Mihai Eminescu In Programele Si In Manualele Scolare

CUPRINS

Argument ………………………………………………………………………………….4

Tabel cronologic ………………………………………………………………………….6

Capitolul I : Viața lui Mihai Eminescu …………………………………………7

Capitolul II : Profilul scriitorului Mihai Eminescu………………………….12

Capitolul III : Universul artistic eminescian …………………………………..17

Capitolul IV : Eminescu în slujba școlii ………………………………………..36

Capitolul V : Programele și manualele școlare……………………………….41

Capitolul VI : Scriitorul Mihai Eminescu în programele și în manualele

școlare pentru învǎțǎmântul gimnazial ……………………46

CapitolulVII : Scriitorul Mihai Eminescu în programele și în

manualele școlare pentru învǎțǎmântul liceal ……………56

Concluzii …………………………………………………………………………………71

Bibliografie ……………………………………………………………………………….73

Anexe …………………………………………………………………………………….74

=== Mihai Eminescu in Programele si in Manualele Scolare ===

SCRIITORUL

ÎN PROGRAMELE ȘI ÎN MANUALELE ȘCOLARE

CUPRINS

Argument ………………………………………………………………………………….4

Tabel cronologic ………………………………………………………………………….6

Capitolul I : Viața lui Mihai Eminescu …………………………………………7

Capitolul II : Profilul scriitorului Mihai Eminescu………………………….12

Capitolul III : Universul artistic eminescian …………………………………..17

Capitolul IV : Eminescu în slujba școlii ………………………………………..36

Capitolul V : Programele și manualele școlare……………………………….41

Capitolul VI : Scriitorul Mihai Eminescu în programele și în manualele

școlare pentru învǎțǎmântul gimnazial ……………………46

CapitolulVII : Scriitorul Mihai Eminescu în programele și în

manualele școlare pentru învǎțǎmântul liceal ……………56

Concluzii …………………………………………………………………………………71

Bibliografie ……………………………………………………………………………….73

Anexe …………………………………………………………………………………….74

Argument

S-au scris multe despre Eminescu și în diferite împrejurări. Literatura de studii eminesciene, edițiile critice și populare ale operelor sale sunt nenumărate.

Creația “poetului nepereche” a fost și este analizată din toate punctele de vedere și cu mijloace dintre cele mai variate, astfel încât cu greu s-ar mai putea găsi ceva de spus despre cel mai mare poet al românilor.

Suntem cu toții de acord că a scrie despre Eminescu cere un curaj imens.

Cu toate acestea, interesant, și de ce nu? – necesar, este și modul în care poetul este tratat în programele și în manualele școlare.

Vom putea să apreciem, în urma parcurgerii acestei modeste lucrări, în ce măsură s-a dat geniului național posibilitatea de a bucura și de a îmbogăți sufletele elevilor noștri. Este sau nu Eminescu “amenințat” cu uitarea și dezinteresul? Această ultimă întrebare nu și-ar avea rostul , dacă această soartă nu ar fi avut-o poeți remarcabili ca George Coșbuc, Ion Minulescu, George Topârceanu ș.a.

Ca națiune în mijlocul căreia s-a născut genialul poet, avem datoria să demonstrăm că știm să-i apreciem opera și în fața generațiilor care vin.

Acest lucru se poate întâmpla în primul rând prin intermediul manualelor școlare și al dascălilor de specialitate, cei mai în măsură să-i conștientizeze pe tineri de valoarea operei poetului. Din păcate nu întotdeauna găsim în manualele opera lui Mihai Eminescu abordată așa cum se cuvine, dar mai ales metodic analizând abordarea ei, în virtutea cerințelor noilor programe, nu corespunde cu acestea. De la clasele V – Vlll până la liceu, programa solicită realizarea de eseuri în examenele pe care absolvenții trebuie să le susțină. Aceste eseuri au ca principală cerință – încadrarea unei opere în gen, în acest caz în genul liric.

Manualele abundă de exerciții, dar nu explică elevilor o metodă concretă de realizare a acestor demonstrații, fiecare fiind tentat să le facă cum dorește, dar mai ales să le confunde cu comentariile literare care se realizau în învățământul tradițional sau în cazul genului epic. În acest sens, oferim un model aplicat la clasă cu rezultate care permite elevilor dezvoltarea creativității, evidențierea aportului personal și sistematizarea informației prin asimilarea în ordine gradată din punct de vedere al dificultății a informației.

O altă carență pe care această lucrare se străduiește să o evidențieze este faptul că unele manuale nu abordează opera eminesciană sau o abordează prea puțin.

Tocmai de aceea, în centrul abordării acestei lucrări, se află manuale școlare care se apropie de standardele pe care le impune predarea în școală generațiilor care vin a operei eminesciene.

Prezenta lucrare este structurată în șapte mari capitole.

Primul capitol conține date importante referitoare la viața marelui nostru poet.

Al doilea capitol cuprinde informații generale privind locul și rolul lui Eminescu în dezvoltarea literaturii române, date biografice esențiale pentru înțelegerea operei sale.

Universul artistic al poetului este prezentat în cel de-al treilea capitol, unde sunt evidențiate genurile și speciile literare eminesciene cu exemplificări pe creații de referință. Fiind vorba de Eminescu, s-a urmărit ineditul adus în literatura română.

Competența în materie de învățământ, principiile educaționale și didactice ale lui Eminescu așa cum reies ele din presa pedagogică a timpului, se regăsesc în cel de-al patrulea capitol.

În capitolul al cincilea sunt specificate informații legate de programele și manualele școlare în vigoare.

Ultimele două capitole tratează problema centrală a lucrării de față, respectiv modul în care Eminescu estre abordat în programele și în manualele școlare pentru învățământul gimnazial (capitolul al șaselea) și liceal (capitolul al șaptelea). Am urmărit ce opere eminesciene se studiază la clasele V-XII, la ce nivel, dacă sunt sau nu adaptate particularităților de vârstă ale elevilor.

Au fost consultate lucrări de referință ale literaturii române, articole și numeroase aprecieri științifice.

Fiind o lucrare de diplomă realizată la disciplina Metodica predării limbii și literaturii române, au fost cercetate programele de limba și literatura română pentru clasele V-XII, precum și un număr edificator de manuale școlare în vigoare.

Lucrarea include și două planuri de lecție vizând predarea-învățarea poetului Mihai Eminescu la diferite clase.

5

MIHAI EMINESCU

(1850 – 1889)

TABEL CRONOLOGIC

CAPITOLUL I

VIAȚA LUI MIHAI EMINESCU

Ultimul vlăstar al Eminovicilor, a văzut lumina zilei la Botoșani, în zorii lui 15 ianuarie 1850.

Atunci, în miezul veacului al XIX-lea, în plină iarnă geroasă, cu mantie superbă de omăt, pe cerul românesc răsărea Luceafărul.

Anul care începea – ziceau cărțile străvechi și înțelepte- se afla sub stăpânirea Planetei Venus, numită din popor Luceafăr. Sclipirea aurie a astrului, în acea dimineață fericită, era tocmai acel semn divin prevestitor că, în spațiu spiritual al bătrânei Dacii, s-a ivit un om de geniu: Luceafărul culturii românești.

Frumosul prunc Mihai era, exact ca-n poveste, al șaptelea din cei unsprezece copii zămisliți de soții Eminovici: Raluca (Ralu) și Gheorghe (Gheorghieș). Trăgându-se din răzești de viță veche, părinții nu erau nici tare bogați, dar nici săraci lipiți pământului.

