modernă. Numai vocabularul a putut ține pasul cu ritmul prefacerilor sociale.

Problema dependenței limbii de societate poate fi pusă nu numai din punct de vedere istoric, ci și dintr-unul oarecum atemporal, căutându-se legătura obligatorie dintre însușirile fundamentale ale limbii și cele ale societății în general. În felul acesta, în discuția raportului limbă – societate lingvistica nu va mai interfera cu etnologia sau istoria, nu va mai lua în considerație “elemente extreme”, va câștiga, poate, în profunzime. Astfel, avandu-se în vedere că societate, în cea mai elementară accepție, înseamnă mai mulți oameni, fiecare cu o experiență de viață, personalitate, diferite de ale celorlalți, se poate pune în legătură societatea cu arbitrarul semnului lingvistic.

Vorbitori diferiți au percepții mai mult sau mai puțin diferite ale aceluiași conținut, așa cum, diferă de la un popor la altul cuvintele onomatopeice sau interjecțiile cu sens identic. Dacă semnul lingvistic ar fi motivat, nu ar mai fi aceeași limbă pentru toți membrii unei societăți. Așa însă, semnul arbitrar, nesatisfăcând “logica” nimănui, îi poate satisface pe toți.

Se poate, de asemenea, ușor demonstra că între creșterea caracterului sistematic al limbii și sporirea numărului celor ce o folosesc există o strânsă legatură. Acțiunea regularizantă a analogiei sporește și ea în raport direct proporțional nu numai cu numărul elementelor sistemului, ci și cu numărul vorbitorilor. Acest fel de a privi lucrurile se justifică prin faptul că natura socială a limbii nu este numai o însușire esențială, ci și izvorul, cauza altor trăsături ale limbii. Orice act de comunicare se desfășoară între cel puțin doi vorbitori. În faptul că la actul lingvistic participă cel puțin două persoane există esența socială a limbajului.

Subliniindu-se natura socială a limbii, “suntem tentați […] să considerăm limba printre instituțiile umane, și acest fel de a vedea lucrurile are avantaje incontestabile: instituțiile umane rezultă din viața de societate; acesta e și cazul limbajului, care se constituie în principal ca un instrument al comunicării” (Martinet). Considerându-se limba “instituție umană”, trebuie, însă, să se ia precauții, pornite de la faptul că limba este, față de celelalte instituții, în cel mai înalt grad social. De aici caracterul ei obiectiv, sensibilitatea minimă la transformările social-politice sau inițiativele individuale care pot afecta atât de profound celelalte instituții sociale. Caracterul obiectiv al limbii decurge, așadar, cu necesitate din natura sa profund socială.

Libertatea individului față de limba ce o are la dispoziție este minimă. De aceea, poate, determinismul lingvistic, deși cel mai puternic dintre constrângerile exercitate de societate, este foarte puțin evident, oamenii, vorbitorii obișnuiți nefiind conștienți de acest determinism, de lipsa “libertății lingvistice”. Domeniul lingvistic este cel mai putin prielnic reformatorilor.

Natura limbii, caracterele esențiale ale oricărei limbi nu sunt date de societatea în care este folosită, ci de faptul că este folosită într-o societate omenească. Între o anumită limbă și o anumită societate există unele legături, dar nu esențiale. Ideea că lucrurile ar sta altfel, afirmată uneori, riscă, urmărită consecvent, să ducă la exagerări.

Celor spuse mai sus pare că li se opune faptul că schimbările care se petrec în limbă, inovațiile, apar prima oară la anumiți indivizi, că, deci, aceștia transformă limba. De fapt vorbitorii inovează, transformă limba în fiecare moment aproape, călcând regulile acesteia într-o măsură mai mică sau mai mare. Dar aceste “inovații” nu ating limba, nu se păstrează, le uită chiar vorbitorul, dacă interlocutorul (societatea) nu le preia de la vorbitor, căci “orice schimbare în limbă se datorează celui aflat în fața vorbitorului: interlocutorul. […] Nu numai că datorită interlocutorului apare posibilitatea stabilirii unor consensuri, dar el este și cel care le ”descoperă“. Numai interlocutorul poate să compare cele din mintea sa cu cele din frazarea vorbitorului și astfel să sesizeze consensurile existente pe care apoi, ca vorbitor, le va respecta” (Ion Z. Coja). Explicându-se apariția schimbărilor în limbă prin interlocutor, se neaga caracterul individual al acestora.

Limbajul, produs al societății umane, este o facultate exclusiv omenească, o însușire definitorie a speței umane. Orice mesaj lingvistic este emis de către oameni și adresat, de regulă, tot oamenilor. Faptul acesta determină o configurație anume, global sau în amănunt, a limbii, în înfățișarea căreia la tot pasul se recunoaște aparența umană. Caracterul vocal și rațional al mesajelor lingvistice face din limbaj un atribut prin excelență omenesc. Sunetele limbii nu sunt produse involutar și inconștient, ci, dimpotrivă, cu intenția de a transmite un mesaj gândit, rezultat al reflecției, al gândirii.

Consecința faptului că mesajele cuprind gânduri, că sunt expresia rațiunii, a reflecției, o constituie organizarea limbii ca sistem de semne dublu articulate. Folosindu-se de un număr restrâns de foneme, oamenii le combină și obțin un număr mai mare de moneme din a căror recombinare obțin un număr practic infinit de cuvinte, de mesaje.

E drept că dubla articulare a limbajului nu poate fi considerată ca rezultat exclusiv al inteligenței, al unei “raționalizări” cât de cât deliberate, ci și ca singurul mijloc de a realiza comunicarea în condițiile existenței unor limite ale capacității omenești de articulare și memorare. Dacă oamenii ar fi putut produce sunete net distincte atât de multe câte cuvinte există într-o limbă sau dacă printr-un sunet distinct ar fi putut exprima ceea ce exprimă de obicei printr-o înșiruire de cuvinte, comunicarea nu ar mai fi avut un caracter linear, iar limba ar fi fost o sumă de semne diferențiate net între ele, așa cum se pare că sunt organizate “limbajele” sărace în termeni ale unor animale superioare. Linearitatea semnului lingvistic, dubla articulare a limbajului se explică așadar și prin existența unor limite omenești (de articulare, de memorare), repede depașite de sporirea nevoilor de comunicare. Și omul are mereu sporite nevoi de comunicare din momentul în care începe să raționalizeze, să gândească, să devină elementul cel mai dinamic din natură. Așadar, natura socială și umană a limbajului determină caracterele cele mai generale ale oricărei limbi: arbitrarul și linearitatea semnului lingvistic.

Tot de natura limbajului ține și caracterul de sistem, prin care limba se deosebește de alte mijloace de comunicare cunoscute în lumea animală. Măsura în care valoarea elementelor lingvistice depinde direct de alte elemente lingvistice, de relațiile cu aceste elemente – ceea ce le conferă o anumită solidaritate și independență – se consideră însușirea limbii de a fi sistem închis. Ca exemplu de stabilire a valorii unui element lingvistic prin raportare directă nu la realitate, la “desemnat”, ci prin raportare la alte elemente lingvistice se poate considera felul cum se face precizarea nuanțată a sensului unui cuvânt în funcție de sinonimele sale și de familia de cuvinte din care face parte. Metoda analizei distribuționale în descrierea lingvistică este aplicabilă tocmai în masura în care limba este un sistem închis.

Măsura în care valoarea elementelor lingvistice se stabilește prin raportare directă la realitatea extralingvistică face din limbaj un sistem deschis. Metodologic, dubla natură a sistemului lingvistic se observă în posilitatea de a formula teoretic unele metode formale de cercetare a limbii și în imposibilitatea practică de a le aplica riguros, de a renunța la considerarea sensului elementelor lingvistice. Privind stratificarea limbii, se poate spune că limba este un sistem care se deschide în direcția fonologie → semantică și se închide în direcția inversă.

În timp, atât ontogenetic, cât și filogenetic, limba trece de la un sistem deschis la un sistem închis. Dar limba nu ajunge niciodată un sistem propriu-zis închis întrucât în ultimă analiză orice valoare lingvistică rezultă dintr-o raportare la realitatea extralingvistică. De asemenea, ca sistem închis, finit deci, existent numai “în sine și pentru sine”, limba nu ar putea face față nevoilor variate ale comunicării, aspectelor deseori inedite sub care se înfățișează realitatea. Ca sistem deschis limba se poate adapta însă necesităților infinite ale comunicării. “Adaptarea” se face prin faptul că însăși realitatea, care formează obiectul comunicării, “însoțește” mesajul lingvistic sub forma a ceea ce se numește “context extralingvistic”. Orice mesaj lingvistic se sprijină pe acest context extralingvistic, care, într-un fel, se poate spune, face parte din mesaj. Și nu puține sunt comunicările în care cea mai mare parte a mesajului e cuprinsă în contextul extralingvistic, uneori chiar întreg mesajul este evidențiat prin mijloace extralingvistice, expresia lingvistică devenind inutilă. Vorbirea de toate zilele oferă o gamă variată de exemple în acest sens.

Limba poate fi considerată și ca o sumă de cuvinte, categorii, reguli, cuprinzând în acestea și în organizarea lor o anumită interpretare a realității, o concepție asupra acesteia. Învățând să vorbească, oamenii învață și să înțeleagă într-un anumit fel realitatea, limba fiind prima care îi ajută să depășească înfățișarea aparentă, senzorială, a acesteia. Ei capătă noțuni, deduc însuși, acțiuni și relații între obiecte. Într-o istorie a științelor, a cunoștințelor și concepțiilor despre realitate, ar trebui arătat, măcar cu titlu de curiozitate, că și filogenetic și ontogenetic limba este prima concepție a realității la care ajung oamenii, conținută în categoriile limbii, în organizarea acestora.

Acest adevăr, această “concepție” pe care o include limba în componentele sale, are un caracter tot social. Limba oferă, așadar, tuturor vorbitorilor nu numai un mijloc unic și complex de comunicare, ci și un mod aproximativ identic de a percepe și organiza datele realității, un punct de plecare comun în dezvoltarea conștiinței și inteligenței fiecărui vorbitor, baza comprehensibilității mesajelor, garanția înțelegerii între vorbitori, în condițiile de ambiguitate ale comunicării lingvistice.

Discutând despre natura limbajului e necesar să se stabilească, în încheiere, o discuție metodologică foarte utilă. Și anume, față de realitate limbajul este discontinuu. Prin limbaj realitatea continuă este segmentată, analizată în secvențe. Asupra realității limba proiectează – se poate spune, în mod inevitabil – propria ei discontinuitate. Așadar, prin limbaj, trecerea timpului – prin excelență continuitate – este analizată în termenii discontinuității, prin cuvintele copilărie, tinerețe, maturitate, bătrânețe. La fel, fluxul sonor continuu este analizat, prin foneme, în unități distincte, discontinue. Faptul că limbile diferă prin forma și numărul elementelor în care analizează realitatea confirmă opoziția continuitate – discontinuitate care se poate stabili între realitate și limbaj. Pe de altă parte, limba este un domeniu al conținutului față de lingvistică. Aceasta introduce, în analiza limbii, distincții, clase de unități, categorii. Aceeași limbă poate fi analizată, descrisă după criterii diferite, ajungându-se la rezultate diferite de la un lingvist la altul. Această pluralitate de soluții în descrierea aceluiași obiect rezultă din natura continuă a fenomenului lingvistic.

2.2. LIMBA SCRISĂ ȘI LIMBA VORBITĂ

Limba vorbită și scrisă a oricărui popor reprezintă o bogăție inestimabilă a acestuia. De cele mai multe ori limba este percepută ca un criteriu de diferențiere între popoare, ceea ce nu este întotdeauna așa. Departe de a fi un simplu mijloc de comunicare, de transmitere a cunoștințelor acumulate de către o societate generațiilor viitoare, limba mai reprezintă și un puternic element de solidarizare și identificare națională. De multe ori limba mai constituie și un pretext pentru punerea în aplicare a unor interese politice sau de altă natură.

Comunicarea lingvistică se poate realiza fie pe cale orală, fie pe cale scrisă. Acestor două modalități de comunicare le corespund două sisteme coexistente, analogice, ale aceluiași idiom național, dintre care unul se manifestă sonor, printr-o secvență de foneme – limba vorbită – iar celălalt grapic, printr-o secvență de grafeme (tipărite sau scrise de mână) – limba scrisă. Omul cult dispune de acest gen de diglosie și, în funcție de diverse împrejurări, operează cu cele două sisteme care corespund unul celuilalt, fără însă a coincide.

În unele limbi, opoziția dintre cele două forme de comunicare este mai mare decât în altele. În franceză sau în greaca modernă, de exemplu, deosebirile dintre limba scrisă și limba vorbită sunt considerabile; în alte limbi, ca de exemplu, în română, deși aceste divergențe nu apar atât de profunde, ele sunt totuși destul de marcate și se manifestă nu numai prin utilizarea unor elemente lexicale specifice, dar și prin folosirea unor forme și construcții gramaticale deosebite. Fiecare dintre aceste două forme își are justificarea sa funcțională în colectivitatea respectivă.

Limba vorbită se realizează, în primul rând, în conversația familiară; în scris este folosită cu precădere limba literară, care reprezintă un adevărat instrument de exprimare a necesităților dezvoltării unei culturi superioare din cadrul unei comunități. Datorită scrierii, valorile culturii s-au putut conserva, iar limba a putut să fie transferată, din dimensiunea timpului în dimensiunea spațiului.

Omul cult poate să vorbească, în anumite împrejurări, așa cum scrie: unii vorbesc chiar mai bine decât scriu. În general, însă, nu se scrie cum se vorbește. Limba scrisă, s-a arătat, nu este și nici nu poate fi identică cu limba vorbită, iar deosebirea dintre aspectul vorbit și cel scris al limbii nu ține atât de caracterul familiar sau literar al exprimării, cât mai ales de utilizarea unor mijloace și procedee specifice în vederea comunicării unui anumit conținut. Limba vorbită este folosită în primul rând în dialog, ceea ce conferă comunicării un caracter alternativ și discontinuu. Jocul adresării și al replicii în dialog presupune reacții rapide și imediate din partea interlocutorilor, de unde, adesea, o anumită imperfecțiune a exprimării ideii, care se corectează prin aproximație și retușări succesive.

În exprimarea de tip oral, apar, de asemenea, elemente accesorii, dar totuși importante, ale comunicării (intonația, pauzele, accentul, intensitatea, debitul verbal). Reflectarea în limba scrisă a elementelor de mai sus, denumite prozodeme, este limitată. La acestea se adaugă mimica și gesticulația (care adesea suplinesc și explică vorbirea) și, în plus așa numiții indici situaționali (aici/acolo, acesta/acela, azi/mâine/ieri, aproape/departe), cu un rol deosebit de important în limba vorbită și care nu dobandesc o semnificație precisă dintr-un anumit context, într-o situație determinată.

Condițiile de folosire a limbii scrise se deosebesc esențial de acelea ale limbii vorbite. Textul scris este, de obicei, rodul unei mai îndelungate elaborări conștiente: cel care scrie, sub imperiul responsabilității cuvântului care rămâne scris, reflectă și își alege mijloacele de exprimare; el are posibilitatea de a reveni asupra textului, spre a-l corecta și a-l perfecționa.

Rezultatul final al acestei elaborări conferă comunicării scrise, de obicei, un caracter continuu, linear. Istoria limbilor literare urmărește, în general, fenomenele lingvistice consemnate în texte de limbă scrisă.

Raporturile dintre limba vorbită și limba scrisă nu au fost aceleași în diverse epoci ale istoriei limbii române. Astfel, chiar la începuturile limbii române se poate constata o deosebire între limba textelor traduse, cu un caracter mai savant, datorită imitației originalelor slavone, și limba textelor netraduse (scrisori, acte particulare), care este mai apropiată de limba vorbită.

Limba scrisă joacă un rol deosebit de important în istoria culturii moderne. Dar aceasta, ca și vorbirea, comunică prin telefon sau pe plăci de gramofon, e numai un surogat al limbii vorbite. Vorbitorului la telefon îi lipsesc cele două mijloace importante, gestul și mimica, prin care se întregește expresivitatea celor comunicate prin viu grai. De aceea “speaker”-ul de la radio va face uz de o modulare mai îngrijită a vocii, de pauze lungi și de alte mijloace de dicțiune, prin care va compensa gestul și mimica. Scriitorul, lipsit și de posibilitatea de a reliefa prin intonație și prin melodia frazei comunicarea sa, va trebui să caute compensații în alte direcții și le va găsi de obicei în construcții sintactice mai precise, într-o mai scrupuloasă alegere lexicală, într-o gradație de sinonime și în evitarea construcțiilor echivoce. Deși limba scrisă e mai mult sau mai puțin o limbă artificială, ea merită să fie studiată cu atenție și prezintă interesante probleme lingvistice. Nu trebuie să se uite însă că ea nu dă imaginea exactă a limbii vorbite, care este de obicei dialogată, condiționată, deci, în ceea ce privește alegerea cuvintelor și construcțiilor, de dialog.

Când se citește un fragment dintr-o operă literară, se va înțelege adesea numai dacă se închipuie și tonul și gesturile cu care și-a imaginat-o autorul operei respective. De aceea se întâmplă uneori să se recitească o frază cu voce tare, ca astfel sa fie mai înțeleasă, și de aceea se înțelege mai bine o operă literară când este recitată de actori talentați. Talentul acestora stă tocmai în ușurința de a ghici gesturile, mimica, intonația si mlădierea vocii pe care ar fi avut-o autorul dacă nu scria, ci vorbea, și pentru redarea cărora nu-i ajungeau, când scria, mijloacele grafice și sintactice.

