. Itinerar Si Metamorfoza In Basm

Între spațiu și timp

<<A fost odată ca niciodată…>> aceasta este formula „magică” cu ajutorul căreia ascultătorul pătrunde într-o lume miraculoasă, supranaturală, în lumea basmelor. În această lume noțiunile de timp sau spațiu concret nu se cunosc, timpul și spațiul fiind fantastice, diferite de cele ale vieții obișnuite și prelungindu-se în miraculos. „Basmul fantastic (<<clasic>>) își plasează acțiunea într-un timp neverosimil (imposibil) sau într-un spațiu neverosimil (imposibil)”1

Timpul din basm nu este unul obișnuit, acesta dilatându-se sau contractându-se în funcțiile de dorințele eroului sau ale eroinei. În lumea de basm timpul este ireal, acesta prelungindu-se în imposibil. Mircea Constantinescu spunea în Triumful lui Făt-Frumos că „ieșirea din timpul istoric se face în basme din două direcții diferite: din necesitate și în scopul realizării fantasticului și din aspirație sau din nevoia de motivare a acțiunii.”2 Fiind o lume fantastică timpul devine unul fictiv iar acțiunea este una neobișnuită, supranaturală.

Spațiul este, de asemenea, unul miraculos, un tărâm al unei alte lumi: lumea de la marginea pământului, lumea cealaltă, lumea de dincolo de o pădure deasă și întunecată, plină de mister sau cea de peste o apă mare, lumea de peste nouă mări și nouă țări. Parcurgerea acestui spațiu miraculos este ușor de motivat: eroul sau eroina caută ceva sau pe cineva.

Prin formula de început a basmului suntem introduși în spațiul și în timpul fantastic. Prin folosirea formulei de timp „se datează” acțiunea, iar prin utilizarea unei formule topografice „se localizează” acțiunea. Formula inițială are și rolul de a plasa într-un timp și într-un spațiu fantastic personajele basmului.

Prin folosirea formulelor inițiale se urmărește conturarea unei atmosfere favorabile comunicării basmului. Evenimentele relatate, excepționale și unice, trebuie să fie plasate într-o lume fantastică și într-un timp fabulos. „Principala funcție a formulei inițiale în basmul fantastic constă în crearea unei atmosfere propice pentru receptarea relatării întâmplărilor din basm”3.

Spațiul pe care trebuie să-l parcurgă eroii în căutările lor este unul plin de primejdii, aflat mereu departe de civilizație în singurătate, fie pe acest tărâm, fie pe tărâmul celălalt. Părăsindu-și locuințele ocrotitoare eroii de basm pornesc spre necunoscut. Drumul pe care îl au de parcurs aceștia nu este unul obișnuit, ci unul al inițierii. Psyche eroina din Amor și Psyche își începe peregrinările prin spațiul ostil și necunoscut pentru a ispăși o vina. Fiul de crai din Povestea lui Harap-Alb pleacă de acasă pentru a ajunge în împărăția Împăratului Verde, unchiul său, care nu avea moștenitor la tron. Printr-o înșelătorie a mamei ei vitrege, Aurora este despărțită de tatăl ei și rămâne prizonieră într-o pădure vrăjită. Ivan, protagonistul basmului Prințesa Roasca-Broasca pleacă la drum pentru a-și răscumpăra o greșeală și pentru a-și găsi soția, iar Eliza, eroina din Lebedele, sora cea mică a prințeselor transformate în lebede de către maștera cea rea, a fost alungată din palatul părintesc și a fost nevoită să plece în necunoscut.

Echilibrul spațio-temporal de la început se rupe; eroii pleacă la drum, fără să știe când vor ajunge la capătul lui sau cum se va termina călătoria lor. Castelul în care locuiesc aceștia simbolizează siguranța și ocrotirea. Părăsirea lui echivalează cu intrarea într-un spațiu al nesiguranței sau al pericolelor în care nu mai există ordinea omenească.

Dacă pentru fiul de crai din Povestea lui Harap-Alb, Eliza și Aurora aventura începe imediat ce au părăsit spațiul ocrotitor al palatului părintesc, Psyche și Ivan trăiesc un moment plin de fericire alături de soții lor supranaturali, zeul Amor și, respectiv, Preaînțeleapta Vasilisa. Cei doi încălcă rugămintea făcută de cele două ființe fantastice și pentru a-și răscumpăra greșeala trebuie să străbată un adevărat spațiu al suferințelor. Toți eroii de basm parcurg un drum lung, plin de pericole, trec prin locuri primejdioase și pustii și sunt nevoiți să depășească încercări grele, neobișnuite. Psyche, crăișorul din basmul lui Ion Creangă și Ivan sunt puși la încercare pentru a li se verifica deprinderile și calitățile de Venus, Spân și, respectiv, Koșcei-cel-fără-de-moarte. Aurora trebuie să treacă probele la care o supun vrăjitorul cel rău și duhul malefic al Pădurii florilor de liliac, iar Eliza este nevoită să-și țină promisiunea de a nu vorbi, indiferent de suferința provocată.

În drumul spre împărăția unchiului său, crăișorul împreună cu tovarășul său de drum, calul supranatural înzestrat cu darul vorbirii „merg o zi și merg două și merg patruzeci și nouă până ce la o vreme le intră calea în codru.”4 Acest număr magic, patruzeci și nouă, este unul simbolic ce semnifică răgazul acordat sufletelor morților pentru a intra definitiv în noua lor lume. Așadar, mergând alături de calul său timp de patruzeci și nouă de zile prin ținuturi locuite, fiul de crai se pregătește pentru a intra într-o altă lume, diferită de cea în care a trăit până acum. Toți eroii de basme ajung în pădure după ce își părăsesc locuințele ocrotitoare. Călătoria inițiatică începe, propriu-zis, atunci când aceștia pătrund în codru, deoarece acesta este spațiul propice inițierii. Drumul eroilor nu este unul obișnuit, ci este o adevărată călătorie a devenirii, la capătul ei aceștia fiind pregătiți să devină împărați (Harap-Alb și Ivan), regine (Aurora), crăiese (Eliza) sau chiar zeitate (Psyche).

Intrând în codru, fiul de crai se întâlnește cu spânul (simbol al omului viclean, rău și primejdios) și acesta îl roagă să-l ia în slujba sa. Eroul îl refuză de două ori, dar a treia oară îl acceptă. Numărul trei este pretutindeni un număr purtător al unui conținut magico-religios simbolizând divinitatea absolută. Din punct de vedere etic, numărul trei are o semnificație deosebită „Lucrurile care năruie credința omului sunt trei: minciuna, nerușinarea și zeflemeaua. Trei sunt și cele care îl duc pe om în iad: clevetirea, împietrirea inimii și ura.”5 Aceste două serii de trei însușiri îl caracterizează foarte bine pe omul spân, iar faptul că eroul îl acceptă a treia oară reprezintă, simbolic, începerea devenirii: datorită intrării spânului în slujba sa, el poate să cunoască ipostazele maleficului. Încercările la care noul său stăpân îl supune pe Harap-Alb reprezintă probe inițiatice pe care orice novice trebuie să le treacă pentru a dovedi că merită să devină conducător. Spațiul în care eroul îl întâlnește a treia oară pe spân este unul neprielnic, primejdios și misterios. Pădurea întunecoasă în care apare spânul simbolizează un tărâm stăpânit de forțele malefice, un loc în care omul bun se pierde, un ținut în care razele soarelui nu pot pătrunde. Codrul reprezintă un adevărat labirint vegetal, care amintește de primordialitatea dominată de duhuri rele, de haosul începutului. Acest tărâm fără lumină parcă prevestește ceva, sugerând primejdia și răul ascuns care stă în umbră și așteaptă să iasă la iveală. Spânul, spirit malefic, intră în slujba crăișorului, dar, în foarte puțin timp rolurile se vor inversa. Din stăpân, fiul de crai ajunge slugă, iar spațiul în care se petrece această schimbare simbolizează începutul: fântâna. Aceasta loc în care coboară eroul este o „fântână a învățăturii”6, a cunoașterii. Atunci când coboară în fântână, acesta își pierde libertatea, devenind sclavul fostului său slujitor. Protagonistul primește, parcă, un botez, Spânul dându-i un nou nume: Harap-Alb. „Fântâna în care fiul de crai descinde pentru a se metamorfoza în Harap-Alb constituie spațiul unei căderi în rang ca stare materială și psihică, capcana unui contract social apăsător dictat de cel care ajunge, prin vicleșug, stăpân pe situație.”7 Totuși, această degradare socială reprezintă începutul ascensiunii deoarece fiul de crai își începe inițierea. Așadar coborârea în fântână simbolizează nu numai dobândirea unei noi identități, ci și începutul unui nou drum, drumul urcării pe scara spirituală.

Harap-Alb și stăpânul sau, Spânul, își continuă călătoria străbătând „cale lunga” și trecând „peste nouă mări, peste nouă țări și peste nouă ape mari și într-o târzie vreme ajung la împărăție.”8 Călătoria este una foarte lungă, iar cei doi traversează mări, uscat și ape mari spre a ajunge în împărăția lui Verde Împărat. Nu există determinări geografice exacte, distanța fiind una imensă, o distanță mitică. Cifra nouă semnifică triada cer, pământ, infern, fiind un simbol al cunoașterii totale. Ajungerea la împărăția unchiului său reprezintă, deopotrivă, un sfârșit și un început. Cifra nouă este ultima din șirul numerelor, deci poate semnifica și sfârșitul călătoriei propriu-zise a lui Harap-Alb pentru că el ajunge la unchiul său, dar și începutul drumului cunoașterii pentru crăișor. Distanța parcursă de cei doi este una imensă. Personajele nu îmbătrânesc în timpul călătoriei. Deși ni se pare de neexplicat și lipsit raționalitate, la sfârșitul călătoriei eroii nu sunt mai bătrâni, ci doar mai înțelepți.

Ajungând la împărăția unchiului său, Harap-Alb este trimis de Spân să-i aducă salatele din Grădina Ursului. Ajutat de calul său, eroul zboară până în nori și „apoi o ia de-a curmezișul pământului:

<<Pe deasupra codrilor,

Peste vârful munților,

Peste apa mărilor>>

si după aceea se lasă încet-încet într-un ostrov mândru din mijlocul unei mări”9. În drumul său, eroul traversează spații ale cunoașterii: cunoașterea telurică (codrii), divină (munții) și a începuturilor (mările). Locul în care a ajuns protagonistul este unul misterios și fantastic, un spațiu al singurătății și al inițierii. Dacă percepem aceste încercări ca probe ale devenirii inițiatice, spațiul este un tărâm misterios în care au acces numai inițiații, un loc aflat departe de privirile muritorilor obișnuiți. Dacă îl considerăm doar un peisaj de basm, atunci este un ținut miraculos și fabulos, așa cum nu s-a mai întâlnit. Aici rămâne Harap-Alb o noapte și o zi, pe scara timpului ireal din basmul, perioadă în care protagonistul se odihnește și se pregătește pentru proba pe care o are de trecut primind sfaturi de la Sfânta Duminică. El culege salatele din Grădina Ursului și reușește să ducă la bun sfârșit primă încercare. Grădina păzită de un urs înzestrat cu puteri supranaturale simbolizează un adevărat paradis primordial în care fiarele veghează asupra secretelor începutului. Grădina poate simboliza și spațiul cunoașterii vegetalului (prin salate) prin care eroul dobândește cunoașterea mitică a unei lumi în încercarea sa de desăvârșire spirituală. Luând, cu ajutorul Sfintei Duminici, salatele magice, Harap-Alb se întoarce în împărăția lui Verde Împărat.

Spânul îi dă o nouă misiune eroului. El îi cere acestuia să-i aducă din Pădurea Cerbului, pielea unui cerb despre care se știa că este bătută cu pietre scumpe. Cu ajutorul calului său, fiul de crai zboară:

„În înaltul ceriului

Văzduhul pământului,

Pe deasupra codrilor,

Peste vârful munților

Prin ceața măgurilor,

Spre noianul mărilor

La crăiasa zânelor

Minunea minunilor

Din ostrovul florilor.”10

Spațiul parcurs este unul complet. Ei trec prin cer și dobândesc o cunoașterea celestă, pe deasupra pământului și primesc o cunoașterea minerală, peste munți, simbolizând cunoașterea lumii de dincolo, deoarece în credințele populare muntele făcea legătura dintre cele două lumi, și peste ape eroul dobândind și cunoașterea începutului. Pe ostrovul pe care ajung îi așteaptă cea care l-a îndrumat în încercarea precedentă, Sfânta Duminică. Aceasta îi dă sfaturile necesare și apoi îl duce pe Harap-Alb în Pădurea Cerbului. Apar și în această secvență delimitările temporale și spațiale: eroul trebuie să stea toată ziua într-o groapă pe care o sapă el însuși și să aștepte amiaza, momentul în care va veni cerbul să bea apă. În acel moment va ieși protagonistul din groapă și îi va tăia capul, iar apoi se va întoarce repede acolo și va aștepta asfințitul soarelui. Eroul va acțitoarce repede acolo și va aștepta asfințitul soarelui. Eroul va acționa doar la amiază și după apusul soarelui, momente în care viețuitoarele se odihnesc, iar vigilența lor scade. Harap-Alb părăsește groapa săpată de el însuși, un spațiu protector, pentru a ieși într-un spațiu deschis, care este însă plin de pericole, deoarece animalul magic îl poate ucide dintr-o singură privire. Tăind capul cerbului, eroul se întoarce în groapa sa pentru a ieși definitiv după apusul soarelui. În timp ce aștepta lăsarea serii, timp în care cerbul va fi murit, groapa în care era ascuns fiul de crai se umple cu sângele acestuia sugerând, parcă, investirea eroului cu puterile magice ale animalului. Putem considera această probă una dintre probele inițierii, respectiv, regressus ad uterum. „Întoarcerea la matrice e figurată fie prin recluziunea neofitului într-o colibă, fie prin înghițirea lui simbolică de către un monstru, fie prin pătrunderea într-un teren sacru identificat cu pământul mumă.”11 Groapa din ostrovul singuratic în care stă ascuns eroul, poate fi asemănată cu matricea pământului; ieșind din ea, eroul „se naște” regenerat pentru că a primit puterile inițiatice ale cerbului în sângele căruia a stat până la apusul soarelui. Doar întorcându-se la origine, eroul putea să primească botezul cu sângele cerbului. Reușind să treacă și această a doua probă, eroul se întoarce la casa Sfintei Duminici, îi mulțumește pentru ajutorul dat și pornește apoi spre împărăția lui Verde Împărat. Casa Sfintei Duminici reprezintă locul ocrotitor în care eroul își reface forțele fizice și morale și se pregătește pentru a înfrunta necunoscutul.

A treia încercare dată eroului de Spân este ultima, dar și cea mai dificilă: el trebuie să-i aducă acestuia pe fata Împăratului Roș. Plecat la drum împreună cu calul său, Harap-Alb zboară cu acesta:

„În înaltul ceriului

Văzduhul pământului

și o ia de-a curmeziș:

De la nouri cătră soare,

Printre lună și luceferi,

Stele mândre lucitoare.”12

Drumul parcurs de protagonist este unul neobișnuit, prin înaltul cerului, printre nori, soare, stele și lună, sugerând lumina. Dacă atunci când fiul de crai l-a întâlnit pe Spân, acesta traversa o pădure întunecată, pe măsură ce ne apropiem de sfârșitul călătoriei inițiatice, drumul începe să se lumineze, prevestind parcă „iluminarea” lui Harap-Alb și finalul fericit al basmului.

În timpul călătoriei sale spre țara Împăratului Roș, protagonistul întâlnește cinci tovarăși năzdrăvani: Gerilă, Flămânzilă, Setilă, Ochilă și Păsări-Lăți-Lungilă, fiecare având un rol decisiv în basm, prezența fiecăruia fiind hotărâtoare în îndeplinirea probelor. Însoțit de cei cinci, eroul ajunge la palatul Împăratului Roș și îi comunică acestuia motivul sosirii lor acolo. Înainte de a la da un răspuns, împăratul îi invită să-și petreacă noaptea într-o casă construită special pentru a scăpa de pețitori. Casa era din aramă și fusese încinsă din ordinul acestuia. Datorită lui Gerilă, protagonistul și auxiliile sale petrec noaptea acolo fără a li se întâmpla ceva rău. Locatarii nu resimt căldura sufocantă, Gerilă transformănd încăperea într-una acoperită cu gheață, iar pe tovarășii săi în adevărate statui înghețate. Această cameră poate fi asemănată cu un spațiu al torturii, în care novicele trece atât prin proba frigului, cât și a căldurii.

O altă încercare la care îl supune Împăratul Roș este aceea prin care eroul și tovarășii săi trebuie să o păzească pe fata lui timp de o noapte. Fata avea capacitatea de a se transforma în pasăre, putând să zboare și să se ascundă cât mai departe de împărăția tatălui său. Ea parcurge distanțe imense în câteva clipe, ceea ce dovedește că în basm, spațiul și timpul se dilată sau se contractă în funcție de dorințele personajelor. Ea se ascunde în „dosul pământului tupilată sub umbra iepurelui”13, apoi zboară „pe vârful unui munte și se ascunde după o stâncă”14 pentru a „se duce de se ascunde tocmai după lună”15 încercând să scape de urmăritorii săi, Ochilă și Păsări-Lăți-Lungilă. Spațiul străbătut de pasărea-fată este incomensurabil: „în dosul pământului”, deci, în lumea de dincolo, „pe vârful unui munte”, prin urmare, pe acest tărâm și „după luna”, așadar, în spațiul celest. Spațiul deschis pare că o protejează, dar o expune, în timp ce spațiul închis o sufocă. Distanțele enorme sunt reduse la minimum în basm, Păsări-Lăți-Lungilă putând să cuprindă luna în brațe. Timpul și distanța se pot suprima sau se pot prelungi dincolo de limita posibilului, în imaginație, în fantastic.

Ultima probă pe care trebuie să o treacă eroul nu este o încercare la care i-a parte propriu zis Harap-Alb, ci calul său. Reprezentantul protagonistului, calul, și reprezentanta fetei de împărat, turturica, trebuie să-i aducă fetei Împăratului Roș „trei smicele de măr dulce, și apă vie și apă moartă, de unde se bat munții în capete.”15 Locul „unde se bat munții în capete” este un tărâm magic, muntele fiind un spațiu al sacrului, al morții și al vieții. Acesta reprezintă pragul trecerii spre celălalt tărâm. De acolo aduc turturica și calul nemurirea și puterea inițiatică. Îndeplinind și această ultimă probă, eroul și fata de împărat pornesc spre împărăția lui Verde Împărat. Pe drum, ei se despart de cei cinci tovarăși năzdrăvani. Ajungând la curtea unchiului său, Harap-Alb redevine fiul de crai datorită ajutorului dat de viitoarea sa soție și calul său.

Călătoria fiului de crai este o călătorie neobișnuită. El părăsește spațiul protector al palatului părintesc și străbate unul al singurătății și pericolelor, întru devenire. Valeriu Cristea spunea în Spațiul în literatură că această călătorie este și una de familie, pentru că se refac legăturile de rudenie dintre cei doi frați despărțiți de soartă, ce locuiau unul la un capăt al pământului, iar altul, la celălalt capăt.

Drumul devenirii lui Psyche, eroina din basmul latin Amor și Psyche începe cu scurt episod plin de fericire: ea trăiește o poveste de dragoste alături de un soț al cărui chip nu îl cunoaște, zeul Amor. Eroina este adusă într-un palat feeric prin intermediul Zefirului pentru a o proteja de mânia zeiței Venera. Dorind să o pedepsească pentru că era mai frumoasă decât ea, zeița Venera și-a rugat fiul, pe Amor, să o facă pe Psyche să se îndrăgostească de un monstru îngrozitor cu care trebuia să se căsătorească. Vrăjit de farmecul fetei, Amor se îndrăgostește el însuși de ea și, pentru a nu afla mama sa că nu i-a îndeplinit porunca, îi face pe muritori să creadă că preafrumoasa fata era sortită unui monstru îngrozitor ce trăia într-un loc misterios. Ea trebuia să fie părăsită de familie:

„…gătită în haine de nuntă funebră

Sus pe-o stâncă-n vârful unui munte înalt.”17

Muntele, spațiul sacrului, se transformă pentru greuîncercata fată și familia ei într-un tărâm al nefericirii, deoarece urcarea lui nu semnifică ascensiunea spirituală ci coborârea, simbolizând condamnarea la suferință. Părăsirea palatului părintesc reprezintă ieșirea din spațiul protector și pătrunderea într-unul necunoscut și ostil. Părăsită de familie și supuși pe vârful muntelui misterios, frumoasa fată este dusă la palatul misterios de „plăcuta adiere a zefirului” care „ridică încetișor în aer , cu o suflare liniștită, pe tânăra fată și o transportă lin de-a lungul înaltului perete al stâncii, într-o vale adâncă.”18 Stânca poate fi percepută ca o modalitate a manifestării puterii divine, iar neclintirea sugerează destinul uman hotărât de zei care nu poate fi schimbat. Valea este spațiul în care se manifestă puterea teluricului, a celestului, și a apelor primordiale, simbolizând viața fericită a începuturilor, departe de lume, în armonie cu elementele.

Locul în care ajunge multîncercata Psyche nu este unul întunecat care prevestea ceva rău, ci un adevărat colț de paradis, un tărâm al frumuseții, liniștit și magic. În acest spațiu al armoniei telurice, celeste și acvatice, fata de împărat zărește un palat care se afla în apropierea unei păduri ce avea în mijlocul ei un izvor cu apă cristalină. Atât apa, cât și pădurea sugerează întoarcerea la primordialitate, la începuturile armonioase. Palatul în care intră eroina este unul fabulos: tavanele îmbrăcate în fildeș și în lemn de lămâi erau susținute de coloane de aur. Pereții erau acoperiți de basoreliefuri de argint și aur, iar pardoseala era asemenea unui mozaic de pietre prețioase. Aceasta construcție este un simbol al măreției și al misterului, al strălucirii și al tainelor. Palatul este simbolul armoniei materiale, individuale și sociale, el fiind un adevărat centru al spațiului pe care îl domină. Aici va trăi muritoarea Psyche o frumoasă poveste de dragoste alături de misteriosul soț, zeul Amor, simbolul iubirii. Acest spațiu al dragostei poate fi înțeles și ca o axă ce face legătura între pământ (simbolizat de muritoarea Psyche) și celest (simbolizat de zeul nemuritor al iubirii). Timpul pare că se oprește pentru cei doi îndrăgostiți. Zilele erau momente de singurătate pentru protagonistă, iar nopțile le petrecea alături de soțul care o părăsea înainte de răsăritul soarelui. Lumina semnifică, poate, o cunoaștere reală, fără taine, iar dragostea are nevoie de misterul și vraja pe care noaptea, ca simbol al întunericului, le-o poate da. Dacă pentru oamenii obișnuiți lumina solară presupune bucurie și speranțe, pentru eroină, aceasta înseamnă singurătate și durere pentru că este departe de iubitul ei soț. Lumina semnifică și sfârșitul lumii misterioase, prevestind, parcă, nenorocirea ce avea să vină.

Dacă la început palatul era un spațiu al bucuriei și fericirii, treptat, se transformă într-un tărâm al neliniștii, deoarece omul dornic de cunoaștere nu poate trăi în mister multă vreme. Treptat, fericirii îi ia locul îndoiala și nesiguranță. Soțul său, încă din noaptea în care s-au întâlnit, i-a cerut fetei de împărat să nu încerce niciodată să-i vadă fața, deoarece descoperirea chipului său ar însemna sfârșitul fericirii lor. Armonia deplină ce stăpânea această valea a dragostei se rupe când surorile fetei de împărat, îngrijorate de soarta acesteia apar la stânca pe care a fost părăsită eroina. Invidioase fiind pe bogăția și dragostea surorii lor mai mici, ele îi seamănă acesteia în suflet sămânța îndoielii și la îndemnul lor, protagonista hotărăște să vadă chipul soțului ei, încălcând, astfel, interdicția. După ce a cunoscut chipul Iubirii (pe zeul Amor), locul s-a transformat într-un spațiu al nefericirii și nenorocirii deoarece acesta a părăsit-o. Încercând să-și găsească soțul, fata de împărat rătăcea pe poteci necunoscute, umbrite de crengile copacilor stufoși. Dacă întunericului proteja fericirea celor doi îndrăgostiți, acum acesta reflectă starea lui Psyche și parcă prevestește lungul șir de suferințe la care aceasta va fi supusă. Spațiul pe care îl parcurge protagonista este unul al disperării, al căderii, sufletul tinerei femei coborând din înalt, din paradis și ajungând într-o adevărată „vale a nefericirii” pământene.

Sperând să-l regăsească pe Amor, Psyche străbate pământul. În peregrinările sale ea ajunge la templul zeiței Ceres, urcând muntele pe care se afla acesta. Muntele înseamnă cunoaștere și tânăra femeie speră să găsească aici un indiciu care să o ducă la soțul ei. Neaflând ceea ce trebuia, eroina pleacă iarăși la drum și ajunge într-o pădure aflată într-o vâlcea. Valea poate simboliza acum o reflectare a sufletului fetei de împărat care nu mai simțea puterea dată de iubire, ci durerea dată de suferință. Ca toți eroii de basm, protagonista ajunge în pădure, tărâm al singurătății și al primejdiei. Ca și în Povestea lui Harap-Alb, timpul și spațiul se contractă sau se dilată în funcție de nevoile personajelor. Nu ne este descris drumul, ci doar locul în care ajunge, și nici timpul pe care eroina l-a petrecut pe drum, ci doar momentul la care sosește la locul indicat. Pădurea în care pătrunde eroina este una sacră în ea aflându-se un templu al zeiței Iunona, dar această zonă sfântă nu o poate liniști pe tulburata Psyche. Zeița, deși este impresionată de suferința fetei de împărat, nu o poate ajuta, și o îndeamnă se îndrepte spre templul Venerei. Eroina își reîncepe peregrinările și ajunge la templul zeiței Venus. Dacă pentru ceilalți muritori, templul Venerei este un tărâm al iubirii și al luminii, pentru protagonistă, acest spațiu devine unul al încercărilor dificile și al suferinței. Timpul petrecut de ea aici este scurt, „o noapte crudă.”19 A doua zi, primește o poruncă de la noua sa stăpână și părăsește palatul acesteia spre a o duce la îndeplinire. Dându-și seama de dificultatea realizări ei (Venus îi poruncise să-i aduc un smoc din lâna de aur a berbecilor mirifici păziți de niște tauri fioroși), Psyche dorește să-și aline suferința aruncându-se în fluviul ce se află lângă pădurea indicată de zeiță. O trestie, simbol al ajutorului vegetal, o învață cum să treacă această încercare. Ea o sfătuiește pe Psyche să aștepte amiaza, așa cum îl sfătuise și Sfânta Duminică pe Harap-Alb, deoarece acesta este momentul în care puterea forțelor haosului primordial, simbolizate de animale, scade. Psyche așteaptă amiaza, pe scara fictivă a templului din basme, la fel cum fiul de crai aștepta apusul soarelui, moment în care natura reîncepe să devină stăpâna pământului. Locul indicat de zeiță este unul inaccesibil muritorilor; pe acest tărâm pot pătrunde doar inițiații sau aceia care posedă calități deosebite. În acest spațiu sacru, un adevărat paradis pământean, falșii eroi nu au acces, intrarea lor fiind interzisă. Imediat ce această poruncă i-a fost îndeplinită, zeița frumuseții a trimis-o pe Psyche pe „un munte râpos, în vârful căruia se ridică o stâncă foarte înaltă, din care țâșnesc apele negricioase ale unui izvor întunecos, care, după ce s-au adunat într-o vale închisă din apropiere se varsă în mlaștinile Stixului ce alimentează urlătoarele puhoaie ale Cocitului”20 pentru a-i aduce o cupă cu apă. Locul indicat de Venus este un tărâm sacru, un spațiu în care și zeilor le este frică să pășească. Ținuturile cu munți din care izvorăsc ape sunt considerate, în mitologia populară, locuri sfinte, în care se face legătura dintre cer și pământ, dintre lumea de dincolo și lumea noastră. Deoarece este un loc sacru, doar ființele cu suflet curat ajung acolo. Ajutată de un vultur, pasărea simbol a lui Iupiter, Psyche îndeplinește și această sarcină. Dar suferințele eroinei nu au luat sfârșit, zeița trimițând-o pe tărâmul morților, în Infern. Acest loc sinistru și înfricoșător este un tărâm invizibil, din care nu se poate ieși. Totuși, unele ființe alese cum ar fi eroii, inițiații sau zeii, se pot întoarce pe pământ după ce au pășit și pe celălalt tărâm. Cel care stăpânea Infernul era Pluton, iar lumea lui era o lume a frigului în care bântuiau monștrii și demonii ce îi pedepseau pe muritorii păcătoși. Lumea de dincolo mai cuprindea și acele spații cum ar fi, Câmpiile Elizee și Insulele Preafericiților, locuri luminoase, pline de căldură și beatitudine. Călătorind în lumea lui Pluton, fata de împărat moare simbolic, deoarece, prin catabază ea se desprinde definitiv de viața ei de simplu muritor. Anabaza (revenirea pe pământ) demonstrează nu doar forța caracterului eroinei, ci reprezintă și dovada că ea era predestinată să urmeze acest drum al inițierii în tainele existenței. Un turn, simbol al legăturii dintre cer și pământ, o învață pe fata de împărat cum să ducă la îndeplinire și această poruncă a Venerei. Ea trebuie să intre în Infern pe la Tenara, locul unde se află o potecă ce ducea în lumea de dincolo și să treacă cu ajutorul luntrașului Charon, în schimbul unui bănuț, peste fluviul morților. Ea își continuă drumul spre casa Proserpinei, de la care trebuia să ia puțină frumusețe pentru stăpâna sa. Locuința acestei zeițe a morților este păzită de un câine uriaș cu trei capete, Cerberul legendar, pe care fata de împărat îl poate domoli dându-i o plăcintă magică. Ajungând la Proserpina și luând cutia fermecată umplută cu puțină frumusețe, fata se reîntoarce, urmând același drum, în lumea celor vii. Acum fata muritoare poate deveni soția zeului nemuritor. Ea și-a învins moartea intrând și ieșind din împărăția lui Pluton.