Când Mihăiță se făcuse copăcel, hoinărind prin “natala mea vâlcioară”, s-a trezit înconjurat de primii frați: Șerban, Nicolae, Iorgu și Ilie. Cele dintâi surori Ruxandra și Maria s-au prăpădit de copile. Dar “dulcea mamă” Raluca a mai adus pe lume și alți prunci, după ce Mihai ajunsese mărișor: Aglae, Harieta, Matei și Vasile, ultimul încetând din viață, ca și Ruxandra și Maria, la vârstă fragedă.

Așadar, din unsprezece născuți, trei au mușcat țărâna de mititei, producând durere în sufletul duios al mamei, iar ceilalți copii au reușit să trăiască, fiind speranța răzbătătorului căminar Gheorghieș, care plănuia să-i facă pe toți oameni căpătuiți: fetele cu zestre, băieții cu învățături practice și meserii bănoase.

La vremea când conacul Ipotești e terminat, Mihai trăiește aici- împreună cu ceilalți- anii minunați ai copilăriei fără griji. Gospodăria căminarului Gheorghieș și a căminăresei Raluca devine, pentru cei mici, un cuib de viață neastâmpărată, de năzbâtii memorabile și bucurii trecătoare.

Conacul nu arăta deloc a castel boieresc, fiind o modestă locuință de țară, doar cu câteva odăi încăpătoare.

În acest decor, ce pozne făceau copiii, de-au rămas de pomină în amintirile de familie?

Se ascundeau în lada de zestre a mamei, încât ieșise unul, de acolo, uns ca dracul de la lumânările de seu. În ogradă, zburdalnicii se războiau cu gânsacii. Se zice că Mihai avea o mai veche dușmănie cu acest neam păsăresc. La curtea boierului Balș din Dumbrăveni, cică a prins niște pui de gâscă, le-a retezat capetele și le-a așezat purcoi în mijlocul ogrăzii, faptă pentru care a simțit pe spinare usturimea “Sfântului Neculai” , mânuit cu asprime de tataia Gheorghieș. Iar la Ipoteși, Mihăiță prindea bobocii și-i închidea în cușcă, așteptând să cânte precum canarii. Ba mai mult! Rătăcind la lacul din codru, unde se scălda cu ceilalți plozi, cică prindea fără frică raci și șopârle, șerpi neveninoși și broscoi cât palma, băgându-i în traistă și aducându-i acasă, de se speria delicata mamă Raluca.

Iar ajutat de Ilie, prietenul apropiat de joacă, Mihai culeagea melci din tufișuri și-i înhăma cu ațișoare la cojile de nucă, zicând că-s boi trăgând la car.

Luceafărul de seară sclipea feeric peste umbra pădurii îndepărtate.

Mihai avea “părul negru, ochii negri, nasul potrivit, fața smolită, cum declara căminarul Gheorghe Eminovici în formele de pașaport. După ce învățase primele două clase, pe apucate, fie la Pensionul din Botoșani, fie cu un dascăl de limbă germană, iată-l pe copilul de 8 ani, în septembrie 1858, trecând cu tatăl granița Moldovei de Sus și intrând în lumea ceva mai civilizată a Bucovinei. Trăsura arătoasă a Eminovicilor, trasă de cai înspumați, pătrundea pe străzile pavate ale orașului Cernăuți. Mihai era impresionat de arhitectura clădirilor impozante și forfota mulțimii pestrițe: români, nemți, poloni, armeni, evrei.

Copilul Mihai începe școala sub privegherea distinsului erudit Aron Pumnul, care-i va oferi discipolului de la Ipotești, din graiul și biblioteca sa, cea dintâi hranã spiritualã.

Dorul de mamã, de casã, de naturã îl determinã pe Mihai sã fugã singur, pe jos, la Ipotești. Dar biciul usturãtor al tatãlui Gheorghieș l-a făcut să se întoarcă la Cernăuți, ca să isprăvească școala primară.

În toamna lui 1860, după o vacanță zbenguită la țară, îndârjitul părinte Gh. Eminovici umple din nou trăsura cu băieți, calabalâc, provizii de iarnă, trecând vama Mihăileni în Bucovina.

În prima clasă secundară de la Liceul german (1860-1861) învață trainic, ca-n școala primară, gândindu-se cu frică la biciul tatei și cu jenă la dojanele mamei.

Dascăl la gramatică și literatura română îi era cărturarul Aron Pumnul, foarte mulțumit de evoluția micului Eminovici, care citea cu pasiune nemaipomenită cărțile din biblioteca sa particulară și din cea a gimnaziului.

La română Mihai era “excelent”, iar la istorie “foarte bun”. Dar în clasa a II-a, deodată, merge precum racul. Preocupat de latura umanistă a studiului, neglijase alte discipline obligatorii, precum matematica, fapt pentru care este declarat repetent.

În iarna lui 1861-1862 rămânând în urmă cu lecțiile și primind note rele, Mihai fuge iarăși de la școală. O ia pe jos spre “carantina” Mihăileni, adică spre vamă. Trece granița în România, ascuns într-o căruță de marfă, îndreptându-se cu frică spre Ipotești. Știa că îl așteaptă biciul neiertător al tatei. Așa a și fost! Tăinuit o vreme de buna mamă Raluca, aceasta nu-l poate ascunde prea mult.

Gheorghieș i-a făcut feciorului gimnazist o morală dulce, cum voise nevasta sa, numai că în zori, când să plece la drum, Mihai o tulește pe după bisericuță, luând-o iepurește la deal, spre Botoșani. Ei, stai că-ți arăt eu, hoinarule, biciul! Căminarul, cu slugi călărețe, îl prinde pe fugar, îi aplică o bătaie soră cu moartea și-l duce legat peste graniță, la Cernăuți. Degeaba însă! Tot a rămas repetent.

Moartea îi secera pe cei dragi din jur. De aceea, veselul adolescent devine trist, grav, pesimist. Fratele Ilie, părtașul jocurilor de copii, răpus de tifos; iubita Casandra, cea gingașă ca floarea albă de cireș, răpită de zburător. Iar acum, profesorul său drag Aron Pumnul, părintele adoptiv și de suflet ce i-a dăruit învățături literare, aflat pe năsălie.

Cernăuți, miez de iarnă 1866, Mihai tocmai împlinise 16 ani. De la părăsirea Liceului german, pribegise prin spațiul românesc, cu o trupă teatrală, atras irezistibil de mirajul scenei, de reprezentațiile cu piesele naționale. Transcria frumos rolurile actorilor, sufla, cânta în cor, căra decoruri.

Poezia răbufnea din sufletul său ca o ploaie torențială dezlănțuită din nori. Mihai trebuia să scrie poezie. Nimic nu-l mai putea împiedica. Compune febril, zi și noapte.

Toporașii primăverii 1866 îl scot din vizuina iernii. Citise enorm și, desigur, scrisese un caiet de poezii. Pletele i se revarsă peste reverul scurteicii.

Urmase numai vreo două clase gimnaziale și dorea ca, într-o vară, să dea examene pentru mai multe clase, la Blaj. Și a plecat, hoinărind mai mult pe jos decât cu poștalioanele vremii. Trenuri nu erau. Abia se vorbea despre construirea noilor căi ferate.

Toți cei pe care i-a cunoscut ( impresionându-i prin cunoștințele de literatură, folclor, istorie ) au povestit peste ani în ce stare jalnică ajunsese ciudatul călător cu ochi negri scânteietori, cu voce groasă de bărbat, păr mare retezat. Un preot i-a dăruit o pălărie moale, neagră, numai să ascundă căciula în traistă. Neavând parale,dormea unde era primit și mânca de unde căpăta. Era văzut îmbucând din piață prune cu pâine ori scăldându-se în Târnava, fiind un excelent înotător. Înnopta pe la noii prieteni și prefera să se culce, în plină vară, într-un pod cu fân, unde citea cu nesaț cărți luate de la gimnaziu, până se întuneca. Tot acolo ori prin parcuri scria versuri și le trimitea la Familia.

