. Proza Scurta A Lui Eugen Barbu

CUPRINS

Capitolul I

NUVELE REALIST-SOCIALISTE………………………………………2

Capitolul II

NUVELE CU TEMATICĂ SPORTIVĂ…………………………………12

Capitolul III

NUVELE CU TEMATICĂ MARȚIALĂ………………………………..17

Capitolul IV

NUVELE CU TEMATICĂ RURALĂ…………………………………..25

Capitolul V

CICLUL GRIVIȚEI………………………………………………………31

Capitolul VI

NUVELE EROTICE……………………………………………………..38

Capitolul VII

CICLUL FANARIOT ȘI HAIDUCESC…………………………………41

BIBLIOGRAFIE…………………………………………………..49

CAPITOLUL I

NUVELE REALIST-SOCIALISTE

Romancier și nuvelist, poet, reporter cu inflexiuni lirice, Eugen Barbu a creat o operă proteică, de valoare inegalabilă, cu câteva vârfuri ale creației demne de luat în seamă.

Barbu a devenit un fenomen literar, după ce se afirmase ca scriitor. Folosind strategiile persuasiunii, mecenatului și reclamei, admirat și respins cu tărie, el este o personalitate și în cultura și în viața cotidiană românească. Eugen Barbu a scris în toate genurile literare: pamflete, a depășit frontierele esteticului prin cronici sportive, lucrări de popularizare, biografii. După propriile mărturii – lucrează la mai multe texte deodată. Textele pe care le produce sunt metonimice, fragmentele, cuvintele, propozițiile, capitolele, personajele etc. – tind să devină un întreg.

Ca nuvelist, Eugen Barbu debutează postbelic, în periodice și în volum, scriind în manieră realistă o bună proză de observație, cu personaje conturate, verosimile.

După tematică și mediu, nuvelele lui Eugen Barbu pot fi clasificate în: nuvele realist-socialiste, nuvele cu tematică sportivă, nuvele cu tematică marțială, nuvele cu tematică rurală, nuvele ce intră în Ciclul Griviței și nuvele ce constituie Ciclul fanariot și haiducesc.

Debutul autorului stă sub însemnele realismului-socialist și îl constituie nuvela Gloaba (1955), republicată mai apoi sub titlul Munca de jos în volumul Oaie și ai săi (1958). După cum observă Ov. S. Crohmălniceanu, „toate nuvelele se petrec într-un mediu autentic muncitoresc, au ca eroi muncitori la S.T.B., ceferiști din tată în fiu, tipografi, lăcătuși etc..” Antonică din Munca de jos e un vechi linotipist, pe care tocmai mândria de clasă și morala comunistă îl ajută să se regăsească și să se ridice la nivelul așteptărilor celorlalți. Cristache, invalidul din nuvela Truda, e tramvaist, conduce un vagon cu cai al societății comunale și moare într-o ciocnire cu armata în timpul grevei generale din 1920. Nenea Alecu e de 30 de ani zețar în tipografia domnului Bazilescu (Un om bătrân). Tereza, din nuvela cu același nume, este o fată de la țară, dar fugită de mică la oraș, lucrând ca spălătoreasă, căsătorită cu un lăcătuș comunist, s-a proletarizat de mult și participă chiar la lupta ilegală. Sabina din Casă nouă este lucrătoare la laboratorul din ofset din tipografie. Toată povestea căsniciei nefericite cu care se confruntă se desfășoară pe fondul unei vieți de muncă. În sfârșit, Oaie este acar la calea ferată unde intră pe rând și feciorii săi.

În legătură cu personajele nuvelelor sale, Eugen Barbu declara într-un interviu: „[…] sunt bucuros că am putut să scriu câteva cărți despre oamenii simpli, în mijlocul cărora am crescut.”

Personajele nuvelelor realist-socialiste din volumul Prânzul de duminică aparțin aceluiași mediu muncitoresc, al periferiei. Naratoarea din Într-un loc de trecere a fost o slujnică, suportând multe neajunsuri și umilințe pentru a-și crește nepoata. Nenea Sofronie, un fost mahalagiu din Cuțarida (Oul) a bătut ca muncitor un record în producție și a ajuns deputat.

În Bătrânii mediul muncitoresc lipsește, decorul constituindu-l un sătuleț de pe litoral, în care vârstnicii satului sunt supuși privațiunilor și umilințelor de dragul banilor.

Nuvelele din volumul Oaie și ai săi, dar și nuvela Într-un loc de trecere, urmăresc evoluția personajelor de la condiția de supuși ai regimului capitalist, la cea de proletari gata pentru lupta de clasă. Nuvela încearcă să pună în evidență condițiile de trai (care erau mizere) și lipsa protecției sociale în societatea burgheză: „Lucram la un cârciumar, unul de avea restaurant pe Grivița […]. Trebuia să mă scol dimineață de tot, să mă duc să mă spăl, să mătur, să calc. Îmi dădeau o mâncare la prânz și după aia niște oase rupte! Seara ce crezi că făceam să mai scot un ban? Stam într-un loc de trecere, știi dumneata unde. Mai dădeam cu cârpa umedă pe jos, că la beție bărbații devin scârnavi…”. Prin această nuvelă se sugerează că regimul comunist oferea șansa oamenilor exploatați și umiliți de societatea burgheză de a se ridica, această fetiță ajungând doctoriță.

Antonică din Munca de jos, un foarte bun tipograf și membru de partid, duce o viață imorală prin adulter și alcoolism. Acesta nu ascultă de sfaturile tovarășilor de muncă, fiind pedepsit pentru purtarea sa „antisocială” și trimis la „munca de jos”. Este mutat la mașina 32, numită „Gloaba” din cauza vechimii și a proastei funcționări. Morala pe care i-o face Pârvan, topitorul de plumb, îl șochează: „Dacă vrei să știi, mă doare pentru tine. Noi suntem toți un grup, și asta nu-i o vorbă goală. Îți arde un deget, ustură și în creier. Părerea mea este că bine ți-au făcut. Să te înveți minte!”. Antonică se autocritică în timpul reparării mașinăriei. Există în această nuvelă o identitate simbolică între om și mașină, fiecare trebuie să devină folositor colectivității, să devină o parte constructoare a unei noi societății, cea comunistă. În zori, când mașina este reparată, Antonică se simte alt om. Dragostea pentru meserie i-a adus un nou început în viață: „Ascultă duduitul mașinii, pocnetul ritmic al pistoanelor, larma veselă a muncii de dimineață cu care este obișnuit, simte în nări mirosul industrial de ulei și n-are urechi decât pentru „Gloaba” lui. Nu ești mândru că ai înviat angrenajul ăsta de oțel, cu piesele lui care cântă acum cel mai frumos cântec care poate fi cântat vreodată? Adică tu nu ai demnitate, n-ai priceput încă nimic? O să lași să mai treacă o săptămână, două și o să te duci la Filipache să-i spui așa, din inimă: Mă, frățioare, ați fost ai dracului, dar ați avut dreptate! Bine mi-ați făcut!”.

În Truda apare din nou problematica luptei de clasă ce transformă indivizii. Eroul nuvelei, Cristache Cuțu, tramvaist la periferia Bucureștiului, este caracterizat de o profundă umanitate și dragoste de muncă: „De când se știa, nu trecea zi să nu facă ceva, că și truda asta avea un bine al ei, nu se putea fără ea […]”. Acest muncitor în vârstă e educat în spiritul supunerii față de stat, e un tip conservator care nu e cuprins de spiritul de revoltă al colegilor lui: „[…] de mârâit, nu mârâia, c-avea o vorbă a lui de om bătrân: <<Ce-i al meu, e pus deoparte! Mult, puțin, nu mă lasă statu’>>”. El refuză să participe la lupta de clasă, dar îmbunătățirea condițiilor de muncă și de trai îl împing, totuși, la acest pas și se alătură și el greviștilor, dar moare sub loviturile polițiștilor.

Truda se caracterizează prin sentimentalism, uciderea tramvaistului fiind menită să trezească afecțiunea publicului față de cei apropiați.

În Tereza este urmărită evoluția eroinei de la vârsta adolescenței până la maturitate, când ajunge să lupte alături de comuniști. Din fragedă tinerețe ea a avut de suferit de pe urma abuzurilor exploatatorilor și a lipsei de respect pe care au arătat-o: „Toți cred că sluga are sufletul ca o cârpă de șters ghete.” Astfel, îi place faptul că Oaie, „un bătrân de vindea gaz” îi spunea „domnișoară” și îl simpatiza pe viitorul ei soț pentru că „era primul bărbat care-și scosese șapca în fața ei”. În ciuda faptului că domnul Banculea, proprietarul, se purta urât cu ea, când acesta e pe moarte Tereza îl ajută. Soțul ei este arestat după greva de la Grivița și este ucis în închisoare, fapt pentru care va ajunge să lupte împotriva armatei naziste care amenința Bucureștiul.

În nuvela Un om bătrân, ne este prezentat modul în care muncitorii ripostă împotriva autorității pe care nu o recunosc. Acțiunea nuvelei îl constituie sabotarea tipăririi unui manifest oficial de către un grup de tipografi. Narațiunea scoate în evidență egoismul patronului Bazilescu (acesta făcându-și griji doar pentru reputația lui, cea a muncitorilor necontând) și caracterul corupt al angajaților poliției. La interogatoriu, bătrânul nea Alecu își sumă răspunderea pentru greșeala de tipar, pentru a-i salva pe tovarășii săi mai tineri. Această solidaritate dintre muncitori îl face pe acesta la fel ca pe Cristache Cuțu să se implice în lupta de clasă: „Câtă vreme șezuse aici și le auzise strigătele, vruse de câteva ori să termine odată și să mărturisească. Acum e hotărât. Va spune că el a scos litera. Totul e atât de simplu! De cei de dincolo mai e nevoie, el este un om bătrân. Nu au ce-i face. Or să-l țină câteva luni, or să-l judece, or să-l condamne că l-a ofensat pe Mareșal…”. În final, prin spiritul lor de echipă, cei care au fost acuzați reușesc să se opună autorității statului și planurilor egoiste ale patronului: muncitorii mai tineri refuză să semneze declarațiile conform cărora nea Alecu era vinovat și declară că ei au scos litera.

Transformarea proletarilor în eroi și condamnarea „dușmanului” aparțin unei formule literare comune în epocă. Această formulă apelează la „sentimentalismul latent, la fondul de reacție primitiv-sentimental al publicului, publicul credul și influențabil dorit de autorități.”

Sabina din Casă nouă e tot un personaj ce evoluează în mod previzibil. Nuvela este povestea căsniciei sale nefericite care se desfășoară pe fondul unei vieți de muncă. Sabina reușește să se despartă de Cristea, bărbatul care o brutaliza și o înșela, fiind ajutată de colectivul fabricii unde lucrează. De drama Sabinei se interesează cu discreție tovarășii de lucru; sprijinită de ei, Sabina se mută la laboratorul de ofset, apoi conduce o creșă, ca directoare, iar în cele din urmă, cu împrumut acordat de stat își ridică o „casă nouă”. În nuvelă există două planuri psihologice, și anume: pe de o parte, e suferința femeii care refuză să se destăinuie, iar pe de altă parte, e afecțiunea directă a colectivului de muncă și urmărirea, cu discreție, a dramei Sabinei. Nuvela se termină optimist, Sabina învinge suferința alături de colegii ei de muncă, care cred în capacitatea ei de a trece peste dramele propriei existențe.

Bătrânul Oaie din nuvela Oaie și ai săi este un personaj ce evoluează de la condiția de supus al statului burghez spre condiția de revoltat împotriva exploatatorilor. Oaie este un om iertător, pentru el cinstea și demnitatea sunt valorile supreme. Oaie pierde un fiu pe frontul de răsărit, îi este luat sub arme și al doilea băiat, iar fiului său celui mic, Zamfir, aprins de spiritul revoluționar îi spune: „Mă, tu să fii liniștit, să nu te amesteci, că eu așa am învățat de la tata: oala acoperită, nu dă gunoaie în ea […]. Noi să ne vedem de ale noastre. Ai o leafă a ta, ți-au dat de îmbrăcat, te-a strâns calea ferată de pe drumuri, să zici mulțumesc! Atât!”.