Eroul basmului Prințesa Roasca-Broasca trăiește, asemenea lui Psyche din basmul Amor și Psyche, momente pline de fericire alături de soția sa metamorfozată, pe timpul zilei, în broască. El comite o greșeală aruncând pielea de broască a soției sale în foc, și pentru a și-o ispăși, este nevoit să plece la drum, suferința și singurătatea fiindu-i singurele însoțitoare. Protejați de zidurile palatului fiului de țar, cei doi soți își trăiesc povestea de dragoste, departe de ochii celor care îi batjocoreau. Viața lor decurgea liniștit, până când fiul de țar arde pielea de animal a soției sale. Deși fapta sa a fost făcută din dorința de a fi alături de soția sa tot timpul, aceasta nu îl poate ierta. Focul, deși este un element purificator, nu-i poate reda înfățișarea cea adevărată prințesei. Soția lui Ivan, renăscută din foc, îl blestemă pe acesta să nu o poată găsi decât după ce va fi rupt trei perechi de cizme de fier și după ce va fi mâncat trei pâini de fier pentru că i-a nesocotit sfatul. Transformându-se în lebădă albă, simbol al purității luminii, al grației și al frumuseții, ea pleacă „peste nouă mări și nouă țări la capătul pământului, în țara însorită a lui Koșcei-cel-fară-de-moarte.”21 Acest loc este unul simbolic, dincolo de real. Spațiul, pe care trebuie să-l parcurgă Ivan este unul imens. Împărăția de peste nouă mări și nouă țări reprezintă paradisul pământean, un ținut magic în care soarele luminează mereu, oferind căldură și bună dispoziție. Locul este stăpânit de Koșcei-cel-fară-de-moarte, tatăl prințesei Roasca-Broasca, o divinitate malefică. Deși ținutul pare a fi unul neverosimil, doar acolo o va găsi Ivan pe această prințesă sa transformată mai întâi în broască și, apoi, în lebădă. Soția sa îi precizează și timpul pe care Ivan va trebui să-l petreacă în căutarea ei: „după ce-ai să rupi trei perechi de cizme de fier, și-ai să mănânci trei pâini de fier ai să mă găsești tu pe mine”22 Perioada exactă a căutării nu este precizată, dar este una foarte lungă, cum reiese din cele două condiții pe care soția i le-a pus fiului de țar. Durata mare a călătoriei este simbolizată prin cizmele și pâinile făcute din fier. Drumul lui Ivan, fiu de țar, poate fi asemănat cu peregrinările sufletelor morților deoarece, în trecut, morților li se punea în coșciug câte o pâine de fier și erau încălțați cu cizme făcute din același metal pentru a sublinia lungimea călătoriei pe care o face sufletul pe acest pământ, dar și în lumea de dincolo, în încercarea de a-și găsi odihna veșnică. În mitologia rusă, morții erau înzestrați cu toiag, cizme și o pâine, toate din fier, pentru a-i ajuta să ajungă în lumea celor morți. Așadar, Ivan călătorește într-o lume nepământeană. Durata și distanța peregrinărilor sale nu se măsoară într-un timp real și într-un spațiu concret, aceste noțiuni fiind necunoscute în basm. Distanța pare una neverosimilă, datorita înzestrării eroului cu aceste obiecte. Pe parcursul peregrinărilor eroul nu îmbătrânește, ci doar devine mai înțelept.

După ce Ivan a rupt două perechi de cizme și a mâncat două pâini de fier, el întâlnește în drumul său, un bătrânel care îl îndrumă pe erou, asemenea Sfintei Duminici din Povestea lui Harap-Alb. De la acest bătrân împovărat de ani află fiul de țar ca soția sa era, de fapt, Preaînțeleapta Vasilisa, fiica lui Koșcei-cel-fără-de-moarte, o fată mult mai înțeleaptă și mai șireată decât tatăl ei. El îi dă lui Ivan un ghem și îi spune să-l urmeze oriunde s-ar rostogoli. Acest dar primit de erou îl va îndruma spre împărăția fantastică. Protagonistul pornește iarăși la drum trecând „peste munți cu piscuri înalte, peste păduri întunecate […] peste pajiști verzi și mănoase, prin bălți urâte, mlăștinoase […] peste locuri pustii, uricioase”23 Spațiile pe care le parcurge fiul de țar în căutarea soției sale sunt locuri greu accesibile, pe care omul obișnuit le-ar evita, dar toate acestea nu-l împiedică pe Ivan să-și continue drumul. Dacă prin urcatul munților eroul s-a apropiat de lumea divină, prin traversarea mlaștinilor el pătrunde într-un labirint teluric. Locurile pustii simbolizează singurătatea pe care o are de înfruntat protagonistul, iar câmpiile mănoase, aflate în antiteză cu pustietățile traversate de Ivan, reprezintă un mic paradis terestru. În călătoria sa, fiul de țar trebuie să treacă prin aproape toate spațiile existente pe pământ: munte, câmpie și mlaștină ca simbol al apei.

Acest drum devine unul al căutării neobosite, al peregrinărilor fără liniște, deoarece Ivan mergea mereu, fără oprire. Imensitatea drumului parcurs de protagonist îi sperie pe oamenii obișnuiți, dar, pentru el este o călătorie a singurătății și a sufletului îndurerat care poartă în el speranța regăsirii fericirii prin durere și sacrificiu.

Rupând și a treia pereche de cizme și mâncând și ultima pâine, Ivan știe că s-a apropiat de împărăția de peste noua mări și nouă țări. Continuându-și drumul, el întâlnește într-un codru des un urs. Codrul simbolizează puterea naturii și a vegetalului. Pădurea devine un tărâm ocrotitor pentru erou, deși desimea lui ar putea ascunde alte pericole. Cu toate că pare un spațiu inaccesibil, eroi basmelor găsesc în sufletele lor curajul de a-și înfrânge teama de necunoscut. Toate aceste încercări reprezentând adevărate etape ale drumului lor spre iertarea greșelilor. Pădurea reprezintă un spațiu al inițierii, al secretelor, al personajelor miraculoase, supranaturale, un loc misterios și ocrotitor pentru eroii din lumea basmelor. Ursul întâlnit în codrul des este un ajutor pe care îl dobândesc doar cei care își pot înfrânge teama.

Traversând o câmpie întinsă, eroul întâlnește un rățoi și un iepure. Câmpia, simbolizează spațiul deschis care îl apără pe erou. Ajungând la malul mării, eroul salvează o știucă de la moarte. Marea semnifică viața și moartea deopotrivă, imensitatea și misterul, inspirând respect și groază. Ea îi ajută doar pe eroii adevărați, dăruindu-le forțele sale, în timp ce pe falșii eroi, îi pedepsește. Marea este un simbol al transformărilor și renașterilor, al începuturilor, ca element primordial, și al sfârșitului ca aducătoare de moarte. Salvând de la moarte o știucă, eroul dobândește ajutorul acesteia.

Prin această succesiune rapidă a spațiilor, autorul anonim a dorit să ne prezinte imensitatea drumului și dificultatea lui. Mergând în urma ghemului dat de bătrân, Ivan ajunge într-o pădure și întâlnește, într-un luminiș, o colibă rotitoare pe picior de găină. Pădurea este un spațiu magic care amintește de o altă lume. Căsuța pe picior de găină este o construcție care diferă de toate cele pe care le-a întâlnit Ivan până acum în peregrinările sale și totuși, eroul nu este surprins. El cunoaște formula magică prin care această căsuță se deschide, permițându-i astfel să intre în ea. Casa poate simboliza lumea de dincolo prin faptul că ea este construită pe picior de găină, dar și pentru că eroul, un om viu, trebuie să spună o formulă pentru a putea intra în ea. Fiind în viață, el trebuie să facă dovada că este un inițiat deoarece doar ființele superioare puteau intra și ieși din cealaltă lume fără a rămâne prizonieri pentru totdeauna. Locul este unul magic, iar locuitorii sunt, de asemenea, ființe supranaturale. Intrând în căsuță, Ivan o întâlnește pe Baba-Cloanța-Cotoroanța, de la care află secretul morții lui Koșcei-cel-fără-de-moarte. Așadar fiecare spațiu străbătut de erou are importanța lui și fiecare ființă întâlnită îl va ajuta fie supunându-i-se, fie rugându-l ceva.

Aflând secretul lui Koșcei, eroul pornește din nou la drum străbătând codrii întunecați și mlaștini, câmpii bătute de vânturi reci sau munți înalți. El ajunge la locul în care se afla stejarul ce conținea moartea lui Koșcei. Acest stejar, deținătorul secretului divinității din mitologia slavă, este un copac magic aflat pe un tărâm fabulos „Stejarul acela îți proptise vârful printre nouri, rădăcinile erau răspândite în pământ pe o sută de verste jur-împrejur, iar crengile lui acopereau strălucirea soarelui.”24 Stejarul este un adevărat axis mundi deoarece face legătura între cer și pământ, între sacru și profan. În acest copac se află forța vegetalului, deoarece el are rădăcinile în pământ, și forța celestă, pentru că prin bogăția coroanei sale tinde spre cer. El este și arborele sfânt ce dă sacralitate spațiului în care se află, un spațiu al nemuririi și al morții, în același timp. Găsind acest stejar, Ivan reușește să-l omoare pe Koșcei, cel care avea atributul nemuririi, răscumpărându-și greșeala și regăsindu-și soția.

Drumul Aurorei, eroina din basmul Contesei de Ségur, diferă de cel al lui Harap-Alb, de cel al lui Psyche sau Ivan. Ea nu își părăsește casa părintească deoarece a făcut o greșeală și trebuie, astfel, să o răscumpere, și nici pentru a îndeplini o rugăminte, ci este despărțită de tatăl său printr-un vicleșug al mamei vitrege. Fetița de numai șapte ani, înșelată fiind de mașteră, ajunge într-o pădure fermecată și rămâne prizonieră. Pădurea este un element permanent în structura basmului, fiind un spațiu al singurătății, al misterului și al personajelor fabuloase. Tărâmul în care intră aceasta, vrăjită fiind de frumusețea florilor și de parfumul lor îmbătător, se numește Pădurea florilor de liliac. Acest tărâm devine un adevărat labirint a cărei ieșire nu o găsește. Spațiul misterios și ostil de la început se transformă în a doua casă pentru micuța Aurora. Copila este condusă de un pisoi, un prinț metamorfozat în animal, la un palat la fel de frumos ca acela în care a locuit Psyche cu misteriosul ei soț. Palatul, grădina și pădurea, reprezentă o particularitate a basmelor. Spațiile fabuloase pline de farmec, le fac atât pe Aurora, cât și pe Psyche să uite de durerea provocată de despărțirea de familie. Palatul magic devine locuința micuței eroine în care va trăi împreună cu două animale înzestrate cu darul vorbirii și cu înțelepciune, Căprioara Bună și Dulce Pisoi. Aici protagonista va locui timp de șapte ani și jumătate. Timpul pare că s-a comprimat pentru Aurora deoarece ea petrece șapte ani ca și cum ar fi o singură noapte. „M-am schimbat mult; aseară am fost o copilă mica și m-am trezit mare. Cred că este un vis.”25 Durata este relativă în basm: Aurora își aduce aminte doar faptul că a dormit timp de o noapte, în timp ce Căprioara Bună și Dulce Pisoi au petrecut șapte ani educând-o. Așadar, în basm timpul se dilată sau se contractă în funcție de dorințele personajelor.

În peregrinările sale, Aurora descoperă că lângă minunatele alei ale palatului se află o altă pădure, numită Pădurea nenorocirii, în care ea nu are voie să pătrundă. Vrăjită de frumusețea acesteia și înșelată de o pasăre fermecată, copila intră în pădurea nenorocirii, spațiu al răului, și, culegând un trandafir, transformă totul. Spațiul de basm se preface într-unul al răului: florile devin mărăcini și urzici, copacii, ciulini și spini, iar palatul fermecător, o ruină.

Regretele fetei remodelează peisajul: „cărarea din pădure […] nu mai era acoperită cu pietre și spini, ci cu mușchi verde și moale.”26 Toate aceste transformări ale peisajului ne demonstrează că pădurea este un spațiu magic care se modifică în funcție de trăirile și sentimentele protagonistei. Ca pedeapsă pentru neascultarea sfatului Căprioarei Bune, fata a rămas singură, dar într-o zi, pe scara timpului fictiv din basm, o broască țestoasă ce avea darul vorbirii i-a spus că, dacă vrea cu adevărat, își poate îndrepta greșelile. Ea va face călătoria cu broasca țestoasă doar dacă îndeplinește anumite condiții: timp de șase luni nu va vorbi și nu se va da jos de pe carapacea acesteia. Acceptând condițiile, Aurora pleacă la drum, un drum ce îi părea interminabil; i se părea că secundele devin ore, iar metrii, kilometrii. Dacă la început cei șapte ani i s-au părut o singură noapte, cele șase luni devin pentru eroină șase ani. Timpul și spațiul reflectă sentimentele eroilor. Orele li se par foarte scurte sau o veșnicie, spațiul este când ocrotitor, când amenințător. Locul în care Aurora ajunge îi amintește de palatul Căprioarei Bune. Ea descoperă că vechii ei prieteni trăiesc pe acest tărâm într-un palat asemănător celui din Pădurea florilor de liliac. Aici află fata că, prin suferința ei, a rupt vraja care-i transformase pe cei doi prieteni ai săi în animale și pădurea într-un loc fermecat din care nu se mai putea ieși. Așadar, pădurea este un spațiu magic, un loc în care eroul își învinge temerile ancestrale, învingându-se pe sine, și dobândește ajutor în lupta cu forțele răului. Pădurea este și un spațiu în care se desfășoară ritualul inițierii și toate încercările la care sunt supuși reprezintă, de fapt, probe ale devenirii.

Asemenea Aurorei, Eliza, fiica unui crai, a fost alungată de acasă de către mama ei vitregă, iar frații săi au fost metamorfozați în lebede. Ca și maștera din basmul Contesei de Ségur, mama vitregă a protagonistei din Lebedele, basmul scris de Hans Christian Andersen, o desparte de tatăl ei prin vicleșug. Departe de casa părintească, pentru Eliza „zilele treceau toate la fel”27. Fata se află acum în perioada magică a copilăriei, departe de orice fel de griji, când zilele sunt triste atunci când plouă și norii plumburii acoperă cerul, și pline de fericire când soarele i se joacă prin păr. Timpul este acela magic al copilăriei.

În ziua când a împlinit cincisprezece ani, Eliza a fost adusă în palatul crăiesc, dar tatăl a alungat-o de acasă. Intrarea în timpul și spațiul basmului se produce după alungarea de acasă, deoarece acum începe călătoria devenirii pentru Eliza. Plecând de la palatul părintesc, ea ajunge în locul specific basmului, pădurea. Pătrunzând pe acest tărâm, fata se desparte definitiv de casa părintească. În pădurea prietenoasă, Eliza întâlnește un lac în care ea se scaldă. Această îmbăiere amintește de baia rituală pe care o face novicele în ritul inițierii care îl purifică și îl diferențiază de restul oamenilor. Prin cufundarea în apa lacului, Eliza se întoarce la origini, dobândind, din apele primordiale, forță pentru a-și putea îndeplini misiunea care o așteaptă. Apa din lac o purifică, transformând-o: ea devine o fată ce nu mai putea rămâne în lumea copilăriei, deoarece frații ei au nevoie de ajutorul său. Apa este un simbol „al purități, înțelepciuni, harului și virtuții”28 și îi dă copilei nu numai din curățenia ei, ci și din înțelepciunea sa. Eliza și-a continuat drumul prin pădurea singurătăți până când într-o zi pe scara timpului imaginar din basm, ea s-a întâlnit, într-un luminiș cu o bătrână. Luminișul este locul în care lumina soarelui veghează asupra oamenilor cu sufletul curat. Această bătrână, simbol al înțelepciuni populare, îi dezvăluie eroinei secretul fraților ei: cei unsprezece pe care îi căuta nu mai sunt oameni, ci lebede. Dorind să-și găsească frații, fata „a pornit de-a lungul râului până a ajuns la malul mări. […] Era singurătate mare și acolo, dar Eliza nu se simțea singură fiindcă marea se schimba întruna.”29 Marea devenise tovarășa fetei și, cu ajutorul acesteia, ea uită de singurătate. Marea este locul începutului pentru unii și al sfârșitului pentru alții. Pentru Eliza marea reprezintă începutul drumului deoarece o ajută să-și întâlnească frații. Marea îi redă frații, dar în același timp îi dă și o provocare pe care fata trebuie să o accepte. Dacă acceptă să facă drumul mării, atunci Eliza dovedește că este o ființă puternică. Dacă refuză, totul rămâne la fel. Marea, prin toate schimbările de aspect ale sale, este cea care o încurajează să-i accepte provocarea, demonstrându-i că totul se poate schimba.

La malul marii fata își reîntâlnește frații și aceștia îi spun surorii lor mai mici că ei sunt lebede doar pe timpul zilei, de la primele raze ale soarelui și până la apusul lui. Dacă la început soarele era ocrotitorul fetei, protejând-o cu lumina sa, acum el este cel care îi răpește frații.

Pentru a rămâne alături de ei, Eliza este nevoită să plece din acest ținut și, traversând marea, să se ducă în noua țară a fraților săi. Așa cum marea își schimbă înfățișarea, la fel își schimbă și rolul: ea devine mediul neprielnic care poate ucide. În zborul lor deasupra mării, lebedele-prinți nu se pot odihni în timpul nopții decât pe o stâncă aflată în mijlocul mării. Deoarece drumul durează două zile stânca devine punctul de echilibru din mijlocul elementelor dezlănțuite. Mării, simbol al forțelor primordiale, i se opune stânca salvatoare, simbol al trăiniciei și dăinuirii.

Zburând peste mare, spre un alt tărâm, unul mai primitor, ei au ajuns în tara în care „erau munți albaștri, păduri de cedri, case și palate.”30 Ținutul în care ajunge, este un adevărat spațiu al bogăției și al frumuseții, un loc binecuvântat de natură cu munți și păduri. Albastrul munților și verdele pădurilor sugerează liniștea, calmul, ocrotirea. Muntele reprezintă locul sacru în care oamenii caută și găsesc răspunsuri la întrebările lor, iar cedrul este copacul ce simbolizează veșnicia. Locul în care au dus-o pe sora lor în acea seară era o peșteră. Peștera poate fi locul în care se desfășoară ritualul inițierii denumit regressus ad uterum, este locul în care află taina prin care frații ei pot redevenii oameni. Peștera este matricea care le dă prinților-lebede o nouă viață, un nou trup. Noaptea, în vis, secretul distrugerii vrăjii făcută de mașteră i s-a relevat Elizei. Noaptea este timpul magiei, al miracolelor, fiind deopotrivă benefică și malefică. În timpul nopții se află soluțiile care pot dezlega vrăjile, dar tot în acest timp, altele se fac. Pentru Eliza, noaptea are un rol benefic, deoarece soluția prin care poate sa-și salveze frații îi este comunicată prin vis.

Pentru a rupe vraja mașterei ea trebuie să facă unsprezece cămăși din urzici culese din peșteri sau cimitire, locuri ferite de privirile oamenilor și în care forța mineralului este mult mai mare, dar, în perioada în care le va lucra, nu va avea putea vorbi.

La puțin timp după visul magic, pe când împletea o cămașă, un crai aflat la vânătoare a văzut-o și, uimit fiind de frumusețea ei, a decis să o ia la palatul său. Palatul în care a fost dusă copila era unul foarte frumos, dar farmecul acestuia nu i-a adus bucurie fetei, provocându-i durere pentru că era departe de frații ei și trebuia să înfrunte, fără a putea rosti nici măcar un cuvânt, răutatea și privirile malițioase ale localnicilor. Palatul devine pentru tânăra fată o prea frumoasă închisoare, deoarece Eliza se simțea prizonieră acolo. Ca pentru toți eroii de basm, locul închis este unul sufocant și potrivnic. Grădinile înmiresmate și odăile fermecătoare îi aduceau nu liniște și bună dispoziție, ci durere, pentru că o împiedicau să-și termine lucrul ce ar fi desfăcut vraja.

Devenind crăiasă prin căsătorie, Eliza nu i-a putut spune nici măcar soțului ei care este motivul tăcerii ei și de ce lucrează acele neobișnuite cămăși din fire de urzici, deoarece un singur cuvânt ar fi cauzat moartea fraților ei. Așadar, timpul lucrului este unul al tăcerii și al suferinței provocate de neputința de a-și descărca sufletul. Rămânând fără fire, eroina a decis sa se ducă în cimitir să culeagă urzici pentru a-și putea continua lucrul. Cimitirul, un loc atât de straniu, devine pentru protagonistă un adevărat spațiu al salvării, doar acolo găsind plantele magice. În același timp, acest tărâm al morților, este și spațiul în care se petrec multe lucruri interzise, iar duhovnicul craiului, văzând că tânăra crăiasă intră acolo, o consideră ca fiind una dintre vrăjitoarele care, protejate de întuneric și de tărâmul sacru pe care se află, invocă spiritele malefice. Cimitirul este considerat, în toate religiile și credințele, un loc sfânt pentru că face legătura între cele două lumi: lumea noastră și lumea de dincolo. Oamenilor obișnuiți le este frică să pătrundă noaptea pe acest tărâm. Eliza trebuie să-și învingă teama, altfel, frații ei ar rămânea în continuare prinți-lebede. Craiul fiind convins de duhovnic de faptul că soția lui este o vrăjitoare, a hotărât ca Eliza să fie arsă pe rug. Focul este un simbol al purității și, prin arderea pe rug, ei doreau eliberarea sufletului condamnatei și purificarea lui.

Noaptea de dinaintea execuției, pe care Eliza o petrece singură, este răgazul pe care natura îl oferă fetei nevinovate a cărei singură culpă era aceea că, iubindu-și frații prea mult, nu se putea salva pe sine. Este momentul de liniște în care eroina putea să termine cămășile fraților ei, ducându-și la îndeplinire misiunea.

Răsăritul soarelui simbolizează un nou început pentru ce unsprezece prinți și sora lor. Cortegiul funerar s-a transformat în alai de nuntă pentru că, dându-le lebedelor ce zburau deasupra ei cămășile făcute din urzici, a dezlegat vraja făcută de mașteră, și astfel, prinții-lebede au redevenit oameni, iar Eliza a putut să vorbească, explicând cauza faptelor sale. Totul s-a încheiat, ca și în cazul celorlalți patru protagoniști Ivan, Psyche, Harap-Alb și Aurora, cu o nuntă, „dar o nuntă cum nici un crai nu mai văzuse vreodată.”37

Din formulele finale folosite observăm că echilibrul a fost stabilit. Eroul a părăsit spațiul închis, ocrotitor al casei părintești pentru că a fost tentat de necunoscut sau pentru a remedia un prejudiciu. Bucuria de la sfârșitul basmelor contrastează cu toate suferințele eroilor din timpul încercărilor. Această bucurie amintește de liniștea și frumusețea vieții lor de dinaintea începerii drumului devenirii. Acum echilibrul fiind restabilit, atmosfera este aceiași ca la început când timpul pare că s-a oprit, când fericirea este veșnică, iar spațiul este unul protector, în contrast cu cel al încercărilor, neprielnic și primejdios.

Note

Roșianu, Nicolae, Eseuri despre folclor, Editura Univers, București, 1981, p. 138

Constantinescu, Mircea, Triumful lui Făt-Frumos, Editura Albatros, București, 1979, p. 20

Roșianu, Nicolae, Stereotipia basmului, Editura Univers, București, 1973, pp. 158 – 159

Creangă, Ion, Povestea lui Hapar-Alb, în Amintiri, Povești, Povestiri, Editura Flamingo GD, București, 2001, p. 216

Chevalier, Jean și Gheerbrant, Alain, Dicționar de simboluri, vol. 3, Editura Artemis, București, 1995, p. 369

Chevalier Jean, Gheerbrant, Alain, op. cit., vol. 2, p. 53

Cristea, Valeriu, Spațiul în literatură, Editura Cartea românească, București, 1979, pp. 365 – 366

Creangă, Ion, op. cit., p. 221

idem, p. 224

idem, p. 228

Eliade, Mircea, Aspecte ale mitului, Editura Univers, București, 1978, p. 75

Creangă, Ion, op. cit., p. 236

idem., p. 254

ibidem

Creangă, Ion, op. cit., p. 255

idem., p. 257

Apuleius, Măgarul de aur, Editura pentru literatură, București, 1968, p. 105

idem, p.107

idem, p. 143

Apuleius, op., cit., p. 144

Prințesa Roasca-Broasca în Povești fermecate rusești, Editura Ion Creangă, București, 1990, p. 34

ibidem

idem, p. 44

idem, p. 36

Contesa de Ségur, Aurora, Căprioara Bună și Dulce Pisoi, în Povești cu zâne, Editura Delta, Jibou, 2001, p. 142

idem, p. 151

Andersen, Hans, Christian, Lebedele în Basme, Editura Ion Creangă, Buc., 1986, p. 96

Chevalier Jean, Gheerbrant, Alain, op. cit., vol. 1, p. 108

Andersen, Hans, Christian, op., cit., pp. 99 – 100

idem, p. 103

idem, p. 109

Drumul – călătorie a devenirii

Basmele fantastice au mai multe personaje, însă numai unul este erou, celelalte ajutându-l să parcurgă drumul devenirii. Acțiunea basmului se desfășoară într-o direcție ascendentă, călătoria eroului, plină de peripeții și primejdii, amintind de călătoria mitică. Mircea Eliade în Aspecte ale mitului considera basmul fantastic „dubletul” mitului și ritualului de inițiere, basmul preluând inițierea considerată „ca fiind și fundamentul cel mai vechi al basmului.”1 Ritualul de inițiere este unul universal și ocult despre care știm foarte puțin, semnificațiile și modurile de desfășurare fiind ascunse profanilor. Cel care accede la starea de inițiat trebuie să depășească încercările fizice sau morale la care este supus. Drumul pe care îl parcurg eroii basmelor fantastice este unul care le testează calitățile și în care își dobândesc „ajutoarele năzdrăvane”. Așadar, putem să interpretăm itinerariul și încercările la care sunt supuși eroi basmelor ca alegorie a ritualului inițierii. Fiecare dintre cei cinci protagoniști este supus unei ante-inițieri. Eroul din Povestea lui Harap-Alb, înainte de a porni la drum este testat de către cei care au această capacitate pentru a afla dacă are calitățile necesare pentru a deveni inițiat. Prin miluirea bătrânei, eroul demonstrează că are un suflet bun, iar prin descoperirea calului, el face dovada că poate parcurge drumul devenirii, deoarece obține un prieten de nădejde, calul ce a aparținut tatălui său. Trecerea probei la care îl supune craiul, pentru a verifica dacă fiul său are curajul de a înfrunta pericolele vieții, îi dovedește tatălui său că poate porni pe drumul inițierii. Depășirea acestor trei încercări îi conferă fiului de crai caracterul de erou ales, apt să parcurgă o inițiere.