Trăind din mila altora, când i-au venit de acasă 5 galbeni, Mihai a cumpărat un sac de grâu, l-a măcinat la moară și-a făcut, la brutăria Blajului, un cuptor de pâini, pe care boemul le-a împărțit calde acelora care-l ajutaseră cu mâncare.

Revenit la București, din toamna lui 1868 până în vara lui 1869 este “sufleur II și copist” la Teatrul Național. Cunoaște în profunzime arta dramatică și continuă asiduu să scrie versuri, deși publică puțin.

Acum Mihai Eminescu era îmbrăcat în straie frumoase. La 19 ani, îi stătea bine cu pletele lungi, răsfrânte peste rever.

Un singur fapt apare limpede: tânărul rebel, finanțat de taică-su Gheorghieș cu 18 galbeni pe lună, devine … student la Viena.

Poetul și-a îmbogățit cultura generală, profitând de avantajele oferite de metropola imperială. Frecventa muzeele și galeriile de artă.

La comedii râdea zgomotos, până la lacrimi. La fel, cutreiera bibliotecile și anticariatele. Împrumuta cărți filosofice și literare, pe care le citea cu nesaț. Când primea banii de la Ipotești, își cumpăra cărți în germană, pur și simplu le devora, ziua și noaptea, iar în momentele de criză bănească le revindea. Renunța oricând la mâncare și îmbrăcăminte pentru un braț de cărți bune. Se mulțumea doar cu cafea râșnită, pe care și-o fierbea singur la mașina lui de spirt. Rareori îl atrăgeau studenții români la petreceri.

Fiind gata drumul de fier spre Iași, Mihai se hotărăște să vină cu trenul în dulcea urbe, care-l atrăgea ca un magnet. Societatea Junimea îl primește în rândurile ei. După o vacanță la Ipotești, se întoarce la Viena, continuând să scrie și să studieze cu patimă. În martie 1872, are prilejul s-o cunoască îndeaproape pe frumoasa doamnă Veronica Micle, venită la Viena pentru un tratament. Începe un roman de dragoste, rămas înscris , cu litere aurite, în istoria literaturii române.

La 16 decembrie 1872, trenul îl duce din Moldova, la Berlin, unde se înscrie la Universitatea Humboldt, ca student obișnuit, deoarece aici nu li se cerea străinilor de la început certificatul de terminare a liceului, ca la Viena.

La 30 august 1874, Eminescu este “uns” director al Bibliotecii Centrale din Iași, depunând jurământul de credință în fața rectorului Ștefan Micle, soțul Veronicăi. În fine, o reîntâlnește pe tânăra și preafrumoasa doamnă a profesorului, cu care se cunoscuse bine la Viena. Este poftit la întâlnirile din salonașul literar al Veronicăi Micle, găzduit de casa rectorului.

Devine revizor școlar al județelor Iași și Vaslui, calitate în care inspectează 152 de școli, în perioada 1875 – primăvara lui 1876.

Este vremea când este lovit puternic de soarta neîndurătoare. “Dulcea mamă” Raluca, atât de încercată de viață, se prăpădește la 13 august 1876 la Ipotești și poetul, în haine cernite, participă la îngroparea ei lângă bisericuța din spatele casei. Cătrănit, revine la Iași. Pentru a-și câștiga existența zilnică, din vara lui 1876 până în toamna lui 1877 devine ziarist la Curierul de Iași (100 lei lunar).

Prietenia dintre Eminescu și Veronica este cea mai frumoasă din istoria literaturii române, fiind cunoscută până și de copiii mici. Amândoi s-au născut în anul 1850 (el la 15 ianuarie, ea la 22 aprilie); amândoi s-au stins în 1889 (el la 15 iunie, ea la 6 august). N-au reușit să se căsătorească, dar dragostea lor a fost mare și adânca, dincolo de răutățile unor semeni.

Când venea cu trenul la Iași, deși-i sfârâiau călcâiele după Veronica Micle, “bădia Mihai” lua birja din gară și se oprea în râpa Țicăului, la prietenul mai vârstnic Ion Creangă. Acolo avea povestitorul cel voinic și mătăhălos, cu limba ca melița, o căsuță cu ferestrele cât palma, numită bojdeucă.

În bojdeuca din Țicău, poetul a locuit, mai întâi, când era revizor școlar, dar și mai apoi, în multe rânduri. Mihai l-a îndemnat pe Ion să pună pe hârtie poveștile, povestirile, amintirile din copilărie.

Împreună cutreierau împrejurimile Iașiului, altădată, fugeau cu birja tocmai în Târgușor. Tolăniți pe iarbă, puneau de le cântau doi țigani zdrențăroși, unul cu scripca și celălalt cu cobza, cântecele glăsuite altădată de către Barbu Lăutarul. Mâncau cu poftă friptură cu mămăliguță. Se apuca să cânte și poetul, care avea un glas dulce de-ți dădeai și cămașa să-l asculți.

La 28 de ani, Eminescu e la București, în căutarea altor limanuri. Două inimi rămân întristate la Iași: Veronica și Creangă. Învățătorului Ionică i se frânge inima de urât și amăreală, trimițându-i scrisori înduioșătoare.

Suntem în octombrie 1878, când Eminescu e numit redactor al ziarului Timpul.

Desigur, îsi găsește timp și pentru poezie, publicând mai ales creații la care începuse să trudească în perioada anterioară.

Acum este timpul capodoperelor: poemul de căpătâi Luceafărul, Scrisorile (cinci la număr) și Doina, care-i determină pe contemporanii săi să-l considere cel mai mare poet al românilor, geniu poetic, rege al poeziei …

Munca zilnică la ziarul Timpul îl epuiza. Nopțile de trudă la articole și poezii îi zdruncinau sănătatea.

Fire de boem, cheltuia imediat banii câștigați și era plin de datorii. Când buzunarele se umpleau, lua birja și se întâlnea cu prietenii prin cafenele, înecându-și sufletul neliniștit în petreceri.

Binefăcătorul său, Titu Maiorescu, observă la 23 iunie 1883, pe când lua masa în casa bucureșteană a criticului, că mintea lui Eminescu se clatină.

Geniul a intrat în hăurile minții întunecate, având simptome de gravă boală psihică. Au sărit prietenii ca să-l ajute: Titu Maiorescu, Ion Slavici, I.L. Caragiale, care, la aflarea veștii, a izbucnit în lacrimi.

Eminescu a trăit 39 de ani, însă de fapt și-a încheiat opera la 33 de ani, când boala l-a lovit necruțător. Din 1883 și până în 1889, a intrat într-o agonie prelungă, umblând neștiutor prin spitale și ospicii, din țară și străinătate, însă n-a mai putut scrie nimic important, cu toate momentele de revenire trecătoare.

Dimineață, la 15 iunie 1889, a fost găsit fără suflare, trecut în univers. Peste două zile, a fost înmormântat la Bellu, cu onoruri naționale.

“Îngerul blond” Veronica Micle, la 3 august același an, și-a pus capăt zilelor, înghițind arsenic, la mănăstirea Văratec.

În ultima zi a aceluiași an trist, când copiii îi cântau colinde la fereastra din Țicău, se prăpădea și bietul Ion Creangă.

