Rolul Lui Vasile Alecsandri In Istoria Literaturii Romane

1. INTRODUCERE

Fără doar și poate, literatura pașoptistă rămâne, prin excelență, una aflată sub semnul romantismului, însă nu putem vorbi despre literatura pașoptistă ca despre o literatură aparte, actorii aceste epoci preferând să îmbine temele și motivele clasice, preromantice și romantice cu cele realiste, toate axate pe filiala tradițională a românilor.

Din galeria autorilor din acea perioadă (Vasile Cârlova, I. H. Rădulescu, Gr. Alexandrescu, C. Negri, etc.) ne propunem să analizăm opera lui Vasile Alecsandri. Însă, nu minunatele pasteluri care erau mereu citate și recitate la serbările școlare, ci o parte a operei sale, mai puțin cunoscută cititorilor români – cânticelele comice. Alecsandri a fost prezent și în viața noastră liceală – am analizat amănunțit Pastelurile sale sau am studiat drama istorică Despot Vodă – și din fericire i-am întâlnit opera vastă și în studiile universitare, unde am descoperit un altfel de Alecsandri care crează pasteluri pentru a stabili relații între cadrul natural și stările sale. Am aflat că peisajele impresionante din Mezul iernei au fost create de autor pentru a transmite starea sa de frică și pentru a-și crea un spațiu protector. Pe lângă toate aceste, am hotărât să ne oprim asupra cânticelelor sale.

Lucrarea de față este structurată pe trei capitole.

Astfel, în primul capitol (Scurt itinerar în viața lui Vasile Alecsandri), am încercat să descriem viața și mai ales momentele marcante ale acesteia (copilăria, activitatea politică sau lupta pentru Unire). Nu am intrat în detalii, preferând să sintetizăm etapele mai importante din viața autorului.

Al doilea capitol (Debutul în lumea literară) cuprinde momentul debutului său literar, care a fost în concordanță cu cererile epocii – adică traduceri din literatura franceză (Lamartine), sau chiar câteva versuri franțuzești, dar și aprecieri critice despre câteva cânticele ale lui.

În al treilea capitol (Rolul lui Vasile Alecsandri în Istoria Literaturii Române) am strâns o serie de păreri critice ale unor autori bine cunoscuți, în legătură cu rolul pe care îl ocupă scriitorul nostru în literatura română.

Văzute ca un aspect secundar al operei și activității sale, cânticelele comice se dovedesc a fi o permanență pe toată durata activității lui, de aceea, cercetarea lor ne permite o secțiune originală în ansamblul operei.

În concluzie am vrea să vorbim despre actualitatea scriitorului deoarece am remarcat o plăcere față de lecturarea acestor cânticele în rândul publicului cititor.

Scurt itinerar în viața lui Vasile Alecsandri.

Într-o autobiografie, pe care intenționa să și-o scrie prin 1865, Vasile Alecsandri începea așa: „Familia mea este originară din Veneția. Pe timpul când această republică era în strălucire, un străbun al meu, om cu inimă îndrăzneață și cu spirit cavaleresc, se puse cu a lui spadă în servicuiul tării, se căsători cu o romîncă și deveni obârșia familiei Alecsandri…”

Era o presupunere în care nici poetul nu prea credea cu multă temeinicie. Ea mărturisea mai degrabă, indirect, lipsa unei genealogii mai bogate a familiei scriitorului nostru.

Un act oficial din 1976 ne arată că pe atunci trăia la Iași, ca vechil al mănăstirii Sfântul Spiridon, Mihalache Alexandru, care în unele documente mai este numit și Mihalache Alecsandri.

După ce se căsătorește începe să se numească Alecsandri, probabil și datorită apropierii numelor, familia soției sale numindu-se Alecsandri. Din căsătoria lui Mihalache Alexandru au rezultat trei copii: două fete, Catinca și Safta, și un băiat, Vasile, acesta din urmă, născut în 1792 sau 1793, nu se stie cu exactitate, fiind tatăl scriitorului nostru. Curând după nașterea acestuia, prin 1794, Mihalache Alecsandri moare, fiind totuși destul de tânăr.

Vasile Alecsandri, fiul lui Mihalache, învață școală la Iași, știe grecește, scrie cu o siuranță care dovedește că avea o îndelungată familiarizare cu condeiul. Foarte tânăr. Îndeplinește funcția de sameș, la Bender, unde rămâne până în 1812. Avea vârsta de 20 de ani, când, în căutarea unui nou loc de muncă devine omul de casă al logofătului Iorgu Ghica. Mulțumit de slujba conștiincioasă a lui Vasile Alecsandri, acesra îl ajută să se ridice.

Erau pe atunci împrejurări pline de neprevăzut în viața țării, însă fiul lui Mihalache Alecsandri nu făcea parte din aceasta lume a marii boierimi. Dimpotrivă, el a avut prilejul să cunoască și cealaltă parte pe care o înfățișa prezența și trecerea unei mari armate: îndeosebi vânzările și cumpărările de vite, cereale și alte mărfuri necesare, de care pare să fi știut să profite.

Aici trebuie să bănuim primele începuturi ale marii stări pe care și-a dobândit-o, pentru că el declara că de la părinți nu a primit nimic altceva decât „creșterea”.

În anul 1816 / 1817, probabil, tânărul Alecsandri se căsătorește cu Elena Cozoni, fiica pitarului Dumitrache de la Târgul Ocna. Căsătoria lui Vasile cu Elena pare să fi fost din dragoste, pentru că în urma acestei căsătorii nu primește nici o zestre, ceea ce ni-l înfățișează ca pe un om dezinteresat.

Desigur el avea deja o stare materială bună, câștiată prin propriile forțe, de vreme ce îndrăznise să-și întemeieze în asemenea condiții o familie. Fiind om energic, stăruitor, inteligent și priceput în a-și conduce treburile starea lui socială și materială este în continuă înflorire.

În 1818 primește primul său titlu de boierie, este ridicat în rangul de medelnicer. În anul următor, se naște primul copil: Catinca. Perspectivele tinerei familli se arătau luminoase, tatăl se ocupa cu comerțul de sare, un al doilea copil era așteptat, când, deodată, evenimente grave se iviră.

În aprilie 1821 o știre tulburătoare risipește liniștea acestei familii: Ipsilanti, cu o armată, trece Prutul și intră în Iași pentru a merge să dezrobească Grecia de sub jugul turcesc.

Majorotatea boierilor au încercat să se adăpostească, printre care și Vasile Alecsandri împreună cu familia sa.

Au luat calea muntilor, cu soția gata să nască și au poposit undeva, în mijlocul codrilor, așteptând să se liniștească lucrurile. În aceste împrejurări grele se naște cel de-al doilea copil al lui Vasile Alecsandri. Era un baiat numit ca și tatăl său Vasilie. Copilul acesta avea să devină marele nostru scriitor Vasile Alecsandri.

Datorită măsurilor luate de turci împotriva grecilor, numeroși funcționari greci sunt scoși din slujbe sau pleacă ei singuri de frica represaliilor. În lipsă de buni funcționari, tânărul priceput și întreprinzător este chemat la Iași unde își ia în primire noua slujbă. Fiind întreprinzător și isteț, bun administrator pentru stat, dar și pentru el, averea sa înflorește.

Ceea ce îl face deosebit de interesant este că omul acesta vajnic în lupta vieții, se dovedește totodată devotat familiei, sensibil, cu dragoste de cultură.

2. 1. Copilăria și anii de învățătură.

Copilăria celui ce avea să fie marele scriitor Vasile Alecsandri s-a desfășurat în cadrul unei familii strâns unite, neatinsă de corupția ce bântuia în familiile vechi boierești, într-o atmosferă morală, de afecțiune reciprocă, de prețuire pentru cultură, sub supravegherea directă a părinților, îndeosebi a mamei.

În 1835, când se mărită Catimca Alecsandri, sora scriitorului, în foaia ei de zestre se afla trecut un pian cu notele lui, ceea ce ne dă o nouă perspectivă asupra creșterii de care s-au bucurat acești copii. Un semn al rafinamentului, nu numai a bunei stări ce domnea în această familie, îl oferă chemarea pictorului Livaditi pentru a realiza portretul familiei.

În amănuntele scriitorului de mai tarziu descoperim faptul că părinții îngăduiseră copiilor lor relații amicale cu lumea celor ce îi slujeau, chiar și cu a robilor țigani.

Scriitorul își amintea întotdeauna, până în ultimii ani ai vieții sale, cântecele și poveștile populare ce le auzise în copilărie de la mama lui. Acesta a fost primul lui contact cu poezia populară. Tot în acest cadru a cunoscut o mulțime de oameni din popor: servitori, viziti. De la Gheorghe a învățat grecește, de la Didică scripcarul el a ascultat multe cântece populare. Dar figura cea mai scumpă micului Vasile, prietenul lui cel mai bun, a fost fără îndoială, țigănușul Vasile Porojan. Acest copilș oacheș, vioi, isteț, i-a fost cel dintâi tovarăș de joacă, nedespărțit, la Iași și la Mircești. Tovărășia acestui copil vioi, inteligent, au îngăduit primele îndrăzneli ale fiului de boier: pornirea spre luncă, rătăcirea spre acest paradis vegetal pe care acum îl descoperă, oprirea pe margine bălții unde, aflăm mai târziu în Doine, a auzit pobestea Babei Cloanța.

Încă din 1827 tatăl tânărului se preocupă de educarea fiului său. Astefel, micul Vasile Alecsandri începe învățătura de carte.

Despărțit de bunul său prieten, Porojan, viitorul scriitoe începe să învețe de la un dascăl priceput, un călugăr maramureșean, Gherman Vida.

În martie 1827, francezul Victor Cuénim își deschide la Iași un pension. Astfel Vasile Alecsandri este înscris imediat ca intern in clasa a șasea de către tatăl lui.

Așa pornește micul Alecsandri și se așează la pensionul lui Cuénim. Însă copilul nu era prea încântat de noua viață. După mai bine de cincizeci de ani el avea să își amintească: „Acea viață nouă de școlar închis în sala de studiu, ghemuit pe un pupitru și condamnat a învăța pe de rost verbe franceze, germane și grecești, obliația de a ne trezi dimineața în sunetul unui lighean de alamă lovit ca un tam-tam chinezesc de doamna Cuénim; sila la care elevii erau supuși de a mânca bucate cu care nu erau deprinși; o mie de mici mizerii ce sunt legate de micul copil ieșit din casa părintească, foamea, frigul, neodihna și examenele zilnice ale profesorilor mă adusese la o desperare amară…”.

Regimul nu putea fi chiar așa de aspru aici, însă copilul era obligat să învețe. Printre colegii de la pension se afla și Mihail Kogălniceanu.

Rezultatele tânărului Alecsandri erau bune, cu toate întreruperile provocate de molimile de ciumă și holeră din 1829 și 1831, el își trecea regulat examenele anilor de studiu.

Povestirea lui Robinson Crusoe de către Cuciuc, un coleg, a exercitat o mare putere asupra imaginației foarte vii a lui Vasile Alecsandri.

Nu era retras față de colegi, însă uneori îi plăceau singurătatea și contemplarea priveliștilor.

Experiență cu experiență, încet, se umpleau rezervoarele din adâncul ființei care mai târziu aveau sa devină izvoarele creației sale literare.

Viața la pensionul Cuénim se apropia de sfârșit. În 1834 Vasile Alecsandri avea treisprezece ani. În vara acestui an copilul merge cu toți elevii pensionului, sub conducerea directorului, să facă vacanța într-un fel de tabără pe malul Prutului. Într-o yi a apărut aici Porojan; se alăturase servitorului de la vistierie, care aducea din partea sameșului Alecsandri o scrisoare pentru domnul Cuénim, în care se cerea să i se dea drumul băiatului acasă la Iași, pentru că în curând trebuia să pornească în călătorie pentru studii la Paris. Porojan aflase despre asta și cere să îl ia și pe el la Paris, iar copilul de treisprezece ani, Vasile Alecsandri, pornește spre Iași, făgăduindu-i prietenului său că fără el nu va pleca, fără să știe spre ce orizonturi noi și hotărâtoare pentru el se îndrepta din clipa aceea.

Puțin după 23 august 1834 micul Vasile Alecsandri pornește spre Paris. Odata cu el au mai plecat și alți câțiva tineri fii de boieri cam de aceeași vârstă: Alexandru Cuza, vărul acestuia, Nicolae Docan, Panait Radu și pictorul muntean Negulici. Drumul până la Paris era lung, dar după douăzeci și una de zile ajunge în sfârșit.

Un biograf al lui Alecsandri, care a trăit în apropirea acestuia în ultimii ani de viață, spunea: „Trebuie să fi auzit cineva povestind pe poet pentru a-și face idee despre impresia extraordinară ce făcu Parisul, cu monumentele lui mărețe și viața lui torențială, asupra sufletului unui copil venind de-a dreptul din fundul Moldovei.”

Copilul s-a instalat împreună cu tovarășii săi de studii în locuința lui Filip Furnaraki din stradlui Filip Furnaraki din strada Notre-Dame-des-Champs. Pentru a se înscrie la o facultate, trebuia să aibă mai întți diploma de bacalaureat. Ca să treacă acest examen, fără îndoială că studiile de la Iași nu erau suficiente. Cu experiența sa de profesor de liceu, Furnaraki își dă seama de asta, așa că Vasile Alecsandri este încredințat unui profesor particular, pe nume Cotte, pentru a-l pregăti în vederea trecerii examenului de bacalaureat în litere.

În urma pierderii ficei sale, numai cu un an înainte, monsieur Cotte l-a îndrăgit pe acest băiețaș vioi, plin de curiozitate, inteligent dar în același timp sensibil, meditativ, visător. Chiar dacă proveneau din generații diferite, Vasile Alecsandri și profesorul Cotte s-au apropiat sufletește. Așa se explică faptul că atunci când va fi în curând la o mare răscruce a vieții sale, adolescentul se va reîntoarce la profesorul său din primul an și sfaturile acestuia îi vor călăuzi primii pași în literatură.

În toamna anului 1835, la 27 octombrie, el îsi trece examenul de bacalaureat. Pentru a se înscrie la acest examen trebuia să aibă vârsta de șaisprezece ani, însă Alecsandri nu avea numai paisprezece. Astfel el declară că e născut la 14 iunie 1819, că împlinise vârsta legală, fapt care va ridica mai târziu nenumărate controverse cu privire la vârsat scriitorului. Înscriindu-se la bacalaureat, tânărul s-a prezentat satisfăcător pregătit. La greacă ia nota bine, la latina binișor; la istorie, materie cu care nu s-a împăcat bine niciodată, el singur mărturisește că s-a aflat într-o mare încurcătură. A avut noroc însă datorită cunoștințelor dobândite la pensionul Cuénim. Și astfel Vasile Alecsandri își ia bacalaureatul în litere!

Dorința spătarului era ca Alecsandri să urmeze medicina. Ascultător, tânărul începea pregătirea în acest domeniu. Se pare că lucrările practice îl pasionau, însă cursurile îi erau mai puțin pe plac. În urma unei intoxicații din laborator, rămâne câteva zile acasă și citește Călătoria din America a lui Chateaubriand, care îl fascinează.

Poate acesta avea să fie începutul unei crize lăuntrice. Pasiunea pentru chimie și medicină se stingea încetul cu încetul. Ghica își amintește câteva decenii mai târziu despre vremurile acelea: „Știu că tată-tău voia să te facă medic, și tu te puseși pe chimie: ne întâlneam adeseori sub castanii Luxemburgului și vorbeam de oxigen și hidrogen, dar observam că de câte ori îți vorbeam de plantele marine din care se scoate iodul sau de oasele cele mai bogate în fosfor, căscai din toată puterea fălcilor; mai observam că, vorbind într-o zi de poeziile lui Văcărescu și recitindu-ți una din poeziile iubitului nostru amic Alexandrescu:

Culcat p-aste ruine sub care adîncită

E slava strămoșească…

ai deschis ochii mari și m-ai întrebat dacă mai știu și altceva. Din ziua aceea mi-am zis că n-o să te mai faci medic.”

Ghica avusese dreptate. Alecsandri, despre care în vremea aceea nu se putea afirma că era un mare cunoscător al literaturii românești, părea cuprins de o reverie pe care nici el nu și-o explica prea bine, din care din când în când izbucneau poate și crîmpeie de versuri.

Era îngrozit de imaginea cadavrelor, nu se putea învăța cu analiza de sânge și cu disecțiile anatomice, își invidia colegii care, mai fericiți ca dânsul puteau să urmeze studii pe placul lor.

Argumentele acestea nu exclud faptul că Alecsandri putea fi atras de literatură, încă din vremea aceea, ceea ce contribuie la repulsia pentru medicină. Astfel dintr-un motiv sau altul, tânărul renunță la pregătirea pentru cariera de medic.