În conștiința lui Oaie se petrece o dramă a paternității: pierderea lui Gheorghe și pericolul de-al pierde și pe Zamfir, dornic de a se alătura comuniștilor. „Drama lui Oaie nu ia proporții și se rezolvă fericit, dar fără idilism. Mersul precipitat al istoriei, răsturnarea vechilor valori […], spulberarea puterii discreționare a jandarmilor introduce în universul limitat al bătrânului Oaie valori noi.”

La transformarea lui Oaie contribuie mulți factori, dar ceea ce șochează este actul de dreptate la care asistă când muncitorii din gară îi ajută pe țăranii moldoveni să-și recapete porumbul confiscat de jandarmi. În nuvelă, evoluția personajului este punctată de două momente esențiale care-și ca mediu de desfășurare prăvălia lui Pârvilie. Un prim moment îl constituie cumpărarea pachetului de tutun clasa a II-a care este un lux pentru Oaie, iar apoi, după „Eliberări”, cumpărarea mult visatului pachet de tutun clasa I, care simbolizează accederea la o condiție superioară a celor oprimați.

Bătrânul Oaie, simpsistă când muncitorii din gară îi ajută pe țăranii moldoveni să-și recapete porumbul confiscat de jandarmi. În nuvelă, evoluția personajului este punctată de două momente esențiale care-și ca mediu de desfășurare prăvălia lui Pârvilie. Un prim moment îl constituie cumpărarea pachetului de tutun clasa a II-a care este un lux pentru Oaie, iar apoi, după „Eliberări”, cumpărarea mult visatului pachet de tutun clasa I, care simbolizează accederea la o condiție superioară a celor oprimați.

Bătrânul Oaie, simplu spectator sau chiar opozant la ceea ce se întâmplă în jurul lui (aplicarea reformei agrare, rezolvarea problemei țăranilor înfometați, campania împotriva tifosului), pricepe că totul s-a schimbat și îi strigă fostului jandarm Niculcea: „[…] Am înțeles că nu mai trebuie să-mi fie frică de nimeni. Că s-a terminat cu poruncile altora. Acum noi, ăștia, coate-goale, hotărâm totul. Așa că să poftească cine vrea să întoarcă lucrurile pe dos, că nu se mai poate.”

În această nuvelă este folosită o expresie literală numită „drumul spinos al înțelegerii”. Această formulă presupune existența unui individ care se adaptează mai greu schimbărilor istorice, fie din cauza mentalității vechi, fie din lașitate. Toți acești oameni de bună-credință, dar fără experiența revoluționară, se află pur și simplu într-o eroare de interpretare de logică sau de înțelegere […]. La fiecare dintre acești <<rătăciți>> (țărani săraci, nou veniți în fabrică, femei ținute în obscuritate) totul e reversibil, totul se iartă.”

Există în nuvelele realist-socialiste ale lui Eugen Barbu câteva personaje negative: domnul Bazilescu, patronul tipografiei din Un om bătrân, care apare ca un stăpân de sclavi ce se îmbogățește din truda copiilor care lucrează în fabrică, jandarmul Niculcea și sublocotenentul Petrescu din Oaie și ai săi, cei care confiscă fără milă porumbul moldovenilor înfometați numai pentru a isca o revoltă împotriva comuniștilor și domnul Banculea, proprietarul de imobile din nuvela Tereza, care o chinuie fără motiv pe neajutorata lui chiriașă, Tereza.

În nuvela Oul din volumul Prânzul de duminică apare ca personaj principal un comunist, fără dilemele și conflictele interioare ale personajelor din alte nuvele. „Nenea” Sofronie a pornit de jos (fost muncitor în Groapă) și are ca trăsături esențiale omenia și hărnicia. El se face remarcat prin calitățile sale profesionale și ajunge deputat. În nuvelă se sugerează posibilitățile pe care le oferă sistemul comunist (Partidul) oamenilor merituoși, astfel „nenea” Sofronie povestește încântat: „Am cerut la partid casă. <<Îți dăm, mi-au spus, numai să ai puțină răbdare.>> Am și avut. Joia de-a trecut, numai că mă pomenesc cu unul de la Sfatul Popular: <<Dumneata ești cutare și cutare?>> […] <<Că nu mi-ați fi dat casă?>> M-a urcat într-o mașină, și ce crezi că mi-a arătat: o căsoaie cu balcoane, numai ferestre.”

În nuvelă „nenea” Sofronie povestește o întâmplare banală, dar cu semnificație. În ziua inaugurării noii locuințe trebuia să fie tăiată o puicuță cumpărată tocmai pentru această ocazie. Din cauză că aceasta face un ou, Sofronie vrea să o cruțe. Din neglijența acestuia însă, puicuța mută este tăiată într-un moment în care el lipsea. Puicuța pare să simbolizeze pe cei muți și mulți, dar care din nepăsare sunt nimiciți. Sofronie regretă tăierea puicuței pentru că această fusese sacrificată dintr-o greșeală tipic burgheză.

În nuvela Bătrânii, banul ajunge să pângărească chiar și locurile cele mai ferite. În satul pierdut de pe litoral, personajul-narator revine în fiecare an, atras fiind de farmecul locului, creat în mare măsură de izolarea localității. Cu un an înainte de a fi martor la schimbarea produsă de invazia burghezilor în sat, turistului-narator i se oferă o imagine zguduitoare: „În ultima zi a primei vacanțe am văzut un lucru îngrozitor […]. Deodată s-a făcut lumină, pâcla a fugit spre larg; și din malul de lut al falezei s-au ridicat ultimele rândunele negre și rotunde, strigându-se. Cerul s-a umplut de bolovani, parcă și pe nisip au început să cadă puii mai slabi, care nu puteau să zboare. Rândunelele mai bătrâne îi ucideau cu câte o lovitură de cioc în cap.” Sacrificarea „puilor” slabi este o metaforă care se aplică și de acești locatari, care îi expediază în grădini pe bătrâni, pentru a face loc turiștilor bogați: „În fiecare grădină se află câte un pat de lemn, făcut la repezeală și acoperit cu paie. În porțile dărăpănate stăteau patriarhii, privind marea.” Paznicul de la cherhana spune: „De ei nu mai are nevoie nimeni.” Ni se sugerează că într-o societate în care banul e rege se aplică selecția naturală. Se luptă pentru supraviețuire prin sacrificarea celor mai slabi.

Autorul îi prezintă pe muncitori, care de altfel sunt și eroii săi, în ambianța curentă a existenței lor, în cartierele unde locuiesc, în atelierele și întreprinderile unde lucrează, cu îndeletnicirile zilnice, cu rudele, prietenii și obiceiurile lor. Eugen Barbu este unul dintre cei mai interesați exploratori ai problematicii sufletești care frământă conștiința muncitorului.

Oamenii lui Eugen Barbu sunt personajele tradiționale ale nuvelei românești în alte condiții istorice. Oameni cumsecade, blajini, dar destinați unei existențe monotone, triste, ei vor să transforme această viață pe care n-o mai acceptă. Ei devin din personaje eroi.

Matei Călinescu spunea că „[…] Eugen Barbu nu descrie o realitate indiferentă, rece, în care existența eroilor săi să se desfășoare văzută din exterior, ci o realitate trăită, valorificată continuu de percepția acestora, modificată de ei. De aici acel sentiment că avem de-a face în proza lui Eugen Barbu cu o realitate integrată unei viziuni muncitorești, împărtășită de scriitor și obiectivată artistic […].”

Ceea ce dă farmec și autenticitate nuvelelor lui Eugen Barbu, în care se reflectă procesul de trezire și creștere a conștiinței de clasă, este fina intuiție psihologică. „Eroii nu se transformă la comandă […]. Această transformare a conștiinței se face în structuri care nu seamănă congenital una cu alta.”

În ceea ce privește limbajul personajelor din nuvelele realist-socialiste ale lui Eugen Barbu este destul de diferit. În nuvelele Truda și Oaie și ai săi regăsim „expresia populară, pitorească și mustoasă”, iar în Munca de jos și Un om bătrân întâlnim o autentică vorbire muncitorească. Astfel, sunt folosite locuțiuni și expresii din limba vorbită uzuală, populară și familiară: „a o întinde”, „a bălmăși”, „a fi groasă”, „a lăsa lat” (pe cineva), „a da fălcărița” (în cineva), „a avea ac de cojocul” (cuiva) etc.. În strânsă legătură cu expresiile de mai sus, avem următoarele cuvinte familiare și populare: „barim”, „acilea”, „colea”, „țigari”, „zăltat”, „zgaibă” etc..

Eugen Barbu excelează în prezentarea unor tablouri de ritual păgân (petrecerea țiganilor de Gorban sau episodul „trenului foametei”). Conflictul țăranilor înfometați cu jandarmeria care caută să provoace dezordini și vărsare de sânge și rezolvarea incidentului de către comuniști constituie partea cea mai reușită din Oaie și ai săi. Cu un deosebit simț senzorial este descrisă ploaia de vară din Casă nouă: fulgerele „ca niște copaci mari, verzi”, băltoacele „sticlind stins pe jos”, gardurile „pline de iederă întunecată, lucind în beznă”; la fel se vorbește despre foșnetul nucului din curtea Sabinei, despre mirosul ierbii de pe aerodromul Pipera, despre crizantemele lui Nenea Alecu.

Eugen Barbu a scris această literatură aservită Partidului (în care reușește să ilustreze cu talent tezele momentului) „pentru a putea fi din când în când inactual și artist adevărat”, asumându-și astfel o dificilă misiune propagandistică, căreia îi va face față cu succes.

CAPITOLUL II

NUVELE CU TEMATICĂ SPORTIVĂ

Eugen Barbu publică în 1956 trei volume cu tematică sportivă: Balonul e rotund, Unsprezece și Tripleta de aur. Prin scrierea acestor nuvele cu subiecte sportive, Eugen Barbu vrea să câștige și simpatia cititorilor amatori de literatură de masă.