Când toate s-au limpezit, după o vreme cu nori negri și grei, s-a produs o minune Dumnezeiască: pe cer a răsărit iarăși Luceafărul …

BIBLIOGRAFIE :

George Călinescu Viața lui Mihai Eminescu, editura Eminescu, 1979

George Călinescu, Istoria literaturii române de la origini până în prezent, editura SemnE, 2003

CAPITOLUL II

PROFILUL SCRIITORULUI MIHAI EMINESCU

„Mihai Eminescu (1850-1889) este cel mai mare poet al romanilor, este poetul nepereche, dar aceastǎ constatare unanimă nu ne împiedicǎ sǎ vedem dimensiunile reale ale personalitǎții și geniului sǎu, care depǎșesc statutul de poet de geniu. Dacǎ i-am cerceta și analiza întreaga operǎ, de la cele mai mici poezii, mari poeme, basme, nuvele și alte lucrări în prozǎ, pâna la acele articole pe care le-a publicat în presa românǎ, articole în care criticǎ diverse aspecte ale civilizației românești, i-am putea fǎuri și titlul de mare istoric al românilor.”1

Viața lui Eminescu este una exemplarǎ. Nu este viața unui sfant și nici a unui erou în sensul consacrat de biografiile care idealizeazǎ. Este viața unui geniu care a trǎit permanent cu privirea ațintită spre înaltele idealuri: de artǎ, de cunoaștere, naționale, de puritate sufleteascǎ și de dǎruire, care a trǎit aproape exclusiv prin și pentru opera sa, neacceptând compromisuri și dǎruind acestor idealuri tot ce avea mai bun în propria ființă, până la negarea de sine.

Au mai puțină importanțǎ data precisǎ și locul nașterii poetului, dacǎ a fost 20 decembrie 1849 sau 15 ianuarie 1850, la Botoșani sau la Ipotești. Are însǎ importanțǎ copilǎria, fascinatǎ de pǎdure, de basme, de doine. Au importanțǎ toate peregrinǎrile sale prin țarǎ, care l-au facut, încǎ adolescent, sǎ cunoascǎ aproape toate ținuturile românești, cu oamenii, graiul și tradițiile lor istorice si culturale. Studiile de la Cernǎuți și mai cu seamǎ cele de la Viena și Berlin ne prezintǎ un Eminescu însetat de cunoaștere, un pasionat al lecturii, nu în vederea obținerii unor posturi bine remunerate ori a unor titluri academice, pe care nu le-a obținut, de altfel niciodatǎ, ci numai din dorința de a-și îmbogǎți mintea. Datele astfel acumulate, cunoașterea temeinicǎ a vechilor cǎrți românești, rezultând astfel, o asimilare aproape completǎ a istoriei neamului nostru, s-au integrat organic în opera sa.

Copil fiind, ,,păduri cutreieram” , va spune poetul, impresionat de farmecul locurilor natale, evocatoare totodatǎ ale unei istorii naționale bogate în eroi și fapte de glorie. Încă din anii de școalǎ, Eminescu se arăta interesat de teatru, poezie și culturǎ. Avea 16 ani când trimite la revista de limba româna Familia din Pesta, primele poezii, publicate de Iosiv Vulcan, care-i schimbǎ și numele: din Eminovici, cum se chema de fapt tatǎl sǎu, în Eminescu. Datorǎm redactorului Familiei cel mai celebru botez din istoria literaturii române.

Eminescu colindǎ țara, trece în Transilvania, iar între 1869 si 1874 îl aflǎm la Berlin și Viena, urmând cursuri la universitǎțile de acolo, în scopul obținerii unui doctorat în filozofie. Doctor în filozofie nu va deveni însǎ, deși prietenii lui de la Junimea l-ar fi dorit, ca sǎ poatǎ fi apoi numit profesor universitar în țarǎ. Din 1870 începuse colaborarea la Convorbiri literare, se apropiase de Titu Maiorescu și de Costache Negruzzi și va fi socotit el însuși un junimist important. Întors de la studii, va ține „prelecțiuni populare”, ca toți junimiștii.

Mihai Eminescu, Publicisticǎ. Referiri istorice si istoriografice. Chișinau, Cartea Moldovenească, 1990 (citatul aparține lui Nicolae Iorga, 1934 și apare pe prima paginǎ a carții de mai sus)

El este interesat de istorie (în 1871, împreunǎ cu Ioan Slavici, viitorul prozator, luase parte la organizarea sărbatorilor lui Ștefan cel Mare de la Putna, prilej pentru români de a-și afirma istoria proprie într-o Bucovinǎ aflatǎ sub ocupație austriacǎ) și de filozofie (încearcǎ sǎ traducǎ din marii filozofi). E un timp redactor la Curierul din Iași, apoi redactor la Timpul, revizor școlar și bibliotecar la Iași. În toate aceste funcții pune suflet și consumǎ multǎ energie. Rapoartele școlare ale revizorului sunt precise și bogate. Ca redactor și colaborator, el scrie articole politice fiind unul din cei mai de seama ziariști români. Ca și Caragiale sau Slavici, contemporani și prieteni cu el, Eminescu ridicǎ gazetǎria la nivelul unei veritabile arte.

De altfel, anii cei mai rodnici ai gazetarului, cei de la Timpul (1877-1883), coincid cu anii cei mai buni ai poetului, care-și scrie și publicǎ în acest interval aproape toate marile creații lirice. În 1883 poetul se îmbolnăvește grav. În timp ce se afla la Viena, într-un sanatoriu, unde îl trimiseră junimiștii, în țarǎ, Maiorescu îi publica un volum de Poezii, singurul apǎrut în timpul vieții poetului, deși nu el l-a alcǎtuit.

Trei ani atrag în mod deosebit atenția în bibliografia poeticǎ a lui Mihai Eminescu: 1866, anul debutului în Familia lui Iosif Vulcan; 1870, anul când începe colaborarea la Convorbiri literare plinǎ de mari consecințe pentru tânarul de 20 de ani; și 1883, anul ultimelor capodopere Oda (în metrul antic), Glossă ,Luceafărul, Mai am un singur dor etc. , și totodatǎ al morții spirituale a poetului. Între 1866 si 1870, mulți comentatori, printre care și Garabet Ibrălianu, au văzut o primǎ perioadǎ a creației lui Eminescu, aceea a începuturilor sub influența lui Alecsandri și Bolintineanu, în care poetul iese triumfǎtor cu Venere și Madonǎ și Epigonii , poezii ce deschid epoca maturitǎții lui artistice, atât de bogatǎ în realizari, deși se întinde pe ceva mai puțin timp de un deceniu și jumătate.

Prima poezie, care l-a fǎcut cunoscut unui public restrâns, este o elegie fǎră titlu, semnată Mihail Eminovici și tipǎritǎ alǎturi de alte șase poezii într-o broșurǎ intitulatǎ Laecrimioarele învaetaeceilor den Cernaeuti la mormântul prea iubitului lor profesoriu Arune Pumnul. Adevǎratul sǎu debut literar se face însǎ la revista Familia, în același an (1866), cu poezia De-aș avea. În perioada debutului, Eminescu a încredințat tiparului versuri relativ cuminți, parcǎ spre a nu șoca gustul literar al timpului, pǎstrând pentru sine altele mult mai îndraznețe în idei și limbaj. Iosiv Vulcan, poet el însusi, educat în spiritul literaturii pașoptiste, s-a arǎtat entuziasmat de la început de talentul tânărului poet.