În noiembrie 1836, se înscrie la Facultatea de Drept și urmează cursurile acesteia până în luna aprilie a anului următor. La 20 martie 1837, la Iași, tatăl său a înaintat o cerere „către cinstita Visterie a Prințipatului Moldovei” în care spunea: „După rugăminte ce prin jalbă am făcut Prea-înălțatului Domn, am câștigat voie pentru trei luni de a mă duce la Paris pentru ducire unui copil al meu la școlile din Franța, unde se află și alt copil al meu…”, rugând vistiernicul să încuviințeze acest concediu și să-l admită pe cumnatul său, comisul Iordachi Brănișteanul, ca înlocuitor. Faptul că într-o cerere privitoare la problemele teatrului moldovenesc și adresată domnitorului la 5 aprilie 1837, semnatarii: vel-logofătul Al. Catargiu, vornicul Catargiu și aga Asachi, propun pe colegul lor acum aflat la Paris să se ocupe de achiziționarea unor actori și actrițe care să îmbunătățească trupa franceză aflată la Iași, ne dezvăluie faptul că era priceput în ale teatrului.

Astfel putem bănui că în aceste două luni în care a stat la Paris a mers destul de des la teatru și e foarte probabil ca viitorul scriitor să îl fi însoțit. Acum putem fixa primul contact mai strâns al tânărului cu teatrul românesc.

Pentru a-și convinge tatăl de neplăcerea provocată de experimentele efectuate la Facultatea de medicină, îl duce pe acesta într-una din sălile din care el fugise. Rezultatul este decisiv, tatăl aprobțnd părăsirea studiilor. Însă optează pentru o meserie concretă, îndemnându-și fiul să se înscrie la Școala de poduri și șosele, pentru a deveni inginer.

Pentru admiterea la această școală avea nevoie de bacalaureatul în științe, nu în litere. Așa că Alecsandri începe pregătirile în acest domeniu, avându-l ca profesor pe Bonin. Face progrese care îl entuziasmează pe mentorul său însă rezultatul este negativ. „Mă prezint la Sorbona – scrie el în niște însemnări personale mai târziu – pentru examenul de bacalaureat în științe. Sînt respins în unanimitate, cu toate că fusesem cel mai bun elev din școala preparatoare a d-lui Bonin.”

Din însemnările amintite reiese că în 1838 face cunoștință cu C. Negri la balul Musard, în timpul carnavalului. Din datele aceluiași bibliograf care folosește informațiile orale ale scriitorului aflăm că Negri îl însoțise la acest examen și probabil îi aprobă hotărârea de a părăsi studiile curente și de a se îndrepta spre direcția pe care o impunea inima lui. Și-a golit biblioteca de cărțile de chimie, de anatomie, de drept, ce se îngrămădiseră pe rafturile din camera sa, însă le-a păstrat pe cele ale lui Chateaubriand, ale lui Lamartine, Hugo, Musstet, Scribe, Béranger și alții.

Trecerile de la un domeniu la altul, amânările lui dezvăluiesc căutările unui tânăr care nu ambiționează un titlu, o carieră, ci care se străduiește să citească în sine și sș-și găsesască un rost care să corespundă aspirațiilor sale, care să-i fie util și drag în același timp.

Rostul acesta era literatura și i se dedică întru totul. Tânărul de 17 ani pornește încet pe noul drum pe care ș-i l-a ales. Colaborează cu fostul profesor de la Paris, Cotte.

Există un lucru pe care se cuvine să-l reținem: Alecsandri nu a abordat literatura ca un diletant. El nu s-a comportat ca un tânăr care, nereușind la examene, se hotărăște, căutând scuze, să nu mai facă nimic, iar din când în când mai scrie câte o poezie. Dimpotrivă, el se apropie de creația literară ca de o îndeletnicire, nu ca o simplă distracție. Încerca să vadă dacă nu cumva aici se află creația sa. Astfel, se sfătuiește cu profesorul Cotte și constată că el nu privește poezia ca pe o inspirație primită de la Dumnezeu, ci ca o îndeletnicire în care ai nevoie atât de talent, cât și de o îndelungată ucenicie.

Tânărul acesat din 1838 devine deci „student în literatură”, ucenicul lui Cotte. Mai târziu, Ollănescu-Ascanio își amintește cum, elev de liceu a fost uluit de faptul că marele poet recita cu ușurință pasaje întregi din Eneida lui Virgiliu. La aprobarea lui Cotte, tânărul consideră că este pregătit să facă ceva cu dragoste și convingere.

În 1838 scrie câteva poezii cum ar fi: Marie, din iunie, Les brigands și Le petit rameau, din septembrie, Zunarilla și Serata, rămase necunoscute, și „un modrgal adresat nepoatei generalului Lassalle și care credem că este cea dintâi încercare a sa de versificație franțuzească”, cum spune Bengescu. Madrigalul acesta poate a fost cel pe care tânărul îl intercalează în prima sa nuvelă: Buchetiera de la Florența. Sunt versuri ample, curgătoare, care vorbesc de sentimentul comunicat încă de la început:

De quel nom te nommer, être incompréhensible,

Qui n’a rien de mortel,

Toi qui fais soupirer l’âme le moins sensible;

Toi qui pour nous charmer abandonnas le ciel?

Bouquet de volupté, d’ivresse et d’harmonie

Mélange de fraîcheur, de grâce et de beaute,

Astre plus doux que l’astre du rayon argenté.

Foyer d’enchantement, d’amour, de poésie,

Dequel nom te nommer? 

Iar pentru ca finalul să fie pregătit cu multă îndemânare și surprinzător, cheia poeziei ne-o oferă ultimele versuri:

Les accords incertains d’une harpe sonore

Qu effleure de son aile un papillon d’azur

La murmure étouffée d’un ruisseau lent et pur

Qui se mêle aux soupirs du pâle sycomore,

Le doux frémissement de la feuille des bois,

Le bruit volupteux des baisers de délyre

La voix de l’espérance au sein d’un long martyre,

Sont moins doux, moins touchants, moins divins que toi.**

Nu știm ce efect au avut aceste versuri asupra nepoatei generalului Lassalle, însă fără îndoială au fost pe placul lui Cotte. Erau, indiscutabil, versurile unui tânăr talent cu un viitor triumfător.

În urma acestor împrejurări, Vasile Alecsandri petrece timpul ceva mai liber. Este hotărât să învețe nu numai din cărți ci și din viața reală, din conractul cu oamenii, cu opera de artă. Tânărul, acum în vârstă de 17-18 ani, începe să frecventeze lumea după bunul plac, merge la cafenele, se întâlnește cu tineri francezi și români, i-a contact cu viața socială și politică franceză și europeană.

Ghica evoca aceste întâmplări într-una din Scrisorile lui. Legătura de prietenie existentă între Ion Ghica și Vasile Alecsandri, l-a ajutat pe cel din urmă să pătrundă mai îndeaproape în problemele vieții politice. Cu toate că Vasile Alecsandri renunță cu totul la urmarea vreunei facultăți, el continuă de fapt să studieze. În primăvara anului 1839, tatăl său îi permite și îl ajută să pornească spre țară făcând un ocol prin Italia. Nu se știe exact în ce perioadă a anului a pornit de la Paris spre Italia. În această călătorie a făcut un popas la Florența unde întâlnește unele elemente cu ajutorul cărora va crea mai târziu Buchetiera de la Florența. Apoi pornește spre Roma unde îl întâmăină antichitatea.

Călătoria în Italia a însemnat pentru el în primul rând contactul cu o natură încântătoare, iar în al doilea rând, un contact cu arta italiană, cu palatele de la Florența și Veneția, cu statuile, tablourile din muzee și catedrale.

Familia din țară era nerăbdătoare să-și revadă fiul, așa că spătarul îi scrie o scrisoare atât fiului cât și unui bancher pe care îl avea și astfel Vasile Alecsandri este silit să se îmbarce pe un vapor de pe Dunăre. Acum începea cu adevărat călătoria spre casă, după peregrinări de mai bine de cinci ani. În unele note găsim însemnările: „La vederea tării, inima îmi bate. La regăsirea mamei și a tatei, mă podidesc lacrimile”.

2. 2. Momente din viața politică. Ilustrații cu texte din cânticele.

Sosind la Iași, tânărul Vasile Alecsandri intră imediat în contact cu viața politică, el intră imediat în viața publică. Încă de la 31 august 1839, ministrul „finansului”, Iorgu sau Iordachi Ghica, vechiul protector al tatălui său, îl informează că a fost ales, de domnitor, „șeful mesei pensiilor și despăgubirii banilor scutelnicești”, în locul demisionatului ban Alecu Bran.

Astfel prima vizită cu caracter politic a fost deci la Mihail Sturza, domitorul Moldovei. Apoi a urmat vizitarea unor mari boieri, făcându-și apariția în lumea modernă a Iașului, unde nu putea să nu impresioneze datorită îmbrăcăminții după modelul franțuzesc, atât de deosebită de portul boierilor care se încăpățânau să poarte vechile antirie orientale, datorită noutății pe care o evoca un om întors de pușină vreme din străinătate, datorită figurii atrăgătoare, mustața neagră, aranjată elegant, ochii foarte vii, părul lăsat lung, fruntea înaltă, felul său simplu și cuceritor de a fi.

În saloane, la slujbă sau acasă, și-a reăsit vechi prieteni, în primul rând pe Kogălniceanu. I-a regăsit de asemenea pe Alecu Russo, pe frații Rosetti, pe Nicu Ghica, pe Costache Negruzzi, care l-au informat asupra stării lucrurilor din țară.

Este impresionat de aspectul Iașului, de mulțimea de stiluri arhitectonice, de categorii sociale, de naționalități, își amintește ca o caracteristică a acestui oraș „ulițele lui nu sunt altă decât niște lungi galerii de contrasturi”. Tânărului Alecsandri, întors cu visuri, fascinat de Apus, nu i-a fost greu să își de-a seama că aspectul exterior al Iașului reflectă și viața interioară a localnicilor, raportul dintre clase și categorii sociale diferite.

Tânărul nostru era marcat de raporturile umilitoare care existau de jos în sus, chiar între diversele categorii din cadrul boierimii existente la acea vreme, de formele pe care le îmbrăcau și formulele în care se exprimau – ridicule și unele și altele – aceste raporturi de la inferior spre superior. Era aproape imposibil – doar daca domnitorul foarte lacom permitea acest lucru – ca cineva să fie promovat din cadrul boierilor din clasa a doua în rândul celor din protipendadă – logofătul, vornicul, hatmanul, postelnicul și aga. Chiar dacă un astfel de eveniment se petrecea – cum s-a întâmplat si în cazul bătrânului Alecsandri – cel avantajat totuși nu se bucura de toate drepturile obișnuite pentru ecpaeaoa privilegiată. Era dezgustătoare și jenantă lipsa de demnitate, de loialitate, de onestitate, de patriotism care predomina în rândul boierimii de la cei din conducere până la cea mai mică clasă socială. Chiar și în viața de familie a marilor boieri predomina imoralitatea. În viața publica, mita era ceva oboșnuit și așezată la loc de cinste.

Acesta era regimul feudal în acea vreme. Aceste proaste obiceiuri din cadrul societății erau delăsătoare si iritante pentru Vasile Alecsandri. Pentru a realiza o schimbare, oricât de mică ar fi ea, în cadrul acestei societăți corupte era nevoie să se ducă o lungă și grea luptă împotriva ei. Adresându-i o scrisoare unui vechi prieten, după ce făcuse un sumar al lucrurilor dezolante din cadrul țării, Vasile Alecsandri exclamase astfel: „Mare câmp de lupte se întinde dinaintea noastră! Dar lupta nu ne sparie, căci ne susține și ne animează speranța izbândei…”

Lupta aceasta era de fapt deschisă mai demult. Țăranii începuseră să se răscoale tot mai des, în diferite părți ale țării. Oamenii de la târguri se agitau și ei din când în când. Încep să circule din vreme în vreme pamflete, manifeste, unele destul de amenințătoare, cerând încetarea nelegiuirilor în administrație și justiție, altfel poporul amenința ca își va face dreptate singur prin vărsare de sânge.

Întâlnim și la Vasile Alecsandri, în Cânticelele comice astfel de texte la adresa conducerii politice din acea vreme. Avem spre exemplu câteva astfel de versuri prin care se ironizează în Sandu Napoilă, ultra-retrogradul:

De când legea asta nouă

Ce Convenție îi zic

Au rupt reglementu-n două,

Am agiuns chiar de nimic!

Și de unde mai-nainte

Eram toți boieri veliți,

Ne-au luat pe dinainte

Niște pușchi apelpisiți!

„Și ce pușchi! Cică-s patrioți, liberali, progresiști, naționali, demagogi… dracu-i mai știe!… că deodată au răsărit în țară pozderie, și tot unu și unu!… oameni mari, învățați de știu și toaca-n ceri, colțoși și cu barba în furculițe… Ei pun țara la cale în ziua de astăzi, ei sînt și numai ei adevărați români cu iubire de patrie, caci au luat patriotismul în otcup!… și dacă nu vrei să iei cîmpii pe urma lor, te fac albie de cîni prin foile lor… Mai dăunăzi mă-ntîlnește unul ce-i zic Clevetici și mă-ntreabă nitam-nisam de sînt ca dînsul, demagog? Dă, măi gogule! i-am răspuns și eu, cată-ți de drum pănă ce nu scot luleaua de la ciubuc!… Ei bine, boieri d-voastră, unde mergem… ba nu, vă întreb, unde mergem?…

Păn-acuma-n țara-aceasta

Noi ne-am burzuluit creasta;

Noi am fost simandicoși

Mari și ighemonicoși

Dar acum fără sfială

Ne fac pușchii de dîrvală,

Și ne chem pe noi, pe noi,

Vinograzi, rugini, strigoi!

Zic că-i timpul libertăței,

Al frăției ș-al dreptăței;

Că de-acuma pe pământ

Toți deopotrivă sînt.

Și cu astfel de minciună

Hoții cei de-mpușcă-n lună

De caftan ne-au dezbrăcat

Și mantaua-n loc ne-au dat!

N-auzi altă decît forme,

Uniforme și reforme,

Toți croiesc, fac și prefac

Ca să ne vie de hac.

Ieri o lege, astăzi altă,

Și cînd cați, lucrul stă baltă!

Cică-aista e progres?…

Na-ți-l frînt că ți l-am dres!

și în Haimana:

Cine m-ar vedea cutrierînd orașul cu valiza pe spinare ar cuteza poate a crede că sînt un vagabond?… Ei bine! acel cutezător nu s-ar înșela: sînt un soi de vagabond oficial, un membru al biurocrației statului român, un martir politic de la 1859 încoace, purtat din loc în loc după capriciul miniștrilor, aruncat din post în post ca o minge… postit, precum videți, și… ne-a plăcut la vreme.

Din ce în ce mai nemulțumită de situația în care era ținută, insă fără a se așeza pe poziții de luptă pentru drepturile poporului, chiar mica boierime încearcă unele acțiuni care să ducă la reforme și la o transformare a statului.

În 1839, se descoperise chiar un adevărat complot, în jurul căruia nu s-a făcut prea mult zgomot, pentru a nu crea panică și neliniște în rândul poporului. Era vorba de așa-numita „conjurație confederativă” a lui Leonte Radu, care urmărea o autonomie națională în cadrul unei confederații cu Valahia și Serbia, egalizarea rangurilor boierești, promovarea unor oameni din popor în unele posturi din conducere., desființare cenzurei, eliberarea țianilor domnești și mănăstirești.

Chiar la începutul lui ianuarie 1840, autoritățile, speriate de orice reprezenta o amenințarela adresa orânduirii feudale, sunt gata să ia măsuri chiar împotriva unor studenți moldoveni aflați la Paris, studenți care împreună cu niște colegi munteni profesau „principiile celei mai curate democrații”.

Lucrurile se amplificau pe măsură ce timpul înainta spre anul 1848.

Tinerii întorși de la studii din străinătate ca Alecsandri, Kogălniceanu, Negri, Russo, frații Rosetti și alții, nu se mai împăcau cu vechea stare de lucruri. Faptul că au fost trimiși să studieze în străinătate, arăta că proveneau din familii mai înstărite, cu anumite interese economice, în anumite împrejurări sociale. În mentalitatea lor existau idei ale revoluției franceze, întâlnite probabil în anii petrecuți în afara granițelor țării.

Întorcându-se în țară, situația de aici, nemulțumirile față de cruzimea domnitorului, îi apropie de clasa socială mai inferioară, ajungând până la clasa țărănimii, îi fac pe aceștia să înțeleagă ceva din aspirațiile lor. Astfel ei încep să ducă o luptă împotriva domnitorului, a marilor boieri, a unor instituții și practici învechite, expresii ale orînduirii feudale. Ei erau destul de suspecti acum pentru că se apropiau de grupurile sociale mari alcătuite din nemulțumiți. Pe lângă aceste lucruri se mai adăugau și altele. Tinerii renunțaseră la vestimentația veche orientală, refuzaseră cu dispreț la o serie de obiceiuri tradiționale: nu mai sărutau mâna marilor boieri, nu îi mai întâmpinau cu vechea formulă de salut „sărut talpele”, ci spuneau tutoror fără a face deosebiri „bonjour”, nu mai acceptau nici o jignire indiferent din partea cui venea și îl provoca pe insultător la duel. Își exprimau nemulțumirea față de starea lucrurilor din țară, față de abuzuri, imoralitate neomenie, lipsa de patriotism, mai mult sau mai puțin evident, dar în așa fel încât aceasta să se răspândească și fluturau ideile noi de libertate, de egalitate, de supunere a celor mari la interesele poporului. Încercau să formeze astfel o opinie publică, capabilă de a controla guvernul.