2.3. LIMBA ȘI GÂNDIREA

Situată la intersecția a trei științe – filosofia, lingvistica și psihologia – problema raportului dintre limbă și gândire, din cele mai vechi timpuri și până în zilele noastre, a reținut atenția reprezentanților acestor trei științe.

Independența limbii și gândirii a părut evidentă cercetătorilor, dar complexitatea relațiilor dintre aceste două fenomene nu a putut fi întotdeauna sesizată, ceea ce a dat naștere unor concluzii eronate.

Soluțiile date acestei probleme încorporează o gamă deosebit de întinsă: de la identitatea idealistă a limbii și gândirii până la negarea oricărei legături între aceste două fenomene – un dualism nu mai puțin idealist.

Se pare că primul exemplu de identificare a limbii și gândirii se găsește la gânditorii greci. Ulterior, odată cu dezvoltarea filosofiei în Grecia antică, problema raportului dintre cuvânt, pe de o parte, lucru și idee, pe de altă parte, problema naturii cuvântului, a apariției limbii a fost abordată în lucrările filosofice ale lui Heraclit, Democrit, Platon, Aristotel, Epicur și ale altora.

Abordarea filosofică a fenomenelor de limbă, caracteristică antichității, a fost preluată de întreg evul mediu european. Sub presiunea scolasticii și dogmatismului, știința medievală nu a mai adus aproape nimic nou în domeniul lingvisticii. În acea vreme, gramatica latină – creată de romani pe baza materialului oferit de limba lor maternă, la care se adăugase schema gramaticii împrumutată de la greci – era recunoscută drept singura autoritate în materie.

Tratarea logică a fenomenelor gramaticale, caracteristică gramaticii latine, a fost considerată în evul mediu drept singura cu putință. În secolul al XVII-lea se naște gramatica filosofică sau universală, la baza căreia se aflau ideile logico-gramaticale ale lui Aristotel. Autorii acestor gramatici considerau că cuvintele și propozițiile oricărei limbi servesc la exprimarea categoriilor logice și se subordonează legilor lor.

Un interes deosebit față de problema raportului dintre limbă și gândire se găsește la Wilhelm von Humboldt, întemeietorul lingvisticii generale. După părerea sa, “limba este nu produsul activității gândirii, ci această activitate însăși”. Pentru prima oară, el caracterizează limba drept un instrument al gândirii “limba este organul care creează ideea” și tot el semnalează esența ideală a gândirii și cea materială a limbii. “Activitatea intelectuală – în întregime spirituală, profund interioară și care se desfășoară fără urme – prin mijlocirea sunetelor vorbirii se materializează și devine accesibilă pentru percepția senzorială. De aceea, activitatea gândirii și limba reprezintă o unitate indisolubilă”. Ideea unității indisolubile dintre gândire și limbă este subliniată în repetate rânduri de lingvistul german: “…în cuvânt întotdeauna este prezentă o unitate cu două aspecte – sunet și noțiune”.

“ Forma sonoră este expresia pe care limba o creează pentru gândire”. Mai mult decât atât, Humboldt vede în raportul dintre limbă și gândire o unitate dialectică: “Din

interdependența dintre idee și cuvânt reiese limpede că limbile constituie nu numai mijloace de exprimare a realității deja cunoscute, ci, mai mult, mijloace de cunoaștere a unei realități încă neștiute”.

Humboldt a înțeles unitatea dialectică dintre limbă și gândire: unitatea lor indisolubilă și independența lor relativă. A pus în lumină faptul că gândirea, subiectivă prin natură, se obiectivizează cu ajutorul limbii. De asemenea a relevat rolul limbii în formarea gândirii. Autorul ajunge la unele exagerări și denaturări, atunci când concepe limba drept forță spirituală care guvernează modul de înțelegere a lumii.

O altă încercare de a explica legile evoluției limbii și gândirii se întâlește la întemeietorul psihologismului lingvistic, H. Steinthal. El a luat drept punct de plecare teza lui Humboldt despre forma internă a limbii ca mijloc de adaptare a materialului sonor la exprimarea conținutului psihologic – mijloc specific fiecărei limbi. Psihicul uman este riguros individualizat și legile lui trebuie să fie căutate chiar în om, și anume nu în deosebirile de construcție a organului gândirii (creierul), ci în lumea lui spirituală, psihologică. La fel și sunetele care alcătuiesc expresia sonoră sunt produse individuale. În ce privește forțele care asigură dezvoltarea limbii, ele sunt situate în psihicul individual. Participarea gândirii logice la apariția și evoluția limbii este negată de Steinthal în mod categoric: “Categoriile limbii și cele ale logicii sunt incompatibile și pot fi comparate între ele tot atât de puțin ca și noțiunile de cerc și roșu”.

A. A. Potebnea a analizat în amănunt limba și gândirea, subliniind legătura lor indisolubilă. A arătat că gândirea se formează și se exprimă numai cu ajutorul limbii. A relevat unitatea și contradicțiile dintre cuvânt și noțiune, propoziție și judecată, categorii gramaticale și categorii logice.

În secolul al XIX-lea, de o trecere destul de mare s-au bucurat ideile curentului logico-gramatic, ale cărui rădăcini istorice le aflăm la Aristotel, în scolastica medievală și în gramatica rațională și universală de la Port-Royal. În esență, aceste idei se bazau pe transferarea legilor logicii asupra limbii.

Reprezentanții acestei tendințe lingvistice văd legătura dintre limbă și gândire nu ca interdependență a acestor două fenomene, ci ca subordonare a limbii față de gândire. După ei gândirea influențează și chiar determină dezvoltarea limbii. Lingvistul care a reușit să se apropie foarte mult de soluționarea justă a problemei corelației dintre limbă, gândire și realitate a fost I. A. Baudouin de Courtenay. Acesta a explicat legătura dintre limbă și gândire și evoluția lor nu prin “autodezvoltarea spiritului”, ci prin evoluția formelor de reflectare, prin evoluția naturii, cu alte cuvinte, prin evoluția realității obiective. El a subliniat caracterul social al limbii și a văzut funcția ei principală în a fi mijloc de comunicare: “Atât în întregul său cât și în toate părțile sale componente, limba are valoare numai atunci când servește scopurilor comunicării reciproce între oameni”. Baudouin examinează evoluția psihică, ca rezultat al influenței societății, iar evoluția limbii o leagă nemijlocit de dezvoltarea societății și în al doilea rând de însușirile psihice.

Dintre școlile postsaussuriene, cea care a acordat o atenție mai mare problemei raporturilor dintre limbă și gândire a fost școala funcțională geneveză. Astfel Ch. Bally a analizat rolul gândirii afective, principala cauză a expresivității lingvistice, iar A. Sechehaye a fost interesat mai ales de factorul intelectual al gândirii.

Școlile structuraliste europene, preocupate mai ales de metodologia limbii, au neglijat în mare măsură raporturile limbii cu gândirea, iar școala descriptivă Americană, influențată la începuturile ei de psihologismul behaviorist, a identificat gândirea cu vorbirea interioară și a inclus limba printre formele de comportare.

De rolul limbii în structurarea gândirii s-au ocupat reprezentanții școlii etnolingvistice, Ed. Sapir și elevul său B. L. Whorf care au inversat raportul real dintre limbă și gândire: în concepția lor, limba este un sistem închis de simboluri care, în virtutea structurii ei, determină modul de gândire și de comportare al oamenilor.

Istoria lingvisticii a consemnat și teorii care susțin independența gândirii în raport cu limba, altfel spus posibilitatea existenței gândirii și în afara limbii. După opinia lingvistului sovietic N. I. Marr, creatorul “noii teorii a limbii”, contactul dintre oameni se poate realiza și fără limbă, cu ajutorul gândirii libere. Acesta a creat o schemă a dezvoltării gândirii și a raportului ei cu limba. Conform acestei scheme, la început a existat gândirea, fără limba sonoră, fără limbajul cuvintelor. Această gândire era însoțită de limba gesturilor și a fost denumită de Marr “gândirea manuală”. După părerea lui, “limba manuală”, în decursul a peste un milion de ani, a dat oamenilor posibilitatea să-și exprime gândirea, să comunice și să parcurgă un drum enorm, drumul câtorva culturi materiale. Ulterior, mult mai târziu, odată cu apariția claselor, s-a intrat în a doua fază a evoluției limbii – limba sonoră. În acest stadiu, clasele dominante ar fi creat o gândire formal-logică, ca un atribut al societății împărțite în clase, a fost înlocuită prin gândirea materialist-dialectică a proletariatului, în care gândirea a început din nou să domine limba. În ultima fază a dezvoltării gândirii într-o societate nouă, fără clase, conform schemei lui Marr, trebuie să fie creată o gândire eliberată total de orice fel de “materie naturală” a limbii.

Problema relațiilor dintre limbă și gândire a stat în permanență în atenția psihologilor, a logicienilor și a lingviștilor.

2.4. LEGĂTURA DINTRE LIMBĂ ȘI GÂNDIRE

Pentru a soluționa problema legăturii dintre limbă și gândire este necesar să se afle răspunsul la trei întrebări: Ce este limba? / Ce este gândirea? / Ce forță determină evoluția limbii și a gândirii?

Aceasta din urmă problemă filosofică a constituit, pentru numeroși lingviști piatra de încercare în rezolvarea raportului dintre limbă și gândire.

Majoritatea cercetătorilor sunt astăzi de acord că principala cauză a evoluției limbii și gândirii se află în evoluția realității obiective. Creierul uman este înzestrat cu capacitatea de a reflecta lumea înconjurătoare. Conștiința este reflectarea lumii materiale, a realității. Și, întrucât formele realității obiective sunt departe de a fi stabile, ele modificându-se în timp și în spațiu, se schimbă, prin urmare, și limba, parte componentă a ciclului unitar al relațiilor dintre conștiință umană și realitatea obiectivă.

Lingvistica contemporană cercetează relația dintre limbă și gândire că pe o unitate între cele două categorii. Se înțelege prin aceasta că nu poate exista o limbă care nu se sprijină pe gândire și totodată că gândirea, la rândul ei, nu se poate forma în afara formelor lingvistice.

Din primul aspect al unității dintre limbă și gândire decurge funcțiunea primordială a limbii, aceea de a exprima gândurile și, prin aceasta, de a asigura posibilitatea schimbului permanent de idei între membrii societății. Să se analizeze, acum, cea de-a doua latură a unității dintre limbă și gândire: gândirea se poate realiza numai în forme lingvistice.

Psihologia deosebește trei tipuri de gândire: noțională, tehnică și imaginativă. Tipul de gândire noțională operează cu noțiuni și se realizează în procesul generalizării în

forme lingvistice. Tipul de gândire tehnică se întâlnește în cele mai variate domenii ale activității umane și se realizează in forme nelingvistice. Cel de-al treilea tip de gândire îl constituie gândirea în imagini. Ca și cea tehnică, gândirea imaginativă se produce în afara formelor lingvistice și atinge capacitatea cea mai înaltă de exprimare la cei ce se îndeletnicesc cu o activitate artistico-creatoare: pictori, sculptori.

Lumea înconjurătoare este percepută pe două căi diferite: mai întâi, cu ajutorul acțiunii nemijlocite a lucrurilor și fenomenelor asupra organelor noastre de simț și, în al doilea rând, indirect, sub influența cuvintelor asupra gândirii noastre. I. P. Pavlov a numit totalitatea acțiunilor nemijlocite ale obiectelor și fenomenelor și totalitatea senzațiilor omului primul sistem de semnalizare a realității. Prin cel de-al doilea sistem de semnalizare, el înțelegea totalitatea acțiunilor mediate, verbale asupra omului.

Deosebirea principală dintre primul și cel de-al doilea sistem de semnalizare constă în aceea că, în primul caz, realitatea obiectivă acționează asupra organelor noastre senzoriale, iar în al doilea, asupra gândirii noastre.

Aceste două căi de reflectare a lumii materiale conduc la rezultate diferite. Realitatea obiectivă percepută cu ajutorul cuvintelor se găsește în contact nemijlocit cu conștiința noastră, de asemenea obiectivă. De aceea, aceeași realitate determină, la oameni diferiți, aceleași gânduri.

Primul sistem de semnalizare apelează la conștiință în mod indirect, prin intermediul organelor senzoriale, care provoacă apariția anumitor senzații. Senzațiile sunt de natură subiectivă. De aceea, aceeași realitate, răsfrângându-se prin prisma senzațiilor subiective, determină, la oameni diferiți, idei diferite. Muzica trezește în noi anumite senzații, emoții. Priveliști pitorești din natură, un tablou, un desen sunt capabile să determine imagini bine definite în conștiință celui ce le privește. Se înțelege că, drept rezultat al perceperii vizuale sau auditive, apar ideile, gândurile. Dar aceste idei pot fi total diferite la oameni diferiți. Prin urmare, oricât de mari ar fi posibilitățile de exprimare ale artelor plastice sau ale muzicii, ele rămân, totuși, limitate în comparație cu mijloacele limbii. Ele nu comunică nici un fel de noțiuni sau idei, ci doar le trezesc pe baza imaginilor, senzațiilor și reprezentărilor emoționale care iau naștere în conștiința ascultătorului sau privitorului.

Numai în acest plan pot fi studiate tipurile de gândire tehnică și imaginativă, care reprezintă nu gândire propriu-zisă, ci etapa premergătoare acesteia, etapa reflectării nemijlocite a lumii reale – senzațiile.

Astfel se ajunge la concluzia că gândirea se realizează întodeauna în forme lingvistice. Din acest al doilea aspect al unității dintre limbă și gândire decurge cea de-a doua funcție a limbii, aceea de a servi drept instrument al formării ideii, de a participa nemijlocit la formarea ideii. Dar unitatea dintre limbă și gândire, existența lor în legătură indisolubilă, specifică, nu înseamnă, desigur, identitatea lor. Prin gândire se înțelege capacitatea de a oglindi sau chiar procesul oglindirii realității sub formă de noțiuni, judecăți și raționamente.

Limba este conștiința practică, realitatea nemijlocită a ideii. În legatură cu aceasta trebuie precizat că termenii “gândire” și “conștiință” nu sunt echivalenți. Prin conștiință se înțelege, în primul rând, capacitatea omului de a reflecta realitatea sub formă de idei, sentimente sau stări volitive, iar în al doilea rând – însuși procesul de reflectare a realității, sub formele amintite. În acest fel, rezultă că gândirea rămâne, totuși, doar parte constitutivă – fie ea și principală – a conștiinței.

O altă deosebire între limbă și gândire constă în aceea că gândirea, ca o însușire a materiei organizate într-un fel deosebit – creierul – este ideală. Ideea nu are atributele materiei. Limba, în schimb, este materială, în sensul că toate unitățile sale (propozițiile, cuvintele, morfemele etc.) sunt prezentate sub formă de sunete.

Funcțiunile limbii și gândirii sunt și ele diferite. Principalele funcțiuni ale limbii sunt: de comunicare și de formulare a gândirii. Funcțiunile de bază ale gândirii sunt: de reflectare generalizată și abstractă a realității, de instrument al cunoașterii lumii și a legilor naturii și funcțiunea de mijloc de transformare activă a lumii obiective. În sfârșit, o altă deosebire între limbă și gândire o constituie dezvoltarea paralelă, dar nu și identică, a celor două categorii.

În procesul evoluției comune, gândirea concretă, confuză și greoaie, căreia îi corespunde o limbă de asemenea concretă, nesistematică și încâlcită, devine, treptat, capabilă să realizeze reflectarea generalizată și abstracta a lumii înconjurătoare. Pe baza dezvoltării gândirii evoluează și limba, sistematizându-se tot mai mult, îmbogățindu-și fondul lexical cu cuvinte având un conținut abstract.

Gândirea este legată nemijlocit de realitate, este mai mobilă decât limba și se transformă mai rapid. De aici rezultă neconcordanța dintre conținut și formă. Această neconcordanță este cauza principală a progresului limbii, a continuei ei adaptări la noile necesități. În acest proces de dezvoltare rolul hotărâtor îl are gândirea.

Categoriile de care se folosesc limba și gândirea sunt diferite, așa cum diferită este și structura lor. Unitățile gândirii sunt noțiunile, judecățile, raționamentele. Limba este formată din sunete, cuvinte, propoziții. Structura judecății și cea a propoziției nu numai că nu sunt identice, dar nu corespund intodeauna una celeilalte. În aceasta își și găsește exprimarea dialectica raporturilor dintre ele.

2.5. IMPORTANȚA LIMBII CA MIJLOC DE COMUNICARE

Limba este ipostaza concret-istorică a limbajului articulate (facultate general-umană de a denumi și comunica realitatea gândită). Toate celelalte mijloace de comunicare (gesturile, muzica, dansul, picture, Morse, formulele chimice, simbolurile matematice, diversele coduri etc.) sunt înțelese numai pe suportul unei limbi naturale. Aceasta a transpus într-un sistem de semne și reguli specifice experiența istorică a comunității lingvistice respective.

Comunicarea lingvistică, definitorie pentru societatea umană, se realizează după o schemă minimală, caracteristică oricărui act de comunicare. Aceasta cuprinde:

mesajul transmis, care reprezintă conținutul (informația, ideea, sentimentul), scopul și esența psihosocială a comunicării;

partenerii comunicării (emitentul și receptorul), care se adresează unul altuia, realizând o conversație, când fiecare partener emite și receptează alternativ, sau o difuzare, când rolurile partenerilor nu alternează (in mass-media, de exemplu);

canalul de comunicare, care asigură menținerea în contact fizic si psihic a partenerilor (legătura audio-vizuală directă, telefonul, corespondența scrisă etc.);

referința privește contextul în care se manifestă comunicarea sau din care rezultă mesajul;

codul este ansamblul de reguli care permite transpunerea mesajului în semne lingvistice, articulate în unități semnificative (și, deci, inteligibile) din ce în ce mai complexe. El trebuie să fie cunoscut de ambii parteneri ai actului de comunicare, care realizează în mod alternativ codificarea, respectiv decodificarea, mesajului. Cunoașterea codului înseamnă, într-o formulare simplă, cunoașterea limbii respective (limba română, în cazul nostru). Gradul de înțelegere între parteneri, numit intercomprehensiune, este variabil, situația optimă fiind cea în care aceștia posedă repertorii de semne și reguli de amploare, complexitate și funcționalitate comparabile (bagaj lexical, rutină gramaticală, abilitate stilistică). Se poate spune că momentul lingvistic propriu-zis al actului de comunicare îl reprezintă codul (codificarea putând fi asimilată cu construcția lingvistică, iar decodificarea cu analiza lingvistică).