Ne vom da seama mai bine de idealurile și de limbajul liricii lui Eminescu în această perioadǎ, citind cunoscuta poezie Ce-ți doresc eu ție, dulce Românie, publicatǎ în Familia. Cum se poate observa, poezia are aspectul unei invocații și al unei stări: poetul se adreseazǎ direct țǎrii lui, într-o manierǎ rǎspânditǎ la poeții generației pașoptiste (Grigore Alexandrescu, Andrei Mureșanu, Vasile Alecsandri – au folosit și ei invocația ocazionalǎ). Tânǎrul Eminescu vibreazǎ de o emoție puternicǎ atunci când vorbește de „țara mea de glorii, țara mea de dor”. În spiritul marilor sǎi precursori, al Introductiei lui Kogǎlniceanu la Dacia literarǎ, el ureazǎ României sǎ fie la înalțimea trecutului glorios, cǎtre care privește cu mândrie patrioticǎ și cǎreia îi dorește un viitor pe măsurǎ. Trecutul și viitorul apar îngemǎnate în spontana, tinereasca invocație: „La trecutu-ți mare, mare viitor!”. Motivele principale sunt: sentimentul ca patria este la fel de durabilǎ, în mijlocul vicisitudinilor istoriei, cǎ stânca peste care valul trece fǎrǎ a o clinti (strofa întâi), convingerea în capacitatea națiunilor noastre de a rǎzbuna umilințele și de a fi unitǎ în fața primejdiilor sub simbolul tricolorului (strofa a doua); încredintarea cǎ românii au dorit din totdeauna pacea și n-au ales razboiul decât ca sa se apere de agresiunea altora (strofa a treia); în sfârșit, speranța în viitor în care fiii țǎrii sǎ „trǎiascǎ numai în frǎție” și sufletul românesc sǎ se poatǎ bucura de unitate și pace (strofa a patra). Atât motivele acestea, cât și limbajul poetic de un naiv și sincer entuziasm, ne amintesc de spiritul liricii pașoptiste și aratǎ cǎ Eminescu este un continuator al tradiției poeziei noastre patriotice.

Patru ani de la debut, dupǎ ce publicase 14 poezii, tânarul poet se hotarǎște sǎ se adreseze Convorbirilor literare, revista cea mai importantǎ a epocii, unde știa cǎ va fi citit de Titu Maiorescu. Aflat la studii în Viena, el trimite revistei ieșene poezia Venere si Madonǎ, care conține câteva din metaforele și comparațiile cele mai puternice din întreaga poezie românească, scrisă pâna la acea datǎ. Dupǎ acceptarea acestei poezii la Convorbiri literare, Eminescu încredințeazǎ revistei poemul Epigonii, însoțit de o scrisoare cǎtre Iacob Negruzzi în care își explica ideile, mult deosebite de ale junimiștilor.

Cei șase ani care despart boala de moartea lui Eminescu sunt ani de suferință pentru poet, a cǎrui minte e tot mai des întunecatǎ. El moare la 15 iunie 1889, urmat la câteva luni de Ion Creangǎ, pe care l-a cunoscut la Iași și care a fost toată viața marele lui prieten. George Călinescu, autorul unei extraordinare Vieți a lui Mihai Eminescu (1932), va evoca aceastǎ mare prietenie dintre doi din scriitorii noștri cei mai mari și va scrie aceste emoționante cuvinte despre moartea poetului: „Astfel se stinse în al optulea lustru de viață cel mai mare poet, pe care l-a ivit și-l va ivi vreodatǎ, poate, pamântul românesc. Ape vor seca în albie și peste locul îngropării sale va rǎsari pǎdure sau cetate, și câte o stea va veșteji pe cer în depărtări, pâna când acest pamânt sa-și strângǎ tote sevele și sǎ le ridice în țeava subtire a unui crin de tǎria parfumurilor sale".2

Dacă locul celui mai mare poet român în cultura națională n-a fost de nimeni contestat, înțelegerea lui exactă a suscitat de-a lungul anilor două poziții oarecum deosebite, pe care e bine să le reamintim. Întâia dintre ele, care a fost exprimată de către contemporanii poetului și de către generațiile imediat următoare, constă în considerarea lui Eminescu drept un fenomen aproape inexplicabil în peisajul literar în care a apărut. 30 de ani dupa moartea poetului, în 1919, Garabet Ibrăileanu continua a-l evoca pe autorul Luceafarului în acești termeni: „Eminescu este nu numai cel mai mare scriitor român. El este o apariție aproape inexplicabilă în literatura noastră. El a căzut în sărmana noastră literatură de la 1870 ca un meteor din alte lumi”3. Ulterior, datorită mai cu seamă străduințelor istoricilor literari, care au acumulat numeroase documente, izvoare, uneori pâna la exces, Eminescu a început sa fie privit într-o altă lumină, și anume ca un continuator genial al bogatei tradiții artistice naționale și ca ultimul romantic european, dar care a dat acestui curent literar o tentă națională.

„Opera literară a lui Mihai Eminescu crește cu toate rădăcinile în cea mai plină tradiție și este o exponentă deplină, cu toate aspectele romantice, a spiritului autohton”4, aprecia George Călinescu, neegalatul biograf și exeget al creației eminesciene.

2 George Călinescu, Viața lui Mihai Eminescu, editura Eminescu, 1979, p.317

3 Garabet Ibrăileanu, Studii literare

4 George Călinescu, Viața lui Mihai Eminescu, editura Eminescu, 1979, p.262

Astăzi, ambele puncte de vedere luate separat ni se par unilaterale și căutam o conciliere. Îl simțim pe Eminescu deopotrivă ca pe un miracol și ca pe o sinteză a celor mai vechi tradiții ale culturii noastre. În esența lor, aceste două puncte de vedere nu se contrazic – pentru că orice mare scriitor constituie în acelasi timp încununarea unei tradiții și inaugurarea unui drum nou. Este locul unde-l putem așeza fără să greșim pe Eminescu, în spațiul generos dintre trecut și viitor pe care el îl umple cu personalitatea lui, al cărei geniu creator sintetizează datele oferite de toată dezvoltarea culturală anterioară spre a da lumina o operă cu desăvârșire nouă.

Eminescu însuși a avut sentimentul, și încă foarte viu, de a se situa într-o viguroasă tradiție culturală românească. Mai multe aspecte ale operei lui ne atrag atenția în acest sens: elogiul constant al valorilor istoriei naționale, patriotismul înflăcărat, manifestat nu numai în cultul trecutului, ci și în critica aspectelor negative ale societății contemporane, în interesul pentru folclor, pentru opera artistică a spiritului popular național. Romantismul lui târziu găsește în inspirația folclorică un motiv esențial. Spiritul național, continuarea specificului artistic românesc nu se opun lui Eminescu receptarii ideilor culturii europene, pătrunderii, în gândirea lui, a unui întreg curent de sensibilitate ce a nutrit literatura romantică a secolului al XIX- lea și prin care Eminescu este înrudit cu marii poeți ai lumii. Ca Heliade, ca Hașdeu în aceeași vreme și mai târziu, Eminescu freamătă de dorința de a cuprinde totul și, sistematic, de a ridica efortul de cunoaștere al înaintașilor pe treapta sintezei artistice. Uneori, exagerându-se, din admirație, i s-au atribuit lui Eminescu vaste cunoștințe în absolut toate domeniile, de la filozofie până la economia politică. Dar rămâne evidentă încercarea poetului de a sistematiza într-o viziune enciclopedică ceea ce cultura anterioară îi oferea. Preocuparea pentru istorie, pentru creația artistică populară și înclinarea spre originalele sinteze enciclopedice sunt cele trei aspecte importante ale tradiționalismului artistic eminescian. Dar Eminescu nu continuă numai, ci și inaugurează o tradiție. Înainte de orice, desigur, în poezie. Poezia lui, odată depășită epoca începuturilor, este atât de substanțial nouă, încât își pune pecetea pe strădania artistică a mai multor generații. Primul efect, istoricește vorbind, al eminescianismului este copleșitor. Ceea ce Ibrălianu numea „curentul eminescian” este rezultatul imediat al unei influențe ce comandă la epigonism pe mulți dintre poeții generației care i-a urmat lui Eminescu. Au trebuit să treacă 35 de ani de la moartea lui Eminescu spre a putea constata și un efect cu adevărat rodnic: poezia interbelică, a unor creatori ca Bacovia și Arghezi, se arăta în stare să redescopere, uneori și grație criticii moderne, ceea ce era fundamental în Eminescu și putea fi folosit creator, fără riscul minentismului și pastisei, scăpând de otrăvurile dulci amețitoare de care se îmbătaseră poeții generației lui Alexandru Vlahuță.