Avem exprimate nemulțumirile cetățenilor de rând tot într-un cânticel comic al lui Alecsandri, Gură-cască, om politic:

[…]… Adică greu era să se fi luat nisște măsuri economicoase pentru ca să se facă lucru mușama?…să nu se sparie o lume întreagă! A cui e vina? Nu le-am spus-o la timp?… dar nu m-au ascultatără?… Așa și cu impozitele… Eeee! Pre ghiojghioare; m-a asigurat vărul Iancu Titirfichi că se pregătește un proiect de biruri de pe altă lume, de pildă:

Bir pe haine… hăunărit;

Pe ciubuce… fumărit;

Pe țigare… țigărit;

Pe cravate… ștrengărit;

Bir pe nas… borcănărit;

Bir pe pungi… buzunărit;

Bir pe foi… gogoșărit;

Bir pe boi… bir boierit!

Nu-i destul atâta… Se mai vorbește de o dare ce a să se așeze pe cuvântul de patrie, adică să se plătească câte o lețcaie, de câte ori s-a pronunța acest cuvânt. Înțeleg că cu un asemene impozit ne-am plăti curând de toate milioanele ce datprim, dar atunci au să se calicească o mulțime de cetățeni carii trăiesc numai cu patria în gură.

În același timp, toți acești tineri cunoșteau lupta popoarelor din Europa pentru libertatea lor națională. Burghezia din țara noastră, avea nevoie de asemenea de libertate națională, de constituirea unui stat național, pentru dezvolatrea ei, pentru ascensiunea claselor sociale. Așa începuse mai demult în principatele noastre lupta pentru libertate națională. Această lupă s-a manifestat pentru afirmarea individualității naționale în primul rând, pentru a dovedi faptul că suntem un popor cu limbă și cultură, cu obiceiuri care are dreptul la individualitatea sa națională ți la un stat național al său.

Întâlnim astfel de aspirații ale tinerilor și în Clevetici, ultra-demagogul a lui Vasile Alecsandri:

Sînt novator, am idei mari,

Idei revoluționari.

Vreu să răstorn, să schimb, să dreg…

Dar ce câștig? … cu ce m-aleg?

Unii îmi zic vrednic roman,

Alții pretind că-s șarlatan!

Dar eu n-asud, eu sufăr tot,

Căci sînt un mare patriot!

Ce vreu eu , domnilor?… Un lucru prea simplu! Vreu libertatea absolută!… Să nu mai atîrne servitorii de stăpâni, copiii de părinți, soldații de șefi…

Vreu ca toți bunii români să se poată aduna cu miile cînd îi voi chema eu, fără a da de știre guvernului. Vreu egalitatea perfectă!… să nu mai fie săraci și bogați, mici și mari, slabi și grași, proști și cu cap, oameni și vite…

[…] Ce vreu eu, domnilor? Vreu libertatea cea mai nemărginită a presei, pentru ca să pot batgiocori cînd imi place și pe cine-mi place. Vreu să răstorn tot ce esistă, pentru ca să-mi fac un pedestal ca să proclam republica democrată și socială. Trecutul e al strigoilor, prezentul e al moderaților, viitorul e al meu!

Boierimea rămânea în general adversară și acestei lupte. Și în această direcție ea prefera vechea stare a lucrurilor și forma cea mai întâlnită a atitudinii ei înapoiate, antipatriotice pe acest plan era cosmopolitismul, atitudinea de dispreț pentru tit ce era național și popular, adorând în schimb tot ce era de factură straină. „Naționalitatea se calcă în picioare” observa Alecsandri în una din scrierile lui. Și Costache Negruzzi spune într-o scrisoare către Asachi: „Trebuie să știți, domnul meu, că noi sîntem o fire foarte deșănțată: ne place a maimuți pe străini și a ne defăima pe sine ”.

Examinând acest tablou sumbru al societății românești din Moldova anului 1840, Alecsandri și-a dat seama că aici stau față în față două tabere, două principii care se află într-o luptă uriașă și necontenită, între bătrân și tânăr.

În aceste împrejurări, apare la Iași „Dacia literară”, sub conducerea lui Mihail Kogălniceanu. Era un moment important atât în literatura română cât și în cultura noastră și chiar în decursul istoriei noastre. Revista era o reală noutate și prezenta o mare îndrăzneală pentru acea vreme.

Publicarea acestei reviste a fost posibilă datorită faptului că promitea a se preocupa numai de literatură, lucru care nu li se părea bătrânilor boieri o îndeletnicire primejdioasă pentriu așezările sociale. Cei de la „Dacia literară” promiteau că vor ocoli politica. Însă pe primul plan în intențiile lui Kogălniceanu și a membrilor revistei era politica, o politică națională, democratică și patriotică.

În timpul în care numele Romînia nu era încă aflat, „Dacia literară” însemna revista românilor de pretutindeni. Această revistă urmărea promovarea unei literaturi românești nu numai prin limba pe care o folosea, ci și prin conținutul ei, prin problemele pe care le trata, prin consecințele pe care le avea. Se ridica împotriva traducerilor și imitațiilor, era de părere că acestea nu puteau constitui o literatură.

Izvoarele de inspirație ale unei sănătoase literaturi naționale erau constituite din realitățile românești: frumusețile patriei, momente din istoria patriei, folclorul. Promova altceva decât „Albina românească” și „Alăuta românească”, sau chiar decât „Curierul românesc” și „Curierul de ambe sexe” ale lui Heliade de la București. Se cerea o individualitate națională printr-o literatură proprie, care să exprime ce este mai caracteristic poporului român. În timp ce primea aprobarea pentru a scoate „Dacia literară” și se străduia să înfăptuiască și să tipărească primul număr, Mihail Kogălniceanu, marcat de starea jalnică și precară în care se afla teatrul românesc, se plânge și de indiferența și nepăsarea cu care acesta era tratat. Spre entuziasmul publicului, căruia foarte rar, în acea perioadă i se dădea ocazia să asculte limba românească pe scena teatrului, deoarece se juca mai mult în limba franceză sau germană, în ianuarie 1840 se juca Elevul conservatorului și Grădinarul orb, piese care aparțineau unor autori străini, dar care au fost prelucrate sau traduse în românește, una de Negruzzi și a doua de Iancu Văcărescu.

Kogălniceanu și cei din jurul său nu se mulțumeau numai să audă actorii rostindu-și rolurile în românește. Aveau pretenții mari în privința jocului, în ceea ce privește regia, decorurile și repertoriul. După cel de-al treilea număr, revista „Dacia literară” dispare. Prin ofisul din 23 august 1840, domnitorul interzice apariția acesteia, întrucât „s-au abătut în defăimări și prihănire jicnitoare bunelor rânduieli pe care se razimă societatea”.

Motivele lui Sturza nu sunt greu de înțeles. El nu-și închipuise că o revistă literară va fi mult mai deosebită decât „Albina românească”, mai ales că se făcuse promisiunea de a nu trata în nici un fel politica.

Kogălniceanu publicase în revista sa o mulțime de afirmări puternice ale sentimentului național și o seama de atacuri la adresa orânduirii feudale, a boierimii și chiar a domnitorului. Avem drept exemplu poezia Anul 1840 a lui Grigore Alexandrescu, mai ales versul în care mărturisește:

Că lumea moștenire tîlharilor s-a dat

Sau nuvela Alexandru Lăpușneanu, în care se exprimau cele mai crude adevăruri despre rapacitatea și nepatriotismul boierilor. Aceste lucruri nu puteau trce neobservate, și mulți ani mai târziu, când scrie despre prietenul său Negruzzi, Vasile Alecsandri spune: „Acel răspuns al domnului: Proști dar mulți! cuprindea în trei cuvinte o adevărată revoluție socială. Prin urmare nuvela istorică fu rău văzută la palat, rău primită de boieri…”. În aceste împrejurări revista „Dacia literară” nu mai putea apărea.

După desfințarea revistei, o altă nenorocire îl lovește pe scriitorul nostru. În ianuarie 1842, tatăl său era plecat la Viena „cu slujbă domnească”. Între timp o mare epidemie, care seceră la Iași multe suflete, îi provoacă moartea, în ziua de 2 februarie, viața mamei scriitorului, Elena Alecsandri, după o scurtă suferință. Întotdeauna el avea cuvinte de laudă pentru mama lui, până în ultimii ani ai vieții. El își aducea aminte cu emoție despre felul de pedepsire atunci cand făcea ceva necuvenit: „mă dojeni puțin cu blîndețe ți apoi mă șterse de sudoare pe obraz”. După moartea mamei, el încearc să îi mai potolească amărăciunea tatălui. Prin desele sale călătorii: la Fălticeni, la Botoșani, la București, prin desele sale opriri la Mircești, se apropie mult de viața reală a țăranilor, înțelegând nu numai din gândiri raționaliste nedreptatea ce o sufereau acești oameni, ci și datorită contactului direct cu ei.

Și astfel crește simpatia tânărului bonjurist pentru țărănime, în lupta împotriva vechii rânduiri boierești.

După contactul din copilărie, cu micul țigănuș Vasile Porojan, acesta este primul mare izvor al apropierii lui Vasile Alecsandri de țărani. El începea să înțeleagă tot mai mult ura acestor oameni pentru boierime și dorința lor de libertate. Având și el o parte de ură și propriile aspirații, ajunge să compare aceste sentimente cu ale țărănimii, și o consideră pe acesta ca pe un aliat într-o luptă în care el însuși s-a angajat.

Era într-adevăr o perioadă de mișcări frecvente ale oamenilor de rând, mai ales în nordul Moldovei, ceea ce a făcut ca în numeroase sate să trebuiască instalate mici garnizoane de soldați.

Lupta pentru Unire și pentru consolidarea ei.

Încă din toamna anului 1853, Turcia îi declarase război Rusiei.

Interesele economice, teama de forța Rusiei, fac, ca cele două puteri apusene: Anglia și Franța să susțină Turcia în lupta ei. Abia în luna septembrie a anului 1954 se produc primele mișcări mai însemnate în cadrul acestui conflict european: trupele anglo-franceze încep debarcarea lor în Crimeea.

În același timp armatele austriece ocupă Moldova și Valahia. Austria ducea o politică de duplicitate, căutând să convongă cele două părți că întreprinde aceste acțiuni pentru acestea. Ea urmărea însă să nu lucreze decât pentru propriul interes și să rămână dacă putea în aceste două ținuturi la care de mult poftea.

În această atmosferă sumbră, întunecată, de tensiune și neliniște, pe care Vasile Alecsandri o întâlnește când se întoarce după doi ani de pribegie, o rază de lumină părea totuși să se ivească pentru poporul român. Revoluționarii români de la 1848 au înțeles în decursul acestor ani faptul că, în condițiile în care se aflau țările române, sub conducerea a trei părți despotice, nu vor reuși să obțină ceea ce își doreau atât de mult, liberatea democratică internă, atâta timp cât nu vor fi asigurat libertatea „din afară”, libertatea națională.

Acțiunile emigrației române, care se aflau în permanență în contact cu mișcarea de progres din Valahia și Moldova, se orienteaza în special spre realizarea Unirii și constituirea statului național. Franța lui Napoleon ІІІ, era dispusă să susțină crearea unui stat nou, în răsăritul Europei, client al capitalismului francez în plină desfășurare. În acest moment românii își propun să folosească pe cât le va fi cu putință împrejurările naționale pentru a face ca în noul echilibru politic ce se va stabili pe continent țara lor să ocupe o poziție mai favorabilă, mai ales in ceea ce privea marele lor obiectiv din vremea aceea: Unirea.

Alecsandri participă și el la acțiune în acest sens. Se afla în relații bune cu domnitorul Grigore Ghica. Acesta era un om cult, legat de mișcarea progresistă, urmărind cu simpatie literatura patriei și orientarea ei națională. Era, fără îndoială, un patriot devotat ideii de Unire, favorabil prefacerii vechilor moravuri, chiar și a vechilor instituții.

Către acest domnitor, în general însă favorabil mișcării progresiste și luptei pentru Unire, îndreaptă Alecsandri la 20 noiembrie 1854 o cerere prin care solicită direcția teatrului românesc din Iași. Ținând cont de nevoia poporului de a avea un teatru românesc și de folosul pe care l-ar putea produce o astfel de instituție națională în planul moral, Alecsandri, el însuși contribuind la înființare teatrului românesc și la întemeierea lui pe principii de naționalitate, dorește încredințarea direcției acestui teatru pe o perioadă de zece ani, cu o subvenție anuală de 600 de galbeni.

Chiar înainte de a se fi încheiat acest contract și de a începe să se ocupe de teatrul național, tânărul Alecsandri își propune să umple un gol care era simțit de mult în viața culturală a țării. Era vorba de înființarea unei reviste, model foarte însemnat pentru mobilizarea spiritelor, pentru stimularea energiilor creatoare, pentru dezvoltarea pe larg a conștiinței naționale. Datorită perioadei în care se desfășura această activitate, dependența de Turcia, faptul că aceste ținuturi erau sub ocupația armatelor austriece, revista proiectată nu putea să dezvolte probleme de ordin politic sau social.

De aceea această revistă a fost una literară, numindu-se „Romînia literară”. Scriitorul îi cere domnitorului încuviințarea de a scoate această revistă, amintind și încercarea asemănătoare pe care o făcuse în lunile ianuarie-februarie a anului 1852, când domnitorul îi dăduse această aprobare, „dar acelor ce aveau interes a înăbuși dezvoltarea intelectuală în Moldova uciseră copilul pîn-a se naște încă”.

Domnitorul îi aprobă și această cerere, iar în cursul lunii decembrie a anului 1854 se publică o știre cu privirea la apropiata apariție a revistei. De asemenea Aecsandri cerea ajutor în redactarea revistei tuturor care erau capabili să scrie, această întâlnire fiind centrul de întâlnire a tuturor talentelor existente la acea vreme, în țările române.

Odată cu inceputul anului 1855, a apărut și revista .

După cum a arătat și înștiințarea din decembrie 1854 despre apariția „României literare”, după cum arăta și titlul ei – o reluarea a titlului „Daciei literare” – prima preocuparea a revistei și în același timp cea mai importantă, era răspândirea ideii de Unire și adâncirea în cercurile largi a conștiinței naționale. Această idee a Unirii o avem puternic prezentată în articolele despre Melodiile romînești, în care era vorba de cântecele populare românești culese și publicate de Ehrlich, despre Prietenii românilor, în care erau prezentați susținătorii de peste hotare ai cauzei românilor, în Cugetări și Amintiri ale lui Alecu Russo, în Manoil, romanul „național” al lui Dimitrie Bolintineanu, într-o serie de poezii de asemenea.

Nu lipsește din această revistă nici critica la adresa orânduirii feudale, însă nu foarte vizibilă, din cauza cenzurilor de rigoare. Ea apărea fie în fabule fie în unele aluzii ale lui Kogălniceanu din studiul social-istoric Sclavie, vecinătate și boieresc. Unele glume din Un salon în Iași a lui Vasile Alecsandri și o mulțime de pagini semnate de Bolintineanu, Negruzzi, A. Cantacuzino și alții prezintă aceeași critică la adresa regimului feudal. Per ansamblu, „România literară” s-a dovedit a fi o revistă bine structurată, bine scrisă, vie, răspunzând la toate nevoile și aspirațiile largi ale poporului din Moldova.

În paginile acestei reviste și-au publicat lucrările Vasile Alecsandri, Dimitrie Bolintineanu, C. Negri, Costache Negruzzi, Grigore Alexandrescu, G. Crețeanu, tânărul Alexandru Odobescu și alții. Negri publică un studiu despre Costache Conachi – ca un omagiu pentru înaintași –, poezii ale acestuia și o scrisoare interesantă a sa cu privire la problemele culturii și limbii române. De asemenea, în revistă se publică un fragment din Jalnica tragodie a lui Beldiman. Tot în paginile „Romîniei literare” a apărut acel imn inchinat limbii române datorat lui Sion. Prima strofă a acestei poezii:

Mult e dulce și frumoasă

Limba ce vorbim

Altă limbă-armonioasă

Ca ea nu găsim…

Această poezie ca rămâne cea mai durabilă creație din repertoriul autorului său.

În domeniul prozei, revista lui Alecsandri a îmbogățit literatura noastră, pe atunci atât de săracă în domeniul acesta, cu trei merituoase încercări de roman: Serile de toamnă la țară a lui A. Cantacuzino, om cu o frumoasă cultură și cu adevărat talentat, care însă nu a perseverat pe tărâmul literar, Manoil al lui Dimitrie Bolintineanu.

