Jurnalism Politica Si Relatii Publice

Litere

Jurnalism Politica Si Relatii Publice

Byadmin ianuarie 1, 2024

1. Jurnalismul și Etica

Pot ele coexista?

Andrew Belsey

1.1. Introducere

Este foarte greu să găsim un numitor comun între imaginea și esența jurnalismului, deoarce fiecare pare să conțină o serie de aspecte contradictorii. Prin ‘imagine’ eu înțeleg modul în care jurnalismul este, în general, privit de către public. Iar când spun ‘esență’ mă refer la ceea ce stă în spatele imaginii (sau dincolo de imagine). Este bine cunoscut faptul că jurnalismul și-a creat o imagine proastă în ochii publicului, care este suspicios când vine vorba de jurnaliști și de maniera în care acestia își practică profesia. Jurnaliștii de cele mai multe ori sunt priviți asemeni politicienilor, care sunt rău famați, neserioși și necinstiți, ce urmăresc cu mai mult interes binele propriu, decât adevaratele probleme în fața cărora sunt puși. Dacă oamenilor li s-ar spune că esența jurnalismului constă în a spune adevărul aceștia ar reacționa, cu siguranță, cu scepticism sau ar lua ceea ce li s-a spus, drept batojocoră. Iar dacă li s-ar spune că practica jurnalismului este fondată pe principii etice, aceștia ori vor rade, ori, în cazul în care ar lua în serios cele spuse, ar sublinia faptul că poveștile tipice de tabloid sunt triviale, obscene sau inventate.

Toate cele spuse mai sus sunt contrazise de o altă imagine a jurnalismului, ilustrată de evenimentul extraordinar ce a avut loc în alegerile generale britanice din 1997. Și anume alegerea lui Martin Bell ca membru al Parlamentului în alegerile din Tatton. Cu aproximativ o luna înainte de alegeri, domnul Bell a fost jurnalist de televiziune – unul respectat, aș spune – căci a lucrat pentru BBC, unde făcea reportaje despre razboi, din zone de conflict. Acesta acționa cu multa integritate si promptitudine, având un impact considerabil asupra publicului. Pentru a scurta povestea, domnul Bell a fost un fel de candidat împotriva corupției (caracterizat de mass-media, drept omul care nu acționează necinstit), împotriva lui Neil Hamilton, care fusese înaninte MP (membru al Parlamentului) în alegeri, despre care s-a presupus că ar fii fost implicat în afaceri financiare necompatibile etic cu statutul de membru al Parlamentului. Când dl. Hamilton a refuzat să fie suspendat și a fost renumit de partidul său, candidații celorlalte partide s-au retras din alegeri, lăsându-i cale libera dl-ui Bell, acesta fiind ales foarte ușor, ca Independent. Această situație a fost una neobișnuită. Este neobișnuit ca un candidat care nu face parte din nici un partid, să fie ales în Camera Comunelor. Este și mai neobișnuit, ca majoritatea partidelor să stea deoparte, pentru a ajuta un candidat independent. Însa ceea ce a fost de-a dreptul neobișnuit, a fost faptul că acest candidat independent, cu etichetă de om public și politic corect, a fost înainte jurnalist, adică unul dintre aceia priviți suspicios de către public, asemeni politicienilor. În acestă situație a avut un rol mare publicul, sau cel puțin acea parte reprezentată de alegătorii din Tatton, care și-a pus toata increderea in dl Bell, ca fiind persoana potrivită în lupta impotriva corupției politice, sau a oricărei suspiciuni legată de aceasta.

Oamenii au încredere în Martin Bell, datorită caracterului său, el fiind bine cunoscut datorită audientei mari de la televizor, care i-a permis să fie apreciat drept o persoana integră. Însă în acest caz ar fii mai multe de spus. Nu ar fi neapărat ideea generală că jurnaliștii sunt priviți cu suspiciune, iar Bell ar fii singura excepție; aici avem o imagine diferită și competitivă a jurnalismului, care ar putea intr-adevar, să fie axată pe reporteri, asemeni lui. Jurnaliștii care, de exemplu, stau în zone de conflict, riscându-și considerabil viața, facând reportaje de la fața locului, cu ajutorul camerelor de filmat, pentru oamenii din fața televizoarelor, sunt văzuți ca fiind onorabili și curajoși; deoarece ei fac tot ce le stă în putință pentru a relata cu obiectivitate ce se întamplă cu exactitate acolo și de ce. În acest caz, există probabil o diferență între jurnalismul din televiziune și cel din ziare. Mulți oameni se bazează pe idea că televiziunea este sursa principală de informații, știri, actualități, evenimente din întreaga lume, ș.a.m.d. Având posibilitatea de a vedea jurnalistul, prezentatorul sau pe oricine altcineva de pe micul ecran, publicul poate avea încredere în reportaje, datorită faptului că vede ce se întâmplă și nu se rezumă doar la cuvinte. Desigur într-o oarecare măsură, asta înseamnă că există posibilitatea de a fii manipulați mai mult, în cazul în care conducerea televiziunii este în mâini greșite; de aceea, de cele mai multe ori, oamenii vor lua în considerare și sursa. Spre exemplu, în Anglia, oamenii au mai multă încredere în BBC, decât în canalele comerciale de televiziune (ce urmaresc doar profitul), motiv pentru care, menținerea serviciului public de radiodifuziune, este importantă atât social cât și politic. Cu toate acestea ar fii o nebunie din partea cuiva, să aibă încredere absolută în tot ce apare la televizor. Există un contrast între televiziune și presa scrisă, deoarece în cea din urma, cititorii nu au încredere; iar această neîncredere este justificată pe baza unor cazuri actuale ce au fost expuse în ziare, despre care oamenii cred că au fost inventate de către jurnaliști în birourile lor. Ziarele mai sunt cunoscute pentru faptul ca favorizează politica și pentru faptul că tratează cititorii fără scrupule, ‘și atunci de ce ar mai crede cineva în ele?’ Însă nu faptul că acestia favorizează politica este cel mai periculos. Cu toate că, imaginea televizată și poveștile scrise sunt vazute prin intermediul ochilor de către oamenii, există o mare diferență în receptarea lor, deoarece cuvintele sunt cunoscute ca fiind înșelătoare, înlăturând întotdeauna realitatea ce poate fii redată direct.

Ar fii totuși o greseală să ne bazăm pe ideea că ar exista o diferență intrinsecă între televiziune și presa scrisă. Chiar dacă, anumite ziare au inventat povești, alte ziare, au fost cele care au demascat aceste înșelăciuni în fața oamenilor. Așa numita luptă impotriva corupției, pe care Martin Bell și-a însușit-o asemeni unui simbol, a fost scoasă la lumină printr-o campanie de lungă durată și foarte susținută de ziariști, periculoasă din punct de vedere legal, ținând cont de legea britanică a calomniei. Iar în ceea ce ține de caracterul iluzoriu al cuvintelor scrise, nu este momentul să intrăm într-o problemă filosofică veche și extrem de profundă, așa că am să spun că este pur și simplu o problemă pe care noi, de cele mai multe ori, încercăm să o depășim la un nivel pragmatic în viața noastră de zi cu zi. Ori de câte ori ne sunt oferite informații, fie prin ziare, televizor, Internet sau orice altă sursă, singura noastră opțiune în a decide dacă acestea sunt false sau nu, este sa apelăm la inteligența noastră. Aceasta se aplică atât în cazul imaginii, cât și în cazul cuvintelor sau textului scris.

Vedem astfel, că nu există un mod general de a ne asigura de corectitudinea jurnalismului. În zilele noastre practica jurnalismului din televiziune este satirizata la televizor, existand o întreagă tradiție a satirei adresate ridicolului din industria ziarelor dinaintea erei televiziunii (vezi Scoop de Evelyn Waugh). Însă întotdeauna au existat jurnaliști care au stat în afara acestui cerc, datorită virtuții lor (dacă nu întotdeauna datorită judecății lor), care părea să fie perfectă, de neatins. Și putem exemplifica în acest sens, în secolul nostru, de la George Orwell și James Cameron, până la jurnaliștii care au investigat și au recunoscut faptul că, cea mai potrivită practică a jurnalismului trebuie sa fie uneori subversivă si să expună ceea ce, oamenii aflați la putere, ar prefera să țină ascuns față de publicul pentru care ei ar trebui să fie responsabili.

Însă, ideea nu este pur și simplu aceea că există jurnaliști excepționali ca Orwell, Cameron sau Bell, care sunt privați de suspiciunile și neîncrederea publicului. Ci ar fii mai degrabă, așa cum am precizat deja, ideea că există o imagine diferită și competitivă a jurnalismului, care contrazice desconsiderația cu care acesta este privit. Fără îndoială aceasta imagine este o afacere bună a Hollywood-ului, fiind mai mult decât un mit. Această imagine alternativă prezintă jurnalistul ca reporter investigator neînfricat, apărându-și drepturile în fața mulțimii sau a primarului necinstit, determinat să expună corupția deoarece ’publicul are dreptul să știe’. Într-un cadru mai general, aceasta este o imagine ce vede jurnalistul ca având o funcție folositoare, ba chiar indispensabila în societate, deoarece el furnizează informațiile, analizele, dezbaterile fără de care o societate modernă complexă nu ar putea funcționa. Toate acestea ne duc cu gândul direct la justificările politice în ceea ce privește existența jurnalismului, la noțiunile de genul ’libertatea presei’ și la ideea ca libertatea circulației știrilor și a opiniilor, reprezintă cerința unei societati democratice.

1.2. Jurnalsmul ca industrie

Acestei duble imagini a jurnalismului îi corespunde o realitate cu două aspecte, ce se contrazic mai mult decât se completează. Pe de-o parte jurnalismul este o industrie, un pion important în căutarea profitului în economia de piață, iar jurnaliștii sunt pur și simplu cei care muncesc în această industrie și care sunt conduși de nevoia de a-și câștiga existența. Pe de altă parte, jurnalismul este o profesie, o vocație fondată pe principii etice care direcționează și stabilește comportamentul celui care o practică.

Fără îndoială, jurnalismul reprezintă o mare industrie. Mass-media este diversă, transnațională și interconectată: ziare, sateliți de comunicare, radio, film, televiziune, prin cablu sau sateliți, Internet; devenind din ce în ce mai mult, controlată de un numar mic de corporații, care caută să lărgească piața, să mărească profitul și să aibă o influența globală. În ciuda varietății sale, mass-media, este un fenomen singular care are un efect universal. Cândva teoreticienii sociali au fost preocupați de materiale de producție și de mijloace de producție, ferme, păduri, flote și mine, fabrici, care au constituit economia. Astăzi suntem îndemnați să lăsăm de o parte aceste preocupări „de moda veche” și să înțelegem că aceasta este o eră a informației și nu a producției, și că, acestea sunt mijloacele informației, ce vor începe să domine piața economică și socială.

Într-o astfel de industrie cei care muncesc în mass-media, sunt la fel ca oricare alt muncitor. Ei sunt preocupați să își găsească un loc de muncă, să aibă siguranță la locul de muncă, condiții de muncă, perspective de viitor și pe bună dreptate satisfacție personală. Aceștia în anii ’90, se aflau sub presiunea muncii: linia managementului, reducerea și eliminarea introducerii vechilor tehnologii („stenogramele nu sunt necesare”) și introducerea noilor tehnologii (Windows ’95 și Page Maker sunt necesare). Cota de piată, „linia de sfârșit”, cifrele de vânzări sau circulația lor, cifrele de audiențe ce încântă agențiile de publicitate, sunt cele care domină gândurile și acțiunile directorilor care administrează diversele branșe ale corporației. Acest ethos va străbate în curând întreaga structură a industriei media, incluzând faptul că o parte din el este încă dedicat serviciului public. Pe o piață concurențială, ciferele audienței, precum și impulsul de a se dezvolta tot mai mult sunt inevitabile atât în organizațiile ”non profit” cât și în cele profitabile.

Trebuie să recunosc că aceasta nu este întreaga poveste pentru vremurile în care trăim, căci trăim într-o epocă a eticii, și nu doar în medicină ori alte ramuri tradiționale preocupate de morală, ci și de etica mediului inconjurator, etica profesională, etica în afaceri. Corporațiile- nu neapărat din cele mai bune motive, ci pentru că recunosc că se tem de puterea consumatorilor în cauză- includ obiective etice în declaratiile lor despenind din ce în ce mai mult, controlată de un numar mic de corporații, care caută să lărgească piața, să mărească profitul și să aibă o influența globală. În ciuda varietății sale, mass-media, este un fenomen singular care are un efect universal. Cândva teoreticienii sociali au fost preocupați de materiale de producție și de mijloace de producție, ferme, păduri, flote și mine, fabrici, care au constituit economia. Astăzi suntem îndemnați să lăsăm de o parte aceste preocupări „de moda veche” și să înțelegem că aceasta este o eră a informației și nu a producției, și că, acestea sunt mijloacele informației, ce vor începe să domine piața economică și socială.

Într-o astfel de industrie cei care muncesc în mass-media, sunt la fel ca oricare alt muncitor. Ei sunt preocupați să își găsească un loc de muncă, să aibă siguranță la locul de muncă, condiții de muncă, perspective de viitor și pe bună dreptate satisfacție personală. Aceștia în anii ’90, se aflau sub presiunea muncii: linia managementului, reducerea și eliminarea introducerii vechilor tehnologii („stenogramele nu sunt necesare”) și introducerea noilor tehnologii (Windows ’95 și Page Maker sunt necesare). Cota de piată, „linia de sfârșit”, cifrele de vânzări sau circulația lor, cifrele de audiențe ce încântă agențiile de publicitate, sunt cele care domină gândurile și acțiunile directorilor care administrează diversele branșe ale corporației. Acest ethos va străbate în curând întreaga structură a industriei media, incluzând faptul că o parte din el este încă dedicat serviciului public. Pe o piață concurențială, ciferele audienței, precum și impulsul de a se dezvolta tot mai mult sunt inevitabile atât în organizațiile ”non profit” cât și în cele profitabile.

Trebuie să recunosc că aceasta nu este întreaga poveste pentru vremurile în care trăim, căci trăim într-o epocă a eticii, și nu doar în medicină ori alte ramuri tradiționale preocupate de morală, ci și de etica mediului inconjurator, etica profesională, etica în afaceri. Corporațiile- nu neapărat din cele mai bune motive, ci pentru că recunosc că se tem de puterea consumatorilor în cauză- includ obiective etice în declaratiile lor despre principii accentuându-și angajamentul față de mediul înconjurător, drepturile oamenilor indigeni, nevoile clienților, dezvoltarea personală, concediu parental, creșe, și toate celelalte simboluri ale unei corporații moderne căreia îi pasă. Atâta timp cât admit toate acestea, nu ar fii exagerat să spun că per ansamblu, acestea au un efect mic asupra solicitărilor copleșitoare ale concurenței, și că nevoia de dezvotare este singurul mod de a supraviețuii într-o lume fără inimă. Piața este ori amorală ori imorală (sau, ambele în momente diferite), acest lucru afectând atât industria mass-media cât orice altă industrie.

Ce este atunci etica în mass-media? În măsura în care, muncitorilor din toate categoriile, li se cere să „execute”, obiectvele financiare predomină, iar în acest sens sfera eticii este micșorată, independent de motivele sau dorințele personale ale angajatului. Se poate argumenta de asemenea, că în jurnalism situația este și mai gravă, deoarece doctorul care exploatează un pacient vulnerabil pentru favoruri sexuale va fii dat afară și nu va mai avea privilegiul să-și practice meseria, sau un contabil care fură de la clienți, poate fii trimis în închisoare, însă jurnalistul care nu are un comportament moral, adecvat, are toate șansele să fie promovat. Dificultatea teoretică și practică, totuși, constă în a decide ce anume înseamnă un comportament neadecvat, din punct de vedere jurnalistic.

Există două presiuni contradictorii asupra jurnaliștilor. Pe de o parte ei sunt în centrul atenției celor care fac lobby și a celor în căutare de publicitate, care nu vor doar știrea jurnaliștilor, ci vor interpretarea lor asupra ei. Aceasta este o zonă încărcată cu etică (în special în cazul în care se întampla ca lobbyst-ul să fie chiar proprietarul ziarului sau al canalului TV). Însă mai avem o a doua parte, care este și mai interesantă din punct de vedere etic și totodată enigmatică, deoarece o mare parte din jurnalism constă în a decoperii și a imprima informații despre ceva, despre o anumită situație, pe care cei implicați ar păstra-o cu siguranță secretă (uneori, desigur aceste doua idei sunt privite impreună, astfel: jurnaliștilor li se dă intenționat o poveste înșelătoare, pe baza căreia să imprime un text, pe care trebuie să o recunoască așa cum este și să investigheze pentru ei înșiși care este povestea adevărată.).

Pentru a face situația și mai complicată, acest aspect secund al jurnalismului poate fii însuși divizat în cel puțin două părți. În primul rând, o mare parte din această practică a descoperirii și a imprimării informației pe care oamenii și-ar dori să o pastreze în secret, este absolut și legitim fundamentală pentru jurnalism. Jurnalismul investigativ, află ceea ce se întamplă cu adevarat în societate, ținând oamenii la curent cu informații despre politică, economie și alte probleme, furnizând informații, analize și comentarii; acestea fiind exact lucrurile pe care trebuie să le facă o presă responsabilă, într-o democrație, în scopul de a servi interesului public. Dar care sunt limitele interesului public? Aceasta este întrebarea. Ele nu coincid, așa cum a fost des subliniat, cu ceea ce intereseaza publicul. În al doilea rând ceea ce a fost descoperit și imprimat, și oamenii ar dorii să fie ținut secret, implică de obicei informații de care unii oameni sunt interesați deși nu ar trebui să fie, dacă privim din punct de vedere etic. Aceasta este o parte nejustificată a jurnalismului și poate implica orice combinație cu un conținut etic dubios, prezentare și anchetă. Conținutul poate fii ceea ce este pe bună dreptate secret, sau cel puțin privat ( cele două nu înseamnă același lucru). Totuși intimitatea ar trebui să fie respectată, și chiar dacă este dificil să tragem linia, există în mod clar o parte greșită a acesteia, și anume invadarea suferințelor și a durerilor personale, private. Dar dincolo de acestea, persoanele private au drept la intimitate, doar că dificultatea stă întotdeauna în a decide care sunt aceste „persoane private”. Însă mai există o problemă a prezentării. Materialele dubioase sunt de obicei prezentate în moduri dubioase, care implică banalitatea, senzaționalul, obscenitatea, vulgaritatea, rasismul, sexismul și homofobia. Însă chiar și materialele justificabile, legitime, pot fi prezentate în moduri ofensive din punct de vedere etic. Acesta fiind un punct des trecut cu vederea în discuțiile despre etica în mass-media.

Metodele de investigație au primit în mod tradițional mai multa atenție etică. Pentru a spiona oamenii și pentru a invada problemele acestora, intervine tehnologia cu aparate precum: camerele de luat vederi cu rază lunga de acțiune, telefoane și dispozitive electronice de spionaj de toate felurile. Bineînteles, tehnologia modernă, nu poate fi învinuită pentru acțiunile imorale din jurnalism, atâta vreme cât înșelăciunea, minciuna și fărădelegile au fost întotdeauna deschise pentru jurnalism. Și mai știm, desigur, că jurnaliștii, de cele mai multe ori au un comportament imoral, cu toate că nu ar trebui să se comporte așa.

De ar fii atât de simplu! Ideea este urmatoarea, cuvintele de genul: „înșelăciune”, „minciună” și chiar „spionaj” și „invadare”, au construită în ele evaluarea etică și condamnarea. Ar trebui așadar, activitățile de genul acesta, fără condamnare, să fie gândite de jurnaliști? Haide-ți să revizuim distincția dintre conținut, materialul jurnalistic și metoda de investigare. Ar putea scopul să justifice mijloacele? În investgarea unei crime sau corupții, ori pur și simplu a unei incompetențe, este posibil ca jurnaliștii să recurgă la anumite înșelaciuni. Acestea fiind cazurile în care cei implicați, ar păstra mai degrabă în secret, informațiile pe care publicul ar avea dreptul să le știe. Există o lungă și onorabilă tradiție (probabil pe moarte acum) a jurnalismului investigativ, în care jurnalistul nu poate veni direct cu intrebări. Jurnalismul investigativ (pe care eu î-l asociez cu munca de politie), nu are farmec, însă constă în analiza și compararea a mii de documente. Dar, în cazul investigațiilor de primă mână, dacă se vrea un dram de înșelăciune, necesită intervenția aparatelor electronice de spionaj – iar cuvintele de genul „înșelăciune”, „a trage cu urechea” le privează de etică.

Ne putem juca oare cu sensul cuvintelor de acest gen? În acest context întrebarea este parte a unei mari probleme etice, despre relația dintre scopuri și mijloace, precum și a problemei „mâinilor murdare”. Putem face bine, acționând rău? Dacă facem bine, înseamnă că nu facem rău. Acest punct de vedere apare de obicei în discuții despre probleme mult mai dificile decât jurnalismul, cum ar fii războaiele și violența. Este bombardarea unui oraș justficabilă, dacă sunt omorâți civili? Este moral sa ucizi un dictator rău? ( este bine de amintit că pentru jurnaliștii care nu au avut noroc să lucreze în democrații liberale, această ultimă întrebare, ar putea fii practic, mai mult apăsătoare decât teoretică, în special în cazul în care dictatorul nu numai că își propune să îi asasineze, ci chiar este pregătit să o facă). Însă chiar și în democrațiile liberale jurnaliștii, pot ajunge să investigheze oamenii răi și fără scrupule, atunci când prudența, dacă nu moralitatea, reclamă înșelăciunea. Astfel cum poate un gangster, cel care instigă la consumul de droguri, politicianul corupt, omul de afaceri escroc, să fie expuși, decât prin metode care în alte contexte ar fii sub semnul întrebării? Probabil în aceste contexte jurnalistice astfel de metode sunt necesare moral.

Până acum în această secțiune m-am referit la partea „industrială” a jurnalismului, în care acesta este privit ca un loc de muncă, iar jurnaliștii sunt cei supuși presiunilor de a executa pentru binele corporației de care aparțin. Am intrat și în chestiuni de etică, însă voi amâna această discuție până în secțiunea următoare, unde voi avea de a face cu ea direct. Înainte însa, ce putem concluziona despre jurnalismul industrial? Presiunile corporațiilor, dorința de a avea vânzări mari, audiențe crescute, sunt cele care promovează materialele de care publicul este interesat, și nu materialele care ar fii în interesul publicului. Pentru a nu părea neconspirativ aș putea spune că „ceea ce interesează publicul” nu este un fapt al naturii dat, fix, etern, neschimbător.

Un simptom al rezultatului trivialismului vieții sociale și al reprezentării sale în mass-media, ar fi eșecul distingerii dintre „discreție” și „intimitate”, și eșecul rezultat din întelegerea semnificației etice a acestei distincții. Nici unul dintre cei doi termeni nu e bine definit, și de aceea nu intenționez să stipulez definițiile lor, ci încerc să scot la iveală diferențele semnificative dintre acestea, in contextul jurnalistic. Dacă persoanele private pot avea secrete, eu privesc discreția în sensul politic, în care persoanele publice și organizațiile puternice, ascund informațiile care ar trebui să fie la dispoziția oamenilor obișnuiti ca parte a procesului democratic, din motive de responsabilitate. Intimitatea pe de altă parte, deși este un termen utilizat adesea abuziv în legatură cu ceea ce organizațiile încearcă să păstreze ascuns, opoate avea doar o persoană individuală, și numai în măsura în care aceasta este întâlnită în activitățile private și nu în cele publice. Aceste definiții rezolvă câteva probleme; există un element de circularitate, însă acestea nu prevăd criterii pentru a distinge între ceea ce ar trebui sa fie legitim ținut secret, fie ca este vorba de discreție sau intimitate. Așa cum există domenii legitime ale intimității indivizilor, așa există domenii de discreție pentru organizații, însă acestea sunt mult mai mici decât este de obicei asumat (luați în considerare, conflictul îndelungat al Angliei împotriva discreției oficiale și a libertații de informare). Însă jurnalismul industrial, în alianță cu presupusa cerință a publicului, confundă de cele mai multe ori cele doua domenii, și subscrie ideii de a păstra secret ceea ce ar trebui expus, timp în care invadează intimitatea celor care nu doresc și nu merită un astfel de tratament. Aceasta este o supra generalizare, bineînțeles. Mulți dintre indivizi, adoră atenția mass-mediei și sunt oarecum dornici să devină ținta unor atacuri ale publicității. Pe de altă parte însă, există și un jurnalism serios, dedicat să servească interesului public, ținând publicul informat, ca parte a prcesului democratic. Realitatea jurnalismului industrial se regăsește într-o zona liberă din punct de vedere etic.

1.3. Jurnalismul etic

Așadar, jurnalismul este doar un loc de muncă într-o economie de piață, în care presiunile obișnuite asupra muncii, descurajează practicile bazate pe principii etice. Însă mai exista o realitate, în care jurnalismul este o profesie bazată pe principii etice, și este constituită cu adevărat pe baza practicii etice. Oricât de exagerate ar fii fost pretențiile în legatură cu această realitate, ea nu este un mit, o propagandă auto-servită, răspândită de cei care au multe de ascuns sau multe de câștigat. Și nu reprezintă un ideal pe care sa nu î-l atingem niciodată. Este o realitate ilustrată (mai degrabă decât dovedită) de experiența lui Martin Bell în Tatton, jurnalist care a obținut sprijinul și încrederea publicului, în competiție directă cu un politician. Jurnalismul etic, are un fel de personificare în Codul Practicii emis de Comisia de Reclamații a Presei (precum și în coduri similare de peste tot în lume), cu toate că astfel de coduri nu sunt suficiente din punct de vedere etic.

Însă înainte să luăm în considerare pe deplin cerințele jurnalismului de a avea o existență etică, ar trebui sa ne îndreptăm atenția asupra întrebării despre profesionalism. Etica și profesionalismul sunt vazute ca fiind indispensabile. Ce este atunci profesia? În mod tradițional, o profesie constă în furnizarea și exercitarea unui serviciu de către un expert cu diplomă, pentru un client individual, contra unei taxe, și bineînțeles pe baza unei încrederi mutuale, și a respectului de-o potrivă. În domeniile precum dreptul sau medicina, clientul trebuie să aibă încredere atât în expertiză cât și în buna credință a specialistului, care la rândul său va respecta nevoile și vulnerabilitatea clientului. Profesiile sunt supravegheate, în măsura în care un specialist care încalcă conventiile standard, bazate pe etică ale practicii, este pedepsit, ajungându-se chiar la expulzarea sa din branșă, ca ultimă sancțiune.

Privit din acest punct de vedere, jurnalismul nu pare chiar o profesie, precum nici alte domenii profesionale, care pretind statutul de profesie. Chiar și profesiile tradiționale eșuează în potrivirea lor cu imaginea tradițională, așa cum și schimbările tehnologice sociale și economice modifică relațiile dintre cel care caută servicii și cel care le furnizează. Poate că, accentul ar trebui să cadă pe idea unei practici etice și pe aderearea la un cod etic. Într-adevăr, proliferarea unor asemenea coduri printre branșele profesionale, va fii folosită pentru justificarea pretenției de statut profesional. Răspândirea lor, în măsura în care au un efect real și serios, ar trebui să fie bine venită, deoarece va fi răspândită ideea unei practici etice prin societate. Însă dacă toate branșele profesionale reprezintă profesii bazate pe coduri, statulul de profesie nu mai demostrează distincția etică dintre o profesie sau alta.

O altă prezentare (deja relatată) a profesionalismului, o găsim în termenii esenței fiecărei profesii, care leagă practicarea profesiei de realizarea unor scopuri intrinsec valoroase. Desi s-a afirmat că esența medicinei constă în promovarea sănătății, a contabilității în onestitatea financiară, a dreptului în exercitarea dreptății, a asistenței sociale în îmbunătățirea autonomiei clientului, a Bisercii în vindecarea sufletelor; esența jurnalismului constă în a spune adevărul. Esențialismul de orice fel, nu mai este în zilele noastre o metodă universală, de explicare și iluminare, iar aceste exemple ne arată de ce. Pentru inceput, ne putem astepta ca toate tranzacțiile noastre de zi cu zi să se bazeze pe a spune adevărul, însa acest lucru nu este caracteristic pentru jurnalism. Mai mult, în timp ce noi suntem capabili să folosim doar adevărul și numai adevărul, întregul adevar devine și mai dificil. Toate informațiile sunt selectate dintr-un ansamblu infinit și toate trebuie prezentate într-un fel sau altul. De aceea jurnalismul se referă la opinie, argumente, dezbateri și discuții, astfel noțiunile de obiectivitate și echitate sunt mai importante decât adevărul. Prin urmare esențialismul de acest gen, nu este de foarte mare ajutor, căci este imprecis; el nu oferă nici o cale de urmat, atunci când intra în conflict drepturile și interesele indivizilor. Să luam ca exemplu practicarea medicinei, unde așa zisele esențe nu ajuta prea mult în chestiuni despre avort sau eutanasie. Asemănător, noțiunea de a spune adevărul în jurnalism nu dă un răspuns problemei, deja discutate, a folosirii metodelor dubioase în obținerea adevărului. Asta nu înseamnă că a spune adevărul nu ar fii important în jurnalism.

Până acum însă, nu am descoperit ce ar trebui să se înțeleagă atunci când vorbim despre jurnalism ca profesie, exceptând faptul că practica etică este necesară, dar nu sufiecientă pentru o profesie. Acest lucru nu ar trebui să ne preocupe atât de mult, căci importantă este practica etică și nu denumirea de „profesie”. Atâta timp cât orice ocupație sau activitate se bazează pe principii etice, de ce ar trebui să ne întrebăm dacă este o profesie sau nu? Așa cum am mai sugerat, statutul profesional tinde să fie auto-atribuit onorific in zilele noastre, iar acest fapt are o semnificație mai mult sociologică decât etică. Însă o semnificație etică este dată de etica activităților, fie că este vorba de jurnalism sau altă activitate.

Ce putem spune atunci despre jurnalismul etic? Analogiile cu profesiile tradiționale în loc să ne ajute să înțelegem, mai mult ne împiedică. Jurnalistul nu este (cu mici excepții) o persoană ce furnizează servicii unui anumit client. Însă el poate fii privit ca o persoană care oferă servicii. Jurnaliștii oferă un serviciu vital societății ca întreg, iar acesta este unul politic. Jurnalismul fiind parte a procesului politic. În aceste tipuri de afirmații există anumite semne de întrebare. Jurnaliștii nu sunt nici legislatori și nici guvernatori. Ar fi dăunator pentru societate și pentru jurnalism, ca jurnaliștii să fie tentați să aibă una din cele doua funcții. Ei ar trebui să fie considerați „facilitatori”, ca să folosesc un jargon al lumii moderne. Jurnaliștii facilitează procesul democratic. Nu este adevarat că am intrat într-o eră a informației, deoarece chiar redactorii Proiectului de lege al Amercii, au recunoscut că informația are rolul de a unge rotițele democrației, atunci când au stabilit că „Congresul nu ar trebui să facă nici o lege…care să limiteze libertatea de exprimare, sau libertatea presei” (primul Amendament dat Constituției USA 1791). Guvernele autocratice, controlează informația, și consideră discreția o armă foarte importantă- însă nu doar guvernele autocrate. Prin urmare, pentru ca un guvern să fie responsabil în fața oamenilor, trebuie să știe ce se întâmplă; iar dacă oamenii vor să își exprime voturile cu înțelepciune, trebuie de asemenea să știe ce se întamplă. Informația este necesară, însă nu suficientă, pentru o democrație de succes, având în vedere că este cerută circulația liberă a știrilor, opiniilor, a dezbaterilor și a discuțiilor. De aceea liberatea de exprimare și liberatea de informare sunt încorporate în Declarația Universală a Drepturilor Omului. Observăm așadar că, o necesitate democratică este transformată într-un drept al omului.

Așa cum au arătat criticii Constituției Americane, trebuie să existe o reciprocitate, astfel încât în fața privilegiilor garantate jurnalistilor de catre Primul Amendament ar trebui să se raspundă cu responsabilitățile lor. Aceste privilegii le permit jurnaliștiilor să faciliteze procesul democratic, fără nici un fel de impediment. Aceasta este zona politică în care întâlnim realitatea jurnalismului etic, atâta vreme cât jurnalismul ca parte a procesului democratic, nu poate fi decât unul care se informează pe baza princiipilor etice. Punctul de vedere este evident atunci când spunem că scopurile democrației nu pot fi slujite de mass-media, care spune neadevăruri, care invadează viața privată, care este plină de mitocănii, obscenitate, trivialitate, denaturare, preferințe, și alte păcate pe care le expune jurnalismul industrial. Virtuțile asociate cu jurnalsimul etic -acuratețe, onestitate, adevăr, obiectivitate, corectitudine, echilibru, respectul pentru autonomia indivizilor obișnuiti- reprezintă acea parte a jurnalismului situată în cadrul procesului democratic.

Dacă mass-media este parte a procesului democratic, datorită rolului său în inițierea, circulația informațiilor și a opiniilor, atunci calitatea acestor informații si opinii, va reprezenta o problemă vitală. Calitatea în acest context are un sens etic, de aceea etica și politica mass-mediei nu reprezintă probleme diferite sau separate. Jurnalismul etic servește interesului public. Un motiv bun pentru care punem acest punct de vedere în termenii virutii este acela că deși acestea pot fii imprimate, ele nu sunt arbitrare sau irationale, ci sunt bazate pe principii etice. Virtuțiile nu sunt algoritmi, însă natura flexibilității princiilor pe care se bazează, le permite să aibă de a face mult mai ușor cu situații neașteptate, decât ar putea un set de reguli încorporat într-un cod al practicii. Iar o societate democratică, cu precădere cea aflată într-o era a tehnologiei, va creea constant situații și oportunitati inedite din punct de vedere etic.

Aceasta este realitatea jurnalismului bazat pe ideea unui comportament virtuos, care „facilitează” procesul democratic și servește interesului public. Cinicii vor spune că acesta este un mit, în spatele căruia nu stă nici o realitate. Cei mai puțini cinici vor spune că este un ideal a ceea ce ar trebui să fie, și o cale lunga în prealabil cu privire la ceea ce este. Eu pot spune că cinicii merg prea departe, căci dacă ținem cont de natura și puterea jurnalismului industrial, vom întelege de ce există o justificare aparentă pentru un asemenea cinism. Cel mai puțin cinic, este corect în abrodarea sa, deși, așa cum am mai argumentat, jurnalismul etic nu este doar un ideal, ci este o realitate, așa cum este și jurnalismul industrial.

Jurnalismul este o realitate cu două aspecte în care acestea mai mult se contrazic decât se completează. Este oare aceasta, o modalitate folositoare pentru a expune acest punct de vedere? Eu sper ca da. Atât jurnalismul industrial cât și cel etic există. Acestea coexistă și rivalizează, luptându-se pentru supremație, fiecare cu armele pe care le detine. Jurnalismul industrial se bazează pe puterea amorală a trustului multinațional, însă jurnalismul etic este de neînvins, deoarece se bazează pe puterea deplină și veșnică a virtuții.

1.4. Coexistentă?

De ajuns cu aceste metafore maniheiste! Ce face un jurnalist obișnuit în viața sa de lucru de zi cu zi? Fără îndoială că jurnaliștii tineri aflați la începutul carierei, își doresc să fie jurnaliști buni, să facă o treabă bună, și să aibă cel puțin un grad de satisfacție personală. Aceștia vor avea însa și așteptari, fie ele materiale sau etice. Deoarece este greu de crezut că jurnalișitii sunt motivati de dorința de a servii interesului public, cu toate că undeva, într-o parte ascunsă a gândurilor lor, au o noțiune despre această motivație.

Datorită presiunilor muncii, de cele mai multe ori această noțiune ramâne, însă, ascunsă. Astfel că, jurnaliștii acționează, într-adevăr, imoral. Da, ei au inventat povești, au invadat viața privată, au harțuit persoanele nefericite, au folosit imagini sexiste și au acționat de cele mai multe ori greșit. Imaginea jurnalismului dată de public, conform căreia jurnalistii sunt o adunătură de neserioși, șmecheri, are justificare. Trebuie amintit totuși, că nu toți jurnaliștii suferă din cauza acestei imagini, așa cum ne-a demonstrat exemplul cu Martin Bell, nu doar în rolul său de jurnalist respectat, ci și în rolul neașteptat de politician victorios. Există o ironie placută în faptul că Bell a fost ales în Parlament datorită comportamentului său etic.

Presiunile acestui tip de muncă ce nu permit eticii să aibă un loc ferm în jurnalism, nu sunt foarte diferite de presiunile din alte branșe. Căci și în acest tip de muncă este o slujba de îndeplinit, o promovare de obținut, astfel încât povestea trebuie să fie scrisă, iar metodele folosite pentru a o obține sunt necesare. Prin urmare aceste povești trebuie să se vândă, managerii trebuie să fie mulțumiți, iar target-ul impus trebuie atins. Piața trebuie urmarită, și de aceea există o tentație constantă (poate chiar mai mult decât o tentație) de a publica povești triviale, prezentate lasciv și obținute prin metode dubioase. Convingerile și dorințele personale nu intervin în acest caz. Jurnaliștii sunt considerați ipocriți, când cei care sunt votanti ai Partidului Laburist, lucrează sau chiar editează ziare ce fac propagandă pentru Partidul Conservator. Acest lucru s-a întamplat probabil și viceversa. Oamenii se întreabă cum pot face un asemenea fapt, uitând că de multe ori chiar și cele mai înalte aspirații etice sunt subjugate factorului financiar. Compromisul devenind parte a vieții noastre de zi cu zi.

Înseamnă asta că nu există integritate morala în jurnalism? Nu, nici pe de parte nu argumentez acest lucru, dat fiind faptul că am spus depre jurnalismul etic că este o realitate la fel ca jurnalismul industrial. Dar bineînteles, jurnalismul etic este sub presiune, ca și etica în aproape fiecare moment al vieții noastre, pentru că trăim într-o lume dominata de considerente economice și într-o economie condusă de forțele pieței. Motivațiile și intențiile morale sunt bune, dar în practică pot devenii nule. Acestea sunt lipsite de putere când presiunile sistemului sunt prea mari pentru ele. Și sunt induse în eroare când, de exemplu, jurnaliștii își justifică comportamentul imoral în termenii intențiilor lor imaculate de a face bine, deși asta implica mijloace dubioase. Aceasta este doctrina dublului efect și este greșită atât în jurnalism cât în orice altă branșa.