Distanțarea de tradiția culturală românească mai veche se realizează la Eminescu prin crearea unei poezii înalt filozofice, în care gândirea și vizionarismul domina imaginația lirică, și a unei limbi pe de-a-ntregul noi. Nici un poet nu a îmbrățișat în secolul trecut universul artistic uriaș al lui Eminescu, nu a avut cugetarea lui capabilă să patrundă panorama civilizațiilor și sferele filozofiei. Nimeni n-a îmbinat mai bine ca el o minte atât de deprinsă cu abstracțiunile și conceptele, cu o expresie atât de plastic muzicală încât s-ar părea că ideea poate fi percepută și prin senzație. Opera lui Eminescu nu prezintă doar saltul de la Alecsandri și Bolintineanu la Arghezi și Bacovia, ci descoperă calea poeziei noastre spre universalitate. Eminescu e primul nostru poet de anvergură europeană, primul comparabil cu marii poeți ai lumii, cu Holderlin, Schiller și Byron, cu Lamartin,Victor Hugo și Lermontov. Opera sa a și fost raportată la opera acestora și la a altora nenumărați, încât contribuția eminesciană la dezvoltarea romantismului într-unul specific românesc nu e doar o formulă convențională, ci o realitate incontestabilă. Eminescu ne dovedește, dacă mai era nevoie, că un poet național poate fi luat în considerare și ca poet universal numai dacă, prin valoarea operei, își deschide aripile asupra unui domeniu de sensibilitate și gândire capabil să reflecte deopotrivă ceea ce este specific fiecărui popor în parte și ceea ce este comun tuturor popoarelor la un moment dat. Eminescu reprezintă sinteza tradiției și a noutății, a elementelor artistice românești și a celor universale, el este un poet national și universal în aceeași măsură. Prin el, literatura noastra atinge o culme și își face totodată ieșirea necontestabilă în lume.

Referindu-se la valoarea creației eminesciene – din punctul de vedere a relației națioanal – universal – George Cǎlinescu afirma: „fiind foarte român, Eminescu este un mare poet universal.”5

Avem convingerea cã dacã mai trãia, sãnãtos, încã douãzeci de ani, el ar fi fost considerat, fãrã putințã de contestare, ca unul din cei mai mari creatori de poezie din întrega literaturã a lumii.

Mihai Eminescu apare în literatura europeanã ultimul mare poet romantic, pãstrând în existența și opera sa conturul caracteristic al dramei artiștilor romantici. Nãzuind necontenit spre un plan de viațã superior etic și artistic, cãutând cu patos adevãrul și refuzând consecvent compromisul, Eminescu s-a aflat în permanent conflict cu lumea vremii sale din pricina nonconformismului, a sinceritãții în faptele de viațã și a înãlțimii de gândire.

Mihai Eminescu este contemporan cu noi, deși a murit în urmă cu peste un secol. Spirit universal, a fost condamnat să rămână în granițele limbii române. Este poet național, dar prea puțini români i-au citit poezia cu adevărat. Dacă putem vorbi de o limbă de lemn a criticii, în cazul lui Eminescu există cele mai multe șabloane. Receptarea operei lui Eminescu ar putea ține loc unei radiografii a spiritualității românești. În funcție de epocă, se schimbă și gusturile și tiparele de interpretare. Eminescu nu și-a publicat niciodată opera. A considerat-o întotdeauna nedesăvârșită. E drept că, în timpul vieții, Titu Maiorescu i-a publicat un volum de poezii, dar Eminescu nu l-a considerat nici pe departe perfect. Nu ar fi putut, însă, rămâne în conștiința națională cu doar douăzeci și trei de poezii publicate în reviste, încât, în perioada 1883-1911, Titu Maiorescu a scos unsprezece ediții ale volumului Poesii, ceea ce a dus la consacrarea definitivă a lui Mihai Eminescu. Probabil că nu am fi ajuns niciodată la adevărata cunoaștere a poeziilor lui, dacă Perpessicius nu s-ar fi încumetat să înceapă să-i descifreze și să-i tipărească manuscrisele. N-au întârziat să apară nici epigonii, dar nici dușmanii. Macedonski este, poate, cel care și-a declarat în

modul cel mai violent inamiciția. Creangă, însă, i-a fost prieten. Au vorbit, au râs împreună, au hoinărit și Dumnezeu i-a chemat la El în același an. Dar Eminescu nu a fost numai poet. A fost și jurnalist, prozator și traducător: un om de cultură desăvârșit…

5 George Călinescu, Istoria literaturii române de la origini până în prezent, editura SemnE, 2003 p.389

CAPITOLUL III

UNIVERSUL ARTISTIC EMINESCIAN

Mihai Eminescu a fost o personalitate copleșitoare. Ca poet s-a remarcat prin forța de sintezã a izvoarelor autohtone și universale, prin imaginație bogatã și fantezie creatoare, prin înãlțarea filosoficã și printr-o viziune cosmicã și mitologicã asupra omului. De asemenea, el a scris și prozã, în special fantasticã, dar acestea au stat mai mult timp în umbra poeziilor sale, doar în ultima vreme recâștigându-și adevãrata lor recunoaștere.

Frânturi din portretul lui Eminescu se reflectǎ în propria operǎ. O bine cunoscutǎ postumǎ relevă timpuria sa dragoste pentru naturǎ: “Fiind bǎiet, pǎduri cutreieram / Și mǎ culcam ades lânga izvor,/ Iar brațul drept sub cap eu mi-l puneam / S-aud cum apa sunǎ-ncetișor; / Un freamat lin trecea din ram în ram / Și un miros venea adormitor. / Astfel ades eu nopți întrege am mas, / Blând îngânat de-al valurilor glas.”

Ecoul unei regretate și remediabil trecute copilǎrii rǎsunǎ în sufletul poetului cu amintirea mulțimii de basme și tradiții populare care i-au fermecat primii ani de viațǎ și au lǎsat urme puternice în opera sa: “Trecut-au anii ca nori lungi pe șesuri / Și niciodatǎ n-or sǎ vie iarǎ, / Caci nu mǎ-ncântǎ azi cum mǎ mișcarǎ / Povești și doine, ghicitori, eresuri // Ce fruntea-mi de copil o-nseninarǎ, / Abia-nțelese, pline de-nțelesuri.”

Concepția lui Mihai Eminescu despre poezie și misiunea poetului se cristalizeazǎ nu în studii sistematice, ci în întreaga sa operǎ. Menționǎm, însǎ și câteva dintre creațiile sale în care întâlnim atât idei din poetica romanticǎ pașoptistǎ, cât și din filozofia geniului solitar: Oda (in metru antic), Epigonii, Glossă, Criticilor mei, Icoana și privaz, Eu nu cred nici în Iehova, Odin si poetul, Iambul, Numai poetul…,În zadar în colbul școlii etc.