Prin căsătoria neobișnuită a lui Psyche cu Zeul Amor din basmul Amor și Psyche și a lui Ivan cu fata-broască din basmul rusesc Prințesa Roasca-Broasca, protagoniștii sunt, de asemenea, testați pentru a se afla dacă aceștia pot parcurge drumul inițiatic. Iubirea pentru soții lor supranaturali le dă forță pentru a-și duce la îndeplinire misiunea, pentru a deveni inițiați.

Cele două fetițe, Aurora din basmul Contesei de Ségur și Eliza din Lebedele, prin bunătatea, nevinovăția și abnegația de care dau dovadă demonstrează că au curajul și tăria să înceapă și să parcurgă o inițiere. Fiecare drum este diferit. Harap-Alb trece prin trei etape ale inițierii : obținerea salatelor din Grădina Ursului, a cerbului bătut cu pietre scumpe și a fetei lui Roș Împărat. Psyche trece prin patru etape inițiatice: separarea mai multor feluri de semințe amestecate dintr-o grămadă mare, aducerea lânii de aur, umplerea unei cupe de cristal cu apă de la izvoarele Stixului și ultima, dar cea mai grea, aducerea unui dar de pe celălalt tărâm. Ivan își va găsi soția numai după ce va fi rupt trei perechi de cizme de fier, și va fi mâncat trei pâini de fier. Aurora trebuie să stea departe de tatăl său cincisprezece ani, perioadă în care ea învață, dar și își răscumpără greșelile făcute care îi vor elibera prietenii de vraja făcută de duhul rău al Pădurii liliacului. Eliza, pentru a-și duce la bun sfârșit misiunea, nu are voie să vorbească, ea fiind supusă probei tăcerii. La capătul drumului, eroii devin inițiați deoarece prin încercările la care au fost supuși, s-au purificat și au dobândit cunoașterea interzisă oamenilor obișnuiți. Atingerea stării de inițiat este reprezentată în basm de căsătorie și încoronare pentru că numai cei care dobândesc anumite calități pot deveni conducători, „condiția de împărat” fiind „peste tot considerată ca o condiție sacră.”2

Drumul pe care îl parcurg eroii din basme este unul spiritual, al perfecționării și purificării, drum inițiatic, către centru, nu unul geografic. Călătoria reprezintă „un drum de la starea de profan la cea de sacru, sfânt. […] Inițierea este un <<drum>> între două stări opuse (sacru – profan), lucru evidențiat în basme.”3 Când pleacă de acasă, eroii sunt neexperimentați, inocenți, creduli, dar când ajung la capătul călătoriei ei au calitatea de a fi conducători, deoarece și-au depășit condiția simplă de muritori.

Harap-Alb parcurge un drum fără întoarcere, la fel ca și Psyche „drumul inițiatului este ireversibil, așa cum sugerează și basmul prin alegoria călătorului <<Și cine apucă a se duce într-o parte a lumii, dus rămânea până la moarte>>”4 Harap-Alb rămâne împărat în împărăția unchiului său, Împăratul Verde, iar Psyche părăsește pământul, ea devenind zeiță și locuind acum cu zeul Amor în Olimp.

Basmele încep cu prezentarea unei situații inițiale în care ni se înfățișează formația viitorilor eroi. Apoi, un personaj își părăsește familia: Harap-Alb pleacă de acasă pentru a suplini o lipsă – unchiul său nu avea moștenitori și cineva din familie trebuia să-i urmeze la tron, în timp ce Psyche, Aurora și Ivan trebuie să își răscumpere greșeala de a fi încălcat o interdicție. Psyche i-a văzut chipul soțului ei, deși nu avea voie, Aurora a intrat în pădurea de liliac, iar Ivan i-a aruncat pielea de broască a soției sale în foc. Interdicția fiind încălcată, eroul trebuie să plece la drum. V. I. Propp îi numește pe acești eroi „eroi – victimă” datorită suferințelor prin care trebuie să treacă. „Plecarea eroului – victimă constituie începutul acelui drum fără căutări, de-a lungul căruia eroul va trece prin felurite aventuri.”5 Eliza, eroina din Lebedele este gonită de acasă și, prin suferința ei, îi poate scăpa pe frații săi de blestemul care i-a transformat în lebede pe timpul zilei. Pentru a-și ajuta frații, ea nu trebuie să vorbească o perioadă.

Drumul pe care trebuie să-l parcurgă eroii nu este unul ușor. Eroii fac această călătorie din dorința lor, pentru a suplini o lipsă (Harap-Alb) și pentru remedierea unui prejudiciu (Eliza), în timp ce Psyche, Ivan și Aurora trebuie să își răscumpere greșeala de a fi încălcat o interdicție.

Fiul craiului, eroul din Povestea lui Harap-Alb, dorește să plece la drum pentru a ajunge la unchiul său, Împăratul Verde. El este învățat ce trebuie să facă de către „o babă gârbovă de bătrânețe, care umbla după milostenie.”6 Aceasta este Sfânta Duminică, adică cea care îl inițiază pe fiul de crai, aici fiind transformată într-o bătrână cerșetoare. Ea este o sfântă, una dintre inițiații care au puteri supranaturale și poate să trăiască foarte mult. Bătrâna îl sfătuiește pe novice, pe fiul de crai, să-i ceară tatălui său calul, hainele și armele lui din tinerețe. Pentru a le testa curajul și hotărârea fiilor săi, Craiul, îmbrăcat într-o piele de urs, apare în fața fiilor lui de sub un pod. Dacă primii doi se sperie și fug acasă, ultimul fiu al acestuia trece de această probă dovedind că este cel ales. Craiul are în basm calitatea de inițiat deoarece numai cei inițiați au puterea de a-i testa pe ceilalți. El a parcurs drumul pe care îl va urma fiul său și, de aceea, Sfânta Duminică îl sfătuiește pe mezin să ia calul, armele și hainele tatălui său. „În basmul Harap-Alb credem că armele, calul și armele simbolizează patrimoniul strămoșesc sau calitățile spirituale ereditare (cum ar fi voința, setea de cunoaștere dragostea de adevăr, puterea de luptă sau altele) pe care Craiul le-a transmis fiului său.”7

Tatăl său îl sfătuiește pe fiul său cel mic să se ferească de omul roș, căci acesta este considerat rău, primejdios, invidios și șiret. „sfatul tatălui său constituie o interdicție izvorâtă din experiența lui de viață.”8 Acesta îndrumare reprezintă încă o dovadă că tatăl său este unul dintre inițiați, care, la rândul său, a trecut prin încercări și probe înainte de a fi devenit împărat.

Încălcând interdicția tatălui său și luându-l în slujba sa pe omul spân, mezinul își pierde locul privilegiat, de stăpân, devenind din stăpânitor, stăpânit. Înșelat de Spân, fiul de împărat coboară într-o fântână pentru a se răcori. Această coborâre reprezintă degradarea. Cufundat în apă eroul face un jurământ și iese având un nume nou: Harap-Alb. Acest moment este unul foarte important. Acum primește eroul numele de Harap-Alb, adică rob alb. El își părăsește condiția de om ales, devenind un sclav. Cufundarea în apă poate fi numită un botez pentru că eroului i se schimbă o dată cu numele și condiția socială. Se știe că cel care accede la starea de inițiat trebuie să treacă prin mai multe experiențe și, faptul că, pe parcursul inițierii novicele primea alt nume. „ritualul de inițiere presupune trecerea neofitului de la un mod de viață la altul, este un ritual la hotarul dintre două vieți. Apare normal, deci, ca ritualul să înceapă cu moartea neinițiatului și să se termine cu nașterea inițiatului”9

Încercările la care este supus Harap-Alb sunt în număr de trei, număr magic, fiecare încercare echivalând cu o treaptă de inițiere.

Prima probă pe care trebuie să o îndeplinească Harap-Alb este aceea de a-i aduce stăpânului său, Spânul, salate din Gradina Ursului. Locul în care va ajunge Harap-Alb este spațiul secret în care aveau loc ritualurile de inițiere în timpurile de demult. Eroul nu știe cum să ajungă acolo, dar este îndrumat de calul său care îl poartă în zbor peste munți, ape și codrii, „într-un ostrov mândru din mijlocul unei mări, lângă o căsuță singuratică pe care era crescut niște mușchi pletos.”10 Ținutul este unul singuratic, misterios, un tărâm „de dincolo” poate. Faptul că Harap-Alb ajunge acolo dus de calul său ne demonstrează că acesta a mai făcut demult drumul, probabil cu tatăl lui eroului, craiul. Intrând în căsuța singuratică de pe ostrov, Harap-Alb o găsește acolo pe Sfânta Duminică care îi amintește, prin înfățișarea ei, de bătrâna pe care a milostivit-o înainte de a-și părăsi casa. Ea știa deja de ce venise Harap-Alb acolo.

Eroul stă o zi și o noapte acolo, pe scara timpului fictiv al basmului, timp în care este inițiat în anumite taine. El află cum poate să obțină salatele din Grădina Ursului.

Ursul poate fi considerat totem. Tatăl său îi dă, înainte de a-i ura drum bun, pielea de urs cu care îi încercase sub pod pe fii săi și pe care o avea de mult timp. Dacă îl considerăm animal-totem, acesta îi dă lui Harap-Alb permisiunea de a culege din plantele păzite de el. Harap-Alb se îmbracă cu în pielea ursului, fiind „înghițit” de ursul-totem pentru ca apoi, dezbrăcându-se, să iasă din pielea de urs inițiat. „Harap-Alb obține în urma ritualului de inițiere, o parte din puterea ursului-totem, materializată în salată.”11

Asemenea unui șaman, Sfânta Duminică îi prepară lui Harap-Alb o băutură magică în care a fiert „somnoroasă” cu lapte dulce și cu miere pentru a adormi ursul. Aceasta poate fi considerată ofranda care are rolul de a-l îmbuna pe urs și de a-i permite lui Harap-Alb să adune salatele. El le culege urmând un ritual: se îmbracă în pielea de urs, îi dăruiește ofranda acestuia, și, apoi, aruncă pielea de urs înspre animal. „îmbrăcarea eroului în blana de urs simbolizează moartea și ajungerea sa în <<lumea de dincolo>> […] după obținerea puterii magice, învierea eroului și revenirea sa ca inițiat fiind prezentată prin dezbrăcarea blănii de urs.”12 Aruncând blana de urs, acesta nu-l mai poate urmări, eroul ieșind din „lumea de dincolo” și scăpând de urmăritor.

Grădina din ostrov devine un loc sacru pentru că aici se întâlnește neofitul cu animalul-totem, este spațiul magic al inițierii. Ursul este unul dintre animalele supranaturale care „se situează într-un raport de mediere între lumea naturală și cea supranaturală. El ocupă un loc intermediar între aceasta, dar și între cer și pământ, între vii și morți, între lună și soare, între iarnă și primătară”13

Următoarea probă pe care o are de trecut Harap-Alb este aceea în care el trebuie să-i aducă Spânului pielea cerbului din Pădurea Cerbului despre care se spunea că este acoperită de pietre scumpe. Cel care îl duce la locul unde trebuia să ajungă este, și de această dată, calul său. După ce zboară prin înaltul cerului, calul se lasă încet:

„În ostrovul florilor

La crăiasa zânelor

Minunea minunilor”14

Această etapă a inițierii are loc în pădure, un spațiu simbolic al ritului inițierii, o altă lume, poate lumea cealaltă. Și de această dată Sfânta Duminică îl ajută, ea fiind considerată maestrul său spiritual. Harap-Alb stă doar o noapte (pe scara timpului fictiv al basmului) în căsuța din pădure, împreună cu Sfânta Duminică care îl sfătuiește ce să facă. Astfel, căsuța din pădure devine un loc specific inițierilor.

Eroul este învățat pas cu pas ceea ce trebuie să facă pentru a-i aduce Spânului pielea cerbului solomonit. Aceeași probă trebuie să o treacă și Psyche. Venus îi cere protagonistei să-i aducă un smoc din lâna de aur a unor berbeci sălbatici. Asemenea lui și Harap-Alb, ea este ajutată de o trestie care o învață cum să-și îndeplinească sarcina. Ea trebuie să aștepte ca razele soarelui să se domolească și, astfel, taurii care păzesc berbecii de aur se vor liniști în aerul blând al după-amiezii. Prin această probă Psyche învață să asculte grasul lumii vegetale, să intre în armonie cu teluricul pentru că cei inițiați trebuie să știe să asculte atât lumea animală cât și pe cea vegetală. Ca și locul în care ajunge Harap-Alb, insula pe care se află berbecii păziți de tauri este un spațiu singuratic, un tărâm al începuturilor în care nu au acces decât cei aleși.

Harap-Alb urmează indicațiile Sfintei Duminici. El primește un obrăzar cu care își va acoperi chipul și sabia lui Statu-Palmă-Barbă-Cot cu care va tăia capul cerbului năzdrăvan. Statu-Palmă-Barbă-Cot este un personaj mitologic care trăiește în pădure, blestemată, pe un munte, în peșteri sau în fundul pământului și este asemănat cu diavolul șchiop. Mai este numit și Pocitania pământului și este cunoscut drept cel care transformă lâna sau paiele în aur. El este cel care are putere asupra animalelor, posedând o cunoaștere profetică. Așadar, sabia lui Statu-Palmă-Barbă-Cot este una magică, iar Harap-Alb va putea reteza capul cerbului dintr-o lovitură.

Eroul trebuie să rămână într-o groapă pe care o sapă în pământ și să aștepte sosirea cerbului. În timpul pe care îl petrece acolo fața sa este acoperită cu un obrăzar. Se știe că în unele părți ale țării a existat obiceiul ca morții să fie îngropați cu fața acoperită. „Obrăzarul pe care îl poartă eroul și groapa săpată în pământ, în care sta acesta în timpul încercării, ne duc cu gândul la trecerea sa printr-o moarte și înviere simbolică.”15 Putem spune că Harap-Alb moare simbolic în timpul în care are fața ascunsă de obrăzar, și stă în acea groapă adâncă de un stat de om.

Coborârea în pământ semnifică „moartea” simbolică a neofitului, iar ieșirea din ea, după ce și-a atins scopul propus, reprezintă renașterea celui inițiat. Sfânta Duminică îl sfătuiește pe Harap-Alb să-și pună masca „așa cum se pune”16 Așadar există niște reguli pe care trebuie să le urmeze cei ce îndeplinesc acest ritual al mascării. Harap-Alb stă ascuns în groapă până la asfințitul soarelui, asemenea lui Psyche care nu trebuie să meargă să culeagă lâna de aur a berbecilor până după-amiază. Atât Psyche, cât și Harap-Alb obțin lâna de aur și, respectiv, pielea cerbului bătut cu pietre scumpe după-amiază, când soarele apune. La fel cum ochii ucigași ai cerbului ucide orice vietate, tot astfel taurii sălbatici sfâșie orice om care ar îndrăzni să se apropie de berbecii cu lâna de aur. Aceste probe nu pot fi trecute decât de eroi adevărați, pentru că, falșii eroi ar muri, ei nefiind învățați de nimeni sau nimic cum să acționeze.

La momentul indicat de Sfânta Duminică, Harap-Alb iese din groapă și cu o singură lovitură retează capul cerbului, apoi se întoarce repede în ea. Rămânând acolo, Harap-Alb face o baie simbolică în sângele animalului pentru că acesta inundă groapa. Putem considera baia ca fiind una rituală, Harap-Alb obținând astfel puteri miraculoase, sângele fiind simbolul vieții. Dacă intrarea în groapă semnifică moartea, ca o coborâre simbolică, ritualică în infern, în pământul primordial, ieșirea din ea reprezintă o înviere rituală, Harap-Alb renăscând, botezat fiind cu sânge. „ceremonia botezului cu sângele animalului-zeu sacrificat făcea parte din ritualul de inițiere al neofitului în cultul misterelor. […] se presupune că termenii mister (lucrul tainic, misterios, ceremonie religioasă închisă) și cel de mist (inițiat) derivă din rădăcina greacă muo (a ține gura închisă, a ține secret). De aici rezultă muțenia rituală.”17

Putem considera coborârea lui Harap-Alb în pământ, ca simbol al lumii de dincolo, o katabază, iar ieșirea acestuia purificat în sângele cerbului, o anabază.

După ce a obținut pielea cerbului din Pădurea Cerbului, datorită învățăturilor date de Sfânta Duminică, dar și a obiectelor magice pe care aceasta i le-a oferit, Harap-Alb îi duce trofeul Spânului, stăpânul său. O nouă probă îl așteaptă, pentru că Spânul îi dă poruncă să i-o aducă pe fata lui Roș Împărat. Harap-Alb se plânge încă o dată calului său, invocând ideea morții. Drumul pe care îl au de parcurs este unul marcat de inaccesibilitate și de dificultăți enorme, dar tocmai acesta îi dăruiește șapte ajutoare prețioase: aripa unei furnici și pe cea a unei albine pentru că le ajutase și se purtase „omenește” cu ele, și cinci tovarăși năzdrăvani: Gerilă, Flămânzilă, Setilă, Ochilă și Păsări-Lăți-Lungilă. Însoțit de cele două daruri și de cei cinci tovarăși, și având două daruri, Harap-Alb ajunge la palatul Împăratului Roș și îi spune acestuia că vrea să o pețească pe fiica lui pentru stăpânul său. Împăratul hotărăște că îi va răspunde a doua zi dimineață și îi invită să petreacă noaptea într-o casă de aramă. El îi ordonă unui servitor credincios să o încingă astfel încât să scape de pețitori.

Prin supunerea lui Harap-Alb la acestă probă, Împăratul Roș face o verificare rituală a tânărului care îi pețește fiica, pentru a ști dacă el a trecut prin ritualul inițierii. Cele cinci ajutoare reprezintă puterile simbolice, calitățile personificate ale eroului, fiecare tovarăș năzdrăvan știind să facă doar un singur lucru, având o singură putere. „Fiecare dintre aceste personaje simbolizează puterea la limita ei maximă, supraumană, desemnând astfel puterile extatice supraumane pe care le capătă inițiatul”18

Prima probă la care îi supune Împăratul Roș este proba focului, o probă care face parte din ritualul străvechi de inițiere. „Arderea, pârlirea, prăjirea constituie în toate aceste cazuri calea spre bunul suprem, spre acel bun către care este orientat în genere ritul în întregul său; cu alte cuvinte, neofitul cu drepturi depline ale societății gentilice.”19 Focul purifică, producând moartea simbolică a inițiatului, acesta fiind Harap-Alb, dar acesta se întoarce din „lumea de dincolo” mult mai puternic. El dobândește darul nemuririi prin obținerea puterii primordiale unuia dintre elemente, ajutat fiind de unul din personajele năzdrăvane. Această probă poate fi o verificare a Împăratului Roș această dorință să se convingă că viitorul ginere a urmat ritul devenirii deoarece un neinițiat nu poate supraviețui. „Credința că încercarea focului ca și celelalte încercări poate fi depășită doar de cel inițiat, verificându-i-se astfel calitățile și puterile inițiatice, a produs în mod natural credința că cel neinițiat nu va putea supraviețui încercării. Reminiscențe ale acestei credințe apar evident într-o serie de basme, în care, intrusul (falsul erou) își găsește sfârșitul în flăcările care lasă neatins corpul adevăratului erou (inițiatului).”20 Eroul parcurge succesiv două etape ale inițierii în casa de aramă: proba focului și, apoi, proba frigului. Eroul nu simte fierbințeala focului, ci, din contră, frigul care îl cuprinde, demonstrându-i astfel împăratului că este un inițiat.

Următoarea probă la care îl supune Împăratul Roș este cea în care Harap-Alb și tovarășii săi năzdrăvani trebuie să îngurgiteze și să bea o cantitate enormă de mâncare și băutură. „numai iaca li se aduc 12 harabale cu pâne, 12 ialovițe fripte și 12 buți pline cu vin din cel hrănit, de care cum bei câte oleacă, pe loc ți se taie picioarele.”21 V. I. Propp afirma în Rădăcinile istorice ale basmului fantastic că „ încercarea eroului în baia încinsă este adeseori legată de încercarea prin mâncare”22 dar „este limpede că avem în față răsfrângerile unor forme diferite de masă rituală legată de căsătorie și de șederea în lumea de dincolo.”23 Așadar, eroul devenind inițiat, ființă care a fost în „lumea de dincolo”, nu are nevoie să mănânce efectiv, hrana trecând prin corpul său transparent, având capacitatea de a îngurgita o cantitate enormă de alimente și de a bea o cantitate fantastică de vin, băutură specifică dată morților. Putem observa aici o inversare a ritualului obișnuit care presupunea înfometare. Eroii acestei scene sunt Flămânzilă și Setilă care se pot caracteriza printr-o foame și, respectiv sete, perpetuă. Cei doi devin puterile lui Harap-Alb.

Următoarea încercare pe care Harap-Alb trebuie să o depășească este o probă care apare și în basmul latin Amor și Psyche. Atât Harap-Alb, cât și Psyche trebuie să sorteze niște semințe dintr-o grămadă amestecată. Dacă Harap-Alb trebuie să aleagă nisipul de semințele de mac, Psyche trebuie să aleagă în grămezi diferite boabele de grâu, orz, mei, mac, năut, linte și bob. Protagoniștii nu ar fi putut să ducă la îndeplinire această sarcină. Ambii eroi sunt ajutați de furnici care reprezintă puterea lor personificată. Prin ajutorul micuțelor vietăți, cei doi se ridică deasupra aparențelor lumii obișnuite, dovedind faptul că au atins un nivel superior al cunoașterii, o cunoaștere metafizică. Psyche trebuie să deosebească și să aleagă semințe care fac parte din aceeași familie, ea învățând astfel că, deși sunt asemănări fizice, elementele, ființele, obiectele sunt diferite în esență. Harap-Alb trebuie să aleagă nisipul de mac. Dacă identificăm semințele de mac cu utilul, adevăratul, iar nisipul cu inutilul, falsul, ne dăm seama că eroul este nevoit să facă dovada inițierii sale și să deosebească ceea ce e bun de ceea ce e rău.

Șirul probelor pentru Harap-Alb nu s-a terminat. Eroul trebuie să stea de strajă toată noaptea la ușa fetei de împărat și, dacă a doua zi de dimineață aceasta va fi tot acolo, Roș Împărat poate i-o va da de soție Spânului. Nici protagonistul, nici tovarășii năzdrăvani nu știau că prințesa avea capacitatea de a se transforma în pasăre. Prefacerea, căutarea și găsirea ei de către Ochilă și Păsări-Lăți-Lungilă sunt elemente pe care le întâlnim și în alte basme. Ochilă reprezintă capacitatea deosebită de a vedea a inițiatului, iar Păsări-Lăți-Lungilă are capacitatea de a se mări, de a se lăți și lungi în spațiu, răspândindu-se astfel în atmosferă. El are puterea sa atingă orice, descoperind-o de fiecare dată pe fata Împăratului Roș, cea care își poate trimite sufletul în cer sau, dimpotrivă, coboară sub pământ sau hoinărește pe pământ. „Puterea lui Păsărilă este asociată, în această încercare, celei a lui Ochilă, care îi indică primului locul unde se ascunde fata. […] Ochilă este personificarea unei cunoașteri și clarviziuni inițiatice, pe care o deține eroul basmului.”24 pentru că el vede tot, atât din această lume, cât și din lumea cealaltă, având puterea de a vedea chiar și sufletul. Aceste calități sunt, de fapt, calitățile eroului inițiat. Încercările celor doi tovarăși năzdrăvani sunt în număr de trei, acest număr fiind foarte important pentru basm.

Înainte de a lua o decizie, Împăratul Roș dorește să-l supună la o ultimă probă. Eroul trebuie să recunoască mireasa: cele două fete pe care se va vedea semănau foarte tare, și erau îmbrăcate în același fel. Este o probă „specifică riturilor maritale și s-a păstrat ca atare în ceremonialul nunții.” 25 în această ultimă probă este îndrumat de crăiasa albinelor pe care, la rândul său, le-a ajutat făcându-le un stup. Aceasta, ca și furnica reprezintă puterea naturii pe care inițiații o dobândesc.

După ce Harap-Alb a trecut și această ultimă probă, împăratul hotărăște că merită să i-o dea de soție pe fiica lui, spânului, pentru că a trecut toate probele. Deși este nefericit că va trebui să se despartă de fiica sa, împăratul Roș este, totodată, mulțumit că își va da fata unui erou pe care l-a testat și care a dovedit că are calitățile necesare pentru a-i deveni ginere. Totuși fata de împărat hotărăște că mai trebuie să treacă o ultimă probă. Această ultimă încercare are un caracter magic datorită felului acesteia, a scopului ei și a distanței pe care trebuie parcursă, personajele. La această ultimă etapă a inițierii nu participă practic cei doi, Harap-Alb și fata Împăratului Roș, ci reprezentanții lor, calul și, respectiv turturica. „Trebuie să meargă calul tău și cu turturica mea să-mi aducă trei smicele de măr dulce și apă vie și apă moartă de unde se bat munții în capete. Și de-a veni turturica mea înainte cu smicelele și apa, ie-ți nădejdea despre mine, căci nu merg, ferească Dumnezeu. Iar de-i avea noroc ș-a veni calul tău mai întâi și mi-a aduce cele poruncite, să știi că merg cu tine, oriunde m-ai duce; s-a mântuit socoteala.” 26

Locul în ea trimite calul și turturica, „unde se bat munții în capete”, reprezintă o altă denumire mitico-simbolică a tărâmului de dincolo. Distanța pe care trebuia să o parcurgă cei doi reprezentanți, este una mitică, supranaturală.

Cel care dorește să pătrundă pe celălalt tărâm „trebuie să fie foarte abil, să posede obiecte năzdrăvane sau să cunoască unele ritualuri sau formule magice, pentru a putea intra și ieși fără să fie strivit de munți.”27 Această intrare pământeană către tărâmul celălalt se deschide doar pentru puțin timp, amenințând să-l omoare pe neofit. Drumul aceste spre munții care se lovesc reprezintă o apropiere de sacru, de absolut, o adevărată consacrare.

Muntele poate însemna drumul spre zei, spre zona sacră sau spre moarte. Acest loc mitic, precum și apa cu proprietăți neobișnuite, rituale, apa vie sau apa moartă, reprezintă magicul, supranaturalul. Totuși, această probă este trecută cu bine de turturică, care coboară în infern printre munții ce se bat cap în cap în aduce apă vie și apă moartă și smicelele de măr dulce pe care le ia apoi calul. „Acest drum spre centru, spre roua sacră, spre tărâmul de dincolo îl face Harap-Alb (prin intermediul calului său), aducând de acolo nemurirea, cunoașterea și puterea inițiatică.”28 Parcurgerea acestui drum reprezintă anticiparea morții simbolice a lui Harap-Alb și învierea inițiatului.