Nuvela Tripleta de aur se deschide cu un moment de tristețe provocat de eșecul echipei de fotbal la meciul cu Tulcea. Mangîru îi povestește Lucăi că trebuia să câștige cu patru puncte diferență și că nu au câștigat decât cu unu la zero: „Azi trebuia să batem cu cel puțin patru puncti diferență și nu am câștigat decât cu 1-0. E prea puțin. Cei din Tulcea au un goalaveraj mai bun, sunt oricum înaintea noastră…”

Din cauza proastelor rezultate ale echipei, este adus un alt antrenor, Luca, care vine să-l înlocuiască pe antrenorul Petrescu III. Luca află despre situația depravabilă în care este echipa de la directorul de siloz Mangîru, care ar fi fost în stare de orice compromis pentru ca echipa să câștige, cum ar fi cumpărarea meciului: „[…] de dragul echipei, pentru a nu căde în Divizia B, eram gata să fac orice sacrificiu…”

Mangîru este foarte îngăduitor cu jucătorii, deoarece și el era jucător de fotbal în tinerețe, și crede că aceștia au mai multe drepturi decât ceilalți: „Ehe, fotbalistul e un fel de artist, ci credi Gioancă? Trebuie să-l lași mai moali, să ti faci că nu bagi de seamă că ari difecti. Că mai be, că se mai uită după femei, că mai lipsește de la serviciu…”

Întâlnirea cu Petrescu III este neplăcută pentru Luca. Tânărul antrenor îl antipatizează de la început pe fostul antrenor și refuză orice relații cu el. Fostului antrenor îi pare rău că trebuie să părăsească echipa de fotbal: „Vreau să plec curat. La unu decembrie trebuie să fiu la Iași. Am găsit acolo echipă care vrea cu orice chip să intre în Divizia B. De anul trecut mă tot bate unul la cap să viu, să viu… Mă obișnuisem aici, drept să-ți spun. Îmi pare rău că plec. Chiar să mă fi rugat, nu mai puteam rămâne, înțelegi de ce…”

Moșa Mariankovici este un alt individ de bază al echipei de fotbal; el este președintele colectivului sportiv al silozului „Steaua” și un fost jucător de fotbal de renume internațional: „[…] eu nebunia asta o am: fotbalul”, care a ajuns la bătrânețe un frizer. El este singurul personaj memorabil, pionul central din nuvelă, un motor al acțiunii. Moșa Mariankovici rămâne foarte uimit cânt Luca vrea să adune jucătorii pentru o ședință, dar este de partea lui: „Păi ne trebuie zece zile, brat moi, ca să-i scoatem din cârciumi, că suntem supărați acum. […] Dacă i-oi găsi la <<Văduva>>, în cartierul general, să vedem, că acolo ținea celălalt ședință, care aveau loc, ce-i drept e drept, destul de des…”

Un al personaj cu o mare influență în desfășurarea evenimentelor este noul antrenor trimis de Partid. Luca încearcă să-i implice pe membrii echipei de fotbal în munca pentru repararea stadionului. Antrenorul organizează o ședință teoretică în magazie (după ce Mucală a reparat soba pentru că era frig) despre reorganizarea fotbalului. Luca le spune celor prezenți la ședință că cei care vor lipsi nemotivat de la aceste ore teoretice nu vor mai juca în echipă la primăvară: „Prefer să ies pe teren cu jucători mai puțini pregătiți decât cu oameni cărora nu le pasă de soarta colectivului nostru…”

„Tripleta de aur” nu poate accepta că nu-și va mai câștiga existența din fotbal. Fotbaliștii „Tripletei” sunt niște rebeli ce refuză să se adapteze noii situații. Mucală îi propune lui „Inimă de porumbiel” să-l ajute la curățenia din pod, dar el îi spune că: „Auzi, Sandule, mă vezi tu pe mine făcând pe hamalul pentru nasolul ăla?” „Inimă de porumbiel” vrea să-l amenințe pe Mangîru cu plecarea lui dacă o să mai trebuiască să lucreze ceva: „O să vorbesc cu Mangîru, dacă vrea să ne mai vadă în echipa lui, să-i dea dracului fărașul, să ne lase în legea noastră.”

Luca este dispus să se apropie de membrii echipei prin implicarea în activități de voluntariat și prin acordarea de încredere. Astfel, Luca reușește să-l apropie pe Mucală prin acordarea funcției de șef de lucrări pe stadionul ce trebuia reparat: „M-am gândit că tot ești priceput. Ce ar fi să te fac șef de lucrări?” Antrenorul îi șantajează pe ceilalți doi fotbaliști ai „Tripletei” („Le știe” și „Inimă de porumbiel”), refuzându-i să-i primească în echipă dacă nu vor participa și ei la munca voluntară. Luca încearcă să impună disciplina în rândul jucătorilor și prin promovarea altor jucători de fotbal: <<Sârbul se lăuda că au găsit doi juniori pe care i-au și angajat la siloz, care rup, nu altceva…>>. Luca reușește să trezească în fotbaliști valorile morale pe care trebuie să le aibă un om pentru a exista într-o societate comunistă.

Pe finalul nuvelei, toată lumea s-a reintegrat în echipă, reeducarea fotbaliștilor a constituit un adevărat succes. Cât despre personaje, acestea sunt slab conturate, nu au biografie, în afară de Petrescu III (zis „Șacal”). Trecutul lui Petrescu III este scos la iveală: „[…], conducătorul tripletei <<Juventusului>>. […] Un bătrân scârbos, care nu făcea altceva decât să murdărească cu balele lui totul împrejur. O târâtoare de care la început îi fusese milă…”

Un alt personaj principal este Luca, eroul comunist, reprezentantul Partidului, de 35 de ani. Acesta este un personaj fără o viață proprie, totul se învârte în jurul echipei, care are ca scop antrenarea echipei de fotbal cu tot ceea ce implică aceasta. Luca are multe calități: este energic, este sever cu lumea care merită acest lucru, diplomat și înțelegător față de subordonați și în afară de acest lucru elaborează niște planuri foarte ingenioase și totodată comuniste, în ceea ce privește evoluția echipei sale.

Singura persoană antipatică lui Luca este fostul antrenor, Petrescu III, care, după părerea lui, este vinovat de rezultatele dezastruoase ale echipei, din această cauză, s-a hotărât că trebuie înlocuit. Tânărul antrenor este dezgustat de fostul antrenor și îi refuză compania, și se gândește că „Uite cu cine vrem noi să schimbăm putregaiul sportului burghez […]” Petrescu III este sortit eșecului și îi condamnă la eșec și pe cei din jurul lui, de aceea Luca îl condamnă și îl ocolește cât poate de mult. Petrescu III îi povestește lui Luca că este invitat la Iași: „Am găsit acolo echipă care vrea cu orice chip să intre în Divizia B.”

Jucătorii echipei sunt împărțiți în două tabere: cei care acceptă autoritatea impusă de noul antrenor și cei care refuză să se supună sistemului. Prima tabără, care-i cuprinde pe Fane Mahomed, Fadurul, Șoșon, Crețu, Gigi Picioruș și alții, beneficiază de încrederea antrenorului și evoluează după planurile lui Luca, iar în cele din urmă, cea de-a doua tabără (rebelii echipei „Tripleta de aur”) din pasiunea pentru fotbal și sentimentul neplăcut al excluderii din colectiv, se conformează și ei noilor cerințe.

În nuvelă există și o figură captivantă – Moșa Mariankovici, frizer modest și pasionat al fotbalului. Acesta povestește tuturor perioada sa de glorie fotbalistică și evenimentele sportive la care a participat. „[…] iată-mă marcând golul victoriei în meciul cu Argentina […], dar privește cu atenție titlurile: <<<<Tunul>> marchează în minutul 55>>, <<<<Tunul Sârb>> la Roma>>, <<Moșa Mariankovici a învins Argentina>>, <<Perla Balcanilor>> va juca oare în meciul cu Austria?>> Nu era chip să răsuflu, domnule, că ziariștii știau totul.>>

Moșa Mariankovici exagerează la povestirea evenimentelor, de fapt acesta își reinventează trecutul: „Păi când am fost eu la Olimpiada din Montevideo, brazilienii înghețaseră. În semifinale am rupt bara de la douăzeci de metri! O sută de mii de spectatori! Ce urlete! Ce temperament! […]”

Dialogul este un mod tipic de a caracteriza o proză simplă, destinată publicului necunoscător. Limbajul folosit în nuvelă, putem spune că este diferit. În relatările naratorului și ale personajelor apar mulți termeni din aria sportivă („fentă”, „pasare” etc.). Componenții „Tripletei de aur” folosesc un limbaj argotic: „ni s-a făcut de un fotbal”, „s-a isprăvit cu bulibășeala” etc.. Dialectul moldovenesc al președintelui Mangîru este, din nou, foarte interesant: „-Stai o leacă, că mă luași pre repidi. Ce-i și cu antrenorii iștia tineri! Parcă ar ave benzină în vini, nu sîngi…”

Lectura acestei nuvele, Tripleta de aur, este agreabilă în sine, dar valoarea textului este una minimă.

CAPITOLUL III

NUVELE CU TEMATICĂ MARȚIALĂ

Eugen Barbu se arată tributar realismului socialist, nu numai în nuvelele cu temă muncitorească, ci și în cele cu tematică marțială.

În nuvelele din această categorie De-a viața și de-a moartea, O canistră cu apă și Un pumn de caise este prezentată imaginea unui război absurd, iar Patru condamnați la moarte, La lumina lunii și Atac în cer au fost scrise „întru slăvirea comuniștilor, care ar fi pregătit și condus lupta antifascistă”.

O canistră cu apă reia un subiect foarte larg ca circulație în literatură, și anume, acela al ofițerului împușcat pe front de către subalterni. Nuvela relatează despre o unitate de soldați români care fiind surprinși de trupele rusești nu mai pot urca în camion, care din cauza inamicului trebuie să se retragă, dar auzind strigătele disperate ale soldaților, reușesc să împingă cu piciorul o canistră cu apă pe șosea. Între soldați și locotenentul lor s-a iscat un conflict, pentru că acesta le-a interzis soldaților însetați să se predea: „Totul este cine rezistă mai mult fără apă. Și canistra aia, uită-te la ea cum stă în mijlocul șoselei și mi-aduce aminte că mi-e sete.”

Dincă și Gorgovină se hotărăsc ca în noaptea aceea să pună mâna pe canistră, dar când Dincă ajunge la ea s-a auzit primul foc și cei doi soldați au murit. Atunci, ofițerul decide să aducă el însuși canistra, dar să fie acoperit de un alt soldat, pe care îl amenință cu pistolul din urmă: „Marș înainte și nu mă sili să te omor eu înaintea lor…”. Soldatul Anatol îl împușcă pe locotenent, împiedicându-l să asasineze întreaga trupă: „Înțelese că era salvat și început rapid retragerea către groapa lui…”. Într-un final soldații se hotărăsc să se predea: „[…] când soarele se ridică deasupra stepei, aruncară armele.”

Atmosfera pe front este una de spaimă și de speranță, căldura tropicală a zilei, ispita apei din canistră ce se află doar la câțiva metri de ei. Trăirile psihologice ale soldaților și tensiunea de pe front sunt conturate cu grandoare, tensiunea crescând gradat în personaje până la final, când se eliberează de el: „O canistră cu apă creează, cu o bună știință a gradării efectelor, tensiunea crescândă până la finalul eliberator.”

„Soldații se ridică cu greutate, ochind din privire locurile cele mai bune, după o veche lege a războiului, învățată în atâtea zile de luptă. Trebuiau să fie răspândiți și să folosească vechile gropi de obuze.”.

În tânărul actor Anatol se dă o luptă între sentimentul de îndatorire față de patrie și pornirea de a găsi o soluție pentru situația în care se aflau. Actorul realizează într-un timp foarte scurt absurditatea războiului (antisovietic) și acționează în consecință. Anatol nu este revoltat împotriva locotenentului, ci împotriva societății reprezentate de acesta, care privează în mod violent individul de libertate și consideră că are toate drepturile asupra lui.

Locotenentul Aluzencu nu vrea să audă de faptul de a se preda, pentru că educația fascistă i-o interzice. Astfel, el este gata să-i sacrifice pe soldați fără mustrări de conștiință: „Am să cer să-mi dea o trupă de pedepsire, formată din toți șoferii batalionului. Sunt niște derbedei și dacă îi curăță rușii, armata română va avea mai puțini trădători […]. Lupta nu le place, frontul nu le place. Parcă cui îi place, dar trebuie să ne batem. Eu nu vreau să cad viu în mâinile lor.” Aluzencu a participat și la masacrul a două mii de evrei în Odesa: „Am dat foc de vii la două mii de jidani în Odesa… Ce vânătoare…” Psihologia acestui locotenent ne este dezvăluită în doar câteva ore în care își terorizează trupa.

Același proces al absurdității războiului antisovietic constituie și problematica nuvelei De-a viața și de-a moartea. În această nuvelă ne sunt relatate stările de conștiință prin care trece un tânăr sublocotenent român (27 de ani), care este revoltat pentru nedreptățile războiului. Sublocotenentul Arsenie cunoaște o tânără (rusoaică pe jumătate), Tamara, (23 de ani), soră medicală într-un spital medical. Prin Tamara, Arsenie cunoaște o lume morală total necunoscută lui, ea fiind acea persoană care îi schimbă părerea despre ruși, dar și despre război: „Că e absurd, că e criminal și că cei ce l-au dezlănțuit trebuie spânzurați.”