Eminescu se situeazǎ singur în categoria scriitorilor romantici – în poezia Eu nu cred nici în Iehova: “Nu mǎ-ncântați nici cu clasici,/ Nici cu stil curat și antic /Toate-mi sunt deopotrivǎ, / Eu ramân ce-am fost: romantic”.

Prin Glossă, Eminescu se înscrie în clasicitate: prețuirea artei antice, promovarea idealurilor de bine, frumos, adevǎr, echilibru, perfecțiune, claritatea stilului. Imposibilitatea unei integrǎri într-o lume mediocrǎ îl face pe poet sǎ rosteascǎ sarcastic: “Privitor ca la teatru. Tu în lume sǎ te-nchipui: /Joace unul și pe patru / Totuși tu ghici- vei chipu-i,/ Și de plânge, de se ceartă, / Tu în colț petreci în tine / Și-nțelegi din a lor artǎ / Ce e rǎu și ce e bine”.

În Epigonii definește poezia în antitezǎ cu știința: “Ce e cugetarea sacrǎ? Combinare mǎiestritǎ / Unor lucruri nexistente; carte tristǎ și-ncâlcitǎ, / Ce mai mult o încifreazǎ cel ce vrea a descifra. / Ce e poezia? Înger palid cu priviri curate,/ Voluptos joc de icoane și cu glasuri tremurate, /Strai de purpurǎ și aur peste țǎrâna cea grea”. În concepția eminescianǎ, poezia este o creație purǎ, curatǎ, un joc de imagini și sunete, o transfigurare a realului, o posibilǎ proiecție a perfecțiunii în eternitate.

Semnalǎm concepția eminescianǎ în ceea ce privește legǎtura artei cu viața (În zadar în colbul școlii, Criticilor mei): ”E usor a scrie versuri / Cand nimic nu ai a spune” sau : “Nu e carte sǎ inveți / Ca viața s-aibǎ preț / Ci trǎiește, chinuiește / Și de toate pǎtimește / Ș-ai s-auzi cum iarba crește.”

Se autodefinește în Iambul : “De mult mǎ lupt cǎtând în vers mǎsura” sau în Oda (in metru antic) : “De-al meu propriu vis, mistuit mǎ vaiet, / Pe-al meu propriu rug , mǎ topesc în flǎcǎri…/ Pot sǎ mai reînviu luminos din el ca / Pasǎrea Phoenix?”.

Visul de nemurire, comparabil cu zborul pǎsǎrilor, este exprimat sublim în poezia testamentarǎ, arta poeticǎ Numai poetul…, comparabilǎ cu Testamentul lui Ienachițǎ Vǎcǎrescu: “Lumea toatǎ-i trecǎtoare / Oamenii se trec și mor / Ca și miile de unde, / Ce un suflet le pǎtrunde, / Treierând necontenit / Sânul mǎrii infinit./ Numai poetul, / Ca pǎsǎri ce zboarǎ / Deasupra valurilor, / Trece peste nemǎrginirea timpului: / În ramurile gândului,/ În sfintele lunci, / Unde pǎsari ca el / Se întrec în cântǎri”.

Aceste motive aparțin unor curente de idei de circulație universalǎ, dar geniul poetului, modelul sau inegalabil de interpretare, este omniprezent.

Dragostea și natura sunt teme romantice permanente în creația lui Eminescu. Ele sunt de o mare importanțǎ pentru statutul dualist al poetului (național și universal) deoarece îmbinǎ cu succes lirica binecunoscutǎ a dragostei, cu cea a naturii, dar nu a unei naturi impersonale, generalizate, ci cu un puternic caracter național. Natura cunoaște la Eminescu douǎ ipostaze: una terestrǎ și alta cosmicǎ. Natura terestrǎ se manifestǎ în rotirea veșnicǎ a anotimpurilor.

Natura este umanǎ, ocrotitoare, caldǎ, intimǎ sau tristǎ, rece, în deplină concordanțǎ cu stǎrile sufletești ale poetului.

Garabet Ibrǎileanu atrage atenția asupra faptului cǎ în privința sentimentului naturii și a picturii ei, vom observa cǎ în primǎ fazǎ Eminescu este mai obiectiv, mai dezinteresat. E drept, el nu are nici un pastel, nici o poezie consacratǎ numai naturii. Dar cum am vǎzut în poeziile lui de dragoste subiectivǎ, natura adesea – dacǎ nu primeazǎ – e pe același plan cu dragostea. Iar poezia obiectivǎ, unde natura e un cadru, cadrul ia proporții întinse, ca de pildǎ în Cǎlin, în partea finalǎ. În faza a doua, natura e întotdeauna în funcțiune de sentiment, și foarte adesea expresia stǎrilor de suflet. În orice caz este cadrul strict necesar al vieții.

Mihai Eminescu este însǎ unul dintre marii poeți ai evocǎrii spațiului cosmic. Mentionez câteva momente relevante din literatura si cultura universală, având în vedere cǎ și cosmicul ca și timpul sunt teme prezente în creația eminescianǎ: Epopeea creațiunii lumii, din literatura asirobabilonianǎ, Hesiod – Teogonia (nașterea zeilor), în literatura greacǎ; Imnul creațiunii Rig-Veda (în traducere de Mihai Eminescu), în literatura indianǎ; Lucrețiu – Despre natura lucrurilor și Ovidiu – Metamorfoze – în literatura latinǎ; Victor Hugo – Creștinismul – în literatura francezǎ și Mihai Eminescu – Rugǎciunea unui dac , Scrisoarea I, Luceafărul -în literatura românǎ.

Mihai Eminescu valorificǎ în opera sa știința, filozofia, ritmul istoric al veacului, înțelepciunea anticilor. Abordeazǎ teme universale: timpul, considerat laitmotivul operei sale, supratema, cu sentimentul straniu al ireversibilitǎții sale; cosmicul – infinitul, geneze ori prăbușiri cosmice, luna, soarele, stelele, luceferii, cerul, zborul intergalactic, haosul, muzica sferelor; condiția creatorului de geniu – Scrisoarea I, Luceafarul, Numai poetul…, Împǎrat și proletar, Scrisoarea III; istoria – cu ideea de patrie – Ce-ți doresc eu ție, dulce Românie! , panoramǎ a deșertǎciunilor – Memento mori, mister al etnogenezei – Decebal, Strigoii, meditația patrioticǎ – Scrisoarea III, inechitatea socială – Împǎrat și proletar; solitudinea – Glossa, Oda, Luceafărul; natura vǎzutǎ ca: personaj mitic – Revedere, realitate metafizicǎ – Mai am un singur dor, cadru fizic, în care se desfășoarǎ reveria romanticǎ – Împǎrat și proletar, Scrisoarea I, Melancolie, cadru fizic – paradis terestru – Dorința, Lacul, Sara pe deal; dragostea, vazutǎ de Rosa Del Conte ca o chemare a absolutului, cu visul de dragoste, dorul – Dorința, Floare albastrǎ, Călin, dezamǎgirea, neîmplinirea, melancolia – Te duci, De câte ori iubito, Pe lângǎ plopii fǎrǎ soț, femeie-înger – femeie-demon – Înger și demon, misoginismul – Scrisoarea IV, Scrisoarea V, Antropomorfism.

Este de subliniat în contextul relevǎrii personalitǎții eminesciene faptul cǎ opera sa cuprinde poezii, prozǎ, dramaturgie: proza – Fǎt-Frumos din lacrimǎ, Sǎrmanul Dionis, La aniversa, Cezara, Geniu Pustiu – roman neterminat, Avatarii faraonului Tla, Aur marire si amor, La curtea cuconului Vasile Creangǎ. În teatru, toate încercǎrile au rǎmas sub formǎ de proiecte: Amor pierdut – viața pierdutǎ, Mira, Mureșanu (tablou dramatic), Decebal, Alexandru Lǎpușneanu, Grue Sanger, Bogdan Dragoș.