Perturbările actului comunicativ pot afecta canalul de comunicare și, deci, condițiile de transmitere a mesajului, fiind grupate sub noțiunea de bruiaj (zgomote, vizibilitate redusă, neatenție, pronunția defectuoasă sau suprapunerea intervenției partenerilor, defecțiuni în mijloacele de comunicație etc.). Pierderile de informație din cauza bruiajului sunt compensate prin redundanță, carcteristică regăsibilă în toate limbile și care constă în reluarea unor semne în alte puncte ale mesajului (de exemplu: numărul poate fi marcat într-o frază de substantive, articol, adjective, verb).

Funcțiile comunicării lingvistice sunt diverse, în funcție de factorii (momentele) comunicării luați ca bază:

denotativă (cognitivă sau referențială), care pune accentual pe mesaj și pe contextul de referință (punând în centrul perspectivei conținutul comunicat);

expresivă (emotivă), derivând din raportul între emitent și mesaj, insistă pe atitudinea emitentului față de cele relatate;

conativă, determinată de relația între mesaj și destinatar, care trebuie să fie “convins” ;

fatică, se centrează pe intervenția partenerilor pentru păstrarea contactului ce asigură circulația între ei a mesajului;

metalingvistică, cu accent pe raportul dintre mesaj și cod (concret, pe limbajul specializat al lingvisticii);

poetică, vizând în mod prioritar mesajul în sine (din punct de vedere estetic).

Funcțiile se regăsesc în măsuri diverse de la un fapt lingvistic la altul și pot fi studiate global, în corelație sau individual (existând metode sau chiar discipline lingvistice specializate în acest sens).

(Variantele) funcționale ale limbii sunt ipostazele concrete în care realitatea proteică a limbii se manifestă. Menționăm câteva dintre acestea:

variante diacronice (istorice): limba română veche, limba română premodernă, limba română modernă, limba română contemporană;

variante diatopice (geografice): dialecte (dacoromân, aromân, istroromân, meglenoromân), subdialecte (muntenesc, moldovenesc, bănățean, crișean, maramureșean), graiuri (oltenesc, dobrogean, sud-ardelenesc, vrâncean etc.);

variante diastratice (sectoriale): culturale (literară, populară, familiară); socio-culturale (numite și stiluri funcționale – beletristic, tehnico-științific, administrativ-juridic, jurnalistic); sociale (argouri, jargoane);

variante diafazice (stiluri individuale);

variante după forma mesajului: scrisă, orală sau mixtă (televiziunea, cinematograful)

Tipurile de variante funcționale sunt studiate cu metode specifice (comparativ-istorică, geografică, psihologică, sociologică etc.), constituindu-se în timp chiar discipline lingvistice de sine stătătoare (gramatică istorică, istoria limbii, limbă literară, dialectologie, psiholingvistică, sociolingvistică, stilistică funcțională etc.).

Ființa umană, atributul umanității este greu de conceput în afara comunicării dintre oameni. Produsele spirituale și materiale ale oricărei activități omenești capătă valoare numai în procesul comunicării lor către alte ființe umane, numai în măsura în care ajung la alți oameni. Într-un fel se poate spune că ceea ce nu este comunicat (sau nu poate fi comunicat), înfățișat altora, nici nu există. Societatea capătă conștiință de sine prin contactul, comunicarea existentă între membrii săi. Importanța comunicării între oameni dă dimensiunile valorii pe care o are pentru noi limba – cel mai important mijloc de comunicare.

Anumite situații excepționale sunt semnificative în acest sens. Izolarea accidentală a unor ființe biologic umane (copii furați de animale) le transformi în animale. Acești copii nu ajung să raționeze, să gândească, deși, cum spuneam, beneficiază de toată zestrea bilogică ereditară. Dar lipsa posibilității de a comunica cu alți oameni îi lipsește de posibilitatea de a învăța să vorbească și să gândească.

De importanța limbii ca mijloc de comunicare în dezvoltarea individului uman se poatre da seama și din faptul că, dintre orbi și surzi (din naștere), mai bine se dezvoltă intelectual orbii. Deși lipsiți de simțul văzului, îl au pe cel al auzului, care le permite să achiziționeze limbajul, prin care “văd” mai mult decât cu ochii. Surzii, obligați la tăcere, inaccesibili limbajului, evoluează greu din punct de vedere intelectual, nu ajung să-și însușească instrumentele unei gândiri abstracte complexe.

Limbajul nu e singurul mijloc de comunicare între oameni. Există și alte coduri: codul Morse, “limbajul” surdo-muților, semnalele marinărești sau de circulație, gesturile de politețe etc. Dar toate acestea se constituie ca mijloace de comunicare pe baza limbii, transferând asupra unor semnificanți de altă natură, nu vocală, semnificații și procedee lingvistice. Chiar “limbajul” gesturilor surdo-muților e de fapt un limbaj pe care vorbitorii normali l-au învățat ca să se înțeleagă cu surdo-muții și l-au inventat calchiind limbajul natural, atât cât se poate face asta înlocuind sunetele cu gesturile. De aceea lingvisticii i s-a și rezervat în cadrul semioticii locul cel mai important.

În timpurile moderne, încercarea de a crea limbaje artificiale formalizate mai precise, mai riguroase, de exemplu limbajul logic, matematic, nu s-a putut dispensa de calchierea în mare parte a limbilor naturale. Prestigiul și utilitatea acestora provin din faptul că sistemul lingvistic, exersat de-a lungul mileniilor, a ajuns adeseori la cele mai bune soluții, modele de organizare internă, atât din punct de vedere al funcționalității, cât și al economicității. Baza oricărei teorii a comunicației este constituită din rezultatele cercetării limbajelor naturale. Iar astăzi interpretarea unor fenomene ca acte de comunicare este tot mai frecventă, în acesti termeni discutându-se chiar și faptele de genetică.

Cum s-a văzut mai sus, limba, ca mijloc de comunicare între membrii unei societăți, este influențată de societatea în cadrul căreia funcționează. Dar raportul e și reciproc. Fiind cel mai important mijloc de comunicare, limba, o anumita limbă pe care o cunosc numai unii oameni (de exemplu latina, greaca, franceza etc.), este elementul adeseori hotărâtor în constituirea acestora ca grup separat, ca popor, natiune, stat. Distincția între popoare și națiuni urmează geografic în mare răspândirea în spațiu a limbilor respective, comunitatea lingvistică, faptul de a folosi cu toții același mijloc de comunicare, fiind esențial definitoriu pentru comunitățile economico-politice.

2.6. STILUL CONVERSAȚIEI CURENTE

Stilul conversației curente (sau colocvial) nu corespunde unui domeniu mai mult sau mai puțin specializat, ci, așa cum arată titlul, relațiilor neformale și neprofesionale dintre vorbitori, de la cele familiale la cele amicale, colegiale, gospodărești, ocazionale etc. Este un stil spontan, neelaborat, în care domină dialogul oral. Dacă se așteptă ca subdiviziune a sa limbajul epistolar, trebuie să se adauge și unele forme scrise (scrisori, notițe, jurnale intime). Nefiind specializat, la configurarea sa contribuie toate funcțiile lingvistice, în mod deosebit cea informativ-denominativă, cea expresivă (emotivă) și cea persuasivă (corespunzătoare celor trei factori principali ai comunicării: emitentul, referentul și receptorul) cu intervenția frecventă a funcției fatice pentru controlul contactului său a bunei circulații a informației, prin vocative, cuvinte de adresare (prietene, colega, domnule), îndemnuri (ascultă, fi atent, știi etc.), formule de politețe (permiteți, vă rog, nu vă supărați), intercalări de confirmare a receptării mesajului (Nu mai spune! Chiar așa? Ei?, hm!, interesant!, bineînteles!, sigur!). Comunicarea verbală este însoțită și completată de elemente ale comunicării nonverbale (gesturi, semne, mimică, pantomimă, imitații sonore etc.). Ea este relaxată, degajată (și când este vorba de o discuție tensionată, ea nu e supusă unor restricții stilistice, poate mai ales atunci nu), naturală, improvizată, încărcată emoțional și presărată de umor și de satiră.

Mijloacele lingvistice sunt sărace, dar foarte diverse. Se preferă diminutivele, hipocoristicele, augmentativele, familiarismele, termenii de argou, peiorativi, regionali, expresiile idiomatice și orice îmbinări mai mult sau mai puțin fixe. Acestea, ca și construcțiile trunchiate, enunțurile sintetice, fragmentate dau concizie, voiciune și, în final, expresivitate și eficiență comunicativă exprimării uzuale. Normele literare sunt neglijate sau încălcate deliberat. Sunt frecvente expresiile parazitare, ticurile verbale, calambururile, imprecațiile (expresii prin care se dorește răul cuiva), onomatopeele (cuvinte imitative), cuvintele de umplutură. Domină elipsele, formulele topice afective, clișeele lingvistice, structurile brevilocvente (concise).

3. LIMBA NOASTRĂ NAȚIONALĂ

3.1. LIMBĂ ȘI NAȚIUNE

În ultimele două decenii, limba noastră națională, după o perioadă de relativă stabilitate, realizată prin contribuția colectivă și a scriitorilor noștrii de valoare, arată unele tendințe provocate, desigur, de stările ce au urmat imediat după realizarea unității noastre naționale. Oricum s-ar încerca explicarea lor, sub unghiul manifestărilor culturale sau ca un fenomen pur lingvistic, ele există, și, în condițiile acestea, merită să fie cunoscute mai de aproape.

Plecând de la această constatare, în vremurile actuale, când se fac atâtea încercări pentru refacerea sufletului românesc, problema limbii ar trebui să constituie punctul central al preocupărilor noastre, mai ales fiindcă se știe cât de mult ea contribuie la întărirea sentimentului de prețuire și mândrie națională, pentru tot ceea ce un popor are mai sfânt și mai de valoare, în realizările lui spirituale.

Privind limba ca supremul instrument al conștiinței românești, ea interesează deopotrivă cultura și educația noastră națională. De aceea se consideră că nu va fi inutilă încercarea care se face de a vorbi despre limba noastră națională cu privire specială, în partea întâi, la raportul de relație ce există între limbă și națiune, și între limbă și spiritul sau mentalitatea unui popor, iar, în partea a doua, referindu-se la unele din tendințele ei actuale, între care “problema neologismului” ocupă locul de frunte.

Totuși relevant este faptul că, acum când s-a reușit crearea unei culturi naționale, că, dacă succesul unei limbi atârnă de perfecțiunea manifestărilor spirituale, în schimb, strălucirea acestor manifestări vine din anumite virtualități ale limbii, care se ivesc ori de câte ori ea reușește să îmbrace inspirația genială a unui scriitor.

În seria grupărilor umane, limba, ca element de diferențiere, joacă un rol hotărâtor. Acest element nu pleacă numai din simpla constatare obiectivă ce o pot face indivizii vorbitori asupra varietății de grai ce există de la un popor la altul, dar și din sentimentul viu pe care îl au că limba ce o vorbesc ei nu este aceeași cu limba grupărilor vecine. Din acest sentiment se naște dorința, dar mai ales voința, de prelucrare a materialului lingvistic comun, spre a putea ajunge la crearea unui instrument cât mai perfect de înțelegere între indivizii aceleiași grupări. Această perfecțiune rezultă, la rândul ei, din tendința ce se observă în atitudinea fiecărui vorbitor de a-și uniformiza graiul, mai cu seamă că limba, ca fenomen de creație în domeniul culturii omenești, este supusă aceluiași principiu dominant de egalare și unificare, ce se observă în orice manifestare culturală. Pe temeiul acestui principiu, graiul omenesc, oricât de variat se arată de la individ la individ, de la o regiune la alta, în fine, de la o clasă socială la alta, sfârșește, în anumite împrejurări, constituindu-se într-o limbă comună, înțeleasă de toți indivizii care țin de aceeași națiune. În aceste condiții, limba ajunge un mijloc care nu ajută numai la diferențierea dintre diversele grupări umane, dar permite unui popor să-și dea mai bine seama despre ceea ce el reprezintă în mijlocul celorlalte neamuri. Ceva mai mult, participând prin limbă la formarea aceleiași culturi și civilizații, indivizii reușesc să înțeleagă chiar legătură evidentă ce există între limbă și națiune.

Este interesant, în privința aceasta, urmărirea raportului de corelație ce există între limbă și cultură, cu urmări asupra națiunii, din epoca de formațiune a poporului român.

Când condițiile de viață la poporul nostru, sub aspectul culturii și al civilizației, erau aceleași, atunci unitatea limbii era singurul mijloc spiritual de înțelegere între diversele populațiuni românești, răspândite în nordul și sudul Dunării. Când însă aceste condiții, dintr-un complex de împrejurări istorice, au dispărut, atunci existența națiunii se vedea periclitată, iar unitatea limbii amenințată. Cazul cel mai tipic este oferit de trecutul populațiilor românești din sudul Dunării. Cât timp aceste populații, au stat în unitate teritorială cu grupul central al românismului din nordul Dunârii, făcând parte din aceeași alcătuire politico-socială, trăind în aceleași condiții de cultură și de civilizație și vorbind un singur grai, pe vremea aceea unitatea lor națională era garantată. Când însă, mai târziu, ele au fost nevoite să-și mute așezările în sudul peninsulei balcanice, ne mai putând trăi în aceeași zonă de cultură și civilizație cu frații lor din miazănoapte, atunci unitatea lor se vedea amenințată, iar limba expusă unei treptate dispariții. De fapt, în nici un alt loc elementul românesc nu a fost atât de mult expus desnaționalizării prin limbă ca în această parte a peninsulei.

Aici, firește, se adeverește din nou rolul pe care îl joacă la formarea unei națiuni aspectul istoric din viața unei limbi. Într-adevăr, în vreme ce aspectul static servește numai ca semn de deosebire între graiurile diferitelor grupări umane, celălalt aspect, istoric, este singurul care ajută la menținerea unității naționale. Astfel, referindu-se din nou la populațiile românești din sudul Dunării, trebuie să recunoască că, atât timp cât ele nu au fost împiedicate să ia parte la evoluția istorică a limbii noastre prin unitatea de cultură și civilizație, au reușit să-și păstreze unitatea lor națională, iar misiunea lor în istorie se identifică cu aceea a românismului de pretutindeni. Cum s-au depărtat de la această evoluție, ele s-au văzut expuse pericolului de a-și pierde treptat, odată cu limba, și unitatea națională.

Această concepție a limbii, legată de națiune, este relativ nouă. Ea a lipsit la popoarele antice, care au cunoscut numai noțiunea de popor. De altfel, chiar cuvântul NATIO,-ONIS, derivat din NASCOR, la început, a avut înțelesul de “naștere” sau “fătat”. Din acest din urmă înțeles s-a dezvoltat acela de “specie sau rasă la vite”. Mai târziu, cuvântul a primit și pe acela de “grup de indivizi născuți în linie bărbătească din același strămoș”, un fel de GENS. Iar la începutul erei creștine, NATIONES, pluralul lui NATIO, traducând pe grecescul “ta ethne”, a primit înțelesul de “neamuri păgâne” în opoziție cu neamurile creștine. În aceste condiții, popoarele antice, fiind lipsite de conceptul de națiune în înțelesul modern, de grup uman conștient de descendența lui comună, susținută de aceeași tradiție culturală și lingvistică, n-au știut să se folosească de valoarea istorică a manifestărilor culturale, dar mai ales lingvistice, care leagă pe indivizii vorbitori într-o evoluție spirituală unitară. Din cauza aceasta ei n-au putut să se folosească nici de factorul lingvistic în formațiunile politice, așa cum se întâmplă în prezent, când de la conceptul de “popor” s-a trecut la acela de “națiune”, considerându-se diferitele aglomerări umane nu numai sub aspectul etnologic, natural, dar și sub acela istoric, spiritual.

Ca urmare a acestor stări de lucruri, în antichitate nu se manifestă niciun sentiment de prigoană în contra unei limbi străine. Este drept că poporul grec avea un dispreț suveran pentru limbile vorbite de popoarele barbare. Dar niciodată nu s-a ridicat în contra lor ca să le suprime.

La romani, același lucru. Limba latină a stat în strânsă legătură cu istoria poporului roman. Dintr-un simplu idiom vorbit la Roma, s-a întins, odată cu lățirea dominației romane, întâi în Latium, după aceea în Italia și, în fine, prin colonii, în întreg imperiul roman. În expansiunea ei extraordinară, limba latină a jucat un mare rol politic. Pretutindeni ea a ajutat marelui imperiu la întărirea situației lui politice și la crearea unei culturi și civilizații naționale. Însă nicăieri nu s-a semnalat ceva despre o prigoană pornită din partea stăpânirii romane împotriva graiurilor locale. Pentru înlocuirea acestora pe cale naturală prin limba latină, ajungea superioritatea culturii și a civilizației, pe care romanii o aveau și de care se simțeau atât de mândri.