Alecu Russo, Costache Negruzzi, Al. Papadopol-Calimah, au dus o luptă puternică împotriva exagerările lingvistice ale latiniștilor ardeleni.

După cum se vede, meritele lui Alecsandri sunt deosebit de însemnate în ceea ce privește conceperea acestei reviste. Datorită prezenței unor articole precum: Telegraful electric, Industria mătasei, Despre albine, Folosința drumului de fier, rin publicarea unui Curs de economie politică și a unor articole de Istorie naturală, Alecsandri dovedea că nu numai în intențiile sale ci și în practica sa urmărea să facă folositoare această revistă pentru întreg poporul, atât pe plan național cât și pe plan literar, ca și pe cel al popularizării științei. Fiind pasionat de folclor, Alecsandri reușește să publice o serie de poezii poporane nu numai din Moldova, ci și din Transilvania, Banat și Valahia. Cele din Transilvania au fost culese în mare parte de el în timpul pribegiei de la 1848. pentru cele din Valahia folosește materiale din culegerea lui Anton Pann. Așadar prima jumătate a anului 1855 a fost o perioadă de muncă intensă. Este de observat la Alecsandri faptul că el este un scriitor pe care împrejurările îl stimulează.

Mentalitatea și bogata activitate a lui Alecsandri se explică prin stipularea ce se exercita în sânul grupului de prieteni pe care l-au format. Din rupul lor făceau parte C. Negri și surorile acestuia, Mihail Kogălniceanu, A. Russo, Negruzzi, Alexandru Cantacuzino, I. A. Cantacuzino și alții.

La începutul anului 1855, cercului de prieteni din jurul lui Alecsandri, l-i s-a mai adăugat unul. Probabil curând după întoarcerea scriitorului din străinătate, domnitorul Grigore Ghica i-a cerut să-i recomande un francez care să fie priceput în slujba de secretar particular. Astfel este prezentat poetul Edouard Grenier, care pornește de îndată cu recomandări de la Paris.

La 28 ianuarie, după o călătorie plină de dificultăți, Grenier sosește la Iași. După ani și ani, acesta și-a scris și tipărit amintirile călătoriei și șederii sale în Moldova. Deosebit de interesante, în aceste însemnări, sunt pentru noi câteva caracterizări ale lui Alecsandri, a căror lipsă nu ar fi putut fi cu nimic înlocuită. Odată cu prima sa întâlnire cu scriitorul moldovean, Grenier este așa de impresionat de ființa acestuia, de personalitatea și farmecul lui, că portretul pe care îl schițează păstrează întreaga forță, și un sfert de secol mai târziu, câd francezul scrie această pagină. „Înfățișarea sa – scrie viitorul secretar domnesc, prezentândul pe scriitor la vârsta de 24 de ani – mă fermecă. Era un bărbat aproape de vârsta mea, pleșuv ca și mine, cu o cunună de păr încă de pe atunci cărunt, foarte distins în manierele lui și îmbrăcămintea sa: privirea blândă,și pătrunzătoare sub sprîncene groase ca cele ale lui Molière, o gură surîzătoare, cu o mustață mare tunsă <<ca peria>>, care-i dădea o falsă înfățișare de tânăr colonel, dar care, la primul zâmbet, dezvelea albețea frumoșilor săi dinți. În ciuda liniei cam aspre a mustății și sprâncenelor, voia bună și finețea acestui zâmbet luminau dintr-o dată această fizionomie plăcută și inteligentă ”. Portretul continuă continuă cu o mărturisire care nu e mai puțin prețioasă pentru a contura mai complet și fizionomia morală a scriitorului nostru. „De la prima privire cred – spune Grenier – am fost cuprinși de o afecțiune reciprocă. De ce prietenia n-ar avea și ea ceea ce se numește simpatie? Timpul n-a dezmințit ceastă primă impresie. Mai degrabă ea s-a îmbogățit cu cît au trecut anii și ea durează încă și va dura cît vom trăi: nu-i așa scumpul meu Basile?”

Din amintirile francezului rezultă de asemenea că Alecsandri era în relații amicale cu domnitorul. Grenier sosea într-un moment favorabil distracțiilor și în cartea sa vorbește pe larg despre felul în care se amuza, același cu al scriitorului nostru. Mergeau la teatru, mergeau la specatcolele ce le oferea o bunișoară trupă italiană de operă, mergeau la baluri care aveau loc în saloanele diferitelor familii boierești, vizitau prieteni, se plimbau la Copou, bărbații mergeau uneori unii la alții la jocuri de cărți.

Viața aceasta de o bună dispoziție tinerească, pentru Vasile Alecsandri, ca și pentru Edouard Grenier, ca și pentru alții nu era însă continuă. Vremurile nu erau ușoare, evenimentele însemnate se precipitau, iar ei cu toată tinerețea și aparenta lor nepăsare nu erau indiferenți nici o clipă la glasul patriei. Ceasurilor de bună dispoziție și distracție le urmau ceasuri de îngrijorare, de chibzuială, de planuri și de speranță. Chiar în plinul sezonului de distracție pregăteau discuția problemelor esențiale europene ce se cuveneau întreprinse cu prilejul apropiatei conferințe de la Viena. Problema Principatelor Române, care stătea între Rusia, Turcia și Austria, nu puteau lipsi.

Pentru români nu era deloc indiferent cum se va pune și cum se va rezolva această problemă. Era esențial să se facă și cu această ocazie un pas oricât de mic mai departe în drumul spre Unire și eliberarea de sub jugul turcesc. Aceste vremuri nu erau deloc ușoare, și Alecsandri rămânea ca și ceilalți preocupat de problemele grave ale momentului. „România literară” dovedea în primul rând această comtinuă preocupare – nu numai prin apariția ei regulată ci și prin publicarea unor materiale destinate fie să sublinieze conștiința individualității naționale a poporului nostru, fie să stimuleze ajutorul prietenilor străini în lupta românilor pentru libertatea patriei lor.

Fără să se încheie cu rezultate concrete în vreo direcție, deci nici în ceea ce privește Principatele, conferința de la Viena sporește totuși speranțele românilor. Discuțiile din interiorul conferinței arătau totuși opoziția pe care proiectele de emancipare și unire ale românilor le întâmpinau în primul rând din partea Turciei și Austriei. În consecință, se simțea nevoia de a se face noi eforturi pentru lămurirea diplomației marilor puteri și a opiniei publice europene despre dreptatea cauzei românești.

În legătură cu această nevoie, considerăm și călătoria în Franța la care Alecsandri se gândește probabil foarte curând după încheierea conferinței de la Viena, desigur cu acordul tovarășilor săi în lupta pentru Unire. La 2 iulie el își scotea pașaportul. La 8 iulie, cerea permisiunea pentru a încredința direcția teatrului spătarului Dimitrache Crahti și actorului N. Luchian. Cererea i se aprobă, el urmând pe timpul cât se afla în țară, să răspundă pentru cenzura pieselor. Curând după aceea, Alecsandri pleacă în străinătate.

Scriitorul nostru avea acum în Apus și mai ales în Franța nu numai relații personale ci și numeroase prietenii strâns legate, și chiar un adevărat renume în cercuri largi, dincolo de cele ale prieteniilor personale. Din puținele izvoare pe care le avem totuși asupra acestei călătorii a lui Vasile Alecsandri, cum este scrisoarea pe care o trimite la 10 octombrie lui Grenier din Paris, reiese însă că el vizita numeroși oameni din viața politică și culturală a Franței.

Întors la Iași, Vasile Alecsandri intră în vâltoarea unei lupte lungi și grele, de o mare însemnătate istorică pentru Unire. O petiție semnată de bună parte din boierimea moldovenească și adresată la 9/21 decembrie 1855 direct sultanului era, fără să pomenească numele acestuia, de fapt o plângere împotriva acestuia. Ea însă pare să nu fi avut un ecou la Înalta Poartă. La 11 februarie 1856 se incheia protocolul conferinței de la Constantinopol. În afara constatării supărătoare că teritoriile Valahiei și Moldovei se afla în posesia otomană, acesta era satisfăcător. El cuprindea chiar perspectiva unor reforme cu caracter democratic, care erau mai eles cele privitoare la raporturile dintre țărani și proprietari – ceea ce indispune cercurile reacționare boierești din țară.

Un mare număr de fruntași ai vieții publice și culturale, printre care Mihail Kogălniceanu, Vasile Alecsandri, Gr. Cuza, G. Sion, A. Russo, Al. Donici, adresează la 16 /28 februarie o scrisoare domnitorului prin care îi cer să protesteze către congresul de pace ce tocmai se deschisese la Paris contra considerării celor două principate ca parte integrantă din Turcia.

Deschiderea la 25 februarie 1856 a congresului de pace de la Paris a însemnat unul din cele mai însemnate evenimente în acel moment pentru viitoarea dezvoltare a Principatelor.

Unirea nu era numai visul lui Vasile Alecsandri și a altor câtorva scriitori. Ea era realmente o mare problemă națională, a întregului popor român, căci izvora din realitățile istorice, era determinată de stadiul de dezvoltare economică a țărilor române. Lupta pentru Unire a fost strâns împerecheată în permanență cu cea pentru constituirea unui stat național, cu cea pentru reforme socilae și politice democratice.

Clasa cea mai direct și imediat intereastă era burghezia. Burghezia românească era încă prea puțin dezvolatată totuși, insuficient de puternică pentru a realiza Unirea singură. De aceea ea a căutat necontenit să atragă boierimea în lupta pentru Unire, angajându-se în acest scop să-i dea toate asigurările că ea nu va fi însoțită de reforme politice și sociale ce o vor dezavantaja.

În felul acesta se consolida înțelegerea de la 1848 și se așezau temeliile acelei „monstruoase coaliții” dintre ele, ce se va desăvârși nu peste mulți ani.

O bună parte din boierime se angajează deci în lupta pentru Unire. Unii istorici din trecut încercau să prezinte Unirea ca o operă a boierilor și cel mult a intelectualilor progresiști, țărănimea fiind prezentată cu totul indiferentă, dacă nu ignorantă în raport cu această problemă.

Congresul de la Paris se incheie la 30 martie 1856 fără ca Unirea să fi fost hotărâtă, dar și fără ca ideea ei să fi fost respinsă. În ansamblu, hotărârile Congresului sunt favorabile. Ele stabilesc, între ele, că Principatele trec sub protectoratul marilor puteri – ceea ce știrbea serios ideea că ele fac parte integrantă din împeriul otoman.

În ceea ce privește Unirea, care devenise astfel o problemă internațională, ea uram să se realizeze pe baza consultării unor adunări reprezentative, așa-numitele „divanuri ad-hoc”.

În acest moment, acțiunea deschisă pentru Unire începe. Alecsandri, care niciodată nu a ținut să jpace vreun rol în viața politică, se angajează în primele rânduri ale luptei.

În anii ce urmează până la Unire și puțin după aceea, numele său va sta aproape în permanență pe primul plan și se va afla pe toate actele ce au marcat drumul greu pe care s.a ajuns la Unirea din 24 ianuarie 1859.

Debutul în lumea literară.

Primele încercări literare ale lui Vasile Alecsandri sunt în versuri franțuzești și datează din anul 1838 când era de trei ani „bacalaureat ès lettres”. Trecuse examenul „brillamment”, și neplăcându-i medicina, dreptul și ingineria, se hotărâse să urmeze vocația sa literară, aruncând pe fereastră cărțile celorlalte domenii.

S-au păstrat din acest an, 1838, patru poezii: o dedicație către Lamartine (Á Lamartine), Marie (despre o fetișă moartă la șapte ani), Les brigands și Le petit rameau.

3.1. Primii pași spre debut.

După ce revine la Iași, dintr-o călătorie, Mihail Kogălniceanu insistă pe lângă acesta, Vasile Alecsandri, să scrie ceva pentru „Dacia literară”,revistă pe care o conducea. Membru al acestei reviste era și Alecsandri. El făgăduiește că va face acest lucru, dar – lăsător în ale scrisului cum pare să fi fost în această perioadă – nu se ține de promisiune.

Astfel, într-o bună zi, Kogălniceanu l-a luat cu el la moșia sa, unde Alecsandri a scris prima sa nuvelă. „Buchetiera de la Florența a fost scrisă de dînsul sub îndemnul meu, în cerdacul caselor lui Iordachi Kogălniceanu, astăzi a mele, de la moșia mea Rîpile” – își amintea cu emoție aceste momente redacorul „Daciei literare” cincizeci de ani mai târziu, în scrisoarea de condoleanțe pe care o trimitea soției vechiului său prieten, la moartea acestuia. În cel de-al treilea număr al revistei lui Kogălniceanu, cel din mai-iunie 1840, apărea nuvela lui Alecsandri. Era prima operă literară pe care o publica și ea rămâne și astăzi o pagină de mare însemnătate pentru dezvoltarea prozei românești.

Era în primul rând o remarcabilă siguranță în stăpânirea limbii românești. Era, de asemenea, un nivel ridicat de rafinament artistic. Era, în sfârșit, unui fin mânuitor al nuanțelor în cele câteva tablouri de natură ce ni le oferă această nuvelă. Și mai era încă ceva: o creație românească în care palpită sentimentul patriotic, preocuparea de patrie, năzuința spre mărirea și gloria ei.

Printre diversele lui plecări din Iași, el își află timpul să compună o piesă: Farmazonul din Hârlău. Piesa se reprezintă la 18 noiembrie 1840, bucurându-se de un frumos succes, și iată-l pe tînărul nostru devenit, într-un scurt interval, prozator și dramaturg cunoscut. Această piesă originală, jucată de o trupă română, care era menită acum să pună bazele teatrului românesc, a fost primită de public cu un mare entuziasm.

Piesa este o prelucrare care „urmează de aproape un model străin – scrie George Călinescu – căci intriga aduce bufonerii clasice. Pestriț, prostălău, provincial, vine să se însoare la Iași cu Aglaița, fata slugerului Gînganu. Însă are obligația de a se prezenta într-un timp dat. De această clauză profită pictorul Neonil, care, cu ajutorul lui Titirez, îl încurcă pe Pestriț, îl proclamă farmazon, îl supune unui ritual de fantezie până ce trece termenul hotărât și Aglaița devine soția lui Neonil. Comicul e copilăresc și veselia factice, și singura localizare izbutită e a numelor. Alecsandri e un mare născocitor de nume proprii burlești”.

Încurajat de acest prim succes, nici trei luni mai târziu, la 5 februarie 1841, el prezintă în fața publicului o nouă piesă: Cinovnicul și modista, ca și cea dintâi, cu acțiunea și personajele din viața Iașului de atunci – ceea ce era de natură să încânte mulți spectatori.

Cele două piese erau încercări modeste ale autorului, pe care, mai târziu, nici nu le-a integrat în operele sale complete. Aceste opere erau de fapt nu numai primii pași ai lui Vasile Alecsandri în lumea teatrului, dar și primii pași ai teatrului românesc din Moldova.

Prin simplitatea lor, aceste piese aveau, fără pretenție cel mai mare merit. Ele nu erau făcute cu vreo ocazie oarecare, nu reprezentau, cu sau fără semnificație, cu sau fără originalitate, vreun moment solemn istoric, ci înfățișau oameni obișnuiți, moldoveni de rând, în împrejurările vieții lor de toate zilele.

Erau primii pași pe care îi făcea dramaturgia românească și este un merit deosebit pentru Vasile Alecsandri că, la nici 20 de ani, contribuind la nașterea teatrului românesc, acest lucru îl face pe drumul oglindirii vieții reale, pe drumul realismului.

În această vreme, prin nuvela publicată în „Dacia literară”, prin cele două piese de teatru, atât de deosebite de ceea ce se reprezentase pe scenă până atunci,piese ce i s-au jucat la un interval așa de scurt, Alecsandri devenise un scriitor.

Se afirmă în sfârșit în public și ca poet, dar deocamdată nu în limba patriei. A publicat în „Spicuitorul” trei dintre poeziile scrise la Paris: Le cosaque, La jeune fille și A monsieur de Lamartine. Aceste poezii i le traduc în românește: I. Poni, D. Gusti și chiar Asachi însuși.

Cu o evidentă simpatie pentru lumea țăranilor, stimulat și de călătoriile lui Alexandrescu și Ghica, pornește și el prin munții Moldovei, însă fără să știe că pleacă nu numai într-o desfătătoare „plimbare la munți”, dar în una din expedițiile cele mai pline de consecințe grele și fericite pentru întreaga dezvoltare a literaturii române.

Alecsandri avea atunci exact 21 de ani. Nu cunoaștem amănuntele acestei călătorii. Când s-a desfășurat aceasta, Vasile Alecsandri descoperise deja poezia populară: un tovarăș al lui de pe drum suspina „vestitul și voinicescul cântec al lui Bujor”, iar când, întâlnind un țăran, aude de cimpoi și horă, el știa ce este doina.