Nedorind să moară pentru o cauză falsă și să se lase manipulat în continuare de conducerea burgheză a statului, decide să treacă de partea cealaltă a taberei, la partizani, alături de Tamara. Schimbarea aceasta radicală de atitudine este generată de mai multe evenimente la care el este prezent: executarea unui grup de oameni nevinovați, moartea multora dintre camarazi etc..

În momentul în care face acest pas hotărâtor, Arsenie cade victima unei confuzii. El vine acasă la Tamara, unde se pune să doarmă. Între timp sosește și tatăl Tamarei, cu care urmau să fugă, dar ei descoperă asupra sublocotenentului un flacon cu un conținut foarte valoros pe care acesta, fără să știe despre ce este vorba, fusese însărcinat de comandantul Comșa să-l predea fratelui său: „Pe masă se aflau mai multe inele de aur, niște verighete ușoare pe spatele cărora erau încrustate nume rusești, în chirilică. […] Erau optsprezece…”. Crezând că au fost înșelați, partizanii îl abandonează, iar Arsenie este prins după o săptămână ca dezertor și executat pentru trădare.

La fel ca și în O canistră cu apă, și în această nuvelă apare neînțelegerea cu comandantul, el considerând că în război totul este permis, de aceea el ordonă împușcarea acelor țărani nevinovați și anulează ordinul de plecare acasă pentru Arsenie. Sublocotenentul îi spune că l-ar fi ucis dacă nu ar fi rupt dosarul: „Dacă nu rupeați dosarul vă împușcam!” în care este acuzat că nu l-ar fi ajutat pe sergentul Sachelarie la stingerea conflictului dinaintea execuției țăranilor: „Mi se cere să te înaintez Curții Marțiale pentru că n-ai intervenit atunci când soldații căpitanului Sachelarie au fost atacați de femei.”

În nuvelă este criticată și implicarea Bisericii în conflicte armate. Respectul și parada preotului sunt ridiculizate: „Lui Arsenie, ceremonia i se păru de-a dreptul absurdă, dar prezența comandantului […] îl sili să-și spună numele și să sărute mâna ușor parfumată a oaspetelui.” Pentru a-i oferi preotului un spectacol, sunt trase focuri de mitralieră, ceea ce duce la o „bătălie în toată regula, pentru că în confuzia iscată se trase orbește de ambele părți”. În noaptea aceea „trupele române pierduseră doisprezece oameni, în afară a treizeci și doi de răniți […].”

Arsenie fiind de meserie inginer de poduri, aici, acest lucru are o valoare simbolică, el construind mai multe „poduri” de-a lungul nuvelei: între el și Tamara, între două mentalități diferite, Arsenie fiind un om lucid, omenos și demn.

Un pumn de caise amintește de nuvela Prânzul de duminică. În același tren călătoresc o femeie pe nume Ana, un soldat și ocnașul pe care îl păzește: „Un soldat cu pușca între genunchi și un ocnaș cu fața nebărbierită, galbenă-albastră, țeapăn ca și când ar fi fost de lemn.”

Încă de la început există o atracție între deținutul antifascist și Ana. Ea realizează că deținutul este un om bun și cinstit și între cei trei „se stabilește repede o comuniune datorită purității lor morale și stării precare în care se află toți trei”. Scurta „aventură” dintre femeie și ocnaș o face pe aceasta să întrevadă o altă realitate, decât mizeria cunoscută, un alt destin.

Sufletul femeii realizează nedreptatea făcută acestui ocnaș: „- Am pus nisip în loc de pulbere acolo unde trebuia și m-au prins” și își manifestă într-un mod obscur simpatia față de el (banii pe care i-a primit din vânzarea caiselor îi pune în buzunarul ocnașului să-și cumpere țigări), în ciuda verdictului societății: „Și la a doua stație le strânse prin întuneric mâinile și coborî fără un cuvânt, mândră de un lucru pe care nu-l înțelegea prea bine…”.

Ana ar putea fi comparată cu Tereza, în cazul căreia dragostea pentru un comunist a constituit punctul de pornire în schimbarea mentalității ei și adoptarea ideilor comuniste.

Dintre aceste nuvele, Un pumn de caise este cea mai puțin realizată artistic. Patru condamnați la moarte, La lumina lunii și Atac în cer reprezintă o categorie mai aparte de nuvele, ele constituind fragmente ale romanului Șoseaua Nordului.

Eugen Barbu a creat un roman de colecție, capitolele putând funcționa independent. Cele trei nuvele sunt legate între ele prin problema pe care o abordează și prin personaje. Personajul care apare în toate cele trei nuvele este Mareș, eroul romanului.

Șoseaua Nordului, „Apărută ca un omagiu al eroismului lor (cvasiinexistent) la a 15-a aniversare a actului de la 23 august 1944, cartea respecta impecabil tezele de etapă ale partidului asupra evenimentelor, trecând în plan secund rolul Armatei Roșii.” Acest roman este istoria luptei ilegale a unui grup de comuniști, aceștia participând la sabotarea „mașinii de război hitleriste, execută directivele partidului pentru pregătirea actului de la 23 august și apoi, cu arma în mână, se bat să curețe Bucureștiul de trupele fasciste.” În roman este prezentată în mod amănunțit viața lui Mareș, omul care participase la greva din 1933 și iese din închisoare, în preajma începerii războiului.

În Patru condamnați la moarte, Mareș și Dumitrana, folosindu-se de acte false, preiau dintr-un depozit niște bidoane ce conțineau pachete de dinamită. Pe drumul de întoarcere au însă un accident de mașină, Mareș este rănit, în timp ce Dumitrana reușește să fugă. Mareș este arestat și torturat pentru a dezvălui numele complicilor. Este descrisă în amănunt și figura comisarului Mizdrache (cel care va conduce ancheta și va ordona torturarea lui Mareș). Naratorul insistă asupra imaginii corpurilor maltratate: „Urmară câteva lovituri de cravașă pe piele, prin sac, aproape să-l sfâșie și apoi o altă durere, cea a coatelor apăsate cu putere de unul dintre călăi, o apăsare ciudată pe care n-o mai simțeai bine, semănând cu durerea produsă de introducerea unei limbi de oțel sub unghii.”

Continuarea acțiunii apare sub titlul La lumina lunii, care vorbește despre transportarea cu mașina a unor muncitori comuniști și a lui Mareș, pentru a fi executați de către Siguranță, și evadarea primului dintre ei, în ciuda gloanțelor călăilor; în două ore evadatul va ajunge la „Pompa lui nea Gaie”, în Băneasa, unde este adăpostit de Tereza (tânăra comunistă). În nuvelă sunt relatate cu multă atenție deplasarea spre locul de execuție: o oprire din cauza unei căruțe, mai departe un canton de cale ferată, apoi alternarea asfaltului cu drumul pietruit care zdruncină mașina, o altă barieră luminată în noapte.

După cum remarcă Radu Popescu, nuvela La lumina lunii „descrie numai așteptarea morții, iar în final, abrupt, actul salvator al evadării, Barbu ne dă un eșantion strălucit de proză sobră, cu tensiunea maximă, cu imaginea ascuțită și dureroasă, un adevărat mozaic de senzații care înaintează surprinzător.” Continuarea faptelor ne sunt prezentate în roman: după evadare, Mareș va sta ascuns la Niculescu, un student comunist, care a părăsit Universitatea din cauza activității revoluționare și care, acum se ocupa de repararea aparatelor de radio. Mareș, împreună cu Niculescu și alți oameni, ajută la organizarea depozitelor de arme necesare insurecției. Romanul se încheie cu lupta din pădurea Băneasa, unde Niculescu va muri ca un erou, oprind tancurile germane să pătrundă în București.

În Atac în cer, în centrul atenției nu mai este mecanicul Mareș; cei care preiau acțiunea sunt studentul Niculescu și sergentul major Tomulete. În această nuvelă ne este prezentată fapta lui Tomulete care, printr-o informație transmisă la timp, ajunge să doboare întregul stat major al aviației hitleriste de la Atena. Tomulete află cu precizie locul pe unde vor zbura avioanele statului major și ora când vor sosi. El se teme de faptul că informația nu va fi transmisă la timp, și acest lucru îi creează o puternică frământare sufletească, dar el nu arată această grijă, pentru a nu da de bănuit.

Eroismul în viziunea acestor oameni, atât din aceste nuvele, cât și din roman, este să-ți domini frica și slăbiciunea, din convingerea că lupți ca să trăiești, nu ca să mori. Bărbații din aceste nuvele, care trec prin niște chinuri îngrozitoare și prin multe pericole, nu sunt înzestrați cu aptitudini superioare: „Bărbații care suportă chinurile cumplite sunt oameni simplii, oameni din masă, ridicați la o înaltă conștiință datorită educației partidului. Prin biografia lui Mareș și Dumitrana, se năruie mitul individualităților orgolioase cărora le-ar fi destinate aprioric galoanele eroismului.” Oamenii aceștia nu se nasc eroi, ei și-ar dori o viață calmă, onestă, ar dori să se consacre muncii și familiei, dar fascismul și condiția depravabilă îi îndeamnă să lupte.

Toată lumea consideră că sentimentele de afecțiune nu-și au rostul. Această răceală a sentimentelor o arată și sergentul Tomulete: „Afară Tomulete își cheamă nevasta și o mângâie cu gest stângaci. O sărută apoi cam în grabă și-i spune: -Vezi tu ce-o mai fi pe aici. Eu nu știu când mă întorc. –Bine, făcu femeia, și-i strânse ușor mâna, cu o dragoste tăcută, veche, o dragoste ce nu mai avea nevoie de cuvinte multe.”

Romanul „[…] colectează situații, motive, tipuri de conflict și eroi din recuzita filmului de acțiune: agenți, evadări, sabotaje, lovituri de teatru și, peste toate, firește, cât un vârf de cuțit, amor.”

Toate cele trei nuvele aparțin literaturii de partid prin tenta ideologică pe care o au. După cum remarcă Eugen Negrici, scriitorul „a intuit că dacă va picta luptătorilor comuniști chipuri de sfinți și va persevera în stereotipurile caracterologice ale realismului-socialist, va pierde imediat priza la cititorul însetat, atunci ca și astăzi, de adevărul vieții. Eroilor comuniști integri în plan politic li se va furniza, în consecință, o biografie complexă, cu mai mici sau mai mari slăbiciuni, cu pasiuni suspecte pentru femei ușoare […].”, ca în cazul lui Mareș.

În aceste nuvele, „Calitatea detaliului, precizia amănuntelor vieții cauționează minciuna istorică și politică și astfel, prin acest roman, s-a deschis seria marilor diversiuni literare […].”

CAPITOLUL IV

NUVELE CU TEMATICĂ RURALĂ

Cele mai semnificative nuvele cu tematică rurală din proza lui Eugen Barbu sunt: Bătrâna, Pe ploaie și Prânzul de duminică. Prima nuvelă a apărut în volumul Miresele, iar ultimele două în volumul Prânzul de duminică.