Dar din fericire nu este necesar să tragem o concluzie total pesimstă. În ciuda tuturor presiunilor, etica este adânc înrădăcinată în jurnalism așa că nu va dispărea niciodată complet. Există o tradiție în a cauta adevărul, în a scrie articole obiectiv și a face prezentări juste și rezonabile, care este suficientă pentru a provoca, ba chiar pentru a învinge jurnalismul industrial. Mai este de asemenea o tradiție, care nu este atât de puternică precum ar trebui să fie, și anume cea a discuțiilor rezonabile despre astfel de probleme. Este o coincidență interesantă, cum de, același Martin Bell, imediat după transformarea sa într-un politician de succes, a atras asupra sa atenția mass mediei, nu datorita muncii sale în jurnalism, ci datorită discuțiilor sale teoretice cu privire la principiile pe care se bazează mass-media. El încearcă să scoată la suprafața ideea că nu ar trebui să existe un conflict între obiectivitatea reportajelor și angajamentul fată de valori, deoarece jurnaliștii nu ar trebui să rămână neutri când trebuie să aleagă între bine și rău. Reporterul de război din ziua de azi, este martorul atrocităților, masacrelor, torturilor și al altor tipuri de crime, și de aceea nu trebuie să pretindă că aceste tipuri de evenimente sunt neutre, fără semnificație morală. O asemenea scuză implică un eșec în a fii obiectiv.

Acest fapt este cu siguranță corect, căci ilustrează câteva din problemele jurnalismului etic. Este relativ ușor pentru jurnaliștii ce trăiesc în țări democrat-liberale să fie obiectivi când vine vorba de dictatorii militari detestabili din alte părți ale lumii; însă aceasta obiectivitate nu mai vine atât de natural, dacă un astfel de personaj detestabil este chiar șeful tau. Cazul lui Robert Maxwell abordează atât partea absurdă cât și cea tragică a acestei idei. Înfățișarea lingușitorilor lui Maxwell în viață, ce intonează condamnarea morală asupra cadavrului său, este amuzantă pentru spectatorii neimplicați însă nu și pentru cei a căror pensii au dispărut odată cu el.

Mă tem că aceasta nu este o rezolvare a contradicției și nici o soluție pentru paradoxul ce presupune că jurnalismul industrial coexistă cu cel etic. Într-adevăr, intențiile bune sunt în regulă, însă nu pot funcționa decât într-un sistem deja existent. Cu toate că sistemele sunt rareori monolitice, ele nu reușesc să fie monopoliste. Există un scop pentru intențiile bune totuși. Însă intențiile bune nu sunt suficiente, deoarece ele trebuie să se potriveasca cu acțiunile bune. De aceea am pus accentul pe virtute în jurnalism, căci virtutea este dispoziția de a acționa în moduri corecte etic, chiar și în situații neașteptate. Și indiferent de dificultățile cauzate de coexistența cu jurnalsimul industrial, încă există posibilitatea ca tradiția jurnalismului etic să trăiască și să se dezvolte.

2. Jurnalismul de atașament

Martin Bell

Scriu ca reporter de război, cu o experiență de mai mult de treizeci de ani în acest domeniu; din timpul războiului din Vietnam, Barrios din Nicaragua, până la dealurile și văile sălbatice din Bosnia centrală. Această meserie nu a fost o una pe care eu aș fii ales-o vreodată, mai degrabă, aș spune că ea m-a ales ea pe mine. Într-o zi, cu mult timp în urmă, într-o redacție a BBC-ului, se întâmpla să fiu reporterul de rezervă, când a izbucnit un război străin. Ca urmare a faptului că am supraviețuit într-o zonă de război, mi s-a oferit șansa să iau parte la un alt război- și până în prezent am descoperit că un ziarist poate fi distribuit într-un rol la fel de mult ca un actor. Sunt bine trecut de 55 de ani, și am dorit să îmi închei cariera de „corespondent al păcii”, dacă ar fi existat o slujba ca acesta, dar din păcate, am ajuns la concluzia că nu există. Am încercat chiar să demisionez, însă am fost puternic descurajat.

S-au schimbat, oare, războaiele? Cu greu, cred eu. Conflictul modern de înaltă tehnologie și de mare intensitate exemplificat de războiul din Golf, a fost probabil excepția. Războiul bosniac a fost mai mult tipic; civilii au fost țintiți în proporții masive, iar armele folosite au fost doar cele de pe terenul de luptă din Primul Război Mondial: puști, mitraliere, mine, mortiere și artilerie. Ele au fost la fel de letale precum cele moderne: un mortier vechi te poate omorâ cu aceeași intensitate cu care ar face-o lansarea unei rachete de croazieră (bombă zburătoare). Uneori, fiind înconjurat de noroiul și sârma ghimpată a acestor amplasamente pierdute, îmi părea că noi nu am învățat nimic, că am dat uitării totul și că revizităm istoria, dând timpul înapoi până în 1914. Singurul ingredient nou fiind televiziunea.

Însă modul nostru de a reporta războaiele s-a schimbat fundamental și nu doar din cauza televiziunii și a antenelor de satelit, acele discuri concave, care transmit toate tragediile noastre, punându-ne în legătură cu ele, ci și din cauza atitudinii și a modului nostru de a lucra. Când am inceput ca reporter de război în jumătatea anului 1960, am lucrat în umbra predecesorilor mei distinși precum și în cea a unei lungii și onorabile tradiții BBC a distanței și a detașării. Pe care am considerat-o atunci obiectivă și necesară. Acum aș numi-o jurnalismul martorilor. Căci se preocupă mai mult de circumstanțele războaielor – formațiuni militare, tactici, strategii și sisteme de arme – decât de cei care le provoacă, de oamenii care luptă cu ei și oamenii care suferă de pe urma lor.

Nu mai sunt sigur de noțiunea de obiectivitate, care îmi pare acum a fi ceva iluzioriu. Când am făcut reportaje din zonele de război, sau din oricare altă parte, am făcut-o cu toată corectitudinea și imparțialitatea de care aș fi putut da dovadă, am fost foarte atent la fapte, cu ajutorul ochilor, urechilor și a minții mele, precum și a experienței acumulate; ele reprezentând esența subiectivității. Acesta nu este un argument pentru o campanie sau cruciadă a jurnalismului. Campanii care își pot găsii locul, de la William Cobbett în ultimul secol la G.K. Chesterton, George Orwell, John Pilger și mulți alții din această meserie, în literatura politică și polemică și nu în cronologia zilnică a știrilor. Eu sunt îndeajuns de mult de modă veche, încât să insist cu această distincție. Mai mult, din experiența mea, pot spune că, activiștii și combatanții, observă doar ce se caută a fii observat, și ignoră faptele care nu convin și complexitatea nestructurată a unor situații. Eu aș spune că este util să se procedeze invers, și anume să se caute reprezentanții neprivilegiați ai unor cauze nepopulare, fie ei africanii din Sudul Africii, ori serbii din Bosnia; caci de cele mai multe ori ei vor deține cheia conflictului precum și posibila sa rezolvare.

În locul practicilor ne-pasionale din trecut, eu cred în ceea ce numesc jurnalismul de atașament. Prin acesta, mă refer la un jurnalism căruia îi pasă la fel de mult cum cunoaște, care este conștient de responsabilitățiile sale, care nu va rămâne neutru între bine și rău, corect și greșit, victimă și despot. Acesta nu se referă la a întoarce, o parte sau un grup de oameni împotriva altora. El semnalează că noi, cei din presă și în special din televiziune (care este cea mai puternică parte), nu ar trebui să stăm departe de lume, căci facem parte din ea. Noi avem o anumită influență și trebuie să știm asta. Putem influența la bine și la rău, trebuie să știm și asta de-o potrivă.

În cartea mea, care este de asemenea și singura – în care m-am referit în special la războiul bosniac și care a atins această problemă- am citat o poveste din Sarajevo, despre care aș vrea să cred că e falsă, însă nu cred că este. Era vorba despre un jurnalist care a dorit să scrie profilul unui lunetist din linia de front. Reporterul a aranjat cu omul comandantului intrarea sa în linia de front. Lunetistul cerceta zona, privind printre două cărămizi ale apărătorii din fața lui. Reporterul l-a întrebat: “Ce vezi?” Lunetistul i-a răspuns “Văd doi oameni mergând pe stradă: pe care dintre ei vrei să-i împușc?” În acel moment reporterul a realizat, prea târziu din păcate, că s-a angajat într-un proiect care era în mod inerent letal și pe care nu ar fi trebuit nici măcar să-l ia în considerare. Așa că l-a îndemnat pe lunetist să nu tragă în nici unul din cei doi oameni, s-a scuzat și a dat să plece. În momentul în care era cu spatele, a auzit două focuri de armă rapide, iar când s-a întors să vadă ce se întâmplase, l-a auzit pe lunetist spunând: “Ce păcat, ai fi putut salva viața unuia dintre ei.” Eu folosesc acest exemplu, chiar și la nivelul de teorie sau ipoteză, deoarece respinge mitul jurnalistului ca observator și martor neutru. Există și alte cazuri ce se petrec aproape zilnic în bine cunoscuta și reala lume a reportajelor de război. Câți dintre noi nu am fost întrebați de soldați, dacă am dori să tragă focuri de armă, cu pușca sau mitraliera doar ca să „dea bine” la camera? Într-o astfel de situație o întreagă baterie de 105 milimetri de arme de teren ar fi fost pornite spre beneficiul meu, dacă aș fi dorit. Iar dacă aș fi acceptat oferta, comercializarea a ce aș fi avut să ofer redactorului șef în acea zi, ar fii crescut foarte mult. Însă răspunsul acestor tipuri de propuneri ar trebui să fie unul ferm și principial “Nu.” Dar oare întodeauna se întâmpla așa? Eu mă îndoiesc. Sunt norocos că am lucrat pentru o organizație de știri, BBC, în care – în ciuda tuturor încercărilor la care am fost supus și a trudei – încă predomină veridicitatea și care nu este condusă de imperativele comerciale ale profiturilor maximizate. (Comparația, interesantă aici, nu cu referire la veridicitate, ci la urmărirea profitului, cu o altă mare și problematică instituție, Reuters). Diferențele care au apărut între mine și BBC, unul din soldații săi – diferențe determinate de un șir de probleme care pornesc de la reportajul “obiectiv” la știrile rulante și la cenzurarea violenței din lumea reală – sunt în esență certuri între colegi, cu privire la probleme de perspectivă și nu de principiu.

Acestea sunt exact aceleași diferențe care au loc pe un câmp de lupă, între soldații din armata liniilor de front și personalul ofițerilor. Noi vedem lucruri pe care ei nu le văd. Noi știm lucruri pe care ei nu le știu. Noi am fost acolo unde ei nu au fost. Cu toate acestea, ei ne comandă. Această discrepanță a viziunii se poate observa mai bine în televiziune, datorită progreselor tehnologice din ultimii ani, care i-au permis extinderea atât în întindere cât și în stăpânire. Personalul nostru de ofițeri – editorii programelor și directorii de rețea – atingând un nivel de cunoștințe, cred că văd și că știu tot, precum și că au fost acolo. Atunci când știrea în sine capătă un aspect de realitate virtuală, e posibil ca pe de-o parte problema se rezume la înmulțirea monitoarelor, iar pe de alta la jurnaliștii, ale căror privirii sunt orientate către ecranele din fața lor și nu către lumea întreagă.

Diferențele dintre noi au ieșit la suprafață în Noiembrie 1996, când am incercat să explic ce am vrut să spun prin “jurnalism de atașament”, unei audiențe de știriști de televiziune din Berlin. Am fost invitat, nu de BBC, ci de prietenii mei din televiziunea germană, să particip la o sesiune de etică a jurnalismului de televiziune. Am contribuit la câteva scurte și moderate observații cu privire la limitele de obiectivitate. Eu nu mi-am propus să prezint nimic nou și revoluționar, cu toate că mulți dintre cei prezenți au interpretat așa, ci doar am propus o schimbare în practica reportajului de știri. Am evidențiat că BBC-ul cere reporterilor să fie obiectivi și imparțiali. Nu mai sunt sigur ce înseamnă “obiectiv”, căci nu văd nimic obiectiv în relația dintre reporter și eveniment, ci mai degrabă o interacțiune dinamică și umană între ei. Cât despre “imparțial”, nu este numai imposibil, ci și nepotrivit să rămâi neutru în fața atrocităților, masacrelor sau calamităților, de cele mai multe ori, produse de om. Nu am fost imparțial la Ahmici din Bosnia în 1993, precum nu a fost nici Jeremy Bowen la buncărul bombardat în Bagdad în 1991 și nici marele Richard Dimbleby însuși, la eliberarea din Belsen în 1945.

Există perioade în care pui pasiune și altele în care ești imparțial; eu nu voi raporta uciderea unor persoane nevinovate, în același mod și cu aceeași tonalitate, precum în cazul unei vizite de stat sau al unui schimb de insulte parlamentare. Este o chestiune de bun-simț. De asemenea, este o chestiune de tonalitate și de tactică, mai degrabă decât o chestiune de limbă, pentru ca televiziunea să reziste dezvoltării retoricii și a scrierii rafinate. Este o medie care răspunde cel mai bine în fața afirmațiilor incomplete, unde este necesară suplimentarea comentariilor, în special cele care sunt acompaniate de imagini emotive și puternice. Adjectivele nu sunt necesare, deoarece imaginile noastre sunt adjectivele noastre. În ultimul timp am ajuns să fiu nemilos chiar și cu verbele. Cea mai grea tehnică de disciplină dintre toate, este scrisul de reculegere.

Eram într-un moment în care explicam aceste lucruri colegilor mei din Berlin, când am fost dat la o parte de către un executiv în grad–mijlociu din BBC, care clar m-a văzut ca pe un eretic și ca pe un jurnalist care nu căuta adevărul. Acesta m-a comparat cu un preot care și-a petrecut ani întregi ca celibatar și care a ajuns să exploreze plăcerile carnale refuzate până în prezent (termenul pe care l-a folosit el a fost mai puțin explicit, însă executivii nu își dezvoltă vocabularul odată cu creșterea în grad). Apoi el a combătut argumentul meu pentru un jurnalism principial cu o noțiune veche, shakespeareană, a funcției de știri care trebuie să reflecte asemenea unei oglinzi, evenimentele care ne privesc. Dar analogia este, bineînșeles, una falsă. Este falsă din următorul motiv: oglinzile nu afectează ce reflectă, pe când imaginea televizată da. Aceasta este o distincție clară și consecințională. Una dintre aceste consecințe este că jurnalismul – nu doar în zonele de război și în mijlocul suferințelor umane, cu toate că se întâmplă mai des în aceste situații – nu este o întreprindere neutră și mecanică și doar în anumite sensuri una morală. Jurnalistul trebuie să cunoască ideea de bine și rău, deoarece operează frecvent pe un teren moral periculos, trebuie să facă diferența și să fie conștient, la fel ca în povestea reporterului și a lunetistului.

Se întâmplă să cred – și recunosc asta ca fiind o consolare comfortabilă și convenabilă – că în cazul televiziunii, diferența este de cele mai multe ori blândă. Știu că sunt critici care au o concepție diferită și că în situațiile incipiente ale unei răscoale sau mișcări civile, prezența mare a televiziunii poate fi incendiară. Cu siguranță, astfel de situații au avut loc, cu toate că oamenii cred că dețin adevărata realitate Cu mult timp în urmă, îmi amintesc acum, în timpul unei rebeliuni monarhiste din estul Belfast-ului, am fost abordat de o femeie în vârstă care mergea alături de mine cu umbrela ridicată prin ploaia de rachete. Ea m-a acuzat că filmam ceva care nu se întâmpla. Ea avea realitatea ei, eu o aveam pe a mea: aparent, nu eram martori ai aceluiași eveniment.

La începutul anilor 90, mi-am practicat profesia într-un mediu mai puțin agreabil decât mișcările civie, într-un loc în care proiectilele erau puternic ascuțite și se mișcau foarte repede. Nu am de gând să fac afirmații exagerate; dar timpul petrecut în zonele de război mi-a înrădăcinat ideea că efectul, impactul și influența televiziunii în creștere, au avut rolul de a face lucrurile să pară mai puțin rele, decât ar fi fost în realitate. Putem să luăm în acest caz si exemplul schimbului de prizioneri: nu a existat nici o legătură între cele trei persoane și armatele din Bosnia, care să fie destrămată, precum nici o afacere sau tranzacție care să fie mai failibilă, decât predarea și recuperarea prizonierilor. Această întâmplare a înfățișat neîncrederea și antipatia reciprocă dintre ele, precum „distinsul” sens balcanic cu privire la valoarea vieții umane. În momentul predării s-a insistat cu privire la prezența unei televiziuni străine, ca mijloc prin care fiecare să își onoreze acordurile deja atinse.

Într-o viziune mai largă aș argumenta din experiență, că prezența televiziunii în era satelitului, face ca acele crime de război să fie mai greu de comis. Cu toate că ar fi dificil să faci asta într-un război care a fost purtat cu o brutalitate specifică, incluzând masacrele din Srebrenica, Ahmici și Uzdol (numai unul dintre acestea, întâmplător, cu referire la sârbi); aceasta fiind una din multele lecții ale războiului bosniac și anume că în acest deceniu o victorie militară se poate tranforma rapid într-o înfrângere politică. Deci, au fost imiplicați sârbii. Asediul lor din Sarajevo a ținut, iar încercările dușmanilor de a-l distruge, au fost oprite în mod repetat. Dar uciderea și mutilarea civililor, filmate cu aparatul de luat vederi, i-a determinat pe sârbi să fie neprietenoși și izolați. Majoritatea bombardamentelor din Sarajevo, pe durata celor trei ani și jumătate, au fost vizualizate în toată lumea în ziua în care au avut loc. Contra-atacurile forțelor guvernului bosniac, au fost văzute sau nu, ca niște acte de apărare ale unui popor crud asediat. Cazul sârbilor a fost pierdut în fața opiniei lumii, dinaintea apariției unui tribunal al crimelor de război. Desigur, în toate aceste cazuri, o mare de minciuni se va revărsa; autorii crimelor de război vor încerca să-și acopere urmele; și televiziunea având o creștere importantă, se va găsi din ce în ce mai mult blocată, lingușită și manipulată. Dar mai devreme sau mai târziu, adevărul va ieși la lumină. Crimele de război vor dăuna, pe termen lung, celor care le comit.

Același lucru se aplică în cazul țintelor nediscriminatorii privind civilii; un punct ar fi putut fi atins unde televiziunea schimbă conducerea războaielor și modul în care acestea sunt purtate. Colegiul personal al Armatei Britanice introduce regular în jocurile sale de război (scenariile teoretice al viitorului conflict) un element de intruziune mass-media, în care o coeziunea alianței sau dorința armatei de a lupta, poate fi slăbită de un de către un dezastru al relatiilor publice: bombardarea unui orfelinat în locul unui depozit de muniții. „Daunele colaterale” – purificarea etnică – pot fi acum decisive într-o campanie militară. Aceasta poate fi o noțiune eretică, însă eu am ajuns să ma întreb dacă televiziunea prin satelit a existat in 1945; bombardarea a Dresda și Hamburg de către britanici și americani ar fi fost politic posibilă; sau zecile de mii de pierderi civile au transformat opiniile aliate împotriva purtării războiului, prin aceste mijloace crude? Dând timpul înapoi, ar fi putut strategiile de sacrificiu din bătălia de la Somme în 1916 să fi fost plănuite? Căci astăzi ar fi fost de neconceput.

În zilele noastre, a fost vărsată multă cerneală pentru relațiile dintre televiziune și diplomație – așa numitul „efect CNN”, pe care, din motive de mândrie regimentară aș prefera să-l numesc „efectul BBC”. Îmi amintesc de un coleg american, spunând povestea șefului de stat major al președintelui Bush, care era de obicei un om foarte punctual și totuși s-a întâmplat într-o zi să întârzie la întâlnirea cu președintele; acesta a explicat că CNN-ul chiar atunci ecranase niște imagini dramatice din Kurdistan, și că administrarea a revizuit politica sa cu privire la kurzi. Când Douglas Hurd a fost Secretarul de Externe, el a subliniat că asasinatele, războaiele și migrația forțată a oamenilor nu reprezentau nimic nou, deoarece s-au petrecut din totdeauna. Noutatea, în special prin intermediul televiziunii, era că acestea s-au răspândit în toată lumea; și așa politicienii au fost provocați să acționeze în fața unor probleme pe care nu și le-au ales.

Eu nu am susținut deschis intervenția în Bosnia (doar o dată, cu o expunerea paralelă a riscurilor). Nu am fost nevoit să o fac. Imaginile au făcut-o în locul meu. Dar dacă, în urma rezultatului reportajului televizat din Bosnia, guvernele au înțeles că trebuie să ia măsuri, pe care în alte condiții nu le-ar fi luat și oamenii au fost ajutați, care de asemenea în alte condiții nu ar fi fost, nu văd de ce avem nevoie de scuze. Pentru toate eșecurile și retragerile, implicarea Națiunilor Unite a salvat probabil sute de mii de vieți. Este cineva care pretinde că aceste vieți nu meritau să fie salvate? Pentru mine, acesta este un caz de televiziune care face mai mult bine decât rău. De vreme ce mă refer la terenul moral pe care operează, voi adăunga o notă de avertisment despre o tendință care, dacă persistă, poate face mai mult rău decât bine. Și mă refer, aici, la reprezentarea violenței lumii reale.

Acesta este un argument de cursă lungă. Ce ar trebui și ceea ce nu ar trebui să arătăm, sunt problemele care cauzează mai multe dificultăți unui reporter de televiziune într-o zonă de război, decât oricare alta. M-am și întrebat de câteva ori, dacă nu cumva e mai ușor să am de-a face cu dictatorii militari decât cu editorii. Măcar cu dictatorii militari sunt față în față, îi înțeleg, căci împărțim aceeași șliboviță. Editorii sunt la mii de kilometri depărtare; fiind foarte precauți să nu cumva să provoace vreo ofensă; noi negociem în legătură cu lungimea filmului brut, pe care noi l-am văzut, ei nu, lucrând la principii călăuzitoare care sunt vagi și variabile. Eu nu cred că ar trebui să arătăm tot ce vedem. Unele imagini de violență – ca, de exemplu, cea mai mare parte a imaginilor masacrului din Sarajevo – sunt literalmente de nevăzut și nu pot fi impuse publicului. Însă oamenii trebuie să aibă măcar o idee despre ce sa întâmplat, chiar dacă doar prin intermediul unor imagini alese, relativ dure, dar care să acopere și ceea ce ar fi exprimat fotografiile excluse. Dacă se face altfel, războiul va devenii un joc cu o singură parte, în care soldații sunt văzuti trăgând cu armele însă niciodată suferind.

Acestea se asociază cu o parte din lume în care stilul vechi „ne-pasionat, imparțial” al reporterului de război ar putea să își joace rolul destul de bine. Nu trebuie să aibă comapasiune, pentru că nu trebuie să-i pese. Ce rămâne? Nici rău, nici suferință, nici vărsare de sânge, nici întristare – ci doar o expoziție trecătoare, un spectacol acceptabil. Argumentul este mai mult unul de rang decât de principiu. Dar eu cred că ne-am refugiat prea mult, în televiziunea britanică – practicile variază de la o țară la alta și de la o rețea la alta. Ar trebui să ne abatem mai puțin. Ar trebui uneori să fim dispuși să șocăm și să perturbăm. Ar trebui să arătăm lumea așa cum este ea, fără anestezicul unei „gustoase” cenzuri. Și dacă nu facem așa, atunci poate ar trebui să ne întrebăm dacă suntem doar prudenți sau și indiferenți. Iar într-o lume unde genocidul a revenit în acești ani, bântuind trei continente, ar trebui să ne reamintim că aceste crime împotriva umanității necesită complici: căci nu doar ura le face posibile, ci indifrența care le permite să se desfășoare.

Am un prieten, un soldat bosniac, care m-a certat pentru că am permis războiului bosniac să se apropie de mine atât de mult. „Iar faci la fel”, spune când mă vede la muncă, „sângerezi peste toată mașina de scris.” (Da, încă folosesc o mașină de scris, imi păstrează onestitatea). Poate că are dreptate. Este cu siguranță mult mai ușor să scoți reporterul din zona de război decât zona de război din viața reporterului. Chiar și soldații au fost de afectați de ceea ce au văzut acolo, dar asta nu îi face mai puțin eficace ca soldați. Atât noi, cât și ei suntem veterani ai războiului străin. Acestea sunt probleme, care din punctul meu de vedere merită mai multă atenție decât primesc în mod normal. Este posibilă obiectivitatea? Ar trebui ca unul dintre imperativele noastre principle să fie acela de a nu supăra oamenii? În ce credem noi? La ce ne folosește tehnologia îndelung lăudată? Și care este justificarea pentru un jurnalism detașat, care impune practicanților săi, oameni speciali cu privilegii speciale, să nu aiba compasiune?

Aceasta este o frază cu o rezonanță istorică. A fost în acest secol, un comandant militar care și-a îndemnat generalii să facă acest lucru – să nu aiba compasiune. El s-a bucurat de succes pentru un timp. Numele lui a fost Adolf Hitler.

3. Obiectivitate, imparțialitate și jurnalism de calitate

Matthew Kieran

3.1. Introducere

Există o presupoziție generală a jurnalismului, care susține că media are datoria fundamentală de a fi imparțială, pentru a putea atinge țelul unei relatări sau analize obiective a evenimentelor curente. Desigur, sunt anumite tipuri de articole sau programe care nu își asumă o astfel de datorie, însă nu acestea mă preocupă în acest text. Mai degrabă mă aplec asupra reportajelor de știri, jurnalismul de investigație sau programele tratând chestiunile curente. Această presupusă datorie la imparțialitate și obiectivitate reiese din conceperea mediei ca fiind a patra putere în stat. Una dintre funcțiile pe care media trebuie să le îndeplinească, este aceea de a relata și a evalua în mod corect evenimentele care ne afectează viața, ca membrii ai societății. Prin urmare, media trebuie să ne informeze asupra problemelor politice importante, asupra procedurilor penale, problemelor sociale, asupra corupției și ipocriziei vicioase. Astfel încât, abordarea corectă a acestor lucruri se pare că trebuie să fie imparțială, pentru a se relata cu exactitate cazul în sine. De aici reieșind motivul pentru care, mai presus de orice, jurnaliștii țin la reputația lor de imparțialitate. A acuza un jurnalist că este tendențios este ca și cum ai contesta integritatea lui în cel mai profund mod posibil. Asta înseamnă că un jurnalist, intenționat sau nu, nu aderă la metodele cerute pentru respectarea adevărului în vederea atingerii scopului jurnalismului însuși, și anume atingerea adevărului. Când Nick Robinson, un corespondent pe teme politice al BBC, a auzit rumori cum că directori media din Partidul Laburist ar fi vorbit pe la colțuri că el ar fi avut motivații politice și un program politic propriu, răspunsul său a fost: "Lucrez de zece ani ca jurnalist pentru BBC și nimeni nu m-a acuzat vreodată de tendențiozitate, iar dacă o fac îi dau in judecată".

Totusi, a devenit din ce în ce mai la modă, în studiile culturale de media și chiar jurnalistice, să fie respinse cerințele cu privire la obiectivitate. În mod infam, în perioada războiului din Golf, Baudrillard a spus că războiul a fost doar un eveniment al mass-mediei. Într-o intervenție similară Glasser, reclamă că jurnaliștii care năzuiesc spre obiectivitate se bazează, în mod fals, „pe o viziune naiv-empirică asupra lumii, pe credința în separarea faptelor și a valorilor, credința în existența unei realități – realitatea faptelor empirice." Desigur, interpretate într-un anumit sens, aceste aserțiuni sunt în mod clar false. Războiul din Golf a avut într-adevăr loc, iar orice reportaj care a susținut opusul este cu siguranță fals. Totusi, putem să interpretăm și într-o altă manieră interesantă. Gândirea de bază este că știrile, în mod inevitabil, dau naștere unor serii de relatări diferite și legitime, care nici reunite nu duc la o singură relatare completă și consistentă. Aceasta pentru că, reportajele de știri se bazează pe aderarea la principii morale, politice și sociale fundamentale. Aceste principii nu sunt discutabile, ci sunt prezumate a fi inaccesibile criticii. Unii ar putea menține această afirmație pe motivul că aceste credințe fundamentale sunt ideologice și astfel determinate de structuri socio-economice sau de discursul în care suntem implicați. Eu cred că această asumare este în mod tipic falsă, dar nu o voi analiza aici. Un argument mult mai interesant care poate subscrie o astfel de poziție, poate fi evidențiat în lucrarea lui Richard Rorty. Ideea de bază este că, întrucât credințele și valorile noastre fundamentale sunt contingente, ele nu sunt supuse justificărilor raționale:

„Atâta timp cât există o relație numită „adaptare la lume”…care poate să fie sau nu în vocabular în întregime, vom continua cercetarea filosofică tradițională pentru un criteriu care să ne spună care vocabular are această caracteristică dorită. Dar dacă ne vom mulțumi cu ideea că în mare parte realitatea este indiferentă la descrierile noastre asupra ei … atunci ar trebui măcar să asimilăm ceea ce a fost adevărat în ideea romantică, care presupune că adevărul este mai degrabă făcut decât găsit și că adevarul este o proprietate a entităților lingvistice, a propozițiilor”.

3.2. Subiectivitatea interpretării

Știrile sunt în esență încărcate cu valori. Jurnaliștii apelează la valorile fundamentale în efectuarea unui reportaj și de aceea orice eveniment permite diversitatea și numărul mare de descrieri. Astfel, nu are sens să căutăm justificări raționale pentru a favoriza un anume reportaj față de altul. Pentru că se spune că descrierea este încărcată de interpretări, iar interpretarea însăși este abordată în mod evaluativ. Fiecare eveniment dat este deschis spre multe interpretări posibile, care au la bază diferite tipuri de preocupări evaluative și angajamente. Prin urmare, jurnaliștii care pretind căutarea descrierii, a interpretării și a evaluării corecte a problemelor sunt, din acest punct de vedere, induși în eroare. O mare parte a forței criticii obiectivității derivă, în ceea ce privește analiza mediei, de la modalitatea în care captează în mod aparent, natura practicii jurnalismului pre-reflectiv. Căci, din diferite ziare, buletine de știri radio, prin relatarea știrii de către diferiți jurnaliști, sfârșim prin a obține reportaje divergente asupra aceluiași eveniment. Natura unui eveniment depinde parțial de aceia care-l interpretează.

Mai departe, să considerăm următorul exemplu. Când, la 30 august 1994, s-a anunțat încetarea focului în Irlanda de Nord, a existat o cerere imensă de știri care să simbolizeze speranțele de început ale procesului de pace. În aceeași zi, Crispin Rodwell, un fotograf care lucra pentru Reuters, a fost rugat să obțină imagini care să se potrivească cu mesajul speranței. A traversat Belfastul, a găsit un mesaj proaspăt vopsit pe un zid "Time for peace, time to go" (a venit vremea păcii, e timpul să plecați) și a început să fotografieze acest slogan, în timp ce oamenii treceau prin fața sa. În timp ce el făcea acest lucru, un băiat se juca cu mingea la perete, fapt care a fost surprins într-una din fotografiile sale (vezi figura1.). Fotograful a trimis imaginile la Reuters, inclusiv fotografia cu băiatul care bătea mingea de zid în fața sloganului. Rodwell a încadrat imaginea astfel încât a doua parte a sloganului să nu apară ("time to go"). Editorul executiv de la Reuters i-a telefonat lui Rodwell pentru a fi sigur că fotografia nu a fost în mod special aranjată, de exemplu prin a plăti în vederea scrierii sloganului. Mulțumiți că nu era cazul, cei de la Reuters au trimis fotografia în toată lumea, aceasta devenind imaginea predominantă folosită pe prima pagină a majorității ziarelor britanice care au publicat știrea încetării focului. Desigur, indiferent cum am interpreta fotografia, câteva note de sub ea sunt adevarate. Sloganul a fost vopsit pe perete și băiatul a bătut mingea la perete. Dar, am putea gândi că aceste descrieri pot fi interpretate și evaluate în diferite feluri. Astfel, în general, jurnaliștii nu caută să prezinte relatarea rațională a unei știri ci, mai degrabă, au moduri diferite de a interpreta și evalua unul și același eveniment în variante pe care publicul le va găsi corespunzătoare.

Figura 1.

Atât Rodwell cât și editorul executiv de la Reuters știau că "Time for peace, Time to go" este un slogan adesea folosit de irlandezii republicani. În acest context este echivalentul lui "Englezi, afară!". Sloganul, în realitate solicită ca trupele britanice să se retragă din Irlanda de Nord. Dar, prin exploatarea imaginii alături de titlurile care anunțau încetarea focului, același slogan a ajuns să simbolizeze speranța, atât în provincie cît și în Anglia, că încetarea focului va duce la pacea permanentă. Același slogan, depinzând de cine-l folosește, pare să dea nastere unor interpretări și evaluări diferite. În acest context nu se poate spune care interpretare este corectă. Pentru că ambele interpretări pot apela la caracteristicile obiective ale imaginii și la convingerile de bază sau angajamentele evaluative. Înțelesul său depinde de modul în care se folosește și de contextul în care este plasat. În general, înțelesul imaginii și al evenimentelor depinde de angajamentul interpretativ și evaluativ al celor ce relatează asupra lor.

Este important să înțelegem aserțiunea făcută aici. Nu trebuie să o confundăm cu o aserțiune epistemică mult mai slabă, și anume că deși există un adevăr al faptului, despre cum trebuie interpretat și evaluat un eveniment, s-ar putea să nu știm care este adevărul. De exemplu, în războiul bosniac multe dintre afirmațiile și contra-afirmațiile referitoare la masacre, au fost făcute de ambele părți. Iar media nu a fost de cele mai multe ori, în stare să afle dacă ele s-au întâmplat cu adevărat sau nu. Dar, destul de rezonabil ne-am putea gândi că există totuși un adevăr; a fost sau nu un masacru la Srebenica. În mod similar s-ar putea să nu fim în masură să putem determina, dacă în vreun fel creșterea violenței din televiziune este cauza creșterii violenței efective în societate. Asta pentru că există atât de mulți factori, cauze multiple și variante pe care investigațiile nu vor fi în stare niciodată să le dovedească într-un fel sau altul. Și totuși acolo este un adevăr, pe care nu îl putem determina.

Însă critica obiectivă implică o aserțiune mult mai puternică. În mod evident evenimentele sunt în mod semnificativ independente de noi, așa că anumite descrieri sunt corecte. Așadar, se pornește de la premisa că modul în care interpretăm imaginea sau evenimentul și cum deslușim semnificatia ei, depinde de categorii, de cadrul în care se interpretează și de angajamentele evaluative. Astfel, sensul fotografiei lui Rodwell depinde de contextul conceptual și de cadrul în care este plasată aceasta. Desigur, putem să evaluăm diferitele interpretări în termenii consistenței, coerenței și adaptării la textul descriptiv. Dar acolo unde interpretările diferă din cauza unor aprecieri și angajajamente evaluative, nu există o rezolvare a disputei.

3.3 Subiectivitatea evaluării

Astfel de dispute sunt irezolvabile pentru că nu există o instanță morală neutră care să cerceteze imparțial seturile de interpretări și sa le evalueze. Deci, (conform lui Rorty), odată ce recunoaștem că „orice poate fi făcut să arate bine sau rău, dacă este redescris”, ar trebui să respingem „încercarea de a formula criterii de selecție între vocabularele finale” și trebuie, vrând nevrând să devenim ironic implicați. Într-o astfel de viziune nu ar trebui să fim surprinși că reportajele știrilor din media adesea divaghează, cu referire la cum și care fapte sunt dominante, proeminente. Să luăm în considerare, modul în care media din SUA a tratat procesul O.J. Simpson. Pe lângă, toată atența presei asupra lor, datorită complicațiilor juridice ale procesului, au existat diferențe izbitoare în modul în care a fost prezentat procesul, depinde de cine îl relata. Majoritatea mediei s-a concentrat asupra circumstanțelor în care Simpson a fost inițial arestat, dacă a primit un tratament favorabil având în vedere statutul său de star și care au fost dovezile cicumstanțiale. Media populației negre s-a concentrat asupra unor posibile abordări rasiale și a întrebării dacă nu cumva Simpson, a fost victima unei înscenări, tocmai datorită statutului său de om de culoare și de star. Din contră, presa feministă a facut speculații asupra faptului că soția sa Nicole Brown a fost bătută și abuzată de către Simpson. Se pare că același eveniment permite o posibilă pluralitate a unor reportaje legitime, care nu pot fi în contrast unul față de cealalt în temenii unui principiu de ordine interpretativă. Divergența radicală în relatări reflectă ceva fundamental despre interesele de bază și despre valori.

În momentul în care critica obiectivității este bine formată, are în mod evident consecințe fundamentale asupra naturii și practicii reportajelor de știri. Jurnalismul tinde către o descriere și o interpretare corectă a evenimentelor curente. Un jurnalist de știri trebuie să țintească spre a convinge audiența că descrierile și interpretarile sale sunt raționale și corecte. Dar, considerând că ceea ce constituie corectitudine este relativizat, în acest sens, de credința fundamentală și angajamentul evaluativ, noi nu putem să distingem între motive drept cauză a schimbării credinței și alte cauze neraționale. Deși putem distinge între forme raționale și neraționale de persuasiune legate de angajamentul nostru de bază, căror credințe și valori ne încredințăm, este un subiect problematic. Un jurnalist rortian ar fi cineva care îndeplinește trei conditii:

1) are dubii radicale și continue despre vocabularul final folosit în mod curent, pentru că a fost impresionat de alte vocabulare, vocabulare privite drept finale de către oameni sau cărțile cu care a avut de a face;

2) își dă seama că argumentul exprimat în actualul său vocabular nu poate nici să subscrie nici să dizolve aceste dubii;

3) în masura în care filosofează asupra situației sale, nu gândește că vocabularul său este mai apropiat de realitate decât altele.

Jurnaliștii rortieni care recunosc natura contingentă a valorilor și vocabularelor lor fundamentale, sunt îndreptați spre afirmația ce susține că distincția dintre abordarea bună sau rea a știrilor, precum angajamentele de care depinde, este contingentă, pe de-a întregul arbitrară, devenind astfel o iluzie. Așadar ei nu pot fii determinați să transmită "adevărul" despre problemele din lume, decât profund sceptici în privința valabilității unui reportaj, incluzându-l chiar și pe al lor. A condamna un reportaj pentru că este superficial, irelevant sau incorect, este folositor pentru a sublinia faptul că noi nu împărtășim valorile știrilor, decât pentru a pretinde că există o nepotrivire fundamentală între reportaj și natura reală a evenimentului transmis. Toate reportajele, în această viziune, sunt în mod necesar problematice și tendențioase. Astfel, dacă obiectivitatea este, ca și chestiune de principiu, imposibilă, atunci stirile media nu pot avea în niciun fel datoria de a fii obiective.