Un asemenea drum magic trebuie să parcurgă și Psyche pentru a îndeplini cea de-a treia poruncă a Venerei. Ea i-a dat ordin protagonistei să-i aducă o cupă cu apă de izvor, dintr-un loc mitic, acela din care izvorăște torentul care se varsă în mlaștinile Stixului și alimentează Cocitul, unul din fluviile mitice din Infern. Multîncercata Psyche, asemenea lui Harap-Alb, nu poate ajunge singură acolo, dar este ajutată de un vultur și află de la acesta că este un loc periculos de care însăși zeii se tem. Vulturul îi aduce protagonistei din basmul Amor și Psyche o cupă de apă, ea trecând, astfel, și de această etapă inițiatică, demonstrându-i Venerei că este demnă de a fi nora ei. Totuși, șirul încercărilor nu se oprește aici. Venus îi poruncește nefericitei Psyche să se ducă în Infern, nutrind speranța că această probă nu o va putea îndeplini. În basmele fantastice, stăpânii temporari ai protagoniștilor le dau acestora anumite sarcini imposibil de realizat pentru ce eroii să fie omorâți sau să plece cât mai departe de împărăție și poate nu se vor mai întoarce niciodată. Aceste sarcini sunt numite de Ovidiu Bîrba în Mică enciclopedie a poveștilor românești, „sarcini de pierzanie.”29 Venus o trimite pe eroină în Infern, la Proserpina ca să-i ceară acesteia o cutie cu esența frumuseții nemuritoare. Convinsă că nu va putea ajunge niciodată în împărăția umbrelor, protagonista hotărăște să se arunce de pe un turn înalt. Chiar în momentul în care ea a ajuns în vârful acestui turn, fata a auzit un glas care a învățat-o cum să procedeze, demonstrându-ne că , ori de câte ori eroii basmelor sunt într-un moment critic, cineva sau ceva îi ajută, ca răsplată pentru faptele lor bune sau datorită sufletului extraordinar pe care îl au.

Ea trebuie să plece la Tenara, în vecinătatea căreia există o groapă despre care se crede că este una din intrările Infernului. Străbătând potecile singuratice, Psyche va ajunge la palatul lui Orcus. Eroina ia cu ea, pentru a putea ajunge cu bine la Proserpina „câte o plăcintă de făină de orez frământată cu vin îndulcit cu miere”30 și ține în gură doi bănuți de aramă, dar nu trebuie să vorbească cu nimeni pentru că, altfel, va rămâne pentru totdeauna în împărăția lui Pluton. Bănuții erau pentru luntrașul Charon cel care le reamintea astfel oamenilor că, din comorile lor, nu le va mai trebui și nu le va mai rămâne într-o bună zi, decât un bănuț de aramă, care îi va ajuta să ajungă în locul liniștit al morților. Plăcintele le va folosi protagonista pentru a-i domoli mânia Cerberului care păzește palatul lui Pluton din Infern, putând astfel intra în casa Proserpinei și ieși de acolo. Urmând sfaturile date, Psyche reușește să intre și să iasă din Infern, ducând în cutia dată de Venus, darul Proserpinei.

Spre deosebire de aceasta, care parcurge ea însăși drumul în lumea de dincolo, Harap-Alb face acest drum prin intermediul calului său. Ei iau din lumea cealaltă puterea, cunoașterea și nemurirea inițiatică, acesta fiind, de fapt, principalul element al acestei ultime probe.

Fata Împăratului Roș dezvăluie Împăratului Verde și fiicelor sale taina eroului și a Spânului, spunând că Harap-Alb este adevăratul nepot al Împăratului Verde. Pentru a-l pedepseasi, stăpânul său taie capul fiului de crai, dar acesta este readus la viață de către fata Împăratului Roș care „răpede pune capul lui Harap-Alb la loc, îl înconjoară de trei ori cu cele trei smicele de măr dulce, toarnă apă moartă să steie sângele și să se prindă pielea, apoi îl stropește cu apă vie.”31

Psyche, din dorința de a obține puțină frumusețe zeiască, dar și din curiozitate, deschide cutia Proserpinei și, din cutie iese un abur ucigător care o învăluie, iar eroina se prăbușește fără viață la pământ. Cel care o ajută este, ca și în Povestea lui Harap-Alb, iubitul, pentru că Amor, îi șterge de pe față aburul morții și îl închide în cutie, trezind-o astfel la viață.

Așadar, pentru a obține calitatea de inițiat, eroul sau eroina trebuie să moară, despărțindu-se, astfel, definitiv de existența sa de dinainte de inițiere, și să învie, intrând într-un alt fel de viață, viața inițiaților. „Ritualul de inițiere presupune trecerea neofitului de la un mod de viață la altul, este un ritual la hotarul dintre două vieți. Apare normal deci ca ritualul să înceapă cu moartea neinițiatului și să se termine cu nașterea inițiatului.”32 Faptul că eroii mor temporar, reprezintă o confirmare a simbolisticii drumului dus-întors în lumea de dincolo pentru că moare Harap-Alb, dar se naște moștenitorul tronului Împăratului Verde, și moare slujnica Venerei, dar se naște zeița Psyche pentru că Iupiter o va include printre zei dându-i să bea o cupă de ambrozie, băutura nemuriri. „Numai la capătul unui lung parcurs, Psyche se eliberează de o condiție ancilară și înjositoare, ca să triumfe. […] A lansat o sfidare zeilor când a atestat o curiozitate devorantă” dar parcurgând drumul inițiatic „această curiozitate a devenit tenacitate purificatoare, iluminată de revelația adevărului, de apetența cunoașterii esențelor și a experimentului exhaustiv.”33 Așadar, atât fiul de crai, cât și Psyche, încheindu-și drumul căutării, devin inițiați și, acum, pot deveni împărat și, respectiv, zeiță.

Drumul pe care îl parcurge Ivan, eroul din Prințesa Roasca-Broasca, Aurora, protagonista din basmul Contesei de Ségur, sau Eliza, eroina din Lebedele de Hans Christian Andersen, este, de asemenea, un drum al devenirii.

Ivan pornește la drum pentru a remedia un prejudiciu. El, neascultând sfatul soției sale, îi aruncă în foc pielea de broască și aceasta este nevoită să se întoarcă în țara tatălui ei, Koșcei-cel-fără-de-moarte, pentru că blestemul nu fusese desfăcut conform ritualului. „Dacă ai mai fi avut răbdare încă trei zile, aș fi fost pe veci a ta. Acum însă, rămâi cu bine, să mă cauți peste nouă mări și nouă țări, la capătul pământului, în țara-nsorită a lui Koșcei-cel-fără-de-moarte. De-abia după ce ai să rupi trei perechi de cizme de fier, și-ai să mănânci trei pâini de fier – ai să mă găsești tu pe mine…”34 Spusele soției sale, Preaînțelapta Vasilisa, ne par asemenea unui blestem pentru că cel în care crezuse nu s-a ridicat la înălțimea așteptărilor ei. Greșind, Ivan este nevoit să-și răscumpere vina, parcurgând un drum al căutării care este, de fapt, un drum inițiatic. Numai după ce el va fi parcurs acest drum, el va deveni demn de a se căsători cu fiica lui Koșcei-cel-fără-de-moarte, Preaînțeleapta Vasilisa, care s-a născut mai înțeleaptă decât tatăl ei.

Între Ivan și Preaînțeleapta Vasilisa a avut loc o căsătorie interzisă, deoarece el este un om obișnuit, fiu de împărat, iar ea, fiică a unei divinități, Koșcei-cel-fără-de-moarte, un duh al răului, o reprezentare a puterii malefice. Logodnica îi este superioară, iar el trebuie să dobândească același statut. Drumul parcurs, cel al inițierii, este drumul devenirii deoarece la sfârșitul lui Ivan este demn de a fi soțul Preaînțeleptei Vasilisei, tot astfel cum la capătul călătoriei sale, Psyche devenise soția zeului iubirii, Amor.

Pornind la drum el a întâlnit un bătrân împovărat de ani care, asemenea Sfintei Duminici preschimbată în cerșetoare, care l-a ajutat pe Harap-Alb spunându-i ce trebuie să facă, tot așa îl îndrumă și aceste pe Ivan. Bătrânul este un inițiat care face legătura între lumea aceasta și cea de dincolo, a entităților superioare reprezentate de Koșcei și Preaînțeleapta Vasilisa.

În drumul său, Ivan trebuie să ajungă la capătul pământului, în împărăția de peste nouă mări și nouă țări, simbolizând, pe de o parte, dificultatea itinerariului și lungimea lui, iar pe de altă parte, drumul devenirii, care este ireversibil, pentru că tărâmul pe care ajunge este lumea de dincolo, în care doar cei inițiați au dreptul să pătrundă. Ivan pleacă dintr-un loc profan, împărăția tatălui său, și ajunge într-un spațiu sacru, țara cea însorită a lui Koșcei, de la capătul lumii. Făcând această călotorie, Ivan devine un inițiat.

Bătrânul îi dăruiește lui Ivan un ghem care îl va îndruma, indicându-i calea pe care să o urmeze. Acest obiect, asemenea ghemului Ariadnei, fiica regelui Minos al Cretei, îl va ajuta pe Ivan să găsească drumul spre țara lui Koșcei, fiind un mijloc de îndrumare, un fir conducător care îi facilitează fiului de împărat ieșirea din necunoscutul în care se găsea. Urmând neobosit firul, lui Ivan i se testează tenacitatea și dăruirea cu care face acest drum și puterea dorinței de a-l urma până la sfârșit. „Ghemul se rostogolea peste munți cu piscuri înalte, peste păduri întunecate, se rostogolea peste pajiști verzi și mănoase, prin bălți urâte, mlăștinoase, se rostogolea peste locuri pustii, uriciose, iar Ivan-Țarevici mergea și tot mergea în urma lui, nicăieri nu se oprea, nicăieri nu se așeza.”35 Străbătând acest spațiu neprielnic Ivan dă dovadă de abnegație, demonstrând cât își iubea soția.

La fel ca și Psyche, Ivan este „erou-victimă”36 după cum l-a numit V. I. Propp în Morfologia basmului, datorită suferințelor prin care trebuie să treacă, dar acestea prevestesc fericirea care va urma. Drumul reprezintă, în același timp, pedeapsă și ispășire, pentru că fiul de țar trebuie să plătească pentru vina de a fi aruncat în foc pielea de broască a soției sale, dar terminându-l își va întâlni soția și nimic nu-i va despărți, pentru că ea nu va mai purta pielea de broască, blestemul fiind rupt.

În călătoria sa, Ivan salvează un urs. Eroul mai cruță un rățoi, un iepure și o știucă, toți aceștia promițându-i, întocmai ca și albinele și furnicile lui Harap-Alb, ajutorul lor. Trecând această probă, Ivan învață să asculte glasul naturii, potolindu-și astfel instinctele ucigașe de om simplu. El este neofitul care trăiește în armonie cu natura, ajutând-o și lăsându-se ajutat de ea.

Pășind pe drumul devenirii, Ivan ajunge la coliba Babei-Cloanța-Cotoroanța. Această căsuță nu este una obișnuită, după cum nici locuitoarea ei nu este: căsuță pe picior de găină se poate roti. Eroul nu este deloc mirat și știe ce trebuie să spună ca să intre în ea: „ – Colibă, colibioară, oprește-te cu fața la mine, pădurea la spate-ți rămână!”37 Căsuța fermecată se întoarce la rugămintea eroului care spune cuvintele magice. „Căsuța noastră este, de fapt, un pichet de graniță. Eroul nu nimerește dincolo de hotarul invizibil mai înainte de a fi fost încercat și iscodit dacă poate sau nu să-și urmeze calea. De fapt, eroul face astfel față primei încercări grele. Cunoscând dinainte cuvintele magice de care avea nevoie, Ivan suflă asupra căsuței și o întoarce cu ușa spre el.”38 Se poate spune despre această căsuță că este un loc în care se desfășoară un anumit ritual, protagonistul fiind inițiat aici. Este o locuință sacră în care doar inițiații sau cei care sunt în curs de inițiere au acces pentru că numai ei știu formula magică. Locatara căsuței este Baba-Cloanța-Cotoroanța, un personaj mitologic slav. Ea îi pregătește ceva de mâncare eroului și apoi baia cu aburi pentru a se spăla, iar Ivan îi povestește de ce a venit la ea. V. I. Propp afirmă în Rădăcinile istorice ale basmului fantastic că mâncarea pe care aceasta i-a pregătit-o lui Ivan este o mâncare pentru morți, iar eroul, prin faptul că cere ceva de mâncare îi demonstrează Babei-Cloanța-Cotoroanța că s-a obișnuit cu lumea din care ea face parte, o lume de dincolo, lumea cealaltă, și nu-i este frică să mănânce din mâncarea ei. Dacă Baba-Cloanța este un personaj de pe celălalt tărâm, atunci eroul a mai parcurs încă o etapă a inițierii, aflând secretele lumii de dincolo, lumii strămoșilor. Așadar, ca și Psyche și Harap-Alb, Ivan călătorește și în lumea de dincolo. El află de la Baba-Cloanța secretul lui Koșcei-cel-fără-de-moarte, ceea ce ne demonstrează că și acest personaj mitologic face parte din galeria inițiaților îndrumători. Trecând proba și ajungând la ea, în lumea morților, Baba-Cloanța-Cotoroanța îi poate dezvălui secretul vieții și morții lui Koșcei „ Moartea lui stă într-un vârf de ac și acul acele se află-ntr-un ou; oul – se află în rață; rața e în iepure; iepurele e într-un sipet ferecat și sipetul – în vârful unui stejar bătrân. Iar acela crește într-un codru de nepătruns.”39 Ivan pornește iarăși la drum, pregătit de o nouă treaptă de inițiere. Aceasta este ultima probă pe care o are de trecut iar încercările grele se sfârșesc când ajunge eroul în împărăția de peste nouă mări și nouă țări. Mergând pe drumul indicat de Baba-Cloanța-Cotoroanța, Ivan găsește stejarul lui Koșcei și, ajutat de urs, iepure, rățoi și știucă, el găsește acul și rupe vârful în care era puterea tatălui soției sale, provocându-i astfel moartea lui Koșcei. Îndeplinind și ultima probă, Ivan devine demn de Preaînțeleapta Vasilisa, deoarece este un inițiat ca și ea. „Încercările grele maschează o anumită verificare a calităților eroului. Dorința este ca eroul să confirme că a fost sau nu în împărăția subpământeană, în împărăția solară sau în lumea de dincolo. […] numai cel care a fost acolo are dreptul de a se căsători”40 cu cineva înzestrat cu puteri magice, cum sunt Preaînțeleapta Vasilisa, fata lui Roș Împărat sau zeul Amor.

Itinerariul Aurorei, eroina din basmul franțuzesc Aurora, Căprioara Bună și Dulce Pisoi, este unul plin de suferință pentru că ea încalcă de două ori interdicțiile date de către cei ce o iubesc. Viața fericită pe care o duce este curmată brusc de greșelile pe care le face pentru că se lasă înșelată de către doi răufăcători: mama sa vitregă și duhul cel rău al Pădurii Liliacului, metamorfozat în papagal. Printr-un vicleșug al mașterei, Aurora pătrunde în Pădurea florilor de liliac, o pădure fermecată din care nu se poate ieși. Pășind în locul interzis și cunoscându-i frumusețea, ea nu se mai poate întoarce printre oamenii obișnuiți, deoarece a intrat într-o altă lume, în lumea magică, fabuloasă. Drumul devenirii a început.

Primul dintre cei doi inițiați care o ajută pe Aurora să treacă prin spațiul căutărilor cu valoare inițiatică este Dulce Pisoi. El o conduce pe eroină prin pădure la un palat frumos, un tărâm al inițierii în care nu au acces decât cei aleși. Cei care o vor iniția timp de șapte ani în tainele cunoașterii, educând-o, pentru că în momentul în care a pătruns în Pădurea florilor de liliac, Aurora nu avea decât șapte ani, sunt două animale care au capacitatea de a vorbi: Căprioara Bună și Dulce Pisoi. Ei o îndrumă și îi supraveghează inițierea. Aceștia fac legătura cu lumea cealaltă, lumea ființe superioare. Drumul inițiatic pe care Aurora îl urmează nu este unul în macrocosm, ci unul în microcosmos pentru că oamenii, animalele sau obiectele pe care le întâlnește în timpul inițierii sunt, de fapt, reprezentări simbolice ale virtuților, patimilor sau stărilor afective.

Eroina petrece șapte ani liniștiți în acel loc magic în care dobândește cunoștințe extraordinare. Se știe că ritualul de inițiere înseamnă schimbarea modului de viață, Aurora ducând aici o existență diferită de cea de la palatul tatălui său. Cei șapte ani ai acestei inițieri i se par fetiței o singură noapte: „ m-am schimbat mult; aseară am fost o copilă mică și m-am trezit mare. Cred că este un vis.”41 Așadar, timpul inițierii, este, ca și locul ei, unul magic pentru că personajele îl resimt ce fiind unul foarte scurt, ei pășind neobosiți pe drumul căutărilor. Aurora a trecut prima probă a inițierii, dar drumul ei este unul al suferințelor, pentru că nesocotește sfatul Căprioarei Bune, așa cum nesocotise rugămintea tatălui ei de a nu intra niciodată în Pădurea Liliacului. Ea comite de două ori aceeași greșeală și este aspru pedepsită. Această a doua greșeală face parte din ritualul inițierii, deoarece numai prin suferință și sacrificii ea va putea atinge starea de inițiat. Păcălită de un papagal și fermecată de frumusețea unui trandafir, ea desface o vrajă eliberând duhul rău al pădurii în momentul în care rupe trandafirul magic: „sunt stăpânul tău, pentru că sunt duhul rău al acestei păduri.”42 Papagalul, care era, de fapt, un vrăjitor, îi spune că, desfăcând vraja, ea și-a omorât prietenii. Ritualul inițierii Aurorei este diferit de celelalte pentru că ea este inițiată prin durere: la șapte ani este despărțită de tatăl ei, iar după alți șapte ani, ea se desparte și de noua ei familie cea din pădure. Totul se transformă imediat: palatul minunat a devenit acum o ruină acoperită de mărăcini, iar florile în urzici. Regretul și căința îi cuprind sufletul, și, datorită suferinței, ea trece această probă pentru că acum începe drumul eliberării. Parcurgând drumul inițierii ea pășește și pe calea eliberării pentru că lacrimile ei rup vraja care îi transformase pe inițiatorii ei în animale. Regretul său era atât de mare încât „ar fi consimțit să trăiască toată viața în pădure dacă prin aceasta ar fi răscumpărat viața prietenilor ei.”43 Acest sentiment de abnegație care îi cuprinde sufletul dovedește că a mai trecut o etapă a inițierii, căci este dispusă să renunțe la viața ei pentru cea a prietenilor. Mergând pe acest drum al devenirii, ea se transformă, învățând ce înseamnă să fii bun, să trăiești pentru un ideal în care crezi.

Aurora este supusă, asemenea lui Psyche, la patru probe, ultima fiind cea mai importantă. Ea trebuie să facă o călătorie pe spatele unei broaște țestoase care va dura șase luni timp în care nu-i va pune nici o întrebare, nu va vorbi deloc și nu va coborî de pe carapacea ei. Aceasta este cea mai grea probă la care a fost supusă Aurora. Trecând-o, ea dovedește că merită să acceadă la calitatea de inițiat. Eroina a învățat prin durere ce înseamnă răbdarea și abnegația, a cunoscut răul și și-a îndreptat greșelile prin regret și lacrimi. La capătul călătoriei, suferința ei a desfăcut toate vrăjile: căprioara a redevenit zâna Steluța și Dulce Pisoi, prințul Frumos. Ea află de la zâna Steluța că vrăjitorul cel rău din Pădurea florilor de liliac a pus stăpânire pe viețile lor si i-a transformat în animale. „ca să putem scăpa de vraja lui, era nevoie de tine, ca să culegi trandafirul.”44 Ea s-a reîntâlnit apoi cu tatăl ei, sfârșind astfel drumul căutării. La finalul inițierii fata s-a căsătorit cu Prințul Frumos, dovedind că merită să devină soția unui fiu de zână și începând, astfel, o nouă etapă a vieții sale. Trecând prin toate aceste probe, Aurorei i s-au verificat calitățile. Prin inițierea ei, căsătoria dintre aceasta și Prințul Frumos, nu mai este o legătură interzisă pentru că cei doi au același statut.

Drumul Elizei este diferit de cel al Aurorei, al lui Psyche sau a lui Ivan, aceștia parcurgându-l pentru a răscumpăra o greșeală, dar și de cel al lui Harap-Alb deoarece el decide să-l facă spre a suplini o lipsă. Fata este nevoită să plece în această călătorie a devenirii pentru a remedia un prejudiciu. Mama vitregă a Elizei și a celor unsprezece frați ai ei hotărăște să-i despartă pe aceștia de tatăl lor: pe fetiță o duce departe, la casa unui țăran, iar pe frații ei îi preface în lebede. Când eroina a împlinit cincisprezece ani s-a întors acasă, dar crăiasa cea hapsână a reușit să o transforme astfel încât, tatăl ei nu a mai recunoscut-o și a alungat-o de la palat acest moment reprezentând începutul drumului. Itinerariul Elizei este unul neobișnuit pentru că toate probele prin care trece ea sunt centrate pe căutare. Ea parcurge acest drum din dorința de a-și regăsi frații. În drumul său prin pădurea magică, un spațiu al misterului, micuța ajunge la un lac fermecat. „Lacul era așa de limpede încât dacă vântul n-ar fi mișcat crengile, ai fi putut crede că-i zugrăvit, așa de deslușit se oglindeau pe luciul lui frunzele, și cele luminate de soare și cele care stăteau în umbră”45 Eliza se spală în această apă magică, făcând astfel baia rituală pe care o fac toți cei care încep inițierea pentru a se curăța de tot ceea ce este lumesc. Apa vie a lacului o purifică pregătind-o pentru călătoria pe care o va începe. Ca și ceilalți eroi de basm, fata este îndrumată de cineva. O bătrână pe care tânăra fată o întâlnește în pădure, îi dezvăluie eroinei faptul că frații ei sunt metamorfozați în lebede și o duce până acolo unde aceasta îi văzuse. Spațiul în care ajunge protagonista este unul ascuns, secret, un tărâm magic în care ea va începe devenirea sa. Condusă de bătrână, Eliza pătrunde în lumea de dincolo, lumea sacră, în care ea poate deveni un inițiat. În acest spațiu fantastic aceasta și-a întâlnit frații care i-au spus secretul lor: ziua ei sunt lebede, iar când soarele apune, redevin oameni. Ei au hotărât să o ia pe surioara lor cu ei în țara în care locuiau acum, o țară îndepărtată, iar fata a decis că va face tot ce va putea pentru a desface vraja.

Eroina împreună cu frații săi pleacă în noua lor lume. Drumul spre celălalt tărâm este unul dificil și, pentru a ajunge acolo, ei trebuie să traverseze în zbor marea, iar ținutul în care ajung este unul ferit de privirile oamenilor simpli, ascuns, o peșteră. Peștera reprezintă, un spațiu misterios în care se poate desfășura ritualul magic al inițierii. Aici va fi Eliza testată de către cei inițiați pentru a verifica dacă ea este capabilă de a afla anumite secrete și de a primi inițierea, și dacă are puterea de îndura anumite suferințe pentru a-și salva frații. Parcurgerea ritualului inițierii înseamnă trecerea de la un mod de viață la altul, iar novicele trebuia să fie verificat înainte, pentru a ști dacă este apt să treacă prin acest rit. Eliza visează în această peșteră că o zână care „semăna cu baba din pădure care […] îi spusese de lebedele cu coroane de aur pe cap”46 îi dezvăluie secretul prin care vraja mașterei putea fi desfăcută. Fata va trebui să țeasă din urzicile care cresc în preajma peșterii și în cimitir, unsprezece cămăși cu mâneci lungi pe care să le arunce peste cele unsprezece lebede. Dar zâna îi mai spune că, din momentul în care ea va începe lucrul și până când îl va termina, ea nu va putea rosti nici un cuvânt pentru că vorbele ei „vor străpunge ca un cuțit inima fraților.”47 Dacă ea accepta această interdicție înseamnă că poate accede la calitatea de inițiat și că va trece cu bine de toate probele la care va fi supusă. „Fata a căzut în genunchi, a mulțumit lui Dumnezeu și a ieșit din peșteră ca să-și înceapă lucrul.”48 Astfel, eroina acceptă toate încercările la care va fi supusă, pășind pe drumul inițierii. Asemenea Aurorei, ea trebuie să nu vorbească, pentru că un singur cuvânt ar însemna moartea fraților ei, la fel cum fiica regelui Blând și-ar fi omorât binefăcătorii la prima întrebare. Această muțenie rituală reprezintă proba cea mai importantă pe care o are de trecut Eliza deoarece „încălcarea interdicției se pedepsește”49 ea fiind nevoită „să păstreze cea mai adâncă tăcere cu privire la câte i-a fost dat să vadă și să audă.”50 Dacă fata reușește să-și ducă la bun sfârșit lucrul fără a vorbi, eroina va parcurge itinerariul inițiatic, salvându-și, astfel, frații. Totuși, drumul devenirii este plin de obstacole pe care frumusețea, gingășia și bunătatea protagonistei nu le-au putut învinge în totalitate.

În timp ce lucra la cămășile fraților ei, micuța prințesă a fost descoperită de craiul țării în care se afla și acesta vrăjit de farmecul ei, a hotărât să o ia cu el. La puțin timp după ce a dus-o la palatul său, craiul s-a căsătorit cu ea. Bunătatea inimii ei și frumusețea chipului l-au făcut să o accepte așa cum este, iar fata nu a fost nevoită să-și încalce jurământul. „Gura ei era mută, fiindcă o singură vorbă ar fi curmat viața fraților ei.”51 Eliza putea să țeasă cămășile fraților ei în palat, însă, când a rămas fără fire făcute din urzici, fata a trebuit să se ducă în cimitir să culeagă altele. Pentru că nu putea să vorbească, ea nu i-a explicat soțului ei ce face cu ele și de ce le lucrează, însă duhovnicul craiului era convins că, ea era doar o vrăjitoare care l-a fermecat pe conducătorul acelei țări. Urmărind-o într-o noapte și văzând că intră în cimitir, el ia spus craiului. Crezând că soția sa era o ființă malefică, a hotărât ca poporul să o judece, iar acesta a condamnat-o să fie arsă pe rug. Condamnarea este o adevărată ispită pentru Eliza, o încercare de a o face să vorbească. Dacă tace, ea plătește cu viața ei această tăcere și, totuși, ea alege să nu spună adevărul. Ascunzându-l, fata dovedește că merită să acceadă la starea de inițiat pentru că acceptă să se sacrifice pentru a-și duce până la capăt promisiunea, pentru a nu-și încălca jurământul făcut. Așadar, drumul inițierii Elizei este un drum al nefericirii și al tăcerii, dar însăși faptul că protagonista alege fericirea fraților ei în schimbul fericirii proprii o face vrednică de a primi inițierea. Tăcerea ei i-a salvat frații, pentru că ea, pe drumul spre moarte, a terminat cămășile și le-a aruncat peste lebedele ce o însoțeau, iar vraja a fost dezlegată. Fiind copleșită de spaimă și durere, fata a leșinat. Acest leșin echivalează cu moartea rituală, pentru că momentul trezirii reprezintă momentul unui nou început. Eliza a reușit să rupă vraja mașterei și a devenit crăiasă, parcurgând astfel itinerariul inițiatic. Căsătoria înseamnă că eroina a primit inițierea, pornind acum pe un drum, începând o nouă viață, cea de inițiat. Dezlegarea vrăjii echivalează cu aflarea de către Eliza a unor secrete magice, cu dobândirea unor cunoștințe oculte, interzise oamenilor obișnuiți. Obținându-le, Eliza devine crăiasă și soția unui inițiat, pentru că numai o ființă superioară poate conduce un popor, soția având același statut social.

Toți eroii au parcurs un „drum obstaculat, labirintic, ce i-a dus pe eroi către Centru, către o stare spirituală de puritate.”52 Drumul devenirii este unul în ascensiune, eroii făcând o călătorie în sine, către sine, dincolo de trup, spre divin întru purificare. Chiar dacă uneori ei au trebuit să coboare în Infern (Psyche), în fântână (Harap-Alb) sau în lac (Eliza), aceștia au făcut această katabază spre a urca, pentru a dobândi noi cunoștințe. Căsătoria înseamnă dobândirea calității de inițiat, protagoniștii depășindu-și condiția de muritori.

„Eroul basmului parcurge o traiectorie de întindere maximă, făcând un salt spre polul opus celui inițial, fiind răsplătit în felul acesta pentru calitățile lui. […] În subsidiar, prin ajungerea eroului la cea mai înaltă poziție a orânduirilor trecute, creatorii basmelor au vrut să pună în lumină dezideratul că numai cel dotat cu însușiri excepționale trebuie să ajungă în vârful piramidei”53, iar conducătorii erau considerați sfinți, ei fiind trimișii Creatorului pe pământ.