Pe ploaie este o poveste tragică a trei țărani care, aflați la cosit, sunt loviți de trăsnet. Cei trei cosași sunt frați, iar cel mai mic dintre ei, Marin, urma să se însoare a doua zi. Oamenii îi îngroapă în pământ până la gât, pentru a li se scurge electricitatea din corp. Lisandru și Gheorghe mor nu după mult timp, iar Marin mai supraviețuiește câteva ore. Sosit la locul faptei pentru anchetă, șeful de post se arată supărat pentru acest „eveniment”, înjură și vorbește brutal sătenilor: „-Nu-njura, dom’ șef! făcu bătrânul. Ce vină avem noi? –Aveți, că ieșiți pe câmp când plouă. Dracu a mai văzut să cosești fânul pe ploaie?” Mulțimea îi privește pe cei trăsniți „cu o curiozitate lipsită de milă”, iar preotul le amintește că omul e un „vierme”, cu un sfârșit de neînlăturat. Marin nu se lasă și vrea cu orice preț să facă nunta, cheamă lăutarii și preotul cu gândul de a face nunta plănuită pentru a doua zi: „-Du-te tu maică, n-auzi? Adu-l pe popă. Și tu Zamfiră, vino cu mă-ta și cu belciugile, să le punem în degete și cheamă și lăutarii, n-auziți, muierilor?” Comportarea lui este un strigăt de disperare în fața morții iminentă. După Liviu Leonte, „Ceremonia nupțială grotescă de lângă groapă, vorbele nerușinate adresate miresei, amenințarea cu incendierea bisericii și împărțirea pământurilor sunt expresia unei vitalități care nu vrea să cedeze.” Preotul nu este de acord cu această căsătorie a lor, fapt pentru care refuză să oficieze căsătoria, dar Marin nu se sperie de acest lucru: „Ce dacă nu vrea popa să ne cunune, eu tot fac nunta astăzi, și când m-oi scula de aici, îi pui foc la biserică…”

Treptat, obrazul lui Marin se învinețește, semn al morții inevitabile; Femeile plângeau și începu deodată să plouă iar, „țârâi și rece”. „-Joacă Zamfiră! porunci Marin. Tu n-auzi? Și se întoarse cu privirea spre frații morți, vorbindu-le: Lisandre, Gheorghe, auziți, mă, cum cântă lăutarii la nunta mea? Fata nu se clintea. Plângea tare, cu mintea rătăcită, și când nu mai putu să rabde, se ridică și o luă la fugă. Picăturile se îndeseau. Obrazul din ce în ce mai albastru al îngropatului era spălat cu apă. Ploaia stinse lumânările care sfârâiră topite lângă el, și abia atunci pe Marin ăl cuprinse o spaimă fără margini. Lăutarii cântau fără chef, cerând parcă îndurare celor din jur, și când țambalul și viorile se umplură de apă, nu mai răbdară nici ei, și o luară la fugă, spre muntele deșert și neîndurat.”

Țăranul muribund „încearcă să transforme (ca într-o aberantă Mioriță) priveghiul colectiv într-o imposibilă nuntă, tragică și grotescă, deșartă tentativă de răzvrătire a forței primordiale a vieții contra unui destin inevitabil.” Destinul morții, sfârșitul straniu al țăranului Marin și bocetul mamei fac din nuvela Pe ploaie o nuvelă fantastică, toate aceste lucruri transportându-ne în ireal.

Cristian Livescu ne spune că „fantasticul în nuvelistica lui Eugen Barbu provine dintr-o rafinată încărcare a viziunii și din supralicitarea narațiunii, care se lasă intimidată de excesele aglomerărilor fastuoase. Prozatorul plantează în discursul desfășurării epice personaje purtând însemnele tenebrelor, fără însă a avansa prea departe o atare bănuială, tratamentul fantastic funcționând ca o insinuare pe planul ficțiunii, avantajat considerabil de contorsiunile barochiste ale discursului.” Granița dintre real și ireal nu se poate delimita, nuvela ne introduce în lumea întâmplărilor extraordinare, fantasticul nu este unul al întâmplărilor, ci al viziunii, după cum interpretăm evenimentul.

Eugen Barbu a căutat ca prin această nuvelă să redea fiorul morții, gândurile ciudate ale unor oameni care se despart de viață într-un mod foarte ciudat. Prin această nuvelă impresionantă, autorul și-a propus o analiză psihologică, o gradare a sentimentului tragicului, care se convertește într-o adevărată obsesie.

Prânzul de duminică face parte din Câteva povestiri la persoana I și „conține sugestia unui ideal epic definitoriu pentru întregul volum și, oarecum, pentru toată creația de până acum a scriitorului.”

În „vara anului secetei”, călătoresc „într-un tren arhaic” spre Câmpulung niște tineri gălăgioși, un preot, o femeie și naratorul. E o zi strălucită de iulie, naratorul privește companionii de călătorie și decorul strălucitor care pătrunde prin ferestrele vagonului: „acea grație fără seamăn a peisajului”. „Filmatul” peisajului se rupe ușor, când intră în vagon niște tineri gălăgioși, care vorbesc tare, se ceartă, glumesc pe seama trenului primitiv, strâmbă din nas la mirosul neplăcut al vagonului: „sunt animați, […] de acea veselie prelungită și obositoare, repede căzută în superficialitate”.

Într-un moment de liniște, la stația următoare, în vagon își fac apariția trei cosași care emană o forță liniștită: „La Furnicași – mi-a plăcut numele și l-am reținut – ușa vagonului s-a dat iar de perete și în tăcere se făcuse deodată liniște, cum se întâmplă câteodată să se facă liniște pe neașteptate și poți auzi sufletul lucrurilor, în tăcere, spun, în vagonul nostru au intrat trei țărani, trei cosași negri de soare, osoși, cu ochi crunți, cu acea istovire a privirii pe care o recunoști la cei ce muncesc greu sub pământ sau pe pământ […].” Aceștia își razămă lângă ei coasele „cum ai așeza o ființă vie”, cu gesturi indiferente și fără să scoată o vorbă. Țăranii privesc priveliștea total indiferenți, „toată podoaba locurilor pe lângă care trecea trenul se scurgea prin privirile lor indiferente, spălându-le, cum face apa de munte cu pietrele râurilor”, apoi încep să facă socoteli agricole, pomenind și de un accident (lovirea de trăsnet a trei cosași – eveniment care ne trimite la nuvela Pe ploaie): „-Alaltăieri, spuse cel cu chimir negru, aprinzându-și abia acum țigara fumegoasă, i-a trăsnit pe trei, sus, sub pădure…”

Trenul merge mai departe în zgomotul făcut de tinerii care beau coniac parfumat, mănâncă șuncă de Praga și pești albaștri ca plumbul. La un moment dat, unul dintre țărani scoate din traistă o bucată de mămăligă începută: „Era o bucată tare galbenă, cu găuri, ca un fagure, cu o coajă zgrunțuroasă […]” și o așează pe o batistă. Ceilalți fac la fel, scoțând din traiste, în afară de mămăligă, unul o „ceapă mare, rotundă, un fruct frumos, poate tot atât de frumos ca o lampă de noapte […]”, iar celălalt puțină sare dintr-o legătură vânătă și umedă pitită în chimir. În momentul în care începură să mănânce, „tot mirosul de șuncă de Praga pieri”. Bucatele sumare consumate de țărani „copleșesc cu aroma lor frustă izurile ipocrite ale alimentelor <<alese>>”.

Moralei burgheze ipocrite, superficiale, scriitorul îi opune „umanitatea simplă și generoasă a celor ce muncesc din greu sub pământ sau pe pământ, neiubindu-și munca, pentru că nu e a lor, moștenind din tată-n fiu, odată cu blestemul trudei […].”

Confruntarea etică dintre cele două mentalități este sugerată cu o extraordinară concentrare a mijloacelor, „Eugen Barbu scoțând maximum de efecte dintr-o pură expunere a faptelor, a comportării personajelor și nu a gândurilor lor”.

Bătrâna este „o capodoperă pe urmele Mioriței și un Baltagul rămas fără justiție socială.” Personajul principal este o bătrână care trăiește într-o pustietate apăsătoare. Cu mulți ani în urmă, ani cărora le-a pierdut șirul, femeia fusese adusă acolo de un „ungurean înalt, cu ochi verzi și cu o căciulă brumărie lăsată peste sprâncene.” Bărbatul o lasă singură săptămâni de-a rândul, pentru că el tăia pădurile din jur ca să adune bani pentru o moară, undeva pe lângă Mureș; bătrâna nu vedea niciun suflet de om. Într-o zi este anunțată că bărbatul său a fost ucis de doi tovarăși, asemenea ciobanului din balada Miorița. Bătrâna nu plânge, nu e surprinsă de această moarte, ea simte că așa i-a fost dat. Bătrâna bagă de seamă că omul care îi aducea proviziile nu mai era același cu cel de anul trecut, dar nu se mira: „Ea nu băga de seamă că bărbații aceia soseau tineri la ea, în Valea Orățiilor și, pe măsura ce trecea timpul, îmbătrâneau și pe urmă mureau și veneau copiii lor mai mari, ca într-o învoire pentru un veac.”

Finalul devine fantastic. Un automobil ce se prăbușește de pe șoseaua din apropierea casei bătrânei, mort la volan, un bărbat care seamănă leit cu „omul ei”: „Nimic nu era stricat, totul lucea de curățenie și bătrâna înțelese că Dumnezeu o ascultase și că-i dăduse un dar. Privise prin geamul acela lucitor și înăuntru văzuse un bărbat tânăr și frumos, care semăna ca două picături de apă cu omul ei. […] Mai ținea colacul mașinii și surâdea, și bătrâna înțelese atunci ceva grozav și știa că acela era mortul ei care se întorcea acasă.” Un cioban îi spuse că mașina a fost găsită „undeva spre Comarnic”, dar bătrâna nu crede acest lucru. Voința ei de a-și satisface sufletul este mai puternică de cât realitatea. „Fără îndoială, fantasticul funcționând, aici, ca o deturnare benefică a realului.”

Este o posibilitate ca asupra acestor întâmplări să planeze o oarecare incertitudine, dacă aceste lucruri s-au întâmplat întocmai, sau totul să nu fie de cât rezultatul unei halucinații?

Limbajul folosit ne dă impresia că această nuvelă ar fi o baladă, „de rostire în spațiu mioritic”, iar ritmul este unul sadovenian, la fel ca așteptarea supusă, fără revolta femeii, ce amintește de Baba Dochia.

CAPITOLUL V

CICLUL GRIVIȚEI

Interesul pentru periferia Bucureștiului este prezent și în nuvelele din Ciclul Griviței: Franzeluță, Morcovii, Înmormântarea lui Dumitru Alexandru, Ziua unui pierde-vară, Domnișoara Aurica și Un tânăr frumos ca Ramon Novarro, toate acestea „având drept cadru același mediu periferic care-l continuă pe cel din Groapa, un București mărunt și prăfuit, dar colorat și pulsând de viață, univers predilect al unei bune părți a prozei lui Eugen Barbu.”

În nuvela Domnișoara Aurica, eroina, o fată bătrână, este proprietara magazinului de îmbrăcat mirese „La Șicul Elegant”. Viața Auricăi este consumată de visul ei de a se mărita cu cineva. Anii i se scurg treptat, ea stând la mașina de cusut și visând la cât mai mulți pretendenți.

Figura domnișoarei Aurica ne este conturată în detaliu: ea purtând discuții imaginare cu manechinele din magazin despre șansele de măritiș din anul respectiv, aranjându-și chipul veșted în fața oglinzii, domnișoara Aurica în corul Bisericii Sf. Mihail privind la nunțile și botezurile din mahala, la cinematograful Marcani, urmărind spectacolele comicului Lică Rădulescu, de care se îndrăgostește sau lăsând la vedere cărți de vizită (acasă la ea pe masă, dar tot de ea recomandate) în zilele în care aștepta vizita pretendenților din ziarul de matrimoniale „Căsătorii”, și nu în ultimul rând când scapă de vagabonzi la spusele unuia dintre ei: <<Lăsați-o, că-i o babă!>>, moment în care are loc o trezire la realitate și a destinului ei de neschimbat, de rămâne o fată bătrână.

Atât domnișoara Aurica, cât și lumea în care trăiește, sunt tratate după modele balzaciene. Descrierea croitoriei este făcută detaliat: aerul închis și funebru al magazinului, cu treptele la intrare roase, cu ferestrele oblonite, pentru ca soarele să nu ardă rochiile de mireasă, cu mirosul de mucegai din interior. Aurica are o înfățișare cadaverică: „Părul începuse să-i albească pe la tâmple și nu putea să nu-și observe fața fără sânge. Sub ochi, pielea începea să se strângă pungă. Când râdea, și asta se întâmpla destul de rar, i se vedeau dinții galbeni și în ochii albaștri, morți, […].”