Astăzi, numai în felul acesta se poate explica rapiditatea cu care graiurile traco-ilire din Dacia și peninsula balcanică au dispărut, nu de moarte violentă ci de moarte naturală, în fața limbii latine, vorbită de un număr de coloniști relativ mic. Firește, toate aceste tulpini traco-ilire nu erau lipsite de conștiință, dar mai ales de mândria ca aparțineau unui neam deosebit de acela al romanilor. Totuși, acestei conștiințe îi lipsea sentimentul viu al unității spirituale prin limbă, despre care astăzi se face atâta caz si de care oamenii sunt atât de pătrunși, când este în joc libertatea noastră națională.

Acest sentiment al unității spirituale prin limbă, care este foarte cunoscut la popoarele moderne, mai ales de la revoluția franceză încoace, a lipsit în tot evul mediu, nu numai din cauza concepției noi despre limbă legată de națiune, dar și din cauza universalismului limbilor clasice, dintre care limba latină în Occident și limba greacă în Orient aveau caracter predominant. Alături de ele, în secolul al IX, a apărut la noi în Orient o a treia limbă, paleoslavă, cu caracter pur bisericesc, care s-a introdus la toate popoarele slave și, prin slavii din peninsula balcanică, în biserica noastră națională.

Firește, pe atunci, față de universalismul acestor trei limbi, cu greu se putea ridica graiurile populare la gradul de limbi naționale. Sub acest raport, prima încercare s-a făcut în Italia. Grija cu care umaniștii, imediat după Renaștere, au arătat-o pentru limba latină, cu timpul, a trecut și asupra limbii materne, pe care, cu drept cuvânt, ei o considerau ca urmașa celei dintâi.

Acum un nou spirit începe să se simtă în evoluția limbii, iar sufletul națiunii recunoaște în limbă una din manifestările sale cele mai caracteristice. Acest nou spirit a apărut, mai întâi, la poporul francez, când mișcarea pentru cultivarea limbii materne a format obiectul unei îndeletniciri naționale de stat, iar educația națiunii a început să se facă prin limbă. De la francezi a trecut la germani.

La noi, din cauza influenței slavone, limba noastră națională a fost multă vreme paralizată. Numai după ce curentul slavon a început să slăbească, iar cultura din mânăstiri să dispară, întrebuințarea ei în scris a devenit generală. Nu discutăm aici cauzele care au determinat crearea acestui curent. Fapt este că în cursul secolului al XV-lea el apare și, treptat, scrisul românesc începe să se răspândească, contribuind la formarea unei limbi comune, din care trebuia să iasă limba literară. Aceasta s-a și constituit, dând literaturii noastre în formațiune un puternic impuls pentru naționalizarea ei. De data aceasta, limba noastră națională a trecut printr-o nouă evoluție, determinată de mai mulți factori interni și externi.

Din punct de vedere intern, fiind vorba de crearea unei limbi care să desăvârșească unirea sufletească a tuturor românilor, limba trebuia, în primul rând, să fie unitară. Însă unitatea ei se putea realiza numai pe temeiul limbii comune, creată de vorbirea tuturora. În cazul acesta, se cereau înlaturate toate acele influențe idiomatice ale graiurilor regionale, care se arătau la orice pas în cuvinte și pronunțare. Sub acest raport, piedicile erau destul de mari, fiindcă limba noastră nu reprezintă graiul unui singur ținut, cum au fost în trecut franceza sau italiana, ci este limba moștenită din primele tipărituri bisericești, dominată de graiul muntean.

Din punctul de vedere extern, în această din urmă evoluție, a intervenit influența limbilor culte, în special franceza, care au contribuit și ele la schimbarea fizionomiei limbii noastre naționale. Cu toate acestea, în cea din urmă fază, prin care a trecut limba literară, numai influențele interne au determinat caracterul ei național.

În legătură cu acest caracter stă și problema raportului ce există între limba națională și mentalitatea unui popor.

3.2. LIMBA ȘI SPIRITUL UNUI POPOR

Întrebarea care se pune este dacă în limba pe care o vorbește un popor se reflectează spiritul și felul de a fi. De la început trebuie să se recunoască faptul că, oricare ar fi părerile exprimate până acum, este cu neputință să se nege partea de adevăr ce există în această chestiune. Problema în sine a fost atinsă în treacăt mai de mult, sub influența romantismului german, mai întâi, de Johann Gottfried Herder, în lucrarea sa “Despre originea limbii”, apăruta în 1772, în care a încercat să-i dea o dezlegare, după o mai adâncă înțelegere a culturii naționale. O dezvoltare mai amplă a primit, însă, din partea lui W.v. Humboldt, adevăratul întemeietor al curentului idealist în cercetările lingvistice, singurul care a văzut varietatea limbilor vorbite, reflexul unei diversități spirituale.

După W.v. Humboldt, nimeni nu trebuie să uite că limba își are ființa numai în individul vorbitor. Ea nu poate fi gândită decât ca ceva care trăiește în el și nu are propriu zis o realitate în sine. De aceea limba și viața reprezintă două concepte care cu greu pot fi despărțite. Și întrucât ea există numai în individul vorbitor, urmează că în limbă se manifestă valoarea personală a fiecăruia, cu felul de a fi al întregului popor din care face parte.

În limbă se oglindește deopotrivă sufletul vorbitorului celui mai genial, ca și sufletul vorbitorului celui mai mediocru; de aceea ea reprezintă un produs al sufletului colectiv. “Particularitatea spirituală a unui popor și evoluția istorică a limbii pe care el o vorbește sunt atât de intim contopite între ele, încât ar fi destul să fie dată una, spre a putea fi derivată complet cealaltă. Fiindcă intelect și limbă activează reciproc, creându-și formele care le convin. De aceea, la orice popor, limba este propriu zis expresia exterioară a spiritului sau: limba lui reprezintă spiritul lui, iar spiritul lui reprezintă limba lui. Identitatea acestora apare cum nici nu s-ar putea închipui mai bine.

Cum se face de ajung ele, de fapt, la același izvor comun, de neînțeles pentru mintea noastră, rămâne un mister. Fără a putea decide asupra priorității uneia sau alteia, trebuie totuși să admitem puterea spirituală a națiunii ca principiu lămuritor și motiv hotărâtor în varietatea limbilor, fiindcă numai ea singurț, natiunea, are o existentă vie și independentă, în vreme ce limba este numai inerentă” (W. v. Humboldt).

De aceea, la o națiune: “limba reprezintă organul ființei sale interne” (Die Sprache ist das Organ des inneren Seins). Ea este expresia autentică a caracterului etnic, întrucât în limbă se răsfrânge până în fibrele ei cele mai intime ceea ce gândește și simte o națiune. “Fiecare limbă primește o particularitate specifică din partea națiunii, cu o acțiune care se răsfrânge asupra acesteia. Caracterul național, întreținut și produs de identitatea solului și al colaborării comune, se întemeiază pe identitatea dispoziției naturale, care, de obicei, se explică din comunitatea descendenței” (W. v. Humboldt).

Referitor la raportul ce există între limbă și gândire, dupa W.v. Humboldt, limba reprezintă organul creator al gândirii, formând împreuna o unitate inseparabilă. Cugetarea este strâns legată de vorbire. Omul vorbește chiar când meditează, deși această vorbire nu este exprimată prin sunete. Din cauza aceasta vorbirea, constituie pentru om, o necesitate internă.

Din această sumară expunere a raporturilor dintre limbă și caracterul național al unui popor, rezultă că limba se prezintă ca un efect al spiritului, iar acesta ca o expresie a colectivității etnice. Această teorie a fost mai târziu îmbrațișată de un alt lingvist și mare psiholog, H. Steinthal, interpretul lui W.v. Humboldt, creând și un organ în această direcție “Etnopsihologie și Lingvistică”. El a încercat să studieze spiritul unei colectivități cu repercursiuni asupra limbajului, deosebit de spiritul individual, admițând existența unei etnopsihologii alături de psihologia individuală.

Aceste idei ale lui H.Steinthal au fost dezvoltate cu unele exagerări de W. Wundt, fondatorul psihologiei experimentale, în opera lui “Die Sprache”, publicată în două volume în 1900. Din nefericire, lucrarea lui nu a fost prea bine primită de lingviști. Unii i-au reproșat că ea conține multă teorie și prea puține fapte; alții că s-a folosit prea mult de chestiunile lingvistice pentru problemele psihologice, și prea puțin de problemele psihologice pentru chestiunile lingvistice.

În ce privește spiritul colectiv față de cel individual, filologii din perioada psihologică nu puteau înțelege cum, în materie de modificări în limbă, alături de conștiința individului vorbitor singur, ar putea exista și una a colectivității. Aici, firește, afirmările lui W. v. Humboldt trebuiesc interpretate în sensul că, dacă este adevărat că toți vorbitorii unei colectivități lingvistice iau parte la formarea limbii, totuși forțele creatoare care constituie de fapt directivele limbii încarnate în elita vorbitorilor cu simț lingvistic. Este vorba, prin urmare, de o colectivitate electivă așa cum rezultă de altfel, și de felul cum se propagă inovațiile în limbă. De aceea și raportul de cauzalitate ce există între spiritul unui popor și între limbă, așa cum îl cere sociologul Werner Sombart, în studiul său “Volk und Sprache” recent publicat, nu este greu de dovedit.

Poporul ia parte activă la formarea limbii, iar limba, la rândul ei, exercită o influență asupra poporului. Prima influență poate fi dovedită individual și istoric. Considerând limba obiectiv, din punct de vedere al materialului brut pe care îl întâlnim în dicționare, atunci, firește, cu greu vom putea găsi în ea ceva din spiritul sau sufletul cuiva. Dacă o considerăm însă subiectiv, în forma în care o întrebuințăm în fiecare clipă, ori de câte ori vrem să exprimăm câte ceva din propria noastra viață, atunci ea nu mai reprezintă simple cuvinte ci acțiune spirituală care se identifică cu expresia.

Această expresie trecând de la individ la individ, de la un grup social la altul, primește câte ceva din spiritul și viața fiecăruia. Iar dacă se încearcă reprezentarea individului vorbitor nu pentru sine, ci ca o forță în dosul căreia, pe temeiul tradiției lingvistice, există o istorie de veacuri, se va înțelege cât de multă viață stă condensată în fiecare expresie.

Și, la fel ca la indivizi, influențează asupra limbii și diferitele epoci istorice. Orice eveniment istoric, ca și orice evoluție a limbii influențată de aceste evenimente stau în strânsă legătură cu spiritualitatea poporului, indiferent dacă impulsiunile creatoare vin din interiorul națiunii sau sub influența evenimentelor de afară. De aceea, orice epocă istorică lasă din trecutul și spiritul ei ceva permanent în limbă. În privința aceasta, este destul să ne gândim la desfășurarea istorică a limbii noastre naționale, sub influența evenimentelor externe și reacția forțelor interne, spre a ne putea da seama de toate schimbările ce s-au produs în structura limbii sub raportul lexicului, al frazeologiei și al sintaxei. Toate aceste modificări revelează, pe de o parte, legătura strânsă ce există între limbă și spiritul unui popor, pe de alta, confirmă caracterul național al limbii.

Dar acțiunea creatoare a individului asupra limbii rezultă și din atitudinea pe care el o ia față de imaginea lumii înconjurătoare. Scopul unei limbi nu se reduce numai la mijlocirea înțelegerii între indivizi. Ca expresie a spiritului, ea urmărește un țel mult mai înalt, și anume să transforme lumea haotică a senzațiilor în lume de obiecte și de reprezentări. La această grea încercare, limba se servește de cuvinte care nu exprimă întotdeauna ideea, ci o invocă prin mijlocirea unor imagini mai mult sau mai puțin imperfecte. Procedeul amintit ne arată că, în evoluția unei limbi, un rol deosebit îl joacă imaginația, nu procesul de abstracție. În cazul acesta, metafora apare ca un mijloc obișnuit de creație și de înnoire a cuvintelor.

De aici rezultă că fiecare limbă numește în lexicul ei numai o parte din lucrurile cu care vorbitorul vine în atingere. Aceasta dovedește că limba, împrumutând conceptelor exprimate un conținut particular și propriu ei, ea își crează o imagine a lumii dintr-o atitudine spirituală care este proprie numai comunității etnice căreia îi aparține. De aceea în conținutul cuvintelor există de cele mai multe ori valori care exprimă atitudinea spirituală a întregii comunități lingvistice. Spre a ilustra acest fapt, este de ajuns citarea expresiei verbale pentru redarea salutului obișnuit la greci și la romani. În vreme ce grecii se salutau cu cuvintele haire ! hairete !, propriu zis “bucură-te, bucurați-vă”, la romani, din contră avem vale ! valeas ! “fii puternic, fii sănătos”. Dintr-o parte se observă reflexul unei atitudini vesele și voioase față de viață, din altă parte, expresia unei atitudini sobre și chibzuite. De asemenea, grecii, la darea unui nume pruncului nou născut, găseau întotdeauna câte un epitet răsunător, care să exprime faima, avântul, victoria, în timp ce romanii, dupa felul lor de a fi, erau lipsiți de acest avânt și, prin urmare, procedau în mod foarte realist. Astfel, dacă întâmplător pruncul se năștea la revărsatul zorilor, i se spunea pur și simplu Lucius, derivat de la Lux “lumină”, cu explicația: “prima luce natus”. În timpurile mai vechi, nu se făcea nici atât. Pe atunci romanii obișnuiau să dea copiilor nou-născuți câte un număr în loc de nume, după ordinea nașterii: Primus, Secundus, Tertius etc.

Pentru cunoașterea raportului dintre limbă și mentalitatea unui popor se pot cita și cazuri mai practice. Astfel, între limbile vorbite există unele mai abstracte, altele mai concrete. De asemenea există limbi cu caracter static, altele dinamic. Primele exprimă, de obicei, ceea ce rămâne stabil și durează; ultimele, evoluția lucrurilor și întâmplărilor. Deosebirea de la unele la altele constă în dinamismul acțiunii. La primele el este scăzut, la ultimele pronunțat. Această deosebire are, desigur, o valoare relativă. Însă întotdeauna ea pornește de la o anumită stare sufletească a vorbitorului, care se deosebește de la popor la popor.

Dar raportul dintre limbă și mentalitatea unui popor nu se arată numai izolat, la fiecare popor în parte, ci și la mai multe laolaltă. Este cazul “uniunii lingvistice sud-est europene”. Ea cuprinde popoare de origini deosebite. Aceste popoare vorbesc totuși limbi în care se oglindește aceeași mentalitate. În această “uniune”, în afară de unele tendințe, există și un număr destul de mare de expresiuni comune. Firește, unele din ele reprezintă decalcuri de la popor la popor; dar foarte multe au luat naștere din același fel de a vedea și, mai ales, de a gândi asupra lucrurilor. Toată această mentalitate se întemeiază pe unitatea de cultură și civilizație. Dacă, în ceea ce s-a spus până aici, s-a văzut felul cum vorbitorii sau întreaga națiune activează la formarea limbii naționale, nu lipsesc cazurile în care limba, odată formată, exercită o influență asupra felului de a fi al vorbitorilor.

Gândirea popoarelor de cultură cu o limbă literară fixată este de foarte multe ori influențată de aceasta. Este drept că, în cazul acesta, limbile servesc în primul rând să exprime mentalitatea vorbitorilor. Însă fiecare din ele, prin felul cum sunt constituite în sisteme bine organizate, se impune acestei mentalități, împrumutând gândirii forma pe care i-o dă ea. Ceva mai mult, “limba poate câteodată chiar modifica și determina mentalitatea. Astfel, obiceiul de a pune verbul la un anumit loc determină un fel special de a gândi și ar putea avea o oarecare înrâurire asupra felului de a judeca. Gândirea franceză, engleză, germană este în oarecare măsură subordonată limbii. O limbă suplă, ușoară, în care gramatica este redusă la minimum, lasă gândirea să apară în toată claritatea ei și-i permite să se miște liber. Din contră, gândirea se simte împiedicată de o limbă rigidă și greoaie” (Vendryes). Aici, firește, se poate face referi la orice limbă care, trecând peste stadiul ei primitiv, a ajuns la forma literară. Un exemplu tipic este oferit de deosebirea dintre greacă și latină. Ultima a putut primi o oarecare mlădiere, târziu de tot, abia după ce primise influența limbii grecești. În acest stadiu ea a putut influența, într-o mică măsură, și mentalitatea romană, mai întâi, prin structura gramaticală a limbii scrise, după aceea prin bogăția și varietatea mijloacelor de expresie.

Din cele arătate până acum, rezultă că, dacă într-adevăr nu poate exista un raport de cauzalitate între limbă și rasă, în schimb există o legătură evidentă între limbă și națiune, prin modul în care se oglindește în limbă felul de a fi al unui popor. Toți care vorbesc aceeași limbă, iau parte la aceeași formă de cultură. În cazul acesta, dependența limbii de spiritul poporului nu poate fi contestată. Limba reprezintă unul din mijloacele care permit unui popor de cultură să ia cunoștință despre el însuși. Plecând de la această constatare, se poate spune că limba noastră reprezintă expresia spiritului nostru. De fapt, și astăzi se simte în toate fibrele graiului nostru, pe de o parte bazele solide ale comunității latine, prin afinitățile pe care le arată cu celelalte limbi surori, pe de alta, rădăcinile unității românești prin ceea ce limba noastră națională are atât în construcție cât și în frazeologie deosebit de ele. Cine cunoaște cu adevărat desfășurarea limbii noastre în timp, dar mai ales în spațiu, cu toate graiurile vorbite în afară de teritoriul național, rămâne uimit de semnele acestei unități în tot ceea ce limba are mai caracteristic. Această unitate, realizată în cursul atâtor veacuri, când tot felul de influențe străine incomodau evoluția normală a limbii, pleca desigur de la acel spirit românesc de care era însuflețită întreaga națiune.