Folclorul, în totalitatea frumuseții lui nu îi fesese încă pe deplin relevat de nimeni. E ceea ce el consemna ca o concluzie a călătoriei sale în munți, cu o inscripție în bronz, ca și cum ar fi vrut să transmită neștearsă celei mai îndepărtate posterități, deși aceste însemnări au un caracter intim și nu au fost devăluite de Alecsandri însuși, nimănui: „Călătorie în munți. Descoperirea comorilor poeziei populare”.

Alecsandri nu exagera deloc. Conștiința lui se arăta – ca întotdeaunaîn marile probleme ale creației – sigură. El a descoperit cu adevărat „comorile poeziei populare” și nu numai pentru el însuși, ci și pentru toți compatrioții săi, pentru că el le-a descoperit într-un sens în care nu erau cunoscute până atunci. Alecsandri, cel dintâi în liteartura noastră, descoperă într-un anumit fel poezia populară, descoperă ceea ce nimeni, chiar dacă observase, nu subliniase, nu pusese suficeient în lumină: marea frumusețe, marea valoare literară a aceste poezii create de țăran – observație ce constituia un act de îndrăzneală socială și literară.

Kogălniceanu a spus cândva că izvorul literaturii se află în folclor. Poate a mai repetat-o prin viu grai, dar Alecsandri este primul care înțelege profund acest adevăr. Atât de profund, încât această înțelegere dezleagă izvoarele poeziei ce stăteau încremenite în el de la întoarcerea în țară, de când abia a mai scris câteva versuri convenționale franțuzești, pe care însă nu le-a publicat niciodată, în vechiul lui caiet de la Paris, dar nu scrisese nici o măsură în românește. Și el dă viață acestui adevăr, el întrupează în primele poezii culte românești, profund și conștient înrâurite de poezia populară.

Își amintește vreo 15 ani mai târziu într-o scrisoare adresată unui prieten: „Atunci scrisei sau, mai bine zis, improvizai cele mai bune poezii ale mele: Baba Cloanța, Strunga, Doina, Hora, Crai nou și altele și-mi făgădui cu hotărâresă renunț la încercările mele de versificare în franțuzește și să urmez drumul ce mi-l trasasem în domeniul adevăratei poezii romînești…”

Poeziile acestea s-au citit într-un salon ieșean în care se strângeau câțiva oameni cu dragoste pentru literatură și însuflețiți de semtimente patriotice.

Alecsandri și-a făcut din teatru, precum el însuși spune, o tribună în care încearcă să îndrepte slabele moravuri din timpul său. A și reușit acest lucru. După 1840, nu existau ziare sau alte mijloace educative și pentru distracție, nu existau și chiar dacă existau, nu erau citite de public, ca în zilele noastre.

În Farmazonul din Hârlău, 1840, era ridicularizat boerul de la țară, în curs de civilizare. Mai târziu și Chirița va fi o „farmazoană”.

În Iorgu de la Sadagura, 1844, avem reprezentanți tineri superficiali aparținând epocii bonjurismului. Căsătoria în rangul boieresc, târguită la sate și familii de țigani robi o avem evocată comic în Peatra din casa. Lăcomia și proasta dispoziție, cearta dintre răzași și boierul lacomle avem prezente în Harță Răzașul. Alecsandri, un comediograf de prestigiu, al cărui bun simâ nu lipsește niciodată, lovește în demagogia liberală prin Clevetici ultra–demagogul cât și prin Sandu Napoilă, ultra–retrogradul.

Pentru a place unui public lipsit de finețe, puțin rafinat, textul era adeseori însoțit de muzică. Clevetici, spre exemplu, poate fi considerat „liberalul ultra jurnalist și constituționalist”, ca și „ultraprogresistul” Cațavencu al lui Caragiale. Are și el un fel de răcnet numit „Gogoașa patriotică”, în care luptă cu desăvârșire pentru consacrarea „aptului de la 5 și 24 Genar”, cu care se laudă a fi muncă proprie, de-și n-a ajuns nici măcar ministru; vrea ca „toată țara să se transforme într-o luptă eleptorală” și „tot locuitorul să fie un reprezentant al națiunii”. Vrea egalitate deplină: „să nu mai fie săraci și bogați, mici și mari, slabi și tari, proști și cu cap, oameni și vite”, etc. Este de-a dreptul flatantă, mai ales pentru un străin, înclinarea, prin Alecsandri, a comediei românești spre evocarea moravurilor politice.

În Iașii în carnaval, Alecsandri ridiculizează frica micii burgheziide revoluție, punându-i pe postelnicul Taki Lunătescu și pe șătrarul Săbiuță să tremure. Avem prezente nume proprii de un comic imens, cu totul specifice limbii române, unde poreclele cele mai pitorești posibile predomină: Hârzobeanu, Răzvrătescu, Năucescu, Jignicerul Vadră de la Nicorești, Balamucea, Lică Panglică, Fărăcoastă, Tingerică-Rumenică, Nărilă, Buimăcilă, Sulgerul Gângu, Comisul Agamemnon Kiulafoglu, Gahița Rosmarinovici, Tarsița, Marghiolița, Afrodita, Măndica, Papă-Lapte, Aga Neamuș, Tribunescu, Stâlpeanu, Sulgerul Trufandachi, Pitarul Slugărică, Lipicescu, Șloimescu, Imergold, Goldimer, Coțofănescu, Stan Funduc, Madam Ruhla, Mama Anghelușa , Stan covrigariul, Ionus Galuscus, Colivescu, aeronaut ungur, Costică Hazliu, Mustocsidis, Pestriț, Titirez, Garoafa, Nastasi Cârcei, Irina de Pupăzănberg, Jupânul Moise, Vântură-Țară, Slugerul Gânganu, Antohi Sgârcea, Tribunescu, etc.

Din mulțimea de comedii și vodeviluri, avem încă în frunte – ceea ce nu e puțin lucru după aproape un secol și jumătate – ciclul Chirițelor. Oricâte izvoare i s-ar găsi, mai ales franceze, aceste scrieri comice sunt de o originalitate totală. În ele găsim întocmai societatea pestriță, pitorească, cu o rapidă dezvoltare, către mijlocul secolului al XIX-lea. Însă citirea acestor piese nu produce numai plăcere. Chirița e o bătrână ridicolă și cochetă, cu aspirații foarte mari și de o parvenire care uimește. Ea vrea să-și căsătorească fetele, pe Aristița și Calipsița, cu boieri din „capitație” (capitală), voind să-și vadă bărbatul în scaunul de ispravnic al țării. Dorindu-și să fie modernă, vorbește franțuzește, fumează, călătorește în chp de „armazoană”, își dorește amanți.

Însă rămâne o bătrână de la Bîrzoieni, cu un limbaj prost dezvoltat datorită jargonului franco-grecesc, își mărită fetele cu Brustur și Cociurlă, gospodari așezați la casele lor, mai mult niște țărani după cum reiese din numele lor. Rămâne cu afecțiunea pentru Guliță, un fel de domnul Goe.

Punerea în scenă a Chirițelor, mai ales Chirița în Iași și Chirița în provincie (prima reprezentată la începutul anului 1850, iar a doua în primăvara anului 1852), este magistrală, având în vedere și distanța în timp a momentului receptării de către public.

Alecsandri dispune de un rafinament al intelectualului bonom, fără prejudecăți, având darul de a oferi publicului un fel de spectacol de circ de o bună și fină calitate, unde se râde în hohote. În cele din urmă și Chirița însăși devine într-un oarecare mod simpatică publicului receptor, datorită gradului de cultură a spectacolului, comedia amuzând enorm. Vasile Alecsandri utilizează din belșug comicul de situații.

La sfârșitul anului 1842, într-un Calendar pentru poporul românesc pe anul 1843 scos de Mihail Kogălniceanu, se publicau sub titlul Poezii romînești câteva din doinele lui Alecsandri: Hora, Cântecul osatșilor romîni, Cîntec haiducesc.

Aceste poezii a lui Alecsandri au produs o puternică impresie, fiind salutate cu entuziasm și căldură de unii. Însă ele nu puteau rămâne fără replici răuvoitoare. Dacă versuri ca:

Romîn verde ca stejarul,

Rîd de dușman și de moarte,

Să-ți trăiască armăsarul

Și prin glonți să mă tot poarte!

sau:

Cît mi-a sta mîna voinică,

Pe-a mea pală ostășească,

N-aibe grijă de nimică

Țara mea cea romînească

nu supărau pe nimeni, nu putem spune același lucru despre Hora, când, în mijlocul dansului țărănesc, poetul zicea:

Am pe spate o durduliță,

De nimeni nu-mi pasă!

Nici de vornic, nici de dracul,

Nici de vraja ciocoiască…

sau:

Sînt sătul de biruri grele

Și de plug și de lopată,

De ciocoi, de zapciele

Și de sapă lată…

Chiar și poetizarea haiducului irita, pentru expoatatori fiind un răufăcător de rând, iar în versurile lui Alecsandri apărea învăluit de simpatie în frăția sa cu natura, gata pentru a porni la îndrăznețele și temutele lui acțiuni:

Daleu codre, frățioare,

Ce-ți făcuși frunzișul des,

Unde-n pîndă, la răcoare,

Stau sunînd din frunzi-ades?

. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .

– Fugi ca vîntul, fugi ca g îndul

Măi voinice năzdrăvan!

Căci acum ne-au venit rîndul,

Au sosit vremea de an,

Să ținem codrii și valea

Noi vitejii amîndoi.

La neferi să-nchidem calea,

Să dăm groaza prin ciocoi!

Nu e de mirare că asemenea poezii au întâmpinat proteste, poate din cauza prejudecăților ce se ridicau împotriva izvorului lor de înspirație, în orice caz din cauza poziției sociale îndrăznețe pe care se așeza scriitorul.

Alecsandri își amintea: „Publicarea unora din aceste bucăți într-un calendar pe 1843 dădu loc unui mare număr de critici.în saloanele lumii li se zicea poezii de colibă. O singură persoană, care abia mă cunoștea și care mai apoi a exercitat o înrîurire dumnezeiască asupra tinereții mele, îmi scrise de departe o scrisoare încîntătoare în care îmi spunea: Continuă cum ai început; cel mai frumos titlu de glorie la care trebuie să rîvnească un poet este acela de poet național și popular! Fără îndoială, Elena Negri – căci ea era cea care a scris aceasta afirmație – nu era de o inteligență obișnuită din moment ce formula un adevăr așa de profund și de îndrăzneț.

Vasile Alecsandri continuă deci cu asemenea poezii, pe care în spirit popular le numește chiar doime. Două din ele îi apar în „Albina romînească”; restul aveau să apară în anul următor în noua revistă „Propășirea”.

Primul volum de poezii al lui Vasile Alecsandri a apărut la Paris, în 1853 sub titlul Doine și lăcrămioare și conține poezii din deceniul 1842-1852. Odată cu Doine și lăcrămioare apar la Iași cele două volume de Poezii poporale. Balade(Cîntice bătrânești) adunate și îndreptate de Vasile Alecsandri începând din 1844 și publicate abia din 1848. Printre baladele adunate și îndreptate, Alecsandri introducea două poezii proprii: Erculean, variantă la Iovan Iorgovan, și Movila lui Burcel, versificarea unei leende din O samă de cuvinte a lui Ion Neculce. Ulterior poetul va mai da ca poezii populare compunerilor proprii: Dragoș, Cînticul lui Mihai Viteazul și Cînticul plugariului.

Față de tematica și mijloacele obișnuite ale liricii de până atunci, o lirică dominată de preromantism, de tendințe clasicizante, de fiorul cam vulgar și insuficient stilizat al une erotice individualiste și senzuale, din mijlocul căruia se distingeau însă și mugurii unor noi îndreptări, cu Cîrlova, cu unele poezii ale lui Grigore Alexandrescu, cu Aprodul Purice al lui Negruzzi, lirica lui Alecsandri din Doine aducea imense noutăți.

Temele acestei noi lirici erau omul și natura – omul fiind țăranul și natura fiind prezentată prin optica acestuia. Izvorul imaginativ era cu totul deosebit de al celei de dinaintea ei: era viața autentică, în special viața oamenilor din popor, a țăranilor, cu nevoile și apirațiile lor, dar și cu sentimentele lor delicate de iubire, de care până atunci nu erau considerați capabili.

Pentru contemporani ca și pentru urmași de altfel, Alecsandri a rămas, pe bună dreptate, „descoperitorul” poeziei populare, descoperitorul marii ei frumusețiestetice și valorificatorulei ca temelie a unbei noi și sănătoase poezii românești.

Mai bine de un sfert de secol mai târziu, Bolintineanu scria despre marea însemnătate a drumului pe care îl deschidea cu temeritate tânărul moldovean în literatura românească: „Pe la 1845, începu o nouă impulsiune poetică. Ea veni din Moldova. Poetul Alecsandri modula cîntecele sale franceze modulate pe malul Senei, unde își făcuse educațiunea. Reîntors în patria sa, el vărsă în cîntece simțămintele și expresiunile Moldovei. El fuse dator cîntecelor poporane romîne renumirea sa și aceste cîntece poprane îi datorară lui parfumul delicat al talentului său și ridicarea lor din corupțiunea timpilor la adevăratul lor merit. De atuncu poezia se romîni”. Se mai pot adăuga multe astfel de mărturii și laude față de ceea ce a însemnat, atât pentru propria lui creație, cât și pentru întreaga dezvoltare a literaturii române, actul lui Alecsandri de a îndrepta spre ”apele neîncepute”, cum zicea Eminescu, ale izvoarelor folclorice inspirația scriitorilor noștri.

După ce proclamă poezia populară cel mai prețios izvor de inspirație, cea mai sigură călăuză pentru scriitori, Alecsandri dovedește sigurul și precocele său instinct artistic și cucerește locul de pionier în istoria literaturii române prin marea și reala poezie ce o arată pentru poezia țăranilor noștri – fenomen de artă autentică.

El deschide un nou și necunoscut drum în literatura noastră: strângerea și publicarea acestor podoabe de mare valoare literară, pentru a putea fi cunoscute, pentru a nu mai putea fi niciodată pierdute.

Alecsandri începe încă de pe acum, de pe la 1842, culegerea poeziilor populare. El consacră cu atâta seriozitate și consecvență o bună parte din timpul său strângerii de materiale folclorice, încât chiar în 1844, în „Propășirea”, anunța că are deja gata pentru a fi tipărită o culegere de asemenea poezii populare.

Bineînțeles că aceasta nu putea fi nici perfectă, nici completă, dar ea dovedea marea pasiune cu care lucrase în timpul scurt ce trecuse de la marea lui descoperire.

După ce Vasile Alecsandri publică primele sale doine și după ce anunță culegerea sa de poezii populare, putem spune că datorită acestui tânăr și înzestrat scriitor, intr-o foarte bună măsură, orizonturile literaturii noastre erau infinit mai largi și mai luminoase decât cu doi sau trei ani mai înainte.

Fără să-și dea probabil seama, el devenise încă de atunci una dintre cele mai marcante figuri ale literaturii românești din acea vreme.

Profund legat acum de creația sa literară, el participa cu intensitate, la întreaga mișcare literară și politică progresistă a vremii. Pentru noul calendar pe care îl pregătea bunul său prieten, Kogălniceanu, îi dăduse poezia Groza. Era o impresionantă punere în lumină a haiducilor, a caraceterului de justiție socială antiboierească pe care îl reprezentau aceștia în mentalitatea populară. Prin forma versurilor, poezia Groza părea o îndepărtare de stilul popular al doinelor.

Acum, după ce dăduse teatrului românesc două comedii, simțea probabil nu numai nemulțumire, dar și o oarecare răspundere de această stare de lucruri. Acest lucru l-a făcut pe scriitor să reflecte la o nouă piesă, și aceasta a fost scrisă, după cum însuși scriitorul mărturisește, în două, trei zile. Ea trebuie să fi fost terminată pe la mijlocul lui decembrie 1843 cel mai târziu, și încredințată imediat teatrului, care o prezintă publicului la 18 ianuarie 1844. Piesa era Iorgu de la Sadagura și reprezentarea ei a fost un triumf pentru scriitor, momentul de adevărată întemeiere a teatrului românesc.

Nicolae Iorga a spus mai târziu, pe bună dreptate: „Vasile Alecsandri… trebuie să fie privit ca adevăratul întemeietor al teatrului românesc original, pus în serviciul unor idei înaintate de regenerare și, prin aceasta ca și prin alegerea și felul de tratare al subiectelor, cu adevărat național”.

De la Farmazonul din Hîrlău și Modista și cinovnicul, el nu îi mai dăduse nimic teatrului românesc. Ceea ce îl ținuse departe de creația dramatică au fost marile dificultăți pe care le văzuse ridicându-se înaintea unui autor dramatic. El însuși vorbește foarte lămurit și foarte lucid despre marile și realele greutăți pe care le avea de întâmpinat în acea vreme un autor dramatic român. Neobișnuiți cu o opinie publică, neobișnuiți nici să li se observe, în orie formă ar fi fost, cea mai mică greșeală, cel mai mic abuz, guvernanții chiar și spectatorii, când se spuneau lucruri dezagreabile pentru ei, își manifestau fiecare în felul lor și după putințele lor, nemulțumirea. Guvernul putea interzice o piesă și îl putea pedepsi pe autor. Publicul o putea trece cu vederea. Alecsandri, care avea mai puține de reproșat publicului decât guvernului, era sigur că nu va întâmpina opoziția celui dintâi. Cât despre asupririle celui din urmă era pregătit să le înfrunte.