Această nuvelă își găsește forța în răceala cu care este relatat destinul tragic al domnișoarei Aurica: „Intenționând să scoată la iveală viața secretă a eroinei, voind să realizeze tensiunea prin impactul dramei (atacul) cu inerția traiului de fiecare zi, prozatorul nu-și permite nicio abatere de la transcrierea nudă și parcă impersonală a realității: <<De câțiva ani, domnișoara Aurica lucra cam în dușmănie. O acriseră viața și belelele>>. <<În unele clipe nu mai putea să sufere încăperea rece, cu mirosurile ei râncede, cu întunericul și cu toate manechinele țepene din jur. […] Avea un mers șovăitor, de om suferind. Cimentul prăvăliei o făcuse reumatică, dar ea nu de dureri de picioare suferea cel mai mult.>>”

După vizita eșuată a câte unui pretendent: erau „nopți când domnișoara Aurica fusese gata-gata să pună mâna pe chibrit și să aprindă poalele vechilor rochii, gata să moară în magazinul pustiu. Se potolea târziu, când simțea că i se face foame.”

În nuvelă este adusă la viață „toată mizeria pestriță a unui asemenea univers, cu tot ce-l caracterizează: magazinul de îmbrăcat mirese <<La Șicul Elegant>>, cinematograful sordid în care, după terminarea filmului, se produce <<celebrul comic național>> Lică Rădulescu, hotelurile suspecte din preajma Gării de Nord, vagabonzi, vânzătorii de ziare, prostituatele…”

Dacă „amenințările” ciudate ale lui Gică Hau-Hau („Ai să mori!”) și tropăitul soldaților spre locurile de grevă ale muncitorilor ceferiști nu-i spun nimic Auricăi, acestea aruncă o lumină revelatoare asupra epocii.

Această nuvelă este șocantă prin prezentarea cu răceală a tragicei existențe a femeii, a singurătății și a mărginirii ei. Domnișoara Aurica se aseamănă cu personajul Aurica din Enigma Otiliei, cea dintâi părând o demnă urmașă a fetei bătrâne cu același nume din romanul lui Călinescu. „Domnișoara Aurica ne apare ca o impresionantă punere în pagină a unei vieți isprăvite înainte de a se fi născut.”

Ziua unui pierde-vară relatează o zi din viața vânzătorului de ziare: Gică Hau-Hau. Eugen Barbu își exersează din nou talentul, înregistrând viața liniștită din Grivița, cu oamenii și străzile sale. Viața „grivițenilor” este surprinsă încă de la primele ore ale dimineții: „Pe la 4, înaintea zorilor, când pe caldarâmul lucios mai lunecau fâșiile galbene ale becurilor, treceau stropitorile primăriei, sumându-și leneș osiile uscate.” Se văd mai întâi oamenii „pe scările clasei a III-a. Pe aproape moțăie „birjarii aflați pe caprele de lemn ale trăsurilor […]” cu caii lor în așteptarea clienților. Apar „gunoierii” și se trezesc „pensionarii gării”, printre care se află și Gică Hau-Hau, iar „lustragiii” pornesc în căutarea vreunui chilipir. Se deschid și prăvăliile, apar și clienții. Gică nu iartă niciun negustor, făcându-le fiecăruia câte o vizită pentru a le aduce ziarul, pentru a le cere un bacșiș sau pentru a le striga „Ai să mori!”. Gică este lăsat să intre gratis în cinematograful Lia, le vizitează pe fetele hotelului Tranzit, trece pe lângă magazinele evreului Haim (stămbar) și sârbului Iotici (croitor), care întârzie mereu cu plata ziarelor și intră în croitoria domnișoarei Aurica. În acești oameni există o spaimă, ei simt că strigătul aparent fără noimă al lui Gică („Ai să mori!”) este de rău augur. Când Gică nu mai putea să doarmă pe peronul gării din cauza frigului iernii ce se apropia, acesta se mută la „Pensiunea Camelia”, un loc infect și rece, adevărat azil de noapte. Primăvara se întorcea la negustorii lui și la betonul rece al gării.

După cum remarcă Nicolae Manolescu, nuvela este în fond „un reportaj al cartierului grivițean sumbru sau pitoresc, de un realism minuțios.”

Nuvela Un tânăr frumos ca Ramon Novarro dezvăluie un destin mai crunt decât al domnișoarei Aurica, deși duduia Carmen Popescu este opusul domnișoarei Aurica. Frumoasă, senzuală, vânzătoarea de la „Loterie” este curtată de tinerii ofițeri, cu care are aventuri trecătoare. În relațiile cu clienții se descurcă de minune, luând îndată ochii și mințile celor ce vor să cumpere doar jumătate de loz:

„-Bună ziua, duduie…

-Bună ziua, domnule. Cu ce să vă servim?

Așa te întreabă duduia Carmen Popescu țuguind buzele ca și când te-ar invita să bei apă dintre ele.

–Cu un loz…

-Cu un loz? se miră ea alintat și ridică sprânceana stângă.

-Da, cu un loz…

-Și cum să fie lozul?

-Cum să fie lozul? Parcă te gândești cum să fie lozul când duduia Carmen Popescu își așază sânii ei ca două ghiulele pe tejghea?

-Câștigător… […]

-Și cam cât vreți să câștigați?

-Mult.

-Mult?

-Da.

-Atunci vă dau un loz întreg…”

Tânăra femeie refuză mereu cererile în căsătorie, visând mereu la aventuri romantice. Bovarismul o face să accepte invitația în oraș a unui tânăr semănând cu Ramon Novarro: „Era un necunoscut înalt și frumos ca o cadră; fără pălărie, cu păr creț, negru ca cerneala și cu o gură cărnoasă.” Acesta o invită la restaurantul „La Capșa”, iar la întoarcere, când femeia era „toată o flacără dezlănțuită”, tânărul îi pune la gât fularul lui alb, cu care o și strangulează: „Bărbatul își scoase fularul alb de mătase, parfumat și moale și i-l așeză în jurul gâtului, cu o atenție de miop.”

Tragicul sfârșit al duduii Carmen îl aflăm indirect, dintr-un articol de ziar, reprodus în epilogul de la sfârșitul nuvelei: „Din ziarul <<Dimineața>> din 23 martie 1933. Fapte diverse. Ieri seară a fost arestat individul Mihai Năstase, fără profesie, autorul oribilei crime din noaptea de 15 februarie a.c. când în Colectura Campus & Bassa de pe Calea Griviței 124 a fost găsită ștrangulată femeia Carmen Popescu, în etate de 32 de ani. Obiectul crimei, după mărturisirea asasinului, a fost jaful.”

Neobișnuitul este introdus pe nesimțite în existența lui Carmen Popescu, „tonul povestirii rămânând mereu egal, stupiditatea și cinismul crimei le înregistrăm cu întârziere.”

Și nuvela Franzeluță dezvăluie un destin implacabil. Acest copil poreclit după franzela neagră pe care o primea de la brutar, pare a fi un frate a lui Gică Hau-Hau. Are o viață de vagabond, schimbându-și traiul după anotimpuri. Prin faptul că îl scuipă pe neamțul care îl face țigan și trebuie să fugă de la cârciuma lui Dumitru Domnișor ne demonstrează că are o personalitate puternică. Chinuit de umilința îndurată, copilul merge pe front pentru a-l găsi pe neamț, dar acolo este ucis de o schijă rătăcită: „[…] l-au găsit pe băiat înțepenit, cu șuviță subțire de sânge pe gât. Îl omorâse o schijă rătăcită.” După cum remarcă Virgil Ardeleanu, răul are „un sfârșit gavrochian în mijlocul unei naturi luminoase”.

Autorul intenționează în această nuvelă să scoată în evidență neomenia societății capitaliste, viața lui Franzeluță nemaifiind un pretext pentru a realiza un reportaj al cartierului grivițean.

Nuvela Înmormântarea lui Dumitru Alexandru, apărută în volumul Prânzul de duminică, constituie un capitol din romanul Groapa, unde apare sub titlul Rudele lui Bică-Jumate. La înmormântarea unui cămătar se adună toți săracii mahalalei. Oamenii privesc tăcuți și neclintiți, fără a ști prea bine ce vor; unii își strigă suferințele îndurate din cauza mortului. Familia înfricoșată se teme că mulțimea va încerca să profaneze cadavrul. Cioclii gonesc caii spre cimitir, îngroziți de mulțimea ce urmează dricul. La un moment dat, mulțimea ia sicriul pe sus și îl aruncă în râu: „-Ca un câine ai trăit, câinii să te mănânce!”.

Autorul surprinde magistral colectivul de oameni, „reacțiile gloatei dezlănțuite ce urmărește convoiul ca pe o pradă”. Finalul este unul grotesc, dar totodată și excepțional, atmosfera fiind una a sfârșitului de lume.

Nuvela Morcovii, apărută tot în volumul Prânzul de duminică, însă în 1963 este adăugată romanului Groapa, întregind imaginea mahalalei bucureștene din primele decenii de după primul război mondial. Nuvela prezintă vizita făcută de Mița, Chirița, Lixandra și Tinca, coanei Marghioala a lui Mială pentru a mânca niște morcovi: „Morcovi ca la muierea lui Mială nu mâncase nimeni în Cuțarida.” Bătrânele sunt de părere că dacă mănânci morcovi pe vremea asta, îți împrospătează sângele („verzitură de împrospătat sângele”), dar babele sunt puțin revoltate pe Marghioala pentru faptul că nu a schimbat nisipul în care erau morcovii din pivniță: „-Nu mai sunt morcovii de anul trecut.” Între timp, se face și campanie electorală pentru domnul Rigo: „-Fraților, domnul Rigo a hotărât să vă paveze străzile pentru că, fraților, nu se mai poate… Este?” unde sunt prezentate și babele. Marghioala vrea să le convingă pe celelalte babe să mai fure câte un lighean de nisip din fața primăriei pentru morcovi, că din pavatul străzilor n-o să iasă nimic: „Hai mai bine să luăm câte-un lighian să avem în ce pune morcovii.” Marghioala și-a dus câteva lighene de nisip în pivniță, și cum bine se gândea ea, tot nisipul din fața primăriei a fost dus acasă la primarul Rigo să-și paveze curtea. Marghioala s-a supărat pe „prietenele” ei că nisip n-a vrut niciuna să fure, dar morcovii îi mănâncă cu plăcere.

Obiectivitatea acestor evenimente ascund judecata morală asupra unui sistem politic în care promisiunile electorale nu sunt ținute, în care interesul personal este întotdeauna mai presus decât cel public și în care nepăsarea liderilor politici face ca oamenii să trăiască în mizerie.

Fiecare nuvelă evidențiază o imagine asupra Griviței, cu locurile și oamenii săi, cu mizeria și pitorescul ei, cu amestecul de cinste și ticăloșie ce definesc acest spațiu balcanic.

CAPITOLUL VI

NUVELE EROTICE

Există în proza lui Eugen Barbu câteva nuvele care „circumscriu tot o problematică etică, dar fără tragism”, acestea fiind nuvelele erotice. Surprinzător la aceste nuvele este ruperea totală de preocupările și concepțiile obișnuite ale autorului. Prin aceste nuvele, autorul pare ca un cunoscător al vieții obișnuite, lipsite de vreo importanță oarecare.

Sfârșitul vacanței este „un poem al mării și al cerului, al fricii de singurătate”. Un bărbat și o femeie aflați în vacanță la mare, certați fiind, înoată în larg, depărtându-se unul de altul, ceea ce ne duce cu gândul la o posibilă despărțire dintre cei doi. Amândoi sunt cuprinși de teamă că celălalt s-a înecat, se caută cu disperare și se regăsesc abia după căderea nopții, pe țărm, atunci când, aproape își pierduseră speranța de a se mai revedea. Marea este descrisă cu nostalgie, devenind „un veritabil personaj, funcționând ca o cutie de rezonanță a destinelor.” În aer există o tensiune care crește de la intrarea celor doi în mare până la final.