3.3. TENDINȚELE LIMBII NOASTRE NAȚIONALE

Astăzi limba noastră se găsește într-un stadiu care permite gândirea nu numai la ceea ce a fost, dar și la ceea ce va ajunge în dezvoltarea ei viitoare. În consecință, plecându-se de la starea ei actuală, preocupările vor trebui îndreptate în această direcție, mai ales că până acum, din cauza începuturilor, toate cercetările au fost dominate de chestiuni cu caracter aproape exclusiv genetic. Prin aceasta, nu se încearcă subestimarea valorii acestor lucrări care erau atât de necesare, ci afirmarea că istoria limbii a preocupat atât de mult pe filologii noștri, încât nu s-a făcut aproape nici o încercare de a privi limba sub celelalte aspecte ale sale. Dacă, în stadiul cercetărilor inițiale, principiul tradițional de înrudire constituia oarecum steaua călăuzitoare în toate investigațiile noastre, astăzi, oricât de scumpă ar părea ideea de descendență, privirile noastre trebuiesc îndreptate în direcția acelor tendințe, care domină formele actuale ale limbii noastre naționale.

Orice limbă vorbita este stăpânita de anumite tendințe, care provoaca tot felul de schimbări. Unele din ele, pot fi urmărite în dezvoltarea istorică a fiecărei limbi, altele însă nu. Astfel, la noi, există tendința de a pronunța, în anumite condiții, pe a latin ca ă. Ea constituie partea cea mai caracteristică din structura limbii noastre. Întru-cât ea se arată și la albanezi cu o răspândire mai mare decât la noi, acest fapt evidențiază faptul că originea ei trebuie căutată în substratul traco-iliric. Partea care interesează cercetărilor din acest punct de vedere este faptul, că impulsiunile pentru anumite tendințe pot veni din mai multe părți, dând naștere la particularități în limbă ce nu pot fi explicate prin comunitatea de origine. În cazul acesta, alături de tendințele care apropie graiul nostru de limbile romanice, există altele care îl pun alături de limbile balcanice. Se întâmplă câteodată ca ele să iasă din sfera unor uniuni lingvistice mai restrânse. Astfel, tot la noi, fenomenul alterării labialelor, care se arată în partea răsăriteană a dialectului dacoromân și lipsește în limbile balcanice, reprezintă o particularitate foarte caracteristică din marea uniune lingvistică eurasiană.

Plecând de la constatarea că la formarea limbii noastre naționale impulsiunile generatoare de atâtea tendințe ne-au venit din mai multe părți, dar mai ales din mediul sud-est european, este interesant să urmărim un moment evoluția ei mai nouă, ce a urmat odată cu dezvoltarea celorlalte limbi din sudul Dunării.

În Balcani, tendințele pentru cultivarea limbii materne s-au ivit târziu și în împrejurări deosebite de acelea ale popoarelor occidentale. Totuși ele au izvorât din aceleași impulsiuni, îndată ce sufletul națiunii începuse să recunoască în limbă una din manifestările naționale cele mai evidente. Însă, în Occident, în vreme ce acest fenomen a evoluat pe cale naturală, din necesități pur culturale, în Balcani el a fost determinat, în parte, și de interese politice. De fapt, aceste interese n-au lipsit nici în Occident. Astfel, la francezi, începând de la Renaștere până târziu de tot, grija pentru unitatea și înnobilarea limbii a constituit o îndeletnicire națională, dar nu mai puțin și una de stat și politică. Statul, sub înalta ocrotire a regilor, s-a ocupat cu organizarea limbii naționale într-o formă cât mai unitară. Mai târziu, această acțiune pentru unitatea limbii a fost dusă atât de departe încât, în 1790, Adunarea Națională a fost nevoită să adreseze tuturor provinciilor o proclamație, în care li se recomanda să părăsească graiurile locale, care continuau să reprezinte resturile sclaviei și ale feudalității perimate. În Balcani, acțiunea factorului politic a început să se manifeste în limbă din clipa în care tendințele de opresiune, unite, în parte, cu cele de desnaționalizare în partea elementelor străine, luau forme din ce în ce mai agresive. Ele au deșteptat în conștiința popoarelor voința și interesul de a cunoaște mai bine ceea ce reprezintă în prezent, prin cultivarea limbii. Pe atunci, silințele tuturora erau îndreptate asupra acestor două momente, dar mai ales asupra limbii, cu ajutorul cărora caracterul național apărea mai evident. Dintre toți, românii se găseau într-o situație mai grea. În vreme ce grecii și slavii vorbeau și scriau într-o limbă susținută făra întrerupere de tradiția bisericească, la români ea prezenta o înfățișare care nu se împacă aproape deloc cu conștiința despre originea romană. Din această cauză au urmat toate acele sisteme în limba scrisă, din care ar fi putut izvorâ atâtea tendințe dăunătoare pentru evoluția normală a limbii noastre naționale. Din fericire însă, la români, după mai multe încercări neizbutite, atunci când s-a pus serios în discuție problema scrisului românesc pentru unitatea culturală a poporului român, izbânda curentului popular a fost un adevărat triumf pentru națiune. Bunul simț al scriitorilor din jumătatea a doua a veacului trecut a înlăturat pentru totdeauna prăpastia ce s-ar fi deschis între popor și clasa socială cultă. Pericolul era cu atât mai mare cu cât, la începutul sec. al XIX-lea, începuse să se ivească pretutindeni în Balcani tendințe care duceau direct la diglosie: slavii din sud, prin ușurința ce le oferea paleoslava bisericească, iar grecii, prin purismul aticist moștenit în literatură și biserică. Primii au scăpat ușor de această amenințare: sârbo-croații, prin talentul și energia lui Vuk Karagic’, care a reușit să impună, în locul limbii bisericești slavono – sârbească, graiul popular “govedarski ” (limba văcarilor) cum îl numeau în batjocură adversarii curentului popular, iar bulgarii, prin reforma scriitorilor de la începutul sec. al XIX-lea, care au luat ca normă limba vorbită de popor. Numai grecii, din cauza unui sentiment de exagerată mândrie pentru spiritualitatea elenă, n-au putut înlatura pericolul diglosiei. Din acest motiv, la ei, în vreme ce pătura de jos vorbește o limbă izvorâtă din pulsul viu al graiului popular, din contră, pătura cultă întrebuințează o limbă artificială, un fel de floare de imitație, care nu are nici o culoare, nici parfum, pentru că îi lipsește seva care pleacă din adâncimile graiului popular. Cu mult timp în urmă, dintr-o broșură publicată de I.Tsartzanos se află că această diglosie a dat naștere la triglosie. Faptul se datorează refugiaților greci asiatici, așezați în număr mai mare prin orașe, dar mai ales în capitala țării. Ea reprezintă un amestec din limba acestora și graiul orășenesc.

Întorcându-se acum la limba noastră națională, T.Capidan face o comparație între ea și celelalte limbi balcanice – în afară de limba greacă – , observând mai întâi că tendința de uniformitate se arată la noi, mai bine decât la celelalte popoare balcanice. Faptul acesta se datorează împrejurării că la noi, în afară de particularitățile idiomatice ce deosebesc graiurile transdanubiene, în interiorul teritoriului nostru național nu există deosebiri profunde, care să modifice graiul de la o provincie la alta. Sub acest raport, limba noastră nu cunoaște deosebirile dialectale ce există la iugoslavi între sârbi și croați. De asemenea nu întrebuințează două alfabete, cum fac ei: unul chirilic pentru primii și altul latin pentru ultimii. Față de bulgari, limba noastră nu arată deosebiri de valoarea acelora care deosebesc graiul de răsărit de cel de apus, printre care pronunțarea mai deschisă sau mai închisă este cea mai pregnantă. De asemenea la noi nu se întrebuințează în scris semne pentru sunete ce nu se pronunță, cum se făcea odată cu u scurt. La noi tendința de a introduce cuvinte noi din limbile culte (latina, franceza), chiar atunci când nu este nevoie de ele, a luat în ultimele două decenii proporții îngrijorătoare. Sub acest raport, iugoslavii sunt superiori românilor, iar bulgarii cu rusismele lor umblă pe urmele noastre. Cu aceasta se ajunge la marea problemă a neologismelor.

3.4. NEOLOGISMUL: NAȘTEREA LUI ÎN LIMBĂ

Problema neologismelor trebuie studiată cu multă atenție. Ea nu poate fi dezlegată numai cu articole de ziare. Întrebuințarea lor predominantă, așa cum se observă azi în literatura mai nouă și în ziare, va ajunge cu timpul să schimbe fizionomia limbii noastre naționale. Firește, un popor rămas în urmă, însă care nu trăiește izolat ci vine în atingere cu neamuri și culturi străine, nu poate să nu primească neologisme în limbă. Excluderea lor, cum cer unii puriști, ar fi tot atât de absurdă ca înmulțirea lor la infinit. Aici, vorbindu-se în treacăt despre această problemă, T.Capidan consideră că este important să expună unele considerații, privind neologismul ca fenomen lingvistic în relație cu caracterul specific al culturii noastre naționale.

Neologismul, ca fenomen lingvistic, rezultă, în general, din tendința unității de limbă, acolo unde există o unitate de cultuă și civilizație. Pe temeiul acestui principiu, limbi de mare circulație, cum sunt franceza și engleza, cu toate că arată structuri deosebite, se apropie între ele printr-un număr de cuvinte care au trecut de la una la alta, din cauza unității de cultură și de civilizație. Această tendință este generală și există în limba noastră. Ea se manifestă mai tare, ori de câte ori intervine o schimbare în condițiile sociale sau de cultură în care se dezvoltă viața noastră națională.

Astfel, pe vremea când romanii au venit în atingere cu slavii, limba noastră, din cauza aceleiași tendințe întemeiată pe unitatea de cultură și de civilizație, s-a apropiat de limba slavă, prin mulțimea cuvintelor comune. La fel s-au petrecut lucrurile când au venit în contact cu celelalte neamuri care aduceau câte ceva din cultura și civilizația lor, cum au fost turcii, grecii, etc.

În vreme ce, în timpurile vechi, modificările provocate de această tendință în tezaurul nostru lexical, proveneau mai mult din contactul direct al poporului cu neamurile străine, în timpurile mai noi, ele au început să se introducă indirect în limbă din necesități culturale. În acest din urmă caz, astăzi, când se vorbește despre tendința de a introduce neologisme în limbă, nu trebuie să se facă referire la împrumuturile lexicale vechi, ci la cele noi, cu toate că și cele vechi, pentru vorbitorii de atunci, erau noi. Neologismele și-au făcut apariția odată cu introducerea scrisului românesc, culminând în perioada de frământare pentru pregătirea culturii și limbii naționale, când o bună parte dintre cuvintele orientale (slave, grecești, turcești, etc.) au fost înlocuite prin împrumuturi noi.

Pe atunci, încercarea de înnoire și îmbogățire a tezaurului nostru lexical pleca desigur, din aceeași tendință a unității lingvistice, cerută de unitatea de cultură. Ea se putea face cu orice limbă care aducea elementele unei noi culturi și civilizații. De fapt, realizarea ei la noi s-a încercat întâi cu limba greacă, după aceea cu franceza și italiana. Din toate acestea, însă, din împrejurările cunoscute, limba franceză a fost pentru vorbitorii noștri aproape singura care putea exprima cu mai multă ușurință cultura și civilizația, și tot ea era aceea cu ajutorul căreia ei puteau ajunge mai ușor la nivelul gândirii moderne. De aceea introducerea ei în clasa socială cultă n-a întâmpinat rezistență. Dimpotrivă, primele lecturi științifice și literare făcându-se în această limbă, influența ei în cuvinte și expresii a fost și mai mult sporită. Pe vremea aceea intensitatea culturii franceze la noi atât de mare încât purtătorii ei, societatea înaltă, se obișnuise să vorbească mai mult franțuzește decât românește.

Fenomenul acesta de dualism lingvistic în cultura noastră nu trebuie interpretat ca ceva care a rezultat dintr-un sentiment de dispreț pentru limba națională. Nu, el era simțit ca o necesitate pentru toți aceia care doreau să dea expresie unei gândiri mai înalte și mai nuanțate, pe care, din nenorocire, limba noastră de atunci nu le-o putea satisface.

Același fenomen cu exagerări poate și mai pronunțate s-a ivit în limba altor popoare cu mult mai înaintate în cultură și civilizație decât noi. Este cazul să se amintească în treacăt de influența franceză la poporul german. Introdusă abia la sfârșitul sec. al XVI-lea, ea a ajuns la apogeu în cursul sec. al XVII-lea. Această influență se simțea nu numai în știință și cultură germană, dar, la clasa societății înalte, chiar în viața de toate zilele, când orice mișcare se făcea după gustul și moda franceză. În împrejurările acelea, firește, limba germană nu putea rămâne neatinsă de această influență. De fapt, la început, ea a primit un număr de cuvinte și de expresii franțuzești atât de mare, încât, mai târziu, în a doua jumătate a sec. al XVII-lea, nu mai era vorba de lexic ci chiar de înscăunarea ei în locul limbii germane. Astfel, în zilele unui Leibniz, care își publica operele în franțuzește, această limbă ajunsese să se introducă la Curte, la Academie, în diplomație, în societatea cea mai înaltă și la cea mai mare parte din burghezime. Era vremea când Voltaire cu drept cuvânt putea să scrie de la Potsdam: “aici sunt în Franța ! se vorbește numai limba noastră. Limba germană se întrebuințează pentru trupe și cai. Numai în călătorie este nevoie de ea”. Iar Thomasius, acela care pentru întâia dată a introdus limba maternă în învățământul universitar, scria la sfârșitul sec. al XVII-lea: “La noi germanii limba franceză s-a răspândit atât de mult, încât în multe locuri croitorii, copiii și servitorimea o vorbesc destul de bine”.

La români, pe atunci, tendința de a introduce cât mai multe cuvinte franțuzești sau chiar latinești în limbă răspundea unei cerințe naționale, prin aceea că se realiza o mai mare apropiere între limba noastră și limbile surori. Această apropiere era urmărită de principiul purismului latin, care nu se mulțumea să dovedească numai originea latină a limbii noastre, dar că această latinitate se arată în întreaga ei structură gramaticală și, mai ales, în cuvinte.

Astăzi însă lucrurile s-au schimbat. Nimeni nu se mai îndoiește de romanitatea limbii noastre. În afară de aceasta, toate manifestările noastre spirituale au dus la formarea unei culturi originale. Scriitorii noștri, inspirându-se din realitățile vieții românești, au reușit să creeze o literatură națională. Forma acestei literaturi, redată în graiul popular, a ajuns treptat un izvor de vrajă pentru toate păturile noastre sociale. Astfel, pentru noi, constituie unul dintre semnele cele mai îmbucurătoare faptul că această literatură, în anii din urmă, a ridicat prestigiul limbii naționale, în așa fel, încât astăzi ea a pătruns și în societatea înaltă care, alături de franțuzește, citește câte ceva și în românește.

Când ea va reuși să se introducă ca factor de cultură și în această societate, atunci va începe declinul neologismelor sub forma actuală. Judecând după felul cum se înfățișează aceste cuvinte noi la noi, întrebuințarea lor excesivă la orașe se arată la cele două extremități ale societății noastre, anume în societatea înaltă și în pătura semi-cultă. La prima, în mod organic din cauza unei tradiții culturale care s-a inspirat întotdeauna din izvorul cel mare al culturii franceze, la ultima în mod anorganic, din snobism și inconștiență.

Când prin talentul scriitorilor noștri de valoare, limba literară va reuși să se introducă în lectură peste tot în societate va începe să exercite o influență asupra limbii comune din clasa mijlocie, atunci obișnuința de a evita neologismele, care se observă numai la oamenii de știință și scriitorii de valoare, va pătrunde treptat și în pătura semidoctă din orașe. Pentru că, dacă limba noastră literară își trage toată puterea din limba populară, în schimb, limba vorbită de pătura cultă, care este cea mai apropiată de forma literară, exercită o puternică influență asupra graiului comun întrebuințat la orașe. Acesta, la rândul lui, prin administrație, școli și armată, influențează asupra limbii populare. Dar prin aceasta, firește, nu trebuie să se înțeleagă că neologismele vor înceta vreodată să pătrundă în limbă. Ele se vor introduce mereu, fără voia noastră și în ciuda tuturor acelora care predică exterminarea lor. Generalizarea neologismelor este în funcție de relație socială. Nu este destul ca cineva să introducă o expresie sau un cuvânt, pentru ca ele să fie imediat răspândite în limbă. Aici intervine societatea care, pe temeiul unor considerări de adaptare în limbă cu interes semantic, stilistic, dar mai ales estetic, decide dacă expresia sau cuvântul trebuiesc primite sau respinse din limbă.