3.4. Constrângeri obiective asupra interpretării

Totuși, deși critica obiectivității pare a fi plauzibilă, există motive bune să credem că are anumite „fisuri”. Să ne întoarcem la fotografia lui Rodwell cu sloganul „Time for peace! Time to go” („A venit vremea păcii, e timpul să plecați”). Pentru început ne-am putea întreba de ce trebuie să presupunem că modul în care l-a prezentat presa este unul corect. În definitiv dacă sloganul a fost menit să aibă un anumit sens, și publicul l-a înțeles astfel în context, a-l prezenta ca având un înțeles diferit în mod sigur îl face să nu fie bine reprezentat. Îmi aduc aminte că am citit, când am fost tânar, Bright Lights, Big City, un roman de Jay McInerney despre „yuppies” (tineri orășeni în ascensiune profesională) din New York, precum și despre viața lor de noapte cosmopolită. De-a lungul romanului, personajul principal făcea diverse ocoluri la toaletă (restroom), în diferite cluburi. Mi se părea foarte civilizat faptul că în cluburile din New York există camere în care oamenii puteau să se odihnească, departe de zgomotul muzicii, unde să stea de vorba și să ia droguri. După câțiva ani, când am fost la New York și m-am văzut rătăcind prin aeroport căutând toaleta, am înțeles în sfârșit că „restroom” însemna toaletă. Ce vreau să spun aici este că, acest cuvânt din roman putea ajunge la interpretarea pe care i-am dat-o eu, pentru simplul fapt că nu aveam cunoștiințele relevante despre el. Dacă aș fii avut cunoștințele relevante nu aș mai fii schimbat înțelesul semantic al cuvântului. În mod similar, cititorii care interpretează sloganul fotografiei lui Rodwell privitoare la încetarea focului nu au avut datele relevante despre intenția sloganului și întelesul său. Înțelesul sloganului nu este schimbat, ci mai degrabă greșit prezentat, din cauza modului în care este folosit și a noului context. Înțelesul nu este direct redus la folosință, pentru că putem să folosim și să interpretăm greșit înțelesul a ceva anume, pentru că ne lipsește înțelegerea contextului adecvat sau pentru că nu înțelegem regulile guvernate public care determină cum ar trebui aplicat un concept sau termen.

Desigur, ceea ce dă expresivitate imaginii este contextul și modul de folosire a sa. Cu toate că sloganul în sine înseamnă „englezi afară!”, imaginea cu baitul jucându-se cu mingea „împotriva” frazei „E timpul pentru pace” pare a exprima speranțele pe care mulți le aveau atunci pentru procesul de pace din acel moment. Dar, este crucial să se noteze diferența dintre ceea ce doresc unii să se înteleagă și ceea ce se folosește ca expresie. Este clar că o astfel de folosire prin ea însăși nu schimbă sensul sloganului. Dar imaginea sloganului s-a adaptat pentru a reflecta sensul de pace dorit de cititorii ziarelor. Înaintea unui discurs dinaintea unui dineu în ianuarie 1994, John Major își avea capul în mâini deoarece se gândea la discurs. Interpretarea corectă a ceea ce făcea John Major se referă la intențiile lui. Însă fotografiile cu el în această poziție au fost folosite de către media pentru a exprima percepția generală că el și guvernul din care făcea parte treceau prin dificultăți. Reprezentările evenimentelor pot fi folosite pentru a exprima percepții, speranțe și teamă. Dar folosită ca atare, imaginea nu trebuie neapărat înțeleasă ca o interpretare și evaluare a naturii evenimentului. Folosirea ideii că fotografia lui Rodwell poartă înțelesul sloganului este o neînțelegere a scopului pentru care s-a folosit. Înțelesul sloganului și interpretarea sa corectă este o chestiune obiectivă în sensul că ne putem înșela sau interpreta greșit. Întradevăr ne-am putea gândi că dacă astfel de imagini ca "Time for Peace, Time to Go" nu ar fi fost folosite într-un mod prolific, așa cum s-au folosit în momentul declarării încetării focului, și dacă publicul ar fi înțeles că fotografia era doar expresivă mai degrabă decât să se bazeze pe realitate, atunci publicul britanic nu ar fi fost atât de naiv în ce priveau perspectivele de încetare a focului.

Critica lui Rorty a obiectivității reduce în mod fals jurnalismul la statutul de propagandă. Iar propaganda este o perversiune a jurnalismului însuși. Propaganda, așa cum poate fi e văzută în istoria jurnalismului în vechiul URSS, prezintă evenimente în termenii asumării angajamentului și a valori de bază, care nu sunt deschise revizuirii critice. Chiar atunci când un reportaj de propagandă este adevărat, el nu constituie un bun jurnalism pentru că adevărul este conceput doar ca un mijloc întâmplător de promovare a unor angajamente de bază prezumate. Un propagandist nu este neapărat un mincinos dar nici nu poate fi, așa cum trebuie să fie un jurnalist, adept al folosirii metodelor care respectă adevărul. Ideea că tot ce este adevarat nu poate fi constituit într-un reportaj de știri, duce prin ea însăși în mod natural și vicios la gândirea știrilor ca fiind exerciții de retorică: este doar o problemă referitoare la a cui retorică este în final mai puternică. Tipul de reportaj de știri care câștigă, conform lui Rorty, reface efectiv realitatea prin imaginea sa proprie: o înfiorătoare amintire a cărții lui George Orwell, "1984".

Amintirea este înfiorătoare în mod precis pentru că ceea ce li se spune oamenilor și ajung să creadă, este departe de realitatea evenimentului. Faptul că în "1984" ni se spunea că rația de ciocolata ar fii crescut, nu înseamnă ca lucrurile au stat așa. Bunul simț comun ne determină să facem o distincție între reportajele bune și rele în mod rațional și într-o manieră nearbitrară. Înțelegerea noastră asupra știrilor media ca pe un angajament în relatarea adevărului, duce la o distincție între mijloace de persuasiune nerațională și cele raționale. Faptul că este posibil să fie diferențe fundamentale între reportajele de știri conduse de credințe și de valori distincte, nu înseamnă că reportajele sunt în mod egal sănătoase. Desigur, unele reportaje pot fi concentrate asupra unor diferite aspecte ale știrii pentru că se adresează unor audiențe și preocupări diferite. Chiar reportajele de știri care vorbesc despre diferite preocupări trebuie să relateze aspectele centrale ale evenimentului care face obiectul știrii. Noi putem critica de multe ori reportajele, pentru că nu se concentrează asupra faptelor centrale, relatând o poveste care distrage cititorul prin caracteristici periferice. Faptul că există anumite accente în reportajele de știri și în analiza evenimentelor arată cel mult, că reportajele pot în mod legitim să vorbească despre preocupări sociale distincte ale unor grupuri distincte. Critica obiectivității lui Rorty are în mod inerent fisuri pentru că nu reușește să permită și posibilitatea de a fi interpretat greșit un eveniment (și elimină astfel posibilitatea de a avea o critică substanțială asupra mediei).

3.5. Constrângeri obiective asupra evaluării

Conflictele din reportajele de știri apar de obicei pentru ca există diferențe în judecarea a ceea ce realmente constituie o știre, cum poate fi mai bine relatată o știre și asupra cărui aspect trebuie atrasă atenția publicului. Scopul jurnalismului însuși, relatând știri despre evenimente care afectează și preocupă publicul, este puternic disputat și nu este de mirare că diferențele în prezentare reflectă diferențele dintre valorile și angajamentele sociale. Numai printr-o recunoaștere a scopului intern al jurnalismului ne putem da seama de faptul că unele relatări ar putea fi greșite sau inadecvate atât din punct de vedere al importanței acordate cât și al tonului.

Ceea ce trebuie subliniat este că faptele și caracteristicile unui eveniment, sunt independente de modul lor de relatare și de angajamentele fundamentale implicate. Orice reportaj trebuie să țină cont de faptele pe care caută să le descrie. Reportajele de știri sunt un diagnostic prin faptul că încearcă să identifice esența știrii și ceea ce poate scoate în evedență, în mod prescriptiv, ceea ce sugerează că ar fi semnificația evenimentului și chiar, uneori, cum un astfel de eveniment ar fi putut fi prevenit.

Întorcându-ne la relatarea cazului Simpson, reportajele diferite ar fi trebuit să fie concepute fie prin sublinierea aspectelor distincte ale cazului, fie în conflict direct, dacă fiecare declară că reportajul său deține descrierea corectă și completă. Asfel, reportajele mediei negrilor, în timp ce se localizau pe curentul problemelor rasiale care apăreau în acest caz, nu ar fi trebuit să nege sau să excludă întrebarea centrală referitoare la vina sau inocența lui Simpson. În momentul în care reportajele intră în conflict, fiecare va spune despre celălalt că nu prezintă faptele în mod corect. Asfel de conflicte sunt, în principiu, testabile prin scoaterea la iveală a unor fapte și probe cunoscute pentru reportaj, încrederea în surse, consistență, coerență și plauzibilitatea motivațiilor implicate. Responsabilitatea jurnaliștilor este de a clarifica atribuirea surselor, pune la dispoziție dovezi care stau la baza reportajelor lor și determină motivațiile implicate și credințele relevante. Atunci publicul are o bază clară pentru a judeca el însuși dacă reportajul este sau nu obiectiv, adică dacă se bazează pe o evaluare imparțială a faptelor și poartă amprenta unei descrieri corecte a evenimentelor în cauză.

Articolele centrale ale unei știrii care ar trebui să structureze reportajul unui jurnalist sunt fixe (să le numerotăm cu F1, F2, ………., F12 ). Un reportaj de știri și subiectul lui pot fi declarate ca fiind false sau adevărate prin recurgerea la cronologia evenimentelor, motivele și natura personajelor implicate, atribuirea sursei, baza istorică și normele. Atunci putem spune dacă relatarea este greșita. Astfel, diversitatea radicală a reportajelor de știri privind același eveniment este pur aparentă. Într-adevăr este izbitor faptul că reportajele majorității evenimentelor, se abat cu greu indiferent de caracteristicile articolului, cu excepția unor cazuri atipice, cum ar fi cazul procesului Simpson. Regula în reportajele de știri este cea a monismului mai degrabă decât cea a excepțiilor. Un reportaj amănunțit de știri, nestingherit de exigențele timpului, de constrângeri de producție și interesele diferite ale audienței, ar explica diversitatea modului de abordare a știrii în termenii unui reportaj fundamental comprehensiv .

Desigur, asta încă permite ca diferite posibile reportaje să fie legitime. Pentru că am putea fi interesati de aspectele distincte ale aceleiași povești, să zicem probleme rasiale ca în cazul Simpson (F1….F4), care constituie doar grupare a articolelor cu privire la știre. Dar, deși accentul și tonul unor reportaje diferite, pot fi distincte, cum ar fi în cazul Simpson, pot, totuși, să fie corecte sub aspecte diferite. Ele pot fi corecte în ce privește relatarea, dar pierd din vedere alte aspecte relevante ale știrii, cum ar fi întrebările cu referire la culpabilitatea sau inocența lui Simpson, bătăile încasate de soția lui sau caracterul lui real (F5….F12 ) devenind astfel incomplete. Aceste reportaje incomplete pot fi, în principiu, incorporate într-un singur reportaj complet. Prin urmare am putea obține un singur cadru interpretativ corect care să se potrivească cu o nouă știre, într-un fel în care ar include specificarea aspectelor distincte expuse jurnaliștilor, pentru a se folosii în crearea reportajului. Pluralitatea diferitelor reportaje corecte ale poveștii sunt încununarea reportajelor incomplete, care pot fi însumate într-un reportaj minimal, empiric, coerent și inteligibil. Astfel, reporatjele legitime diferite nu sunt, în mod esential, interpretări diferite, ci schițe incomplete ale reportajului corect.

Este important de subliniat faptul că eu nu afirm că, o relatare clară a faptelor chestiunii sunt în mod necesar suficiente pentru a obține interpretarea și evaluarea corectă a problemelor. Dat fiind faptul că înțelegerea noastră este în mod necesar mediată de cadrul nostru interpretativ și evaluativ, faptele sunt cele care nu determină relatarea corectă. Totuși noi putem examina critic faptele relevante, judecățile noastre cu privire la ele, precum și principiile noastre de interpretare și evaluare. Pentru că interpretarea noastră asupra faptelor, judecăților și chiar asupra principiilor generale de interpretare și evaluare pot fi inconsistente sau incoerente. Procesul echilibrului reflexiv, ne permite să aspirăm la o poziție în care judecățile și afirmațiile noastre sunt în coerență cu principiile noastre despre interpretare și evaluare. Acolo unde se întâmplă asta, reportajul va fi în stare să explice care sunt faptele relevante și relația lor, unele cu altele, într-o manieră consistentă, coerentă și explicativă. Un astfel de proces ar trebui fie capabil să ajute reporterul să explice de ce posibilele alternative ar putea fi eronate. Ar putea fi adevarat că, deși trecând printr-un astfel de proces, convergența asupra aceluiași reportaj să nu se realizeze. Asta ar înseamna să recunoaștem că obiectivitatea nu poate garanta în mod necesar convergența. Date fiind toate faptele relevante și reflecțiile critice, evenimentul ar putea să admită în mod ligitim mai mult de o singură evaluare posibilă, care în termenii lor proprii sunt în mod egal consistente, coerente și explicative. Cu toate că încă pot aparea contradicții rezonabile. Totuși, un grad înalt de obiectivitate încă persistă în ambele reportaje, mai mult decât atât, posibilitatea unui reportaj corect rămane. Doar că un reportaj corect și consistent trebuie să specifice acele evaluări alternative care sunt fondate rezonabil și rational.

Asta nu înseamnă că jurnaliștii trebuie întotdeauna să captureze povestea întreagă în reportajul lor. Este foarte important să evităm confuzia între restrângeri pragmatice pentru atingerea înțelegerii adevărului unui eveniment cu o falsă problemă, pe care Rorty ne-ar face să o credem, că nu vom găsii adevărul. Această problemă ne determină să combinăm faptele cu ficțiunea: care ar servi doar intereselor guvernelor, figurilor publice, oamenilor de afaceri și acelor în poziție de putere și influență cu ceva de ascuns.

Este adevărat, așa cum subliniază Rorty, că nu putem judeca de oriunde Dar faptul că trebuie să judecăm de undeva nu atrage după sine faptul că aceste credințe fundamentale și relatări jurnalistice nu ar duce la evaluări raționale. În orice moment, anumite credințe și presupuneri trebuie luate ca atare, altfel practica jurnalistică nu ar funcționa și reportajele de știri ar fi interminabil de lungi și plictisitoare. Mass-media din SUA în timpul războiului din Vietnam a ajuns să reafirme și să își modifice angajamentele evaluative, ceea ce a dus la o schimbare în redare, de la o acceptare lipsită de critică a politicii SUA la o poziție ostilă în reportaje. Fiind mai aproape de casă, schimbarea modului în care scandalul encefalitei spongiforme bovine fusese tratat pe la mijlocul anilor 1990, dă un exemplu interesant despre cum, în lumina probelor în creștere și a reflecției critice, jurnaliștii care în locul demiterii avertizărilor asupra pericolului contaminării umane au vorbit despre un credibil potențial dezastru.

Consistența în căutare, coerența, simplitatea și explicațiile informative în reportajele de știri trebuie să înceapă de undeva, însă asta nu înseamnă că acele credințe și valori implicite, vor fii imune revizuirilor critice.

3.6. Obiectivitate, imparțialitate și un bun jurnalism

Nu putem spune că problemele în cauză sunt simple sau ușor de rezolvat. De exemplu, în cazul Simpson s-a observat că implicațiile rasiale ale poveștii erau foarte importante într-adevăr. De aici reiese o caracteristică a știrilor și anume complexitatea. Și este o consecință a realității umane și nu a unei incompatibilității între valorile și angajamentele de bază implicite în diferite programe de știri. Cu alte cuvinte, s-ar putea să nu fim în stare să știm care dintre reportajele conflictuale este cel corect și s-ar putea să rămânem ignoranți asupra faptelor relevante.

Desigur, pot exista contradicții fundamentale în cazul abordării unei știri. De exemplu, în abordarea razboiului din Golf, reporterii au lucrat cu organizații militare ori, asemeni lui Robert Fisk, au lucrat independent? Jurnaliștii au diferite tehnici, strategii și metode de abordare a știrilor și sunt conduși de angajamentul față de mijloacele și scopurile jurnalismului. Deși jurnaliștii trebuie să-și manifeste propriile interpretări, ipoteze și valori în relatarea unor evenimente, nu înseamnă că există mai multe interpretări diferite și totuși corecte în lume. Să luăm reportajul din Sunday Times despre activitățile de spionaj ale lui Michael Foot. Ceea ce Sunday Times a "descoperit" a fost că Michael Foot s-a întâlnit cu un agent KGB și că a spionat pentru URSS. În mod evident interesele naturale, planurile și prejudecățile Sunday Times, au dirijat percepția reporterilor asupra faptelor care erau disponibile. Dar să nu vă gândiți că faptele lui Michael Foot în aceasta privință, puteau fii interpretate în mai multe feluri. Mai degrabă, noi recunoaștem că faptele cazului – cum a fost abordat, cum a acționat, care erau motivațiile sale – determină modul în care acțiunile sale trebuiau descrise. În jurnalism, spre deosebire de ficțiune, există un adevăr al problemei, spre care tinde obiectivitatea în jurnalism. Deși, modul în care un jurnalist relatează știrea, poate schimba într-un fel conținutul adevărat al acesteia. Nu este doar o ilegitimitate dar și imoral să înfățișezi știrile doar pentru că prezentarea, interesele sau planul știrilor sugerează că lucrurile ar trebui să fie altfel. Cu alte cuvinte, în cazul Michael Foot trebuie să condamnăm Sunday Times, nu pentru că a greșit, ci pentru că a neglijat respectarea practicilor jurnalistice care tind spre obiectivitate, și pentru că a permis ca propriile lor asumări și setea pentru o știre bună să treacă peste scopul jurnalismului de a tinde spre adevăr. Deoarece putem și trebuie să înțelegem jurnalismul că țintind către un reportaj obiectiv asupra unei probleme, astfel încât vom avea motive bune să criticăm mass-media acolo unde acest scop, în mod clar, nu este atins sau acolo unde, un reportaj eșuează în a realiza acest scop din cauza neglijenței și a lipsei evaluării critice.

Desigur, recunoscând aspectele distincte ale scopului intern al jurnalismului, nu ar trebui să pierdem din vedere ideea că, există mijloace diferite de informare a publicului cu privire la preocupările și interesele sale. De aceea, într-un fel, meseria de jurnalist este mai degrabă o artă decât o știință. Totuși, ca știință, jurnalismul este o îndeletnicire care tinde spre adevăr și care în relație cu acest scop fundamental ne permite să clasificăm știrile ca fiind bune sau rele. De aceea, întradevăr, imparțialitatea este importantă. Un jurnalist trebuie să țintească spre imparțialitate în judecățile sale referitoare la evaluările corecte ale evenimentelor speciale. Un eșec al imparțialității în jurnalism este eșecul respectării uneia dintre metodele solicitate în vederea îndeplinirii scopului jurnalismului, și anume: aflarea adevărului problemei.

Dimpotrivă, jurnalismul „nereușit” este indiferent când vine vorba de adevăr și eșuează în respectarea practicilor de promovare a adevărului. Povestea din Sunday Times despre Michael Foot reprezintă un jurnalism „nereușit”, nu doar din cauza falsității lui, ci și din cauza afirmațiilor referitoare la cercetări slabe și a folosirii unor metode nepotrivite. Dacă speculația a fost tratată ca realitate, dacă atât cercetarea și metodologia lor au fost slabe, atunci metodelele de promovare ale adevărului au fost abandonate și prin urmare adevărul nu a fost căutat. Onestitatea, disciplina și imparțialitatea sunt necesare pentru fi un bun jurnalist. Pericolul de a prelua teoria lui Rorty despre critica obiectivității nu este doar abstractă ci și reală. Acolo unde reportajele se abat de la scopul aflării adevărului și unde jurnaliști au cale liberă spre multe interpretări, potrivit intereselor, asumărilor, agendelor de știrilor sau dorinței comerciale îndreptate spre distracție, justificarea și raționalitatea jurnalismului amenință să dispară. Inteligibilitatea și raționalitatea practicilor și activitatăților jurnaliștilor de știri, depind de recunoașterea țelului intrinsec al jurnalismului, și anume informarea publicului despre evenimentele semnificative din lume, iar acest țel solicită jurnaliștilor să fie imparțiali și prin urmare obiectivi.

4. Jurnalismul, politica și relațiile publice

O apreciere etică

Brian McNair

4.1. Introducere

La sfârșitul secolului al XX-lea cetățenii din statele democratice vestice, aveau acces la mai multe informații despre politică, decât oricând în istorie. Media jurnalistică răspândește, iar politica are o importanță majoră. Politicienii sunt extrem de conștienți de acest lucru și încearcă din răsputeri să influențeze opinia publică prin intermediul acestor canale. O rețea auxiliară de comunicatori profesioniști se străduiește să se asigure că mesajele politice sunt împrăștiate corect și pe o suprafață mare, în ciuda profesiei jurnalistice care devine tot mai conștientă și mai rezistentă la astfel de eforturi odată cu trecerea timpului.

Prin intermediul printului, al televiziunii și al radioului, luând în considerare accesul maselor la radiodifuziunea digitală și iminența utilizării Internetului, noi – electoratul, căreia i se adresează în final această activitate comunicativă – avem acces la un flux continuu de informații de tot felul – știri, chestiuni curente, emisiuni de dezbateri, programe de dialog la telefon cu ascultătorii, comentarii, comedii satirice – de dimineața devreme până seara. Asta înseamnă că stim mai multe despre politică și deci suntem mai puternici ca cetățeni (presupunând că Francis Bacon avea dreptate și că știința este putere) decât oricând? Sau suntem doar niște martori pasivi ai spectacolului media pe care nu îl putem controla, în care cantitatea de informație transmisă este mare, dar calitatea acesteia ca resursă a formării de opinie și a luării de decizii politice este scăzută? Formulând aceste întrebări astfel, intrăm într-o polemică deloc nouă, însă care a dobândit un nou caracter de urgență, pe măsură ce cantitatea absolută de comunicare politică aflată în circulație crește, iar discutia referitoare la efectele sale asupra procesului democratic se intensifică. Atât în Marea Britanie cât și în Statele Unite, rolul comunicării politice în reușita și înfrângerea electorală, a fost crucial în ultimii ani. Este dificil de cuantificat acest rol, dar în mod indiscutabil comunicarea politică eficientă a jucat un rol foarte important în salvarea lui Bill Clinton din al doilea tur și de asemenea a avut o contribuție majoră în prima guvernare a Partidului Englez al Muncii din cei 18 ani.

Dacă cei care ar pune la îndoială adevărul acestor observații ar fi puțini, majoritatea ar fi interesați de implicațiile acestora asupra comportamentului politicilor democrate. Așadar, s-au exprimat trei preocupări generale:

Prima, că stilul și conținutul jurnalismului politic nu asigură, deși ar trebui, furnizarea informațiilor folositoare cetățenilor, din contră, obstrucționează comunicarea mesajelor politice;

A doua, că participanții politici nu își mai formulează convingerile pe baza unor argumente principiale și raționale, ci pe considerentele nevoii de a “da bine” în media, de a mulțumi “opinia publică”, devenind astfel mai mult o creație media;

Și a treia, că munca de comunicare atât a jurnaliștilor cât și a politicienilor a fost denaturată din cauza influenței exercitate de ceea ce Edward Bernays numea în 1923 “consilieri de presă” și care sunt cunoscuți astăzi ca “strategi”, “consilieri de comunicare”, “consultanți media” sau “guru PR”.

Luate împreună, aceste dezvoltări au subminat integritatea sferei publice și au catalogat drept iluzorie participarea aparentă a maselor în procesul democratic de la sfârșitul secolului XX. Mai grav decât asta, au încurajat apatia maselor și non-participarea în creștere la viața politică, lucru exemplificat de cazul americanilor. Aceste critici au dus la identificarea a trei grupuri de participanți de a căror etică comunicativă ar trebui sa ne preocupăm :

Politicienii, din interiorul sau din exteriorul guvernului, pentru care fluxul de informații reprezintă resurse importante de putere;

Jurnaliștii care monitorizează, raportează, examinează și analizează acțiunile și retorica politicienilor.

Și grupul care ocupă în procesul de comunicare un loc între primele două: mai sus mentionații consilieri de relații publice și strategii.

În sens larg, comunicarea politică reprezintă atât procesul cât și rezultatul interacțiunii și negocierii dintre aceste grupuri, fiecare dintre ele având propriile sale coduri etice, definite prin relație cu principiile normative ale democrației liberale. Politicienii unui stat democratic trebuie să comunice (cel puțin profesional) cu scopul de a asigura o bună guvernare, de a prezenta alegerile politice cetățenilor, de a susține puterea politică și de a informa cetățenii în mod onest și deschis despre administrarea guvernului.

Cei care practică relațiile publice (fie el persoană care face lobby, strateg sau ofițer de presă la Palatul Regal) doresc să faciliteze comunicarea eficientă a unui mesaj de la un participant politic către publicul larg, realizată de cele mai multe ori prin intermediul media, de vreme ce acesta este modul prin care majoritatea oamenilor recepționeză informația politică. El sau ea comunică de asemenea și în altă direcție, făcând lobby pentru politicieni în numele unor clienți organizatorici cum ar fi companiile, sindicatele sau grupurile cu un singur aspect de presiune. Întrucât industria de relații publice (incluzând partea politică) este la început (un fenomen răspândit în secolul XX), a dezvoltat coduri și practici etice menite să îi sporească statutul și prestigiul de profesie, și astfel să o legitimeze ca un element necesar și bun al mediului media contemporan. De exemplu, nu este privit ca fiind etic să minți în mod deliberat pentru un client. În cele din urmă, jurnaliștii sunt priviți ca o sursă-cheie de informații, de care depinde integritatea sferei publice. Dar se așteaptă, de asemenea, ca ei să monitorizeze mediul politic în numele cetățenilor și să fie foarte atenți la abuzul de putere. Acesta a fost rolul “presei” încă din timpul lui Edmund Burke.

Aceste roluri și funcții sunt, desigur, niște idealuri. Descriu lucrurile așa cum ar trebui să fie, și nu neapărat așa cum sunt. Dar sunt idealuri luate în serios de toate cele trei grupuri profesionale și se reflectă în standardele de comportament de comunicare pe care noi cetățenii trebuie să îl vedem aplicându-se, chiar dacă nu perfect. Când nu se întâmplă așa, condiția democratică a unei sfere publice autentice, sprijinită de un flux rațional de informații, prin canale deschise și accesibile nouă este pusa sub semnul întrebării. Acest eseu stabilește forma și conținutul comunicării politice contemporane din perspectiva unui politician, a unui profesionist de relații publice, respectiv a unui jurnalist, în contextul standardelor etice auto-impuse și al discuției în desfășurare depre aceste aspecte care preocupă observatorii academici și profesionali în acest moment.

4.2. Comunicarea în politică

Vom începe cu politicienii, întrucât ei sunt cei din vârful piramidei de comunicare și cei care concurează pentru premiile care se acordă în jocul politicii democratice. În acest punct al evoluției capitalismului, ei fac acest lucru într-un mod public unic, supus aprobării unei adevărate mase electorale. Până la urmă, nu au trecut decât aproximativ 80 de ani de când femeile au fost excluse din acest electorat și nu cu mult timp înainte de asta, bărbații fără bunăstare sau educație, au fost de asemenea excluși de la vot. Acum, indiferent de clasă, sex, convingeri etnice sau religioase, toată lumea este egală în intimitatea cabinei de vot. Politicienii trebuie să se întreacă pentru a obține suportul nostru, folosindu-se de canalele de comunicare în masă în mijlocul vieții culturale pentru a-și proiecta ideile, valorile și tacticile. În măsura în care politicienii solicită suportul public, comunicarea politică este într-o mare măsură despre publicitate. Acolo unde lorzii feudali (și echivalenții lor contemporani din China, Irak și alte țări) și-au impus ordinele asupra supușilor lipsiți de putere, politicienii care se vor a fi lideri democratici trebuie să câștige consimțământul populației și să pară că l-au câștigat. Trebuie să aibă legitimitate, căci altfel nu pot guverna.

Există două etape pentru obținerea legitimității. Prima este să fii văzut și auzit în public, pentru a obține o cantitate necesară de acoperire media. Așa cum spune un observator, “lupta pentru vizibilitate este punctul principal în politică.” Muncitorii civili și funcționarii de partid preferă anonimatul și discreția, însă politicienii ambițioși trebuie să fie văzuți și auziți, dacă își doresc cea mai înaltă funcție. Însă, așa cum mulți politicieni știu, nu toată publicitatea este publicitate bună în ceea ce îi privește. O a doua etapă pentru obținerea legitimității democratice în mediul politic din zilele noastre, este asigurarea unei acoperiri calitative favorabile, care accentuează aspectele pozitive și minimalizează aspectele negative ale unui politician, sau identitatea publică a partidului. Acest lucru i-a determinat pe politicieni să dezvolte metode foarte sofisticate de a controla media, astfel încât să-și asigure această acoperire. În timpul acestui proces, criticii spun că activitatea de comunicare a politicienilor a devenit artificială, manipulativă și chiar falsă. Conținutul rațional al discursului politic a fost supus nevoilor de management al opiniei publice.

Încadrarea argumentului, realizată de către Jurgen Habermas continuă să aibă influențe. Din perspectiva lui Habermas, sensul termenului de “publicitate” așa cum îl înțelegem noi astăzi este un sub-produs al nevoii percepute a politicienilor democratici, de a avea parte de o vizibilitate media favorabilă. Întrucât se dorește o pubicitate favorabilă, prezentarea acestei informații pare selectivă și necinstită. După cum spune el, “munca de publicitate trebuie să întărească prestigiul poziției unei persoane fără a face din acest lucru, care poate deveni un compromis, un subiect de discuție publică” (1988,p. 200). Publicitatea încearcă să distragă atenția publicului de la discuția critică despre ocupația adevarată a politicii (problemele oamenilor), și să o îndrepte către consumul pasiv de simboluri (personalitate și stil). Dacă publicitatea reprezintă, în termeni normativi, procesul de informare a publicului despre aspectele importante, în condițiile actuale de politică mediatizată, și-a pierdut funcțiile educative și critice. Prin intermediul publicității “argumentele sunt transformate în simboluri la care nu se poate răspunde decât prin identificarea cu ele” (p. 206). Deciziile politice se iau “din scopuri manipulative și sunt prezentate cu o abilitate propagandistică perfectă, de vreme ce publicitatea se învârte într-o sferă publică realizată pentru etalare” (p. 221).

Habermas a scris aceste lucruri în anii 1960, dar evenimentele recente au venit în sprijinul principalelor lui argumente. Revenirea politică a lui Bill Clinton și posibila victorie de la alegerile prezidențiale din noiembrie 1996, a fost rezultatul deloc de neglijat al abandonării sale publice și vizibile, a unor convingeri politice împărtășite până în acel moment, precum și adoptarea altora care fuseseră asociate până atunci cu drepturile Statelor Unite. Așa cum se laudă consilierul de comunicare al lui Clinton, Dick Morris (1996), această “poziționare” a președintelui undeva între noțiunile tradiționale de stânga și de dreapta, a fost făcută în mod deliberat pentru a atrage alegătorii, o strategie care – în ciuda afacerii „Whitewater”, „Hillarygate”, ‘Slick Willie’ și a altor scandaluri personale care au tulburat primul lui mandat – a fost una de succes, dacă este evaluată în funcție de voturile obținute. Principiile ideologice și instinctele lui Clinton, au fost sacrificate cu scopul măreț de a menține puterea politică, spre marea furie a membrilor de rând din Partidul Democrat care, în ciuda faptului că posibilitatea ca Bill Clinton să câștige un al doilea mandat i-ar fi bucurat, l-au acuzat pe acesta de trădarea motivelor pe baza cărora a fost ales prima dată în 1992.

Și în Marea Britanie au fost formulate acuzații asemănătoare de către Partidul Muncitoresc de la alegerea lui Tony Blair pe poziția de lider în anul 1994. Și în acest caz se afirmă că principiile politice au fost sacrificate cu scopul de a obține puterea; că formularea și comunicarea convingerilor politice s-au făcut cu atenția îndreptată catre opinia publică și nu spre ceea ce este bine pentru țară; că “Noua Muncă” este compusă numai din stil și nu din substanță, mascând ceea ce contribuie la o trădare istorică a socialismului britanic și a claselor muncitorești din Marea Britanie. Faptul că Noua Muncă a câștigat alegerile generale din 1997, nu anulează criticismul celor care susțin astfel de păreri și nici nu le diminuează sentimentele de trădare din vreme ce, conform celor spuse de ei, un partid de centru-stângă la putere fără o apropiere principială de guvern nu reprezintă o variantă mai bună decât o altă activitate a Partidului Conservator. În altă parte, am afirmat că astfel de critici sunt naive, trădând o viziune exagerată, arogantă atât a social-democraților de stânga (care prin definiție nu au fost niciodată “socialiști” în nici un sens teoretic riguros), cât și a claselor muncitoare, care au respins în mod constant politicile socialiste “autentice” și care, dimpotrivă, au sprijinit guvernările de dreapta în Marea Britanie în cea mai mare parte a secolului (McNair 1995, 1996). Lăsând însă la o parte interpretările politice, pot fi acuzați politicienii care au inițiat aceste “trădări” de comportament lipsit de etică în abordarea cea mai reușită și mai calculată de comunicare a mesajelor? Un răspuns la această întrebare poate fi dat doar pe baza unor circumstanțe precise. Dacă politicienii, în conținutul comunicării lor, dezamăgesc electoratul în mod deliberat, atunci suntem îndreptățiți să le criticăm standardele etice. Atunci când politicienii de la guvernare sau din opoziție, mint în legatură cu ambițiile, motivele și deciziile lor; atunci când ascund o informație pe care publicul are dreptul de a o cunoască; când îi “amenință” într-un mod agresiv și nedrept pe oponenții sau pe colegii lor, au un comportament lipsit de etică, și au existat exemple din toate cele trei cazuri menționate mai sus în istoria recentă a Marii Britanii, de partea tuturor partidelor politice. Pe de altă parte, dacă ei folosesc gama de tehnici și instrumente comunicative disponibilă pentru a proiecta idei ce pot devia de la normele tradiționale, dar care reprezintă un răspuns sincer la circumstanțele politice și socio-economice, atunci cantitatea de încălcare etică este excesivă. Niciun individ politic sau partid nu poate fi învinuit de faptul că analizele de imagine sau de stil sunt în zilele noastre la fel de importante în obținerea succesului politic ca și detaliile politice, și nimeni nu poate fi învinuit de faptul că a participat într-un mod entuziast la “jocul” care se desfășoară acum. Dimpotrivă, eșecul în acest sens, în viziunea Partidului Muncitoresc dinainte de a fi numit Peter Mandelson director de comunicare la jumatatea anilor ’80, poate fi privit ca un rău foarte mare, de vreme ce privează electoratul de decizia semnificativă și susține minoritatea guvernamentală. Parafrazându-l pe sociologul francez Pierre Bourdieu, comentatorul Anna Coote, arată că:

pe masură ce diferențele tradiționale dintre stanga și dreapta se distrug, noțiunea de încredere (în politicieni) devine tot mai importantă: ceea ce contează pentru participanții la vot nu este ceea ce promit politicienii, sau pentru ce militeaza ei, ci dacă pot avea încredere în ei. După caz, acest lucru depinde de personalitatea politicianului și de caracterul relației sale cu alegătorii. Aceste aspecte sunt exprimate în mare măsură prin intermediul imaginii și al stilului.

Pe scurt, cel mai mare accent care se pune pe “imagine și stil”, este prețul democrației în masă într-un mediu de capitalism târziu, de după Razboiul Rece, fie că ne place sau nu.

4.3. Conducerea comunicarii politice: etica relatiilor politice publice

Dacă politicienii au sau nu un comportament etic, aspectul și execuția performanțelor lor media, sunt delegate în mare măsură consilierilor și consultanților profesionali: specialiști în relațiile politice publice, marketing, lobby și publicitate, care sunt angajați, de cele mai multe ori, pentru a se ocupa de procesul de comunicare și pentru a oferi sfaturi. Numele celor mai cunoscute persoane care se ocupa de astfel de lucruri – George Stephanopoulos, James Carville, Dick Wirthlin și Dick Morris în Statele Unite; Brendan Bruce, Tim Bell, Peter Mandelson, Alistair Campbell în Marea Britanie – au devenit, pentru critici, embleme ale declinului etic din viața politică, și au generat un sub-tip major de jurnalism politic devotat discuției referitoare la așa-zisele infracțiuni. Aceasta include manipularea și intimidarea canalelor media, cu scopul de a accelera scopurile publicitare ale politicienilor, punând presiune asupra acestora, să renunțe la principii și integritate din respect pentru stralucirea prezentării și, în cel mai rău caz, pentru a uzurpa locul politicianului și de a deveni ei înșiși jucători politici majori. Cei mai mari infractori din acest punct de vedere se pare că sunt “strategii “, un nou tip de comunicatori care nu faciliteaza fluxul de informații politice (o funcție respectată și de durată, făcută în cel mai fericit caz în mod dezinteresat de către funcționarii serviciului civil și de care alți angajați “apolitici”) la fel de mult pe cât o “tratează” pentru media și apoi pentru consumul public. Jurnalistul Simon Heffer pune în contrast funcția ofițerului de presă și cea a strategului astfel:

“Ofițerul de presă, chiar dacă era mai mult un angajat de partid decât unul al guvernului, se preocupă mai întâi să facă rost de fapte și de informații de fond…. Strategul este preocupat în principal de mișcările rapide. Rolul lui este dincolo de fapte; este acela de a sublinia jurnaliștilor ceea ce el consideră că ar putea fi piesa de rezistență a întâmplării; este acela de a-i convinge pe jurnaliști să accentueze aspectele pozitive și să ignore sau cel puțin să le minimalizeze pe cele negative.”

Termenul a fost preluat din Statele Unite în anii ’80 și a început să fie folosit încă de atunci ca o formă de abuz usor, înconjurându-i pe cei care beneficiază de un aer ușor sinistru de magie și mister. Strategii încearcă să manipuleze acoperirea presei prin controlarea accesului la seniorii din politica și în special, prin refuzarea accesului jurnalistilor care par să nu respecte “convingerea” formulata de Heffer. Cea mai importanta arma este lobby-ul agresiv, împreună cu pedepsirea jurnaliștilor care nu sunt de accord. Aceștia sunt acuzați adesea că sunt aroganți și încrezuți. Observatorul Iain MacWhirter se plânge că “persoanele implicate în media jonglează cu lobby-urile asemenea celebrităților. Nu mai sunt slujitorii presei, al cărei rol este acela de a transmite mesajele către cât mai mulți oameni și cât se poate de clar. Acum se consideră jucători pe cont propriu.” Doi apartenenți la Partidul Muncitoresc, Peter Mandelson și Alistair Campbell au fost astfel atacați cel mai des, cel mai celebru caz fiind cel în care a fost trimis un fax la știrile BBC, atunci când a fost anunțat verdictul în cazul lui O. J. Simpson. Erau preocupați de posibilitatea amânării speech-ului lui Tony Blair la BBC, de către știrile din Los Angeles, iar faxul a fost doar o încercare ostentativă de a influența politica editorială.