Note:

Roșianu, Nicolae, Eseuri despre folclor, Editura Univers, București., 1981, p. 69

Oișteanu, Andrei, Grădina de dincolo, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1980, p. 11

idem, p. 12

ibidem

Propp, V. I., Morfologia basmului, Editura Univers, București., 1970, p. 42

Creangă, Ion, Povestea lui Harap-Alb în Amintiri, Povești, Povestiri, Editura Flamingo GD, București., 2001, p. 210

Oișteanu, Andrei, op. cit., p. 15

Constantinescu, Nicolae, Ion Creangă, Povestea lui Harap-Alb, colecția Texte comentate, Editura Albatros, București., 1983, p. 61

Oișteanu, Andrei, op. cit., p. 22

Creangă, Ion, op., cit., p. 224

Oișteanu, Andrei, op. cit., p. 33

idem, p. 37

Mensil, Mapud., Constantinescu, Nicolae, op., cit., pp. 67 – 68

Creangă, Ion, op., cit., p. 228

Oișteanu, Andrei, op. cit., p. 49

Creangă, Ion, op., cit., p. 230

Oișteanu, Andrei, op. cit., p. 101

idem, p. 111

Propp, V. I., Rădăcinile istorice ale basmului fantastic, Editura Univers, București., 1973, p. 112

Oișteanu, Andrei, op. cit., p. 113

Creangă, Ion, op., cit., p. 250

Propp, V. I., Rădăcinile istorice ale basmului fantastic, București., 1973, p. 408

idem, p. 410

Oișteanu, Andrei, op. cit., p. 119

Constantinescu, N., op. cit., p. 65

Creangă, Ion, op., cit., p. 257

Oișteanu, Andrei, op. cit., p. 122

idem, p. 129

Bîrlea, Ovidiu, Mică enciclopedie a poveștilor românești, Editura Științifică și pedagogică, București., 1976, p. 331

Apuleius, Măgarul de aur, Editura pentru literatură, București., 1968, pp. 147 – 148

Creangă, Ion, op., cit., p. 260 – 261

Oișteanu, Andrei, op. cit., p. 22

Cizek, Eugen, Istoria literaturii latine, Editura Societatea „Adevărul S. A”, București., 1994, pp. 662 – 663

Prințesa Roasca-Broasca, prelucrare de M. Bulatov în Povești fermecate rusești, Editura Ion Creangă, București., 1990, pp. 34

ibidem

Propp, V. I., Morfologia basmului, p. 40

Prințesa Roasca-Broasca, p. 35

Propp, V. I., Rădăcinile istorice ale basmului fantastic, p. 59

Prințesa Roasca-Broasca, p. 36

Propp, V. I., Rădăcinile istorice ale basmului fantastic, p. 399

Contesa de Ségur, Aurora, Căprioara Bună și Dulce Pisoi, în Povești cu zâne, Editura Delta, Jibou, 2001, p. 151

idem, p. 156

idem, p. 158

idem, p. 161

Andersen, Hans, Christian, Lebedele în Basme, Editura Ion Creangă, București., 1986, p. 99

idem, p. 103

ibidem

Andersen, Hans, Christian, op., cit., p. 104

Propp, V. I., Rădăcinile istorice ale basmului fantastic, p. 166

idem, p. 165

Andersen, Hans, Christian, op., cit., pp. 105 – 106

Oișteanu, Andrei, op. cit., p. 134

Bîrlea, Ovidiu, articolul Basmul românesc în Frumosul românesc în concepția și viziunea poporului, Editura Eminescu, București., 1977, p. 264

Tipologia personajelor

Personajele basmelor fantastice reprezintă întruchipări ale binelui (adjuvanții) sau ale răului (adversarii). În basme nu există personaje intermediare pentru că înțelepciunea populară nu concepe nimic între bine și rău. Actanții sunt realizați schematic: există un singur erou, ajutoarele acestuia și rivalii săi, dar și alte personaje care au funcții foarte importante în desfășurarea acțiunii basmului, toți aceștia reprezentând fie pozitivul fie negativul. Rolul lor este acela de a-l ajuta pe erou să parcurgă drumul inițiatic: personajele pozitive îl înzestrează cu obiecte magice și îl îndrumă, iar cele negative prin apariția lor îl fac pe acesta să-și învingă teama, să-și depășească condiția de inferioritate testându-i și calitățile și pregătindu-l pentru atunci când va fi conducător.

V. I. Propp clasifică personajele din basme astfel: „răufăcătorul”, „donatorul”, „ajutorul”, „fata de împărat” (personajul căutat), „trimițătorul”, „eroul”, „falsul erou.”1 Răufăcătorul este cel care declanșează acțiunea basmului pentru că apariția sa rupe echilibrul existent la început: „Rolul lui este de a tulbura liniștea familiei fericite, de a aduce cu sine o nenorocire, de a dăuna, de a aduce o pagubă.”2 Adversarii eroilor de basm pot fi adversari din cercul familiei (surorile lui Psyche, mama vitregă a Elizei și a fraților ei) sau sunt personaje fantastice (Spânul, duhul rău al Pădurii florilor de liliac, Vrăjitorul cel rău).

Surorile eroinei din basmul Amor și Psyche devin adversarele ei pentru că fericirea mezinei le provoacă invidia. Răufăcătorii din cadrul familiei sunt cel mai greu de învins deoarece ei profită de afecțiunea protagonistului și de încrederea sa. Pentru că nu puteau îngădui ca sora lor mai mică să fie fericită alături de un soț care o iubea, dar al cărui chip era necunoscut, cele două femei pline de răutate, hotărăsc ca totul să se termine deoarece „nu mai pot suferi o atât de mare fericire căzută pe mâini atât de nevrednice.”3

Întruchipări ale maleficului, cele două surori declanșează prin intervenția lor, începerea de către Psyche a drumului inițiatic ce o va transforma în zeiță. Personajele au fost create prin contrast cu Psyche care este de o frumusețe sufletească desăvârșită.

Un alt adversar din cadrul familiei este mama vitregă. Ea nu îi iubește pe copii săi vitregi și singura ei dorință este ca aceștia să dispară. Maștera își urăște mai ales fiica vitregă pentru că este mai frumoasă decât ea. Mama vitregă a Aurorei din Aurora, Căprioara Bună și Dulce Pisoi, Regina Răutăcioasă „nu-și putea stăpâni ura”4 când o vedea pe micuța prințesă și cu ajutorul unui servitor credincios a despărțit-o pe aceasta de tatăl ei făcând-o să intre în Pădurea fermecată a florilor de liliac, unde a rămas timp de opt ani.

Mama vitregă a Elizei, protagonista din Lebedele, era o „crăiasă rea și hapsână căreia nu-i erau dragi copii.”5 Ea i-a transformat pe cei unsprezece frați în lebede, iar pe aceasta a trimis-o la casa unor țărani. De teama că Eliza să rămână alături de crai atunci când s-a întors acasă a transformat-o într-o ființa respingătoare, iar astfel tatăl ei a alungat-o de la palat.

Venus, zeița dragostei și a frumuseții, mama zeului Amor, se încadrează, de asemenea, în galeria răufăcătorilor. Ea este cea care geloasă, pe frumusețea lui Psyche, declanșează suferințele acesteia și tot ea o supune unui șir lung de probe menite a-i cauza moartea. Zeița reprezintă frumusețea carnală care se opune frumuseții sufletului, Psyche însemnând suflet în limba greacă. Comportamentul Venerei se aseamănă cu cel al unui muritor, ea neavând nimic din grația și înțelepciunea unei divinități. Geloasă și răzbunătoare asemenea unei ființe umane, ea dorește să o pedepsească pe tânăra prințesă a cărei singură vină era aceea că se născuse mai frumoasă decât ea. „Venus, cea născută din spumă de mare, plină de furie și pizmă că o muritoare a îndrăznit să-i sfărâme gloria, numele și reputația sa, ia hotărârea să se răzbune în modul cel mai cumplit.”6 E.

Cizek spunea despre Venus că „devine o cumătră mânioasă și geloasă”7 care vroia să o încerce pe viitoarea noră pe care nu o dorea, fiind nu numai invidioasă pe frumusețea ei, dar și pe faptul că fiul său, zeul Amor o iubea, nutrind speranța că una din probe se va dovedi a-i fi fatală. Venus este cea care declanșează odiseea lui Psyche, dar și cea care îl apropie pe cei doi. Deși nu dorea, zeița însăși, cea care simbolizează frumusețea și pasiunea carnală, unește pentru totdeauna pe Psyche, adică sufletul (în limba greacă), cu Amor, adică Iubirea.

Ceilalți adversari pe care trebuie să-i înfrunte eroii, sunt cei care descind din lumea fantasticului: Spânul (Povestea lui Harap-Alb), Koșcei-cel-fără-de-moarte (Prințesa Roasca-Broasca), vrăjitorul cel rău metamorfozat în papagal (Aurora, Căprioara Bună și Dulce Pisoi). Toți își dobândesc puterea asupra celorlalți prin viclenie, sunt malefici, urăsc oamenii.

Spânul este adversarul fiului de crai din Povestea lui Harap-Alb. El este cel care „prin vicleșug și cu complicitatea eroului […] săvârșește prejudicierea.”8 Neascultând sfatul tatălui său care îi spusese înainte de a pleca la drum să se ferească de omul roș și de cel spân, fiul craiului îl ia în slujba sa pe Spânul întâlnit pe drum. În popor există concepția potrivit căreia omenii spâni sunt răi și vicleni, primejdioși și trădători, perfizi și lingușitori. În înțelepciunea populară se crede că orice om care o anomalie fiziologică, are, de asemenea, un suflet rău și trebuie evitat. „Numai ține minte sfatul ce-ți dau: în călătorie tu ai trebuință și de răi și de buni, dar să te ferești de omul roș, iar mai ales de cel spân, cât îi pute; să n-ai de-a face cu dânșii, căci sunt foarte șugubeți.”9 Fiul de crai l-a refuzat de două ori pe spânul care vroia sa fie sluga sa, dar a treia oară l-a acceptat. Prin acceptarea lui de către erou, interdicția este încălcată și răufăcătorul apare în basm. El i se substituie eroului, devenind din slugă, stăpân. Prin vicleșug Spânul îi smulge fiului de crai un jurământ, potrivit căruia acesta îi va fi slugă până la moarte. Robindu-l pe protagonist, Spânul îl rebotează Harap-Alb, adică rob alb. Stăpânul lui Harap-Alb este prezentat în antiteză cu acesta. Este o persoană vicleană care câștigă bunăvoința celorlalți, prin cuvinte lingușitoare. E o ființă malefică deoarece îl supune pe Harap-Alb la cele mai grele încercări. El este laș, pentru că toate faptele de vitejie le face sluga sa, trădător deoarece trădează încrederea stăpânului său și perfid deoarece, încă de la început dorește să-i ia locul. Spânul este întruchiparea răului, care în final este pedepsit, în basme, binele învingând întotdeauna răul.

Un alt personaj din categoria celor fantastice este Koșcei-cel-fără-de-moarte, tatăl Preaînțeleptei Vasilisa, soția metamorfozată în broasca lui Ivan, eroul din Prințesa Roasca-Broasca. Koșcei, ființă fantastică malefică, stăpânește țara însorită de „peste nouă mări și nouă țări, de la capătul pământului”10 Pentru că fiica sa, Preaînțeleapta Vasilisa, s-a născut mai înțeleaptă și mai șireată decât el, Koșcei a transformat-o în broască. Pentru a desface blestemul cineva trebuie să-l omoare, dar, fiind o divinitate, el nu se teme de nimeni pentru că nici o ființă omenească nu-l poate ucide nici cu sabia nici cu săgeata. „moartea lui stă într-un vârf de ac și acul acela se află într-un ou; oul – se află în rață, rața e în iepure; iepurele e într-un sipet fermecat și sipetul – în vârful unui stejar bătrân. Iar stejarul acela crește într-un codru de nepătruns.”11 Această ființă malefică din mitologia rusească, are capacitatea de a metamorfoza, și se poartă fără milă cu cei care nu i se supun. Pentru a-l putea învinge, eroul are nevoie de ajutorul miraculos al Babei-Cloanța-Cotoroanța. Atunci când moare, Koșcei-cel-fără-de-moarte se transformă în praf și pulbere, iar creatorii basmului au ales această modalitate pentru a-l face să dispară pentru a ne demonstra, că în fața binelui, răul se împrăștie asemenea prafului bătut de vânt.

Alt adversar al binelui este vrăjitorul din Pădurea florilor de liliac din basmul Aurora, Căprioara Bună și Dulce Pisoi. El este metamorfozat în papagal și dorește să se elibereze. Cea care îl poate aduce la înfățișarea sa adevărată este Aurora și, pentru a o convinge el o laudă, o lingușește și o minte spunându-i că prietenii ei, Căprioara Bună și Dulce Pisoi, o țin prizonieră acolo, în Pădurea fermecată a florilor de liliac. Aceasta îi mai spune că ea va putea fi liberă și se va întoarce la tatăl ei dacă va găsi un talisman, adică un trandafir pe care să-l rupă. El o transformă pe tânăra fată într-o ființă trădătoare și nerecunoscătoare cu ajutorul cuvintelor frumoase și lingușitoare, deoarece Aurora rupe trandafirul malefic. „Acum pot reveni la înfățișarea de vrăjitor. Te-am păcălit, am reușit să te conving și să te fac rea. Prietenii tăi vor muri acum pentru că mai eliberat pentru a le face rău. […] Ai pricinuit pieirea prietenilor tăi, al căror dușman de moarte sunt.”12 Papagalul este simbolul răului ce are o înfățișare plăcută și care încearcă să învingă, prin mijloace nedrepte, binele reprezentat de Căprioara Bună și Dulce Pisoi. El profită, ca și Spânul, de bunătatea și naivitatea eroinei și o supune propriei voințe. În final, prin lacrimile și abnegația Aurorei, vraja făcută de acesta este ruptă, demonstrându-ne că răul poate fi învins.

Reprezentanții binelui, cei care îi ajută pe eroi să parcurgă drumul inițiatic și să-și învingă dușmanii, sunt adjuvanții și donatorii. Eroi sunt sprijiniți de unele ființe fantastice: tovarășii năzdrăvani, vietăți precum albinele sau furnicile, sau chiar zmei și diavoli, dar, cel mai adesea, aceștia sunt ajutați de animale miraculoase, înzestrate cu darul vorbirii, ce au puteri supranaturale. Aceștia sunt fie ființe ce i-au ajutat și pe înaintași eroilor – calul lui Harap-Alb, fie vietăți salvate de erou de la moarte.: furnici, albine, urși, rățoi sau iepuri. Toți aceștia îl ajută pe erou din recunoștință. Printre auxiliile eroului există și anumite obiecte care au însușiri supranaturale: sabia, sau alte obiecte donate de cineva. Eroii mai sunt ajutați și de oameni simpli care, având o experiență mai bogată, îi sfătuiesc pe aceștia și îi îndrumă arătându-le cum își pot învinge dușmanii.

Donatorii sunt acele personaje fantastice care le dăruiesc eroilor obiecte, de obicei, miraculoase. Adjuvanții protagoniștilor îi ajută să depășească încercările grele la care sunt supuși.

Sprijinit de ajutoarele sale sau de donatorii săi, Harap-Alb trece toate încercările la care îl supune Spânul și parcurge drumul inițierii. Cerșetoarea miluită de fiul de crai în grădina părintească din palatul crăiesc este cea care îi dă primele sfaturi acestuia. Ea îl învață să ia hainele armele și calul din tinerețe ale tatălui său. „Cuvintele spuse de bătrână au menirea de a risipi îndoielile și mâhnirea fiului de crai care ia astfel contact cu supranaturalul.”13 Acesta obține ajutorul bătrânei datorită bunătății inimii sale, el miluind-o. Ea are o condiție materială și fizică umilă „în contrast cu harul („puterea”) cu care este înzestrată și care o scoate din limitele realului […] Bătrâna care are darul prezicerii, anticipează viitoarele întâlniri.”14 Harap-Alb o mai întâlnește pe această cerșetoare când ajutorul său năzdrăvan, calul, îl poartă în zbor spre căsuța din ostrovul din mijlocul mării. Ea îi spune că numele său este Sfânta Duminică și că îl va ajuta să treacă probele la care îl supune Spânul. Este înzestrată cu puteri supranaturale, știind de ce a venit Harap-Alb la ea și are darul previziunii, spunându-i fiului de crai că se vor mai întâlni. Sfânta Duminică poate fi un intermediar între lumea de oamenilor obișnuiți, lumea în care trăiește Harap-Alb, și lumea de dincolo de unde obține acesta din urmă ajutoare miraculoase. Dacă înțelegem drumul parcurs de Harap-Alb ca pe un drum inițiatic, Sfânta Duminică este asemenea unui șaman care, îl îndrumă pe novice dezvăluindu-i secretele lumii supranaturale,secrete interzise oamenilor comuni. Această Sfântă are un rol foarte important în reușita lui Harap-Alb pentru că ea îl ajută să treacă două probe: aducerea salatelor din Grădina Ursului și a pieii cerbului din Pădurea Cerbului.

Sfânta Duminică este cea care întruchipează ziua de duminică, fiind deci cea mai importantă și cea mai puternică sfântă dintre cele care personifică zilele săptămânii. Ea face parte dintre divinitățile mitologice populare românești. „E atotștiutoare și înțeleaptă, dispunând de o sumedenie de instrumente magice, pe care le dăruiește eroilor din basm ce se abat pe la curtea ei.”15 Pentru a trece prima probă, îi prepară lui Harap-Alb o băutură magică pentru a adormi ursul și îi spune cum să folosească pielea de urs dată de crai. Sfânta îi dăruiește eroului un obrăzar și sabia magică a lui Statu-Palmă-Barbă-Cot și îl sfătuiește cum să omoare cerbul, pentru a îndeplini cea de-a doua sarcină a Spânului.

Bătrânul pe care îl întâlnește Ivan în peregrinările sale este cel care îl ajută să găsească drumul spre iubita lui soție. Bătrânul „împovărat de ani”16 îi dăruiește lui Ivan un ghem și îi spune că trebuie să-l urmeze oriunde se va rostogoli, acela fiind drumul care îl va duce la Preaînțeleapta Vasilisa. Acest donator face parte din galeria bătrânilor înțelepți care îi ajută pe cei care merită, înzestrându-i cu obiecte năzdrăvane. El, ca și Sfânta Duminică, risipește îndoielile și grijile eroului, pregătindu-l, totodată, pentru ceea ce avea să urmeze și explicându-i greșelile pe care acesta le-a făcut.

Bătrâna din pădure care i-a dat Elizei mure și zmeură este cea care o conduce spre locul în care își va întâlni frații. Ea este cea care îi va dezvălui secretul fraților săi spunându-i că fuseseră metamorfozați în lebede. Mai târziu, o zână care seamănă cu această bătrână i-a apărut în vis și i-a arătat cum va putea dezlega vraja prin care frații ei erau lebede ziua și oameni noaptea. „Zâna i-a ieșit înainte, frumoasă și strălucitoare și totuși semăna cu baba din pădure care îi dăduse zmeură și-i spusese de lebedele cu coroane de aur pe cap”17 Asemenea Sfintei Duminici, zâna îi dă sfaturi Elizei și îi dăruiește planta magică cu ajutorul căreia ea va anula vraja crăiesei, urzica. Ea este acel ajutor din lumea desăvârșită care are grijă de cei nevinovați.

Adjuvanții eroilor sunt personaje fabuloase cărora aceștia le-au făcut un serviciu și care, recunoscătoare, îi ajută atunci când au nevoie de ei.

Pentru a duce la bun sfârșit toate sarcinile pe care i le-a încredințat Spânul, Harap-Alb este ajutat de viețuitoarele pe care le-a câștigat făcând fapte bune: crăiasa albinelor și regina furnicilor, dar și de alți cinci prieteni năzdrăvani, „oameni care au câte o însușire dezvoltată la proporții neverosimile, uneori cu o construcție anatomică prin care sunt predispuși la acea deformare miraculoasă”18: Gerilă, Flămânzilă, Setilă, Păsări-Lăți-Lungilă. Cel mai important ajutor a lui Harap-Alb este calul său, un cal năzdrăvan care are darul vorbirii și poate să zboare.

Calul cel năzdrăvan al fiului de crai nu este un cal obișnuit; ci calul care l-a purtat și pe tatăl său în peregrinările sale, un cal ce mănâncă jeratic pentru a căpăta putere și care se transformă imediat ce gustă din el; într-un animal puternic. Calul năzdrăvan își îmbărbătează stăpânul ori de câte ori acesta este deznădăjduit și îl însoțește, ca și pe tatăl lui, în toate locurile în care acesta trebuie să ajungă. El intervine de trei ori în acțiune. Prima dată, calul își ajută stăpânul când cei doi trec podul străjuit de craiul îmbrăcat în pielea de urs, iar apoi obține, apa vie și apa moartă pe care turturica le adusese de pe celălalt tărâm. Ultima acțiune a calului năzdrăvan este cea mai importantă, el pedepsindu-l pe Spân. „Și o dat mi ți-l înfașcă cu dinții de cap, zboară cu dânsul în înaltul ceriului, și apoi, dându-i drumul de-acolo, se face Spânul până jos praf și pulbere”19

Calul năzdrăvan, poate să străbată spații imense în timp foarte scurt și are capacitatea de a intra și de a ieși din lumea cealaltă. El este cel care îl sfătuiește pe Harap-Alb. „calul este inteligența călăuzitoare a voinicului, care nu face nimic fără sfatul lui.”20 Fără ajutorul său eroul nu ar fi trecut nici proba prin care tatăl său îi testa curajul, nici cele date de Spân. Prin câștigarea întrecerii dintre el și turturica fetei lui Roș Împărat, calul l-a ajutat pe stăpânul său să dobândească o mireasă înzestrată cu puteri magice, dar îi asigură și trecerea de la un nivel al existenței la altul.

Cei cinci uriași pe care îi întâlnește Harap-Alb drumul său sunt alte ajutoare ale eroului Gerilă, Flămânzilă, Setilă, Ochilă și Păsări-Lațilă-Lungilă reprezintă personificări alegorice ale puterilor inițiatice pe care novicele le dobândește parcurgând drumul devenirii. Cu ajutorul lui Gerilă, protagonistul dobândește putere asupra naturii, acesta întruchipând forța gerului. El este adjuvantul datorită căruia fiul de crai trece proba focului, una dintre cele mai importante încercări ale ritualului de inițiere. Această probă nu poate fi trecută decât de adevăratul erou deoarece, în basm, falsul erou moare ars în camera încinsă. Depășind această încercare eroul parcurge o etapă a drumului devenirii.

Flămânzilă este un alt tovarăș năzdrăvan a cărui principală caracteristică este aceea că nu se poate sătura niciodată, oricât de mult ar îngurgita. Setilă, cel de-al treilea uriaș care i se alătură lui Harap-Alb, întruchipează setea nemăsurată a omului obișnuit. Acești doi prieteni fantastici ai eroului simbolizează două dintre viciile omului comun. Ei ajută protagonistul să treacă proba mâncării și-a băuturii, probă dată de Împăratul Roș. Această încercare amintește de masa rituală din lumea cealaltă dată eroului ce accede la calitatea de inițiat.

Ochilă este tovarășul năzdrăvan care personifică puterea de a vedea, fiind înzestrat cu o capacitate extraordinară de a observa tot ce se întâmplă pe pământ. Cu ajutorul lui, Harap-Alb trece o nouă etapă a ritualului de inițiere, demonstrând că are o cunoaștere și o clarviziune inițiatică. Cu ajutorul lui Păsări-Lațilă-Lungilă, ultimul dintre ajutoarele năzdrăvane, eroul dobândește puterea de a domina spațiul, ajungând până la marginile lumii. Toți acești eroi „nu au o personalitate distinctă în basm, ei reprezentând simbolic numai puterile și calitățile unei alte personalități și anume cea a eroului.”21 Funcția eroilor năzdrăvani este aceea de a-l ajuta pe protagonist să parcurgă drumul devenirii, ei fiind reprezentări simbolice ale puterilor sau calităților inițiaților. Cei cinci tovarăși năzdrăvani, eroul depășește probele la care îl supune Împăratul Roș și parcurge, astfel, alte etape ale drumului inițiatic.

Alți adjuvanți dobândiți de protagonist sunt furnicile și albinele pe care eroul le-a întâlnit în drumul său și pe care le-a tratat omenește. Pentru a-l răsplăti pentru faptele sale, micile viețuitoare îi oferă ajutorul lor. Furnicile o ajută și pe Psyche, eroina din basmul Amor și Psyche, să treacă prima probă dată de zeița Venus, prin care aceasta îi cerea să aleagă dintr-o grămadă mare, semințele de mac și de grâu. Micuțele vietăți simbolizează hărnicia și truda. Zeița Venus ăi spune lui Psyche atunci când a aflat că i-a îndeplinit porunca astfel: „acele mici furnici nu ajută decât pe cel ce se ajută pe el însuși”22, ele fiind instrumente ale binelui, ce își oferă capacitățile oamenilor care merită.

Ivan, eroul basmului Prințesa Roasca-Broasca, are ca adjuvanți patru personaje care au darul vorbirii și capacitatea de a anticipa dorințele acestuia. Deoarece le-a cruțat de la moarte și nu le-a folosit drept hrană, ursul, iepurele, rățoiul și știuca, reprezentări ale puterilor pământului, aerului și apei. Ei ajută pe erou să-l învingă pe Koșcei-cel-fără-de-moarte, tatăl soției sale și cel care a blestemat-o să se prefacă în broască. Cele patru viețuitoare înzestrate cu puteri miraculoase îl ajută pe protagonist să-l omoare pe Koșcei anulând astfel blestemul prin care Preaînțeleapta Vasilisa, soția sa, fusese transformată în broască. Ursul, primul său ajutor reprezintă forța primitivă, fiind asociat puterii telurice. Simbol lunar, ursul este considerat strămoșul multor popoare. Iepurele, un alt auxiliar a lui Ivan, este simbolul selenar și reprezintă, la popoarele antice, legătura dintre pământ, apele primordiale și lumea vegetală, adică viața. El era considerat „un interceptor, un intermediar între această lume și realitățile transcedentale ale celeilalte.”23 În basm, iepurele ce poartă în el viața și moartea lui Koșcei este ascuns într-un sipet ce se află într-un stejar. El face, așadar, legătura între lumea animală (iepure), cea telurică (sipet) și lumea celestă (stejar). Rățoiul simbolizează prin capacitățile sale de a zbura și de a înota celestul și acvaticul, iar știuca este simbolul elementului primordial, apa. Aceste patru viețuitoare simbolizează legătura teluric-celest-acvatic în care constă puterea lui Koșcei. Numai cel ce dobândește puterile tuturor poate să-l învingă.

Aceste patru ajutoare reprezintă câte o formă de cunoaștere pe care primind-o fiul de țar poate accede la calitatea de inițiat. Ursul simbolizează cunoașterea telurică, iepurele și rățoiul simbolizează legătura teluric-celest-acvatic (pământ-aer-apă), iar știuca reprezintă cunoașterea subpământeană, dezvăluindu-i misterele apelor primordiale.

Dacă percepem basmul ca itinerariu inițiatic, cruțarea de către Ivan a animalelor întâlnite în drumul său semnifică trecerea de către erou a probei abstinenței. În ritualul de inițiere, novicele trebuie să se abțină de la consumarea alimentelor și a băuturilor fiind obligat să postească. În aceeași accepțiune, ajutoarele sale miraculoase reprezintă străbunii totemici ce veghează asupra lui și îi oferă ajutorul.

Un alt adjuvant a lui Ivan este Baba-Cloanța-Cotoroanța, personaj fantastic specific mitologiei rusești. Ea locuiește într-o colibă rotitoare pe picior de găină, într-un codru foarte des și este stăpâna tuturor animalelor din pădure pe care le consideră a fi copii ei. În pădurea în care acesta trăiește ajung doar cei inițiați sau cei îndrumați de cineva. Deoarece Ivan ajunge aici, el îi demonstrează bătrânei că este un inițiat, un om cu puteri deosebite care nu se teme nici de ea, nici de lumea în care aceasta trăiește. El îi câștigă bunăvoința, cerându-i mâncare. Dacă percepem spațiul în care ea locuiește drept lumea cealaltă, atunci mâncarea pe care Baba-Cloanța-Cotoroanța i-o dă eroului este mâncarea pentru morți. Consumând-o, Ivan demonstrează că este demn să primească ajutorul și învățăturile ei. Această bătrână din cealaltă lume ce are puteri magice îi dezvăluie fiului de țar secretul morții lui Koșcei și îi indică drumul pe care trebuie să-l urmeze. Aflând, secretul morții prin călătoria pe care o face pe celălalt tărâm la Baba-Cloanța-Cotoroanța, dar și pe cel al vieții prin cele patru ajutoare îl desface vraja prin care soția sa fusese transformată în broască.