Limba este un act spiritual cu care se identifică expresia, iar aceasta reprezintă o intuiție, un act estetic. Orice frază auzită sau citită deșteaptă în noi imagini și sentimente, devenind un moment din viața spirituală proprie, așa cum a fost cel care a rostit-o sau a scris-o. În condițiile acestea, alegerea expresiei atârnă, la fel ca în artă, atât de calitatea ei cât și de măsura în care simțul lingvistic (talentul de limbă) este dezvoltat la vorbitor. Dacă se întâmplă ca și una și alta să ajute la răspândirea ei, atunci ea ușor își face drum în limbă. În caz contrariu, rămâne o simplă încercare, fără putere de circulație. Astfel de încercări s-au făcut și la noi, mai ales în epoca de formație a limbii literare, mult mai multe decât în alte limbi. Este drept că în desfășurarea istorică a unei limbi există perioade agitate, când tendința pentru modificările lexicale se arată mai pronunțată, și altele mai liniștite, în care aceasta aproape că nu există. În cazul întâi, s-au ivit reacții care au dus la împiedicarea modificărilor operate. Fenomenul, într-o formă sau alta, s-a produs în evoluția aproape a celor mai multe limbi culte. În cursul sec. al XVII-lea, atât francezii cât și germanii au fondat societăți literare pentru purificarea limbii. În Franța, admirația pentru cultura clasică a atras după sine mai întâi o mare afluență de cuvinte latine, după aceea, de elemente din limbile moderne, în special de origine italiană. Această mulțime de neologisme, care amenință să înlocuiască formele moștenite, nu a întârziat să provoace reacția așteptată împotriva invaziilor străine. Astfel s-a născut ideea fondării unei înalte instituții – Academia Franceză – care, între altele, trebuia să se ocupe cu purificarea limbii. Alături, s-au mai deschis acele faimoase saloane literare, în care, în primul rând, limba era supusă unei epurații radicale. În Germania lucrurile s-au petrecut la fel, în cursul sec. al XVII-lea, când, după influența franceză ajunsese la apogeu. Din inițiativa principelui Ludwig von Anhalt, s-a fondat la Weimar, după modelul italian, prima societate pentru apărarea limbii materne. După ea au urmat altele în diferite centre ale statelor germane.

Mai târziu, în sec. al XIX-lea, românii, slavii de sud și grecii au procedat aproape la fel. Iar astăzi, același proces se repetă la turci, care, de când cu introducerea alfabetului latin în locul celui arab, au eliminat din limbă toate elementele persane și arabe, înlocuindu-le prin cuvinte turcești.

În stadiul în care se găsește limba noastră, nu poate fi vorba de o astfel de operație. Numai, firește, se impune o supraveghere mai atentă la tendința de a se introduce franțuzisme, înțelegându-se prin aceasta cuvinte pentru care avem forme în limbă. Supravegherea trebuie făcută de scriitorii și oamenii de știință, dar mai ales de ziarist. Dintre ei sunt unii care duc lupta împotriva neologismelor, fapt pentru care trebuie să le fim recunoscători. Ei ar face bine, însă, dacă, odată cu polemica lingvistică, ar supraveghea puțin și limba ziarelor în care scriu. Pentru că ar fi într-adevăr de neînțeles, ca în același ziar, pe de-o parte să se recomande puritatea limbii, pe de alta, să se întrebuințeze, alături, un jargon care nu are nimic de aface cu limba noastră națională. O altă particularitate a limbii noastre naționale este lipsa de uniformitate în forma ei comună și literară.

Privitor la limba comună se poate afirma că astăzi, la noi, se vorbește mai puțin unitar decât înainte de marele război. Chiar în capitala țării, de cele mai multe ori se aude o limbă amestecată, după provinciile de unde vin vorbitorii. Această continuă modificare provine desigur, mai întâi, din cauza tendințelor ei naturale, al doilea însă, din faptul că limba noastră comună, întinzându-se după război pe un teritoriu relativ foarte mare, și-a mărit în mod simțitor materialul ei lingvistic. Întrepătrunderea acestui material se face treptat și într-un interval destul de lung. Sub acest raport, limba noastră se bucură de o situație privilegiată. Cu toate că cea mai mare parte din graiurile locale au evoluat în ținuturi de sub stăpâniri străine, niciunul din ele, nici măcar cele mai izolate, n-au ajuns la gradul de adevărate dialecte. În condițiile acestea, unificarea limbii comune la noi s-ar realiza mai ușor, dacă am fi ajutați de limba literară, care, după cum s-a arătat, exercită o influență hotărâtoare asupra ei. Din nenorocire, însă, limba noastră literară, cu toate că au trecut aproape optzeci de ani de la formarea ei, n-a reușit încă să ajungă la o unitate desăvârșită. În vreme ce în limbile cu adevărat culte, stabilitatea constituie una din normele fundamentale, la noi această stabilitate aproape că nu există. Același cuvânt poate fi întrebuințat sub o formă sau alta. Astfel se poate scrie comunicare sau comunicație, conjugare sau conjugație, fantazie sau fantezie, preponderent sau preponderant, etc. se înțelege că toate acestea nu pot fi admise într-o limbă literară. Una din primele cerințe pentru stabilitatea limbii este unicitatea ei. Nu pot exista diversități de limbă după ținuturi și persoane. Limba literară fiind unică, nu poate scrie bine decât acela care o stăpânește bine. Fixitatea și uniformitatea constituie pentru ea o condiție de existență.

La toate aceste inconsecvențe, la noi se mai adaugă și haosul ce domnește în sistemul ortografic. Deși Academia Română a reușit să stabilească cât de cât o ortografie unitară, totuși ea nu este respectată nici măcar în școală.

Cine a făcut parte din comisiile pentru examenul de capacitate a putut constata că cei mai mulți dintre candidații la limba română nu cunoștea aceste reguli. Firește, acesta este un rău care trebuie să înceteze odată. În vreme ce la popoarele cu adevărat culte, orice greșeală ortografică, sau mai bine zis orice abatere de la regula stabilită – bună, rea – este considerată ca o dovadă de incultură, la noi a ajuns aproape o virtuozitate: fiecare scrie cum îi place. Nu numai scriitorii, dar chiar și filologii își ortografiază scrisul după norme personale. Firește, această stare de arbitrar trebuie să înceteze odată, spre a putea da și noi limbii literare acea fizionomie unitară, care există în limba tuturor popoarelor culte și este cerută și de interesele noastre naționale.

La dezlegarea acestei probleme atât de necesară pentru cultura noastră națională, nu ajunge numai contribuția scriitorilor și oamenilor de știință, ci trebuie să intervină și școala. Dezvoltarea limbii își are originea la noi în dezvoltarea gândirii. În școală spiritul tinerilor noștri începe să se lumineze și tot în școală orientarea lor pentru viață începe să se afirme. Obiectul care le ajută la toate acestea este limba maternă. Ea constituie disciplina de bază pentru orice îndeletnicire cu științele morale: istoria, filosofia și sociologia. Prin ea gândirea se lămurește, se precizează, se dezvoltă. Din nenorocire nu s-a putut găsi, la noi, până azi, metoda cea mai bună pentru o mai sigură orientare în predarea ei. Greutățile sunt multe. Ele provin din faptul că elevul vine de acasă cu o limbă vie și foarte colorată, iar în școală dă de una artificială, încremenită, care nu se poate vorbi, dar mai ales scrie, decât numai gândind și reflectând. În zadar îi vin în ajutor o serie de studii filologice-literare. Greutățile, cum s-a spus, sunt prea mari. Dacă elevul va avea norocul să dea peste un profesor priceput și bine înzestrat, ușor va trece peste ele. Dacă însă nici profesorul nu va fi în stare să vină în ajutor, el va fi nevoit să învețe de toate, în afară de ceea ce într-adevăr îi va trebui în viață, anume să fie în stare să se folosească de ea, atât în scris cât și în vorbire, ca de un instrument de înaltă ținută intelectuală.

De altfel, pentru dezlegarea acestei probleme, silințele unui singur om, profesorul de limba română, nu sunt suficiente. El trebuie să fie ajutat și de colegii săi de celelalte specialități. Pentru că cu cât profesorii de celelalte materii vor fi convinși că la o compoziție, mânuirea unei limbi corecte și elegante este tot atât de necesară ca stăpânirea unor cunoștințe de pură specialitate, pe care elevul astăzi le are și mâine le uită, cu atât interesul pentru studiul limbii materne va fi mai mare. Din aceasta rezultă că unitatea și răspândirea ei sub formă literară nu atârnă numai de scriitori și școală, ci de silințele tuturora acelora care simt și văd în documentul lingvistic oglinda unității noastre naționale.

4. LIMBĂ ȘI LIMBAJ

4.1. LIMBA CA SISTEM DE SEMNE

Optica dominantă a secolului nostru consideră limba un sistem de semne, organizat ierarhic, în planuri și subsisteme strict corelate. Câteva concepte sunt de notorietate nu numai în rândul lingviștilor, cele mai multe funcționând dihotomic:

limbă/vorbire: limba reprezintă planul social, abstract, obiectiv, care cuprinde toate semnele lingvistice și regulile lor de organizare; vorbirea constituie manifestarea concretă, individuală, subiectivă a limbii, prin acte de comunicare lingvistică reale;

semnul lingvistic, care este unitatea de bază a sistemului limbii, este format din două laturi inseparabile, semnificantul (cel care semnifică, forma, complexul sonor) și semnificatul (cel semnificat, conținutul), reunite în mod arbitrar (dovada că același conținut se exprimă prin forme diferite de la o limbă la alta sau chiar în aceeași limbă), dar păstrate prin convenție socială (individul nu poate schimba reuniunea lor, odată stabilită, fără a compromite înțelegerea);

unitățile lingvistice sunt sistematizate in absentia, sub formă de paradigmă, și se combină, in praesentia, sub formă de sintagmă. Cele două axe (paradigmatică și sintagmatică) sunt independente;

sistemul limbii este ansamblul virtual al unităților lingvistice, al relațiilor dintre ele și al funcțiilor pe care le îndeplinesc. Structura reprezintă schema concretă a relațiilor reciproce dintre unitățile sistemului;

ierarhia structurală și funcțională a limbii este complexă, fiecare nivel (fonetic/fonologic, lexical, gramatical, stilistic) corelându-se cu celelalte și integrându-se în structura de ansamblu;

competența lingvistică înseamnă stăpânirea de către vorbitori a sistemului de unități și reguli necesare emiterii și receptării de mesaje într-o limbă. Performanța lingvistică este particularizarea competenței în acte concrete de comunicare lingvistică.

4.1.1. SEMN, SEMNIFICANT, SEMNIFICAT

“Semnul lingvistic unește nu un lucru și un nume, ci un concept și o imagine acustică”: aceasta este opinia lui Saussure, care se opune concepției limbii ca nomenclatură, unde termenii limbii sunt văzuți separați unii de alții, în relațiile pe care le au cu realitatea extralingvistică. Pentru Saussure, conceptul și imaginea acustică sunt entități psihice, nonmateriale. Semnul lingvistic este, așadar, o entitate psihică, cu două fețe, inseparabile una de alta, cum sunt cele două fețe ale unei foi de hârtie, nici unul dintre termeni neputând exista fără celălalt. Sau, cum noțiunea de semn nu se aplică numai codului lingvistic oral, ci oricărui sistem de semne. Saussure va prefera să folosească termenii de semnificant (pentru imaginea acustică) și semnificat (pentru concept).

Fig. 1: Semnul lingvistic

4.1.2. ARBITRARUL SEMNULUI

Semnul lingvistic posedă două caracteristici majore, care îl vor conduce pe Saussure la formularea a două principii esențiale ale lingvisticii structurale: principiul arbitrarului semnului și cel al linearității semnificantului.

Pentru Saussure, “legătura care unește semnificantul de semnificat este arbitrară”, sau, într-o formulare mai radicală: “semnul lingvistic este arbitrar”. Cu alte cuvinte, între proprietățile semnificantului și cele ale semnificatului neexistând o legătură “naturală”, această legătură este nemotivată. De exemplu, conceptul de sœur “soră” (care presupune identificarea persoanei în termeni de rudenie verticali și laterali) nu este legat în franceză prin nici un raport interior de secvență de sunete /sœr/. Ceea ce nu înseamnă că secvența de sunete /sœr/ este în sine arbitrară (căci se poate explica evoluția fonetică de la latinescul /soror/ la franțuzescul /sœur/), și nici că noțiunea de “soră” este gratuită sau fără obiect. Înseamnă că legătura care, într-un semn, leagă această formă fonetică și acest concept, acest semnificant și acest semnificat, este de natură convențională.

Acest caracter convențional nu presupune o convenție încheiată în mod deliberat între agenți sau parteneri. Caracterul convențional al datelor lingvistice presupune doar că membrii comunității lingvistice ratifică, prin utilizare, convențiile pe care le preiau ca date.

Cu toate acestea, E. Benveniste observă că, dacă după Saussure semnificantul și semnificatul sunt inseparabile, ca două fețe ale unei foi de hârtie, legătura care există între ele nu ar putea fi arbitrară, ci, dimpotrivă, necesară, inevitabilă. Ceea ce este arbitrar este faptul că ceea ce desemnează un anume segment particular al realității este un anume semn, și nu altul.

4.1.3. VALOARE ȘI SEMNIFICAȚIE

Concepția semnului lingvistic ca element al unui sistem permite introducerea unei noțiuni fundamentale pentru structuralism, și anume noțiunea de valoare, pe care Sassure o pune semnificației.

Dacă, de exemplu, se încearcă să se determine conținutul conceptual asociat semnului rivière “râu”, nu ne putem mulțumi să trimitem la semnificatul rivière asociat semnificantului /rivjєr/, căci acesta nu constituie decât semnificantul; sau, o parte importantă a conținutului conceptual al cuvântului rivière vine din faptul că nu este nici ruisseau “pârâu” și nici fleuve “fluviu”, astfel spus, acest conținut este determinat negativ. Acest fapt apare și mai limpede dacă se compară franțuzescul rivière cu englezescul river – care nu se opune decât lui creek, având prin aceasta o valoare foarte diferită de aceea a lui rivière – chiar dacă semnificația lor este asemănătoare.

Un alt exemplu: în funcție de modul în care termenul de adresare Mademoiselle “Domnișoară” este folosit sau nu într-o comunitate lingvistică, valoarea termenului Madame “Doamnă” va fi foarte diferită de el, fără ca nimic din semnificația semnului să se schimbe, și nici din semnificantul sau semnificatul său.

Semnificația este rezultatul asocierii arbitrare a unui semnificant și a unui semnificat; dar această coeziune internă nu ar putea exista fără o presiune externă, care provine din asamblul celorlalți membri ai sistemului, și din care emană valoarea.

Valoarea unui semn este, așadar, ansamblul atributelor pe care acesta le are din relațiile cu ceilalți membri ai sistemului sau subsistemului pertinent, ceea ce se poate reprezenta prin figura următoare:

Fig. 2: Valoarea semnului

Noțiunea de valoare, văzută ca dimensiunea conceptuală a semnului, se aplică și dimensiunii sale “materiale”, adică acustice. Ceea ce este important în semnifiant nu este sunteul însuși, ci diferențele fonice, opozițiile pe care le realizează sunetul și care permit deosebirea unui semn de altul.

4.2. ORIGINEA LIMBAJULUI

Problema originii graiului – cum, când, unde și din ce a apărut? – i-a preocupat necontenit pe oameni. Dar lipsa aproape totală de date sigure pe care să-și bazeze supozițiile a făcut ca multe din răspunsurile date întrebărilor privitoare la apariția limbajului să nu mai poată fi luate azi în considerație decât, cel mult, sub raport anecdotic.

Din mulțimea soluțiilor propuse, cele pe care bunul simț le acceptă mai ușor ar fi, în ordinea verosimilității, teoria interjecțiilor, după care primele cuvinte ar fi apărut prin transformarea strigătelor animalice involuntare în semnale emise intenționat, cu conștiința efectului lor asupra semenilor, și teoria onomatopeelor – primele cuvinte au putut fi înțelese întrucât au fost motivate, au imitat prin sunete anumite însușiri ale obiectelor, ființelor sau situațiilor denumite. Teoria transformării strigătelor animale în cuvinte omenești pare a fi cea mai plauzibilă și este singura rămasă în atenția celor ce azi se interesează de originea limbajului, iar dezvoltarea în zilele noastre a studiilor de zoosemantică este legată și de speranța că prin cercetarea “limbajului” animalelor superioare vom putea dobândi noi puncte de sprijin pentru teoriile referitoare la apariția limbajului.

S-a mai vorbit și despre rolul gesturilor în apariția limbajului, ca suport sau fază anterioară a primelor cuvinte, idee respinsă pe motivul că gesturile nu sunt perceptibile decât de cei a căror atenție este deja îndreptată asupra obiectului semnalizat, pe când cuvântul, semnalul sonor, este capabil să atragă atenția cuiva asupra unui obiect.

Un moment foarte important în cercetarea originii limbajului l-a constituit teoria lui F. Engels despre rolul muncii în apariția limbii și gândirii. Ca activitate conștientă, ca formă de adaptare la realitate prin transformarea acesteia, munca face necesară și posibilă atât apariția limbii, cât și a gândirii. Comunicarea, existentă și la animale, dobândește un conținut calitativ nou în procesul muncii. Ea nu va mai fi reacție instinctuală, ci voluntară, intenționată. Iar omul, susțin antropologii, devine apt pentru muncă în urma adoptării poziției bipede, care-i eliberează mâinile, schimbă, poziția capului în raport cu corpul și mediul înconjurător, ceea ce va permite și chiar determina dezvoltarea cutiei craniene, a masei cerebrale. În mod evident, soluționarea problemei originii limbajului depășește posibilitățile lingvisticii, iar pentru unii nici nu este o chestiune lingvistică.

Dar poate că rezultatele obținute în cercetarea apariției limbajului sunt încă nemulțumitoare tocmai pentru că antropologii, psihologii, fiziologii și lingviștii nu și-au conjugat cunoștințele, metodele și punctele de vedere. Trebuie spus însă că lingvistica, mai mult decât celelalte discipline interesate, nu și-a formulat un punct de vedere propriu, clar, în problema originii limbajului, problemă care rareori a stat în centrul preocupărilor vreunui lingvist.

Pornind de la una din deosebirile esențiale dintre limbajul omenesc și mijloacele de comunicare între animale – faptul că primul este articulat – se poate susține că explicarea apariției dublei articulări, a caracterului linear al limbii, este, pe lângă altele, o chestiune rezolvabilă de către lingviști.