Încercarea a eșuat, în măsura în care faxul în sine a devenit o știre, făcând managementul procesului de știri politice mai transparent și mai interesant. În octombrie 1996, revista de știri curente Panorama a vorbit despre conferința Muncii, alocând o editțe întreagă activității strategilor, spre furia lui Campbell și Mandelson. Incidentul cu faxul și altele asemănătoare au dus la o sporire a vigilenței din partea producătorilor BBC, reducând abilitatea managerilor de știri politice de la toate partidele, de a influența programul jurnalistic. În apărarea sa, Alistair Campbell, a susținut în mod repetat ca notorietatea faxului lui Simpson arată cât de rar apare un astfel de conflict între jurnaliști și managerii de știri de partid și că, oricum, activitatea de „filare” nu este o calitate nouă sau lipsită de etica politicii democratice. Se poate ca „filarea” să fi devenit mai importantă și mai vizibilă odată cu dezvoltarea mediei politice, dar datează cel puțin de pe vremea lui Charles al II-lea, care l-a angajat pe Samuel Pepys să-i fie „agent de presă”. Ripostând la programul Panorama în care era prezentat ca unul dintre „oamenii din umbră” ai lui Short, Campbell a subliniat că

”Trăim în epoca media. Există mai mule ziare, reviste, posturi de televiziune și de radio decât oricând. Cu toții au spațiu în care să se desfășoare și caută să completeze o mare parte a politicii. Un partid politic care nu înțelege nevoia mediei este ruinat. Cea mai mare parte a muncii presupune asigurarea că sunt comunicate toate căile de ieșire, că se urmează un traseu consecvent, că aspectele cele mai importante sunt comunicate. Toate aceste aspecte pot fi supuse dezbaterii.”

Pare firesc, având în vedere că jurnaliștii sunt mai expuși comunicării decât intimidării. Dacă Campbell, Mandelson și colegii lor pot fi acuzați de o abordare teroristă și exagerat de zeloasă cu scopul de a asigura o prezentare politică „consistentă” – și chiar ei admit că uneori s-au făcut vinovați de asta – atunci ar trebui de asemenea să li se admită profesionalismul discret și coerența în managementul comunicării cu angajatorul, cu tot ceea ce au reprezentat aceste lucruri în succesul electoral. Dacă prețul acestui succes a fost prea mare vom putea spune cu certitudine după primul mandat al Partidului Muncitoresc.

4.4. Lobby

O ramură a industriei de relații publice politice ale cărei standarde etice au fost provocate cel mai direct și mai pe drept în ultimii ani este reprezentată de cei care fac lobby. Astfel de organizații, precum Strategia Westminster, Grupul de Comunicare, Consultanții de Politica Guvernamentală și actualul infam Asociații Ian Greer, există pentru a direcționa interesul clienților extra-parlamentari către Camera Comunelor. Ei fac „lobby” pentru unele acte legislative și împotriva altora, folosind o gamă largă de tactici de comunicare formale și informale. Pentru Asociații Ian Greer și a anumitor membri ai Partidului Conservator, așa cum a dezvăluit presa în 1995 și 1996, acest lucru a însemnat oferirea unor plicuri maro pline de bani, pentru ca anumiți așa-zisi membri de partid să le pună întrebări oficiale miniștrilor. Scandalul „bani pentru întrebări” și alte exemple de „scandaluri politice” datând de la începutul anilor 1990, erau încălcări evidente ale standardelor etice ale profesiei. Pe de altă parte, cele mai multe companii de lobby nu încearcă să-i mituiească pe politicieni și cei mai multi politicieni nici nu ar accepta mita dacă li s-ar oferi. Faptul că unii au făcut-o, fiind apoi aduși în vizorul presei și și-au văzut carierele distrugându-se din cauza criticilor numeroase. Acesta poate fi rezultatul faptului că sistemul politic britanic nu se află încă în aceeași zonă de corupție și criminalitate, pe care o întâlnim în multe alte state. Totuși, această dimensiune a procesului de comunicare politică are nevoie de o monitorizare continuă, nu numai din partea diverselor comunități parlamentare și a apărătorilor de practici ilegale, care au apărut cu ocazia scandalurilor politice din 1990, ci și din partea mediei politice. În acest sens, Guardian și Sunday Times, care au întreprins reportajul de investigație în cazul Hamilton, au avut un rol exemplar, care poate fi privit ca un model pentru rolul celei „de-a patra puteri”.(fourth estate)

4.5. Etica în jurnalismul politic

Din păcate, prețuirea anumitor ziare, datorită practicilor lor lipsite de etică în arena politică, este criticată sever de către rolul pe care îl ocupă media în procesul democratic de degradare și trivialitate. Unele critici se referă la standardele etice, întrucât se ocupă de aspectele jurnalismului politic care sunt deliberate și intenționate. Altele subliniază tendințele care sunt produse de factorii care nu pot fi controlați de către jurnaliști în mod individual dar care, în mod intenționat sau nu, par să afecteze calitatea discursului politic public.

4.6. Presa și influențele politice

În ceea ce privește presa, s-au adus două critici etice frecvente. Prima are legatură cu aspectul persistent al influențelor și cu tendința multor ziare de a acționa ca propagandiști pentru liderii politici de centru-dreapta. Se spune că aceste influențe se reflectă nu numai în suportul editorial pentru idei și valori de dreapta și împotriva celor de stanga, ci și în reportajul necinstit și fals. Exemple cunoscute includ acoperirea activităților „trăsniților de stanga” din Londra din 1980, acuzațiile false din Daily Mirror referitoare la „legăturile” lui Arthur Scargill cu Libya 1984 – greva a 5 mineri și o urmare a Alegerilor Generale Britanice în care Partidul Muncitoresc nu a putut asigura o știre adevarată din partea majoritătii presei. Chiar dacă sunt dificil de adunat probele empirice clare pentru acest tip de efect pro-conservator, mulți comentatori au susținut că, guvernarea de 27 ani a Partidului Conservator a avut legatură cu gradul de sprijin dezinteresat de care a beneficiat din partea tuturor ziarelor, cu mici excepții în această perioadă.

Fostul ministru conservator Lord Wakeman face parte dintre acei oamenii din partidul său, care recunoaște cinstit că rolul presei în victoria electorală din 1992 a fost crucial. Din punctul lui de vedere, comentariile făcute cu „precizia ziarelor pro-conservatoare”, profunzimea și generozitatea reportajelor au ajutat fără îndoială la asigurarea unor mișcări către noi în ultimele săptămâni de campanie” (1995, p. 5). „Precizia” și „profunzimea” la care face referire Wakeman, include articole precum cel despre „bomba taxelor” de pe coperta Daily Mail și titlul din The Sun despre ziua alegerilor ca zi liberă „Dacă Kinnock câstigă astăzi, ultima personă care va părăsi Marea Britanie să stingă lumina.” Influențele anti-muncitorime din presă nu erau noi în 1992, dar au atins cote fără precedent și conform multor observatori, se poate să fi determinat o diferență crucială a rezultatului. Pentru persoana responsabilă de strângerea fondurilor din Partidul Conservator, Lord McAlpine, conform declarațiilor pe care le-a dat în Sunday Telegraph la câteva zile după ce John Major a fost repus în funcție, presa a fost „ eroul campaniei [din 1992]”:

Atacul la adresa Partidului Muncitoresc nu a fost niciodată atât de mare. Ei au expus acest partid ridicol și umilit, făcând zilnic în paginile lor ceea ce politicienii proaspăt aduși în funcție nu au putut face. Așa au fost câștigate alegerile.

Presa în democrație are, desigur, dreptul de a spune ce îi place sub acoperirea legii, însă standardele profesiei jurnalistice pot exclude eforturile de a „repara” alegerile, prin distorsionarea intenționată și raportarea eronată a informațiilor politice. Există, așa cum a susținut Noam Chomsky și alții, o mică diferență între colile de propagandă din era sovietică și acele ziare ale „presei libere” care se oferă în mod voluntar să fie cele care dau tonul pentru aclamarea unui partid politic în defavoarea altuia, indiferent de „adevăr”. Faptul că în perioada 1992-1997 s-a observat un declin al influențelor pro-conservatoare din partea presei, atribuite în mare parte încercărilor asidue și abile ale Partidului Muncitoresc de a intra în grațiile titlului Murdoch, nu îndepărtează principalul argument: că jurnaliștii dintr-un stat democratic – chiar și cei care lucrează la tabloide – au responsabilitatea de a asigura pluralismul și diversitatea discuției politice, și de a se abține de la miturile mărunte și de la minciunile despre grupurile care pot fi privite în anumite circumstanțe ca fiind „subversive”. Succesul Partidului Muncitoresc în guvern va exista cu adevărat în funcție de gradul de seriozitate cu care va trata presa britanică această responsabilitate în următorii ani.

4.7. Tabloidizarea jurnalismului politic

Dacă perioada între 1992-1997 a fost perioada în care presa era mai puțin organul de buletin informativ al Partidului Conservator, a fost de asemenea o perioadă de reportaje fără precedent de scandal politic, multe dintre ele afectând însuși Partidul Conservator. Se poate că cele două fenomene să aibă legatură și că Messrs Murdoch, Black, Montgomery să fi considerat foarte dificilă acordarea unui sprijin ferm, către un partid predispus la căderi morale. Totuși, raportând numeroasele cazuri de presupuse comportamente urâte din punct de vedere etic în rândul politicienilor, care au fost dezvăluite în ultimii ani, presa a fost acuzată de subminarea încrederii în însuși sistemul politic, și de comportament lipsit de etică.

Am menționat mai sus despre scandalul „bani pentru întrebări” și de reportajul binevenit al ziarelor care l-au expus. Mai puțin binevenite, pentru mulți observatori, au fost expunerile numeroase ale pretinselor comportamente sexuale și cele legate de stilul de viață ale membrilor de partid. Acestea au inclus flirtul în serie (Steven Norris), practici bizare de sex (moartea tragică a lui Stephen Milligan), homosexualitatea privată (Jerry Hayes), alcoolism și conducere sub influența alcoolului (Nicholas Scott). Aproape toate aceste acuzații au implicat Partidul Conservator, și multe au atras după sine demisia miniștrilor, având o contribuție majoră la scăderea numărului de votanți ai guvernului după 1992. Raportând aceste întâmplări, ziarele au fost acuzate de mascarea urmăririi avantajului comercial (într-o piață a presei extrem de competitivă) în spatele unei preocupări pioase pentru moralul națiunii. Se spune că politicienii au dreptul la intimitate atâta vreme cât activitățile lor private nu afectează acțiunile publice. De exemplu, ce legatură au preferințele sexuale ale lui Jerry Hayes cu viața lui parlamentară, mai ales dat fiind faptul că a fost un liberal în drepturile homosexualilor? De asemenea, familia roială și-a văzut problemele și dificultățile personale expuse în mod necruțător în presă, determinând un mediu în care viitorul său, ca stâlp al constituției britanice, este serios amenințat. Apărarea etică în asemenea cazuri de expunere jurnalistică, se face de obicei în felul următor. Fără a ține seama de motivațiile din spate (și aici nu încape îndoială că au existat considerente de interes comercial mai degrabă decât public în mintea editorilor de tabloide) presa are dreptul, chiar responsabilitatea, de a expune ipocrizia în viața publică. Atunci când politicienii care la conferințe predică despre pericolele la care este expus un copil crescut doar de mama sa, sau care aleg să își construiască campania în jurul valorilor morale „înapoi la origini”, se dovedesc că-și înșeală soțiile, sau că-și neglijează copiii nelegitimi, în acest caz alegătorii trebuie să știe. Comportamentul din viața privată în astfel de cazuri are o relevanță clară asupra politicii publice, iar contradicțiile dintre cele două sunt tocmai subiectul jurnalismului politic. De asemenea, revelarea publică a familiei roiale prezintă o apărare de interes public. Andrew Neil a justificat publicarea în serie din Sunday Times a biografiei Prințesei Diana scrisă de Andrew Morton spunând, în primul rând, că a fost dorința Dianei însâși de a se publica partea ei de poveste și, mai mult decât atât, că publicul are dreptul de a cunoaște aspectele care au o semnificație constituțională serioasă, chiar dacă acestea sunt dureros de private. El a comparat vizibilitatea media din cazul divorțului Charles-Diana cu secretul și ignoranța publică generală care a înconjurat abdicarea lui Edward VIII în 1936. Justificările de mai sus pentru un jurnalism politic care este de succes, indiscutabil de ațâțător, voyeurist și comercial, sunt într-adevăr compatibile cu standardele etice ale unei profesii care încă de la apariția din ruinele feudalismului în Europa modernă a aspirat să fie deasupra celor puternici. Dacă rezultatul este că stima publicului pentru clasa politică are de suferit, atunci a cui este vina, dacă nu a lor? Câțiva sociologi media s-au plâns că, acoperirea care rezultă este „parte a unei tendințe de a distrage atenția publică de la chestiunile principiale prin oferirea unor pseudo-intuiții voyeuristice despre chestiuni individuale” (Gripsund, 1992, p. 94). Alții au întâmpinat cu bucurie efectele subversive (neintenționate) ale unei astfel de apariții materiale pe masă la micul dejun în fiecare dimineață, creând un, „scepticism popular informat” (Fiske, 1992, p. 61) față de cei puternici. Cititorii acestei cărti vor avea propriile lor viziuni asupra impactului jurnalismului „de scandal” asupra culturii noastre politice. Există cu siguranță cazuri în care reportajul revelator cu privire la un comportament indecent de elită este compatibil cu aceste coduri etice ale jurnalismului liberal. Distingerea între cele două este în primul rând sarcina jurnaliștilor, dacă nu-și doresc ca reputația lor de grup profesional deja scazută, să scadă definitiv; a celor care cumpără respectivele ziare, și care oferă valoare comercială la astfel de publicații; și a corpurilor de reglementare a industriei, Comisia de Plângeri pentru Presă, ale cărei aprecieri în astfel de chestiuni, nu au fost întotdeauna consistente sau eficiente, solicită existența unor cereri de a se lua măsuri legale pentru a se interzice excesele. Majoritatea jurnaliștilor, inclusiv cei care nu s-ar atinge de un articol care să lingușească familia regală nici dacă li s-ar oferi pe tavă, sunt de acord că ar fi păcat ca aceste cereri să determine o legislație, de vreme ce legea ar fi folosită într-un mod agresiv de cei puternici pentru a cenzura expunerea legală, complet etică a corupției și a abuzului de elită.

4.8. Audiovizualul

Jurnalismul politic audiovizual a existat, până de curând, în provocările etice cu care se confruntă media printului. În Marea Britanie și în multe alte țări, jurnalismul audiovizual a fost reglementat cu strictețe pentru a asigura lipsa exercitării influenței asupra unui partid politic sau altul și a oferii întregului public informații politice și analize despre calitățile solicitate de procedurile democratice moderne. Drept urmare, chiar și în țările cu sisteme aproape integral comerciale, ca Statele Unite, știrile audiovizuale și-au format imaginea de neutralitate și lipsa de părtinire – reputație care ajută la menținerea distanței de conflictul politic de partid – ceea ce îi oferă un rol distinctiv în sfera publică. Însă tot mai mult în anii ’90, jurnaliștii de audiovizual au fost acuzați că au abuzat de acest rol, și că au deteriorat mediul de comunicare politică în acest proces. Revenind la o etapă a discuției noastre, dezvoltarea media a audiovizualului, în special a televiziunii, a fost considerată responsabilă de mulți pentru ascensiunea stilului politic ca element al deciziei de vot a alegătorilor. Jurnalismul audiovizual a produs, din cauza limitărilor sale în spațiu și a conciziei pe care o impune în discursul politic, ceea ce seniorul BBC, Nicholas Jones, descria ca “un mediu media mereu în căutarea neînduplecată a frazelor de știri” (1995, p. 51). Americanul James Fallows, editor la The Nation, își acuza colegii de la știrile din audiovizual că pun „accent neînduplecat pe jocul cinic al politicii” (1996, p. 31) care „amenință chiar viața publică.” Chiar dacă indivizii din audiovizual nu pot fi învinuiți de crearea unui mediu cu care se confruntă în mod automat în meseria lor, grupurile de audiovizual sunt cea de-a treia ramură a rețelei politician-strateg, și astfel sunt implicate în transformarea comunicării politice, în desfășurarea și manipularea lozincilor îngrijite (fraze de știri) și în imagini plăcute (oportunități foto).

Multe variante a astfel de critici există în literatură, dar probabil pot fi sumarizate prin afirmația că, din motive de comerț, tehnologie și vanitate profesională, stilul jurnalismului politic a ajuns treptat să aibă prioritate asupra substanței. Pe masură ce cantitatea de comunicare politică audiovizuală disponibilă pentru ascultători și spectatori a crescut exponențial, calitatea sa a scazut.

4.9. Etica stilului audiovizualului

Walter Cronkite, de exemplu, a atacat ceea ce considera „direcția către „infotaimentul” trivial”. Conținutul extrem de revelator și voyeuristic al jurnalismului de presă despre politică a fost discutat mai devreme. Acum, argumentul este că pe masură ce sistemele audiovizuale devin mai comercializate și competitive, trăsăturile similare devin aparente în jurnalismul de televiziune și radio. Cronkite se referea la America, dar se aplică de asemenea la Marea Britanie unde cablul, satelitul și tehnologiile digitale merg rapid în producție, audiovizualul suferă transformări rapide. Va fi acest lucru însoțit de „tabloidizarea” jurnalismului de audiovizual? Dacă este așa, pentru Jon Snow de la Channel News, „toată construcția democrației este amenințată. Într-o lume în care discuția este înlocuită de frazele de știri schimbate în șapte secunde, conținutul politicii devine victima probei comunicate cu ușurință a slăbiciunii umane”. Criticismul nu se concentrează doar pe răul familiar al „tabloidizării”. Jurnalismul politic al audiovizualului este de asemenea acuzat de dezvoltarea unui repertoriu de trăsături stilistice care, deși destinat să sugereze autoritate, echilibru, neutralitate și așa mai departe, oprește de fapt comunicarea informației concrete.

Analistul media Bryan Appleyard, observă despre știrile de televiziune: „cultul seriozității a devenit un stil în sine…a existat o înflorire extraordinară a stilului tehnic și reprezentațional, condus de o piață foarte competitivă, care cerea folosirea maximă de semnificație și de senzație.” Nicăieri nu este mai aparent decât în „cultul” unui prezentator de „star” exemplificat cel mai bine în Marea Britanie, prin Paxman și John Humphrys și, uneori, de Sue MacGregor, James Naughtie și alții care și-au obținut reputația pentru stilurile lor de interviu extrem de agresive la adresa adversarului. La intervale regulate în ultimii ani aceștia au fost acuzați că au fost extrem de agresivi în relațiile cu politicienii, și că au făcut din interviurile politice schimburi sterile de acuzații și contra-acuzații care poate distrează, însă nu informează. Politicienii și cei din audiovizual au spus că interviul a devenit un test al abilității politicianului de a se angaja într-un duel verbal mai degrabă decât într-o discuție politică. Subiectul jurnalismului politic devine jocul politicii, mai degrabă decât aspectele; procesul, mai degrabă decât politicile. Așa cum spune James Fallows, „contextul care dă sens informației” (1996, p. 130 ) este sacrificat pentru a face loc dramelor evaluate prietenește.

Pentru „staruri” în sine, pe de alta parte, intervievarea ostilă este complet compatibilă cu responsabilitatea etică a audienței. John Humphrys, îndepărtând criticismul politicienilor referitor la stilul său, a susținut că cei ca el din audiovizual joacă un rol cheie în prezentarea spațiului dintre ceea ce spun politicienii și ceea ce fac ei. Într-un mediu de comunicare extrem de îngrijit, interviul politic de profunzime permite reintroducerea unui element de imprevizibil și provocare în beneficiul locuitorilor. Rezultatele pot fi adesea lipsite de raționament și de coerență, însă „intervievarea politicienilor este o punte importantă între electorat și liderii lor politici. Trebuie să extragem esențialul din argumentul național, să reprezentăm preocupările alegătorilor.” Michael Cockerell admite că în timp ce Humphrys (și ceilalți intervievatori de „staruri”) „poate avea uneori o rezistență de terrier în interviurile lui, care poate fi uneori contra-productivă…scopul lui este de a îndepărta strălucirea relațiilor publice și de a-și folosi colții pentru a contrazice frazele de știri exersate anterior.” Etica interviurilor politice este un subiect care, probabil în mod logic, i-a preocupat în special pe politicienii care sunt de cele mai multe ori expuși tehnicilor dezvoltate de Humphrys și de colegii lui. Doar din acest motiv ar trebui să avem grijă înainte de susținerea unor apeluri pentru o retragere jurnalistică de la stilul de confruntare.

4.10. Concluzie

Fiecare din cele trei grupuri ale căror comportamente comunicative le-am examinat în acest eseu participă într-o competiție – un joc, pentru a folosi metafora cea mai folosită în acest context. Politicienii și jurnaliștii sunt într-o competiție pentru organizarea programului de știri, și pentru a li se raporta perspectivele asupra unui eveniment. Strategii joacă rolul de antrenori și de manageri pentru politicieni și de asistenți tehnici în realizarea efectelor comunicative dorite. Noi, alegătorii, suntem așezați ca spectatori, cu intervale ocazionale de vorbire. La sfârșitul fiecărui ciclu electoral suntem puși să-l alegem pe cel care considerăm că s-a descurcat cel mai bine în perioada care a trecut, și care cel mai probabil că se descurcă cel mai bine și în continuare. Politicienii ne pun să luăm decizii pe baza opțiunilor politice pe care ni le prezintă. Strategi lor și consilierii de comunicare acționează gândindu-se de asemenea că vom fi influențați de prezentare la fel de mult ca și de conținutul politic al mesajului, o părere care pune foarte mare accent pe stilul și imaginea actorilor politici. Între timp, jurnaliștii examinează această confecționare de substanță politică și imagine de suprafață, expunând și lărgind spațiul dintre retorică și realitate, dezvăluind contradicțiile, atrăgându-ne atenția asupra existenței jocului și a artificiului folosit de către participanți. Nici una dintre acestea nu este incompatibilă cu respectivele standarde etice ale fiecărui grup. Politicienii susțin, consultanții media sfătuiesc, jurnaliștii examinează. Din acest punct de vedere, toți își fac doar meseria. Diferența dintre zilele noastre și trecut – și ceea ce a făcut din acest lucru o chestiune arzătoare – este în principal faptul că jocul, din perspectiva jucătorilor, este mai competitiv și controlat. Pentru noi ca spectatori este mai omniprezent, chiar mai intruziv ca niciodată. Cateodată ajungem să simțim că am luat supradoză de politică. Ne obosesc pozițiile politicienilor, probele jurnaliștilor și eforturile strategilor de a lega la ochi lumea. Totuși luxul excesului nu este unul care poate fi considerat indiscutabil. Acum mai puțin de o sută de ani, așa cum am spus mai sus, femeile nu aveau voie să voteze în Marea Britanie. Departe de privirea mediei electronice, politicienii și alte grupuri de elită își puteau vedea de afacerile lor departe de amestecul jurnalistic. Începând cu anii 1950 legea jurnalistică în privința politicienilor a fost (văzut abia acum în mod hilar în alb și negru la actualități) rușinoasă, hilară din unele puncte de vedere. Cât despre lumea din spatele țărilor de capitalism avansat, multe populații încă trăiesc în corupție criminală și regimuri autoritare, unde un Jeremy Paxman, un James Naughtie și chiar un Kelvin Mackenzie nu ar dura zece minute. Desigur că există excese și nimic din ceea ce s-a spus până acum nu are intenția de a micșora semnificația greșelilor etice atunci când apar. Politicienii mint. Jurnaliștii urmăresc confruntarea de dragul confruntării si expun sentimentele private ale persoanelor publice pentru nici un caz nobil ci pentru avantajul comercial al patronilor. Strategii exagerează trimițând faxuri de amenințare și dând telefoane violente. Ceea ce este însă încurajator este cât de des ajungem să știm despre aceste abuzuri ale mașinăriei de comunicare politică, cât de des sunt expuși și devin parte a probelor și a informațiilor pe baza cărora noi ne construim gândirile politice. Acest eseu despre etica comunicării politice nu ar fi putut fi scris fără referirile la cantitatea mare de discuție media despre – etica comunicării politice. Existăm – în mare datorită mediei – într-un stat de „cunoaștere” informată care depune eforturi pentru a ne proteja de tendințele politicienilor, însoțiți de consilierii media profesioniști, de a disimula, dezamăgi și manipula. Și desigur, avem propriile noastre rezervoare de experiență pe baza cărora să comparăm tot ceea ce comunicatorii politici spun și fac. Media ține locul unei mari cantități de informație pe care ne sprijinim comportamentul politic, prin nici un mijloc însă. Nu putem inversa traseele comunicative discutate în acest eseu și nici nu ar trebui să ne dorim asta, spun eu. Trăim în societatea cea mai mediatizată și mai bogată în informații din istoria omenirii, în care este tot mai greu pentru elite să țină secrete și să reprime discuțiile, chiar dacă eșecurile etice i-ar predispune la așa ceva. Suntem probabil supraîncărcați cu informații politice, multe dintre ele nesemnificative și superficiale, dar mai bine așa decât media pustie, lingușitoare de acum câteva zeci de ani. Pe masură ce intrăm în era televiziunii digitale și a internetului, suntem martorii unei alte expensiuni media politice, având în vedere că sute de noi canale apar în eter și on-line, având spațiul necesar. În întâmpinarea acestei provocări, noi cetățenii ar trebui să fim vigilenți și ar trebui să ne asigurăm că jurnaliștii nostri sunt vigilenți pentru noi, menținându-și propriile lor standarde etice, cele ale politicienilor despre care raportează și ale strategilor care caută să influențeze aparițiile. Ar trebui să încurajăm educația prin media în scoli și universități, astfel încât cetățenii secolului 21 să învețe talentul citirii și viziunii critice ca parte a pregătirii lor pentru responsabilitatea civică. Ar trebui să cerem libertarea informației și deschidere guvernamentală. Ar trebui să sprijinim restricții adecvate asupra proprietătii media, astfel încât mijloacele de comunicare politică să nu fie deschise la monopolizare de care indivizi bogați, și influențele potențiale ale presei într-o singură direcție să fie minimalizate. Ar trebui să apărăm serviciul public al audiovizualului , acceptând că trebuie să se adapteze pentru a ajunge la nivelul cerințelor noilor tehnologii și noilor viziuni și modele de ascultare. Și dacă toate acestea nu sunt suficiente, va trebui doar sa ne exersam dreptul de a nu intra în joc: să închidem, să ne retragem suportul și să oprim.

5. Mitul lui Saddam Hussein

Noul militarism și funcția de propagandă a știrilor ce privesc interesul uman

Richard Keeble

5.1. Construirea mitului războiului din Golf

Se poate spune că nu a existat un război în Golf. Luând în considerare modul în care termenul de război este înteles și utilizat, ceea ce a avut loc în Golful Persic, în ianuarie–februarie 1991, nu a fost deloc un război. Căci nu s-a rezumat decât la o serie de masacre. Iar acesta nu este un joc de cuvinte. Distincția (și însoțirea noțiunii de mit al razboiului) are implicații teoretice și analitice profunde, pentru orice studiu de presă. Nu a existat nici un dusman credibil. Armata iraqiana a fost constant reprezentată de presa americană și britanică drept foarte puternică, a patra din lume, întărită după opt ani de luptă cu Iranul, sub conducerea lui Saddam Hussein. Când, în ianuarie 1991, soldatii iraqieni dezertau cu sutele sau cădeau victime masacrelor repetate, publicația Fleet Street prevedea cea mai mare bătălie de după cel de-Al Doilea Razboi Mondial. Știrile despre enormele structuri defensive iraqiene și sisteme sofisticate de tuneluri subterane, au invadat mass-media. În cele din urmă, nu a fost nimic altceva decât un masacru barbaric, îngropat sub ficțiunea unui razboi eroic. Natura și semnificația războiului au răsărit din mit, retorică și spectacolul mediatic. Concentrarea pe conflict ca structura în acest sens, poate atrage atenția unui spectru larg de factori politici și economici, naturii militarismului statelor implicate și a rolului propagandei mediatice ale acelor state. În mod special, poate sublinia funcția propagandei senzaționalului, aspectul interesului umanitar.

În războaiele mari nu se mai luptă ca în majoritatea evenimentelor militare. Oameni sunt măcelăriți, copii și soldați sunt traumatizați, clădirile, spitalele, statiile de radio sunt distruse.. Războiul din Golf nu a avut de a face cu scoaterea trupelor iraqiene din Kuweit. Precum nu a avut de a face nici cu protejarea Arabiei Saudite de o posibilă invazie, cu protejarea resurselor petroliere sau cu eliminarea mitului lui Saddam Hussein. El a fost sprijinit de elitele Estului și Vestului în decada precedentă lui August 1990 și chiar de CIA inclusiv după aceasta dată. Și fara discuție, o puternica facțiune din elita aliaților încă susține regimul său.

5.2. Eliminarea Sindromului Vietnam, construirea mitului lui Saddam

Pentru ca elitele americane să șteargă trauma înfrângerii din Vietnam din memoria lor colectivă, a aparut „necesitatea” unui nou conflict armat de proporții, care să fie vazut, în care să se lupte și care să fie câștigat. Un Saddam Hussein mitic apare brusc, caracterizat drept inamicul perfect împotriva căruia putea fi purtat un război perfect. De la căderea Uniunii Sovietice, complexul militar cu resurse masive era pus în fața unei potențiale crize și a disperării de a găsi un dușman. Aventura britanică în insulele Falkland din 1982, un grup insignifiant de insule, populat în majoritate de pinguini, a constituit un precedent în transformarea militarismului într-un sport cu spectatori.

După precedentului din insulele Falkland, au urmat Grenada (1983), Libya (1986) și Panama (1989) care au fost înfățișate drept inamici ai SUA. Dar nici unul nu s-a putut compara cu Saddam Hussein. Ba mai mult, mitul razboiului urma să se dovedească și mai puternic, deoarece a servit si intereselor elitei iraqiene în rezolvarea unor contradicții ale militarismului lor de stil vechi. De la încetarea focului între Iran și Iraq, mii de oameni se întorceau de pe front în orașe, sfârșind prin a fi nesatisfăcuți sau fără serviciu. Multi dintre ei au fost angajati în revolte împotriva regimului, în special kurzii și shiitii. Un razboi putea „elimina” o mare parte dintre aceste grupări. După cum comentează și Faleh Abd al-Jabbar, „Conflictul l-a scăpat pe Saddam de cea mai problematică parte a armatei sale și i-a conservat cele mai loiale divizii.”

5.3. Spectacolul mediatic al razboiului mitic

Războiul simulat din Golf a ajuns ca un film spectaculos, în care forțele de coaliție acționează în fiecare zi conform unui scenariu bine pregatit. După cum spunea și Fuad Nahdi, unul dintre cei trei reporteri ai Los Angeles Times în Riyadh, ”Prima conferință de presă era la 07:30 dimineata. De atunci, știai exact liniile știrilor zilei. Scenariul era scris anterior și mă simțeam ca un spectator al unei piese bune de teatru, sau al unui film.”

Astfel, regimul de cenzură (aranjamentele, negarea accesului jurnaliștilor la front, intimidarea reporterilor de către armata) a servit unor scopuri simbolice. Era o expresie a puterii monopolizate și arbitrare a armatei asupra mersului războiului. La fel, reprezentanții media americani și britanici simbolizau dominația acestor țări, asupra rețelelor globale de comunicare. Armata, conform mitului dominant, a intrat în războiul din Vietnam cu mâinile legate la spate (de către media și militanții pentru pace). Vietnamul a fost un razboi „scapat de sub control”. Operațiunea „Furtună în deșert” a reprezentat încercarea armatei de a ilustra războiul pefect: controlat si cu un final fericit. Cenzura nu a fost folosită pentru păstrarea siguranței militare, ci pentru a promovarea unei imagini pozitive a masacrelor.

5.4. Noul militarism și funcția de propagandă a presei

Războiul din Golf poate fi văzut în mod folositor ca o manifestare a unui tip nou, distinctiv de militarism. Așa cum argumentează James Combs despre aventura din insulele Falkland și invazia americană în Grenada:

„Este un nou tip de război, unul de performanță. Este un război în care atenția autorilor lui nu se îndreaptă numai asupra conducerii războiului, ci și asupra comunicării lui. Cu puterea lor politică și militară de comandă, constrângerea și cooptarea mass-mediei, elita securității naționale poate face ca evenimentul militar să decurgă conform scenariului, să omită scenele negative și cuvintele descurajatoare, să inducă o perfomanță militară specatculoasă și satisfăcătoare în egală măsură.”

Strategia militară devine în esență un eveniment mediatic, un spectacol. Războiul este transmutat într-o afirmare simbolică a SUA și într-un grad scăzut al nivelului global al mediei sau a puteri militare britanice. Manipularea mediatică devine o strategie militara centrală. „Mediacentrismul” este un element de bază al noilor societăți militariste. În locul participării active în masă la războaiele militariste, ca războaiele mondiale și cel din Vietnam, oamenii sunt mobilizați prin consumul lor de materiale media, cenzurate în mare parte de jurnaliști, a căror treabă este să producă „spectacolul” războiului. Oamenii răspund propagandei ofensive cu un amestec de entuziasm, admirație, apatie și scepticism. Totuși, cel mai important, consumul mediatic și atragerea opiniei publice, furnizează iluzia participării la fel de bine cum tehnologia sateliților o furnizează pe cea a transmisiei „live”a reportajului despre război..

MacKenzie a descris „spectaculoasa scenă” a militarismului britanic din secolul XIX, când reprezentația aventurilor imperiale eroice în coloniile îndepartate au avut un element considerabil de „entertainment”. La fel și Featherstone a identificat modul în care micile războaie Victoriene ale expansionismului imperial din Africa și India, au fost glorificate de corespondenți de război ca William Russel, G.A. Henty, Archibald Forbes și H.M. Stanley. Dar ziarele și revistele din epoca Victoriană, nu aveau penetrarea socială și impactul mass-mediei contemporane. Militarismul Victorian a fost întărit printr-o gamă largă de instituții și activități sociale: „Armata Salvării” și a bisericii, aripile ei tinere, cluburile armate, unități ceremoniale și de proceduri în fabrici. MacKenzie comentează: „ Prin toate aceste modalități o mare parte din populație a ajuns să aibă contact cu organizațiile militare și paramilitare.” În anii 70 acest militarism instituțional și social, a făcut loc unui tip de amuzament militarist, axat pe media de consum în care mass-media, ideologic aliniată unui stat puternic din ce în ce mai sectretos, și-a asumat un rol propagandist dominant și ideologic. Într-adevăr războaiele nou militariste produse în anii 80 au servit deliberat consolidării puterii elitelor economice și politice în cadrul securității natioțnale a statului și marginalizarea maselor publicului. Spre deosebire de războiaiele militariste care au durat ani, razboiaiele nou militariste se termină repede. După cum Benjamin Bradlee, fost redactor adjunct la Washinton Post, comenta despre evenimentele din Ianuarie-Februarie 91 “Problema cu acest razboi este ca s-a terminat al dracului de repede.” Dar conflictul de patruzeci și două de zile din Golf a fost unul lung, în termenii nou militariști.

Imperativele strategice ale nou militarismului, determină faptul că războaiele au devenit inerent greu de raportat. În cadrul acestora se luptă prin intermediul avioanelor (la care jurnalistii nu au acces), la mare altitudine și deseori noaptea. Arme noi își incinereaza victimele facând calculele victimelor și mai dificile.

5.5. Mitul de aparare in mass-media

Imaginea dominantă reprodusă în fluxul media reprezintă statul ca participant defensiv numai în cazuri exceptionale înca din 1945. Drept pentru care războiul din Golf a fost prezentat ca fiind legitim, adică răspunsul defensiv al unui atac neprovocat al lui Saddam Hussein asupra micului și inocentului Kuwait (și implicit asupra unei civilizatii occidentale vulnerabile). O asemenea interpretare acoperă semnificativ elementele ofensive ale strategiei și sistemele militare americane și britanice. De fapt din 1945 atât Marea Britanie cât și SUA au desfășurat trupe undeva pe glob măcar o data pe an, de obicei departe de privirea media. Rose spune că din 1945 trupele britanice au fost implicate în mai multe războaie, din multe locuri din lume, decât trupele oricărei alte țări. Și Steave Peak identifică războiul Falklands ca fiind cea de a 88-a desfășurare de trupe britanice de la 1945. În cazul SUA, Cecil Currey apreciază că din 1950, America a folosit forța sau amenințarea cam de 500 de ori. Fostul agent CIA John Stockwell, sugerează că agenția a fost implicată în peste 300 de operațiuni majore și 10.000 de operațiuni minore, care au dus la moartea a 6.000.000 de oameni din întreaga lume. Consilierul Pentagonului John M. Collins, indică în analiza sa de strategie peste 60 de example de războaie secrete cunoscute ca și conflicte de mică intensitate (LIC).

Imaginea mediatică dominantă, nu expune agresiunea inerentă a statului reprezentând atacuri scurte și dure ale SUA în Grenada, Libia și Panama ca forme tipice de război. Din exemplele lui Collins, 57 la sută se referă la conflicte ce au durat sub 5 ani și 33 la sută cele care au depășit 10 ani. Spre exemplu el arată, cum conflictul de mică intensitate împotriva Libiei, este în desfășurare încă din anul 1970. Atacul de 11 minute asupra țintelor libiene din Aprilie 1986 (o criză produsă și regizată ca eveniment media, coordonată să coincidă cu începutul știrilor de la 7 seara în America, spune Kellner) a fost doar o caracteristica a acestui conflict. Cele mai multe activități militare ale societăților nou militariste, evită evident folosirea armatelor masive ca cea de dimensiunea forțelor unite din Arabia Saudita în conflictul din 1991. În schimb, activitățile militare sunt conduse în permanență prin intermediul intervențiilor forțelor speciale, prin suportul fortelor de promximitate și lideri, comerț sau alte sancțiuni economice, în urma destabilizării serviciilor secrete și asasinatelor.