Autorul dedică această nuvelă, în cea mai mare parte, mării și cerului, care par să prevestească încă de la început pericolul: „Apa nu mai era verde. Părea de fontă, durea și apăsa”, iar cerul „se roșise la apus. Părea că totul luase foc acolo, deasupra falezei […]. Apa era rece și avea duritatea metalului. Un curent subteran traversa locurile. […] Valurile miroseau lângă țărm a pepene crud, aici își pierduseră și gustul și căldura”. Marea și cerul nu prevestesc doar pericolul care-i pândește pe cei doi, ci reflectă și transformarea de la stare interioară la alta: teama, dorința de împăcare, dar și sentimente de vinovăție.

Nuvela impresionează prin plasticitatea imaginilor, dar și prin concentrarea lirică.

Domnișoara I. din nuvela Călătorie cu autocarul este o floare ofilită, „o variantă intelectuală și mai norocoasă a domnișoarei Aurica”. Această domnișoară nu găsește multe lucruri interesante în jurul ei, de aceea pleacă în fiecare an în străinătate, sperând să găsească un bărbat care s-o ceară în căsătorie. Naratorul (care călătorește în același autocar cu ea în Cehoslovacia), la început, consideră scopul domnișoarei I. unul meschin, dar ajunge să-și schimbe gândul, spunând despre ea că este fascinantă, o ființă sensibilă și inteligentă: „[…] era o ființă foarte interesantă”, „Domnișoara I. mă fascina”.

Domnișoara I. se emoționează în fața unui peisaj, dar trăiește un adevărat coșmar la vederea satului Lidice distrus de germani: „[…] dar nici o durere nu mă mișcase atât ca acea suferință tăcută, crâncenă, nebănuită, ce urmase vizitei satului Lidice.” Domnișoara I. ar fi o „Madame Bovary” a zilelor noastre, care până la finalul călătoriei își găsește (mai aproape decât credea) bărbatul la care visase de mult, o dată cu gestul șoferului care îi oferă mărul „roșu, din care mușcase cu poftă, cu dinții lui albi și frumoși”.

Povestea de dragoste ce urmă între domnișoara I. și șoferul autocarului nu ne este dezvăluită, naratorul interzicându-ne orice concluzie, fiind de părere că „[…] cititorului nu trebuie să-i spui chiar toate lucrurile. Taina te ajută uneori și te face mai inteligent. O bănuială valorează mai mult decât o precizie inutilă. Ce se va fi întâmplat în cele din urmă cu domnișoara I. nu pot să vă spun.”

După cum remarcă Al. Piru, „cele mai bune pagini din Călătorie cu autocarul țin de reportaj”, descrierile fiind cele care abundă. Această nuvelă este „o mostră de artă rafinată, de amalgamare semnificativă a diferitelor stări de spirit.”

În nuvela Patru pești, inginerul N. (35 de ani) îi povestește prietenului său scriitor (care este naratorul în nuvelă) momente ale poveștii de dragoste dintre el și soția sa, Anca. Motivul pentru care s-au certat, și care a dus la despărțirea după doi ani de căsnicie, fusese lăsarea de izbeliște, pe timpul lunii de miere, a unui acvariu cu patru pești „teribili, lacomi, devoranți, cu priviri magnetice”. Din cauza evaporării apei din acvariu, peștii muriseră, rămânând doar patru schelete pe fundul acvariului.

Virgil Ardelean remarcă: „Dacă plecarea logodnicilor la mare nu s-ar fi făcut precipitat, cu o iubire clădită pe cadavrul alteia, poate cei patru pești din acvariul Ancăi n-ar fi fost uitați. Peștii au murit, trebuia să moară în timpul vacanței brăzdate de inevitabile aduceri aminte, de stări stânjenitoare.”

Există un liant evident între moartea peștilor și „moartea” cuplului sufocat de vinovăție și regrete, care nu-și mai au rostul (inginerul N. se desparte de soția sa Anca, logodită prima dată cu un prieten al său, un arhitect).

Naratorul (inginerul N.) nu ne dezvăluie adevăratul motiv pentru care relația nu mai funcționa, el povestind doar evenimentul banal al morții celor patru pești, care va avea o semnificație.

Aceste nuvele redau ascunzișurile intime ale sufletului omenesc, stările de spirit ale unor oameni aflați în circumstanțe diferite.

CAPITOLUL VII

CICLUL FANARIOT ȘI HAIDUCESC

Eugen Barbu a publicat mai multe volume de proză, dobândind gustul pentru „sinteza convertită în basm și fantastic”. Acestea sunt: volumul Miresele (doar parțial), ciclul de povestiri Vânzare de frate și romanele Principele și Săptămâna nebunilor.

Nuvelele Smintire jupâniței Ruxandra, Nuntă cu ighemonican și Iarba se înrudesc prin subiectele pe care le abordează cu povestirile din volumul Vânzare de frate. Astfel, ofițerul de gardă Amza din Nuntă cu ighemonican și boierul Hristea Belivacă din Smintirea jupâniței Ruxandra se regăsesc în ciclul Vânzare de frate, iar nuvela Iarba ar fi o continuare a peripețiilor haiducului Amza, dar aceasta nefiind realizată.

În aceste nuvele și povestiri se îmbină dorința lui Eugen Barbu de a scrie istorii despre haiduci cu intenția de a insista pe detalii din acea epocă din care a rezultat o literatură inedită.

În Vânzare de frate sunt povestite aventurile haiducului Amza și ale celorlalți frați ai lui. Acțiunea se concentrează asupra trădării căpeteniei de haiduci și urmările ei. Căpitanul Sîrbu, „fratele de cruce” al lui Amza, salvase cândva viața lui și a slujit cu credință potera în care intrase. Sîrbu are o pasiune ascunsă pentru femeia Amzei, Anița, și dragostea pentru jocul de cărți îl transformă într-un trădător.

Scena trădării este plină de evlavie, făcând referință la Cina cea de Taină din Biblie: „Nu-ș ce-i veni lui Amza și-i numără în gând. Erau treisprezece cu toții. Și după ce mai turnă în el cu sete o ulcea plină de vin, zise cu obidă:

-Parcă stăm la masa de pe urmă…

-Ce vorbă-i asta? se miră cu gura până la urechi Sîrbu, cătându-i drept în ochi cu curajul vînzătorului.

-Ascultă ce-ți spun eu! Mi-a citit o țigancă de pe podul Beilicului că mă vinde cineva…”

Urmează atacul prin surprinderea oamenilor stăpânirii și capturarea lui Amza și a câtorva oameni de-ai lui. Cei prinși sunt închiși în ocna Telega. „-În câțiva ani nu mai vezi, nu mai auzi! Te scutește Sfântul Dumnezeu de toate, că numai cu sare și întuneric o să te ții!” Sîrbu se însoară cu fiica șchioapă, dar foarte bogată a boierului Dudescu. Pe boier îl stoarce de bani și o silește pe Anița (devenită hangiță în mahalalele Bucureștiului) să-l accepte ca ibovnic.

În ocnă trecerea timpului este un chin, dar Anița și oamenii rămași ai lui Amza nu și-au uitat căpitanul și caută mijloace de a-l scoate din ocnă. Anița, reușește împreună cu unul dintre oamenii Amzei să fure de la boierul Hristea Belivacă niște acte ale ocnei Telega, acte necesare pentru o posibilă evadare. Deghizați în călugări, oamenii lui Amza ajung în ocnă și îi strecoară acestuia harta: „Și într-un ceas se făcură nevăzuți, îmbrăcați în straie călugărești, cu o carte sfântă la subsuoară, cu cruce și tot dichisul.” Căpetenia evadează în noaptea Învierii: „Erau liberi! De pe o creastă coborau acum în goana cailor, strigând de se cutremura pământul, ceilalți în frunte cu Radu sin Matei.

-Amară-i bucuria, fraților, spuse căpitanul îngenunchind și sărutând pământul. Mulțumescu-ți ție, Doamne, că mi-ai mai dat priviri să mai văd minunile tale! Dorul de răzbunare m-a ținut și credința în ceva. Neamul ăsta nu a născut numai vânzători! […]

Plângea sau îl lăsaseră ochii, nu se știe.”

Finalul ne sugerează o continuare, o răzbunare pentru vânzarea de frate, însă continuarea ciclului s-a oprit la nuvela Iarba. Figurile haiducilor sunt creionate după tiparul clasic: adevărați tâlhari de codru, care nu puteau fi decât viteji, iubitori de dreptate și biruitori, iar Amza nu putea fi decât un bărbat chipeș, nutrind în el patimi de dragoste și de răzbunare. Personajele sunt realizate schematic, haiducii poartă „căciuli pe sprânceană” și au „niște mustăți fioroase, de te băgau în groază”. Gestul lui Sîrbu, care aruncă grăbit „o privire lacomă și parșivă spre sipetul cu galbeni de-abia capturat”, ne dezvăluie din prima clipă că va trăda.

Cartea este salvată de căderea ei într-o mediocritate prin descrierea Bucureștiului: „Dacă anecdota și personajele cărții sunt comune literaturii de acest gen, ceea ce mi se pare că evidențiază talentul scriitorului este tocmai această capacitate de-a surprinde în desfășurarea diurnă a vieții panorama mozaicală a Bucureștiului sub fanarioți.”

După cum remarcă Emil Vasilescu, „Prozatorul surprinde cu o mână sigură, în câteva pagini, fizionomia hașurată în câteva culori distincte, violentă pe alocuri, a târgului de pe malul Dâmboviței, invadat de obiceiuri orientale”: „Ulițele erau pline […]. Pehlivanii pândeau buzunarele și coconii aflați pe jos îi ocoleau. Treceau arnăuți, serdari, cavafi și jupânițe, robii țigani alergau să care la butci cumpărăturile. Kiramelele trase la hogeac de mușterii pofticioși chicoteau aruncând ochii în toate părțile, ca și când nu le-ar mai fi ajuns bărbații de lângă ele. Desfrânatele erau boite de cu dimineață, măturând praful cu rochiile lor lungi. […] Vizitii trosneau din harapnice […]. Pe ulița negustorească se scoseseră țârii pe ață. Mirosul lor îți întorcea stomacul pe dos, dar făcea și foame trecătorilor; saltimbancii înghițeau flăcări, unul alerga pe o sârmă subțire deasupra uliței, clătinându-se când într-o parte, când în alta, de ziceai că acuși se prăbușește. […] Mai la vale se făceau alte jocuri. De o sfoară, prin focul unei lumânări era trecut un galben ce se clătina de acolo, acolo. Nemâncații și dornicii de câștig își ardeau bărbile și obrazele ca să culeagă comoara cu dinții.”

Autorul n-a vrut să reconstituie aspectul mahalalei bucureștene din acea vreme, ci mai degrabă să creeze o atmosferă a locului și a timpului în care se petrece acțiunea. Autorul „urmărește să-și compună o limbă proprie, artificială, arhaică și modernă, reală și inexistentă, sinteză de locuțiuni cronicărești, bisericești și de neologisme”, dar „[…] în ciuda scrupulelor de specialitate, această limbă este plauzibilă, adesea fermecătoare […].”

Povestirile din Vânzare de frate au fost explorate cinematografic în seria filmelor cu haiduci (Haiducii – 1965; Răpirea fecioarelor – 1967; Haiducii lui Șapte-cai – 1970) toate regizate de Dinu Cocea, după scenariile lui Eugen Barbu.

Nuntă cu ighemonican este o poveste de dragoste sfârșită tragic în ziua nunții, nuvelă din care aflăm cum a ajuns Amza haiduc. Frumoasa jupâniță Dafina Dabija, fiica boierului Hrisanti, îl iubește pe Amza (un tânăr care slujise în garda domnească), dar tatăl hotărăște s-o mărite cu un boier bogat și bătrân, Radu Ralet:

„-Nu-mi place, spuse în cele din urmă cu vocea ei limpede. E bătrân.

-Și ce dacă? Bătrân e și dracul, avere să aibă.”