Dar mai erau totuși de trecut și alte greutăți, nu mai puțin importante decât cele de până acum. Una dintre acestea era limba, nu atât limba literară românească, încă într-o perioadă de formare, lipsită de nuanțe, la epoca respectivă, cât mai ales limba folosită de autorii dramatici. Vasile Alecsandri era dezamăgit de formele lipsite de forță de individualizare și de realism în care vorbeau diferitele personaje, toate la fel, fără nici o deosebire față de regiunea, starea socială, îndeletnicirea fiecăruia.

„Toate personajele – spunea Alecsandri într-o scrisoare încadrată în prefața ediției de la 1875 a teatrului său – vorbesc același jargon bursuflat: marchizul ca ciubotarul, princesa ca spălătorița, cardinalul ca vezeteul, împăratul ca bucătarul, etc.”

O dificultate la fel de mare o reprezenta modul în care jucau actorii. Lipsiți de serioasă școală de declamație, lipsiți de modelul unor actori mari pe care să îi vadă jucând și de la care să învețe, actorii erau în general niște simpli diletanți, fără conștiință profesională, fără a fi conștienți de marile sarcini care le reveneau. O altă greutate ce stătea în fața unui autor dramatic era felul în care avea să îi fie pusă în scenă piesa, cu ce costume și în ce decoruri va fi jucată ea.

Deci, după cum vedem, Alecsandri nu își ascundea că publicul însuși ridica o serie de alte probleme. El declarase că „lupta nu ne sparie, căci ne susține și ne animeazăsperanța izbîndei”.

Preocupat de soarta teatrului românesc, Alecsandri își amintește de cele văzute pe scenele Parisului, unde problemele sociale erau adesea dezvăluite, ticăloșii stigmatizați adeseori în fața publicului, mai mult sau mai puțin relevant. Și astfel se hotărăște: „… Fiindcă încă la noi nu posedăm nici liberatea tribunei, nici alma zilnică a jurnalismului, am proiectat să-mi fac din teatru un organ spre biciuirea năravurilor rele și a ridicolelor societății noastre”.

Alecsandri iși dă seama de îndată ce material bogat îi stă la dispoziție pentru o asemenea creație dramatică, ce subiecte numeroase și vii, ce conflicte interesante și actuale, deci atractive pentru public, cu tipuri variate și pitorești. Înțelept cu un simț al realității și cu o lucidetate surprinzătoare pentru felul cam superficial în care a fost tratat acest scriitor, Vasile Alecsandri care sesizase toate dificultățiile pe care le are de întâmpinat un autor dramatic, nici nu părăsește terenul fără să încerce, nici nu pornește orbește la luptă. Hotărându-se să consacre o parte din creația sa teatrului, el concepe un plan amplu, pregătindu-și un drum bun pe care să poată înainta încet dar sigur.

Spectacolul cu Iorgu de la Sadagura, de la 18 ianuarie 1844 a constituit o seară memorabilă pentru tânărul scriitor. Piese cu adevărat originale românești nu se mai reprezentaseră de multă vreme. Dacă analizăm din acest punct de vedere noua piesă a lui Alecsandri și comparăm, am putea zice că astfel de piese nu se mai reprezentaseră de fapt niciodată. Faptul acesta pe de o parte, poziția pe care o ocupa el în societate: fiu al postelnicului, el însuși spătar, apoi renumele lirerar pe care și la făcut cu publicarea primelor sale „doine” au atras un public foarte numeros și pe însuși domnitorul, care nu mai participase la teatru de foarte mult timp.

După entuziasmul primului spectacol, care acoperise unele rezerve, începând cu a doua zi se aud murmurele. Au fost trecute cu vederea afirmații ca: „Străinii ne-au stricat toate obiceiurile cele bune”, sau chiar finalul atît de intenționat, de demonstrativ, semnificativ, în care Iorgu se prinde-n hora generală de pe scenă, cântând cu toți cei care joacă. A fost mai supărătoare prezența comisului Agamemnon Kiulafoglu, când socrul domnitorului însuși, cumnatul său, și o sumă de demnitari erau greci. Dar aici apare un alt aspect care nu trebuie să rămână în umbră. Este vorba despre problema elementelor diversionist – șovine care, datorită împrejurărilor istorice ale momentului și apartenenței de clasă a scriitorului, își fac loc în mod nefast pe alocuri în creația lui Alecsandri, dăunând valorii ei realiste și umaniste. Într-adevăr, în Iorgu de la Sadagura, alături de figura lui Kiulafoglu, mai apre și aceea a zarafului evreu. Amândoi erau niște exploatatori, fără îndoială, dar scriitorul comitea aici două grave greșeli. Acestea afectau în fond oglindirea viridică a realității și dădeau piesei o notă diversionostă. Ceea dintâi dinte acestea era k el omitea să facă loc, alături de cei doi exploatatori stăini, exploatatorului român, într-un mic mai puțin prezent în societatea vremi și, nu mai puțin îndurător față de masele populare, ducând astfel la falsa concluzie că numai străinii sunt vinovați de proasta stare de lucruri, de săracia și suferințele poporului. Ceea de a doua greșală era faptul că atenția era în mod evident îndreptată mai ales asupra naționalității celor doi eroi la care ne referim. De aceea, ei sunt ridiculizați prin anumite particularități naționale, prin proasta pronunțare a limbii românești. Faptul că în piesa sa țăranii cântau o stofă antiboierească din Doina, Hora, o serie de mici jocuri de cuvinte care au provocat rîsul, i-au pus pe gânduri pe marii boieri.

Doinele lui Alecsandri nu sunt numai cântece de jale, cântece de nume în general, ci și poezii pe motive populare, consemnând credințe și ființe fantastice, scene din viața haiducească și legende fantastice și istorice.

În poezia Doina se exprimă un număr de dorințe în formule ce va fi reținută de Eminescu în poezia De-aș avea. Prima dorință e a unui tânăr care visează dragostea. Diminutivele le va prelua întocmai Eminescu, până când Maiorescu le intituleaza ca o „manieră par excellence țigănească”. Desigur nu ele dau liniile portretului femeii, care e înaltă, veselă și ușoară asemebea unui pui de căprioară, blondă cu ochi negri și cu suflet de voinică.

A doua dorință a tânărului este aceea de a avea pușcă, bardă, cal negru și șapte tovarăși de haiducie. Îndrăgostit, ar cânta noaptea ca privighetoarea, haiduc, ar izbăvi țara de păgâni și de robie. Încercarea de a grupa elementele într-un tablou dă reș. Compararea calului cu leul e himerică, haiducul se poate avânta ca un vultur în soare, dar vulturul din nefericire nu cântă. Intuițiile lui Alecsandri nu au la îndemână mijloacele de figurare și poezia, zice George Călinescu, „rămîne totuși rea”.

Mai reușită e Hora, cântecul de joc pe care Alecsandri îl crede derivat din latinescul chorus, cu amenințări pitorești ale flăcăului haiduc la adresa lăutarilor:

Duh-de-Spaimă! Pei Nălucă!

Sună bine-n cobză, dună,

Să nu-ți fac spetele strună

Și chica măciucă.

Tu, Fes-Roș cu giubea lungă!

Din arcuș trage mai tare,

Căci în gard am un par mare

Și mulți bani în pungă!

Dorința eminesciană este măcar în parte în spiritul doinelor lui Alecsandri, al, printre altele, poeziei Mândruliță de la munte, chemarea iubitei pe iarba înflorită din luncă:

Vină-n iarbă, mîndruliță,

Eu, să-ți cînt doina, doiniță,

Tu, să plîngi de dulce dor!

Cine ar învinui de frivolitatea asemenea versuri, s-ar înșela, pentru că în Dorul româncei poetul ne arată că dorința cea mai aprinsă a femeii este să aibă prunci cărora să le cînte „nani, nani”.

Ce este dorul se vede din cântecul de lume pe care Alecsandri la plasat în ciclul doinelor, deși fusese scris la Brussa în drum spre Veneția unde urma să se întâlnească cu Elena Negri, una intre ființele pe care le adora cel mai mult în viața sa:

Dorul arde ca un soare,

A juniei dulce floare!

Dorul stinge, vestejește

Inima care iubește.

Alt dor foarte puternic, pe care Alecsandri îl avea, era dorul de călătorie, exprimat într-o poezie omonimă din 1852, când tocmai pleca în Franța:

Duce-m-aș în cale lungă,

Dor să nu mă mai ajungă!

Duce-m-aș și m-aș tot duce,

Dor să nu mă mi apuce!

În sfârșit, Doina iubirei vorbește în termeni populari de același dor iscat de dragoste:

Mîndrulițo, draga mea,

Au căzut din cer o stea

Și mi-au zis într-un ceas rău

C-am să mor de dorul tău!

Aceste mici poezii care aproape se confundă cu producția folclorică vor face mare carieră în literatura română de la Eminescu până la Blaga.

A doua grupă de doine împrumutate din folclor, credințe și ființe fantastice, ilustrate prin câte un scenariu în care imaginația plastică a poetului își dă mâna cu umorul.

Baba Cloanța exemplifică „vorba veche” pe care o va trata în proză Caragiale că „baba-i calul dracului”. Baba gonește Urâtul și îl cheamă pe Făt-Frumos amenințându-l cu personajele malefice, Satan, Fiară-Verde, Sânge-Roș și Hraconit, și ademenindu-l cu farmece ca mai târziu Cătălina pe Luceafăr:

Dragă puiule, băiete,

Trage mâna din cel joc

Ce se-ntoarce lângă foc

Ș-ochii de la cele fete,

Cu ochi mari, făr’ de noroc.

Baba toarce, descântând, vârcolacul mănâncă luna, caierul se termină și atunci baba conjură pe Satan căruia își vinde sufletul, ca Faust. Mișcările rapide, aparițiile sunt specialitatea poetului. Se poate spune că Satan apare cu viteza luminii:

Abie zice, și deodată

Valea, muntele vuiesc,

În nori corbii croncăiesc,

Și pe-o creangă ridicată

Doi ochi dușmani strălucesc!

Urmează procesul demonic în căutarea lui Făt-Frumos pe care o vom reîntâlni și la Dimitrie Bolintineanu în Mihnea și baba:

Fuge baba despletită,

Ca vârtejul fioros,

Sus, pe malul lunecos,

Și-n tăcerea adâncită

Satan urlă furios.

Mii de duhuri ies la lună,

Printre papură zburând,

Și urmează șuierând,

Baba Cloanța cea nebună

Care-aleargă descîntînd.

O altă temă pe care Alecsandri o dezvoltă în poeziile sale este tema morții. Putem recunoaște la acesta capacitatea de a insufla semtimentul de teamă față de misterul fantomei prin înfățișarea unui decor straniu:

În prăpastia cea mare

Unde vântul cu turbare

Suflă trist, înfricoșat

Vezi o cruce dărâmată

Ce de vânt e clătinată,

Clătinată neîncetat?

Împregiur iarba nu crește

Și pe dânsa nu-și oprește

Nici o pasere-al ei zbor;

Că sub dânsa-n orice vreme

Cu durere jalnic geme,

Geme-un glas îngrozitor.

În rândul obiceiurilor țărănești apar șezătorile. Avem aici un astfel de exemplu:

Păstorul zise: „Cinel-cinel,

Copilei june de lîngă el.

Două steluțe cu raze line

Lăsat-au ceriul plin de lumine

Și pe-a ta frunte ele-au căzut.

Gîci, drăguliță, că le sărut.”

Nu gîci-ndată

Gingașa fată

Și pe ochi dulce fu sărutată.

Astfel în 1853, Vasile Alecsandri devine cel mai cunoscut poet român în țară și în străinătate, și cu o bună reputație.

3.2. Cânticele comice.

În compoziția operei vaste a lui Vasile Alecsandri, mari piese de teatru, întâlnim și mai puțin cunoscutele cânticele comice.

Scopul pentru care Alecsandri a compus și a publicat din 1850 până la 1875 așa-numitele „cânticele comice”: Șoldan Viteazul, Mama Anghelușa doftoroaie, Herșu boccegiul, Clevetici, ultra-demagogul, Sandu Napoilă ultra-retroradul, Surugiul, Ion Păpușariul, Gură-cască, om politic, Coana Chirița în voiaj, Haimana, Barbu Lăutarul, Paraponisitul, Kera Nastasia sau mania pensiilor, La București, ultima fiind postumă, a fost mărturisit de însuși autorul: „Pentru urmașii nostri de vor fi curioși a ave o idee de timpul actual, aceste cânticele le vor înfățișa portreturi fotografice… Într-acesta consistă tot meritul lor”.

În afara caracterului pitoresc, și interesul documentar, descoperim în parte și încercări de caracterizare, scriitorul reușind să surprindă printr-un monolog câteva tipuri caracteristice pentru o profesie, o categorie socială sau politică.

Mama Anghelușa o închipuie pe baba făcătoare de farmece, dar și pe doctorii cei răi care nu îți prescriu recomandări corespunzătoare diagnosticului dat.

Clevetici ultra-demagogul, vorbește ca viitorul Farfuridi al lui Caragiale: „Vreu respeptul Convențiunei cu condițiune de a fi schimbată în totul, ca una ce a fost elaborată de străini, fără concursul patriotic al românilor…”; „Trecutul e al strigoilor, prezentul e al moderaților, viitorul e al meu!”

Sandu Napoilă ultra-retrogradul, opusul lui, trage tot înapoi, protestând împotriva „afurisitei” de Convenții, care i-a șters privilegiile și l-a pus să plătească impozit pe capitație: „… Ei bine, boieri dumneavoastră, unde mergem? … Ba nu, adică vă-ntreb, unde mergem?”.

Bănuim ca ultimele două cânticele erau foarte populare, de vreme ce poetul le publica în 1861 (Clevetici ultra-demagogul și Timofte Napoilă ultra-retrogradul, cânticele comice cântate de D. N. Luchian) și le retipărea în 1863 (Ultra-demagogul și ultra-retrogradul). Gură-Cască e prăpăstios ca și Mitică al lui Caragiale, vede orizontul politic veșnic posomorât, fiindcă gevernanții nu l-au „ascultatără” când scria în gazetă: „Cerul politic e amenințător… Trebuie, dar, ca adevărați patrioți, să chibzuim, să combinăm, să dregem, să închipuim și iarăși să combinăm, să închipuim… che ta lipa…” Considerat a fi haimana, vagabondează involuntar, dependent de capriciile forurilor administrative, revolta sa asemănându-se cu aceea a lui Lefter Popescu din Două loturi de Ion Luca Caragiale. Kera Nastasia aspiră la obținerea unei pensii, fiindcă a îngropat trei bărbați: un ciubuccciu al lui Caragea, un cafegi-bașa al aceluiași domnitor și un portar-bașa, care „ a stat cu buzduganu la perdeaua patriei”, iatacul lui vodă Șuțu. Alecsandri introduce unele din aceste tipuru și în alte piese cum ar fi ciclul chirițelor.

După cum spunea Nicolae Iorga, „teatrul e strâns legat de dezvoltarea intelectuală a publicului: fiecare public are teatrul pe care-l merită și nu poți dojeni pe un om pentru că, scriind pentru un public fără gust și grosolan, nu s-a ridicat mai sus decît farsa”.

Astfel, întâlnim în „cânticele comice” ale lui Vasile Alecsandri o serie de moravuri ale poporului moldovean din perioada în care teatrul românesc a înflorit. Putem spune că cel mai de seamă contribuabil la dezvoltarea acestuia a fost chiar scriitorul nostru.

Dintre cele paisprezece cânticele comice pe care dramaturgul le-a scris am ales să analizăm conținutul a câtorva dintre ele și anume: Clevetici, ultra-demagogul, Sandu Napoilă, ultra-retrogradul, Cucoana Chirița în voiaj, Haimana, Gură-Cască, om politic, La București.

Le-am ales pe acestea, fiind de părere că ele exprimă, printre altele, cel mai bine viața la nivelul Iașului din acea vreme.

Clevetici, ultra-demagogul

Clevetici este părintele „ultra-progresistului” și „liber-schimbistului” Cațavencu. Chiar în prima parte a cânticelului acesta ne prezintă profesia lui:

Eu sînt celebrul Clevetici

Cunoscut nu de mult pe-aici

Liberal ultra, jurnalist

Și constituționalist.

Unii-mi zic că-s demagog,

Alții că sînt numai un gog…

Dar eu n-asud, eu sufăr tot

Căci sunt un mare patriot!

Este directorul unui ziar, „Gogoașa patriotică”, în care luptă pentru consacrarea „aptului de la 5 și 24 Ghenar”, pe care singur l-a redactat cu toate că nu a ajuns nici măcar ministru.