5.6. Creearea mitului lui Saddam

În centrul construirii mitului Războiului din Golf, s-a aflat o senzațională demonizare a lui Saddam Hussein. Totuși, construirea mitului lui Saddam în presă, a început în lunile dinaintea lui august 1990 și numai ulterior, au dominat spațiul alocat acestui subiect de presa britanică. Înainte de invazia Kuweitului, principalul „rau” din Orientul Mijlociu, era, pentru presă, Iranul. Searle demonstreaza cum veninul rasist al „The Sun” era direcționat spre această țară, înca din anii 1980. Pe 18 octombrie 1987, după ce America a distrus două platforme iraniene de exploatare petrolieră în Golf, s-a comentat că „Americanii au destulă putere de foc în Golf pentru a nimici Iranul, iar asta poate nu ar fi ceva rau pentru întreaga omenire.”

În timpul razboiului dintre Iran și Irak, ( 1980-1988 ), Irak se referea pur și simplu la Iraq sau Bagdad. De vreme ce afacerile importante ale occidentului se direcționaseră către Irak, Saddam era descris de presă în termeni favorabili. În articolele sale din presa occidentală, Robert Freedman aprobă demersurile lui Saddam, de a privatiza economia și chiar îl compara cu Thatcher, în acest context.

5.7. Mitul lui Halabja

Chiar și reportajul despre bombardamentul chimic asupra Kurzilor de la Halabja din 16 martie 1988, a fost notabil ținând cont de restrângerea sa comparativă. Mai mult de 5.000 de civili au fost omorâți și alți 7.000 au fost mutilați pe viață. Timmerman sugerează că, gazul a fost un compus de cianura hidrogenată, dezvoltată în colaborare cu o companie germană. Gazul produs la Samarra a fost similar celui folosit de naziști cu 40 de ani înainte, pentru exterminarea evreilor. Supraviețuitorii, intervievați de Asociația Drepturilor Omului, au confirmat faptul că bombele au fost lansate din avioane aparținând Irakului și nu Iranului. Asociatia Drepturilor Omului a publicat o lista cu 60 de sate Kurde, bombardate cu diferite gaze și combinații între acestea, de-a lungul celor doi ani anteriori.

Aproape nici o vina nu i-a fost adusă de către presă lui Saddam Hussein, privind atrocitatea de la Halabja. Nu a fost facută nici o referire la legătura dintre gazul folosit în acest caz și cel folosit de Hitler în regimul nazist. Ediția din 17 martie 1988 a ziarului The Guardian spunea: „este greu să te gândești la orice altă explicație pentru bombardamentul chimic de la Halapja în afară de cea pe care iranienii și kurzii o oferă – `razbunarea”. Nebunia lui Saddam Hussein sau dorința sa de putere, nu au fost identificate drept cauze pentru nenorocire. Un editorial din 24 martie, definea atrocitatea ca „ultima și cea mai mare crimă de razboi a Irakului”; acesta era poziția guvernului despre război, care nu era de partea nimănui, cerând încetarea focului. În același timp presa a afirmat în repetate rânduri ca, guvernul american susține ca și iranienii erau responsabili pentru atacurile chimice. Ziarul The Times a subliniat de multe ori titlul „America deține probe că și Iranul folosește arme chimice”, între timp de The Guardian citează dintr-un raport Reuters, al purtatorului de cuvânt al departamentului de stat Charles Radman, care a declarat că „există semne că și Iranul se poate să fi folosit artilerie chimică în luptă”.

Șase săptămâni mai tarziu, un report al Naițunilor Unite întocmit de un medic militar spaniol Col. Manuel Dominguez Carmona, a concluzionat că era imposibil de spus dacă Irak, Iran sau ambele erau de vină. În februarie 1990, un raport al colegiului de război al armatei americane, a concluzionat ca nu Irakul era de vină pentru masacrul de la Halabja, ci „bombardamentul iranian este cel care a dus la nimicirea kurzilor”. Se datora această dezinformare, inspirată de guvernul american, faptului că Irakul era atunci un aliat apropiat? Cu siguranță materialele media de atunci despre Halabja au ridicat întrebări serioase despre presupusa vină a Iarkului. Aceste dubii au fost complet absente în reportajele despre criza din 1990 și masacrele ulterioare. Mai degrabă bombardamentul de la Halabja, a servit propagandei demonizării liderului irakian.

5.8. Ambivalențele Bazoft

Ambivalența elitelor în abordarea lui Saddam Hussein, era cea mai evidentă în relatarea mazilirii jurnalistului Farzad Bazoft, pe 15 martie 1990, în The Observer. O explozie a distrus orașul alHillah din nordul Bagdadului pe 17 August 1989, iar Bazoft s-a deplasat acolo cu o sora medicală de origine britanică, Daphne Parish, pentru a face fotografii și a colecta mostre de sol. După ce a fost arestat de securitatea iraqiană, a mărturisit „ca era spion israelian”. Imediat după spânzurarea lui, Serviciile britanice au lansat informația conform căreia Bazoft fusese acuzat că a furat 500 de lire dintr-o societate, cu 10 ani inainte. Conform lui John Pilger, MI5 acționau în numele guvernului Thatcher, „disperați după orice scuză care le-ar fi putut menține afacerile lucrative și contractele de armament cu Saddam Hussein”.

The Sun avea ca titlu pe prima pagină „spanzuratul era un hoț”; The Mail „Bazoft un spion perfect pentru Isarael”; Today „Bazoft era agent izaraelit”. Un editorial din The Sunday Telegraf îl condamna pe Bazoft ca spion, legând jurnalizamul investigativ de ofensa împotriva statului. Jurnalistul investigativ, Simon Henderson, a afirmat de asemeni că Bazoft era un spion, concluzionând că „niciodată britanicii nu au recunoscut ca Bazoft spiona, precum nici Iracul nu a insistat cu acuzația”. Motivul era clar: dacă Anglia admitea apartenenta spionului, cele două țări ar fi trebuit să rupă relațiile diplomatice. Nici una din țări nu vroia asta. „Astfel încât evenimentul Bazoft a fost lăsat sa moară.”

5.9. Functia de propaganda a povestii interesului umanitar

După invazia Irakului în Kuveit din august 1990, personalitatea unui Saddam Hussein mitic a devenit ținta presei de senzație. Hussein de fapt a devenit Irakul. În acest sens înclinațiile interesului uman, care sunt adânc imprimate în cultura jurnaliștilor, au servit unei funcții cruciale de propagandă, simplificând o istorie extrem de complexă, distorsionând serios reprezentarea conflictului și distrăgând atenția de la factori importanți precum cei sociali, politici, geostratedici, religioși și economici. După cum spun Curran, Douglas si Whannel, interesul umanitar nu este o privire neutră asupra lumii, căci încorporează o anume perspectivă. Conform acestei perspective, posibilitatea inegalităților structurale de bază, este respinsă, în timp ce forțe non-istorice precum „norocul, soarta și șansa” sunt reprezentate ca dominante într-o lume naturalizata. Paul Kennedy vede înclinația către interesul umanitar, ca un semn al puterii ideologiei conservatoare istorice, care prioritizează factorii interesului umanitar înaintea celor contextuali și de fond. Această perspectivă este întărită și de Sparks care spune „conceptul popular al personalului devine cadrul explicativ în care ordinea socială este prezentată ca fiind transparentă”. În cele din urma hiper-personalizarea crizei a servit funcției propagandiste de a direcționa toată vina asupra unui singur om: Saddam. Așadar, pentru conflictul din 1991, în care aliații au bombardat adăpostul Almeriyya din Bagdad sau rutele de retragere din drumul spre Basra, cauzând moartea a sute de persoane, a existat un singur raspuns plausibil: toată vina i-a aparținut lui Saddam Hussein. Aliații declarau tot timpul că îl înving pe Saddam, iar recruții săi erau reduși la statutul de animale, de neoameni; moartea civililor iraqieni era astfel ori „inevitabilă”, ori „o greseală”.

5.10. Hitler Hussein

O altă caracteristică a demonizării și construirii mitului Saddam, a fost reprezentarea lui ca noul Hitler. The Telegrph pe 3 august scria „decizia presedintelui Hussein de a invada Kuweitul, este dovada determinarii sale de tip hitlerian, pentru a-și obține propriul drum.” Robert Harvey, într-o prima pagină, a contribuit: „pentru prima dată mult folosita comparație cu Hitler este potrivită.” Editorilalul Mail din aceiași zi, comenta „ca o reluare a invaziei hitleriste în Cehoslovacia din anii 1930, dictatura iraqiana a badjocorit opinia intenațională, acaparând un mic dar bogat, vecin. Nimic nu justifică această monstruozitate”. Doctorul John Laffing, descris pe 4 august de editorialul The Sun, ca expert în probleme arabe, scria că tiranul înnebunit de putere, Saddam Hussein, a fost demascat ieri ca un „Fuhrer” care se modelează după Adolf Hitler, clădindu-i un altar acestuia din urmă”. Pe 5 august Sunday Times spune despre invazia iraqiana, „a fost o strategie în linii hitleriene: anexarea prin blitzkrieg a unui vecin slab”. Editorialul The Observer al aceleași zi, avea ca subtitlu „de ce trebuie să dispară acest Hitler al Golfului”, „va fi disperat de greu să ieșim din asta, fără schimbul unui foc de rachete. Dacă această comparație cu Hitler este pertinentă, se va dovedii a fi imposibil”. Și editorialul continuă, „compararea oamenilor cu Hitler poate fi contraproductivă cum au aflat pe cont propriu, Sir Anthony Eden si Nicholas Ridley comentand despre Nasser, respectiv Cancelarul Kaohl. Dar prin Saddam Hussein lumea se confrunta cu un alt Hitler… are același tip de ambiții expansioniste și o incredibilă lipsă de omenie. La fel ca Fuehrer-ul german, are o viziune greșita despre un atotputernic Irac, bazat pe petrol și suțtinut prin forță”.

Editorialul The Independent din 3 august: „apetitul dictatorilor crește pe masura cuceririlor, așa cum Europa a înțeles pe cont propriu când s-a confruntat cu Hitler”. Iar pe 11 august: „în mult folosita comparație cu Hither și Stalin, există un sâmbure de adevăr. Pentru că împărtășește secretul marilor dictatori – înțelege relația psihotica dintre frică și dragoste.” The Mirror intona: „Saddam Hussein este Adolf Hitler al lumii arabe. Dacă nu va fi oprit acum, occidentul va plati foarte scump”. O concentrare similară, a aparut în presa americană. Studiul Fundației Gannett a găsit 1,035 de menționări despre Saddam Hussein ca fiind Hitler, din 1 august 1990 până în 28 Februarie 1991, numai în presa scrisă. Pe ambele părți ale Atlanticului, analogia a fost cântărită prin reprezentări grafice. Macarthur comentează: „reporterii nu au putut fi auziți comentând comparația președintelui cu Hitler în conferințele sale de presă.”

Totuși comparația cu Hitler nu li s-a parut normală politicienilor și nici presei; a servit unui numar de scopuri ideologice și propagandiste. O dată cu prăbușirea Uniunii Sovietice spectrul „amenințării comuniste” nu mai putea servi ca justificare pentru actiunile militare americane. Ca și instrument propagandistic, amenințarea lui Hitler a fost remarcabil de eficienta: a fost simplă și aparent usoară. În retorica populară, Hitler a fost transformat într-un simbol al răului și pericolului. Privind dușmanul ca pe un Hitler, nu putea servii decât direcționarii negativități emoționale în masă către acea singură personă, și în același timp ridicării purității morale a forțelor aliniate împotriva ei. După cum comenta pe 3 august șeful publicației The Independent cu o claritate debordabilă: „De când au avut loc schimbările în Rusia unii oameni se plâng de lipsa unui dușman convingător. Iată-l!” Saddam Hussein a fost și rămâne un dictator brutal. Același ziar afirmă pe 11 august: „președintele Saddam a atins apoteoza idealului totalitarist”. Totuși de 10 ani puterile mari, consideră Irakul „prieten”. În toți acești ani presa a avut oportunitatea de a-l eticheta pe Saddam drept Hitler. Partidul Ba`ath avea într-adevăr origini fasciste, fiind format în Damasc în 1941 cu ajutorului unui comitet desemnat de Alflaq si Bitar pentru a ajuta pe Rashid Alis în revolta sa din Iraq susținută de naziști.

Primele menționări ale lui Saddam Hussein în presă comparat cu Hitler, au apărut pe 16 septembrie 1988. Hazhir Temourian scria „Saddam, micul psihopat care îin mod cert crede ca va scapa dacă î-l va depășii pe eroul său Hitler, trebuie pedepsit de puterile lumii civilizate”. Dar asta a aparut în publicația de stânga New Statesman and Society (pp.20-2). Toate referirile făcute după august 1990, spun că „deși până în 1945 au existat dictatori oribilii, Saddam Hussein devenise cel mai oribil dictator dintre toți”. După nici un criteriu istoric real, validitatea acestei afirmații nu putea fi verificată. Această analogie cu Hitler nesfârșit repetată, reprezenta un abuz al istoriei foarte selectiv și ideologic, motivat de către America si aliatii sai. După cum comenta Bennett „înscenarea clară și personalizată a lui Saddam Hussein ca fiind Hitler a facut o pauză istorică foarte clară a politicilor administrației în relația cu Irakul și a stabilit o nouă referință istorică și emoțională, datorită căreia formarea de opinii a putut să o ia de la capăt.” Analogia cu Hitler a servit de asemenea roulului critic în proiectul propagandistic complex si multifațetat, de a poziționa opțiunea militara înaintea celei diplomatice; până la urmă Hitler a fost indepărtat cu forța. După cum spune Christopher Layne, „analogia anilor 30, are la bază afirmația cum că agresiunii îi trebuie rezistență și nu supunere de fiecare dată când apare, pentru că altfel efectul de creștere va fi similar celui unui bulgăre de zăpadă, dacă nu este oprită cu fermitate. A fost un fel de variație a teoriei dominoului Războiului Rece/vechea ordine care a condus America în războiul din Vietnam. După masacrele kurzilor și Saddam rămas la putere, analogiile cu Hitler au dispărut brusc din media. Analogia a fost prezentată ca un instrument ideologic pentru legitimizarea poziției americane și a aliaților săi.

5.11. Nebunul Saddam

Un alt aspect dominant al acoperirii mediatice din Irak după invazia Kuweitului, a fost acela de a-l reprezenta pe Saddam drept nebun și rău. Pe 7 august John Kay scria în The Sun „regimentul de elita SAS al Angliei, l-ar fi putut asasina pe nebunul presedinte irakian si ar fi putut dezamorsa criza crescână din Golf dintr-o singură lovitură”. The Guardian comenta „în cei doi ani de când s-a terminat războiul din Golf, ne-a fost cateodată greu să decidem care dintre cele doua regimuri defecte, ce au iesit din acel conflict sangeros, era mai bolnavicios sau mai periculos”. The Mail pe 3 august într-un titlu central „un nou Hitler isi cladeste imperiul” îl descrie pe Saddam ca megaloman. The Express spunea „despot nebun care vrea să conducă lumea arabă”. Această afirmație a dat prioritate unei părtii dezinformative a Mossadului, care urma să apară regulat în presă. Spunea „săptămâna aceasta un grafolog israelit, care a examinat scrisul de mână a lui Saddam, neștiind al cui e, a spus că persoana respectivă are nevoie urgentă de tratament psihiatric.” Astfel Saddam și reprezentanții săi erau prezentați ca fiind barbari și brutali. De fapt presa, îl portretiza ca pe un monstru inuman, necivilizat.

The Mirror 3 august „deja a devenit un criminal în masă, un om vinovat de genocid, un monstru care a folosit gaz și arme chimice asupra civililor și trupelor inamice, al cărui război cu Iranul a costat jumatate de milion de vieți”. Pe 7 august The Sun a evocat o comparație cu un animal: „ieri la ambasada Iraqului din Londra, o reptilă a ieșit de sub o piatră”. Aici se face referire la ambasadorul Shafiq Al-Salih care a ridicat din umeri când a fost întrebat despre soarta ostatecilor englezi din Irak. Ziarul a continuat „speram ca un B-52 american să-i șteargă zâmbetul murdar de pe față”. În presă, Saddam, este prezentat ca fiind întruchiparea răului. The Mail 3 august: „Hussein a aprobat treizeci de tipuri de tortură. Ele includ mutilarea, scoaterea ochilor, tăierea nasului, a organelor sexuale și a membrelor, lovirea unghiilor cu ciocanul, însemnarea cu fiare înroșite și aruncarea victimelor în foc”. Ceea ce este izbitor la acest gen de profil al lui Saddam, este felul în care este reprezentat ca existând într-o anarhie însetată de sânge, în care nu operează nici unul din factorii umani normali. Saddan Hussein este prea puțin considerat un diplomat, astfel reprezentarea dominantă rămâne în mod extraordinar bidimensionala și consistentă prin crize și masacre. După cum relatează Prince, despre aceste imagini și proiectii anti-istorice: „Irakul a fost astfel exilat din lumea modernă și secolul XX a fost condamnat la o perioadă precivilizată, fără nume, efectiv distanțată în termeni spațiali, temporali și morali din occident.”.

5.12. Construirea mitului Kurd

Reprezentarea în presă a lui Saddam Hussein, a prezentat fluctuații semnificative în timpul razboiului. În 1991 revolta kurzilor a servit portretizării unei națiuni, anterior marginalizată în media, ca fiind brusc eroică în lupta sa pentru eliberare, în timp ce înăbușirea acestei revolte și a celei Shiitilor din Sud a întărit imaginea lui Saddam ca fiind de o cruzime despotică. Totuși prezentarea romantică a conflictului kurd, a învăluit acoperirea CIA în implicarea istoriei kurzilor, din trecut și prezent, care întotdeauna a fost marginalizată in media. După cum Heikal comentează despre shiiti și kurzi „dacă două grupuri ascendente ar fi fost într-adevăr motivate de dorința schimbărilor radicale în structura Irakului ar fi reușit; mulți dintre cei implicați încercau numai sa exploateze o situație haotică din motive de lăcomie și răzbunare”. Mai mult, în timp ce presa îl reprezenta pe primul ministru John Major ca fiind forțat de presiunea opiniei publice și media să încurajeze idea enclavei de a proteja kurzi de Saddam, alți factori politici au avut un impact mult mai mare. În special conducerea turcă s-a temut ca masa de kurzi imigranti peste granițele sale, care vor aduce un plus de suport revoltei crescânde a kurzilor turci conduse de partidul cu influențe marxiste, Partia Karkris Kurdistan (PKK), astfel încât acoperirea mediatică a acestui grup era inxistentă sau marginalizată.

5.13. Cum a fost Saddam transformat intr-un scolar obraznic

Pentru perioade lungi din martie 1991, Saddam a disparut din văzul presei. O parte din elita occidentală, se bucura clar ca el a rămas la putere (contracarând expansiunea iarniana și reprezentând un dușman ușor de bombardat la momentul oportun). O altă parte îl vor plecat afară, și folosesc zone de eliminare, acțiuni sub acoperire și raiduri ocazionale de bombardări simbolice, pentru a pune presiune pe regimul sau. Dar Saddam nu mai reprezintă o amenințare globală. În mod semnificatv între ianuarie și iulie 1993, au avut loc atacuri aeriene asupra Irakului de către SUA, iar vina a fost atribuita iar lui Saddam. Dar de la „mai rău decât Hitler” a fost transformat într-un școlărel obraznic ce merită o bătăiță.

5.14. Concluzie

Conflictul Golfului din 1991 a fost marele război creat de America, prin care se presupune că în sfârșit s-a eliminat sindromul Vietnamului. Saddam a fost întotdeauna monstruasa amenințare globală cu care se luptau aliații. În jurul personalității sale, s-a construit o poveste pentru a ajuta legitimizarea poziției aliaților. În acest fel, înclinația presei către interesul uman înrădăcinată în rutina zilnică a jurnalistilor, dar localizată în acest studiu în contextul său istoric și politic, a ajuns să servească unui rol propagandistic crucial. Cum spuneau Reese și Buckalew: „cele mai convingătoare, puternice și greu de contracarat iluzii ale războiului real, au reieșit din rutina structurilor sistemului mediatic.” Și au adăugat: „Triunghiul interdependent al guvernului, al mediei și al corporațiilor, necesită cooperare pentru suportul altor aventuri militare precum cea din Golf.

În mod semnificativ, intervențiile militare americane din 1991, nu au fost ridicate la rang de acte eroice în presă. Noul război militarist este specific centrat pe media și spectaculozitate. Când condițiile nu sunt propice conflictelor majore deschise, acest tip de război este dus în secret (ca în Bosnia) sau așa numitele misiuni de pace, ca în Somailia și Hiti, sau „pedepsirea lui Saddam” ca în timpul bombardamentului Irakului din septembrie 1996. Într-adevar, după cum fluctueaza retorica elitelor occidentale despre Saddam Hussein, la fel o face si vocea consensuala a presei.

6. Intimitatea, interesul public și publicul exagerat de curios

David Archard

6.1. Discutând despre: ce înseamnă încălcarea intimității ?

Un ziar de mare tiraj a făcut și a publicat, o fotografie a unei persone publice proeminente, care se afla în mod evident la o întalnire de natură sexuală cu o altă persoană. Fotografia, explicită dar nu pornografică într-un mod ofensiv, este însoțită de un articol care explică semnificația imaginii. Să presupunem că ziarul poate oferi motive plauzibile pentru publicarea acestor imagini; tot ceea ce este legat de tipul de motive care se vor oferi se va lua în considerare din timp. Imaginile nu au fost publicate doar pentru că sunt atractive. Într-adevăr, doar publicarea imaginii ar fi fost un suport suficient pentru textul care o însoțește. Pe scurt, publicarea imaginii nu este gratuită. Ce nu este în regulă la publicarea imaginii și a articolului?

În primul rând, nu ar fi în regulă, dacă modalitatea prin care a fost făcută acea poză ar fi fost complet interzisă. De exemplu, dacă fotograful ar fi încălcat o proprietate privată pentru a face poza sau dacă fotografia, făcută în mod legal de către un cunoscut al persoanei surprinse, ar fi fost furată de către ziar. De asemenea, ar mai fi o problemă în ceea ce privește permisiunea de a fi făcută fotografia – dacă aceasta a fost obținută în mod clandestin, adică fără permisiunea celor fotografiați. “Clandestin “ înseamnă, de asemenea, “pe sub mană”, “mascat”, sugerând faptul că a fost folosit în mod incorect sau greșit caracterul de discreție. Vom spune că modalitatea interzisă, nu are legatură cu ceea ce s-a mai discutat. S-ar putea să aibă legătură cu faptul că e posibil ca cei fotografiați nu numai să nu fi știut că erau fotografiați, dar nici măcar să nu se fi așteptat. Nimeni nu s-ar aștepta că, în timp ce face baie pe o plajă pustie de pe o insulă aflată la o distanța mare de orice alt oraș, fotografii să stea ascunși în larg, și să îi surprindă prin intermediul camerelor peformante de fotografiat. Însă pretenția de bun simț a unei persoane de a nu fi fotografiată nu reprezintă neapărat o pretenție justificată. Presa nu poate comunica întotdeauna celor pe care îi urmarește când, unde și dacă are loc urmărirea.

Publicarea fotografiei poate fi prin urmare un lucru rău, dacă modul în care a fost făcută a reprezentat un tip de hărțuire clară, persistentă și sâcâitoare a persoanei fotografiate. Un fotograf care își urmărește victima zi și noapte, oriunde s-ar duce, fără a o scăpa vreun moment din privire, fotografiindu-i fiecare mișcare, are un comportament irațional. În mod cert, un astfel de comportament ar putea reprezenta subiectul unei hotărâri judecatorești de interdicție. Realizarea propriu-zisă a fotografiei nu reprezintă în sine un lucru rău. Până la urmă, s-ar putea să fi fost unicul cadru făcut la momentul oportun. Tipul de hărțuire face ca realizarea fotografiei să fie de neacceptat.

Realizarea și publicarea fotografiei ar fi de asemenea un lucru greșit dacă ar încălca confidențialitatea. Dacă cineva intră într-o relație de confidențialitate cu o altă persoană, și oferă altor persoane informații obținute numai grație acestei relații, atunci acea persoană încalcă obligația de confidențialitate. Această obligație poate izvorâ dintr-un contract expres sau tacit. Prințesa Diana a dat în judecată pentru încălcarea confidențialitătii, când în 1993 un ziar de tip tabloid a publicat poze cu ea într-o sală de sport, poze făcute fără ca ea să știe sau să fie de acord, însă cu complicitatea patronului sălii de sport. Această lege nu a fost aplicată, însă ar fi putut fi, în cazul similar al publicării unor fotografii de către Sunday Sport în 1990, ale actorului Gorden Kaye în timp ce zacea rănit și pe jumătate conștient pe un pat de spital. Unii oameni sunt de părere că această lege ar trebui aplicată în Marea Britanie, cu scopul de a proteja încălcarea intimității. În orice caz, nu este bine să ne gândim că fiecare poză, a cărei publicări pune în discuție învadarea intimității, a fost făcută prin mijloace care încalcă confidențialitatea.

În cele din urmă, publicarea fotografiei ar putea provoca discuțiile despre caracterul moral, dacă imaginea sau limbajul ce însoțesc fotografia sunt umilitoare, ridiculizante, care stigmatizează subiectul, sau dacă publicarea acestei povești ar reprezenta o parte integrantă a unui tip de relatare cu astfel de intenție. Ne putem gândi în acest caz la faptul că o poveste este mai presus de o relatare a unui eveniment important pe marginea căruia se poate comenta. Există un punct în care hazul de necazul altora, care poate fi regretat dacă nu chiar condamnat, devine persecuție inacceptabil de vindicativă. Multe persoane au avut sentimentul că acest lucru a apărut odată cu relatarea făcută de către tabloide despre căderea în dizgrație a lui Sarah Ferguson, în 1996.

Să presupunem că fotograful din exemplul nostru nu are legatură cu niciuna dintre aceste tipuri de discuție. Dacă încă mai există ceva ce nu este în regulă la publicarea unei fotografii, atunci acel ceva este reprezentat de faptul că nu este treaba presei ce face o persoană liberă în intimitate cu un alt individ, atâta vreme cât are consimțământul acestuia. Acest aspect reprezintă de fapt noțiunea greșită de încălcare a intimității. Ceea ce urmează este o încercare de a explica acest aspect atunci când i se aduc contra-argumente cu scopul de a justifica o astfel de încălcare. Intimitatea presupune ca informațiile personale să fie secrete și nu că fie făcute publice.

Informațiile personale reprezintă acele întâmplări pe care o persoană nu dorește să le facă publice sau să le dezvăluie. Aceste fapte nu trebuie să devină propoziții scrise. Informațiile personale sunt conținute sau se pot regăsi într-o fotografie sau într-o înregistrare audio. În mod cert, există lucruri pe care o anumită persoană se straduie să le țină secrete, dar a căror publicare i-ar încânta pe alții. Unii dintre noi se feresc să-și spună vârsta, alții se rușinează. Cei mai mulți dintre noi consideră că viața sexuală și cea financiară reprezintă un domeniu privat. Această definiție a intimității, nu este singura posibilă. Intimitatea a fost definită și ca lăsare în pace, controlarea accesului la corpul și la spațiul personal al unei persoane, libertate în chestiunile personale și singurătate. Niciuna dintre aceste definiții nu este universal acceptată și fiecare este expusă la criticile familiare și contra-exemple. Cea mai evidentă și mai frecvent susținută alternativă la această definiție este cea care se referă la intimitate ca la controlul pe care îl are o persoană asupra accesului la propria persoană și la informațiile legate de ea. Un ziarist care a obținut informații personale despre mine, probabil într-o manieră complet legală, dar care nu le-a făcut publice mi-ar încălca intimitatea în accepțiunea acestei definiții, dar nu și în accepțiunea mea.

Există cel puțin trei motive pentru care prefer definiția mea în acest context. Prima este aceea că este normal să prefer o definiție „nereducționistă” a intimității, una care să nu poată fi interpretată integral în termenii altor concepte. Dacă intimității i se atribuie un interes distinct (și încălcării ei o altă greșeală) atunci nu ar trebui definită din punct de vedere al intereselor fundamentale. Definirea intimității în termeni de control asupra accesului la propria persoană, înseamnă definirea acesteia din punct de vedere al interesului de libertate mai fundamental. Dacă greșesc în menținerea controlului asupra accesului la informațiile personale, acest lucru se întâmplă din cauza faptului că dorința mea de a păstra controlul informației este încălcat.

Al doilea motiv este simplul fapt că neexploatarea pierderii controlului asupra informațiilor personale nu înseamnă o încălcare evidentă a intimității. Desigur că protecția controlului asupra informațiilor personale crește, iar pierderea acestui control se diminuează, până la nivelul la care intimitatea unei persoane este protejată. Dar ar fi o greșeală să confundăm ceea ce ar putea servi un interes cu interesul însuși. În al treilea rând, în contextul actual al discuției despre presupusa greșeală a presei, care publică anumite povești sau fotografii, se află definiția mea care surprinde cel mai bine ce se încalcă când se spune că intimitatea unei persoane a fost încălcată de către publicație.

O destăinuire a unei informații personale, poate avea drept consecință invadarea intimității conform definițiilor non-standard. Dacă, de exemplu, telefonul imi este ascultat sau sunt filmat cu camera ascunsă, pot suferi o încălcare a spațiului peronal și o pierdere a controlului la accesul acestuia. Cu toate acestea, publicarea casetelor cu înregistrări sau a filmului, ar constitui încălcarea intimității. Ceea ce consider o invadare paradigmatică a intimității este publicarea detaliilor unor circumstanțe personale ale unei persoane: că cineva este gay, că este HIV pozitiv, că are o relație extra-conjugală, se angajează într-un anumit tip de activități sexuale, are un copil nelegitim și așa mai departe. Acestea reprezintă tipul de revelații care constituie îndrăgitele povești ale presei de tip tabloid și care dau naștere conceptelor morale despre intimitatea indivizilor. Nu propun să atingem subiectul legat de ce proceduri legale sau oficiale ar fi potrivite, dacă de exemplu ar trebui să existe o lege care să protejeze intimitatea. Nici nu voi presupune că există un drept la intimitate. Momentan, voi presupune doar că fiecare individ este puternic interesat de intimitatea sa și că orice încălcare a intimității unei persoane trebuie să fie justificată prin expunerea unor motive întemeiate. Dezvăluirea picanteriilor din viața sexuală a ministrului, poate arăta efectiv ipocrizia lui, precum și nepotrivirea sa pentru o funcție înaltă. Dar dacă atragerea atenției la actele sale publice, realizează cu succes discreditarea lui, atunci secretul meținut asupra chestiunilor personale este nejustificat. Nimeni nu este atât de naiv încât să nege faptul că jurnaliștii își pot raționaliza comportamentul. Ascunderea vieții sexuale a unui politician, poate într-adevăr să ajute pentru atingerea unui anumit scop, cum ar fi dezvăluirea lui ca fiind un om mincinos sau nedemn de încredere, dar o asemenea ascundere încântă de asemenea un public dispus să plătească pentru a se delecta cu detalii legate de comportamentul sexual al altei persoane. A susține că un sfârșit grandios este garantat de o dezvăluire care are menirea de a satisface preferințele josnice ale cititorilor este un lucru ipocrit, dar nu surprinzător sau rar. O asemenea gândire se reflectă într-un mod neplăcut asupra caracterului editorilor și reporterilor, însă nu face ca publicarea unei povești să fie ilegală.

Pot spune de asemenea că putem face o distincție clară între ceea ce nu este bine la încălcarea intimității și ceea ce nu este bine la maniera în care se încalcă intimitatea. Publicarea unor informații care ar trebui să fie private este un tip de greșeală posibilă, aflarea unor informații private prin metode ilegale este un alt tip de greșeală posibilă. Deci, greșeala de a asculta telefonul pentru a înregistra o conversație între David Mellor și amanta lui sau de a fura o scrisoare de la avocatul lui Paddy Ashdown prin care se detaliază relația lui extra-conjugală poate fi separată de greșeală presupusă doar prin revelarea detaliilor care țin de aceste aspecte. În cele din urmă, voi lua drept sigură prezumția de fond în favoarea libertății presei, pentru a relata ceea ce gasesc a fi potrivit. Libertatea relevantă este atunci când cineva publică fapte pe care presa le consideră dovedite. Libertatea de a publica păreri este una dintre cele mai celebre, apărate de catre J. S. Mill în capitolul 2 al cărții sale „Despre Libertate.” În apărarea acesteia, invocă respect față de adevăr și rolul pe care o multitudine de puncte de vedere exprimate îl poate avea în asigurarea adevărului. S-ar putea spune desigur, că orice fel de adevăr poate fi atins dacă toate informațiile relevante despre acesta sunt făcute publice. În timp ce argumentul millian ar presupune că adevărul are valoare doar de dragul adevărului, se poate spune că oferirea de fapte pertinente publicului are un scop politic de valoare.

Asta înseamnă că cetățenii unui stat democratic sunt cu atât mai pregătiți să facă o judecată sănătoasă – deopotrivă în ceea ce îi privește pe ei cât și pe ceilalți – cu cât cunosc mai multe informații despre fapte relevante. Abilitatea de a face judecăți sănătoase în aceste condiții este ceea ce asigură faptul că procedurile democratice duc la rezultate politice dorite.

Oricare ar fi argumentele unei prezumții în favoarea libertății presei, ideea este că o asemenea prezumție generală există. Funcționează în favoarea activității presei, chiar înainte ca un ziar să explice motivul pentru publicarea unei povești care încalcă dreptul la intimitate. Astfel, un ziar poate susține că realizarea unei astfel de povești nu numai că a încălcat libertatea presei, dar a și ignorat finalitatea pe care o poate avea o astfel de poveste. Dacă există o prezumție care contracarează acest aspect în favoarea respectării intimitătii unei persoane aceasta va fi, presupun, una foarte puternică. Dar nu ar trebui să fie, cu siguranță, una extraordinar de puternică. Cei care apără dreptul la intimitate nu îl apără ca pe un drept absolut. Ce fel de motive pot fi date pentru a justifica încălcarea intimității unei persoane? Pot lua în considerare trei motive: (1) când cineva devine o persoană publică consecința este pierderea intimității; (2) când există un interes public dovedit, care poate fi satisfăcut prin dezvăluirea intimităților; (3) când publicul este interesat de ceea ce este privat. Primele două sunt cunoscute și de cele mai multe ori luate drept motive bune. Ultimul este folosit doar atunci când se deosebește de cel de-al doilea și este catalogat drept un motiv rău. Doresc să ofer comentarii critice despre primele două și apoi să trasez bazele pentru explicarea faptului că cel de-al treilea motiv a fost respins prea curând.

6.2 Persoanele publice – fără drept la intimitate

Citiți următorul fragment din articolul faimos, influent despre dreptul la intimitate scris de Samuel Warren și Louis Brandeis: „a publica despre un om modest, retras, care suferă din cauza dificultăților pe care la are în vorbire, sau care nu poate vorbi corect, reprezintă o încalcare gratuită, fără egal chiar a intimității sale, însă a vorbi și a comenta despre aceleași însușiri ale unui așa-zis congresman nu ar fi privit la fel.” Presupunând că ambele persoane sunt interesate să ascundă aceste dizabilități, există două moduri prin care se poate ințelege de ce un aspirant la viața politică are mai puține motive să se plângă dacă defectul său devine public. Prima explicație este acea că dificultățile sale de vorbire sau de exprimare pun la îndoiala potrivirea sa într-o funcție publică. El ar fi cel mai jalnic congresman din pricina acestor dificultăți, iar electoratul are dreptul de a cunoaște toate faptele, care îi pot determina să-și schimbe opțiunea pentru un candidat sau altul.

Al doilea mod de înțelegere a celor spuse de către Warren și Brandeis este acela că în momentul în care cineva devine o persoană publică, acest lucru are drept consecință pierderea intimității. A deveni o persoană publică presupune, schimbarea statutului respectivei persoane, asociată cu un grad mai scăzut de intimitate. În prima înțelegere a articolului se spune că orice lucru care ține de poziția publică a unei persoane încetează să mai fie complet privată; în cea de-a doua înțelegere se spune că o persoană publică este mai puțin privată doar în virtutea statutului său de persoană publică.

Voi discuta acum despre această a doua înțelegere. Mulți dintre cei care devin faimoși vorbesc – unii în semn de protest, alții pentru că așa trebuie – despre pierderea intimității ca o consecință a faimei. Este în mod evident mai greu să-ți păstrezi viața personală doar pentru tine atunci când ești o persoană publică. Ceilalți, și nu numai presa, sunt interesați să știe mai multe despre tine și viața ta, un interes care nu se manifestă și pentru cetățenii de rând. În orice caz, întrebarea este dacă ceea ce poate păstra pentru sine o persoană publică trebuie să fie păstrat doar pentru sine.

Unele argumente în favoarea lipsei de intimitate a persoanelor publice au legatură cu corectitudinea. Ideea este că este cumva adecvat și decent ca persoanele publice să nu aibă intimitate. Există o versiune generală pentru acest tip de gândire și una specifică, care are de-a face strict cu rolul publicității. Voi lua în considerare prima versiune specifică. Într-un caz din 1977 când Curtea de Apel a dat o hotărâre judecătorească de suspendare a unui fost agent de presă care a dezvăluit secrete din atribuțiile sale, unul dintre motivele acestei decizii a fost acela că „cei care caută și sunt încântați de publicitate, câtă vreme îi prezintă într-o lumină favorabilă, nu se pot plânge de încălcarea intimității în cazul în care sunt expuși într-o lumină nefavorabilă.” Dacă publicitatea negativă ar izvorâ în mod accidental din efortul de a asigura publicitatea pozitivă – o persoană se straduiește într-o anumită direcție și ajunge în alta – această afirmație nu ar stârni polemici. Totodată ar putea fi întemeiată dacă publicitatea pozitivă s-ar realiza în mod fraudulos, cum ar fi de exemplu, prin intermediul unei minciuni despre acea persoană sau prin falsă discreditare a alteia.

Însă o nedreptate a fost făcută prin încălcarea intimității. Nu este suficient de simplu să spui că a face o asemenea nedreptate este justificată prin finalizarea acestea într-un rău (publicitatea negativă) anulând binele (publicitatea pozitivă) care a fost căutat și asigurat. Gândiți-vă la afirmația: cineva care alege să poarte haine care o avantajează nu se poate plânge dacă este pusă să poarte haine care o dezavantajează. Sau cei care aleg să practice un sport care le scoate în evidență talentul nu se pot plânge dacă sunt obligați să practice un sport care le pune talentul într-o lumină nefavorabilă. Acestea nu sunt argumente convingătoare. Nici acela care spune că publicitatea pozitivă merită uneori publicitate negativă. Argumentul general este acela că pierderea intimității este prețul corect pe care o persoană celebră trebuie să îl plătescă pentru faima sa. Recompensele pentru celebritate sunt diverse – prosperitate, statut social, recunoaștere publică, putere și influență și așa mai departe – așa că unii s-ar putea întreba de ce să nu se plătească în schimb un cost, care ar însemna un grad mai scăzut de intimitate decât cel al unei persoane de rând? Este neconvingator.