Eroina basmului Amor și Psyche, multîncercata Psyche are drept adjuvanți furnicile la fel ca și fiul de crai din Povestea lui Harap-Alb, care îi separă semințele de mei de cele de grâu și orez, și o trestie, care o învață cum poate să obțină lâna de aur a unor berbeci mirifici pe care zeița frumuseții i-a cerut sa i-o aducă. Trecând a doua încercare, vulturul îi aduce protagonistei cupa de cristal, pe care i-o dăduse Venera plină cu apă limpede de la izvorul ce țâșnea dintr-un perete abrupt al unui munte, iar turnul îi spune cum să intre și să iasă din Împărăția umbrelor, îndeplinind și cea din urmă poruncă a zeiței născute din spuma mării.

Furnicile, primul adjuvant al frumoasei Psyche, simbolizează hărnicia. Ele reprezintă cunoașterea telurică, forța pe care pământul i-o dă protagonistei. Dobândind acest ajutor, eroina trece o etapă din drumul devenirii, dobândind inițierea minerală.

Trestia este „simbol al fragilității și flexibității”24 și reprezintă legătura dintre vegetal și apele primordiale. Ea o va ajuta pe Psyche să treacă a doua probă care constă în traversarea unui lac imens și aducerea lânii de aur a berbecilor mirifici păziți de tauri sălbatici, dobândind și o cunoaștere acvatică.

În drumul său, inițiatul trebuie să înțeleagă toate formele de existență: minerală, acvatică sau celestă. Cel care îi oferă eroinei cunoașterea celestă este vulturul „rege al păsărilor, încoronare, substituit sau mesager, al celei mai înalte divinități uraniene și al focului ceresc, soarele […] atributul lui Iupiter.”25 Acesta pasăre a înălțimilor reprezintă puterea lui Jupiter, și ajutând-o să treacă proba cunoașterii celeste, îi dăruiește protagonistei capacitatea de a înțelege puterea cerească.

Turnul, ultimul adjuvant al lui Psyche, poate reprezenta acel axis mundi care face legătura dintre cele două lumi. Cu ajutorul învățăturilor date de acesta, eroina pătrunde în infern și iese din lumea de dincolo. Călătorind în lumea cealaltă, eroinei i se dezvăluie secrete din lumea umbrelor și cunoaște împărăția lui Pluton, lumea morților. Trecând toate cele patru probe, muritoarea Psyche devine zeiță.

Aurora, protagonista basmului francez Aurora, Căprioara Bună și Dulce Pisoi, este călăuzită în drumul ei de o căprioară și de un pisoi, iar o broască țestoasă o învață cum să-și răscumpere greșelile. Înșelată de mama sa vitregă copila pătrunde pe un tărâm magic, Pădurea florilor de liliac, un spațiu miraculos din care nu se mai poate ieși. În acest loc fabulos eroina cunoaște binele (prin Căprioara Bună), frumosul (prin Dulce Pisoi) și răul (prin vrăjitorul din această pădure).

Căprioara este primul adjuvant al micuței Aurora și reprezintă lumina fiind considerată un mesager divin. Ea îi arată fetiței ce drum trebuie să urmeze, dezvăluindu-i secretele vieții. Cunoașterea îi este întregită de Dulce Pisoi, cel care o inițiază în tainele frumosului, dezvăluindu-i farmecul Pădurea florilor de liliac. Cu ajutorul celor doi eroina dobândește doar o parte a cunoașterii, cea pozitivă. Parcurgând drumul inițiatic, Aurora trebuie să descopere și cunoașterea negativă, aceasta fiindu-i revelată de duhul cel rău al pădurii fabuloase și de vrăjitorul cel rău.

Căprioara este simbolul înțelepciunii, al sensibilității și sacrului, iar Pisoiul simbolizează spiritul protector. Dulce pisoi încearcă să o conducă pe Aurora cât mai departe de locul în care se află duhul răului. Se spune despre acest animal că aduce fericirea în locul în care trăiește. El devine confidentul fetei și ghidul ei în lumea frumosului.

Ajutând-o pe Aurora să devină inițiat, cele două personaje din lumea animală fac legătura dintre lumea oamenilor și cea a necuvântătoarelor. Ei pot fi strămoșii totemici ce veghează asupra urmașilor și cei care, din altă lume, le oferă acestora înțelepciunea și cunoașterea lor.

Cunoscând, deopotrivă, maleficul și beneficul, Aurora devine un inițiat. Suferința este cea care îi conferă acest statut pentru că îi întregește perspectiva asupra cunoașterii, dar ea mai are de trecut două probe: cea a tăcerii și cea a răbdării. Pentru a-și răscumpăra greșeala de a-l fi eliberat pe duhul cel rău, Aurora trebuie să facă o călătorie pe carapacea unei broaște țestoase. Broasca țestoasă este adjuvantul care îi dă posibilitatea să-și ispășească vina, eliberându-i sufletul, dar este și cea care o poartă spre o altă etapă a vieții ei, cea de inițiat. Broasca țestoasă reprezintă cerul și pământul „datorită carapacei ei, boltită în afară la partea de sus – asemenea cerului – […] și plată la partea de jos, asemenea pământului”26, iar faptul că ea se poate retrage în carapace reprezintă întoarcerea la primordialitate, deci la strămoșii totemici, cei care veghează asupra urmașilor. Cele două probe pe care Aurora le trece prin intermediul broaștei țestoase pot fi înțelese ca probe ce amintesc de lumea de dincolo, călătoria fiind un drum în lumea umbrelor, lume diferită de cea de pe acest tărâm, dominată de liniște și paciință.

Nici unul dintre eroi nu ar fi putut parcurge drumul inițiatic fără donatori și adjuvanți, pentru că aceștia reprezintă calitățile prin care eroul le descoperă în sine. Drumul devenirii este un drum al propriei cunoașteri, în care eroul intră în armonie cu sine, cu înaintașii și cu mediul înconjurător.

Note:

Propp, V. I., Morfologia basmului, Editura Univers, București., 1970, p. 80 –81

Propp, V. I., op. cit.., p. 33

Apuleius, Măgarul de aur, Editura pentru literatură, București., 1968, p. 115

Contesa de Ségur, Aurora, Căprioara Bună și Dulce Pisoi, în Povești cu zâne, Editura Delta, Jibou, 2001, p. 128

Andersen, Hans, Christian, Lebedele în Basme, Editura Ion Creangă, București., 1986, p. 95

Dr. Kiriac, I., Mythologie, Editura Caertea Românească S. A., București, 1926, p. 93

Cizek, Eugen, Istoria literaturii latine, Editura Societatea „Adevărul S. A”, București., 1994, p. 180

Constantinescu, Nicolae, Ion Creangă, Povestea lui Harap-Alb, colecția Texte comentate, Editura Albatros, București., 1983, p. 65

Creangă, Ion, Povestea lui Harap-Alb în Amintiri, Povești, Povestiri, Editura Flamingo GD, București., 2001, p. 215

Prințesa Roasca-Broasca, prelucrare de M. Bulatov în Povești fermecate rusești, Editura Ion Creangă, București., 1990, p. 34

op., cit., p.36

Contesa de Ségur, op., cit., p.151 – 152

Constantinescu, Nicolae, op., cit., p.58

ibidem

Evseev, Ivan, Dicționar de magie, demonologie și mitologie românească, Editura Amarcord, Timișoara, 1998, p. 424

Prințesa Roasca-Broasca, p. 34

Andersen, Hans, Christian, op., cit., p. 103

Bîrlea, Ovidiu, Mică enciclopedie a poveștilor românești, Editura Științifică și pedagogică, București., 1976, p. 412

Creangă, Ion, op., cit., p. 260

Călinescu, G., Estetica basmului, Editura pentru literatură, București, 1965, p. 117

Oișteanu, Andrei, Grădina de dincolo, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1980, p. 111

Oișteanu, Andrei, op. cit., p. 115

Chevalier, Jean și Gheerbrant, Alain, Dicționar de simboluri, Editura Artemis, București, 1995, vol. 2, p. 141

Chevalier, Jean și Gheerbrant, Alain, op., cit., vol. 3, p. 178

idem, vol. 3, p. 475

idem, vol. 1, p. 207

Instrumentarul magic

Basmul este o scriitură în care realul se îmbină cu fabulosul. Pornind pe drumul anevoios al devenirii, eroul pătrunde într-un spațiu magic și aici întâlnește personaje miraculoase care sunt înzestrate cu puteri supranaturale. Aceste personaje specifice lumii poveștilor, fie îi dăruiesc obiecte fermecate, ajutându-l astfel să treacă probele ritualului de inițiere, fie încearcă, prin intermediul uneltelor sau al ființelor magice, să-l împiedice să-și îndeplinească misiunea. Obiectele și ființele supranaturale sunt utilizate atât de personajele pozitive, cât și de cele negative. Referindu-se la rolul acestora, G. Călinescu în Estetica basmului spunea că atunci „când un erou nu poate ieși din impas pe căi naturale sau prin puteri inerente ființei lui recurge la obiectele năzdrăvane. […] … ființele și obiectele năzdrăvane nu sunt atât dovezi de credință în forțele supranaturale, cât mijloace de satisfacere ale unei necesități legitime printr-o soluție de imaginație.”1

Instrumentele magice întâlnite în basme sunt foarte diferite: plante (urzicile în Lebedele sau trandafirul în basmul Contesei de Ségur), obiecte create de om (săgeata în basmul rusesc Prințesa Roasca-Broasca) sau animale care au aparținut tatălui eroului (calul din Povestea lui Harap-Alb), vietăți ce aparțin regnului animal (broaștele folosite de maștera din basmul lui Hans Christian Andersen), diferite instrumente rituale (apa vie și apa moartă întâlnite în basmul scris de Ion Creangă) și chiar oameni din lumea de dincolo (Amor și Psyche). Prezența elementului miraculos reprezintă una din caracteristicile basmului. „Genul miraculosului este, în general, relaționat cu basmul; […] evenimentele supranaturale nu provoacă aici câtuși de puțin mirarea.”2

În basmul Contesei de Ségur, Aurora, Căprioara Bună și Dulce Pisoi, plantele din Pădurea florilor de liliac sunt vrăjite și se află în puterea personajelor supranaturale. Printr-un vicleșug al mașterei, micuța Aurora ajunge în apropierea unei păduri în care florile de liliac sunt veșnic înflorite și, fermecată de frumusețea lor, dorește să-i culeagă un buchet tatălui ei. Intrând în pădure, ea pătrunde, de fapt, într-un tărâm magic aflat în puterea vrăjitorului din Pădurea florilor de liliac. Liliacul simbolizează aici frumosul malefic, ce a fermecat-o prin frumusețea sa , dar care îi va aduce multă suferință. Floarea devine un obiect magic valorificat de personajele negative. Frumusețea liliacului ascunde secretul singurătății, ea devenind un simbol al solitudinii, deoarece Aurora este despărțită de tatăl ei și de familia sa. Trandafirul, o altă floare magică, este, de asemenea, valorizată negativ. El este un instrument al vrăjitorului cel rău care dorește să se elibereze, astfel, din vraja care îl transformase în papagal vorbitor. Pedepsit fiind pentru îi prefăcuse pe Zâna Steluță și pe Prințul Frumos în animale, Zâna Zânelor, cea mai puternică dintre zâne, îl metamorfozase pe vrăjitorul cel rău în papagal. Pentru a-l elibera, Aurora trebuia să rupă floarea, simbol al transformării și al plantelor ce au puteri ascunse. Trandafirul nu reprezintă în acest basm renașterea divină, ci simbolizează o eliberare malefică, o descătușare a răului. Aceste două flori nu sunt simboluri ale binelui care prin frumusețea lor înalță sufletul, ci devin instrumente malefice prin intermediul cărora personajele negative își duc la îndeplinire gândurile rele.

În Povestea lui Harap-Alb instrumentele magice sunt foarte variate: plante, obiecte ale ființelor mitologice, substanțe fermecate. Cea care îl îndrumă pe erou și îi dezvăluie puterea instrumentelor supranaturale este Sfânta Duminică, personaj mitologic care îi ajută doar pe cei care merită. Înainte de a porni pe drumul devenirii, ea îl sfătuiește pe fiul de crai să ceară tatălui său calul, hainele și armele acestuia din tinerețe. Calul este unul din ajutoarele năzdrăvane ale eroului de basm, iar hainele și armele sunt obiecte magice. Aparținând craiului, deci unui inițiat, pentru că fiecare conducător era considerat a fi un om ales, aceste obiecte fermecate aveau puteri miraculoase. Hainele din tinerețe ale tatălui său erau veștmintele cu care aceste devenise împărat, așadar putem să le considerăm ca fiind sacre. Îmbrăcând aceste veștminte, fiul de crai „își recunoaște adevăratul eu, cel esențial, de dincolo de aparențele înșelătoare”3, și anticipează parcurgerea drumului inițiatic. Armele erau indispensabile oricărui erou plecat la drum și simbolizează curajul, dar și dificultatea călătoriei. Înzestrat cu armele și hainele tatălui său, fiul de crai preia puterile magice care l-au ajutat pe crai să devină conducător.

Sfânta Duminică transformată în cerșetoare îl învață pe erou cum să-și aleagă calul: el trebuie să îl ia pe cel care va mânca din tava cu jeratic, este simbolul focului mocnit, al puterii unuia din elementele primordiale. Mâncându-l, calul ia din forța purificatoare și regeneratoare a focului, eliberându-se din vechiul trup și dobândind puterea elementului.

Cea care l-a ajutat pe fiul de crai să se pregătească pentru ritualul inițierii, îl va ajuta să treacă și primele două probe, dăruindu-i, pentru prima încercare, o fiertură magică și două obiecte fermecate, pentru cea de a doua. Sfânta Duminică îi prepară lui Harap-Alb o licoare miraculoasă, făcută din „somnoroasă”, plantă cu proprietăți somnifere, lapte dulce și miere. Laptele și mierea sunt două alimente ce au un efect curativ, purificator. Fiertura reprezintă una din poțiunile magice cu ajutorul cărora eroii pot să își învingă adversarii. Licoarea fermecată este un element adjuvant, fiul de crai trecând astfel proba vegetalului. Pentru a îndeplini ce-a de-a doua sarcină a Spânului, donatoarea sa înzestrată cu puteri supranaturale, îi dă lui Harap-Alb un obrăzar și sabia lui Statu-Palmă-Barbă-Cot. Obrăzarul este o mască magică ce se punea peste fețele morților. Masca are rolul de a-l proteja pe erou de raza ucigașă a cerbului. Fiind un obiect utilizat la înmormântări, puterea ucigașă a cerbului nu mai avea efect deoarece personajul era deja „mort”. Sabia, celălalt obiect fermecat utilizat de protagonistul basmului Povestea lui Harap-Alb , nu este una obișnuită, ci sabia lui Statu-Palmă-Barbă-Cot, personaj mitologic ce are putere asupra lumii animalelor și deține cunoștințe profetice. Oferindu-i arma sa fermecată, Sfânta Duminică îl înzestrează pe erou cu puterea magică a acestuia. Instrumentul poate fi considerat și o armă rituală, asemenea celei din timpurile străvechi cu care se făceau sacrificiile.

Trecând simbolic proba la care în supune fata Împăratului Roș, prin intermediul calului său, Harap-Alb dobândește alte instrumente magice: smicele de măr dulce și apă vie și apă moartă, toate fiind aduse de pe celălalt tărâm, din lumea de dincolo. Smicelele de măr sunt considerate a avea puteri asupra morții. Mărul este Arborele Vieții, al nemuririi și tinereții eterne. Apa vie și apa moartă sunt două elemente magice prin care deținătorul lor are puteri asupra vieții și a morții. Apa moartă are rolul de a-l ucide definitiv pe cel care o bea, iar prin puterea curativă a apei vii, cel care o folosește se reîntoarce din lumea de dincolo, din lumea morților. Cu ajutorul acestor trei elemente magice, Harap-Alb se eliberează de jurământul făcut Spânului; robul alb moare și, cu ajutorul smicelelor de măr dulce, a apei moarte și a apei vii, fiul de crai reînvie; murind novicele, învie inițiatul.

Instrumente magice întâlnim și în basmul rusesc Prințesa Roasca-Broasca. Unul dintre cele mai importante obiecte magice, prin intermediul căruia cei doi eroi se întâlnesc este săgeata. Acest obiect fermecat, pe care prințesa metamorfozată în broască îl găsește și îl înapoiază celui căruia îi aparține, este un simbol al unificării: prin intermediul lui, cele două suflete perechi se întâlnesc. Săgeata „sosește la o țintă determinată și indică un scop. […] Săgeata asociată cu arcul simbolizează dragostea.”4 Trăgând săgeata în aer pentru a o întâlni pe cea care i-a fost ursită, fiul de țar descoperă o broscuță pe care, conform jurământului făcut, o ia de soție. Această „broască” care a devenit soția lui Ivan era Preaînțeleapta Vasilisa metamorfozată, în animal ființă ce are puteri miraculoase: ea își leapădă noaptea pielea de broască, iar ziua o îmbracă iar. Pielea este un alt obiect magic prin intermediul căruia răbdarea și abnegația fiului de țar sunt testate, dar și o formă de pedeapsă, fata ispășindu-și vina de a fi fost mai înțeleaptă decât tatăl ei. Neînțelegând regulile altei lumi, fiul de țar crede că el poate îndrepta „o nedreptate” și aruncă în foc pielea de broască a soției sale. Focul devine un instrument malefic, deoarece nu are efect purificator, iar blestemul nu se rupe. Arzând pielea, focul îi desparte și pentru a-și îndrepta greșeala, eroul trebuie să pornească la drum. Înainte de a pleca, soția-broască îi spune că nu o va întâlni decât după ce va fi rupt trei perechi de cizme de fier și va fi mâncat trei pâini de fier. Cizmele și pâinile de fier sunt obiectele cu care erau înzestrați cei morți atunci când își începeau peregrinarea spre lumea cealaltă. Fiind făcute din fier, aceste obiecte funerare simbolizează durata lungă a acestei călători. Din acest ansamblu mai poate face parte și toiagul de fier, dar în basm acest instrument a fost înlocuit cu un alt dar magic, primit de la un bătrân, un ghem care, asemenea celui al Ariadnei, îi va arăta calea. Urmând firul acestuia, eroul pătrunde în alt tărâm, într-o altă lume. Ghemul devine un mijloc de îndrumare, un fir conducător ce îl duce pe fiul de țar la soția sa.

Săgeata este un instrument foarte important în basmul Roasca-Broasca dar , întâlnim acest obiect și în basmul latin Amor și Psyche. Trimis de mama sa, zeița Venus, să o facă să se îndrăgostească pe preafrumoasa Psyche de un monstru, zeul Amor, zeul Iubirii, cel despre care se credea că avea o tolbă cu săgeți ce provocau dragoste, s-a înțepat în săgeata pregătită pentru nevinovata fată îndrăgostindu-se de ea. Simbol al unirii, săgeata devine în basm un adevărat instrument magic, prin care două ființe ursite una celeilalte se întâlnesc. Ea „indică direcția în care este căutată identificarea în sensul că o ființă ajunge la propria sa identitate, la aflarea individualității și a personalității sale doar prin diferențieri.”5 Săgeata îi face pe zeul Iubirii să se îndrăgostească de Psyche. El o duce pe eroină într-un loc magic, departe de lumea oamenilor obișnuiți. Fata ajunge pe acest tărâm prin intermediul Zefirului, cel care înlesnește nașterea florilor. Zefirul este vântul magic care ascultă poruncile zeului Iubirii și ale mamei acestuia și are, în acest basm, atât o funcție benefică, pentru că i-o aduce zeului pe multiubita sa Psyche, cât și una malefică, deoarece tot el le va transporta pe surorile fetei de împărat care, o vor despărți prin vicleșug de soțul ei. Răutatea celor două surori mai mari sădesc în sufletul nevinovatei Psyche sămânța îndoielii, fata neavând voie să vadă chipul soțului ei până nu se împlinea un anumit soroc, așadar nu știa dacă soțul ei este un monstru din lumea lui Pluton sau un zeu din Olimp. La îndemnul surorilor, Psyche încalcă interdicția și, cu ajutorul unei lămpi vede chipul soțului ei. Lampa este un simbol al luminii, deci al cunoașterii. În basmul latin, ea devine un instrument al unei cunoașteri interzise, profane care nu-i va aduce liniște și fericire, ci suferință și durere. Lampa simbolizează lumina negativă ce are forță distructivă deoarece flacăra ei îi dezvăluie prematur tinerei soții „chipul Iubirii”. Interdicția fiind încălcată și misterul relevat, zeul Amor trebuie să o părăsească pe Psyche și dispare în văzduh lăsând-o pe aceasta în brațele servitoarei mamei sale, Disperarea. Pentru a se răzbuna pe frumoasa fată de împărat, zeița Frumuseții o supune unor încercări grele menite a o trimite definitiv în împărăția lui Pluton, instrumentele utilizate de Venus având o funcție distructivă. Ea folosește puterea de neîmblânzit a taurilor sălbatici ce păzeau berbecii mirifici a căror lână era din aur și forța primordială a apei. Taurii și apa au în acest basm funcții malefice, ei simbolizând forțele naturii dezlănțuite. Trecând aceste probe, zeița cea neînduplecată o supune unei alte încercări, aproape de netrecut pentru oamenii obișnuiți: Venus o trimite pe Psyche în Infern, la Proserpina, pentru a-i aduce de acolo puțină frumusețe. Sfătuită fiind de un turn, care are aceeași funcție ca și Sfânta Duminică din Povestea lui Harap-Alb, fata trece și această încercare. Instrumentele ei magice sunt doi bănuți de aramă cu ajutorul cărora intră și iese din Infern și două plăcinte cu rol de ofrande. Cu bănuții de aramă fata își plătește drumul peste apa morților care delimitează cele două lumi, lumea celor vii și cea de dincolo, monede ce i le dă luntrașului Charon, omul ce nu traversa pe nimeni fără plată. Plăcintele sunt făcute din făină de orz frământată cu vin îndulcit cu miere, ingrediente magice ce sunt folosite, de obicei, pentru a coace plăcinte-ofrande. Cu ajutorul lor, Psyche îl va domoli pe Cerberul care păzește intrarea în palatul lui Pluton și va putea pătrunde în el pentru a primi darul Proserpinei pentru Venus. Alimentele au în basme dublu rol pot fi elemente adjuvante sau pot avea rol distructiv. Dacă fata de împărat are acces în Infern dând câinelui cu trei capete o plăcintă și poate ieși succes de pe tărâm oferindu-i o altă coptură magică, orice aliment în afară de pâinea neagră, pe care Psyche l-ar fi consumat, ar fi ucis-o, deoarece aceea mâncare era doar pentru morți. Un om viu nu ar fi putut să o guste fără să treacă în lumea celorlalți. Cutia în care se află darul Proserpinei este un instrument fermecat utilizat de Venus pentru a o despărți definitiv pe Psyche de fiul ei. Acest obiect magic nu conținea frumusețe, ci un abur al morții. Deschiderea neîngăduită a unei cutii este plină de primejdii, cutia Pandorei ilustrând cel mai bine această credință. Curiozitatea fetei a fost pedepsită iar: deschizând cutia, un somn de moarte o învăluie pe Psyche, dar este salvată de zeul Amor. Cutia lui Venus se aseamănă cu cea a Pandorei, amândouă având un conținut care are efecte negative, dar se deosebește de aceasta datorită faptului că zeul Iubirii reintroduce aburul morții în ea, nu îl lasă pe Pământ, printre muritori. Revenind la viață, Psyche duce la îndeplinire și această ultimă sarcină, demonstrându-i astfel zeiței că merită să fie soția zeului Amor. Jupiter, dându-i o cupă cu ambrozie, o face pe multîncercata fiică de împărat nemuritoare. Ambrozia este hrana magică „dătătoare de nemurire”6, a zeilor și zeițelor din Olimp. Gustând din mâncarea zeilor, Psyche devine nemuritoare asemenea soțului său, zeul Iubirii.

Animalele și plantele magice sunt folosite și în basmul scris de Hans Christian Andersen Lebedele. Maștera folosește puterea fermecată a broaștelor pentru a o transforma pe Eliza într-o fată urâtă. Broasca râioasă este „simbol al urâțeniei și al neîndemânării”7, fiind un „spirit malefic.”8 Ea se opune broaștei obișnuite, fiind percepută ca broască malefică. Este considerată și un instrument al magiei negre folosit pentru a invoca spiritele rele. Vraja mașterei prin care Eliza devenise o fată respingătoare a putut fi înlăturată prin scăldatul în apa unui lac. Apa are un rol purificator deoarece dizolvă substanțele malefice și îi curăță trupul fetei, făcând-o să renască. „Pe lângă virtutea purificatoare, apa mai are și o putere seteriologică. Imersiunea este regeneratoare, este un fel de renaștere, în sensul că plasează ființa într-o stare nouă.”9 Scăldatul în apa lacului reprezintă primul pas pe care îl face Eliza pe drumul inițiatic, ea devenind acum un novice care accede la starea de inițiat. Apa lacului simbolizează darul făcut de natură celor nevinovați prin care aceștia pot îndepărta urmele maleficului de pe trupurile lor. Răutatea mașterei nu s-a abătut doar asupra Elizei, ci și a fraților ei, mama vitregă transformându-i în lebede. Pentru a putea să le redea înfățișarea omenească sora lor trebuie să lucreze câte o cămașă făcută din fire de urzici pentru fiecare dintre prinții-lebede. Urzica este o plantă care provoacă răni celor care o ating și, folosită de micuța Eliza cu multă dăruire, ea devine un simbol al iubirii fraterne care este mai puternică decât orice durere fizică, decât orice sacrificiu. Fiind transformați în lebede, deci simboluri ale apei și cerului, vraja nu poate fi înlăturată decât prin folosirea unui instrument de origine telurică ce poartă în sine forța pământului. Urzica, produs al elementului pământ, se opune lebedelor, simbol acvatic și celest și devine, pentru Eliza, instrumentul magic prin care frații săi își vor recăpăta înfățișarea omenească.

Dacă această vrajă poate fi înlăturată cu un produs al teluricului, o persoană care face aceste legături oculte nu poate fi purificată decât prin foc. Crezând că Eliza era vrăjitoare, poporul a osândit-o să fie arsă pe rug. Focul are aici un rol purificator prin care sufletul stăpânit de malefic va fi iluminat, regenerându-se. Totuși, acest foc ritual și cu rol purificator va fi stins de penele albe ale lebedelor redevenite oameni. Rugul morții se transformă într-o minunată tufă de trandafiri roșii, simbol al vieții și al iubirii. În vârful acestei fermecătoare tufe se afla „o floare albă și strălucitoare care lumina ca o stea”10 Aceste două culori, albul și roșul, au semnificații simbolice diferite: trandafirii albi reprezintă sacrul, iar cei roșii, profanul. Cu ajutorul lor se face „diferența dintre noțiunile de pasiune și puritate, pe de o parte, și cele de iubire transcendentă și de înțelepciune divină, pe de altă parte.”11 Focul devenit tufă de trandafiri reprezintă puterea regeneratoare care se poate transforma.