Până acum, prin diverse raționamente și deducții, s-a încercat stabilirea unei ierarhii în timp a apariției categoriilor gramaticale ori a părților de vorbire. Așa, de exemplu, unii au susținut că primele cuvinte au avut valoarea unor propoziții, că nu au fost, deci, nici nume, nici verbe.

Cu argumente mai riguroase s-a încercat să se stabilească ordinea în care au apărut opozițiile fonematice. S-a pornit de la ideea că sunetele ce alcătuiau primele cuvinte au fost mai ușor de deosebit între ele, articulându-se cât mai diferit, fiind și din punct de vedere acustic mai ușor de diferențiat. S-au căutat aceste opoziții urmărindu-se dezvoltarea limbajului la copii, conform ideii că aceștia își însușesc mai repede sunetele “mai ușoare”, adică mai simple din punct de vedere articulator. Dar e greu de știut dacă nu cumva copii își însușesc mai întâi sunetele care sunt mai frecvente în limba adulțior, iar acestea sunt poate mai frecvente pentru că au apărut mai târziu în ordinea filogenetică.

S-au comparat aceste rezultate cu cele la care ajunge fonetica articulatorie și acustică privind diferențierea în sunete “mai ușoare” și “mai grele”. De asemenea, din compararea limbilor cunoscute se poate constata că unele sunete și opoziții fonematice sunt mai frecvente. În procesul dezvoltării auzului fonematic succesiunea apariției distincțiilor între sunete ar fi următoarea:

sonante – consoane

oclusive – fricative

surde – sonore

șuierătoare – siflante

Iar ordinea apariției opozițiilor fonematice în vorbirea copiilor ar fi destul de apropiată:

sonante – consoane

surde – sonore

oclusive – fricative

șuierătoare – siflante

Cele de mai sus definesc numai un început de drum, pe baze metodologice mai rafinate decât cele utilizate până în secolul nostru. Stadiul actual al dezvoltării lingvisticii este capabil să ofere și alte perpective noi în problema apariției limbii. De exemplu, cercetarea particularităților caracteristice tuturor limbilor poate impune o direcție mai precisă și o rigoare mai mare ipotezelor noastre, conform principiului că limbile se aseamănă mai mult prin ceea ce moștenesc decât prin ceea ce inovează separat una de alta. Cu condiția ca lingvistica, lingviștii deci, să se intereseze mai mult de originea limbajului, să o includă în problematica majoră a disciplinei lor.

4.3. JARGONUL ȘI ARGOUL CA FENOMENE SOCIALE

Argoul (elemente de argou) este un limbaj convențional specific diverselor grupări sociale ca elevi, studenți, militari, răufăcători etc., pentru a nu putea fi înțeleși de cei din jur; pentru a șoca, iar unele dintre ele fiind folosite pentru pitorescul lor, chiar de reprezentanți ai presei scrise sau ai audiovizualului, sau pentru a reproduce limbajul unor astfel de persoane. Unii vorbitori încurcă termenii de argou cu jargonul, numind jargon elemente de argou. Un limbaj convențional, cu termeni aparte, sau folosind cuvinte obișnuite dar generând un sens schimbat, cu intenția de a se delimita, prin limbaj de restul societății.

Totuși, trăim într-o societate civilizată. Și înainte de ’89 era un argou. Într- adevăr, după ’89, limbajul a capătat din ce în ce mai multă libertate, pentru că nu s-a întâmplat instantaneu. Acest lucru ține și de mentalitate, dar să nu fim speriați, nu se vorbește mai urât decât în alte părți din lume. Și nici mai urât decât înainte de ’89. Într-adevăr, atunci existau niște constrângeri. Acum, de fapt, s-a căpătat curajul de exprimare liberă. Dar în intimitate probabil că toată lumea folosea un limbaj destul de colorat. Oamenii erau foarte șocați de ideea de a te exprima așa în public. Dar atât timp cât nu calomniem pe nimeni, avem dreptul să ne spunem părerile cât mai liber cu putință. Folosim acest limbaj pentru a transmite mesaje cât mai realiste cu putință, pentru că așa se vorbește.

În privința variantelor non-convenționale ale limbii se ridică, mai întâi, o problemă terminologică. Se poate discuta, de la caz la caz, dacă cuvintele și expresiile cu sensuri, adesea și cu forme de negăsit în dicționarele de limbă contemporană, care apar în conversația relaxată a tinerilor sau a mai puțin tinerilor sunt încadrabile în categoria argoului, a jargoanelor sau a limbajului familiar. Limbajul argotic colorat al tinerilor are în româna actuala o vizibilitate infinit mai mare decît în trecut (țeapă, marfă, beton, parfum, penal, supertare, a fi bazat, handicapat etc.). El migrează în chip firesc nu numai spre limbajul colocvial și familiar, ci și spre cel al presei, așa cum s-a remarcat deseori.

Vorbitorii intenționează să atragă atenția, iar uneori să nu le fie recunoscute intențiile (delincvenții, vaganbonzii, hoții, soldații, elevii,etc.) Fie că apare în ipostaza de limbaj secret, „tehnic“, fie că este un limbaj pur expresiv, folosit din dorința de individualizare a unui grup față de altele, argoul se caracterizează printr-o tendință de înnoire mai puternică decât cea a limbii comune. Doar schimbându-se, principalul tip de argou – limbajul grupurilor marginale, în primul rând al hoților – își poate împlini scopul practic de păstrare a secretului, violat de indiscreți, de cercetări polițienești sau de studii lingvistice. Alte tipuri de argou – mai deschise, comune unor categorii de vârstă, utilizate din revoltă și amuzament sau pentru a marca apartenența la un grup și disocierea de altele – se reînnoiesc din rațiuni preponderent estetice: pentru a fi mereu expresive, inventive, libere. Argoul reprezintă un caz tipic de spontaneitate naturală; teoriile mai vechi, care încercau să-l descrie ca pe un sistem artificial, construit cu intenție, deliberat, s-au dovedit lipsite de temei.

Argoul contemporan, variantă de circulație destul de largă, în care latura practică, de păstrare a secretului, definitorie pentru argoul clasic – al hoților –, e înlocuită de spiritul de revoltă și de nevoia de expresivitate, e tot mai atestat, în ultima vreme, în scris: în cărți care reconstruiesc universul cotidian și în ziare și reviste. Câteva exemple, de cuvinte și expresii a căror circulație s-ar putea să fie efemeră, dar nu legată de un grup social limitat (studenți, militari etc.), sunt: marfă, meseriaș, valabil, vrăjeală, trombonist, trotilat, a se da rotund, a zemui, venit cu pluta (sau plutaș), căzut odată cu ploaia, venit cu roata de cașcaval pe dunga gardului, e groasă, măcăne etc.

Una dintre trăsăturile stilistice fundamentale ale limbajului familiar și argotic este folosirea ironică a hiperbolei: j’de mii, criminal, în disperare. Pe de altă parte, valorizarea operează și cu adjective cu sensul de bază moderat apreciativ și a căror întrebuințare inițială ilustrează mecanismul litotei: foarte frecvente sunt în limba contemporană valabil („E un tip valabil“) și mai ales meseriaș, folosit ca substantiv (deci cu o inovație doar semantică), dar și ca adjectiv („o muzică meseriașă“). Sensul lor – indicat cu ajutorul conturului intonațional – variază de la „bun“ la „foarte bun, excelent“. Eufemismele obosit pentru „beat“, a împrumuta sau a completa pentru „a fura“ presupun, ca atitudine intelectuală, același refuz al exagerării, al dramatizării. Limbajul familiar sau argotic contemporan presupune, de altfel, existența unei conștiințe lingvistice destul de dezvoltate, pe care o dovedește, de exemplu, parodierea limbajului pretențios, asociat cu verbe comune: a băga în fizic („a mânca“), a ieși în peisaj („a ieși afară“), a intra în peisaj (despre o mașină: „a ieși, din mers, în afara șoselei, a intra în pom“). Zone de maximă bogăție lexicală, de acumulare a sinonimelor sunt, cel puțin la o apreciere sumară, neîntemeiată pe o statistică, cele constituite din apreciativele referitoare la indivizi sau situații, din descrierile acțiunii de ironizare (a face mișto, bășcălie, caterincă etc.), a faptului de a păcăli și de a se lăsa înșelat, din ierarhia de calificări cuprinsă între naivitate și prostie. Exemplele de mai sus nu numai că au ca punct de plecare cuvinte din limba comună, chiar din lexicul ei fundamental, dar pot fi și destul de ușor decodate, chiar de la prima întâlnire cu ele, prin recunoașterea unei scheme de construcție de tipul figurii de stil. Furtul, înșelarea, agresiunea sunt normalizate stilistic prin folosirea termenilor profesionali generici – a opera, a lucra, meserie, mecanic (de buzunare) – dar și prin neologisme eufemistice încă mai elegante: a anexa, a achiziționa, a anticări, a completa (= a fura); a articula, a demonta (= a bate); album (= cazier), universitate, academie (= închisoare) etc. Există chiar un vocabular tehnic tradițional, care rămâne destul de obscur, fie că desemnează specializări (borfaș, găinar, caramangiu, șuț, panacotist, bilaitor, cocofic, pisicar, maimuțar, ploscar, șmenar, șpringar), fie că descrie obiecte vizate (coajă, mușamat, mort, panacot – toate sinonime pentru „portofel“), locul lor (la căldură, la prima, la primărie – indicând locul buzunarului), instrumentele furtului (pontoarcă – tip de cheie universală).

O bună parte a lexicului argotic cuprinde referiri la limbaj: ca tehnică a înșelării (a vrăji, a cobzi, a cobzări, a iordăni, a duce cu papagalul, a băga texte), ca act – condamnabil – de denunțare (a sifona, a prădui, a cânta, a sufla, a ciripi), ca practică a ironizării (a face caterincă, a face caragață, a lua la mișto…). Ultimele expresii alunecă spre caracterizarea globală a vorbirii argotizante, așa cum s-a văzut mai sus (a vorbi șmecherește, la mișto, la ușcheală etc.).

Termenul șmecher e semnificativ: „Trebuie să fii șmecher ca să te procopsești în țara noastră“ .Șmecher pare a face parte din categoria argotismelor intrate în uzul familiar și tot mai puțin marcate stilistic. De fapt, cuvântul își păstrează, în paralel, mai ales ca substantiv, și un uz argotic foarte clar și stabil. Categoria șmecherilor (în opoziție și în permanentă interacțiune cu cea a fraierilor) e una aproape profesională; o dovadă e dreptul (sau taxa) de șmecher. Cum am văzut, cuvântul intră în componența sau stă la originea unora dintre desemnările limbajului argotic românesc (limba șmecherilor; limba șmecherească; șmechereasca), abilitatea verbală fiind una din trăsăturile esențiale ale prototipului.

O altă expresie colocvială, frecventă în limbajul tinerilor, este de cartier: construcție doar parțial transparentă, deoarece substantivul cartier, în sine nemarcat pozitiv sau negativ, poate denumi deopotrivă zone de periferie și zone centrale, părți atât sărace cât și foarte luxoase ale orașului. În uzul actual s-a produs însă o restricție semantică, care presupune de fapt o opoziție între cartier și centru, astfel încât primul termen desemnează cu precădere cartierele-dormitor, zonele muncitorești ale unui mare oraș.

Sintagmele în care apare determinantul de cartier, cu sensurile sale recente, pot fi întâlnite în conversațiile juvenile cotidiene, în textele muzicale – sau, în scris, în paginile ziarelor ori în listele de discuții din Internet. Formulele cele mai bine fixate identifică băieții (sau băiețașii) de cartier: „o nouă ceartă între băieții de cartier“; „viața băieților de cartier înseamnă beții, furturi, violență și barbut“; „bucureștean fiind, în 1987 am absolvit Liceul industrial 27 (pe vremea aceea industria mai exista!) împreună cu … băieții de cartier“ „disputele dintre băiețașii de cartier“; „vorba umblă repede printre «băiețașii de cartier“, nu?“ ; „fiind evitată, pe cât se poate, muzica ”băiețașilor de cartier“ .Sintagma primește de obicei o valoare pozitivă când e folosită din interior, de către cei care își asumă o identitate provocatoare, și una negativă când e aplicată din afară; aceste conotații nu sunt însă totdeauna evidente („Vreți să fiți băieți de cartier? Faceți punk!“ –; „Băi băieți de cartier“. În autocaracterizări, tiparul produce variații colocvial-argotice: cineva se prezintă ca „șmenar de cartier“; altcineva declară: „asta vă spune un adevărat șmecher de cartier“.

O expresie argotică destul de recentă, care a cunoscut un succes rapid, este cea care apare, cu variații, pe tiparul așa vrea mușchii mei (tăi, lui etc.). Construcția ilustrează tendința limbajului popular și argotic de a izola părți ale corpului – sau chiar de a prezenta corpul ca o entitate independentă: „a băga la cap“, „a băga în fizic“; sinecdoca de acest tip e bine reprezentată în limbajul popular („vai de capul lui“, „vai și-amar de pielea lui“, „unde nu-i cap e vai de picioare“ etc.). În plus, eul este adesea prezentat în limbajul argotic ca disociat, dedublat („mandea“, „băiatu'“, „caută-mă pe afară“). Dacă folosirea mușchilor pentru a desemna corpul e destul de răspândită – „m-a ghicit că mi-e milă de tagma martalogilor, nu numai de mușchii mei“, specificul umoristic al expresiei în discuție rămâne acela de a le atribui o intenție.

Construcția de tipul băiat de băiat sau marfă de marfă pare asemănătoare mai curând cu structura genitivală prin care se exprimă valoarea de superlativ (prostul proștilor, minunea minunilor). Dacă într-adevăr acesta este termenul de comparație cel mai potrivit, ar fi încă o dovadă a tendinței actuale de reducere a flexiunii, în favoarea construcțiilor analitice.

După cum au afirmat și cercetătorii specializați, argoul are un caracter uman universal și este la fel de vechi precum omenirea însăși: există și se dezvoltă în aceeași societate umană unde însăși limba s-a născut. Oamenii de știință s-au pus de acord asupra faptului că rădăcinile argoului pot fi identificate în cele mai ascunse zone ale minții, poate chiar în inconștient.

Omul este construit ca să ocupe un loc în cadrul unui grup social. Sentimentul de apartenență la grup ne asigură un sentiment de securitate (de cele mai multe ori, singurăratea este percepută ca vulnerabilitate), dar și de valorizare în cadrul acestuia. Și, în mod paradoxal, acesta este un mod de a ne câștiga individualitatea. Odată ce s-a stabilit individualitatea ca și grup, există o fundație pe care este mai ușor ca omul să se afirme. Odată ce se știe cine suntem, e mai simplu "să devenim".

Acest lucru se observă de la cel mai mic până la cel mai mare nivel: când ne scriem meritele academice, ne înșirăm și titlurile organizațiilor din care facem parte și suntem mândri de asta, facem parte din grupuri religioase, politice, grupări pe varstă, sex sau orientare sexuală. Ne mândrim cu prietenii noștri pe care îi putem suna la patru dimineața, ne mândrim cu familia din care facem parte. Este evident că indivizii dintr-unul din grupurile pe care noi le numim de subcultură (nu pe criterii culturale numaidecât, ci pentru că sunt la limita normelor sociale cu care suntem obișnuiți): borfașii, vagabonzii, studenții, găștile de cartier, grupările de muzică mai puțin obișnuită sau ale unor credințe spirituale care intră în conflict cu normele sociale (sataniști) își manifestă apartenența la o astfel de diviziune, dorind să evidențieze prin acest lucru detașarea, nepăsarea sau spiritul contra față de sistemul cultural general.

"Însemnele" apartenenței la un grup se realizează atât la nivel superficial prin aparența vestimentară și fizică, cât și la nivel profund prin limbaj și împărtășirea unor idei și credințe comune. La nivelul limbajului, grupurile integrate social au termeni specializați prin care se transmit de obicei cunoștințe și informații specifice grupului. La fel, în cadrul grupurilor de subcultură, putem descoperi un limbaj specific.

Argoul devine o acoladă pentru un grup social restrâns, iar oamenii care acced câte o asemenea lume se simt în interiorul ei înțeleși, apropiați față de ceilalți membri. Argoul devine simultan un act de apartenență, dar și de impunere a sinelui în interiorul unui grup prin înțelepciune, control, satiră sau chiar prin agresiune. Se pare că psihodinamica profundă a argoului se confruntă cu două lucruri:

Apărarea ego-ului (eu-lui) împotriva superego-ului (supraeu-lui);

Dorința vie, setea noastră de a face parte dintr-un grup social.
Argoul poate fi interpretat, înțeles, privit și ca un remediu al eu-lui nostru rănit, ca un anumit tip de terapie pe care ne-o administrăm singuri. Familia ca și societatea impune o ierarhie a puterilor și a drepturilor împotriva căreia sinele copilului are nevoie de anumiți factori prin care să-și compenseze slăbiciunile și greșelile. Argoul este remediul care leagă slăbiciunile și slăvește "păcatele", "greșelile". Și nu în ultimul rând este strigătul adolescentului care își revendică individualitatea.

Acesta este și motivul pentru care perioada adolescenței este cea mai instabilă în raport cu adeziunea la grupuri neagreate de normele sociale. Pentru a afla cine sunt, mulți tineri merg în direcții extreme. Unii revin, alții se descoperă acolo și fac ulterior un drum mult mai lung pentru a se recupera social, alții se pierd definitiv.

Din punct de vedere terapeutic, argoul este necesar pentru dezvoltarea sinelui. Existența societății ar deveni imposibilă fără existența acestuia. Este curios și surprinzător faptul că argoul, un fenomen lingvistic ce pare atât de superficial și frivol, pentru că este asociat aproape întotdeauna cu apartenența la grupuri neacceptate de societate, este în același timp atât de profund și vital dezvoltării și ordinii umane. Acesta este însă numai unul dintre paradoxurile argoului și reprezintă, de fapt, un surogat pentru acțiunile distructive dictate de psihic.