Un principiu plauzibil al corectitudinii ar putea permite în mod rațional ca statutul unei persoane publice să fie dobândit în mod onest și să nu fie nevoie de o compensație. Un statut public, spre deosebire de o slujbă, un loc la facultate sau câștigarea unor alegeri nu trebuie privit ca un lucru care poate fi dobândit cu un anumit preț în fața altora care îl pierd. Faptul că publicul alege să facă pe cineva lipsit de talent celebru reprezintă șansa celui din urmă; o asemenea celebritate nu este nemeritata. Un principiu al rectificării este nepotrivit în acest context. Gândiți-vă cum ar reacționa un câștigător la o tombolă dacă i s-ar spune că norocul că a câștigat atât de mult, presupune o plată compensatorie constând într-o mare parte a câștigului său. Imaginați-vă că principiile relevante ale corectitudinii se bazează pe o înțelegere comună a ceea ce ar trebui să însemne celebritatea, o înțelegere care poate fi atinsă fără ca părțile să știe cine va fi sau va deveni faimos. În acest caz unde ar fi convenția că prețul statutului public să fie pierderea intimității? Un asemenea „contract” ar fi refuzat de către toți cei care aspiră la acest statut și ar fi extrem de frustrant pentru cei care nu au de ales în această privință, pentru cei care sunt născuți pentru celebritate sau carora celebritatea le atârnă deasura capului. Să zicem că devii o persoană publică împotriva voinței tale: ești rudă cu Primul Ministru, martor la o crimă, supraviețuitorul unui dezastru. Ești supus unor costuri nedorite atât prin ceea ce a făcut ca tu să devii celebru cât și prin acest statut public. Ți se spune că societatea înțelege acest statut pentru ca mai apoi să-ți ceară pierderea intimității. Se va pune întrebarea: cine va împărtăși această înțelegere?

6.3 Pierderea intimității ca un serviciu adus interesului public

Ideea că, din corectitudine sau prin înțelegere, statutul public aduce după sine pierderea intimității este neconvingatoare. Mult mai convingător este gândul că intimitatea unei persoane poate fi încălcată în cazul în care informația dezvăluită, deservește unui interes public dovedit. Un cod al practicii presei poate specifica condițiile diferite care pot determina un anumit grad de interes al publicului față de respectiva publicație, cum ar fi detectarea sau expunerea de crimă, protejarea sănătății publice, prevenirea înșelării publicului. Dezvăluirea oficialilor publici ca fiind corupți, foarte ineficienți, extrem de neglijenți sau necinstiți este cu sigurantă o informație de interes public, având în vedere faptul că aceste slăbiciuni se reflecta în mod direct asupra performanței de care dau dovadă în îndeplinirea atribuțiilor publice. Astfel, de exemplu, dezvăluirea că un ministru este director non-executiv cu un salariu enorm la o companie care caută în permanență să încheie contracte cu guvernul este o problemă de interes public. Însa în majoritatea cazurilor în care este încălcată intimitatea se ating probleme legate de moralitate sexuală și este mult mai dificil de observat în ce măsură este afectat interesul public prin astfel de dezvăluiri. Permiteți-mi să trec în revistă câteva argumente diferite în privința publicării detaliilor legate de comportamentul sexual nepotrivit al unui ministru – dintre care toate ar trebui să ne fie familiare într-un fel sau altul. Înainte de a face acest lucru este foarte important să se clarifice rolul pe care îl joacă un asemenea comportament sexual nepotrivit. În unele cazuri, poate fi decisiv pentru discreditarea unui politician, faptul că acest comportament sexual nepotrivit este ilegal, cum ar fi sexul cu minorii. Astfel un asemenea comportament poate cuprinde alte slăbiciuni, chiar și mai serioase. David Mellor a fost probabil forțat să demisioneze în 1992 nu neapărat din cauza relației extra-conjugale pe care a avut-o cu Antonia de Sancha, dar mai ales din cauza dezvăluirii pe care le-a facut ulterior, cum că a petrecut o vacanță pe seama Monei Bauwens, al cărei tată era fondatorul Organizației Palestiniene Liberale. Care este motivul pentru care s-ar putea gândi cineva că dezvăluirea comportamentului sexual nepotrivit al unei persoane poate deservi interesului public? În primul rând, există gândirea că un caracter imoral privat face ca o persoană să nu fie potrivită să ocupe o funcție publică. O persoană adulteră nu este potrivit să fie Ministru al Coroanei din simplu motiv că adulterul este greșit, iar calificarea pentru o funcție publică presupune un caracter moral fără pată. Această gândire are o rezonanță victoriană fermecatoare și este la fel de departe de realitate ca și acea perioadă de noi. Am putea ridica mult standardele funcțiilor publice, dar nu suficient de mult pentru a le pretinde oficialilor noștri sa fie îngeri.

În al doilea rând, am putea susține că persoana adulteră este ipocrită. Poate fi. A poza în public ca familist și a apara valorile familiei ca strategie electorală, în timp ce te distrezi cu o amantă în intimitate este un lucru ipocrit. Dar cât este de important să știm dacă ministrul nostru este ipocrit? Există puține motive, sau chiar deloc, să considerăm că este ipocrit în toate privințele, în special în cele care privesc îndeplinirea datoriilor sale. În plus, importanța ipocriziei sale în această privință este diminuată de gândul, pe care cu siguranță îl împărtășește cea mai mare parte din noi, că foarte puțini sunt cei care respectă idealurile proclamate în acest domeniu al vieții.

Există un tip periculos de ipocrizie. Gândiți-vă că Smith este în poziția în care poate influența măsurile în ceea ce privește comportamentul consensual privat al cetățenilor. Mai departe, închipuiți-vă că felul în care alege să influențeze această măsură în mod public contravine propriilor sale opțiuni și comportamente. Atunci se poate spune că acțiunile sale publice îi deranjează pe cei cu care el împărtășește de fapt un interes comun. Cei care împărtășesc același interes cu el pot privi, pe bună dreptate, ipocrizia lui ca fiind dăunătoare și demnă de a fi dezvăluită. Cel mai relevant exemplu al unei astfel de gândiri se regasește în convingerile apartenenților la grupul Outrage, care încearcă să-i scoată la iveală pe acei politicieni și clerici care le contrazic (și le trădează), prin faptele și mărturisirile lor publice, identitatea lor personală homosexuală.

Un al treilea argument îl reprezintă faptul că un bărbat care își minte soția își va dezamăgi și țara; un bărbat care își încalcă jurămintele făcute la căsătorie le va încălca și pe cele ale îndatoririlor. Tatăl vitreg al lui David Mellor l-a atacat în public pe canalele de media cu afirmația: „ Dacă ne va înșela fata, va înșela țara.” Dacă este un mincinos și un trădător în toate domeniile acest lucru va fi dovedit. Nimic din firea disimulării umane nu dezvăluie persoana adulteră, prin simpla virtute a adulterului, ca fiind mai puțin demnă de încredere sau pe care sa te poți baza mai puțin în general. Majoritatea oamenilor remarcă diferența – din punct de vedere moral și motivațional – dintre o trădare personală și o trădare publică. Sigur că unele persoane pot fi prezentate ca fiind nedemne de încredere pentru felul în care a condus o afacere sau în care s-a gândit să o ascundă. De exemplu Cecil Parkinson, în octombrie 1983, a fost afectat fatal de faptul că și-a încălcat promisiunea de a divorța de soția sa pentru a se căsători cu amanta lui, Sarah Keays. Poate ar fi supraviețuit dezvăluirii adulterului pe care îl comisese, însă faptul că nu și-a putut duce la bun sfârșit promisiunea a pus temeliile eșecului său. Chiar și așa, un om poate fi lipsit de onoare în afaceri, în prietenii și în multe alte domenii, dar numai în iubire nu.

Cel de-al patrulea tip de gândire este faptul că un ministru adulterin, este distras de la responsabilitățile sale, de către actul de adulter pe care îl comite sau este mai puțin capabil să performeze ca urmare a relației sale. S-ar putea să fie adevărat. Dar ar putea fi astfel și din cauza faptului că este un familist conștiincios, sau pentru că joacă golf, citește sau are o mie și una de alte activități private. Susținerea unui asemenea motiv ca reprezentând un motiv de bază pentru publicarea imoralității personale induce ideea disperată a unei raționalizări de auto-satisfacere.

6.4 Bârfa și interesul public

Pot exista anumite informații personale care, dacă sunt dezvăluite, servesc unui anumit interes public, dar cele mai multe motive pentru care se crede că acest comportament sexual privat al unor persoane publice reprezintă o astfel de informație, sunt tendențioase. Acest lucru ne duce la al treilea motiv care ar putea determina încălcarea intimității unei anumite persoane. Acest lucru se întâmplă întrucât publicul este interesat de cunoaștere – nu pentru că ar exista un interes public în a cunoaște, ci doar pentru că multor oameni le-ar plăcea să cunoască și sunt încântați de cunoaștere. În mod normal se face o distincție între o poveste care se află în interesul publicului și o poveste care interesează publicul, iar cel din urmă este clasificat rapid ca un motiv bun pentru a fi publicat. Din punctul meu de vedere această distincție și clasificare este pripită. Nu vreau să spun că nu există nici o deosebire și că interesul publicului de a ști ceva reprezintă într-adevăr un interes public de a ști acel lucru. Este mai degrabă vorba despre faptul că s-ar putea ca interesul societății de a cunoaște anumite aspecte ale vieții personale, ale persoanelor publice, să aibă valoare și drept urmare, într-un fel ignorat până acum, să ajute la definirea spațiului moral în care operează presa. Nu este vorba despre faptul că o presupunere în favoarea intimității individuale poate fi combătută doar demonstrând prin cazuri concrete faptul că, intimitatea unei persoane deservește unui anumit interes public. Este vorba despre faptul că o regulă generală a intimității este creată și constrânsă, într-o primă instanță și la un prim nivel, de o regulă generală contradictorie a unui interes social în cunoaștere. Cel mai bun mod de apreciere a acestui lucru este de a privi jurnalismul ca pe o bârfă printată.

Diferențele între a te apleca peste gard pentru a șopti despre indecențele vecinului și publicarea acestora pe prima pagină a unui ziar popular sunt numeroase. Una, aparent trivială însă importantă pentru curțile americane, este că bârfa printată este scrisă, iar bârfa de cartier este orală. Alta este masura cunoașterii ulterioare. Bârfa de cartier, asemenea unui secret, este caracterizată în mod normal prin faptul că este spusă unei singure persoane, dar având convingerea că informația va fi transmisă mai departe. Informația de pe prima pagină a unui ziar se răspândește mult mai repede și ajunge la un număr mare de persoane. Urmarea este că nu se poate ca din subiectul bârfei printate să nu înteleagă că treburile lui personale au devenit publice. În cazul bârfei de cartier este posibil ca toată lumea să aibă cunoștintă de ceva fără ca tu să știi că ei au cunoștință de acel lucru. Totuși, o altă diferență o reprezintă faptul că vecinii sunt mult mai puțin precauți referitor la legile calomniei sau defăimării. Bârfa din ziare este, în mod normal, mult mai documentată și este mult mai posibil ca aceasta să fie adevarată, deși intenția sa nu este mai puțin malițioasă. În cele din urmă, mai este diferența că ziarele bârfesc pentru noi. În cartier noi suntem agenții transmiterii ei. Diferența este moderată dacă ne gândim că ziarele vând pe baza acestor povești pe care publicul vrea să le audă. Din poziția de cititori nu putem lansa bârfa, însă avem rolul nostru în declanșarea ei.

Diferențele nu sunt atât de mari încât să ascundă faptul că expunerea jurnalistică a vieților personale este un soi de bârfă – și din această cauză este considerată dezagreabilă. Totuși o cercetare mai atentă a bârfei aduce o lumină diferită asupra moralității ei. Mai întâi, gândiți-vă la două tipuri de motive care ar putea determina pe cineva să considere bârfa dezagreabilă: motivele celor care bârfesc și efectele bârfei asupra victimelor. Bârfa în sine este „nefolositoare”, este lipsită de scop și de efort, singurul ei motiv fiind plăcerea pe care o provoacă. Desigur, poate fi plină de bucurie, plină de haz de necazul altuia sau vicioasă; poate fi folosită în scopuri de manipulare cum ar fi șantajul sau stigmatizarea victimelor sale. Dar la fel poate fi orice fel de discuție care privește alte persoane și tocmai aceste caracteristici întâmplătoare ale bârfei sunt cele care fac ca barfa să fie neplăcută. Bârfa îi poate afecta pe cei ale căror fapte private îi expun unei cercetări minuțioase publice. Dar țineți seama că bârfa, la fel ca orice discuție despre alții, poate fi blamată pentru falsă defăimare a celor la care se referă. A spune că suntem interesați să ne păstrăm private viețile personale și că suntem afectați când nu se întâmplă astfel înseamnă de fapt a spune că suntem interesați de intimitatea noastră. Subiectul pus în discuție este că asta nu presupune ca societatea să nu aibă de asemenea un interes diferit de a ști ce doresc oamenii să țină privat. În cele din urmă ar trebui să fie evident faptul că niște practici generale ar putea avea efecte nocive asupra unor persoane implicate și ar putea fi motivată (întotdeauna, câteodată) de caracterul vicios, dar s-ar putea de asemenea sa fie un lucru bun per ansamblu.

Bârfa nu ar trebui catalogată fără ezitare din cauza motivelor greșite. Ar fi de asemenea o greșeală să ignorăm posibilele scopuri sociale valoroase pe care le asigură bârfa. Voi face un scurt rezumat a trei astfel de scopuri – strict legate unul de celalalt – care au fost consemnate în studiile antropologice ale bârfei. Primul este acela că bârfa joaca un anumit rol în definirea unei comunități și menținerea unității acesteia. Despre cine bârfește cineva și cu cine, este una dintre modalitățile în care apartenenții unui grup se diferențiază de ceilalți. Învățarea regulilor bârfei, reținerea esențialului din bârfele anterioare reprezintă modalitatea prin care cineva se poate iniția într-un grup. Al doilea și poate cel mai important scop pe care îl poate avea barfa are de-a face cu valorile comune ale societații în care este făcută. Bârfa are un comportament evaluabil pe baza acestor valori și are un asemenea comportament deoarece este evaluabil. Bârfa este o modalitate de testare sau de repetare a acestor valori prin expunerea unui comportament pe care acestea par să le interzică. Aceste valori și prin urmare și identitatea si unitatea grupului care le practică, pot fi reafirmate prin bârfă. În cele din urmă, bârfa expune răufăcătorul rușinii și ridicolului pulic și prin urmare funcționează ca o piedică pentru o asemenea răufacere.

Cel de-al treilea scop al bârfei este unul egalitar. Bârfa clarifică pretențiile statutului public; poate expune caracterul de oameni obișnuiți al celebrităților, ilustrându-le că având aceeași capacitate de a evita aceleași eșecuri pe care și noi le întâlnim. Există un anumit misticism în jurul oamenilor bogați și celebri, de unde și impresia că lucrurile lumești – atât în ceea ce privește neajunsurile cât și în ceea ce privește realizările – par nepotrivite pentru ei. Bârfa este o testare a acestui misticism. O observație frecventă este aceea că poznele „tinerelor alteți” pe care presa populară le-a înregistrat au reușit să îndepărteze orice urmă de aură pe care a posedat-o vreodată familia roială britanică. Conform comentariilor simpatizanților monarhiști, acea aură poate fi susținută la nevoie prin construirea unui perete artificial în jurul activităților regale.

Este la fel de adevărat faptul că aspectele intime și personale din viața oamenilor sunt mai relevante în ceea ce privește adevăratul lor caracter, decât comportamentul lor public. Expunerea unor asemenea aspecte – ceea ce doar bârfa poate să facă – aduce în acest caz lumină asupra firii naturale ale celor pe care faima și statutul public îi poate reprezenta în moduri diferite și greșite. Nu este vorba pur și simplu de faptul că celebritățile sunt asemeni nouă și că este important să știm asta; este vorba despre faptul că celebritatea poate sugera altceva, iar bârfa poate combate în mod eficient acest lucru. Când spun că bârfa deservește acestor scopuri sociale, nu ignor faptul că și aceste scopuri la rândul lor trebuie dovedite și nu doar asumate ca având o anumită valoare. Respectul față de cei bogați și faimoși poate fi considerat ca fiind o trăsătură demnă de stimă a societății; o demistificare egalitară a adevăratei lor firi poate parea distructivă din punct de vedere social. Se poate spune că moralismul bârfei este ceea ce o face neatragatoare și se poate de asemenea să fim de acord cu Oscar Wilde când spune că în timp ce „bârfa este încântătoare….scandalul este o bârfă pe care moralitatea o face plictisitoare”. Se poate spune că este periculos să presupunem că o comunitate împărtășește același set de valori; că tot ceea ce este impus sau afirmat, cum ar fi un set de valori, va fi automat dezaprobat din cauza faptului că este periculos de conservator. Asemenea comentarii se pot face și este indicat să fie făcute.

Însă ceea ce urmeaza trebuie de asemenea să fie pus. În primul rând, faptul că bârfa ca instrument social de valoare este adesea ignorată. Ceea ce s-a spus până acum are intenția de a arăta că cel puțin așa ar trebui. În al doilea rând, mesagerul nu ar trebui împușcat pentru că a transmis un mesaj neplăcut. Problemele care vin odată cu creșterea nivelului de trai printr-o serie de valori – comune, dezbătute sau inexistente – nu ar trebui puse pe seama mediului, bârfei, în care aceste valori pot fi comunicate în mod public. Este într-adevăr în favoarea bârfei faptul că aduce în vizorul public lumina în care pretinde să trăiască societatea. O consecință importantă a acestui lucru este faptul că ne putem da seama de adevărata valoare a valorilor noastre. În mod corect sau nu ne putem aștepta, de exemplu, că persoanele noastre publice să exemplifice prin propriul lor comportament standardele de conduită după care credem că încearcă să se ghideze comunitatea noastră. Realizând că ei nu se mai pot ghida după aceste idealuri mai mult decat noi ne poate face să credem că aceste valori ale noastre sunt greșite. Ne putem gândi, desigur, că standardele din viața publică sunt în declin (și pe bună dreptate putem crede asta). Însă ne putem gândi de asemenea că aceste standarde au fost impuse atât de sus încât în mod inevitabil nu le vom atinge, chiar și dacă avem modele publice de virtute. O asemenea gândire, alimentată de bârfă, va avea rolul său într-o discuție inestimabilă despre ceea ce ar trebui să fie valorile comunității noastre.

În orice caz, pare incredibil de adevărat faptul că o obsesie anume privitoare la comportamentul sexual al persoanelor publice dezvăluie o curiozitate exagerată caracteristică puritanismului britanic, o combinație problematică și nesănătoasă de fascinație cu repulsie la activitatea sexuală. Relatarea exagerată a comportamentului sexual privat pare să facă pe plac celor care își doresc să facă pe lupii moraliști. Așa cum au observat foarte mulți comentatori, obsesia britanică legată de comportamentul sexual al personalităților lor contrastează într-un mod nefavorabil cu indiferență europenilor.

6.5. Concluzie

Până acum, nu a existat nimic care să dovedească faptul că există anumite circumstanțe în care ar fi justificabilă încălcarea intimității unei persoane de către presă, sau care ar putea fi aceste circumstanțe. Nu s-a spus nimic despre valoarea intimității noastre pentru noi și despre motivele ei. Atenția s-a focusat asupra trecerii în revistă a anumitor argumente care ar putea fi folosite pentru a crede că intimitatea poate fi încălcată în mod justificat. Concluziile sunt cele care urmează. Nu suntem îndreptățiți să credem că o persoană își pierde intimitatea în virtutea faptului că a devenit o persoană publică. Interesul public poate fi satisfăcut prin dezvăluirea comportamentului privat al unei persoane publice. Dar când dezvăluirile au de-a face cu chestiuni care țin de viața sexuală a persoanei publice, argumentele justificatoare sunt inutile și adesea neconvingătoare. Mai interesant de atât este faptul că interesul publicului de a ști ce fac persoanele publice în viața personală – interes pe care îl satisface bârfa – nu ar trebui îndepărtat pentru că nu are valoare morală. Un asemenea interes public nu este un legal în adevaratul sens al cuvântului. Mai degrabâ, bârfa formează un grup în care ne putem afirma identitatea ca o comunitate, ne putem asigura că orice poate avea un comportament nepotrivit și putem explora forța convențiilor noastre morale care determină ceea ce este și ceea ce nu este un comportament nepotrivit. Că nu este suficient să demonstrezi că interesul publicului aduce după sine încălcarea intimității. Se poate demonstra doar faptul că există o dimensiune mai îndepărtată – care a fost neglijată pe nedrept – a spațiului moral în care sunt evaluate astfel de încălcări.

În acest caz este surprinzător faptul că interesul publicului pentru comportamentul persoanelor publice este un motiv pentru tot soiul de dezvăluiri. Mai degrabă un asemenea interes deservește unui anumit scop normativ social – amintindu-ne că suntem cu toții foarte asemănători în ceea ce privește chestiunile personale și îndemnând la o reflectare colectivă asupra standardelor pe care pretindem că le împărtășim și după care trăim. Și acest lucru la rândul lui îndeamnă la un ultim gând. Cu cât o comunitate este mai încrezătoare în standardele după care se așteaptă să trăiască membrii săi – fie ei persoane de rând sau persoane publice – și cu cât este mai sigur că oricine, celebru sau nu, poate la fel de bine să nu atingă aceste standarde, cu atât mai puțin canalele media ale comunității se vor simți presate să vină în întâmpinarea dorințelor publicului de a afla ce fac personalițățile în viața privată. Se poate spune că aceasta este o lecție care poate fi învățată prin compararea presei britanice cu altele.

7. Dincolo de Calcutt: Protecția legală și extra-legală a intereselor personale în Anglia si Wales

Ian Cram

7.1. Introducere

În aprilie 1989, în ciuda unui interes parlamentar și public în creștere, în ceea ce privește amestecul nejustificat al presei (în special a unor ziare de tip tabloid) în viața personală a oamenilor, guvernul conservator a anunțat stabilirea unei “Anchete privind chestiunile private și alte lucruri asociate cu acestea”, care urma să fie condusă de David Calcutt QC. Această anchetă urma să se limiteze la examinarea amestecurilor mediei printului și la compatibilitatea remediilor pentru amestecul presei. În timpul deliberărilor, ancheta a fost prezentată cu un exemplu clar a tipului de comportament care a dat naștere preocupării: a apărut când un jurnalist și un fotograf de la Sunday Sport a reușit să intre în camera de spital în care Gorden Kaye – un actor foarte cunoscut – se recupera după ce suferise mai multe leziuni la cap în urma unui accident de mașină. Domnul Kaye a fost aparent de acord să stea de vorbă cu jurnalistul și să fie fotografiat. Probele medicale ulterioare au demonstrat caă dl Kaye nu ar fi putut să-și dea acordul deplin, pentru a fi intervievat și fotografiat. În acțiunea legală declanșată ulterior pentru a opri publicarea afirmațiilor făcute de către reclamant și a pozelor, Lord Justice Bingham a spus că:

„ziarul a avut un comportament monstruos de încălcare a intimității domnului Kaye….Dacă există vreun moment în care o persoană trebuie lasată în pace de ceilalți, fără a se urmări vreun interes public, cu siguranță este acel moment în care zace pe un pat de spital, fiind pe jumătatea deplinătății facultăților mentale. Această încălcare a intimității stă la baza plângerii formulate de către reclamant. Totuși, doar această încălcare, oricât ar fi de flagrantă, nu îi asigură liniștea, având în vedere legea engleză.”

Chiar dacă dl Kaye a reușit să oprească publicarea articolului în alte țări, Lord Justice Bingham a spus că spera ca ancheta care se afla atunci în desfășurare să reușească să stabilească o modalitate mai bună de protejare a intimității. Ancheta privind chestiunile private și alte lucruri asociate cu acestea (pe care o vom numi de acum înainte Calcutt I), care a urmat în iunie 1990, a facut mai multe propuneri care, deși au fost mult timp ignorate de catre Marele Guvern, au servit, conform propriilor declarații ale guvernului, la “stabilerea unui cadru de discuție pentru reglementarea presei și pentru intimitate, începând din acel moment.” În ianuarie 1993, a fost publicat un articol al auto-reglementării făcută în mod voluntar de către media printului, condusă de (proaspăt înnobilatul) Sir David Calcutt QC. Articolul, intitulat “Trecere în revistă a auto-reglementării presei” a dezbătut dacă recomandarea făcută de Calcutt I – crearea Comisiei de Plângeri despre Presă – a fost eficientă. La scurt timp după aceea au apărut și alte contribuții cu privire la discuția referitoare la intimitate. În iulie 1993 a fost publicat un ziar de consultație, de către Cabinetul Cancelarului Lordului împreună cu Biroul Scoțian, intitulat ”Violarea intimității.” Doi ani mai târziu, a fost publicat și răspunsul guvernului, “Intimitatea și amestecul presei.” Articolul are ca punct de plecare natura treptată a protecției legale a intimității, care a fost considerată în Calcutt I necorespunzătoare. Apoi ia în considerare recomandările din Calcutt I, de a rectifica măsurile și răspunsul Marelui Guvern. Se va spune că, dată fiind lipsa dorinței politice de a crea un drept direct, impus de către curte, atenția ar trebui îndreptată, cel puțin pe termen scurt, pe utilitatea sau altfel spus pe formele non-legale de protejare precum cele întâlnite în codurile de practica media. În concluzie, va fi luat în considerare nivelul de protecție oferit de către Convenția Europeană a Drepturilor Omului și a Libertății Fundamentale. Angajamentul următorului Guvern al Muncii de a integra convenția într-o lege domestică, înseamnă că acest lucru s-ar putea dovedi a fi calea cea mai ușoară pentru protejarea intimitătii. În orice caz, pentru început trebuie să se stabilească de ce este importantă intimitatea.

7.2. Importanța intimității

Este evident că din punct de vedere al gândirii liberale, protejarea libertății indivizilor are o importanță considerabilă. Ideea de a le oferi oamenilor condițiile necesare pentru a-și asigura standardele propriului lor tip de viață – ideea de intimitate sau o sferă protectoare a vieții private prin care individul nu interferează cu ceilalți și prin care el poate determina cine poate avea acces (și în ce circumstanțe) la informația personală – pare a fi un mod inutil de a promova autonomia și prin urmare condițiile necesare pentru prosperitatea umană. Poziția inversă, în care individul are un control mic sau nu are nici un control asupra dezvăluirilor de informații personale, poate diminua perspectivele de a intra într-o relație semnificativă cu ceilalți și de a fi o parte integrantă a vieții în comunitate. Desigur că ar fi greșit să considerăm că intimitatea este o valoare absolută. Ar putea fi necesar, de exemplu, așa cum ne spune și Feldman, să interfereze cu drepturile la intimitate ale părinților pentru a proteja drepturile copiilor lor, de a fi feriți de abuzuri.

7.3. Protecția legală a intereselor personale

Este binecunoscut faptul că legea statului englez nu asigură nici o protecție generală în ceea ce privește dezvăluirile de informatii personale, în sensul de drept la intimitate. Oricine dorește să prevină o asemenea dezvăluire trebuie să își argumenteze dorința pornind de la alte aspecte recunoscute, cum ar fi defăimarea, neplăcerea, confidențialitatea, etc. Aceste două forme indirecte de protejare a intimității se pot împărți în două mari categorii: recursuri criminale și recursuri civile. Scopul recursurilor importante din fiecare categorie în parte vor fi descrise pe scurt în cele ce urmează.

7.3.1. Recursurile criminale

La o primă vedere, tipul de recursuri care țin de legislația criminală nu par a fi foarte folositoare în contextul intimității, de vreme ce principala lor preocupare o constituie pedepsirea anumitor comportamente de către stat, mai degrabă decât prevenirea dezvăluirii de informații. Un articol recent care are legătură cu acest subiect nu face nici o referire la legislația criminală, nu observă astfel în mod justificat rolul important pe care îl are subiectul în reglarea comportamentului mijloacelor de comunicare, în încercarea de a obține informații pentru publicație. O privire scurtă la legislația criminală dezvăluie faptul că următorul comportament poate fi sancționat penal: interceptarea intenționată a corespondenței sau a sistemului public de telecomunicații; “privirea și încercuirea” unui loc (sau a împrejurimilor acestuia) unde o persoană locuiește sau se află întâmplător; urmărirea unui comportament care să ajute la hărțuirea altei persoane și care să poată fi recunoscut ca atare. Cei implicați în “învălmășeala media” pot fi teoretic acuzați de o mulțime de lucruri care au legatură cu utilizarea irațională a drumului către succes, cum ar fi atacul statutar al blocării intenționate a acestui drum și neplăcerea publică cauzată de legislația obișnuită.

7.3.2. Recursurile civile

Din perspectiva unei victime a amestecului presei, acest tip de recursuri este, într-o primă fază, mai atractiv din două motive. În primul rând, încălcarea oricărui drept în legislația civilă dă în mod normal dreptul părții vătămate să ceară despăgubiri de la partea vătămătoare (pârât). În al doilea rând, în anumite condiții Curtea poate emite o hotărâre de menținere a deciziei înainte de proces, pentru a împiedica pârâtul să publice materialele. Mai departe va fi făcută o evidențiere clară a fiecărui recurs legislativ civil important care ar putea permite o măsură de protecție pentru intimitatea indivizilor.

Abuzul:Dacă un pârât intră sau rămâne pe proprietatea unei persoane contrar dorinței reclamantului, care este unicul proprietar al respectivului teren, se va deschide o acțiune de abuz. Recursul nu se aplică însă în cazuri ca cele ale lui Gorden Kaye, unde persoana a cărei intimitate este expusă, nu este unicul proprietar al terenului. De asemenea, nu se aplică dacă, având în vedere că ne aflăm în era aparatelor foto performante, persoanei i se fac poze dintr-un punct avantajos, aflat în exteriorul proprietății sale. Un aspect pozitiv al acțiunii de abuz este acela că, spre deosebire de nedreptate, despre care vom discuta în cele ce urmează, reclamantul nu trebuie să facă dovada că a avut de suferit de pe urma unui abuz.

Nedreptatea: Atunci când comportamentul pârâtului îl deranjează pe reclamantul care se află pe proprietatea sa și când reclamantul poate să dovedească acest lucru, se poate deschide o acțiune de nedreptate. Pentru ca recursul să poata avea loc, este necesar ca pârâtul să aibă un comportament neîntrerupt. Dacă o singură fotografie făcută nu ar cântări foarte mult la o astfel de decizie, supravegherea aeriană continuă și fotografierea fiecărei activități a reclamantului cu siguranță o poate face.

Defăimarea și dezinformarea malițioasă: O afirmație defăimătoare a fost definită ca fiind acea afirmație care micșorează stima, pe care o au cetățenii bine-intenționați față de păgubit sau care îi determină pe aceștia să se fereasca de el, să-l evite sau chiar să-l excludă. Pârâtul se poate apăra însă, dacă afirmația a fost una adevărată, sau dacă a fost făcută ca un comentariu sincer la o chestiune de interes public. O altă metodă de apărare se poate aplica dacă afirmația are imunitate absolută (astfel afirmația putând fi făcută chiar dacă este răutăcioasă) sau imunitate calificată (imunitatea se pierde pe baza dovezii de intenție malițioasă). Exemple de imunitate absolută includ discursuri și afirmații făcute în timpul acțiunilor parlamentare și judecătorești. Imunitatea calificată este legată de articolele ziariștilor referitoare la faptele parlamentare. Lăsând la o parte faptul că ajutorul legal nu se aplica în cazurile de defăimare, cel mai mare defect al acestor recursuri este acela că nu oferă nici o protecție legată de publicarea (reală sau amenințătoare) a informațiilor adevărate depre reclamant. În plus, este puțin probabil ca o hotărâre judecătorească de menținere a deciziei să garanteze împiedicarea publicării înainte de terminarea procesului, dacă pârâtul se justifică printr-o pledoarie, prin care arată că afirmația sa beneficiază de unul dintre cazurile de mai sus: a fost un comentariu sincer sau are imunitate. În orice caz, dacă reclamantul reușește să câstige procesul, prejudiciile aduse de jurați vor fi recuperabile. Pe de altă parte, s-a demonstrat recent că o acțiune asemănătoare pentru dezinformarea malițioasă are numeroase avantaje față de defăimare, deși s-ar putea spune că este mai degrabă o armă de rezervă împotriva încălcării intimității. Elementele acestui prejudiciu civil sunt acelea că pârâtul a publicat informații false și malițioase cu privire la reclamant, care l-au afectat pe cel din urmă. Se poate oferi spijin legal pentru partea litigantă în cazul unei asemenea afirmații. Publicarea poate fi stopată prin emiterea unei hotărâri de menținere a deciziei, dacă reclamantul poate demonstra că ceea ce dorește să publice pârâtul este în mod evident fals. Însemnătatea dezinformării malițioase pentru persoanele aflate în vizorul public a fost demonstrată în cazul Kaye vs. Robertson, despre care s-a discutat mai devreme. Atunci, Gorden Kaye a putut obține o hotărâre de menținere a deciziei, împiedicând publicarea materialului în respectivul articol, în care se susținea în mod fals, faptul că el și-a dat acordul pentru a fi intervievat și fotografiat. Nici un jurat nu ar fi putut crede faptul că se dăduse un asemenea acord. Curtea s-a gândit care ar fi fost poziția dlui Kaye dacă nu s-ar fi emis acea hotărâre și s-ar fi publicat acel articol în Sunday Sport, în care s-ar fi relatat faptul că reclamantul și-ar fi dat deja acordul pentru aceasta. Un asemenea comportament ar fi constituit o dezinformare malițioasa pentru care dl Kaye ar fi putut obține daune. Dreptul la daune a apărut ca urmare a faptului că reclamantul ar fi suferit daune financiare dacă ar fi apărut articolul din Sunday Sport. Până la urmă, povestea dlui Kaye era una pentru care alte ziare ar fi plătit bani grei, pentru a avea exclusivitate. Calcutt I, care a introdus această regulă, aprecia că această acțiune nu are nici o valoare pentru persoanele de rând, de vreme ce puține persoane ar putea reuși să beneficieze de acest tip de daune de care a putut beneficia Gorden Kaye. Există un incovenient serios și anume acela că, la fel ca și defăimarea, acțiunea poate exista doar dacă afirmația este falsă.

Confidențialitatea: Din ce în ce mai mult, avocații practicieni sunt în căutare de acțiuni de încălcare a confidențialității pentru a oferi protecția intereselor private. În afara situațiilor în care confidențialitatea este asigurată printr-un contract (ca în cazul contextului comercial), pentru a învinui de încălcarea confidențialității, reclamantul trebuie mai întâi de toate, să facă dovada faptului că informația sau materialul are calitatea necesară pentru a fi considerat confidențial. Astfel, în contextul informațiilor personale, informația privind viața sexuală a unei persoane poate fi protejată de legea confidențialității. În al doilea rând, informația trebuie mărturisită în circumstanțe care implică obligația de confidențialitate. Aceasta poate aparea în cazul în care există o relație anterioară, cum ar fi cea dintre angajați și angajatori, doctori și pacienți, bănci și clienți. Pe de altă parte, obligația de confidențialitate poate apărea în mai multe cazuri în care informația este dezvăluită altei persoane, pe baza înțelegerii că aceasta va fi păstrată secretă. În cazul în care mărturisirea făcută confidentului este transmisă unei terțe părti, aceasta din urmă de asemenea, nu poate face publică informația. În cele din urmă, trebuie ca informația să fie folosită în mod neautorizat și să îl afecteze grav pe reclamant. Este de asemenea de reținut faptul că decizia de menținere a deciziei pentru împiedicarea publicării se aplică și în cazul acțiunilor de confidențialitate.

În cazurile în care elementele de obligație a confidențialității subliniate mai sus sunt prezente, pârâtul poate profita de apărarea interesului public sau poate susține că informația era deja publică. Apararea interesului public funcționează pentru a ignora obligația de confidențialitate atunci când există doar o cauză sau o scuză pentru dezvăluirea informației, cum ar fi dezvăluirea informațiilor despre o așa-zisă acțiune criminală, politiștilor. Însă, fiind un surogat al legii intimității, acțiunea de încălcare a confidențialității nu este lipsită de dificultăți. Despre acestea s-a vorbit mai pe larg în altă parte. Cea mai mare problemă este aceea că nu se știe dacă lipsa unei relații de confidențialitate între cel care dorește să mențină private anumite informații și jurnalistul care intră în posesia lor pe furiș (prin supraveghere sau trăgând cu urechea) este fatală pentru o asemenea acțiune. Dacă o asemenea relație nu este necesară și doar în virtutea naturii informației îi revine o datorie de confidentialitate, atunci există un adevarat obstacol, deși, în acest caz, diverse întrebări legate de scopul apărării interesului public vor preocupa Curtea. Faptul că judecătorii par încântați de dezvoltarea legii în această direcție, se pare că i se datorează hotărârii recente a Înaltei Curți în cazul Hellewell v. Chief Constable of Derbyshire. În acest caz, judecatorul Laws a hotărît că atunci când cineva face poze cu un aparat foto performant de la distanța altei persoane care are o preocupare privată în acel moment și care nu și-a dat acordul de a fi fotografiat, cel fotografiat să poată intenta un proces de încălcare a confidențialității, apărându-se ca în orice alt caz.

Declarațiile Curții: Legislația engleză este conștientă de răul pe care l-ar putea face copiilor și tinerilor, publicarea detaliilor acțiunilor judecătorești în care aceștia sunt implicați ca martori, victime sau acuzați. Diverse legi reglementează declarațiile pe care Curtea le face către agențiile de comunicare referitoare la acțiunile care implică copii, creând excepții de la regula generală Scott v. Scott, prin care se spune că dreptatea se face în public. În cazul acțiunilor judecatorești cu tineri, este interzisă publicarea materialelor (inclusive fotografice) care pot duce la identificarea copilului implicat în această acțiune. Această interdicție se poate ridica numai dacă în acest fel se evită o nedreptate la adresa copilului sau tânărului. Pe de altă parte, dacă un tânăr apare în calitate de martor sau de pârât înaintea unei Curți pentru adulți, Curtea are dreptul de a hotărâ dacă va proteja sau nu identitatea tânărului implicat. În cazul adulților, protecția indirectă a unui interes privat, a apărut atât prin interdicția de a identifica persoanele care pretind că au fost victimele unor agresiuni sexuale, cât și prin acordarea de ordine de menținere a anonimatului de către judecatori. Măsura din urmă a fost luată pentru a-i încuraja pe martorii de crime și incluzâmd cazurile în care este necesară protejarea identității a unui informator de poliție și a martorilor de sex feminin în cazuri de pornografie sau proxenetism. În ambele cazuri, este important de realizat că adevăratul motiv al garanției de anonimat, nu este legat de confortul martorilor, ci mai degrabă de interesele pe termen lung ale urmăririi penale ale delicvenților.