La balul dat în cinstea jupâniței, pe lângă multe fete boierești, apare și Radu Ralet, „[…] pierdut demult din aducerea aminte a celor de față, plecat de vreme îndelungată în cele drumuri necunoscute, pentru că în Bucuresci nu mai avea ce face, cântându-și cucul în pungă de sărac ce era.” Acest Don Juan face o apariție spectaculoasă pentru că toată lumea îl credea mort: „Oaspeții se uitară la el ca la unul sosit de pe lumea cealaltă, pentru că-l credeau mort în beciul datornicilor […].”

Radu Ralet devine, prin cadourile pe care le oferă familiei Hrisanti Dabija, pretendentul ideal jupâniței Dafina, pe care n-o slăbește cu atențiile: flori „abia culese din grădinile mărginașe ale Bucuresciului, în fiecare dimineață la opt”, îi oferă și „mănuși albe de mătase și de piele roșie-închisă, papuci de Țarigrad, papuci cu meși, conduri cu terlici, cu toc și panglică […]” și multe altele.

Radu Ralet, având un trecut scandalos și un prezent incert, afișând o mască la care renunța doar noaptea: „Ciudatul oaspete al hotelului Kiriazii ieșea numai spre seară până la hanul Toptangiilor, unde n-ar fi călcat picior de boier cumsecade, sau până sus, la Bazaca, unde avea misterioase întâlniri cu alde Mihalache Hagi Pandele, negustor de manufacturi și cunoscut cămătar, sau cu Dumitrache Turnavitul, casier domnesc […].”

Cu acte de proprietate false, șarlatanul obține mâna fetei și începe pregătirea unei nunți „cu ighemonican” (însemnând nu doar o nuntă fastuoasă, ci sugerează și un element intrus). Dafina uită de jurămintele și promisiunile de iubire făcute tânărului Amza: „Cât era de tânără, se gândea că o să-i stea bine la dreapta lui, chit c-ar fi putut să-i fie tată. Pe când Amza, așa cum spunea și maică-sa, lumea ar fi vorbit-o că era prost crescut, că nu se făcea să strice potrivirile boierești, care cereau să nu-ți înjosești neamul și să te duci cu fitecine.” Între timp, Amza află de nunta Dafinei cu Radu Ralet și se pregătește să se răzbune.

În ziua nunții, la Morunglav „era o vreme așezată de iarnă”. „Descrierea spectacolului și a ceremonialului se face în pagini de scânteietoare poezie picturală”: „Era spre seară, când bătea de vecernie și soarele murise pe undeva, prin râuri și din lumină nu mai rămăseseră decât niște cuțite risipite pe gheața verzuie. În sănii, cu caii lor frumoși și cu lumânările de cununie, nuntașii păreau niște arhangheli în blănuri scumpe, alergând sub primele stele ale acelei ierni de pomină.”

În timpul cununiei, Dafina are niște presimțiri negre, care i se și adeveresc, biserica mistuindu-se în flăcările aprinse de Amza. „Nu scăpase nimeni, în afară de Iorgu, frate-său, trimis de Principe de o lună la Stambul cu treabă.”, în felul acesta terminându-se această „nuntă cu ighemonican”.

Sfârșitul tragic al mirilor amintește de cel al lordului englez din nuvela Remember a lui Mateiu Caragiale: „Mireasa și mirele, cu trupurile arse, se prăbușiseră sub niște icoane scurse și ele de atâta dogoare și argintul le furase chipul. Ziceau ăia de i-au îngropat mai apoi creștinește că erau grei ca plumbul și că pecețile fețelor lor se mai țin și azi pe undeva prin altarul noii biserici […].”

Smintirea jupâniței Ruxandra este tot o poveste de dragoste cu final tragic. De frica morții, boierul Hristea Belivacă poruncește terminarea bisericii din sat: „[…] să urce satul la ea, să nu se ducă ei, ditamai boieri veliți, în mijlocul prostimii”. Pentru zugrăvirea acesteia se prezintă la conac pictorul de biserici Duță. Portretul său pare al unui personaj malefic: „[…] pictorul avea o gură frumoasă, păcătoasă ca băutura cea de ispită”. În timpul acesta, Ruxandra se îndrăgostește de Duță, până într-o zi, când cedează ispitei: „Duță, cu mâinile strânse pe piept de frig, sforăia. Era frumos cum va fi fost ucenicul domnului în clipa morții și fata nu se putu opri să nu-i sărute gura pofticioasă de bețivan și dus în lume, de curvar și ibovnic. Aia fu clipa smintirii sale […].”

Autorul insistă pe dragostea lor păcătoasă: „În lăcașul cel sfânt, mirosind a ceară de Smirna și a liliac trecut, a rumeguș de lemn și a balegă de ied, se iubiră până la pierderea minții zglobiii tineri, uitând de legile vieții, de plătirea păcatelor celor mari, al căror preț e totdeauna cumplit.” Descoperiți de boier, pictorul de icoane este ținut de slugi și este scobit, dar scena nu exprimă o violență în sine. „Pedeapsa boierului are ceva din sălbăticia pământului și a timpului.” Jupânița Ruxandra se „smintește”, murind la câțiva ani mai târziu, renegată de familie: „amuțise de mult și că nici rugăciunea de pe urmă nu putuse să o spună. Avea 23 de ani și albise, părea o sfântă mucenică, înaltă, frumoasă și rătăcită într-o lume vrăjmașă.”

În nuvela Iarba, Amza este scos din ocnă de tovarășii lui, rămas acolo timp de unsprezece ani, el regăsind sentimentul vieții prin atingerea ierbii fragede: „Caii pășteau liniștiți și nu simțiră pofta nebunului care se năpustii spre acel loc și-i bătu, […], prăbușit în locul lor, smulgând cu dinții iarba tânără și rară.” Pașterea ierbii simbolizează speranța unui nou început în viață.

În Miresele, Ioachim (eroul povestirii) este un haiduc, „[…] tâlhar de codru, ce belise doi boieri cu muieri cu tot la o petrecere”. El este ascuns de opt ani în bălțile Dunării, s-a sălbăticit pierzându-și mințile. Disperarea, dezolarea și însingurarea haiducului este sugerată de natura dezumanizată: „Plouă săptămâni în șir […]. Prin văzduh nu mai trecea nici un suflet. Tăcere de moarte și spaimă. Fluviul prevestea ceva cu glasul lui șuierător de la adâncuri.” În decembrie, Dunărea e zidită în „tăcere și moarte”. „Nu e de mirare, deci, că pe un asemenea fond sufletesc, primăvara se proiectează cu forța elementarului.”

Ioachim vede într-o primăvară, când se dezgheța Dunărea, nouăsprezece trupuri de fecioară ce pluteau pe apă, despletite, numai în cămăși: „Întâi a trecut o fată înecată, cu obrazul de porțelan, tânără, cu părul ca paiul, prefirat pe apă, cu buze aprinse, neumflată […]. O ducea Dunărea repede, repede.” „[…] Și numai ce iar s-a ivit o făptură, și alta, și alta. Nouăsprezece numărate, moarte numa-n cămăși albe de inișor, neplânse și neîncercate, toate frumoase ca zânele, cu țâțele abia înmugurite. Veșmintele lor spuneau că fuseseră fecioare.”

Finalul nuvelei aduce o rezolvare a problemei sufletești a haiducului: „Pe ultima, cea mai frumoasă, o mireasă trupeșă, cu părul de-i ajungea până la glezne, Ioachim, tâlharul și nebunul, fugit de-atâția ani din lume, a tras-o la mal și a trăit cu ea câteva zile, până n-a început să putrezească.”

Nuvela dezvăluie iubirea dintre un om și o moartă, temă destul de frecvent întâlnită la Lenore a lui Bürger, Strigoii lui Eminescu etc..

„Nu e greu să ne dăm seama că paradisul acvatic, succedând infernului înghețat, a fost oferit lui Ioachim ca o compensație. Și nu este mai greu de priceput că actul tâlharului apare ca o <<împlinire>> firească a vieții văduvite de viață. […] povestirea descrie realist și prin derivație un destin cu maxime valențe dramatice.” Fantasticul se realizează prin a surprinde fețele grotescului, cumplitului, a monstruosului care sunt scrise într-o limbă a basmului.

Eugen Barbu, pentru a evoca atmosfera de epocă haiducească, conchide la un amestec de elemente arhaice. Arhaismele sunt folosite nu numai pentru crearea atmosferei de epocă, ci și pentru valoarea lor armonioasă și cromatică: „Rafinarea atmosferei de vechime cu elemente de limbă, Eugen Barbu o face numai acolo unde limba permite, unde culorile și sonurile cuvintelor sunt armonice, au aderențe; […]”

Eugen Barbu, remarcă Virgil Ardeleanu, „rămâne un artist prodigios, al cărui scris posedă mari însușiri de forță și preciziune, stăpân pe o imaginație prețioasă, un meșter suveran al limbei…”.

BIBLIOGRAFIE

BIBLIOGRAFIA SELECTIVĂ A OPEREI (PROZA SCURTĂ)

Barbu, Eugen, Gloaba, Editura Tineretului, București, 1955

Barbu, Eugen, Tripleta de aur, E.S.P.L.A., București, 1956

Barbu, Eugen, Oaie și ai săi, Editura Tineretului, București, 1958

Barbu, Eugen, Patru condamnați la moarte, E.S.P.L.A., București, 1959

Barbu, Eugen, Prânzul de duminică, Editura pentru Literatură, 1962

Barbu, Eugen, Atac în cer, Editura Militară, București, 1966

Barbu, Eugen, Vânzare de frate, Editura Tineretului, București, 1968

Barbu, Eugen, Miresele, E.S.P.L.A., București, 1975

REFERINȚE CRITICE

Călinescu, Matei, Viziune epică nouă, în „Gazeta Literară”, anul VI, nr. 16, 16 aprilie 1959

Bălan, I. D., Eugen Barbu: Oaie și ai săi, în „Luceafărul”, anul II, nr. 14, 15 iulie 1959

Damian, S., Eugen Barbu: Șoseaua Nordului, în „Gazeta Literară”, anul V, nr. 38, 17 septembrie 1959

Crohmălniceanu, Ov. S., Eugen Barbu: Șoseaua Nordului, în „Viața Românească”, nr. 10, 1959

Popescu, Radu, Eugen Barbu: Oaie și ai săi, în „Contemporanul”, nr. 8, 1959

Crohmălniceanu, Ov. S., Prefață la volumul Tereza, Editura pentru Literatură, București, 1961

Vitner, Ion, Prozatori români contemporani, Editura pentru Literatură, București, 1961

Manolescu, N., Eugen Barbu: Prânzul de duminică, în „Contemporanul”, nr. 35, 31 august 1962

Ardeleanu, Virgil, „Steaua”, nr. 10, 1962

Dimiseanu, G., „Gazeta Literară”, nr. 36, 1962

Piru, Alexandru, Prefață la volumul Prânzul de duminică, Editura pentru Literatură, București, 1962

Barbu, Eugen, Răspunderea scriitorului, în „Luceafărul”, nr. 25, 1963

Vasilescu, Emil, Eugen Barbu: Vânzarea de frate, în „Scânteia”, anul XXXVIII, nr. 8023, 2 aprilie 1969

Manolescu, N., Principele, în „Contemporanul”, nr. 2, 9 ianuarie 1970

Manu, E., Eugen Barbu interpretat de…, ed. Eminescu, București, 1974

Manolescu, N., „România Literară”, nr. 48, 1975

Ardeleanu, Virgil, Mențiuni, ed. Dacia, Cluj-Napoca, 1978

Manu, E., Eseu despre generația războiului, ed. Cartea Românească, București, 1978

Leonte, Liviu, Prozatori contemporani, ed. Junimea, Iași, 1984

Pop, Ion, (coord.), Dicționar analitic de opere literare, vol. III, ed. Casa Cărții de Știință, Cluj-Napoca, 1998-2001

Negrici, Eugen, Literatura română sub comunism, Editura Fundației Pro, București, 2002

Băileșteanu, Fănuș, Refracții: Prozatori români contemporani, ed. Cartea Românească, București