Toate aceste instrumente ce au efecte magice devin în basm adevărate daruri cu rol malefic sau benefic, în funcție de utilizarea lor. Prezența acestor elemente supranaturale nu îi surprinde pe ascultători. „Basmul a schimbat vechea opoziție dintre obișnuit și miraculos cu opoziția dintre real și fantastic. Minunile, când nu mai sunt crezute, devin întâmplări fantastice”12

Note:

Călinescu, G, Estetica basmului, Editura Pentru literatură, București., 1965, p. 73

Todorov, Tzvetan, Introducere în literatura fantastică, Editura Univers, București., 1973, p. 73

Chevalier, Jean și Gheerbrant, Alain, Dicționar de simboluri, Editura Artemis, București, 1995, vol. 3, p. 446

Chevalier, Jean și Gheerbrant, Alain, op., cit., pp. 195 –196

idem, p. 195

idem, vol. 1, p. 893

idem, vol. 1, pp. 205 – 206

idem, vol. 1, pp.206

idem, vol. 1, p. 111

Andersen, Hans, Christian, Lebedele în Basme, Editura Ion Creangă, București., 1986, p. 109

Chevalier, Jean și Gheerbrant, Alain, op., cit., p. 177

Manolescu, Nicolae, Metamorfoze în Efemeride, colecția Teme, vol. 2, Editura Cartea

românescă, Buc., 1975, p. 177

Post-scriptium la „Lumea poveștilor” în Julien Green și strămătușa mea, colecția Teme, vol. 5, Editura Cartea românescă, București., 1984, p. 145

Metamorfoza –agentul declanșator

și impactul metamorfic

Metamorfoza se întâlnește frecvent în creația populara cu caracter fabulos; eroii de basm sau personajele legendare se transforma în animale sau păsări, copaci sau flori, insulă sau munți , izvoare sau fluvii.

Victor Kernbach definea metamorfoza în Dicționarul de mitologie generală „drept însușirea de care dispun zeii sau alte persoane mitice sau ființe fabuloase din folclor de a-și transforma aspectul ori structura sau de a deveni alte ființe sau obiecte (oameni, animale, plante și pietre) alteori fenomene (ploaie, fulger, vânt, ceață) cu ajutorul magiei.”1 Așadar personajele fabuloase din creațiile cu caracter fantastic au capacitatea de a schimba înfățișarea celorlalți sau pe ei înșiși și dețin o putere mult mai mare decât cea a oamenilor. În literatura de specialitate se face diferența dintre metamorfoza și proteism. Metamorfoza reprezintă transformarea unei ființe în plantă, pasăre, animal sau obiect de către o ființă supranaturală prin rostirea unei formule magice prin performarea unui anumit ritual sau printr-un blestem. Proteismul reprezintă însușirea ființelor fabuloase de a se transforma. În basmele românești, răufăcătorii și auxiliile acestora se prefac în grădini sau fântâni, copaci sau flori, insecte sau animale pentru a-l învinge pe erou. Și eroii pot dobândi aceasta capacitate: Greuceanu, protagonistul basmului cu același nume, se dă de trei ori peste cap și se transformă în muscă, aflând, astfel, secretele zmeilor. În basmele românești, metamorfozarea are drept cauză o întâmplare nefericită: omul se preface în animal, plantă sau obiect ca urmare a unui blestem sau pentru a ispăși o pedeapsă. Toate întâmplările extraordinare relatate în basm au ca finalitate redobândirea înfățișării omenești de către personajul metamorfozat.

Nicolae Manolescu, în articolul Metamorfoze din Efemeride, colecția Teme, afirma, studiind acesta temă, că, în creațiile orientale, transformările se produc într-un sens opus celor din folclorul european: planta sau animalul devin oameni. În credința orientală, omul nu este considerat o ființă superioară, peripețiile prin care trec personajele având drept scop acumularea experiențelor prin care spiritul se poate perfecționa. În poveștile orientale numărul metamorfozelor este mare. Prin prefacerile succesive, spiritul cunoaște mai multe tipuri de existență, acesta dorind să dobândească înțelepciunea supremă. Criticul susține că personajele din poveștile orientale sunt ființe complexe și exemplifică: „Vulpea-femeie este personajul cel mai răspândit și mai fascinant. Spirit al răului și, deopotrivă, al binelui, aducător de mari desfătări în dragoste, dar provocând adesea moartea celui iubit, vulpea-femeie nu e nici animal, nici om.”2 Ființa excepțională, vulpea-femeie simbolizează feminitatea absolută, amintind de Ileana Cosânzeana, prototipul frumuseții feminine din basmele românești. Un alt spirit, cel al crizantemei se întrupează, pentru a-i înțelege existența, într-o fată frumoasă. Dorința acestora de a deveni, pentru scurt timp, oameni indica „o înclinație spre suavitatea neumana, dar tot naturala, a unor flori și animale.”3

Metamorfoza este un fenomen trecător și se deosebește de metempsihoza care reprezintă „o transmigrație, o trecere totală și definitivă dintr-o stare în alta.”4 Ființele metamorfozate nu mor, ci doar își schimbă înfățișarea. Se poate spune că prin acest fenomen se încalcă separarea trupului de suflet, același spirit putând avea, succesiv doua sau mai multe trupuri. Prin metempsihoza se înțelege un ciclu nesfârșit de morți și renaștere.

Prin aceasta transformare în care sufletul ia înfățișări diverse se urmărește și o evoluție spirituală deoarece, trecând prin diferitele forme de existență, acesta dobândește o cunoaștere care, altfel, i-ar fi fost imposibil de achiziționat. Cei metamorfozați nu se transformă doar fizic, ci și psihic, pentru că învață să trăiască sub noua lor înfățișare.

Există mai multe tipuri de metamorfoze: „ascendente”5, se răsplătește ființa prefăcută, și „descendente”6, dacă prin această prefacere se pedepsește ființa transformată.

În mitologia romană Jupiter își schimbă înfățișarea de mai multe ori pentru a se apropia de anumite ființe dar el nu se metamorfozează, toate aceste transformări producându-se datorită capacității lui proteice. Personajele de basm se prefac în altceva sau altcineva ca urmare al unui blestem sau dintr-un alt motiv ce are un sens negativ. Putem spune că agentul declanșator al unei prefaceri ascendente reprezintă însuși destinul pozitiv al eroului, în timp ce transformarea descendentă este cauzată de soarta potrivnică deoarece nimic nu se întâmplă aleatoriu în basm. Dacă metamorfozele ascendente înnobilează, cele descendente degradează ființa omenească fiind adevărate penitențe.

În majoritatea basmelor fantastice prefacerea omului are loc în urma unei vrăjitorii sau a unui blestem. Eroul basmului Povestea porcului este un fiu de împărat metamorfozat într-un purcel de către o bătrâna vrăjitoare. Asemenea Preaînțeleptei Vasilisa, aceasta era un animal doar pe timpul zilei, noaptea redevenind om. Agentul declanșator poate fi un aliment. Mâncând niște smochine, protagonistul basmului Cei trei frați împărați se preface în măgar. Metamorfoza este folosită uneori pentru a-l ajuta pe erou: Aleodor din basmul Aleodor Împărat este transformat într-un pui de cerb, cosăcel și lindină pentru a nu fi observat de fiica lui Verdeș-Împărat. Prefacerea poate fi utilizată și pentru a-l împiedica pe erou să treacă probele la care este supus: fiica Împăratului Roș se preface în pasăre pentru a nu fi găsită de Harap-Alb, protagonistul din Povestea lui Harap-Alb. Toți cei transformați ca urmare a unui blestem ori a unei vrăji sau redevin oameni fie prin intervenția supranaturală a unei divinități (zâna, zeu), fie prin suferința ființei iubite care răscumpăra, astfel, viața eroului sau a eroinei.

Ovidiu Bârlea clasifica metamorfozele în Mica enciclopedie a poveștilor românești în „metamorfoze definitive” și „metamorfoze provizorii.”7 Metamorfozele definitive sunt cele care s-au petrecut în illo tempore, iar eroii și-au schimbat identitatea pentru totdeauna. În Basmul cu soarele și luna, protagonistii sunt doi frați, un băiat și o fată. Negăsindu-și o fată demnă de a-i deveni soție, acesta a considerat că singura care are toate calitățile este sora lui. Mama copiilor, aflând despre planurile acestora, i-a blestemat să fie despărțiți pe vecie și i-a transformat în soare și, respectiv, luna, pentru a nu se mai întâlni niciodată. Metamorfozele provizorii sunt caracteristice basmelor, personajele schimbându-și pentru o perioada determinată înfățișarea. Pentru ca cel prefăcut să redevină om, în cazul transformării ca urmare a unui blestem sau a unei vrăji, unul dintre personajele pozitive trebuie să treacă prin încercările menite a-i verifica voința curajul și, mai ales, dragostea pentru ființa metamorfozată. Putem spune că există și o „pseudo-metamorfoză”,8 unul dintre personaje luând o altă înfățișare spre a-l testa pe erou. Craiul din Povestea Harap Alb își verifica fii îmbrăcat într-o piele de urs. Crăișorii au impresia ca un urs adevărat se năpustește asupra lor, neștiind că în pielea animalului se afla, de fapt, tatăl lor. Acest personaj nu se metamorfozează, ci doar își schimbă aspectul. „odată ce dintr-o aparență de animal se ridică realitatea unui << glas de om>> apare evidentă simpla travestire.”9

În basmul latin Amor si Psyche, o ființă supraomeneasca, zeul Amor, se căsătorește cu o muritoare, Psyche, și îi pune acesteia o condiție pe care va trebuie să o îndeplinească dacă dorește ca soțul ei să îi fie mereu alături. Fata de împărat trebuia să nu încerce niciodată să-i vadă chipul. Amor, zeul Iubirii, nu este, propriu-zis, metamorfozat deoarece atunci când Psyche îl vede, încălcându-și astfel promisiunea, el avea înfățișarea sa de zeu. Interdicția zeului și prezicerea Oracolului, care îi spusese că se va căsători cu un monstru, o fac pe nefericita fată de împărat să creadă că soțul său este o ființă îngrozitoare. Motivul metamorfozei este prezentat diferit în acest basm. În plan simbolic, încălcarea interdicției și cunoașterea chipului zeului Amor echivalează cu descoperirea prematura a dragostei, atunci când eroina nu era încă pregătită să o primească. Sufletul (Psyche, în limba greacă) neputându-se înălța la nivelul Iubirii. Numai după ce va fi trecut etapele inițierii, Psyche va putea cunoaște în întregime dragostea deoarece drumul devenirii o transforma într-o ființa superioară.

Eroii din basmele Prințesa Roasca-Broasca și Povestea porcului sunt căsătoriți, asemenea lui Psyche, cu ființe supranaturale. Ivan (Prințesa Roasca-Broasca) era soțul unei prințese transformată în broască, iar fata de împărat (Povestea porcului), soția unui prinț prefăcut în porc. Cele doua personaje fabuloase erau animale doar pe timpul zilei, după apusul soarelui ei transformându-se într-o prințesă frumoasă și, respectiv, un prinț chipeș. Din dorința egoistă de a fi fericiți tot timpul, cei doi eroi ard pieile de animale ale celor cu care se căsătoriseră, convinși fiind că, astfel, vor putea rupe blestemul care îi metamorfozase în broasca și, respectiv, porc. Focul purificator și regenerator are, în aceste basme, o funcție distructivă. Prin ardere, legătura cu teluricul care îi menținea într-un stadiu inferior nu se rupe și, deci, nu le da acestora posibilitatea de a se înălța spre celest, asemenea flăcărilor focului. Ivan arde pielea de broască a soției sale pe când aceasta era la un ospăț dat de țar, iar fata de împărat decide să arunce în soba încinsă pielea de porc după ce se întoarce de la părinții săi. Prin acțiunile lor, cei doi îi împiedică pe prinții-animale să redevină oameni. Decizia de a-i face pe prințul-porc și pe prințesa-broască asemenea lor reprezintă încercarea oamenilor obișnuiți de a-i introduce în lumea lor mică, simplă, o lume a oamenilor muritori, pe cei care aparțin, de fapt, unui alt univers. Căsătoria dintre un muritor și un om-animal este o legătură interzisă. Omul simplu nu își poate înțelege rolul superior și încearcă să așeze totul după ordinea și legile lumii sale. Ceea ce dezlega blestemul prin care prinții deveniseră broască și, respectiv, porc era timpul (pentru prințesa broască) și iubirea și încrederea (pentru prințul-porc).

Cel care o metamorfozase pe Preaînțeleapta Vasilisa, soția lui Ivan, în broască era chiar tatăl ei, Koșcei-cel-fără-de-moarte, deoarece acesta se născuse mai înțeleaptă și mai șireată decât el. Temându-se de puterea fiicei sale, el o preface într-un animal dezgustător și respingător, asigurându-se astfel, că fiica sa va fi cât mai departe de oameni și foarte singură. Broasca trăiește atât în apă, cât și pe uscat și simbolizează puterea acvatică și pe cea telurică. Prințesa Roasca-Broasca deține astfel înțelepciunea apelor și a pământului și, deci, forța lor. Prin faptul că ea sare și nu merge pe pământ, broasca are și forța celestă a aerului. Fiind o ființă înțeleaptă și dominând cu puterea sa cerul, apele și pământul, ea devine, astfel, mult mai puternica decât tatăl ei. Referindu-se la eroul metamorfozat în broască, Ovidiu Bîrlea spunea ca „este chipul sub care protagonistul era pedepsit să rătăcească în lume până îi va fi cuiva mila de el.”10 După ce Ivan îi arde pielea, ea e nevoită să plece pe un alt tărâm. Transformată în lebădă albă, ea zboară în țara de peste nouă mări și nouă țări. Lebăda este simbolul purității, al nevinovăției și al puterii reunite a apei, pământului și cerului. Ea „simbolizează stările superioare sau angelice ale ființei umane pe cale să se elibereze și să se întoarcă spre Principiul suprem.”11 Preaînțeleapta Vasilisa este găsită de Ivan pe când era prefăcută în broască. Ea dispare, mai târziu, înspre împărăția magică transformată în lebăda alba. Agentul declanșator al primei transformări a fost blestemul tatălui său, divinitatea malefica, Koșcei-cel-fără-de-moarte. A doua oară prințesa își folosește capacitățile sale proteice, despărțindu-se astfel de lumea oamenilor căreia nu îi aparținea. Pentru a-și putea regăsi soția Ivan trebuie să devină asemenea ei, o ființă superioară.

Făt-Frumos, personajul metamorfozat din Povestea porcului are, de asemenea, puteri supranaturale. El a fost găsit pe drum, deja transformat în purcel, de către un bătrân fără copii care l-a adus acasă și l-a crescut ca pe fiul său. Acest animal era înzestrat cu darul vorbirii și putea face lucruri extraordinare. Îndeplinind cererea împăratului acelui regat, el devine ginerele acestuia. Asemenea Preaînțeleptei Vasilisa, el își leapăda noaptea pielea de animal și devenea o ființă umană, un prinț foarte frumos. Influențată fiind de mama sa și mânată de propria-i dorință, ea îi aruncă în foc pielea de porc, crezând că își va elibera soțul de sub influența vrăjii . Totul se schimbă în rău: soțul său, Făt-Frumos, o blesteamă să nu-și poată aduce pruncul pe lume până când nu-i va pune mînă pe pântece și toate „minunile” făcute de el dispar imediat ce pielea de animal este arsă. Nu din răutate a blestemat-o Făt-Frumos pe soția să nu nască până în momentul reîntâlnirii lor, ci din teama că bătrâna vrăjitoare care îl prefăcuse în porc, îi va metamorfoza și copilul. Totuși, el se îndoiește că fata de împărat va ajunge la Mănăstirea-de-Tamâie, un loc aproape inaccesibil oamenilor simpli. La fel ca și Preaînțeleapta Vasilisa, Făt-Frumos pleca spre un ținut magic, Mănăstirea-de-Tămâie. Acest tărâm fabulos reprezintă locul fermecat dominat de o putere supranaturala în care prințul-purcel va locui de acum înainte. Arderea pieii soțului său declanșează suferințele prin care fata de împărat își răscumpără greșeala. Acest moment marchează și începutul eliberării lui Făt-Frumos de vraja care îl transformase în animal. Atât Ivan, fiul de țar, cât și fata de împărat i-au împiedicat, prin faptele lor, pe prințesa Roasca-Broasca și pe Făt-Frumos să redevină oameni. Ei amână momentul în care vraja s-ar fi rupt, făcându-i să se despartă de lume pentru un timp necunoscut.

Aceștia pleacă spre locurile fantastice specifice ființelor supranaturale, ținuturi greu accesibile, așteptând soții să-i elibereze și să se poată întoarce printre oameni.

În basmul lui Ion Creangă, Povestea lui Harap-Alb, există, de asemenea, personaje înzestrate cu puteri supranaturale. Fata Împăratului Roș are capacități proteice. Transformându-se în pasăre, îl testează pe Harap-Alb pentru a afla dacă acesta merită să-i devină soț și dacă a parcurs drumul inițiatic. Prefacerea fetei în pasăre poate echivala și cu o transformare a sufletului, deoarece acesta simbolizează sufletul nemuritor. Triplul simbol, ființă omenească-pasăre-spirit, reprezintă legătura dintre cer și pământ. Fata de împărat e o ființă liberă, ea putând hoinări pe pământ, în cer și sub pământ, adică în lumea cealaltă. Ea ajunge în zbor într-un vârf de munte apoi coboară, ascunzându-se după pământ, pentru ca, în final, să urce în cer și să se pituleze după astrul nopții. Numai o ființă înzestrată cu puteri neobișnuite se poate duce în aceste trei locuri: ea zboară pe vârful muntelui, se ascunde după steaua nopții și ajunge după pământ, adică în lumea de dincolo. Așa cum Psyche (Sufletul), prin suferință, a încercat să dobândească Iubirea adevărată (pe Amor), tot astfel Harap-Alb încearcă să depășească probele la care este supus pentru a dobândi sufletul sau pereche, ființa pasăre.

Întâlnim în acest basm alte două transformări: transformarea calului eroului și prefacerea bătrânei cerșetoare, primul sau donator. Calul pe care trebuie să-l ia în călătoria lui protagonistul se transformă imediat ce a mâncat din jăratecul adus de fiul de crai, devenind un armăsar frumos și puternic. Jăratecul, simbolul focului dătător de putere care alunga slăbiciunea și purifică, declanșează transformarea acestui ajutor a crăișorului.

Bătrâna cerșetoare pe care o miluiește eroul și care îl învață cum să treacă etapele ante-inițierii, este, de fapt, Sfânta Duminica, metamorfozată. El o întâlnește a doua oară pe cerșetoarea – Sfânta Duminică în pragul ușii unei căsuțe singuratice de pe un ostrov din mijlocul unei mari: „spre mai mare mirarea lui, nu mai iaca-l întâmpina în pragul ușii cerșetoarea căreia îi dăduse el un ban de pomană, înainte de pornirea lui de acasă.”12 Scopul acestor transformări este acela de a testa înțelepciunea eroului, de a observa dacă el are capacitatea de a face diferența dintre aparență și esență, dar și de a-i încerca bunătatea sufletului (prin miluirea bătrânei).

Motivul donatorului prefăcut e folosit și în basmul lui Andersen. Eliza protagonista din Lebedele, întâlnește în pădure, spațiul specific basmului, o bătrână care îi dezvăluie secretul fraților ei și o conduce spre locul în care va putea să-i întâlnească. Eroina se visează mai târziu în palatul unei zâne, zâna Morgana, care îi arata cum va putea dezlega vraja prin care frații săi fuseseră transformați în lebede „Zâna i-a ieșit înainte, frumoasa și strălucitoare, și totuși semăna cu baba din pădure care îi dăduse zmeura și-i spusese de lebedele cu coroane de aur pe cap.”13 Bătrâna din pădure este, de fapt, Zâna Morgana transformată. Ea este o ființa fabuloasă care asemenea Sfintei Duminici are capacitatea de a se transforma pentru a-i testa bunătatea fetei și dragostea pentru frații săi.

Eliza și cei unsprezece prinți au fost despărțiți printr-o vraja a mașterei lor care i-a prefăcut pe aceștia în lebede albe. Asemenea prințesei-broască sau a lui Făt-Frumos prefăcut în porc, prinții-lebede erau ființe necuvântătoare doar pe timpul zilei, noaptea redevenind oameni. Lebăda e simbolul luminii, al purității și al frumuseții, iar metamorfoza celor unsprezece frați în aceste pasări ne demonstrează că ei au atributele respective. Într-o altă poveste de Andersen Camaradul de călătorie, eroina e transformată într-o lebădă neagră, simbol al întunericului, spre a o pedepsi pentru greșelile făcute. Ea poate scăpa de blestemul care a prefăcut-o în pasare doar prin cufundarea de trei ori în apa purificatoare, curățându-și sufletul și trupul, penele negre transformându-se în pene de culoare albă. După aceasta „baie rituală”, fata metamorfozată în pasare redevine om. Transformarea apare ca metodă punitivă în acest basm.

Pentru a rupe vraja prin care frații săi fuseseră prefăcuți în lebede, Eliza alege drumul suferinței și reușește, prin sacrificiul său, să le redea prinților-lebede înfățișarea omenească.

Aurora, eroina basmului Contesei de Ségur, Aurora, Căprioara Bună și Dulce Pisoi trebuie să treacă printr-un lung sir de suferințe pentru a-și salva prietenii transformați în animale, pe cei care au educat-o și au îngrijit-o timp de aproape opt ani. Micuța prințesă nu știa, atunci când i-a întâlnit pentru prima data, că pisoiul, căprioara și gazelele servitoare erau oameni metamorfozați. Pentru ea, aceste ființe erau niște animale înzestrate cu darul vorbirii care o înțeleg și au grijă de ea. Existența liniștită a fetiței este tulburată de un papagal vorbitor. Pasărea are aici o conotație negativă, el aducându-i multă nefericire Aurorei. Prin intervenția sa, echilibrul existent se rupe, de fapt, dezechilibrul stabilit pentru că Dulce Pisoi, Căprioara Buna, papagalul și trandafirul reprezintă metamorfoze ce s-au petrecut înainte ca Aurora să pătrundă în pădurea magică. Papagalul este un vrăjitor transformat în pasăre, iar eliberarea lui din aceasta temniță simbolică poate fi făcută doar de Aurora, prin ruperea unui trandafir. Planta este, în acest basm, un simbol negativ. Dacă, în general, trandafirul semnifica viața, sufletul, iubirea, floarea din Pădurea florilor de liliac simbolizează inițierea malefică, fiind metamorfoza duhului rău al pădurii. Transformarea vrăjitorului în pasăre și a duhului în plantă reprezintă o metodă punitivă. Papagalul reușește folosind cuvinte lingușitoare să o determine pe Aurora să-i elibereze din capcana mineralului. Ea rupe trandafirul și în acel moment, totul ia o altă înfățișare: palatul devine ruină, firele de iarbă pietre, florile se prefac în mărăcini, pasările nu mai cânta. Aceste transformări, deși cauzează multă suferință, reprezintă începutul eliberării pădurii și a locuitorilor ei de sub influența vrăjitorului și a duhului cel rău. Convinsă fiind că și-a omorât binefăcătorii, fata este cuprinsă de regrete. Prin suferința ei amară, dar adevărată, Aurora transformă iarăși aspectul pădurii: pietrele și spinii devin mușchi moale și verde. Așadar, peisajul se modifica în funcție de sentimentele fetiței. Pentru a-și îndrepta greșeala, micuța prințesă face o călătorie istovitoare pe carapacea unei broaște țestoase. La capătul călătoriei, misterul ce învăluia Pădurea florilor de liliac se risipește deoarece suferința și abnegația eroinei îi transforma pe Căprioara Bună pe Dulce Pisoi și pe gazelele ce o serveau pe Aurora și aveau grija de palat în oameni, ei recăpătându-și înfățișarea de dinainte de metamorfoză. Cu toate că nu o greșeala a sa a cauzat transformarea, Aurora a fost aleasa să-i salveze, datorită calităților ei deosebite. Prin metamorfoza făcută de duhul cel rău și de vrăjitorul din Pădurea florilor de liliac s-a pierdut echilibrul inițial. Ruperea trandafirului a făcut ca lumea pe care o cunoștea prințesa sa dispară, dar a declanșat „îndelunga căutare a celui de al doilea echilibru”14 prin care ordinea se restabilea.

În basmele fantastice oamenii se pot transforma în animale, pasări sau plante. Uneori, prin aceasta prefacere eroul poate trece anumite etape ale ritualului inițiatic. Atunci când o ființă umană are ca strămoși totemici animale, pasări sau plante, prin metamorfozarea în animalul, pasărea sau planta-totem protagonistul afla tainele începuturilor și dobândește ajutorul înaintașilor. În anumite basme, eroii se căsătoresc cu oameni-animale sau cu oameni-pasări, ființe supranaturale înzestrate cu puteri deosebite, și, prin aceasta căsătorie ei desfac un blestem sau o vrajă, dar parcurg și un drum inițiatic. Metamorfoza poate avea și o funcție de identificare a trăsăturilor de caracter ale persoanei transformate deoarece acesta preia din calitățile sau defectele animalului sau pasării în care s-au prefăcut. „Pe baza metamorfozei se creează tipul de reprezentare a întregii vieți umane în momentele ei cruciale, de criză, în care omul devine altul”15. După această transformare omul devine inițiat deoarece a mai acumulat o experiență: ființa omenească nu mai poate fi aceeași de dinainte de metamorfoză pentru că perioada în care a fost altcineva sau altceva a fost nu numai o perioadă de cunoaștere, ci și de autocunoaștere.

Note:

Kernbach, Victor, Dicționar de mitologie generală, Editura Științifică și enciclopedica, București,1989, p. 339

Manolescu, Nicolae, Metamorfoze în Efemeride, colecția Teme, vol. 2, Editura Cartea românească, București,1975, p. 48

idem, p. 49

Chevalier, Jean, Gheerbrant, Alain, Dicționar de simboluri, vol. 2, Editura Artemis, București,1995, p. 296

ibidem

ibidem

Bîrlea Ovidiu, Mică enciclopedie a poveștilor românești, Editura Științifică și enciclopedică, București,1976, pp. 248 – 250

Papu Edgar, Motive literare românești, Editura Eminescu, București, 1983, p. 75

idem, pp. 75 – 76

Bîrlea Ovidiu, op. cit, p. 109

Chevalier, Jean, Gheerbrant, Alain, op. cit., vol. 2, p.207

Creangă, Ion, op. cit., p. 224

Andersen, Hans, Christian, Lebedele în Basme, Editura Ion Creangă, București, 1986, p. 103

Todorov, Tzvetan, Introducere în literatura fantastică, Editura Univers, București, 1973, p. 190

Bahtin Mihai, Probleme de literatură și estetică, Editura Univers, București, 1982, p. 329

Basmul – modalitate de manifestare a

eticului și a esteticului

Basmul, povestea despre întâmplările extraordinare ale unui erou ce are calități ieșite din comun, reprezintă unul dintre cele mai frumoase daruri ale înțelepciunii populare. Citindu-l, observăm că ni se prezintă un model comportamental deoarece toate probele prin care trece protagonistul, lupta cu forțele răului și victoria sa asupra lor, precum și trecerea etapelor inițierii și căsătoria, reprezintă elemente de credință populară plină de învățăminte.

Eroul, personajul cel mai bine reprezentat în basm, este cel care devine exemplul demn de urmat de către ceilalți. Adversarii săi, cei care îl fac pe acesta să se transforme, la sfârșitul peripețiilor, într-un om complet, integru, sunt personaje ce au sau nu înfățișare umană. Adjuvanții eroului reprezintă ființe care îl ajută pe erou să-și învingă adversarii. Eroul reprezintă binele, adversarii săi fiind adevărate întruchipări ale răului.

În basme se înfruntă două principii: cel al Binelui, reprezentat de erou și cel al Răului, întruchipat de adversarii săi, ceea ce dovedește că în creațiile populare, se acordă prioritate aspectelor morale în defavoarea celor estetice.

Valorile promovate în basmul popular sunt acelea ale comunității în care trăiesc receptorul și creatorul, în timp ce în cel cult, artistul are mai multă libertate. Arta populară respinge orice tip de inovații, mai ales cele din domeniul esteticii, prin care există posibilitatea ca să se rupă tradiția. În mentalitatea populară noul se acceptă foarte greu, așadar elementele estetice pătrunzând mult mai greu decât altele. Eticul, are în basme, o pondere mult mai mare decât esteticul. Acesta poate fi și o urmare a influenții creștinismului. Esteticul este redus la anumite descrieri cu rol demonstrativ ce ilustrează eroticul.