7.4. Calcutt I si II: propuneri pentru reformă

Calcutt I a concluzionat că protejarea intimității în legea domestică s-ar îmbunătăți printr-o combinație de noi infracțiuni ale legilor criminale și printr-o auto-reglementare mai eficientă a presei. Introducerea unui nou recurs la legea civilă a fost amânat pentru a mai da o ultimă șansă îmbunătățirii sistemului de auto-reglementare. Trei noi infracțiuni criminale au fost propuse în Calcutt I pentru a împiedica amestecul psihic al presei. Acestea au fost (1) accesul pe o proprietate privată fără permisiune cu intenția de a obține informații personale pentru publicația sa; (2) amplasarea unui obiectiv de supraveghere pe o proprietate privată fără permisiune, cu intenția de a obține informații personale pentru publicația sa; (3) a fotografia sau a înregistra vocea unei persoane care se află pe o proprietate privată fără permisiune în interesul publicației sale și cu scopul ca persoana să poata fi identificată. În apărarea oricărei infracțiuni mai sus menționate poate veni faptul că actul de intruziune să fi fost făcut cu scopul de a preveni, detecta ori expune comiterea unei crime; sau orice alt comportament anti-social important; sau pentru a proteja sănătatea ori securitatea publică.

În ceea ce privește sistemul îmbunătățit al auto-reglementării, o nouă organizație – Comisia de Plângeri despre Presă (CPP) – a fost propusă pentru a considera inter alia dacă ziarele sau revistele au comis încălcări nepermise ale intimității prin intermediul materialelor publicate sau prin modul în care au obținut aceste materiale. Aceasta și alte norme de etică jurnalistică urmau să fie trecute într-un cod al practicii. Încălcarea codului avea să ducă la cenzură și să impună publicarea constatărilor adverse ale CPP. Noua organizație avea să fie finanțată de către industria presei. Dacă avea să se considere ulterior că CPP nu a oferit o reglementare efectivă, Parlamentul forma în locul său un tribunal al presei cu putere legislativă pentru a-și întări constatările. Calcutt II care a urmat în ianuarie 1993 a concluzionat că CPP pe care presa o realizase ca raspuns la Calcutt I a fost o organizație mult mai slaba din multe puncte de vedere importante decât cea propusă în Calcutt I. De exemplu, Calcutt I dorise ca noua organizație să fie compusă din persoane desemnate de o alta organizație, care să nu aibă nici o legatură cu presa. CPP însă a fost alcătuită de o organizație care era parte componentă a industriei presei. De asemenea, Calcutt I dorise ca noua organizație să inițieze anchete și nu doar să aștepte plângeri. Mai mult decât atât, în perioada care a urmat după Calcutt I au existat multe exemple de amestec al presei în viețile oamenilor. Au existat dovezi că anumite persoane care au depus plângere în această perioadă au fost nemultumițe de intervalul mare de timp necesar pentru investigații. Alții au fost de părere că această organizație nu poate fi complet independentă de vreme ce presa controla întâlnirile membrilor săi. Prin urmare, Calcutt II a propus crearea unui tribunal reglementar pentru plângeri. Apoi a recomandat ca guvernul să ia în considerare cazul ca fiind un nou caz de prejudiciu civil pentru încălcarea intimității. Întrucât orice prejudiciu nou nu ar fi restricționat presa, recomandarea a mers în mod evident dincolo de reperele lui Sir David. La puțin timp după aceea, oricum, atât Cabinetul Cancelarului Lordului cât și Comisia Selectă a Tezaurului Național a întocmit rapoarte care aprobau crearea unui astfel de nou prejudiciu. Mingea era acum în terenul Marelui Guvern.

7.5. Răspunsul Marelui Guvern

Guvernul a publicat răspunsul, „Intimitatea și amestecul presei” în iulie 1995, până la acest moment industria presei luând deja o serie de măsuri pentru a îndepărta vocile care solicitau intervenție stabilită prin lege. În iunie 1993 a fost instituită o linie de ajutor pentru publicul care dorea să știe dacă a fost încălcat codul presei într-o anumită investigație de presă care avea legatură cu publicul. În noiembrie 1993 CPP a anunțat că pe viitor se poate derula o acțiune disciplinară împotriva jurnaliștilor și editorilor care încălcau codul de practică revizuit. Acest cod prevedea că amestecul în viața privată a unei persoane, inclusiv folosirea aparatelor foto performante pentru a obține poze de pe o proprietate privată, nu era „general acceptabil.” În cazul în care CPP consideră că a existat undeva o încalcare a acestui cod, respectiva publicație avea ca „obligație de serviciu” să publice decizia cu proeminența cuvenită. Mai departe, clauza 5 prevedea că materialul obținut prin „sisteme clandestine de ascultare” sau prin interceptarea conversațiilor telefonice nu poate fi publicat decât dacă este justificat de un interes public. Alte clauze ale codului interzic hărțuirea și obținerea fotografiilor ori a informațiilor în mod denaturat. Există de asemenea un ghid special pentru considerațiile de privațiune în materialele publicate care îi implică pe copii.

După promulgarea codului, eforturile pentru îmbunătățirea sistemului de auto-reglementare au continuat. În ianuarie 1994 a fost creat un Comisar al Intimității, care avea puterea de a investiga plângerile urgente despre încălcarea inimității. Comisarul avea de asemenea puterea de a iniția anchete pe cont propriu și de a raporta la CPP (constituit acum dintr-o majoritate fără legatură cu presa) cu recomandările sale.

Analizând eforturile industriei de a îmbunătăți auto-reglementarea, „Intimitatea și amestecul presei” a concluzionat că nu mai există nici un caz constrângător pentru reglementarea prin lege. În vreme ce alte îmbunătățiri mai puteau fi făcute la sistemul de industrie a presei, nici legislația criminală nici cea civilă nu puteau înainta. În cazul sancțiunilor criminale, guvernul a spus că nu a fost capabil să construiască o legislație care să funcționeze. În ceea ce privește introducerea unor noi recursuri la legile civile, conferința ținută de Cabinetul Cancelarului Lordului nu a ajuns la nici un consens în ceea ce privește nevoia unei astfel de reforme.

7.6. Protecția extra-legală : coduri de practică media

Până în prezent, administrația muncii ținută de Tony Blair a dat puține indicii că și-ar dori să adopte o lege de protecție a intimității pe baza principiilor susținute de către Calcutt II și altele. Este deci evident că vor rămâne importante în practică forme non-legale de protecție a intimității. În această secțiune, protecția intimității așa cum este ea în codurile de practică ale radiodifuziunii sunt analizate îndeaproape. Mai devreme, au fost notate aspectele codului de practică pentru jurnaliști și editorii de ziare. În cazul radiodifuziunii, Actul Radiodifuziunii 1996 a stabilit Comisia de Standarde ale Radiodifuziunii (CSA de acum înainte) care a preluat funcțiile legislative deținute până atunci de Comisia de Plângeri ale Radiodifuziunii (Comisia) și de Consiliul de Standarde ale Radiodifuziunii (Consiliul). CSA este solicitat de către Actul Audiovizualului 1996 să întocmească un cod al practicii care va ghida ca:

principiile să fie respectate și practicile să fie implementate, deopotrivă cu evitarea … (b) încălcării neîntemeiate a intimității în încercarea sau în legatura

cu obținerea materialului inclus în astfel de programe.

Comisia a fost criticată pentru eșecul avut în adoptarea unui mod de abordare principial a chestiunilor legate de intimitate prin decizia sa. Gibbons, de exemplu, a scris :

Într-un domeniu în care există o literatură bogată despre liberatea de a vorbi și în care există dorința de a-i oferi o protecție specială în decizia constituțională și legală, Comisia a evitat să se inspire pentru a-și ghida ideile.

Gibbons spune că o consecință a acestui eșec este că această comisie a fost refuzată de către cei din radiodifuziune, unii dintre aceștia considerând că acționează „aproape ca o cenzură”. Robertson și Nicol au susținut că un studiu al Raporturilor Anuale ale Comisiei, dezvăluie hotărâri inconstante și ireconciliabile. Și Gibbons a observat că această Comisie a adoptat mai multe moduri de abordare ale întrebării dacă o încălcare neîntemeiată a intimității a apărut în condiții de „stat la pragul ușii”, adică atunci când jurnaliștii încearcă să obțină un comentariu sau o propoziție așteptând la ușa casei sau a locului de muncă a persoanei vizate și întâmpinând-o atunci când își face apariția.

O parte din modurile de abodare sugerează că statul în pragul ușii este justificat (și deci o încălcare justificată a intimității) doar în cazul în care s-a încercat obținerea unui interviu prin toate mijloacele posibile și nu s-a reușit. O altă parte sugerează că, chiar dacă nu există nici o altă cale de a obține un interviu, o perioadă lungă de timp combinată cu încercări persistente de a obține un interviu pot fi suficiente pentru a susține descoperirea unei încălcări neîntemeiate a intimității. O a treia parte, permite factorilor cum ar fi gradul de neliniște provocat de așa-zisele activități făcute cu intenție ale persoanei intervievate, să influențeze aprecierile despre justificarea amestecului în intimitate. Este de dorit ca aceasta stare nefericită a lucrurilor să poata fi evitată de către CSA care, conform Actului din 1996, are datoria prevăzuta de lege de a prezenta și de a justifica valorile și normele care îi sprijină codul și deciziile. Noul corp legislativ își dorește de asemenea să mediteze asupra codului separat dezvoltat de către Consiliu care, deși se ocupă în special de standardele de bun simț și decență, le-a reamintit celor din radiodifuziune de interesele de intimitate ale celor care sunt surprinși (de obicei în mod involuntar) făcând anumite lucruri care apoi merită să fie publicate. Mai departe, codul spune:

În unele cazuri, ulterior este necesară refacerea vieții sau clădirea alteia noi. Televiziunea și radio-ul nu ar trebui să neglijeze intimitatea, îngreunând mai mult acest proces după ce se sting luminile.

De asemenea, Consiliul a pus în discuție nevoia unei justificări pentru interesul public acolo unde apare un amestec în intimitate și apoi a cerut căutarea unui acord public pentru filmarea în spitale, uzine, școli și alte instituții „închise.” Asemenea predecesorilor săi, CSA nu poate forța o persoană din radiodifuziune care a încălcat codul CSA să-și ceară scuze sau să ofere o despăgubire pentru orice ofensă sau neplăcere cauzată în urma acestei încălcări. Spre deosebire de CPP, aceasta nu are dreptul de a iniția anchete pe cont propriu.

În ceea ce privește serviciile de televiziune comerciale (terestre, prin satelit sau prin cablu) autorizate de către Comisia Televiziunilor Independente (CTI), secțiunea 2 a mai-sus menționatului Cod de Practică oferă îndrumare despre circumstanțele în care interesele private ale unei persoane trebuie să fie respectate.

7.9. Intimitatea și Convenția Europeană a Drepturilor Omului și Libertatea Fundamentală

Obligația declarată public a actualei administrații a Muncii de a încorpora Convenția de mai sus, ne obligă să ne gândim la tipul de protecție pe care îl oferă intereselor private. Articolul 8 din Convenția Europeană spune:

1. Orice persoană are dreptul la respectarea vieții sale private și de familie, a domiciliului său și a corespondenței sale.

2. Nu este admis amestecul unei autorități publice în exercitarea acestui drept decât în măsura în care acest amestec este prevăzut de lege și dacă constituie o măsură care, într-o societate democratică, este necesară pentru securitatea națională, siguranța publică, bunăstarea economică a țării, apărarea ordinii și prevenirii faptelor penale, protejarea sănătătii sau a moralei, ori protejarea drepturilor și libertăților altora.

Apoi se menționează că pentru a se lua în considerare o plângere de încălcare a articolului 8 privitor la dreptul la intimitate, aceasta trebuie să demonstreze trei lucruri:

1. conceptul de „viață privată” are control asupra accesului la informația personală

2. că statul nu a respectat dreptul reclamantului la viața privată, permițând unei persoane private sau unei organizații să obțină și sa publice informații personale;

3. și că urmarea acestui amestec în viața privată a reclamantului a fost:

a. în neconcordanță cu legislația sau

b. nu a a avut un scop justificat sau

c. nu a fost necesar într-o societate democratică.

Întrucât Curtea Europeană nu avea nici o îndoială că acest concept de viață privată include noțiunea de control asupra informației personale, întrebarea care se ridică, este dacă un stat eșuează în respectarea dreptului la viața privată atunci când permite altor persoane să obțină și să publice informații personale. În X & Y v. Netherlands, Curtea a susținut că Articolul 8 nu are doar de sarcina negativă de a le cere statelor să sa nu se amestece în viețile private ale oamenilor, ci are și un aspect pozitiv și anume acela de a îi cere statului să ia măsurile necesare pentru a preveni amestecul altor persoane. Însă măsurile alese pentru a asigura conformitatea cu Articolul 8 sunt la marginea aprecierii unui stat. În încercarea de a stabili dacă dreptul la viața privată în anumite condiții presupune ca statul să ia măsuri pentru a-l proteja, Curtea a ținut cont de natura interesului reclamantului și de bariera de care s-ar putea lovi statul dacă acest drept ar fi recunoscut. Dacă interesul reclamantului este considerat neînsemnat și bariera reformei asupra statului este mare, se contrazice concluzia conform căreia dreptul la respect a fost încălcat. Guvernul poate spune că interacțiunea dintre legea nedreptății, legea de încălcare a confidențialității și alte diverse legi obișnuite sau impuse de lege furnizează un grad de protecție legală pe care Curtea de la Strasbourg l-ar putea considera cu ușurință nepotrivit. În ceea ce privește celelalte mențiuni, ca amestecul să fie în concordanța cu legea, să aibă un scop justificat și să fie necesar într-o societate democrată, este puțin probabil ca Regatele Unite să le poată îndeplini. De exemplu, se pare că nu există nici un mandat legal specific pentru comportamentul intruziv al presei. În ciuda acestor semne pozitive care susțin intimitatea, ar trebui să ținem cont și de faptul că atunci când i s-a cerut să conducă ceea ce era de fapt un discurs liber legat de disputa depre intimitate, Comisia în Winer v. United Kingdom a decis că absența dreptului la intimitate pasibil de acțiune judiciară în legislația domestică nu este o dovadă de lipsă de respect pentru viața privată și domiciliul solicitantului. Winer a depus o plângere prin care spunea că o carte care dezvăluia informații din viața lui de familie (unele adevărate, altele false) încalca Articolul 8. Plângerea lui a fost respinsă. Dreptul lui la intimitate nu era lipsit de protecție întru totul, de vreme ce putea recurge (ceea ce a și facut) la legea defăimarii în ceea ce privește declarațiile false din carte. Ceea ce nu ne dezvăluie cazul lui Winer este ce ar face Comisia sau Curtea dacă s-ar confrunta cu un caz în care ar fi dezvăluite doar informații adevărate și dacă nu ar exista nici un recurs domestic care sa îl protejeze pe solicitant. Una dintre tendințele Curții în cazurile în care drepturile din Convenție sunt în conflict direct este de a lăsa la aprecierea statului o mare parte din ele, atitudine care nu face nimic pentru încurajarea intereselor private ale victimelor atacurilor media.

7.10. Concluzie

Acest articol a luat în considerare statutul protecției legale și extra-legale împotriva atacurilor media. Deși tribunalele au încercat să adapteze recursurile legale existente cum ar fi cele ale legii confidențialității la această problemă, mai multe guverne au refuzat să sprijine introducerea unui comportament media intruziv care va continua să-și croiască drumul pe rutele de recurs extra-legale oferite de CSA, CTI si CPP. Rămâne de văzut dacă acestea sunt suficient de puternice pentru a face față diverselor forme de comportament necorespunzator. În analiza finală, este posibil ca jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului să stabilească în ce parte înclină balanța dintre intimitatea privată și libertatea media.

9. Este media un mesaj (moral) ?

Noël Carroll

9.1. Introducere

Chestiunea tratată în acest eseu privește importanța morală a mediei de televiziune. Prin "media", nu mă refer aici la televiziune ca la o afacere care scoate zilnic nenumărate povești. Ma refer în special, la imaginea istorică standard, cu privire la ficțiune și la felurile în care ea este tipic elaborată de structuri precum editarea, mișcarea camerei de luat vederi, forme narative, ș.a.m.d. Mai mult în rândurile ce urmează, voi fii preocupat de statutul moral al imaginii televiziunii așa cum este ea, independent de ceea ce este o imagine.

Deși distincția dintre formă și conținut se poate să fie istoric demodată și în final, nesatisfăcătoare, aș putea, cel puțin provizoriu, să demarc domeniul meu de interes prin a adopta de la început distincția și prin a spune că acesta este un eseu despre presupusa semnificație morală a televiziunii din punctul de vedere al unora dintre caracteristicile sale formale tipice – sau cel puțin din punctul de vedere al unui număr de carcateristici formale care sunt considerate a fi tipice. Mai mult, în acest eseu voi fi în primul rând, interesat de acuzații care, într-un fel sau altul, susțin că formele relevante de televiziune sunt moral suspecte, că ele au implicații și consecințe morale care trebuie să îngrijoreze etic. Eu argumentez asupra perspectivei negative a mediei, mai degrabă decât asupra perspectivelor care o văd benefică sau pozitivă, întrucât negativitatea înfățișează tradiția dominantă; majoritatea comentatorilor preferă să denigreze televiziunea decat să o laude.

Cred că se poate dezbate existența unor consecințe morale ale televiziunii, deși există un dezacord legitim despre cât de mari pot fi acestea. De partea pozitivă, există dovezi indicând că oamenii pot afla despre alternativitatea modurilor de viața prin intermediul televiziunii și că asta poate aduce schimbări etice semnificative în viața lor de zi cu zi. Oamenii din culturile lumii a treia pot învăța despre modul de viață din lumea întâi, iar femeile pot învăța despre cultura bărbaților, prin urmare această expunere, poate să le încurajeze să-și modifice viețile. Se spune că, accesul prin televiziune către modul de viață vestic, a contribuit la insatisfacția și la rezistența politică a cetățenilor fostului imperiu sovietic. De asemenea, se poate spune că, cel puțin câteodată, televiziunea mânjește atmosfera morală, probabil prin consolidarea punctelor de vedere sociale opresive. În mod evident, anumite programe pot stârnii flăcările rasismului. Aceste consecințe, dacă și unde se produc, par totuși a fi mai mult o chestiune de conținut al programelor decât rezultatul unor forme tipic istorice ale mediei. Dar întrebarea pusă în fața noastră este dacă aceste forme istorice tipice ale televiziunii – precum imaginea – sunt moral semnificative. În special, sunt ele inerent suspecte din punct de vedere moral? De ce s-ar gândi cineva ca ar fi? Poate o apreciere ar avea de-a face cu timpul fără măsură pe care spectatorul obișnuit îl petrece în fața micului ecran. Aceste estimări par a crește în fiecare an. S-a creat adesea impresia că cetățenii petrec tot atât de mult timp în fața televizoarelor pe cât petrec muncind sau dormind. În mod sigur argumentul este plauzibil, căci este rezonabil să asumăm, că odată ce se petrece atât de mult timp în fața televizoarelor, trebuie să existe o influență. De asemenea nu pare neplauzibil să asumi că acea influență trebuie să rezulte din modul de prezentare. De exemplu, auzim adesea că structura programelor a redus timpul de atenție al audienței, atrăgându-și asupra sa un deficit cognitiv. Analog, se poate presupune că deficitele morale comparabile sunt posibile. Din nou, această ipoteză poate fi gândită ca fiind obligatorie numai datorită faptului că televiziunea ocupă o așa mare proporție din viața de zi cu zi a lumii industriale.

O a doua linie de suport a punctului de vedere că media este moral semnificativă își poate avea originile în mantra lui McLuhan despre media ca reprezentând mesajul. McLuhan a determinat o generație de cercetători să caute semnificația televiziunii, nu la nivelul conținutului ei limpede – spectacole ieftine și jocuri – ci la nivelul structurii ei latente. Însuși McLuhan, a găsit un mesaj moral salutar acolo: profeția neo-tribalismului și a satului global. Dar, după o jumătate de secol de televiziune lumea nu pare mai bună, ci pare chiar mai rea, astfel încât cei ce par convinși de mantra lui McLuhan, pot începe a fi îngrijorați de faptul că mesajul media este departe de a fi moral. Aceasta esta încurajată probabil de falsitatea a “post hoc, propter hoc” (“succesiunea implică legătură cauzală”): întrucât lucrurile s-au deteriorat moral atingând un nivel izbitor de la înființarea televiziunii, ca urmare a înfățișării ei ca o mare medie de comunicare.

Desigur, aceste suspiciuni sunt destul de adânci. Media standard istorică, s-ar putea să aibă repercusiuni morale. Dar înainte să devenim îngrijorați din punct de vedere moral în legătură cu aceste perspective, ar trebui să ne asigurăm că nu ne confruntăm doar cu posibilității abstracte; ar trebui să avem motive să credem că unele posibilități morale de prost gust, sunt determinate de existența televiziunii, așa cum o cunoaștem noi. Acest lucru stabilește o anumită încărcătură de dovezi asupra criticii.

Un alt fel de a pune această problemă este că, înainte de a începe să fim îngrijorați că media desfășoară consecințe morale nocive, ar trebui să luăm în calcul câteva ipoteze concrete despre efectele sale imorale posibile, în legătură cu explicarea acelor trăsături care pot determina aceste efecte. Asteptăm ca această critică, să specifice câteva mecanisme care se pun de acord în mod plauzibil cu o descriere corectă a mediei și care par să aibă consecințe sau implicații nefericite pentru viața morală a spectatorilor.

În acest eseu, voi considera trei astfel de ipoteze cu privire la îmbinările efectelor și ale mecanismelor: eu le numesc realism, escapism și hipnotism. Deși cred că tendința de a recurge la mecanisme ca acestea, este frecventă în discursurile critice despre televiziune, cred de asemenea că aceste caracterizări sunt tipuri ideale. Critica de televiziune este adesea fragmentată și eliptică, lăsând multe dintre premizele sale nemenționate și nearticulate. Eu voi încerca să încorporez teoretic intuițiile care par să fie presupuse în cele mai frecvente critici răutăcioase adresate mediei. Astfel, ceea ce urmează este o reconstrucție rațională, cu o formă teoretică, despre anxietățile principale ale statutului moral al televiziunii.

Totuși, întrucât intenționez să pun la îndoială fiecare dintre aceste argumente împotriva televiziunii, se poate obiecta că prin "reconstrucție rațională" aceste puncte de vedere sunt menite să le combată; eu în realitate montez jocul de la început, adunând oameni de paie, cu scopul de a le da foc. Împotriva acestui lucru, nu numai că voi răspunde că acești oameni de paie sunt făcuți chiar din paie, adunați din literatura existentă, dar și că dacă există argumente mai bune decât cele construite de criticii dinaintea mea sau de către mine, atunci răspunderea de a le scoate la suprafață le revine moraliștilor care aspiră.

Argumentele despre statutul degradat moral al televiziuniii pe care sunt pregătit să le prezint – realism, escapism, hipnotism – nu sunt specifice acestei medii. Câteva detalii derivă din dezbateri de lungă durată, despre arta populară și media, în special media vizuală. Câteva elemente ale acestor argumente, amintesc de Platon, ieșind la suprafață mereu în atacuri adresate filmelor, benzilor desenate, literaturii tip maculatură, muzicii și așa mai departe. În multe cazuri, argumentele repetate împotriva televiziunii par a fi o chestiune de genul: un vin nou într-o sticla foarte veche. Desigur, acest lucru era de așteptat, având în vedere evoluția în creștere a culturii și a tendinței sale de a ajusta prezentul prin insuflarea cu elemente din trecut. Dar, aceasta ar trebui să ofere mai multă credibilitate reconstrucției mele asupra argumentelor împotriva televiziunii, deoarece diferențele dintre aceste argumente pot fi ușor umplute.

9.2. Realismul

Imaginea standard a televiziunii este ilustrativă – un prim plan cu fața lui Johnny Carson sau un peisaj fotografiat de la distanță cu Deep Space-Nine. Mai mult, imaginile sunt procesate cu aceleași capacități vizuale pe care le folosim în viața noastră de zi cu zi. Folosim aproape la fel de mult, aceleași procese perceptuale pentru a recunoaște imaginile tipice, pe care le folosim când vrem să recunoaștem referințele lor în natură. Recunoașterea imaginii poate, de fapt, să fie o capacitate perceptuală înnăscută. Aceasta prevede o parte din explicația despre cum televiziunea poate fi accesibilă unui număr atât de mare de oameni, de vreme ce imaginile de bază în sistemul său de comunicare, sunt lucruri la care aproape oricine are acces în virtutea capacităților perceptuale inerente. Desigur, chiar dacă preferăm să vorbim despre coduri sau convenții ale percepției decât despre capacitățile de recunoaștere înnăscute, putem totuși să fim de acord că așa numitele coduri perceptuale folosite cu privire la imagini, pe de-o parte, și la lume, pe de altă parte, sunt foarte puternic legate. Sub acest aspect imaginea de televiziune (așa cum este folosită standard) este realistă.

N-ar trebui să fie așa. Tehnologiile de început care au dat naștere televiziunii au fost dezvoltate pentru a transmite cuvinte și propoziții – precum știrile financiare – la distanțe mari, precum oceanele. Dacă evoluția sa, ar fi continuat în cadrul acelui program, dacă ar fi devenit o artă, atunci ar fi respectat mai mult tradiția romanului. Dar nu acesta a fost cursul faptelor. Și, ca rezultat imaginea standard a micului ecran este reală în sensul că este procesată în aproape același mod în care noi vedem obiectele obișnuite, contrar felului în care citim cuvintele. Asocierea televiziunii așa cum o știm noi cu realismul este de asemenea sprijinită de relația sa cu tehnologia camerei de luat vederi. Televiziunea stă în linia culturală a fotografiei și a filmului; într-adevăr o mare parte din materialul său este generat de mijloacele cinematografiei. Mai mult, astfel de tehnologii ale camerei sunt asociate cu înregistrarea – atât istoric, date fiind câteva dintre scopurile originale ale fotografiei, cât și formal, dacă e făcută pe film sau video, reprezentarea televiziunii este o înregistrare standard a evenimentelor ce se petrec în lume. Apoi, relația televiziunii cu înregistrarea, furnizează mai multe motive diferite pentru a numii imaginea sa realistă, de vreme ce derivă în mod tipic din realitate, o realitate care include jocul unor scene care mai târziu sunt luate drept ficțiuni.

Conform lui Platon, a reda o imagine nu se rezumă doar la a reflecta natura într-o oglindă. Ea se realizeaza prin aparitii vizuale (din această cauză, redarea este pentru Platon deficienta din punct de vedere epistemic, atunci când este comparată cu acea cunoaștere disponibilă prin contemplarea Formelor) Indiferent dacă au procedat sau nu pictorii vreodată într-o astfel de manieră mecanică, anumite păreri susțin că imaginea de televiziune este ceva mai mult decât o afacere cu oglinzi, înregistrată mecanic sau electronic.

Dacă privim astfel realismul televiziunii – ca pe o angajare obișnuită a capacităților perceptuale prin procese care implică parțial înregistrarea – ideea apare a fi cel puțin credibilă. Totuși, criticii cred că alături de această varietate a realismului perceptual vine un alt efect, pe care-l putem numi efect de naturalizare. În realismul prezentat până acum – prin apariții și înregistrări verosimile – imaginea impregnează ceea ce ilustrează, cu naturalețe, adică, fiind o reprezentare a felului în care lucrurile sunt în realiatate. Se poate spune că ilustrarea realistă, așa cum apare în sensul arătat anterior, deține o anumită forță retorică și lasă impresia că ceea ce zugravește este chiar cazul în sine. Realismul perceptual are tendința de a convinge spectatorii, într-un anumit sens, asupra veridicității a ceea ce văd. Astfel, dacă ilustrarea televiziunii prezintă stereotipuri rasiale prin ilustrarea perceptual realistă, spectatorii vor fi dispuși să accepte aceste stereotipuri ca pe reprezentări adevărate, cum ar fi, de exemplu, comportamentul negrilor. Imaginile care acționează prin mijloacele realismului perceptual, au un efect de învăluire ce înclină spectatorul să le vadă ca pe reprezentări ale modului în care sunt lucrurile.

Mai mult, acest efect de învăluire se presupune că este mult mai puternic decât l-am prezentat. Teza are un puternic iz de determinism, care nu implică doar ideea că ceea ce este descris realist este și adevarat, ci și că trebuie să fie adevărat. De exemplu, repetatele reprezentări realiste ale familiilor nucleare din serialele TV de comedie – de la The Dick Van Dyke Show la Roseanne – nu implică doar faptul că familia nucleară reprezintă unitatea de bază a societății, ci că trebuie să fie așa – acesta este un fapt al naturii umane. În final, efectul de naturalizare este creat pentru a genera spectatorilor convingeri despre inevitabilitatea relațiilor sociale existente. Acest efect este în mod special relevant pentru moralitate, pentru că dacă îl obține într-adevăr, atunci va limita orizontul moral al spectatorilor și le va obstrucționa recunoașterea alternativelor referitoare la actualele aranjamente sociale. Acesta cauzează o alarmă pentru reformatorii morali care, de exemplu, se opun noțiunii că numai căsătoriile heterosexuale sunt naturale, precum și oricăror feluri de reprezentări, care exclud posibilitatea altor tipuri de relații sexuale. Astfel, presupusul efect de naturalizare este de interes special pentru reformatorii, care se tem că că sunt folosite într-un mod în care ar îndrepta spectatorii obișnuiți către ideea că există relații sociale injuste și imorale.

Prin mijloacele realismului perceptual, imaginea de televiziune este gândită pentru a da credibilitate unor variate relații sociale imorale și opresive. Stereotipuri etnice, rasiale, sexiste și heterosexiste sunt prezentate și naturalizate așa cum sunt orice tipuri de relații, precum: angajator/ angajat, poliție/ clasa criminală și cei care nu respectă legea, doctori/ sore/ pacienți, avocați/ judecători/ clienți, părinți/copii, și așa mai departe. Realismul perceptual nu sugerează audienței numai felul în care aceste relații sunt, ci și felul în care ar trebui să fie – tata știe evident ce este mai bine (dacă nu el, mama). Mai mult, lumea televiziunii limitează concepțiile spectatorului în ce privește ceea ce este moral posibil la orice este susținut de retorica posibilă a realismului perceptual. Dacă efectul de răspândire al realismului perceptual sugerează că lucrurile nu pot fi altfel, atunci imaginea scurt-circuitează reflecția morală privind tipurile de relații sociale și interpersonale pe care le descrie.

Mai departe, dacă ipoteza despre efectul de naturalizare este asociată cu unele observații privind repetatele portretizări ale relațiilor sociale în televiziune, atunci media așa cum o cunoaștem noi, prezintă un pericol moral clar. Pentru că “lumea” sa este în general mult mai diferită de lumea reală. Acolo există mult mai multă violență, mai mulți doctori, mai puțini oameni săraci, un număr disproporționat de mare de bărbați albi etc. Astfel, lumea pe care o oferă televiziunea, audienței, într-o manieră perceptual realistică este o deformare a societății. În consecință, dacă unele efecte de răspândire corelative, naturalizatoare împing audiența să considere "lumea televiziunii" așa cum ar trebui să fie, atunci caracteristicile spectatorilor referitoare la evaluarea morală, vor fi efectiv nedeterminate. Prin urmare imaginea televiziunii așa cum apare, este privită ca fiind problematică din punct de vedere moral.

Această ipoteză propune atât un efect – acela că imaginea împinge spectatorii la încrederea că lucrurile (în special relațiile sociale) nu pot fi altfel, cât și un mecanism – naturalizarea prin realismul perceptual. Ambele postulări par a fi dubioase. Să luăm mai întâi efectul. Este plauzibil să presupunem că televiziunea îi determină pe spectatorii să creadă că lucrurile nu pot fi altfel, în special dacă ele nu pot fi îmbunătățite moral? Aceasta pare să fie o generalizare asupra tuturor televiziunilor. Multe din filmele făcute special pentru asta, sunt de pildă, "filmele problemă", ce prezintă subiecte precum rasismul, abuzul copiilor, violența asupra soțiilor, SIDA etc., cu scopul expres de a convinge audiența că problemele sociale relevante pot și trebuie să fie remediate. Am puține motive să nu cred că aceste eforturi sunt eficace prin faptul că impresionează moral audiența. De aceea, nu se poate spune că prin folosirea realismului perceptual, televiziunea nu poate propune faptul că lucrurile pot fi altfel în moduri semnificativ morale.

Mai mult, cercetătorii din zona numită studii culturale, privesc televiziunea ca pe un teren ale rezistenței, iar prin această comparție ei încearcă să exprime faptul că spectatorii contestă multe dintre implicațiile programelor. De exemplu, băștinașii americani se pot bucura când coloniștii albi sunt masacrați; ei nu acceptă fără să protesteze, inevitabilitatea imperialismului alb. Probabil că oamenii în studiile culturale, intensifică gradul de rezistență care este în străinătate, cu privire la vizionarea oamenilor. Desigur, întotdeauna se pune întrebarea cu privire la postularea efectului naturalizării. După cum se presupune, realismul perceptual dă naștere unor efecte de răspândire: impresia că ceea ce se reprezintă determină felul în care sunt lucrurile și, în consecință, cum trebuie ele să fie. Realismul ca stil, implică angajamentul de a reprezenta lucrurile așa cum sunt; astfel, audiența preia reprezentări reale. Dar "realismul perceptual" nu este realism în acest sens. Este angajat numai în prezentarea lucrurilor astfel încât să activeze procese verbale obișnuite, specifice capacităților recognoscibile. Nu se angajează să reprezinte lumea, în special lumea socială, în mod corect. Ar trebui ca acest lucru să fie evident, de vreme ce este în principiu, compatibil cu ficțiunea. Audiența își dă seama că principiul realismului perceptual nu este, în principiu, supus unei reprezentări corecte a lumii. Ei știu că Amos și Andy nu sunt persoane reale. Atunci de ce spectatorii preiau imagini de televiziune reale pentru a arăta cum sunt lucrurile în realitate ?

Până în acest punct, se poate spune că nu lucrurile particulare sunt considerate de telespectatori ca fiind reale, ci anumite tipuri sociale și tipuri de situații. Spectatorii știu că Amos și Andy nu există, dar realismul perceptual îi convinge că tipurile, de genul celor portretizate de Amos și Andy, sunt adevărate. Chiar dacă nu suntem platonicieni, tot ne rămâne întrebarea, de ce realismul perceptual ar avea o relație specială în modelarea concepțiilor audienței despre tipuri, întrucât domeniul său este în general particular: personaje, acțiuni, obiecte și evenimente. Care este mecanismul psihologic care ne duce de la apariția particularului în a cărui existență nu credem, către tipurile a căror precizie o acceptăm? Dacă legătura dintre realismul perceptual și convingerea că “așa trebuie să fie lucrurile” este nesigură, atunci conexiunea cu impresia că "așa trebuie să fie lucrurile" pare și mai încordată. De ce ar trebui realismul perceptual să împrumute o aură de determinism fatalist în ceea ce reprezintă? Aplicarea proceselor noastre perceptuale permanente asupra evenimentelor din lume nu intră în armonie cu fatalismul; când văd că în casa mea este dezordine, nu pot bănui că nu ar putea fi altfel (iar dacă aș face asta, soția mea sigur nu). Deci, de ce ar trebui ca funcționarea proceselor noastre normal perceptuale, în momentul în care ne uităm la televizor, să ne convingă că lucrurile nu pot fi schimbate?

Dacă răspunsul este că nu realismul perceptual este cel ce securizează acest efect, ci structura narativă, atunci vom avea nevoie să subliniem că televiziunea narativă adesea anunță schimbări sociale în direcții moral benefice. Astfel concluzionez că anxietățile despre statutul moral al imaginii de televiziune ca atare, care se bazează pe realismul perceptual al mediei, sunt prost fondate.

9.3. Escapism

Una dintre cele mai frecvente acuzații împotriva televiziunii în numele moralității este aceea că este escapistă. Această acuzație este problematică încă de la început deoarece se pot exprima multe lucruri prin acest termen, nu toate dintre ele fiind rele. De exemplu, dacă “a evada” înseamnă a schimba o activitate cu alta, de pildă intenția de a asculta muzică clasică, atunci nu este necesară desconsiderarea termenului. Totuși, când televiziunea este denumită "escapistă", criticii au ceva depreciativ în minte.

Un lucru care ar putea fi etichetat drept "escapist" într-un sens depreciativ, poate fi o tendință de a face ceva, când ar trebui să faci altceva. Escapismul în acest sens se poate referii la eschivarea de la îndeplinirea unei responsabilității a unei persoane, pentru a se uita la televizor. Noțiunea de escapism ar părea că este pusă în joc când cineva este mustrat de faptul că petrece prea mult timp în fața televizorului, în loc să își îmbunătățească activitatea politică. Însă eroarea ar apărea în momentul în care ar părea că se leagă de comportamentul oamenilor de a se eschiva și nu de media însăși, de vreme ce ar fi deopotrivă escapist în acest sens, ca cineva să înceapă să lucreze, când ar trebui să viziteze o rudă bolnavă pe care, probabil, nu o agrează. Astfel, atunci când folosește eticheta de escapist criticul trebuie să se refere la altceva. Poate că este asta: escapismul în acest context are de a face cu tendința de a încuraja fantezia. Se pretinde că televiziunea are de a face cu încurajarea fanteziei, unde fantezia însăși este privită din punct de vedere moral, dezonorantă. Dacă asta este ceea ce criticii argumentează, atunci trebuie să știm ce anume ar putea fi dezonorant în fantezie și cum televiziunea, în particular, o încurajează.

Dar ce ar fi greșit cu fantezia însăși, mai ales când nu vorbim cazul în care avem fantezii în loc să facem altceva? O idee ar fi că fantezia implică decuplarea răspunsurilor noastre emoționale de acțiune. Când facem fantezie din eveniment – când visăm – trecem prin diferite stări emoționale, iar acestea sunt separate de acțiune. Noi savurăm indignarea asupra nedreptăților din jurul nostru, dar nu trebuie să acționăm; visul ne deconecteaza de la responsabilitate. Acestea ar putea fi încărcate cu potențiale pericole morale.