Procedeul dramaturgului în caracterizarea demagogului liberal, este acela al îngroșării caricaturale, al exagerării contururilor, duse până la grotesc și chiar absurd. Pentru Clevetici, ultimul scop este ca „toată țara să se transforme într-o urnă eleptorală”; mai mult: „tot locuitorul să fie reprezentant al națiunii”. El vrea libertate absolută: „Să nu mai atîrne servitorii de stâpîni, copiii de părinți, soldații de șefi…”. vrea o egalitate perfectă la nivelul întregii acțiuni: „Să nu mai fie săraci și bogați, mici și mari, slabi și grași, proști și cu cap, oameni și vite…”.

Având o logica asemănătoare cu cea a lui Farfuridi, Clevetici proclamă „respectul Convențiunii cu condițiunea de a fi schimbată în totul”. Și asemenea eroului lui Caragiale, îi cheamă în ajutorul său pe străbuni, pe Ștefan cel Mare și Mihai Viteazul, împreună cu care strigă în gura mare: „arme! arme!”.

Din nou ca o asemănare cu protagonistul caragialian el știe foarte bine ce vrea: mandatul de deputat sau postul de ministru. Ochii îi sunt fixați asupra bugetului statului: „Bugetul, d-lor – zice el – este pulsul unui stat!… Trebuie în consecință să-l pipăim cu luarea-aminte a unui medic…”.

Nu putem considera ca fiind dreaptă compararea cu Caragiale, deoarece Alecsandri este considerat a fi pionierul acstui tip de scriere.

Comicul de limbaj este folosit pe larg de Alecsandri în acest „cînticel”, ca și în toate comediile de altfel. Acesta se realizează cu efect durabil. Liberal, combatant la „Gogoașa patriotică”, îmbrăcat în frac negru, cu jiletca Robespierre, cravata albă, Clevetici e un latinizant care face caz de „strămoșul nostru Traian” și pocește limba asemenea lui Rică Venturiano: el „espune” profesia lui de credință în problema colegiului „eleptoral”, în calitate de participant la „aptul” de la 5 și 24 Ghenar. Are „respept” față de Convențiune, luptă împotriva „opusăciunii” lui Sandu Napoilă și e alături de „poporul suveran”. E însetat de glorie și de „amoarea” popularității, vrea să răstoarne tot ce „esistă”.

Fiind un temperament „apelpisit”, cuprins adică de febra oratorică, Clevetici uită uneori a fi în „cestiune” și lasă automat să îi scape vorbele din gură chiar și cu rost și fără rost, goale de orice conținut:

„acest mandat sacru îl voi îndeplini ca cetățean liber și liberal, apărînd cu energie și cu logică (iute) libertatea, egalitatea, dreptatea, fraternitatea, inviolabilitatea, autonomia, Convențiunea, drepturile naționale, garda națională, partidul național și celelalte… (răsuflîndu-se), căci eu… și de ce nu? am toate calitățile de a fi ministru!…”.

Sandu Napoilă, ultra-retrogradul.

Este un alt „cînticel comic” al lui Vasile Alecsandri. Ca și în celelalte cînticele este prezentată viața poporului din acea vreme. În Sandu Napoilă, ultra-retrogradul, este vorba despre aspirațiile pe care le are guvernul in privința poporului de rând:

„ce face?… Să plătesc eu capitație?… Eu, boier velit?… Eu, Sandu Napoilă?…”

„De când legea asta nouă

Ce Convenție îi zic

Au rupt reglementu-n două,

Am agiuns chiar de nimic!

Și de unde mai-nainte

Eram toți boieri veliți,

Ne-au luat pe dinainte

Niște pușchi apelpisiți!.”

Este utilizat și aici comicul, ca și la Caragiale. Este un comic de situație: „Și ce pușchi! Cică-s patrioți, liberali, progresiști, naționali, demagogi… dracu-i mai știe!… că deodată au răsărit în țară pozderie, și tot unu și unu!… oameni mari, învățați de știu și toaca-n ceri, colțoși și cu barba în furculițe…”

Cucoana Chirița în voiaj.

Este utilizat comicul de moravuri, comicul de limbaj, comicul de situație, este ridiculizat modul în care sunt îmbrăcate personajele. „(în costum ridicol de voiaj, întră zburdalnic. Ea poartă malacof esagera, tocă de catifea neagră cu flori, pene și cordele stacoșii, etc.).

„Iată-mă-s! Am sosît

Dintr-o călătorie

În care-am pătimit

O sută de șotii ș-o mie,

Dar zău, nu mă căiesc,

Nu-mi pasă de nimică;

Eu sînt zdragon și mă numesc

Chirița cea voinică.

Ce voiaj minunat!

Ce frumos m-am primblat!

În urmă-mi am lăsat

Un nume lăudat.”

Cucoana Chirița, soția boierului de țară Grigore Bîrzoi ot Bîrzoieni, este o mică moșierească cu fițe, personificând snobismul și arivismul micilor proprietari de pământ, care nu vor să se lase mai prejos de burghezia bonjuristă parvenită, în imitarea modei aduse din Occident și de gustarea traiului bun pe spinarea țăranilor.

Cânticelul comic Cucoana Chirița în voiaj (1868) înfățișează evoluția Chiriței în urma voiajului ei cu vaporul și cu trenul la Paris, unde l-a dus pe Guliță „să învețe politica”. În capitala Franței, Chirița și-a întocmit pe datorie toalete la case celebre de modă și a jucat french-cancan la Mabille. Deci avem și aici o satiră a snobismului și cosmopolitismului.

Haimana.

În primul rând, în această poezie trebuie să vedem un joc de cuvinte: „În veci mutat/Si permutat/Și preamutat”. Apoi trebuie să înțelegem viziunea poetului asupra unei societăți decadente dar evoluționiste. Decadente pentru că mai există încă ideea de boier – idee preluată de poet – și evoluționiste deoarece societatea începe să abroge boierimea.

Din capul locului, dorim să reliefăm ideea cum că acțiunea care se petrece în versurile noastre, este post-decadentă. Argumentând cele precizate vom exemplifica câteva versuri în care apare viziunea boierului preluată de poet:

„Ș-am agiuns chiar

De haimana.

Umblînd cu șatra iarnă și vară

Cînd ici, cînd colo, cu vai ș-amar,

Din toți boierii ce-au fost în țară

Am rămas singur boier… Șatrar!”

Iată deci, scriitorul ne exemplifică fațeta boierească după ce societatea în cauză a renunțat la aceasta. Boierul șatrar este de fapt o tautologie. Boierul, viță nobilă și om cu stare în societatea antebelică, devine iată, omul de cea mai joasă speță chiar decât țăranii care îi erau sclavi înainte. Versul „Fără răgaz” desemnează bineînțeles neliniștea boierului, neliniște de care Alecsandri profită pentru a-l ridiculiza și a da dreptate societății moderniste.

Gură-Cască, om politic

Iată, avem o un alt cânticel care necondiționat, ridiculizează clasa politică. Încă din titlu, ne dăm seama de omul politic pe care scriitorul îl aseamănă unui gură-cască. Mergând mai departe cu ideea, considerăm că Alecsandri spune un adevăr pe care mulți din predecesorii săi nu-l înțeleseră. Politica, în genere, reprezintă ocupația cea mai nostimă a citadinului. Cu alte cuvinte, omul politic trebuie să fie un citadin cârcotaș, cu țeluri nobile, dar cam slobod la gură. Cum altcumva ar putea fi această specie de demagog – ridiculizată atât de mult în comediile lui Alecsandri – dacă nu cel mai gură-cască dintre toți?! Și acest cânticel, dar și multe altele se află în simultaneitate și contemporaneitate cu societatea actuală. De aceea în cazul lui Alecsandri nu se poate vorbi de mutația valorilor estetice pe care o va fi cugetat, mai târziu, E. Lovinescu.

„Eu unul mă tem

Și tremur și gem,

Căci orice zăresc

Face de răcesc,

Și orice aud

Face de asud.

Cînd privesc pe sus,

Văd nori spre apus,

Și alt nor cumplit

Cătră răsărit.

Iar cînd cat pe gios

Văd toate pe dos

Mergînd tot spre rîu,

De mă-nfior, zău!”

Dar poezia în sinea ei nu ascunde numai sentimentul politic. Observăm în două dintre versurile amintite cuvintele: „apus”, „răsărit”. Cele două cuvinte implică renegarea tuturor ideologiilor care vor intra în spațiul românesc sau din Occident sau din Orient. În orice caz, după cum bine știm, țara noastră va jongla în ideologii copiate și readaptate, după bunul plac, pentru că o societate tânără, în general își va căuta resursele culturale și nu numai, în ideile preconcepute ale societăților civilizatoare. Societate civilizatoare, este și cea franceză și amintim doar că țara noastră se bazează pe o constituție care este copia fidelă a celei mai sus precizate.

Gură-Cască, om politic, se aseamănă într-o oarecare măsură cu Haimana, doar că aici poetul este omniscient și nu pus în postura boierului. Poetul, este doar martorul, dar și un fel de erou civilizator, cu o conștiință mai mult decât demnă de laude, tocmai pentru că nu acceptă cele auzite, cele zărite, lucruri care îl fac să tremure, să răcească ori să se înfioare. L-am putea asemăna aici, cu personajul principal din opera lui Eugen Ionescu, care în Rinocerii, va exemplifica drama lui Berenger, personaj principal, care refuză să se transforme în rinocer. Într-un final și Rinocerii și poezia asupra căreia insistăm, evocă aceeași dramă și aceeași ridiculizare a condiției politice, care disipă omenescul, firescul, nativul, corectul, lucru înțeles atât de bine de Vasile Alecsandri.

La București

Acest cânticel ne prezintă, încă de la început, un împricinat din Moldova, care ajunge la București, trăgând un geamantan după el și căutându-și gazdă.

Ceea ce căuta el cel mai mult e, Concordia, dar căutarea ei determină mai multe peripeții, cu ajutorul cărora personajul nostru cunoaște lucruri noi în București. Autorul utilizează comicul de situație ca o primă impresie a cititorilor despre personajul împricinat. Acesta, cu o confuzie evidentă, consideră că orice ar începe cu termenul „român” este nume românesc: Romanovici, Romanoglou, Românopulos, Romanemberg, cafenea română, magazin român, giurnal român, pasagiu român. Acest comic de limbaj relevă cunoștințele sumare ale împricinatului. Printre evenimentele petrecute la București se numără și întâlnirea cu un public numeros, „cu amploiați pudici”. Impresia lăsată de către aceste persoane e sugerată prin versuri, sub o formă comică, prin folosirea unor cuvinte cu o anumită legătură în cadrul radicalului: formă, reformă.

„Unii dintr-înșii cereau reforme

Reforme-n toate ca din topor,

În procedură, în legi, în forme…

Chiar în regimul… reformator.”

Întâlnirea cu acest public se finalizează cu o părere a personajului principal, care realizează că la București toți încearcă să servească patria. În continuare, personajul cânticelului ajunge la balamuc, unde acei nebuni discută tot despre politică și binele țării. Prin ultimele versuri, împricinatul își povestește toate aventurile unui păzitor de noapte, care îl ia în derâdere, având un dialog ironic și comic, în același timp.

Rolul lui Vasile Alecsandri în Istoria Literaturii Române.

Vasile Alecsandri poate fi considerat un mare dramaturg al Istoriei Literaturii Române.

Pompiliu Constantinescu spunea: „Alecsandri s-a risipit cu dărnicie, a fost necontenit prezent în scrisul a unei jumătăți de veac și a umplut un spațiu istoric literar cu opera lui diversă, cu preocupările ei multiple, făcând din literatură o profesie; dacă nu în sensul ei de azi, de a-și trage existența din scris, în sensul ideal al veacului trecut în cultura noastră, de a se dărui unei înclinații aducătoare de prestigiu și glorie.” Este un mare adevăr. Vasile Alecsandri a fost cel care a pus bazele teatrului românesc. Având o operă atât de diversificată, se poate spune că a umplut un spațiu literar atât pe planul dramaturgiei cât și printr-o serie de poezii accesibile pentru tot publicul cititor.

Trăind într-o epocă de romantism literar, însuși Alecsandri a trăit romantismul tot în mod literar, ca o succesiune de teme, nu ca o realitate spirituală. Acest temperament, veșnic tânăr a alunecat pe deasupra structurii romantice, peste duhul lui Lamartine sau Hugo.

Atât despre clasicismul său cât și despre romantismul său ar fi de completat câte un capitol pentru o literatură comparativă.

Înclinăm astăzi să credem că Alecsandri nu aparține nici tipului romantic, nici celui clasic; el este mai degrabă un tip autohton, de lirism senin și ușor. Lirica lui este o efuziune de bună dispoziție morală, fie că se exprimă erotic, bucolic, prin visare contemplativă, sau chiar printr-un „exotism” al prozei lui sprintene, spirituale și cursive.

Mircea Zaciu afirma astfel: „Alecsandri continuă să fie o prezență. El a fost înaintea apariției marelui Mihai Eminescu, fenomenul artistic cel mai complex pe care cultura românească incipientă l-a generat după lente și dificile acumulări ale veacului al XVIII-lea. Ivit dintr-o fericită confluență a tradiției locale cu experiența proaspătă, și repede asimilată, a romantismului francez, poetul este totodată descoperitorul dăruit al comorilor folclorului național, al acelori mări sub nisipuri care aveau să fertilizeze pentru totdeauna poezia românească.”

Continuă să fie o prezență printre noi, datorită faptului că el a fost culegătorul doinelor populare, primul care a transcris celebra Miorița, motivat pentru a scrie pentru poporul român, atât de drag lui, putem spune, deoarece s-a implicat atât de mult pentru binele acestuia.

În tot ce scrie, sau concepe, scriitorul ne apare ca un innoitor, ca un adept al lucrurilor noi. Această calitate, o mare calitate, îi asigură în permanență o regalitate pe plan literar atâta vreme necontestată. E mult mai greu astăzi, pentru cititorul de rând, să sesizeze conceptul de nou în poeziile lui Alecsandri, față de opera lui Eminescu sau Tudor Arghezi, să descifreze ceea ce era nou atunci, la vremea respectivă, câna scritorul nostru începea cel mai important moment, probabil, din viața sa.

Vasile Alecsandri a știut să fie prin excelență un poet contemporan vremurilor lui, în ceea ce scria. El se preocupa de nevoile oricărui cititor, fiind el însuși unul de rând sau chiar cu o funcție mai înaltă. O spune, ca un fel de justificare, într-o scrisoare adresată lui Kogălniceanu în care vorbește despre teatrul său, în anul 1874: „Am fost obligat să-mi măsor zborul imaginației și al condeiului în nivelul puterii actorilor și a culturii publicului. Iar daca am reșit a crea unele tipuri caracteristice și a desene unele schițe din viața noastră socială, acele figuri și tablouri vor interesa poate în viitor pe oamenii ce vor avea curiozitatea de a studia și a cunoaște trecutul.”.

Dacă este un Alecsandri mereu vesel și festiv, iar nu toată durerea și melancolia lui sunt simulate, destule repere rămân mișcătoare, în care inima lui bate în concordanță cu a noastră, chiar în unele poezii ocazionale sau mai ales acolo unde izbucnește reperul natal.

Alecsandri a promovat o tradiție, fără ca nimeni în locul lui să mai fi imitat cântecul său și fără ca nimeni să se fi putut desprinde total de acesta. Naturalețea lui și spiritul său spontan apar nealterate în proza și în corespondența cu prietenii și cunoscuții.

Al. Philippide: „Expresia lui Alecsandri, forma sa litarară sînt determinate de echilibru, de măsură și de armonie, calități pe care el le avea în cel mai mare grad. Poezia lui lirică curge de-a dreptul. Poezia lui lirică, curge de-a dreptul de la izvor, de la izvorul unei sensibilități vibrante, fără exces, mereu egală cu ea însăși, cu o limpezime care, așa cum am mai spus, nu exclude profunzimea. Sensibilitatea poetică a lui Alecsandri se arată mai cu seamă în fața spectacolelor naturii. De aici atâtea agreabile priveliști, de care e plină poezia sa. Fără să mai vorbim de pastelurile sale, care inaugurează în poezia noastră o manieră mult cultivată după el și într-o apreciabilă măsură pe urmele lui – întâlnim la tot pasul în versurile sale dovada unui adânc sentiment al naturii. Acest sentiment se îmbină foarte bine cu dragostea lui Alecsandri pentru poezia populară, căreia, după cum știm, el cel dintâi i-a scos la iveală frumusețea literară.”

Alecsandri avea o mare ușurință de exprimare. Iubind și lieratura, aceste lucruri îl fac să scrie cu adevărat niște capodopere ale literaturii românești.