Basmul se construiește pe două raporturi antagonice: bine și frumos, pe de o parte, și rău și urât, pe de altă parte. Binele și frumosul reprezintă idealul omului obișnuit care dorește să acceadă spre integru, spre o condiție superioară, iar răul și urâtul simbolizează maleficul, principiul negativ absolut. Frumosul are, în concepția populară, mai multe accepțiuni: frumusețea fizică, frumusețea morală, frumusețea mediului înconjurător. Frumusețea reprezintă o caracteristică a feminității, bărbatul fiind apreciat mai ales pentru inteligența și abilitățile lui. Urâtul este reprezentat de adversari, care sunt fie răi (deci, urâți sufletește), fie sunt niște apariții monstruoase care stârnesc repulsie. Frumosul și urâtul devin, în basm, instrumente ale pedagogiei populare deoarece, după cântecele de leagăn, basmele și poveștile sun primele elemente de educație. „În orice lucru care trebuie făcut, în interesele cele mai înalte ale lui, ale societății, pentru a satisface instinctele cele mai nobile, este frumusețea și aceasta învățătură o duce el până la sfârșit: ea devine astfel un frâu moral.”1 Pentru oamenii din popor, o anumită faptă, un anumit lucru este frumos sau nu. Există lucruri care nu sunt interzise sau sunt pedepsite prin lege și, totuși, nu sunt făcute pentru că sunt urâte. Basmul comunică un anumit cod moral, fiind o narațiune cu caracter optimist, care demonstrează că răul este întotdeauna învins și că binele triumfă de fiecare dată. Așadar, putem spune că basmul este o creație populară ce ne înfățișează o conduită morală după care trebuie să ne ghidăm în viață pentru că cel bun este întotdeauna răsplătit, iar cel rău își primește de fiecare dată pedeapsa. Sursa de inspirație a basmelor a fost întotdeauna viața, cu toate întâmplările ei, bune și rele.

În basme, frumosul, care însumează și binele, reprezintă pozitivul. Această teorie potrivit căreia frumosul (esteticul) și binele (eticul) sunt identice apare încă din timpul antichității grecești, Xenophon în Memorabilea afirmând că ceea ce este frumos este și bun în același timp. Această suprapunerea celor două concepte s-a păstrat și în epoca medievală, Wladislv Tatarkiewicz susținând, în lucrarea sa Istoria Esteticii că „frumosul era mai mult sau mai puțin același lucru ca și binele […] Ele au fost unificate într-un concept unic kalokagathia, frumos-și-bun, care nu denotă două calități, ci una singură”2 Așadar, putem spune că întreaga creație artistică populară reprezintă dovada că această legătură între bine și frumos este una foarte puternică încă din cele mai vechi timpuri. Creatorii percep binele și frumosul ca un singur concept, unul esențial, chiar fundamental. Asemenea principiului bine-frumos, răul și urâtul se suprapun în mentalitatea popular, formând un singur principiu,cel malefico-urât. Pentru creatorii populari este imposibil ca o persoană frumoasă, să fie și rea sau una bună să fie urâtă.

Eroii sunt întotdeauna frumoși și buni, fiul de crai din Povestea lui Harap-Alb se deosebește total de spân, întruchipare a urâtului și răului. Era curajos și chipeș, voinic și milos, avea un suflet plin de bunătate. Protagonista basmului Amor și Psyche este cea mai frumoasă dintre cele trei fete ale împăratului, ea fiind asemănată cu însăși zeița frumuseții, Venus. Frumusețea fizică este dublată de o frumusețe morală deosebită, singurul ei „păcat” fiind curiozitatea excesivă. De o frumusețe aparte este Eliza, eroina basmului Lebedele de Hans Christian Andersen, „Când vântul se strecura printre tufele de trandafiri din grădină și șoptea: <<Cine-i mai frumos decât noi ?>> trandafirii clătinau din cap și spuneau: <<Eliza>>. Când vreo babă ședea duminică la ușă cu cartea de rugăciuni pe genunchi și vântul întorcea filele și spunea cărții <<Cine-i mai cucernic decât tine?>> cartea răspundea <<Eliza>>, și chiar așa era, cum spuneau trandafirii și cartea de rugăciuni. ”3 Trăsăturile comune ale tuturor protagoniștilor ar fi: frumusețea extraordinară, bunătatea și faptul că ei trezesc sentimente deosebite tuturor celor din jur. Eroii devin adevărate instrumente ale binelui prin care se pedepsește răul, anihilându-l.

Frumosul reprezintă îmbinarea miraculoasă dintre calitățile fizice desăvârșite și cele morale, acestea perfecționându-se pe parcursul călătoriei eroului. Protagonistul reprezintă o sinteză a eticului și esteticului, fiind frumos: tânăr, voinic și chipeș, și bun: generos și milos, modest și cinstit. Eroul de basm este ajutat și de factori supranaturali, instrumente și obiecte fermecate, animale înzestrate cu însușiri omenești și personaje fabuloase. Prin această îmbinare fantastică dintre frumos, bun și elemente supranaturale care funcționează ca puteri supranaturale ale eroului, autorii populari creează un singur principiu, cel al pozitivului, idealul spre care tind ascultătorii / cititorii. Acest principiu amintește de Kalokagathia grecească. Faptul că eroii sunt înfrânți pentru moment, nu reprezintă o negare a principiilor etice, ci posibilitățile pe care autorii le dau personajelor ca aceștia să-și dovedească superioritatea și un mijloc de a da victoriei valoarea care trebuie.

Rivalii din basme sunt descriși în basme, indiferent dacă acestea sunt culte sau populare, în aceiași manieră: sunt urâți și răi indiferent dacă sunt ființe supranaturale, descinzând din lumea fantasticului și având o înfățișare monstruoasă (zmeii, balaurii), sau reprezintă rude ale protagoniștilor.

Zmeul, adversarul lui Făt-Frumos este urât (din punct de vedere estetic) și rău (din punct de vedere etic), fiind o întruchipare a principiului negativ. Baba-Cloanța sau Ghenoaia reprezintă un alte exemple de personaje malefice. Răufăcătorul din Povestea porcului scrisă de Ion Creangă, adică stăpâna palatului în care locuia Făt-Frumos și cea care îl transformase în porc era o adevărată întruchipare a răului și urâtului. Bătrâna vrăjitoare este un adevărat simbol melefic. Ea are capacitatea de a închega apa și de a înălbi pe diavol, știe să facă multe lucruri magice care aveau efecte negative.

Putem observa ca protagoniștii au doar calității, fiind o întruchipare a binelui, în timp ce personajele negative au doar defecte, reprezentând păcatele fatale ale oamenilor, din basme lipsind personajele intermediare.

Eroul este o ființă miloasă, care salvează animale neajutorate de la moarte și le tratează omenește, ele devenind, mai târziu, auxiliile acestuia, însă este nemilos și crud cu zmeii sau cu membrii familiei sale care i-au făcut rău, pedepsindu-i fără milă (provocându-le moartea). El se perfecționează pe parcurs, dezvăluind calități nebănuite. Eroul este cel care restabilește ordinea în lume, omorând monștrii și înlăturând nedreptatea, dovedind că știe cum să învingă răul și să facă dreptate și dobândind dreptul de a fi conducător „… prin ajungerea eroului la cea mai înaltă poziție a orânduirii trecute creatorii basmului au vrut să pună în lumină, dezideratul că numai cel dotat ci însușiri excepționale trebuie să ajungă în vârful piramidei sociale.”4

Basmul reprezintă prin personajele sale și prin faptele acestora o adevărată lecție de etică și estetică. În basmele românești cei care reprezintă sinteza frumosului uman și a celui moral, adică a Frumosului și a Binelui, realizând astfel o suprapunere etico-estetică, sunt Făt-Frumos și Ileana Cosânzeana. Făt-Frumos este prototipul frumuseții masculine, dublată de o frumusețe sufletească extraordinară, în timp ce Ileana Cosânzeana reprezintă o întruchipare a frumuseții fizice fabuloase și a celei spirituale desăvârșite.

Urâtul, asociat în basme cu răul, reprezintă o altă modalitate de cunoaștere și celălalt mijloc de reprezentare a realității. Personajele negative fac obiectul categoriei estetice a urâtului. Deoarece ele sunt și rele, aceste ființe devin și subiecte ale cercetării etice. Urâtul poate fi înțeles doar în raport cu frumosul: dacă nu ar exista acesta din urmă, urâtul nu ar putea fi perceput. Urâtul reprezintă o negație a frumosului, un frumos opus celui pozitiv dacă se poate numi astfel, un alt fel de frumos. Karl Rosenkranz era de părere că urâtul „există ca frumos negativ”5 Așadar, reprezintă o formă grotescă, neplăcută a frumosului. Un exemplu elocvent este descrierea făcută de Ion Creangă, în Povestea lui Harap-Alb, unuia dintre cei cinci tovarăși năzdrăvani pe care eroul îi întâlnește în drum spre castelul lui Roș Împărat, lui Gerilă, „o dihanie de om”: „omul acela era ceva de speriat: avea niște urechi clăpăuge și niște buze groase și dăbălăzate. Și când sufla cu dânsele, cea de deasupra se răsfrângea în sus peste scăfârlia capului, iar cea de dedesubt atârna în jos, de-i acoperea pantecele.”6 Acest personaj este mai mult grotesc decât urât și reprezintă o anomalie a naturii. El este răzbunător doar atunci când un alt personaj fabulos îi reproșează ceva. Urâtul este necesar în basm, pentru că doar așa, prin antiteză cu personajele pozitive, sinteză a binelui și frumosului, se valorifică însușirile și calitățile protagoniștilor. Fără urât ca simbol al principiului negativ, urâtul și răul, principiul pozitiv nu ar avea termen de comparație, iar basmul nu ar mai fi o lecție de etică și estetică. Urâtul se exprimă într-un anumit mod și nu își ascunde semnificația. El se opune frumosului și binelui, fiind, din punct de vedere etic, o manifestare a răului, iar din punct de vedere estetic, reprezintă o manifestare a „frumosului negativ”, cum spunea Karl Rosenkranz în lucrarea sa, simbolizând o plăcere inversă.

Toate peripețiile prin care trece eroul reprezintă modele etice pentru ascultători. Basmul ne învață cum să evităm greșelile și capcanele și ne demonstrează că binele învinge întotdeauna răul. Prin basm se dorește perfecționarea morală a oamenilor prin ridicarea sufletului acestuia deasupra materialului, purificându-l. Dacă sufletul și-ar învinge patimile, atunci el s-ar înălța într-o lume pură, și-ar regăsi frumusețea primordială și ar putea accede la Binele universal.

Atât, cele două categorii etice, binele și răul, cât și cele două, estetice, frumosul și urâtul, sunt subiective. Cu toate acestea nu putem considera că gustul, ca și categorie estetică, exista în perioadele în care au fost create basmele, deoarece arta nu se detașase de mitic și de ritual. Basmul, asemenea întregii creații populare, cu excepția miturilor, era o prelungire în profan a sacrului. Gustul nu se suprapunea cu moda sau moravurile, ci era o formă prin care se manifestă eticul și esteticul. În încercarea lor de ale obiectiva, autorii populari le-au exagerat, îngroșând tușele la maxim. Noi considerăm ceva frumos numai dacă ne încântă simțurile, dacă ne place. În basm ne plac protagoniștii pentru că astfel i-au descris autorii populari. Cum să nu-ți placă Făt-Frumos, prototipul frumuseții masculine? Cum să nu ne încânte bunătatea, curajul, milostenia sau hărnicia lui? Personajele negative nu ne plac deoarece întruchipează ceea ce dorim să evităm în viața de zi cu zi: urâțenia fizică și răutatea. Urâtul apare în contrast cu frumosul, și dacă frumosul reprezintă completul, atunci urâtul reprezintă ceva nefinalizat. Dacă frumosul înalță sufletul spre idealul desăvârșirii, urâtul îl coboară în haosul primordial, într-o lume nedefinită, sălbatică și grotescă. Prin frumos ne despărțim, pentru o clipă de cotidian și intrăm în lumea desăvârșirii, iar prin urât ne amintim de existența noastră de simpli muritori, într-o lume dominată de micime. Frumosul înseamnă perfecțiune, iar opusul său urâtul simbolizează tot perfecțiunea, dar perfecțiunea negativă. Dacă protagonistul reprezintă perfecta simbioză dintre bine si frumos, răufăcătorul semnifică legătura nu mai puțin perfectă dintre rău și urât. Triumful binelui-frumos asupra răului-urât nu înseamnă că pozitivul domină negativul, ci încrederea în dreptate.

Dacă în arta culta frumosul înseamnă și „florile de mucigai” ale lui Arghezi sau descrierile maligne ale lui Zola, în lumea artei populare frumosul reprezintă frumusețea fizică desăvârșită însoțită de cea morală completă. „Frumusețea înțelepciunii împreună cu alte ipostaze ale frumosului, frumosul uman și frumosul natural, formează un triptic, având în centrul atenției, ca valoare supremă, universul frumosului omenesc, întruchiparea expresivă a Binelui, Adevărului și Frumosului.”7 Acest ideal reprezintă frumosul în totalitatea aspectelor sale, în forma sa completă, frumosul deplin.

În basm eticul are o pondere mai mare decât esteticul, frumosul nu poate fi considerat o reprezentare a sentimentului moral sau un efect al religiei creștine. În basm este nevoie de frumos pentru că, doar așa , putem să ne însușim învățăturile morale, prin prezența unor personaje frumoase estetic, altfel, eticul nu și-ar atinge scopul deoarece nu ar ajunge la sentimentele noastre cele mai adânci. Așadar putem spune că eticul reprezintă rațiunea, în timp ce esteticul reprezintă simțirea, iar protagoniștii și adversarii lor întruchipează exact această îmbinare raționalo-sensibilă.

Frumosul, ca manifestare a esteticului, este prezent în basm spre a ilustra eroticul și economicul. Dacă cel dintâi este reprezentat prin eroi și rivali, economicul apare în basme sub forma descrierilor palatelor zmeilor sau ale eroilor înzestrați cu puteri miraculoase. Acestea reprezintă adevărate locuri ale bogăției și frumosului artistic. Palatul în care pătrunde Psyche, eroina basmului lui Apuleius, Amor și Psyche este, parcă, un spațiu de pe un alt tărâm: „tavane îmbrăcate în tăblii artistic sculptate în fildeș și în lemn de lămâi, sunt susținute de coloane de aur. Toți pereții sunt în întregime acoperiți cu basoreliefuri în argint, reprezentând animale sălbatice și domestice. […] Pardoseala însăși formează un mozaic de pietre prețioase de toate culorile,[…] pereții, în întregime din blocuri de aur masiv, strălucesc cu strălucirea care le e proprie, încât acest palat s-ar lumina singur.”8 Aceste locuri, dincolo de orice realizare omenească, subliniază dorința oamenilor simpli de a-și depăși condiția, de a accede la o altă existență, cea în care magicul, prin strălucire și bogăție, domină totul. În aceste descrieri totul strălucește, palatele sunt somptuoase, iar materiale de construcție (aur, argint, pietre prețioase) atrag atenția cititorului producându-i o plăcere estetică și transportându-l într-o altă lume, lumea bogățiilor supranaturale. Se poate spune că, nu știm exact dacă aceste construcții sunt într-adevăr frumoase sau nu din punct de vedere estetic, dar ele sunt considerate deosebite datorită modului în sunt prezentate. Ceea ce îi încântă pe ascultători nu este, de fapt, materialul valoros din punct de vedere estetic cum ar fi aurul, argintul sau pietrele prețioase, ci cantitatea lor, strălucirea. Și totuși, esteticul este, în basm, o altă formă de educație morală, deci un alt fel de etic, deoarece acela care dovedește că întruchipează binele și frumosul, dobândește toate bogățiile. Așadar „educația estetică se integrează aspirației spirituale plenitudinare. Finalitatea educației estetice vizează participarea la ceea ce numim de atâtea ori, simplu, dar adevărat, formarea spirituală a omului nou, îmbogățirea creatoare a disponibilităților lui sufletești.”9

În basm, natura este umanizată, devine un personaj sau o prelungire a stărilor sufletești ale protagoniștilor. De cele mai multe ori, în natură, eroul găsește sprijinul necesar pentru a-și învinge dușmanii sau aceasta, prin imaginea ei, prevestește ceea ce se va întâmpla. În Povestea lui Harap-Alb, ultima întâlnire a eroului cu Spânul, personajul negativ, care reprezintă și momentul în care îl acceptă pe acesta ca slujitor, se petrece într-o pădure întunecată și înfricoșătoare. Prin conturarea acestui tip de peisaj, peisajul umanizat, creatorul își manifestă dorința de a crea un spațiu estetic propriu, construit de el, nu unul deja existent făcut de natură.

Basmul reprezintă o creație etico-estetică prin care copilul învață să prețuiască frumosul și binele, și cum să respingă urâtul și răul. Deși calitățile și defectele actanților și frumusețea fizică sau urâțenia lor este exagerată, basmul se bazează pe real, își are izvoarele în realitate. Această creație artistică, cultă sau populară, are un rol educativ, și, unul de educare al gustului ascultătorilor sau cititorilor, aceștia învățând ce înseamnă armonia. „Arta zilelor noastre”, sublinia Gillo Dorfles, „și-a pierdut o bună o parte din valorile sale conceptuale și raționale, pentru a scoate în evidență pe cele sonore, fonetice sau cel puțin pe cele ale unei semanticități derivate din contextualitatea cuvintelor sau dintr-o des-contextualizare a lor.”10 Basmul respinge tocmai această „contextualitate a cuvintelor”, totul având un rol bine definit în cadrul său, bazat pe concepte bine sistematizate și pe finalități obiective.

Eticul și esteticul reprezintă modalități ale cunoașterii, mijloace prin care omul învață, încă de mic, cum trebuie să se comporte, aflând, din basm, modul în care este structurată lumea. Prin basme, omul se pregătește să devină un membru adevărat al comunității din care face parte, care știe care sunt valorile acesteia, valori pe care și le-a însușit încă de mic. Arta are un adevărat efect terapeutic, deoarece atunci când pătrundem în lumea ei, uităm de existența noastră de oameni obișnuiți, încercând, apoi, de cele mai multe ori, să urmăm exemplele oferite de literatură. Arta ne schimbă concepția despre lume și viață, ne dăruiește valorile sale și, astfel, ne educă. Așadar, basmul, are o utilitate din punct de vedere moral (etic) și din punct de vedere estetic deoarece, citindu-l sau ascultându-l, ne educăm. Literatura populară avea drept obiectiv perfecționarea morală a sufletului prin eliberarea de material; sufletul s-ar fi integrat, astfel, într-o lume perfectă, regăsind idealul de Frumos (binele-și-frumosul).

Note:

Iorga, Nicolae, articolul „Frumosul” în concepția poporului în Frumosul românesc în concepția și viziunea poporului, Editura Eminescu, București, 1977, p. 9

Tatarkiewicz, Wladislav, Istoria Esteticii, vol. II, Estetica medievală, Editura Medidiane, Buc., 1978, p. 419

Andersen, Hans, Chirstian, Lebedele în Basme, Editura Ion Creangă, București., 1986, p. 96

Bîrlea, Ovidiu, articolul Basmul românesc în Frumosul românesc în concepția și viziunea poporului, Editura Eminescu, Buc., 1977, p. 64

Rosenkranz, Karl, O estetică a urâtului, Editura Meridiane, Buc., 1984, p. 35

Creangă, Ion, Povestea lui Harap-Alb în Amintiri, Povești, Povestiri, Editura Flamingo GD, Buc., 2001, pp. 238 – 239

Bîrlea, Ovidiu, art. cit, p. 290

Apuleius, Măgarul de aur, Editura pentru literatură, Buc., 1968, pp. 108 – 109,

Smeu, Grigore, Repere estetice în satul românesc, Editura Albatros, Buc., 1973, p. 192

Dorfles, Gillo, Estetica mitului, Editura Univers, Buc., 1975, p. 21

Concluzii

Ori de câte ori citim un basm pătrundem într-o lume fantastică în care eroii, ființe alese, trec prin întâmplări extraordinare, iar adjuvanții și rivalii lor, personaje fabuloase, sunt înzestrați cu daruri miraculoase și cu puteri deosebite. În orice basm, răul este pedepsit, binele triumfă, iar eroul își depășește condiția, devenind, în final, conducător. Pentru a putea fi împărat, rege sau crai, protagonistul trebuie să depășească anumite încercări, trebuie să parcurgă anumite etape ale drumului devenirii. Indiferent de motivul enunțat la începutul fiecărui basm, eroul pleacă întotdeauna la drum : fiul de crai din Povestea lui Harap-Alb dorește să ajungă la unchiul său, la celălalt capăt al lumii, deoarece acesta nu avea moștenitori la tron; Psyche, eroina din basmul Amor și Psyche și Ivan, protagonistul basmului Prințesa Roasca-Broasca, vor să-și regăsească soțul și, respectiv soția, pe care i-au pierdut ce urmare a unei greșeli; Eliza, din Lebedele speră ca prin suferința ei să le redea fraților săi, metamorfozați în lebede, înfățișarea pierdută ca urmare a unei vrăji făcute de mama vitregă; Aurora, din basmul Contesei de Ségur dorește să se întoarcă la palatul tatălui său, regele Blând. Drumul pe care îl au de parcurs eroii de basm nu este unul obișnuit, ci unul inițiatic. Traversând spații fabuloase, munți cu păduri întunecate, câmpii însorite sau ape miraculoase și depășind diferitele încercări la care îi supun adversarii lor, eroii parcurg, de fapt, etapele ritualului de inițiere. Inițierea reprezintă totalitatea probelor pe care un neofit trebuie să le treacă pentru a atinge starea de inițiat. Fiecare protagonist parcurge mai multe etape de inițiere: Harap-Alb trece prin trei încercări (obținerea salatelor din Grădina ursului, a cerbului solomonit și a fetei Împăratului Roș), Venus o supune pe Psyche la patru probe (alegerea semințelor dintr-o grămadă, obținerea lânii de aur, umplerea unei cupe de cristal cu apă și aducerea unei cutii cu darul frumuseții din Infern), Eliza trebuie să păstreze tăcerea în timpul în care va lucra la cămășile din urzici care vor dezlega vraja mașterei, Aurora trebuie, de asemenea, să treacă proba tăcerii, iar Ivan, fiul de țar, este nevoit să facă o călătorie istovitoare în care nu va avea alt mijloc de îndrumare decât un ghem care îl va purta spre tărâmuri fabuloase. La capătul călătoriei inițiatice, după ce vor fi depășit toate probele, eroii dobândesc starea de inițiat, simbolizată de căsătorie și încoronare. Protagoniștii nu străbat, în drumul lor, doar spații din lumea noastră, ci ajung și pe celălalt tărâm, în lumea morților. Făcând această călătorie, ei sunt inițiați în tainele vieții și ale morții. Nici un erou nu rămâne prizonier în lumea de dincolo, ci se întoarce în lumea celor vii, având o cunoaștere completă deoarece înțelege misterele existenței și primește o parte din înțelepciunea strămoșilor. Fiecare probă depășită reprezintă însușirea unei noi forme de cunoaștere, drumul lor fiind atât unul fizic, cât și unul spiritual. În fiecare basm există adjuvanți și rivali. Auxiliile eroului întruchipează calitățile și abilitățile acestuia, iar donatorii sunt cei care îl îndrumă pe calea înțelegerii tuturor formelor de existență, cu ajutorul lor protagonistul dobândind o cunoaștere pozitivă. Rivalii acestuia îl ajută să descopere toate aspectele vieții, dezvăluindu-i și cealaltă formă de cunoaștere, cea malefică. Prin metamorfoză, o temă frecventă în basm, separația dintre trup și suflet dispare, iar un spirit se poate transforma în animal, pasăre sau plantă, în funcție de dorințele sale. Cu ajutorul ei, eroul învață să facă distincția între aparență și esență și are acces la o altă formă a cunoașterii, acvatică, minerală sau celestă, în funcție de transformarea întâlnită. Toate întâmplările extraordinare prin care trec eroii sunt specifice basmului; călătoria în lumea de dincolo, metamorfoza, capacitatea eroului de a comunica și de a se înțelege cu animalele, întâlnirea cu personajele fabuloase, nu îi miră deloc pe ascultători. Lumea basmelor este o lume care tinde către perfecțiune: binele învinge întotdeauna răul, eroii câștigând , de fiecare dată lupta cu adversarii lor. Dacă cei din urmă sunt pedepsiți exemplar, protagoniștilor li se acordă cea mai înaltă distincție pe care o poate primi un om: ei devin conducători, îndrumători ai unei comunități. În basme sunt ascunse credințe populare străvechi și ritualuri magice a căror semnificații s-au pierdut. Așadar, putem considera basmul o poveste sacră spusă laic în care peripețiile prin care trece protagonistul nu sunt altceva decât etapele ritualului străvechi de inițiere.

Opere studiate

Andersen, Hans, Christian, Lebedele în Basme, Editura Ion Creangă, București., 1986

Apuleius, Măgarul de aur, Editura pentru literatură, București., 1968

Creangă, Ion, Povestea lui Harap-Alb în Amintiri, Povești, Povestiri, Editura Flamingo GD, Buc., 2001

Povestea porcului în Amintiri, Povești, Povestiri, Editura Flamingo GD, București., 2001

Contesei de Ségur, Aurora, Căprioara Bună și Dulce Pisoi, în Povești cu zâne, Editura

Delta, Jibou, 2001

Prințesa Roasca-Broasca, prelucrare de M. Bulatov în Povești fermecate rusești,

Editura Ion Creangă, București., 1990

Bibliografie critică

Bahtin, Mihai, Probleme de literatură și estetică, Editura Univers, București., 1982

Bîrlea, Ovidiu, Mică enciclopedie a poveștilor românești, Editura Științifică și

enciclopedică, București, 1976

art. Basmul românesc în Frumosul românesc în concepția și viziunea poporului, Editura Eminescu, București, 1977

Călinescu, G, Estetica basmului, Editura Pentru literatură, București, 1965

Chevalier, Jean, Gheerbrant, Alain, Dicționar de simboluri, vol. I, II, III, Editura

Artemis, București, 1995

Cizek, Eugen, Evoluția romanului antic, Editura Univers, București, 1970

Istoria literaturii latine, Editura Societatea „Adevărul S. A”, București., 1994

Constantinescu, Mircea, Triumful lui Făt-Frumos, Editura Albatros, București, 1979

Constantinescu, Nicolae, Ion Creangă, Povestea lui Harap-Alb, colecția Texte

comentate, Editura Albatros, București, 1983

Cristea, Valeriu, Spațiul în literatură, Editura Cartea românească, București, 1979

Dorfles, Gillo, Estetica mitului, Editura Univers, București, 1975

Eliade, Mircea, Aspecte ale mitului, Editura Univers, București, 1978

Evseev, Ivan, Dicționar de magie, demonologie și mitologie românească, Editura

Amarcord, Timișoara, 1998

Iorga, Nicolae, articolul „Frumosul” în concepția poporului în Frumosul românesc în

concepția și viziunea poporului, Editura Eminescu, București, 1977

Kernbach, Victor, Dicționar de mitologie general, Editura Științifică și enciclopedică,

București., 1989

Kiriac, I., Mythologie, Editura Cartea românescă S. A., București, 1926

Manolescu, Nicolae, Metamorfoze în Efemeride, colecția Teme, vol. 2, Editura Cartea

românescă, București, 1975

Post-scriptium la „Lumea poveștilor” în Julien Green și strămătușa mea, colecția Teme, vol. 5, Editura Cartea românescă, București, 1984

Mensil, Marianne, Les héros d`une fête. Le beau, la bête et le tzigane, apud.

Constantinescu, Nicolae, Ion Creangă, Povestea lui Harap-Alb, colecția

Texte comentate, Editura Albatros, București, 1983

Oișteanu, Andrei, Grădina de dincolo. Comentarii mitologice la basmul Harap-Alb,

Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1980

Papu Edgar, Motive literare românești, Editura Eminescu, București, 1983

Propp, V. I., Morfologia basmului, Editura Univers, București, 1970,

Rădăcinile istorice ale basmului fantastic, Editura Univers, București, 1973

Rosenkranz, Karl, O estetică a urâtului, Editura Meridiane, București, 1984

Roșianu, Nicolae, Stereotipia basmului, Editura Univers, București, 1973,

Eseuri despre folclor, Editura Univers, București, 1981,

Smeu, Grigore, Repere estetice în satul românesc, Editura Albatros, București, 1973

Tatarkiewicz, Wladislav, Istoria Esteticii, vol. II, Estetica medievală, Editura

Medidiane, București, 1978

Todorov, Tzvetan, Introducere în literatura fantastică, Editura Univers, București, 1973