Argoul este limbajul care are de a face cel mai puțin cu scopul principal al limbii; el este mai degrabă o atitudine, un simțământ, o acțiune. Adâncimile argoului se corelează cu semnificațiile inconștientului, cu umorul, cu elementele mitice. Este până la urmă un joc inteligent la care nu poți participa dacă nu cunoști regulile fie pentru că nu înțelegi, fie pentru că ești ridiculizat (imaginează-ți un politician ieșind în stradă și începând a vorbi ca niște băieți de cartier, pentru a le câștiga voturile).
Majoritatea oamenilor nu pot fi constanți în joburile, orașele și vocabularele lor, precum nu pot fi constanți intelectual, spiritual și emoțional. Ei au mai multe rădăcini religioase, regionale, familiale, psiholgice și filosofice. Loialitatea lor este de moment, direcționată către acele grupuri sau subgrupuri sociale din care ajung să facă parte la un moment dat. Această schimbare permanentă a devenit în timp un factor primordial în promovarea, răspândirea și reînnoirea argoul.

Cu toate că alegerea unui cuvânt din marea varietate a vocabularului poate fi de multe ori un reflex, câteodată alegem voluntar câte un termen argotic pentru că avem credința că astfel putem comunica mai simplu, mai rapid și personalizat decât dacă am folosi un cuvânt standard. Un vocabular al unui subgrup indică faptul că aparținem unui grup social, suntem "cineva în el", iar outsiderii ar face bine să ne respecte.
Argoul e folosit pentru a arăta altora (și pentru a ne reaminti nouă înșine) fondul nostru biografic, mental și psihologic. Câteodată îl utilizăm  pentru a scăpa de familiaritatea "posacă" a unor cuvinte standard, pentru a sugera o escapadă din rutina vieții de zi cu zi.

Categorii argotice

Multe categorii argotice (incluzând tabu-urile, sexul, femeile, munca, banii, viciile, politica, sportul etc.) ilustrează interesul și comportamentul masculin. Bărbații aparțin mai multor subgrupuri față de femei. Ei creează și folosesc jargonul ocupațional. Femeile încă au tendința de a se limita la familie și la prietenii apropiați. Ele au un argou destul de restrâns. Surprinzător, termenii referitori la îmbrăcăminte, hair-style, casă, ustensile din bucătărie sunt creați de obicei tot de bărbati.

Mâncarea este probabil cea mai populară imagine argotică. Alimentele din fermă, bucătărie, de pe masă, forma, culoarea, gustul lor sugerează multe metafore argotice. Asta pentru că mâncarea implică patru din cele cinci simțuri: gust, miros, atingere și privire; în general, bărbații muncesc pentru a putea face rost de hrană, femeile dedică o mare parte din timp pentru a o cumpăra și prepara.

Se presupune că în viitor, vechile hotare, granițe, bariere impuse în domeniul diverselor grupuri creatoare de argou vor dispărea, cuvintele se vor îmbina, argoul ajungând mai degrabă o problemă de înțelepciune, discernământ (rațiune/logică) și amuzament propriu.

Jargon (elemente de jargon) e reprezentat de cuvinte provenite din alte limbi unele pronunțate greșit, altele adaptate limbii române, folosite în trecut de o anume categorie de vorbitori cu intenția de a impresiona, de a evidenția o anume superioritate culturală, de a uimi, iar azi din alte motive. Exemple mai vechi: demoazelă (domnișoară), alivoar (la revedere), șic, high-life (înalta societate), five o'clock (reuniune, petrecere de la ora cinci), madam, bonjur, darling, bisnis, iar mai nou ciao! – salut la modă azi, folosit la oraș, la sat, de tineri, de maturi, colegi, între fii și părinți, nepoți și bunici etc., dar marea majoritate pronunțându-l incorect: Ciau! Jargonul, ca limbaj folosit de diverse grupuri profesionale, greu accesibil celor care nu cunosc domeniile respective, se individualizează la nivel lexical prin utilizarea unui vocabular specializat, tehnic, constituit prin schimbări de sens, care include concepte specifice și denumește operații curente, precum și instrumentele folosite în exercitarea profesiei; familiarizarea cu domeniul respectiv generează substitute expresive ale terminologiei tehnice. Jargonul reprezintă în fapt varianta colocvială a limbajelor de specialitate, astfel că, în funcție de profesie, se vorbește despre jargonul avocaților, al militarilor etc.

Jargonul militar apărut în timpul războiului din Irak ridică unele probleme de decodare. Să analizăm câțiva dintre cei mai reprezentativi termeni englezești, cu echivalentul în limba română, sa-i clasificăm și să-i explicăm.

Cea mai largă categorie este reprezentată de termenii tehnici. Sunt termeni neutri, preluați rapid de către mass-media, unii mai vechi, alții apăruți în timpul războiului din Irak. Rapid dominance, „dominare rapidă“, reprezintă principiul Pentagonului de a ataca extrem de puternic structurile militare și politice ale regimului irakian în toate punctele esențiale, astfel încât acestea să cedeze în primele momente ale războiului; „dominarea rapidă“ se obține prin aplicarea metodei shock and awe, „soc și groază“, care induce adversarului paralizia, sentimentul de disperare și de vulnerabilitate extremă; fixing, „blocare, imobilizare“ blocarea orașelor sudice Nassiriya și Basra și a forțelor irakiene din interiorul lor, pentru a evita confruntări riscante în acest mediu și pentru ca forțele principale americane și britanice să poată avansa spre nord, scurtând astfel durata războiului; vertical envelopment, „învăluire verticală“, termen prin care Pentagonul indică metoda de executare a manevrei de învăluire prin flanc a trupelor irakiene prin survolarea lor și apoi prin atacarea acestora din spate și din flancuri; deconflicting the airspace, „neutralizarea spațiului aerian“ – expresia a fost utilizată inițial de gen. David McKiernan, comandantul Forțelor Terestre, pentru a arăta preocuparea că vasta rețea de armament desfășurată în sudul Irakului este coordonată, fiind excluse incidentele provocate de focul executat de trupele proprii; manoeuvrist approach, „abordare tactică“ – unul dintre cei mai vechi termeni militari prin care sunt desemnate tacticile flexibile ce permit comandanților să-și adapteze strategia în funcție de evenimentele în curs; digital battlefield, „câmp de luptă digital“ – expresie care indică armamentul ultrasofisticat folosit astăzi, prin care câmpul de luptă se reduce de multe ori la ecranul unui computer, care implică asa-numita total situational awareness, „cunoaștere operativă totală“; effects-based warfare, „război bazat pe efecte“, abordare nuanțată a războiului care combina puterea de foc strategică – distrugerea graduală – cu operațiile psihologice, precum răspândirea de manifeste și bruierea stațiilor radio și TV; acțiunile bazate pe efecte sunt susținute prin furnizarea de ajutor umanitar pentru a crea o „campanie benigna); strike package, „pachet/ansamblu de lovire“ sintagma indică ansamblul avioanelor implicate într-o misiune de bombardament – avioane de vânătoare, de recunoaștere, de supraveghere radar și de alimentare în zbor); sensitive site exploitation „cercetare a locurilor sensibile“, sintagmă care denumește delicatul proces de cercetare a fabricilor și a amplasamentelor suspectate că ascund arme de nimicire în masă; regime target, „țintă a regimului“, este vorba de obiective militare prioritare – palatele prezidențiale ale lui Saddam, sedii politice și guvernamentale, locații ale trupelor speciale etc.; nu în ultimul rând, amintim acronimele extrem de răspândite în cadrul limbajului militar: FIBUA (fighting in built-up areas „lupta în localități/zone cu construcții“), MOUT (military operations on urbanized terrain „operații militare pe teren urbanizat“), MOAB (massive ordnance air blast „muniție puternică cu undă de șoc atmosferică“), EPW (enemy prisoner of war „prizonier inamic de război“).

La un alt nivel al limbajului militar am identificat figuri de stil. Metaforele (figuri de stil constând în a atribui unui cuvânt un înțeles nou pe baza unei comparații subînțelese) sunt camuflate într-un limbaj retoric, conceput să susțină acțiunea și războiul: embedding „înglobare, încorporare, încastrare“ (termen aparținând limbajului specializat – construcții, mecanică – prin care Pentagonul a desemnat plasarea ziariștilor în cadrul unităților militare pentru ca aceștia să fie protejați, să transmită informații exacte și să demonstreze lumii întregi că forțele americane respectă legile războiului; de fapt, este vorba de o cenzură militară subtilă și de manipulare, întrucât ziariștii embedded, încorporați în unitățile militare își pierd obiectivitatea, datorită solidarității care se naște, în condițiile speciale de luptă, între militari și ziariști; reporterii care au transmis pe cont propriu sunt numiți unilaterals, „unilaterali“ – jurnaliști independenți care nu însoțesc unitățile militare, cu mențiunea că aceștia au reprezentat cele mai multe victime din rândul ziariștilor; hot contact point, „punct de contact fierbinte“ – expresia indică un loc deosebit de periculos, unde soldații își pierd viața; blue on blue, „albastru contra albastru“ – expresie care înlocuiește clasica formulă friendly fire, „foc executat de trupele proprii“; simbolul culorilor datează din timpul Războiului Rece: „cei buni“, „ai noștri“, sunt reprezentați de albastru, în timp ce tabăra „celor răi“ este indicată de roșu; mouseholing, „săpare de găuri de șoareci“ tehnică de luptă urbană prin care trupele nu intră într-o casă prin față, pe ușă, unde sunt vulnerabile, ci prin lateral, unde prin explozii se fac găuri în pereții imobilelor); swamp, „mlaștină“ – termen de propagandă prezent în discursul politicienilor în vreme de război, care indică o situație fără ieșire, o luptă fără speranță pentru adversar.

Eufemismul (înlocuirea unui cuvânt, a unei expresii dure, care exprimă ceva neplăcut, prin altul mai blând, printr-o perifrază care atenuează sensul negativ) apare frecvent în limbajul militar pentru a masca realitatea crudă a războiului: collateral damage, „pagube colaterale“ expresie devenită celebră din cauza cinismului ei, care indică moartea accidentală a populației civile în timpul unui conflict; kinetic targeting „țintire cinetică“ eufemism curent pentru lansarea de bombe din avion; există și aici o specializare: dacă este vorba de aruncarea de manifeste și fluturași, procesul e numit soft targeting „țintire blândă/delicată“, în schimb, dacă e vorba de lansarea de bombe și rachete, militarii numesc operația „țintire cinetică“.

În limbajul militar circulă și alte figuri de stil. Este vorba de oximoron (asocierea a doi termeni cu sens contradictoriu): catastrophic success, „succes catastrofal“ – expresie utilizată de Pentagon pentru a desemna o victorie extrem de rapidă și de sinecdocă (în cazul de față, lărgirea sensului unui cuvânt prin substituirea întregului prin parte): boots, „bocanci“ – Forțele Terestre, Infanteria, cunoscute ca boots on the ground „bocanci pe teren”, adică fără soldați care să-și riște viața într-un mediu ostil.

Alt nivel al jargonului militar este reprezentat de termenii și de expresiile familiare: breaking the china, „tărăboi, zarvă“ de la expresia to break china „a face tărăboi/zarvă“, adică exact ce evită să facă militarii străini în mijlocul populației civile din mediul urban, a cărei încredere trebuie să o câștige cu orice preț – obiectiv greu de atins în Irak; dead-enders, „patria“, în engleza americană, locuitori ai cartierelor periferice sărace, cu puține șanse de integrare socială și profesională; termenul se referă la soldații irakieni și la forțele paramilitare care au luptat până la capăt pentru Saddam, fiind astfel numiți întrucât au puține șanse de a-și găsi o slujbă în noul Irak.

Acești termeni au făcut rapid carieră internațională, devenind, în decurs de câteva săptămâni, elemente ale culturii media contemporane. Deși par „tociți“, prin folosirea rutinieră, să nu uităm resortul psihologic al acestor cuvinte: demonizarea inamicului prin propagandă, ca parte a anihilării sale.

CONCLUZII

Pe măsură ce se dezvoltă cultura întregului popor și se perfecționează existența sociala, limba colectivității se îmbogățește și se cizelează spre a corespunde în transmiterea de idei tot mai înalte, în exprimarea precisă și clară a noului. Pentru a-și putea îndeplini această misiune, limba trebuie îngrijită, “cultivata”, în sensul de a i se respecta structura, mlădierea și expresivitatea.

Cu toții învățăm limba maternă înainte de a frecventa școala, dar exprimarea din familie se referă la cerințele elementare ale vieții. Pentru a recepta cuceririle științei și culturii, pentru a ne putea bucura de acestea și spre a fi capabil să le transmitem urmașilor, este necesar să pătrundem în bogăția și varietatea limbii și să știm să o folosim potrivit cu cerințele comunicării.

Gradul de dezvoltare a limbii unui popor reflectă cu fidelitate nivelul la care a ajuns cultura poporului care o vorbește, tot așa cum gradul de cultură al fiecărui individ se reflectă cu precizie în modul său de exprimare orală sau scrisă. În această împrejurare, cultivarea limbii devine o îndatorire cetățenească de prim rang, la care trebuie sa participe nu numai anumite instituții academice și culturale ori specialiștii în acest domeniu, ci și toți acei care iau parte, într-un fel sau altul, la făurirea și dezvoltarea vieții spirituale.

Cultivarea limbii mai înseamnă cunoașterea și respectarea trăsăturilor specifice fiecărui stil funcțional în parte. Nu este admisă “poetizarea” exprimării științifice, care trebuie să se distingă prin claritate și precizie. De asemenea, trebuie evitată utilizarea exagerată a neologismelor, a termenilor arhaici, argotici sau de jargon, chiar dacă avem impresia că introducerea lor în comunicare dă un plus de “culoare” exprimării noastre.

Cultivarea limbii ne obligă nu numai la un permanent autocontrol în momentul comunicării , ci și la o atitudine activă față de toți cei care “strică” limba, nerespectându-i normele, sau, și mai grav, o urâțesc întrebuințând, fără elementară jenă, termeni vulgari și obsceni.

Limba poate fi considerată și ca o sumă de cuvinte, categorii, reguli, cuprinzând în acestea și în organizarea lor o anumită interpretare a realității, o concepție asupra acesteia. Învățând să vorbească, oamenii învață și să înțeleagă într-un anumit fel realitatea, limba fiind prima care îi ajută să depășească înfățișarea aparentă, senzorială, a acesteia. Ei capătă noțiuni, deduc însuși, acțiuni și relații între obiecte. Într-o istorie a științelor, a cunoștințelor și concepțiilor despre realitate, ar trebui arătat, măcar cu titlu de curiozitate, că limba este prima concepție a realității la care ajung oamenii, conținută în categoriile limbii, în organizarea acestora.

Limba oferă, așadar, tuturor vorbitorilor nu numai un mijloc unic și complex de comunicare, ci și un mod aproximativ identic de a percepe și organiza datele realității, un punct de plecare comun în dezvoltarea conștiinței și inteligenței fiecărui vorbitor și garanția înțelegerii între vorbitori.

BIBLIOGRAFIE

Theodor, Capidan – “Limbă și cultură”, București, Editura

Fundația regală pentru Literatură și Artă,

1943.

Eugen, Coșeriu – “Lecții de lingvistică generală”,Chișinău,

Editura ARC, 2000.

Eugen, Coșeriu – “Introducere în lingvistică”,Cluj, Editura

Echinox, 1995.

Graur, Alexandru – “Introducere în lingvistică”, ediția a III a,

București, Editura Științifică, 1972.

Graur, Alexandru – “Tendințele actuale ale limbii române”,

București, Editura Științifică.

Macrea, D. – “Limbă și lingvistică română”,București,

Editura Didactică și Pedagogică, 1973.

Rosetti, Alexandru – “Istoria limbii române”, București,

Editura Științifică, 1960.

Sextil, Pușcariu – “Limba română – privire generală”, vol.

I, București, Editura Minerva, 1976.

Ionescu, Emil – “Manual de lingvistică generală”,

București, Editura Bic All, 2001.

Alexandru, Boboc – “Limbaj și ontologie”, București, Editura

Didactică și Pedagogică, 1997.

Dumitru, Irimia – “Curs de lingvistică generală”, Iași,

Tipografia Universității “Al. I. Cuza”,

1986.

Academia Română – “Enciclopedia limbii române”, Coor.

Marius Sala , București, Editura Univers

Enciclopedic, 2001.

Doina, David – “Limbă și cultură”, Timișoara, Editura

Facla, 1980.

Mioara Avram, Marius Sala – “Faceți cunoștință cu limba română”,

Editura Echinocțiu.

Dr. Maria Cvasnîi Cătănescu – “Limba română – origini și dezvoltare”,

București, Editura Humanitas, 1996.

Ion, Toma – “Limba română contemporană – privire

generală”, București, Editura Niculescu,

2001.

Niculescu, Alexandru – “Individualitatea limbii române”,

București, Editura Științifică și

Enciclopedică, 1978.

Emanuel, Vasiliu – “Introducere în teoria limbii”, Editura

Academiei, 1992.

Graur, Alexandru – “Scurtă istorie a lingvisticii”, București,

Wald, Lucia 1973.

Vraciu, Ariton – “Lingvistică generală și comparată”,

București, 1980.

*** – “Lingvistică generală”, București,

Editura Științifică, 1963.

*** – “Tratat de lingvistică generală”,

București, Editura Academiei, 1971.

*** – “Dicționar enciclopedic al limbii române”