Aurel Martin: „A fost, se știe, unul dintre liderii mișcării democrat-revoluționare din Moldova, unul dintre cei mai înfocați luptători pentru unirea principatelor și unul dintre cei care au salutat obținerea la Plevna și la Grivița a independenței de Stat. Personalitate de prestigiu, recunoscută, ca atare, și la scară politică și ca altitudine culturală. Omul pentru care cuvântul cel mai iubit a fost neîndoielnic. România, înțeleasă în virtualitățile sale naturale, iar țelul său artistic de a o sluji, accelerându-i propășirea, într-un context afectiv și ideologic în care tindea să fie, în planuri militare, expresia unei simțiri naționale atotcuprinzătoare.”

Întradevăr, Vasile Alecsandri s-a împlicat foarte mult în lupta pentru unirea Principatelor. Scriind și o serie de poezii la adresa orânduirii feudale din acea vreme, acestea ne rămân o amintirea vie a celui ce a fost, putem spune, trup și suflet pentru țară. Alecsandri a vorbit despre condiția umană, economică, socială sau psihologică, vibrant românească, indiferent de zona folclorică pe care o trata sau din care culegea informații pentru a le ațterne frumos, cu condeiul pe hârtie, spre desfătarea noastră lirică.

I. Negoițescu: „Producția lui Alecsandri este vastă, cum se cuvine unui harnic scriitor de profesie, dar nota comună a inspirației, fragilitatea sensibilității dau un caracter adeseori fastidios acestei facil întinse opere, totuși înviorată printr-o uimitor de organică întrepătrundere cu lirismul popular, dincolo de puternicele înfluențe ale literaturii franceze contemporane: versurile corecte ale lui Alecsandri înving scleroza versurilor corecte ale lui Negruzzi, față de care par împrimăvărate. În acea epocă, era la noi o minune să dai cadenței scurte naturalețe artistică, iar minunea odată înfăptuită s-a răsfrânt binefăcător și asupra cadențelor lungi”.

Vizibil, versurile lui Alecsandri nu sunt interminabile, nu plictisesc prin forma lor scurtă. Totul este foarte bine structurat astfel încât să trezească interesul publicului cititor, fără însă a plictisi. De asemenea, avem exemplificate câteva versuri pe care Vasile Alecsandri le-a scris în limba franceză, cu traducerea de rigoare. Aceste versuri au un sens, nu sunt scrise la întâmplare.

Ch. Drouhet spunea despre scriitorul nostru: „E interesant de constatat că Alecsandri nu s-a adresat la părțile cele mai caracteristice, cele mai specific personale ale marilor lirici ai romantismului francez. Toată metafizice religioasă, toată filozofia socială, tot romantismul creștin sau umanitar, precum și toate plăsmuirile vaste și nobile ale lui Lamartine l-au lăsat indiferent. Tot astfel n-a adoptat nimic din «maniera a doua» a lui Hugo: viziunile sale întunecate și sublime, destăinuirile apocaliptice, metaforele uimitoare și mai ales acea preocupare de a urmări misterul, de a cerceta nepătrunsul, de a atinge inaccesibilul.”

Constatăm că Alecsandri își păstrează o originalitate neștirbită, ceea ce îl ridică pe scara valorilor scriitorilor români. A preferat să își păstreze propriile principii, să se implice în literatură pe planul social și moral al poporului și nu numai. A tratat lucrurile obișnuite, de toate zilele, atât din viața politică, cât și din viața țăranilor.

D. Caracostea: „După Buchetiera, ești uimit să constați la Alecsandri o totală schimbare. Abordează o poezie în ritm și motivele românești în așa măsură, încât prima opră a lui originală poartă neașteptatul titlu de Doine. Faptul că între 1840-1850 un poet român alcătuiește un astfel de mănunchi de poezii lirice, balade și momente de basm, cele mai multe în spirit național, nu-și are păreche în literaturile romanice. Este rodul conștient crescut într-o anumită temperatură morală care ne învăluia din toate direcțiile și împlinirea unei îndelungate colaborări a tuturor provinciilor românești pentru descoperirea și valorificarea substratului nostru poporan.

Toată această largă incubație aștepta faptul liberator, dar el nu putea fi săvârșit de un filolog sau de un istoric oricât de conștiincios. Se cerea cineva uns pe frunte cu har de sus. După cum diamantul are nevoie de lumină ca să strălucească, tot astfel această comoară care este poezia orală a poporului nu-și putea atunci destăinui valoarea decît printr-un suflet de poet. Este cel mai mare titlu de glorie al lui Alecsandri că prin el se relizează nepieritor această credință a vremii. Dacă poetul cult modelează îndeosebi unele balade potrivit idealului social, etic și estetic al epocii, în schimb scăderile sunt compensate printr-o surprinzătoare intuiție. Acolo unde s-a aflat în fața unui aspect esențial de viață românească, el i-a simțit instinctiv originalitatea și semnificația.”.

Compararea poeziei lui Vasile Alecsandri cu un diamant ne insuflă faptul că scriitorul nostru a fost de o valoare incontestabilă, poate mai mare decât am fost noi capabili să remarcăm. Într-adevăr acest poet al veacului al XX-lea iși merită numele. Opera lui e remarcabilă prin originalitatea stilului, conturând în aceasta realitatea.

Caracostea semnalează noutatea poeziei lui Alecsandri, în special noutatea doinei scrisă în spiritul național. Pe de altă parte, acesta apreciază moralitatea lui Alecsandri și de asemenea preferința lui nu doar pentru spațiul moldovenesc, ci pentru toate toate provinciile românești.

G. Călinescu: „Teatrului i-a consacrat Alecsandri cea mai mare parte din activitatea sa. (…). Îi plăcea succesul direct al acestui gen și spiritul său critic bonom găsea aici o nimerită desfășurare. Într-o bună măsură localizat, a imitat și lucrul a putut să pară, pentru cercetătorul de mai târziu, o mare descoperire. În realitate, publicul lui Alecsandri, familiar cu teatrul francez de la Iași, cunoștea prea bine modelele și dramaturgul le-a indicat însuși uneori. Și apoi, în teatru, intriga, este o chestiune cu totul secundară și Alecsandri proceda asemenea clasicilor. Molière aproape localiza, iar vodeviliștii de la începutul secolului al XIX-lea reiau pînă la obsesie toate combinațiile scenice ale secolelor precedente. Observația strict tipologică a comediei obligă la un număr de situații mărginit. Toată problema în teatrul lui Alecsandri râmîne dar de a constata puterea comică, proprie autorului, calitatea inefabilă a dialogului său, separat de orice idee de conținut. Acest punct de vedere e valabil în orice comedie, în care invenția nu capătă o importanță prea mare”.

G. Călinescu semnalează faptul că Alecsandri și-a dedicat cea mai mare parte a activității sale literare teatrului. Acesta era ferm convins că teatrul are un succes garantat și că publicul cunoscător va aprecia în egală măsură opera dramatică. Fiind un boem și un cârcotaș, în spiritul lui Molière, Alecsandri a pus un mare accent pe ludic și puterea de a stârni râsul, preferând în locul tragediei sau dramei, comedia.

V. Mîndra: „Ca mai toate textele dramatice ale începuturilor, primele piese ale lui Alecsandri au fost scrise într-o strînsă relație cu ideea de spectacol. Nu numai că necesitățile stringente ale scenei au stimulat creația dramaturgică, dar conceperea fiecărei bucăți teatrale a fost pe de-a întregul supusă disponibilităților mecanismului spectacular. Adevărul este că o reciprocă echilibrare a forțelor teatrale, răspundea așteptărilor unui public încă puțin format. Dominantă a fost în epocă necesitatea afirmării deschise a unui program național și social, (…), Alecsandri fiind el însuși ca scriitor nu numai în dramaturgie, o creație a pașoptismului cultural, dezvoltându-și aptitudinile pe măsura cerințelor celor dintîi etape de edificare a drumurilor literaturii românești moderne.”

În timp ce Călinescu afirma că publicul este familiarizat cu reprezentările scenice, Mîndra susține că opera dramatică, inclusiv reprezentările, nu sunt „gustate” de cititori și spectatori. Tocmai de aceea, Mîndra semnalează originalitatea lui Alecsandri care s-a afirmat în galeria creațiilor pașoptismului. Alecsandri a fost cel dintâi care a pus bazele literaturii românești moderne.

Ion Zamfirescu: „Scrierile de teatru ale lui V. Alecsandri numără: scene, cînticelele comice, vodeviluri, operete, comedii, drame. Poate că această împărțire – de fapt, îi aparține chiar poetului; a consemnat-o într-o scrisoare – nu este în totul potrivită. Ce interesează, însă, este ideea de elaborare treptată pe care o subînțelege, gradarea operei în timp. V. Alecsandri, aici, avînd în vedere acel public românesc de teatru pe care își propusese programatic să-l formeze, a procedat în actele sale de creație și cu măsuri de adevărat pedagog național de la simplu la compus, de la captarea agreabilă prin specacolul de vodevil pînă la solicitarea gravă din dramele istorice, de la o formă de copilărie a repertoriului legat de situații curente ale actualității spre unul cu deschideri din ce în ce mai largi pe planuri generale de artă și umanitate. Și interesează, de asemenea, bogăția de teme. De aproape – așa cum dealtminteri istoria și critica noastră literară de orientare estetizantă a lăsat adesea să se înțeleagă – aceste teme ar putea sp pară un mozaic întocmit din elemente empirice și de suprafață, culese oarecum la întâmplare. De departe, însă într-o perspectivă capabilă să dea faptelor relief și unitate, mozaicul se dovedește în realitate o frescă. O frescă vie, sugestivă, în felul ei naivă dar nu și lipsită de observație și adevăr, imagine expresivă a societății noastre într-o perioadă de transformări istorice, sociale și psihologice, cu forme de civilizație neresorbite, de imitație în ciocnire cu rezistențe pornind dintr-un fond autohton, cu aspecte de cultură neasimilate și reacțiuni împotriva acestora ale unui bun simț natural, cu idei și instituții împrumutate fără discernământ din afară, dar totodată și cu manifestări compensatorii reieșite din acea forță intelectuală pe care în mod fericit Ibrăileanu a denumit-o «spiritul critic din cultura românească».

Nu am avea putința și nici nu ar fi locul, în comunicarea de față, să inventariem analitic toate acestea. Să ni se îngăduie, de aceea, ca în scurte caracterizări, să fixăm doar câteva momente cheie.

Să ne gîndim, mai întâi, la Iorgu de la Sadagura, la primele producții din ciclul Chirițelor, la Iași, în carnaval, la Rusaliile, la Sandu Napoilă la Millo director. Critică, satiră, proteste și denunțări, incontestabil; dar nu mai puțin și document, istorie, o înțelegere cuprinzătoare a vremii, o putere ca dincolo de scăderi și vicii să răzbată un sentiment de nădejde și așteptări optimiste. E – ceea ce observa cu pătrundere tot Ibrăileanu – amestecul de pașoptism și junimism din firea poetului. Pașoptism: ca încredere în progres, în dorință de înnoire, în liberalismul epocii; junimism: ca atitudine împotriva exagerărilor, a imitațiilor servile, a formelor fără fond, a unui cosmopolitism practicat cu stridență, afectare și ignoranță. Trebuie să admitem, însă, că în aceste determinări intime V. Alecsandri a inclus, în afară de ralierea lui doctrinară la un program de epocă și de generație, și o egală căldură personală ca om al pămîntului, ca exponență a unei filozofii comune, ca putere tăcută din cugetul lui de a trece lucrurile prin filtre ale măsurii, ale adevărurilor naturale, ale bunului simț”.

Ion Zamfirescu afirmă că teatrul lui Alecsandri se inspiră din viața reală, din obiceiurile poporului existent în acele vremuri, personajele pieselor putând fi interpretate de aproape tot publicul, deoarece exprima destul de bine modul de gândire, de conducere a obștii, manifestul poporului. Alecsandri a fost oarecum întemeietorul, în toată puterea cuvântului, al teatrului românesc. Astfel el pornește, în piesele sale, din copilărie, îndreptându-se spre maturitate, urmărind să transforme teatrul legat de situațiile din prezentul de atunci, într-un teatru cu orizonturi deschise spre ceea ce înseamnă cu adevărat artă și umanitate.

Prin unele lucrări ale sale, Vasile Alecsandri, folosește critica la adresa orânduirii feudale sau chiar la adresa publicului ascultător. Uneori, la aceste critici, primește și răspunsul, prin proteste și denunțări. Ibrăileanu consideră acest caracter ca fiind datorat firii pașoptiste și junimiste în același timp, a poetului. Fire pașoptistă datorită dorinței de a progresa, de a aduce noutăți atât pe planul literar cât și pe planul cultural. Fire junimistă datorită nemulțumirii față de exagerările care se făceau, indiferent din ce clasă socială proveneau acestea, față de imitațiile care se făceau.

5. CONCLUZII

Chiar dacă Vasile Alecsandri a fost un autor pașoptist, el a avut un rol hotărâtor în formarea și dezvolarea dramaturgiei naționale, prin alcătuirea unui repertoriu românesc, prin scrierea primelor piese originale ale literaturii române.

Vasile Alecsandri a pus bazele teatrului românesc adevărat. Dacă până la intervenția lui, publicul viziona doar piese de teatru ale unor autori străini, cu traducerile de rigoare, odată cu implicarea lui, publicul se afla într-o reală desfătare, mândri de faptul că cineva de aceeași naționalitate cu ei, era capabil sț prelucreze astfel litertura. Însă nu toată lumea a primit cu brațele deschise această parte a operei lui Alecsandri, deoarece acesta ridiculiza, într-o mică sau mare măsură, vizibil sau subînțeles, societatea aferentă acelor timpuri, totodată boierimea și poporul de rând.

Considerăm că Vasile Alecsandri, își merită din plin numele de dramaturg, prezentând câteva piese de teatru cu o valoare literară deosebită. De asemenea, îl putem considera un erou și datorită faptului că s-a implicat destul de adânc în lupta pentru unirea Principatelor și pentru consolidarea ei.

După ce am dezvoltat aceste teme atât politice, cât și literare, a „Cînticelelor comice”, putem spune că este o pierdere faptul că această parte a operei lui Vasile Alecsandri nu este atât de bine cunoscută de către tot publicul cititor, nu este foarte accesibilă.

Aceste mici piese de teatru, pot fi considerate o muncă bună a autorului, deoarece ne prezintă moravurile societății existente la acea vreme. Putem face o comparație cu ceea ce este, în prezent, societatea noastră. Nu am găsi multe deosebiri. La momentul actual, ca și atunci de altfel, toate bunurile sunt considerate individuale. O deosebire importanta însă, este faptul că acum avem o liberate de exprimare liberă, nu se mai practică cenzura, nu se mai aplică pedepsele aferente pentru ceea ce afirmi sau infirmi despre cel din jur.

Considerăm ca aceste „cânticele” au un exemplificat foarte bine momentul respectiv al societății date, atât cu calități cât și cu defecte. Această epocă a literaturii române merită considerația noastră, datorită lor putând deduce câteva morale care ne-ar putea fi de ajutor cândva.

Concluzionăm că Alecsandri a avut un mare și important rol în dezvoltarea teatrului românesc. Nu e de mirare că încă mai întâlnim afișe în care suntem invitați la teatru: Chirița și ceilalți – cânticele comice de Vasile Alecsandri.

Așadar putem spune odată cu trecerea timpului, Alecsandri nu a fost lăsat în uitare, ba mai mult, el rămâne un autor canonic extrem de actual, într-o lume dominată de internet și mass-media.

Bibliografie

Opere de referință:

Alecsandri, Vasile, Chirițele, București, Editura Minerva, 1978.

Alecsandri, Vasile, Comedii și drame, București, Editura Dacia, 1986.

Alecsandri, Vasile, Opere III, București, Editura Academiei Republicii Socialiste România, 1978.

Alecsandri, Vasile, Opere IV, București, Editura Minerva, 1979.

Alecsandri, Vasile, Opere VII, București, Editura Minerva, 1981.

Alecsandri, Vasile, Opere VIII, București, Editura Minerva, 1981.

Referințe critice:

Călinescu, George, Istoria literaturii române de la origini până în prezent, București, Editura Minerva, 2006.

Călinescu, George, Vasile Alecsandri, București, Editura Tineretului, 1965.

Dicționarul general al literaturii române, coordonator Simion, Eugen, București, Editura Univers Enciclopedic, 2004.

Duică, C. Bogdan, Vasile Alecsandri. Povestea unei vieți, București, Editura Academiei Române, 1926.

Lovinescu, Eugen, Scrieri, vol. I, București, Editura Univers, 1984.

Nicolescu, G. C., Viața lui Vasile Alecsandri, București, Editura Pentru Literatură, 1962.

Piru, Al., Introducere în opera lui Vasile Alecsandri, București, Editura Minerva, 1978.

Piru, Al., Surâzătorul Alecsandri, București, Editura Litera, 1991.

Piru, Al., Valori clasice, București, Editura Albatros, 1978.

Roman, Ion, Vasile Alecsandri. Orizonturi și repere, București, Editura Albatros, 1973.

Rotaru, Ion, Analize literare și stilistice, București, Editura Ion Creangă, 1979.

Rotaru, Ion, O istorie a literaturii române de la origini până în prezent, București, Editura Dacoromână, 2006.