Însă, chiar dacă aceste probleme specifice sunt doar excese, care pot decurge din fantezie, concluzia în acest caz este că întreruperea emoției și a acțiunii vine din natura structurii fanteziei – în pofida conținutului. S-ar putea crede că asta este o denaturare a funcțiilor normale ale sistemului nostru psihologic. Efectul detașării de acțiune pune în pericol funcționarea normală a sistemului; nu răspundem anumitor evenimente din lumea reală, tocmai pentru că ne-am obișnuit să ne emoționăm fără să acționăm în viața noastră de fantezie. Astfel fantezia erodează legatura dintre emoție și acțiune, care este esențială pentru comportamentul moral, fantezia – indiferent de conținutul ei – este etic suspectă pentru că se lovește de condițiile activității morale.

Mai mult, s-ar putea pretinde că televiziunea contribuie în mod special la fantezie. Ea nu încurajează fantezia într-un mod accidental. Așa cum narcoticele stârnesc reverii afective pure separate de acțiune, așa face și televiziunea. Asta nu este o simplă problemă a unor oameni, care în anumite situații în loc să își termine treaba dau drumul la televizor. Încurajarea fanteziei este că ar trebui să fie comună celor care stau în fața televizoarelor, indiferent de circumstanțe. Este vorba despre media așa cum este ea și inerentele ei înclinații escapiste. Mai mult, acest argument poate fi adus, fără referință la vreun conținut de fantezie special, precum ademenitoarea (poate compensatorie) imagine a bogăției, sexului și a puterii. Acuzația este că media însăși încurajeză fantezia, care privită astfel este dubioasă din punct de vedere moral.

Dar de ce este presa complicele fanteziei?

În această privință se poate argumenta că imaginile sale sunt iluzioniste. Realismul lor perceptual constrângător, ne provoacă să ne suspendăm involuntar neîncrederea cu privire la existența unei creaturi precum, “viermele primar” din episodul din Dosarele X, intitulat “Gazda”, și ca rezultat, experimentăm extazul fricii, în lipsa impulsului fie de a fugi fie de a lupta. În aceeași manieră ne simțim ultragiați în fața tratamentului copiilor în filme de televiziune precum Miss Evers Boys, dar nu suntem obligați să facem nimic. Mai mult, acest prces se bazează pe o minciună: acceptarea noastră a unei credințe false, și anume, că iluzia dinaintea noastră este un eveniment care se întâmplă în mod real – prin urmare adăugând minciuna la dauna morală este implicată în această caracteristică a escapismului.

Iluzia este mecanismul care permite imaginii de televiziune să promoveze fantezia, care este însăși o tendință escapistă, într-un sens moral peiorativ. De la Platon, a existat o corelație dezaprobatoare între vizual și emoțional, deși în argumentul de față nu emoțiile însele sunt subiectul criticii morale, ci mai degrabă condiția de a trece prin emoții separate de acțiuni și responsabilitatea de a acționa. Televiziunea activează emoțiile in mod iluzionistic, într-un fel în care să funcționeze ca un fel de fantezie protetică electronică – protetic în sensul că ne dă imaginea, care rămâne totuși fantezie, de vreme ce nu solicită nici o acțiune din partea noastra. Televiziunea este escapistă pentru că încurajează fantezia -o evadare de la sarcini impuse prin însăși natura sa – și încurajează fantezia prin ilustrarea înșelatoare și iluzionistică. Dar acest argument pare a fi fisurat în două locuri : atât în suspiciunea fanteziei cât și în concepția imaginii ca ilusionistă.

Emoțiile sunt tipic legate de acțiune, iar legătura dintre acțiune și emoție este crucială pentru comportamentul moral. Capacitatea umană de a suferi stări emoționale fără necesitatea de a reacționa, este puternic adaptivă. Faptul că, anumitți copii pot fi înfricoșați de descrierile unor circumstanțe contrafactuale de pericole, îi pregătește pentru situații viitoare neplăcute. Faptul că noi ne putem închipui activități viitoare și că putem să punem la încercare răspunsurile emoționale referitoare la imaginația noastră, ne dă informații despre cum ar fi dacă am face una sau alta, ele rezultând a fi folositoare în luarea deciziilor practice și morale. În toate aceste cazuri, și în multe altele, capacitatea de a decupla emoțiile de acțiuni reprezintă o un avantaj pentru psihologia umană și nu o perversiune,fiind mai degrabă relevantă pentru comportamentul moral decât distrugătoare.

Astfel, acolo unde "escapismul" se opune "adaptării", simpla facultate a fanteziei nu este în mod necesar și escapistă, și nici necesar străină vieții morale, întrucât capacitatea de a ne imagina emotiv fără a reacționa este cel puțin relevantă pentru deliberarea morală asupra propriilor noastre acțiuni viitoare; capacitatea de a învăța să evaluăm situații contrafactuale, incluzând unele semnificative din punct de vedere moral, ce pot devenii factuale într-o bună zi; și acea de a aduna informații, incluzând și informații morale pertinente despre alții atât în ceea ce simt cât și în ceea e convenabil să facă. Așa în principiu, nu este nimic greșit din punct de vedere moral cu fantezia, ci numai cu anumite fantezii.

În mod similar, dacă există o legatură specială între televiziune și fantezie, nu ar fi nici o problemă lăsând la o parte fanteziile specifice despre care am menționat mai sus – încurajate de programe specifice și de conținutul lor. Și chiar dacă nu este o legatură specifică, ci doar o conexiune pe care televiziunea o împărtășește cu alte medii, de asemenea, nu sunt voci care să prespună că tot ce ne încurajează să ne imaginăm cu emotivitate, este compromis moral. Într-adevăr, dacă fantezia – imaginația emotivă – poate fi un serviciu în viața morală în general, atunci nu avem nici o bază să credem că televiziunea ca o imagine protetică nu ar fi de asemenea de folos. Probabil că, răspunzând emoțional la ficțiuni care descriu rasismul și sexismul, ne pot face să ne concentrăm în moduri emoțional corecte, comparabile cu faptele din lumea reală în materie de rasism și sexism.

Desigur, există ceva în neregulă cu ceea ce am prezentat mai devreme despre ilizionism. Se presupune că imaginea televiziunii este o iluzie, care ne determină să ne suspendăm neîncrederea asupra a ceea ce este reprezentat. Acest lucru ne face să răspundem emoțional, întrucât se presupune că emoția cere încredere, iar suspendarea încrederii ne pune în fața condiției indispensabile: ne lasă să credem ceea ce vedem. Dacă realismul perceptual însuși, fără nici o bănuială de iluzie, poate da motive pentru închipuirea noastră (de exemplu, faptul că băieții lui Miss Evers sunt tratați incorect), atunci ne putem dispensa de discuția despre iluzie și suspensia neîncrederii ca pe o lovitură. Și asta ar fi bine, pentru că ambele idei par să sugereze că spectatorii cred în ceea ce văd în fața lor, întrebarea de ce ei nu-și potrivesc emoțiile cu reacțiile, rămânând un mister.

Viziunea cum că televiziunea este escapista deoarece imaginea sa iluzionistă se sprijină perversitatea psihologică, pare a fii necugetată atât din cauza fanteziei – imaginația emotivă decuplată de actiune – care nu este cu necesitate escapistă într-un sens moral peiorativ, cât și din cauza faptului ca imaginea în discuție nu este iluzionistă. Imaginea televizată este in mod tipic perceptual realistică, cu toate că asta nu implică faptul că cineva acceptă false credințe, ci doar că recunoaște ce reprezintă alcătuirea vizuală. Și deși realismul perceptual poate suporta imaginea emotivă, statutul moral al acestor imagini depinde de conținutul lor, nu de starea mentală în care se află.

Aici am putea argumenta că am schimbat termenii argumentului deoarece am pus accentul mai mult pe imaginație decât pe fantezie. Dar, dacă fantezia este doar un nume pentru imaginații emotive obraznice, atunci, încă o dată, în mod clar, conținutul stării și nu categoria stării sunt cele pe care le evluăm. Este adevărat că televiziunea susține imaginația emotivă (deși nu prin iluzii moral dezonorante), dar, întrucât nu este nimic rău în sine cu imaginația emotivă, media ca atare nu este escapistă din punct de vedere moral.

8.4. Hipnotismul

Dacă problema menționată în argumentul escapismului este că, într-un anumit sens, media lasă prea mult spațiu pentru activitatea imaginativă (abuziv numită fantezie), atunci problema pusă în discuție pentru argumentul hipnotismului, este că în televiziune nu este loc pentru imaginație. Argumentul hipnotismului începe prin a lua în calcul faptul ireproșabil care susține că scopul televiziunii este să ne atragă atenția asupra sa. Producătorii doresc ca noi să o privim. Prin asta nu sunt diferiți de producătorii de film.

Cu toate acestea, în diferite privințe, producătorii de filme, au mai multe avantaje decât cel de televiziune, când vine vorba de atragerea atenției publicului. Imaginea de film este standard, mult mai mare decât cea a televiziunii; ecranul de film este mai mare decât noi, pe când televizorul este dominat de noi. Mai mult, rezoluția imaginii de televiziune nu este atât de luminoasă și finisată precum cea a filmului. Astfel, pe lângă dimensiunile diferite, imaginea televizorului este mai slabă în comparație cu cea a filmului. În timp ce în cinematograf, ochii noștri sunt atrași de imaginea de film luminoasă și mare – nici nu avem la ce altceva să ne uităm – în sufrageria noastră, televizorul cu ecran mat și cu rezoluție mai mică, intră în competiție, în ce privește atenția noastră, cu alte obiecte din jurul nostru. Este posibil ca atenția noastră să se abată de la ecran. Astfel, o primă sarcină a producatorului, datorită tendinței noastre de abatere a atenției, este să ne țină ochii lipiți de ecran. O sursă majoră pentru producătorii de televiziune în acest sens este organizarea traiectoriei imaginii. Sistemul nostru perceptual este calibrat să fie în mod special sensibil la schimbare și mișcare. Avantajul adaptiv evident este direct: mișcarea în mediu înconjurător din primele zile ale umanității a însemnat de cele mai multe ori fie semnalul sosiri predatorilor sau a prăzi, fie a pericolului sau a hrănii. Așadar ochii noștrii sunt atrași de mișcare și de schimbare din reflex.

Unele dintre cele mai relevante instrumente folosite pentru redarea traiectoriei imaginii sunt: editarea, mișcarea camerei, zooming-ul, supraimprimarea, etc. Aceste instrumente vizuale sunt, desigur, disponibile și filmelor. Totuși, incidența lor în televiziune – în special a anumitor tipuri ( de exemplu: în reclamă, videoclipuri) – este de cele mai multe ori mai mare decât în film. Dacă denumim folosirea acestor mijloace ca "articulații structurale", atunci câțiva comentatori estimează că sunt de obicei între opt și zece articulații structurale în șaizeci de secunde, în programele televiziunii comerciale și între zece și cincisprezece articulări la un interval de trezeci de secunde în publicitate. Desigur, raportul articulațiilor structurale în programe prograne comerciale de acțiune precum "Miami Vice", poate fi și mai mare decât în cazul reclamelor. Nu este nevoie să spun că televiziunea nu folosește doar schimbări tehnice și structurale de acest gen. Mișcarea rapidă în interiorul cadrului ne comandă de asemenea atenția. De aceea, televiziunea iubește baschetul și fotbalul mai mult decât baseball-ul. Mai mult, nu este o întâmplare că situația de comedie este structurată în jurul unor răspunsuri promte – comercializarea insultelor ridiculizante – din cauza cascadei de poante, acompaniate de schimbarea rapidă de replici de la o persoană la alta, care sunt cele care ne păstrează atenția.

O funcție destul de evidentă a excesului articulațiilor structurale ale traiectoriei vizuale, este de a ne determina să fim interesați de ceea ce se petrece în imagine, prin declanșarea tendințelor noastre interioare de a ne fixa pe mișcare și schimbare. Prin mijloace de articulație structurală cum ar fi tăierea, producătorul introduce o mișcare și o schimbare în dispunerea vizuală, adesea la un ritm destul de pronunțat. Aceasta atrage atenția; articulațiile structurale, să zicem așa, reînoiesc sau reîntineresc atenția noastră aproape în orice moment, și ele lucrează împotriva tendinței atenției noastre de a se rupe de ecran. Se poate spune că articulațiile structurale ne captează atenția, ne ispitesc spre imaginație. Ele țintuiesc atenția noastră și stimulează asteptările noastre naturale ca ceva semnificativ să se întâmple, pentru că la asta sunt adaptați detectorii noștri de mișcare să aștepte. Astfel, articulațiile structurale ne fac să ne uităm cât mai profund la programe. Se sugerează că atenția noastră este blocată involuntar pe traiectoria imaginii ca și cum am fi în tranșă hipnotică. Poate că ar fi bine de adăugat că aceasta este parte a motivului pentru care oamenii petrec atât de mult timp în fața televizoarelor. Dar, dacă trăsăturile structurale ale mediei funcționează așa, de ce este problematic din punct de vedere moral? Aici trebuie spus că felul în care televiziunea ne reține atenția, ne-a determinat, într-un fel de a spune, “să alergăm după imagine." Suntem atât de ocupați încercând să tinem pasul cu frenezia articulațiilor structurale încât avem puțin timp de gândire – puțin timp, de exemplu, pentru a ne pune în funcțiune imaginația. Exercițiul nostru de atenție în goana articulațiilor structurale stoarce oportunitatea pentru orice fel de activitate cognitivă.

Aici, argumentul hipnotismului împarte premise cu argumentul realismului. Se spune că imaginația este o caracteristică esențială a gândirii morale, pentru că este puterea de a avea în vedere alternative. Judecata morală presupune recunoașterea că lucrurile pot fi și altfel. Rapida succesiune a articulațiilor structurale, precum tăierea, nu-i permite spectatorului să-și imagineze alternativele morale; suntem atât de ocupați cu prezentarea vizuală, întrucât imaginația morală nu poate să prindă rădăcini. Astfel prin excluderea operațiunii de imaginație morală cu privire la materialul ficțional și documentar, care cer judecată morală, structurarea tipică a imagisticii în televiziune este suspectă moral. Atât argumentul realismului cât și argumentul hipnotismului susțin că ceea ce este moral problematic cu privire la imagistica televiziunii, este că împiedică spectatorul să își imagineze alternative și să se creadă că lucrurile pot fi altfel decât așa cum sunt portretizate pe ecran. Totuși, cele două argumente ajung la aceeași concluzie, pe două rute diferite. Argumentul realismului susține că acest efect se întâmplă prin naturalizare – prin împărtășirea opiniei că "așa sunt lucrurile." Argumentul hipnotismului susține că imaginația este ridiculizată prin copleșirea atenției noastre cu secvențele aspre ale articulației structurale.

Argumentul hipnotismului poate fi de asemenea conectat la anumite noțiuni de escapism. Dacă conceptul de escapism pe care îl avem în minte este acela care spune că avem un comportament escapist, atunci când facem ceva, în loc să facem ce trebuie, atunci se poate afirma că televiziunea, organizată pe nerăsuflate în jurul succesiunii articulațiilor structurale, contribuie la escapism prin, să zicem așa, captivarea atenției noastre la ecran. Nu este pe de-a-ntregul vina noastră atunci cînd continuăm să ne uităm la TV, când ar trebui să facem alte lucruri – să ne perfecționăm, să ne angajăm în activități politice, și altele – pentru că producătorii, pentru scopul lor propriu, manipulează caracteristicile noastre perceptuale în moduri care consolidează inerția. Cu alte cuvinte, nu se întâmpla pe de-a-ntregul datorită caracterului nostru slab. Am fost hipnotizați prin felul în care televiziunea este tipic articulată, indiferent de conținutul imagistic.

Toți cei care se uită foarte mult la televizor, sunt efectiv prinși în capcană de imaginile televizuale. Dar nu numai că sunt ținuți în fața ecranului oră după oră. În timp ce stau în fața televizoarelor, puterile lor de imaginație, în special cele morale, sunt anesteziate. De aceea formatul tipic de televiziune este problematic din punct de vedere moral .

Nu există nici o îndoială, că traiectoria imaginii este structurată astfel încât să asigure maximul de atenție din partea spectatorilor. Totuși întrebarea este dacă sau nu argumentul hipnotismului supraestimează eficiența mediei în această problemă. Din punctul meu de vedere, argumentul hipnotismului exagerează mult cu puterea traiectoriei imaginii pentru a ține audiența vrăjită. S-ar putea în mod caracteristic să fie conceput ca o soluție pentru problema distragerii atenției, dar cu greu se atinge un succes de 100 % în acest sens. Ca un om care ascultă radio, vizionarea televiziunii este adesea urmată pusă împreună cu alte activități, inclusiv treburile casei. Stând cu familia în cameră, ceea ce se petrece pe micul ecran devine un fundal în timpul discutiilor noastre. Unii comentatori caracterizează modul nostru tipic de a ne uita la televizor ca pe o "aruncare de privire" decât ca pe "o privire fixă." Noțiunea de privire fixă se referă la aceea privire captivată de imaginea de la cinema. Privirea aruncată este o modalitate obișnuită de atenție, precum cea arătată de studenți care în timp ce își fac temele butonează televizoarele. Mi se pare că imaginea de televiziune nu este atât de hipnotică pe cât critica lasă să se înteleagă. Indiferent cât de multe articulații structurale ne îndeamnă să continuăm să privim, este foarte ușor să evadăm din gheara lor, așa cum reiese și din faptul că oamenii se uită la televizor în timp ce fac și altceva.

Faptul că cineva poate face asta ridică îndoieli cu privire la întinderea punctului în care televiziunea realmente împiedică posibilitatea de a desfășura și alte activități cognitive curente. Desigur nu exclude imaginația: fiecare dintre noi poate visa cu ochii deschiși, în timp ce vizionează un episod din "Star Treck". Într-adevăr pare greșit să suspectăm că televiziunea exclude imaginația, de vreme ce anumite forme de activitate sunt probabil solicitate sau presupuse pentru a înțelege ce se întâmplă într-un program dat.

Cum ar putea programele TV să elimine considerarea morală pe care o solicită pentru a fi inteligibile, dacă ele, în același timp, manevrează imaginația morală către activități secundare? În mod clar, imaginația morală nu poate fi neutralizată, dacă programul intenționează să comunice spectatorilor într-un mod care solicită judecată morală. Și de asemenea, imaginația nu neutralizează puterile noastre de imaginație, de vreme ce elimină frecvent judecățile morale ale spectatorilor. Pentru a urmării programul, spectatorii trebuie să aibă în vizor anumite judecăți morale. Totuși, aici trebuie argumentat că imaginația morală este zdruncinată sau constrânsă de televiziune. Facem judecăți morale, dar numai judecățile morale pe care producători vor ca noi să le facem cu privire la conținutul programului lor. Și totuși acest lucru este evident fals. Cum ar putea să fie adevărat din moment ce criticii, incluzând cetățeni obișnuiți, sunt mânioși din cauza violenței și sexului la televiziune? Producătorii, desigur, nu sunt mulțumiți de aceste reacții morale și nici nu și le doresc. De asemenea, nu au fost exerciții de imaginație morală care au fost solicitate pentru a crea răspunsuri într-un mod decrepit de către organizarea traiectoriei imaginii. Din acest punct de vedere, nu există nici un motiv să suspectăm că televiziunea ca atare, în stilul ei de reprezentare, este o amenințare la adresa modului de funcționare al imaginației morale. Argumentul hipnotismului nu este mai constrângător decât argumentul realismului sau al escapismului.

De asemenea argumentul hipnotismului nu explică de ce oamenii stau atât de mult timp în fața televizoarelor. Felul în care secvențele de imagini sunt organizate pot atrage atenția la ecran, dar puterea lor de menținere este extrem de limitată. Acest lucru explică probabil de ce noi adesea ne simțim vinovați de faptul că am exagerat cu acest obicei. Faptul că ne uităm prea mult la televizor, este probabil o caracterstică a faptului că în nu petrecem prea mult timp în inițierea oamenilor asupra modului în care trebuie folosită media: cum să o integreze într-un program de viață. Problema vizionării excesive a televiziunii este una morală -dacă este o problemă morală – din cauza unui mare eșec cultural. Mediei ca atare nu îi este atribuită o defecțiune, precum nici elaborării stilistice, caracteristică imaginii. Nici media și nici imaginea nu sunt inerent imorale, mai degrabă eșecul nostru sistematic de a educa oamenii despre cum să le folosească, ar putea fi iresponsabil.

Bibliografie

Carroll, Noël, ‘Conspiracy theories of representation’, Philosophy of the Social Sciences 17 (1987).

Carroll, Noël, A Philosophy of Mass Art, Oxford: Oxford University Press, 1998.

Dyson, Kenneth and Homolka, Walter (eds), Culture First/Promoting Standards in the New Media Age, London: Cassell, 1996.

Ellis, John, Visible Fictions, London: Routledge and Kegan Paul, 1982.

Fiske, John, Television Culture, London: Methuen, 1987.

McLuhan, Marshall, Understanding Media, London: Routledge and Kegan Paul, 1964.

Mander, Jerry, Four Arguments for the Elimination of Television, New York: Quill, 1978.

Meyerwitz, Joshua, No Sense of Place, Oxford: Oxford University Press, 1985.

Plato, Republic, Harmondsworth: Penguin, 1974.

Tester, Keith, Media, Culture and Morality, London: Routledge, 1994.

Bibliografie

Altman, I., ‘Privacy: a conceptual analysis’, Environment and Behavior 8 (1976): 7–8.

Aristotle, Nichomachean Ethics, Harmondsworth: Penguin Books, 1953.

Aristotle, Poetics, Ann Arbor, MI: University of Michigan Press, 1970.

Barendt, Eric, Freedom of Speech, Oxford: Oxford University Press, 1985.

Baudrillard, Jean, In the Shadow of the Silent Majorities . . . or the End of the Social, New York: Semiotext, 1983.

Baudrillard, Jean, Selected Writings, ed. Mark Poster, Cambridge: Polity, 1988.

Beauchamp, Tom L. and Pinkard, Terry P. (eds), Ethics and Public Policy, Englewood Cliffs, NJ: Prentice-Hall, 1983.

Bell, Martin, In Harm’s Way: Reflections of a War Zone Thug, London: Hamish Hamilton, 1995.

Belsey, Andrew and Chadwick, Ruth (eds), Ethical Issues in Journalism and the Media, London: Routledge, 1992.

Belsey, Andrew and Chadwick, Ruth, ‘Ethics as a vehicle for media quality’, European Journal of Communication 10 (1995): 461–73.

Berlin, Isaiah, Four Essays on Liberty, Oxford: Oxford University Press, 1969.

Bernays, E., Crystallising Public Opinion, New York: Boni and Liveright, 1923.

Bernstein, Carl and Woodward, Bob, All the President’s Men, New York: Seeker and Warburg.

Bezanson, Randall P., Cranberg, Gilbert and Soloski, John, Libel Law and the Press, New York: Free Press, 1987.

Birkenshaw, Patrick, Freedom of Information: The Law, the Practice and the Ideal, London: Weidenfeld and Nicolson, 1988.

Bok, Sissela, Lying: Moral Choice in Public and Private Life, London: Quartet, 1980.

Bok, Sissela, Secrets: On the Ethics of Concealment and Revelation, Oxford: Oxford University Press, 1982.

180 Select bibliography

Calcutt, David, Report of the Committee on Privacy and Other Matters, Cmnd. 1102 , London: HMSO, 1990.

Calcutt, David, Review of Press Self-regulation, Cmnd. 2135 , London: HMSO, 1993.

Capa, Robert, Slightly out of Focus, New York: H. Holt, 1947.

Carroll, Noël, ‘Conspiracy theories of representation’, Philosophy of the Social Sciences 17 (1987).

Carroll, Noël, The Philosophy of Horror, New York: Routledge, 1990.

Carroll, Noël, A Philosophy of Mass Art, Oxford University Press, 1998.

Chomsky, Noam, Necessary Illusions, Toronto: CBC Enterprises, 1989.

Chomsky, Noam and Hermann, Edward, Manufacturing Consent, London: Vintage, 1994.

Christians, Clifford G., Ferré, John and Fackler, Mark, Good News: A Social Ethics of the Press, New York: Oxford University Press, 1993.

Christians, Clifford G., Fackler, Mark and Rotzoll, Kim B., Media Ethics: Cases and Moral Reasoning, 4th edn, New York: Longman, 1995.

Cohen, Elliot D. (ed.) Philosophical Issues in Journalism, New York: Oxford University Press, 1992.

Commission on Freedom of the Press, A Free and Responsible Press, Chicago: University of Chicago Press, 1947.

Cooper, Thomas W., Communication Ethics and Global Change, New York: Longman, 1989.

Curran, James (ed.), The British Press: A Manifesto, London: Routledge, 1978.

Curran, James and Seaton, Jean (eds), Power without Responsibility: The Press and Broadcasting in Britain, 4th edn, London: Routledge, 1991.

Dahlgren, Peter and Sparks, Colin (eds), Communication and Citizenship, London: Routledge, 1991.

Dahlgren, Peter and Sparks, Colin (eds), Journalism and Popular Culture, London: Sage, 1992.

Day, Louis A., Ethics in Media Communication: Cases and Controversies, Belmont, CA: Wadsworth, 1991.

Denton, Robert E. Jr. (ed.), Ethical Dimensions of Political Communication, New York: Praeger, 1991.

Deppa, Joan, The Media and Disasters: Pan Am 103, London: David Fulton, 1993.

Dworkin, Andrea, Letters from a War Zone, London: Seeker and Warburg, 1988.

Dworkin, Ronald, A Matter of Principle, Oxford: Clarendon Press, 1985.

Dworkin, Ronald, Freedom’s Law: The Moral Reading of the American Constitution, Cambridge, MA: Harvard University Press, 1996.

Elliot, Deni (ed.), Responsible Journalism, Beverly Hills, CA: Sage, 1986.

Ellis, Anthony, ‘Offense and the liberal conception of the law’, Philosophy and Public Affairs 13 (1984): 1–23.

Ellis, John, Visible Fictions, London: Routledge and Kegan Paul, 1982.

Engel, Matthew, Tickle the Public: One Hundred Years of the Popular Press, London: Gollancz, 1996.

Ettema, James S. and Glasser, Theodore L., ‘On the epistemology of investigative journalism’, Journal of Communication 8/2 (1985): 183–206.

Evans, Harold, Eyewitness: 25 Years Through World Press Photos, London: Quiller Press, 1981.

Fairclough, Norman, Media Discourse, London and New York: Edward Arnold, 1995.

Feinberg, Joel, The Moral Limits of the Criminal Law, vol. 2: Offense to Others, New York: Oxford University Press, 1985.

Feldman, D., Civil Liberties and Human Rights, Oxford: Clarendon Press, 1993.

Fink, Conrad, Media Ethics, New York: McGraw-Hill, 1988.

Fiske, John, Television Culture, New York: Routledge, 1987.

Fiske, John, ‘Popularity and the politics of information’, in P. Dahlgren and C. Sparks (eds) Journalism and Popular Culture, London: Sage, 1992, pp. 45–63.

Fiske, John, Media Matters: Everyday Culture and Political Change, Minneapolis, MN: University of Minnesota Press, 1994.

Franklin, Bob, Newszak and News Media, London: Arnold, 1997.

Freund, Gisèle, Photography and Society, London: Gordon Fraiser, 1980.

Gauntlett, David, Moving Experiences: Understanding Television’s Influences and Effects, London: John Libbey, 1995.

Gitlin, Todd, The Whole World is Watching, Berkeley, CA: University of California Press, 1980.

Gluckman, Max, ‘Gossip and scandal’, Current Anthropolgy 4/3 (June 1963): 307–16.

Goldman, Alan, The Moral Foundations of Professional Ethics, Totowa, NJ: Rowman and Littlefield, 1980.

Goldstein, Tom, The News at Any Cost, New York: Simon and Schuster, 1985.

Goodman, Robert F. and Ben-Ze’ev, Aaron (eds), Good Gossip, Lawrence, KS: University of Kansas Press, 1994.

Goodwin, H. Eugene and Smith, Ron F., Groping for Ethics in Journalism, 3rd edn, Ames, IA: Iowa State University Press, 1994.

Gosschalk, B. (ed.) Political Communications, Cambridge: Cambridge University Press, 1995.

Graham, Gordon, Contemporary Social Philosophy, Oxford: Blackwell Publishers, 1988.

Gripsund, J., ‘The aesthetics and the politics of melodrama’, in P. Dahlgren and C. Sparks (eds) Journalism and Popular Culture, London: Sage, 1992, pp. 84–95.

Gross, Larry, Katz, John Stuart and Ruby, Jay (eds), Image Ethics, New York: Oxford University Press, 1988.

Habermas, J., The Structural Transformation of the Public Sphere, Cambridge: Polity, 1988.

Hargrave, Andrea Millwood, Sex and Sexuality in Broadcasting, London: John Libbey, 1992.

Hart, H. L. A., Law, Liberty and Morality, Oxford: Oxford University Press, 1963.

Hartley, John, Understanding News, London: Methuen, 1982. 182 Select bibliography

Hausman, Carl, Crisis of Conscience: Perspectives on Journalism Ethics, New York: HarperCollins, 1992.

Hewitt, Patricia, Privacy: The Information Gatherers, London: National Council for Civil Liberties, 1977.

Hiebert, Ray Eldon (ed.), Impact of Mass Media, 3rd edn, New York: Longman, 1995.

Hooper, David, Official Secrets: The Use and Abuse of the Act, London: Seeker and Warburg, 1987.

Jones, J. Clement, Mass Media Codes of Ethics and Councils: A Comparative International Study on Professional Standards, Paris: Unesco, 1980.

Jones, Nicholas, Soundbites and Spindoctors, London: Cassell, 1995.

Kalven, Harry, Jr, A Worthy Tradition: Freedom of Speech in America, New York: Harper and Row, 1988.

Kant, Immanuel, Groundwork of the Metaphysics of Morals, in H. J. Paton (ed.) The Moral Law, London: Hutchinson, 1948.

Kant, Immanuel, The Philosophy of Immanuel Kant, Chicago: University of Chicago Press, 1949.

Karnow, Stanley, Vietnam: A History, New York: Viking Press, 1983.

Keane, John, The Media and Democracy, Oxford: Polity Press, 1991.

Keeble, Richard, The Newspapers Handbook, London: Routledge, 1994.

Kellner, Douglas, Television and the Crisis of Democracy, Boulder, CO, San Francisco and Oxford: Westview Press, 1990.

Kieran, Matthew, ‘Art, imagination and the cultivation of morals’, Journal of Aesthetics and Art Criticism 54 (1996): 337–51.

Kieran, Matthew, Media Ethics: A Philosophical Approach, Westport, CT: Praeger, 1997.

Kieran, Matthew, ‘News reporting and the ideological presumption’,Journal of Communication 47/2 (1997): 79–96.

Kieran, Matthew, Morrison, David and Svennevig, Michael, Regulating for Changing Values: A Report for the Broadcasting Standards Commission, London: BSC, 1997.

Klaidman, Stephen and Beauchamp, Tom L., The Virtuous Journalist, New York: Oxford University Press, 1987.

Knightley, Phillip, The First Casualty: From the Crimea to Vietnam: The War Correspondent as Hero, Propagandist, and Myth Maker, New York: Harcourt Brace Jovanovich, 1975.

Knowlton, Steven R. and Parsons, Patrick R. (ed.), The Journalist’s Moral Compass, Westport, CT: Praeger, 1995.

Koch, Tom, The News as Myth, New York: Greenwood, 1990.

Kurtz, Howard, Media Circus, New York: Random House, 1994.

Lambeth, Edmund B., Committed Journalism, 2nd edn, Bloomington, IN: Indiana University Press, 1992.

Lee, Alan, The Origins of the Popular Press in England 1855–1914, London: Croom Helm, 1976.

Lemert, J. B., Criticizing the Media, Newbury Park, CA: Sage, 1989.

Levy, Leonard, Blasphemy: Verbal Offense against the Sacred from Moses to Salman Rushdie, New York: Alfred A. Knopf, 1993.

Lewis, Anthony, Make No Law: The Sullivan Case and the First Ammendment, New York: Vintage Books, 1991.

Lichtenberg, Judith (ed.), Democracy and the Mass Media, Cambridge: Cambridge University Press, 1990.

Limburg, Val E., Electronic Media Ethics, Boston, MA: Focal Press, 1994.

Locke, John, Two Treatises of Government, Cambridge: Cambridge University Press, 1963.

Locke, John, A Letter Concerning Toleration, New York: Prometheus, 1990.

MacKenzie, John, Propaganda and Empire: The Manipulation of British Public Opinion 1880–1960, Manchester: Manchester University Press, 1984.

MacKinnon, Catherine, Only Words, Cambridge, MA: Harvard University Press, 1993.

McLuhan, Marshall, Understanding Media: The Extensions of Man, London: Routledge and Kegan Paul, 1964.

McLuhan, Marshall and Fiore, Quentin, The Medium in the Message, Harmondsworth: Penguin Books, 1967.

McNair, Brian, Glasnost, Perestroika and the Soviet Media, London: Routledge, 1991.

McNair, Brian, An Introduction to Political Communication, London: Routledge, 1995.

McNair, Brian, News and Journalism in the UK, 2nd edn, London: Routledge, 1996.

McNair, Brian, ‘Performance in politics and the politics of performance: public relations, the public sphere and democracy’, in J. L’Etang and M. Pieczke (eds) Critical Perspectives in Public Relations, London: International Thomson Business Press, 1996, pp. 35–53. McQuail, Denis, Media Performance: Mass Communication and the Public Interest, Newbury Park, CA: Sage, 1992.

Mander, Jerry, Four Arguments for the Elimination of Television, New York: Quill, 1978.

Meyer, Philip, Ethical Journalism, New York: Longman, 1987.

Mill, John Stuart, On Liberty, Harmondsworth: Penguin Books, 1982.

Moore, Roy L., Mass Communication Law and Ethics, Hillsdale, NJ: Erlbaum, 1994.

Morris, D., Behind the Oval Office, New York: Random House, 1996.

Morrison, David E. and Tumber, Howard, Journalists at War: The Dynamics of News Reporting during the Falklands Conflict, London: Sage, 1988.

Newsome, Elizabeth, ‘Video violence and the protection of children’, Child Development Research Unit, University of Nottingham, March 1994.

Nozick, Robert, Anarchy, State and Utopia, Oxford: Blackwell Publishers, 1974.

Olen, Jeffrey, Ethics in Journalism, Englewood Cliffs, NJ: Prentice-Hall, 1988.

Paik, Haejung and Comstock, George, ‘The effects of television violence on antisocial behavior: a meta-analysis’, Communication Research 21 (1994): 516–46.

Patterson, Philip and Wilkins, Lee (eds), Media Ethics: Issues and Cases, 2nd edn, Dubuque, IA: Wm. C. Brown, 1994.

Paul, Noel S., Principles for the Press: A Digest of Council Decisions, 1953–1984, London: Press Council, 1985.

Powes, Lucas A., Jr, The Fourth Estate and Constitution: Freedom of the Press in America, Berkeley and Los Angeles, CA: University of California Press, 1991.

Press Complaints Commission, Code of Practice, London: Press Complaints Commission, September 1994.

Press Complaints Commission, Annual Report 1995, London: Press Complaints Commission, 1995.

Rawls, John, A Theory of Justice, Oxford: Oxford University Press, 1972.

Ricoeur, Paul, Hermeneutics and the Human Sciences, trans. J. B. Thompson, Cambridge: Cambridge University Press, 1981.

Ritchin, Fred, In Our Own Image, New York: Aperture, 1990.

Robertson, Geoffrey, Freedom, the Individual and the Law, Harmondsworth: Penguin, 1989.

Rodgerson, G. and Wilson, E. (eds) Pornography and Feminism, London: Lawrence and Wishart. 1993.

Rorty, Richard, Contingency, Irony and Solidarity, Cambridge: Cambridge University Press, 1989.

Rubin, Bernard, Questioning Media Ethics, New York: Praeger, 1978.

Schlesinger, Philip, Media, State and Nation: Political Violence and Collective Identities, London: Sage, 1991.

Schlesinger, Philip and Tumber, Howard, Reporting Crime: The Media Politics of Criminal Justice, Oxford: Clarendon Press, 1994.

Schoeman, Ferdinand David (ed.), Philosophical Dimensions of Privacy: An Anthology, Cambridge: Cambridge University Press, 1984.

Seymour-Ure, Colin, The British Press and Broadcasting Since 1945, Oxford: Blackwell, 1991.

Shearer, Anne, Survivors and the Media, London: Broadcasting Standards Council and John Libbey, 1992.

Smolla, Rodney, Free Speech in an Open Society, New York: Vintage Books, 1993.

Stocking, S. Holly and LaMarca, Nancy, ‘How journalists describe their stories: hypotheses and assumptions in newsmaking’, Journalism Quarterly 67 (1990): 295–301.

Tester, Keith, Media, Culture and Morality, London: Routledge, 1994.

Thomson, J. J., ‘The right to privacy’, Philosophy and Public Affairs 4 (1975): 295–314.

Tuchman, Gaye, Making News: A Study in the Construction of Reality, New York: Free Press, 1978.

Tunstall, Jeremy, The Media in Britain, London: Constable, 1983.

Van den Haag, E., ‘On Privacy’, in J. R. Pennock and J. W. Chapman (eds) Privacy: Nomos XIII, New York: Atherton Press, 1979, p. 149.

Vaux, Kenneth L., Ethics and the Gulf War: Religion, Rhetoric and Righteousness, Boulder, CO: Westview, 1992.

Wacks, R., Privacy and Press Freedom, London: Blackstone Press, 1995.

Wakeham, J., ‘The Conservative campaign: against the odds’, in I. Crewe and B. Gosschalk (eds) Political Communications: The General Election Campaign of 1992, Cambridge: Cambridge University Press, 1995, pp. 3–8.

Waldron, Jeremy, Liberal Rights, New York: Cambridge University Press, 1993.

Walton, Kendall, ‘Transparent pictures: on the nature of photographic realism’, Critical Inquiry 11 (1984): 246–77.

Warburton, Nigel, ‘Photographic communication’, British Journal of Aesthetics 28 (1988): 173–81.

Warburton, Nigel, ‘Seeing through “Seeing through” photographs’, Ratio NS 1/1 (1988): 64 74.

Warren, Samuel and Brandeis, Lewis, ‘The right to privacy’, Harvard Law Review 4 (1890): 205.

Copyright Notice

© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.

Acest articol: Jurnalism Politica Si Relatii Publice (ID: 153693)

Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.

Jurnalism Politica Si Relatii Publice

Copyright Notice

Bestsellerul Comunist Marin Preda

Epoca Lui Carlo Goldoni Si Reforma In Comedie

Functiile Si Viziunile Estetice ale Literaturii Subiective

Traian Dorz Viata Si Activitatea

. Itinerar Si Metamorfoza In Basm

Raportul Dintre Familiaritate Si Solemnitate In Discursurile Comune ale Lui David Cameron Si Angela Merkel

Copyright Notice

Similar Posts