La Mihai Eminescu se întrepǎtrund motive și stǎri sufletești, precum: apa, codrul, teiul, izvorul, luna, stelele, floarea albastrǎ, cornul, luceferi, extazul, duioșia, luciditatea, exaltarea, sarcasmul, revolta. Dragostea cunoaște dimensiuni, de la suferințǎ, iubiri pierdute:Și dacă…, Floare albastră, Lacul, Pe lângǎ plopii fără soț, la dragostea fǎrǎ speranțǎ: De câte ori, iubito…, Dacǎ iubești fărǎ sǎ speri, Sara pe deal, la dragostea împlinitǎ: Cǎlin, Povestea teiului, De ce te temi.

În evocarea dragostei, natura este bogat coloratǎ: flori de tei, trandafiri roșii, nuferi galbeni, flori albastre, romanițe, ceea ce dǎ o notǎ luminoasǎ în care olfactivul, vizualul dau mister dragostei. Natura se întunecǎ și ea, marea devenind leagǎnul somnului și al morții, codrul – împǎrat slǎvit.

Floarea albastrǎ, înmiresmatǎ de tinerețe și de grație, adreseazǎ invitația vicleanǎ la iubire visǎtorului care uitǎ de viața fugarǎ, în cele mai înalte gânduri care-l abstrag, contrapunându-i vraja codrului, luminișul secret, refugiu pentru schimbul de sărutǎri. Tonul invitației de dragoste este inconfundabil în Floare albastrǎ. În poezia Lasǎ-ți lumea se identificǎ “labirintul iubirii” pe care poetul ar dori sǎ-l strǎbatǎ alǎturi de iubitǎ, pe cǎrǎrile întortocheate ale pǎdurii bǎtrâne, sub scânteia astrelor. În Dorința se sugereazǎ “o scufundare afarǎ din timpul istoric”, în sânul veșnic al pǎmântului, pentru a atinge o pace care este foarte blândǎ figurǎ a morții.

În poezia Și dacǎ…, iubita este prezentǎ în ramura care bate în geam, în plopii care se leagǎnǎ, în stelele care licǎresc în vânt, pentru a descoperi luna deasupra lacului: “Și dacă ramuri bat în geam/ Și se cutremur plopii, /E ca în minte sǎ te am /Și-ncet sǎ te apropii”.

Peste vârfuri, exprimǎ dorul în esența lui cea mai purǎ – nǎzuința cǎtre împlinire pe care noi o cǎutǎm aici pe pǎmânt, fǎrǎ a ajunge vreodatǎ la ea, căci a o atinge ar însemna a realiza “Absolutul” .

De la drama sentimentalǎ din adolescențǎ, din 1866, și pâna la liedurile de iubire cu care s-a întors în coloanele de debut ale Familiei din 1883 cu: S-a dus amorul…, Când amintirile…, Adio, Ce e amorul?, Pe lângǎ plopii fǎrǎ soț…, Și dacǎ… poezia de iubire a lui Eminescu a trecut prin toate treptele divinei comedii dantești. Ea a cunoscut infernul, purgatoriul, paradisul.

Meditația istoricǎ și satira socialǎ în poezia eminescianǎ sunt dominate de caracterul meditativ, elegiac si satiric.

Elegiacul se identificǎ mai ales în marile poeme Memento mori, Egipetul, Muresanu. Împarat și proletar. Ideea laitmotiv este cea a rǎului, a rǎutǎții: “sâmburele lumii-i eterna rǎutate”. Rǎul este conservat, formele se schimbǎ, dar rǎul a rǎmas.

Statutul de național, descoperit în meditația istoricǎ, se împletește și aici cu cel universal, omniprezent în satira socialǎ și temele filozofice.

Viziunea satiricǎ se relevǎ în poezii cum sunt: Junii corupți, Epigonii, Ai noștri tineri, Scrisoarea I, Scrisoarea II, Scrisoarea III, Criticilor mei, Glossa.

Memento mori trece în revistǎ istoria omenirii pe epoci – de la cele mai vechi pânǎ la căderea lui Napoleon. Poemul cuprinde 1302 versuri – dovedind predilecția poetului pentru creații dintre cele mai extinse.

În Scrisoarea III Eminescu realizeazǎ o amplǎ meditație asupra trecutului din perspectiva prezentului și a prezentului din perspectiva trecutului, geniul fiind aici reprezentat de omul politic.

Oprindu-ne succint asupra temei Folclorul, izvor de inspirație la Eminescu, aducem ca argument, în deschidere, aprecierea lui George Cǎlinescu, apreciere care fixează tiparele creației poetice, din perspectiva legǎturii poetului cu literatura popularǎ. El considerǎ cǎ cea mai mare însușire a lui Eminescu este de a face poezie popularǎ fǎrǎ sǎ imite, și, cu idei culte, de a coborî la acel sublim impersonalism poporan.

Si tot George Cǎlinescu, sublinia faptul cǎ poezia Revedere este poezia cu cea mai fireascǎ înfǎțișare poporanǎ, care cuprinde idei culte înalte.

În Ce te legeni…, poetul dǎ expresie sentimentului singurǎtǎții, sentiment provocat de scurgerea timpului, de trecerea vremii.

Capodoperele eminesciene Scrisoarea I, Glossa, și Luceafărul pun în valoare marea capacitate de sintezǎ filozoficǎ și de creație, ceea ce a determinat variate analize, unele exhaustive, altele parțiale.

Teme aproape comune: condiția omului de geniu, cosmogonia, timpul și mai ales perfecțiunea artisticǎ, constituie laitmotivul creațiilor menționate.

Scrisoarea I, poem cu o structurǎ romanticǎ, filosoficǎ, abordează relația omului de geniu cu timpul și societatea mǎrginitǎ, nașterea, evoluția și dramatica previziune a stingerii sistemului cosmic.

Poemul relevǎ dubla ipostazǎ a omului de geniu, a cugetǎtorului – pe de-o parte, meditația filosoficǎ asupra marilor probleme, precum și satira determinatǎ de relația omului de geniu cu societatea incapabilǎ de a întelege condiția geniului.

Se identificǎ în poem motive cum sunt: timpul, identitatea oamenilor în fața morții, cosmogonia, condiția geniului. Ideile poetice se înscriu în contextul unor sentimente de dezavuare, compasiune si amǎrǎciune. Tonul general este cel elegiac.

Și în Scrisoarea I se identificǎ o bivalențǎ a timpului: timpul cosmic – simbolizat de “luna” – care deschide și închide poemul: ”Luna varsǎ peste toate voluptoasa ei vǎpaie,/ Iar din noaptea amintirii o vecie-ntreagǎ scoate / De dureri, pe care însǎ le simțim ca-n vis pe toate.// Între ziduri, printre arbori ce se scuturǎ în floare, / Cum revarsǎ luna plinǎ liniștita ei splendoare !”.

Timpul muritor – simbolizat de “ceasornic”- deschide poemul : “Când cu gene ostenite sara suflu-n lumânare/ Doar ceasornicul urmeazǎ lung-a timpului cǎrare…”.Ceea ce reține atenția în mod deosebit în poem este nașterea și moartea cosmosului.

Cu poezia Glossa, capodopera de factura clasicǎ, cu valoare gnomicǎ, în care reflecțiile și sentințele au gravitatea unor inscripții, aduce în literatura noastrǎ teme si motive cum sunt: timpul- cu dimensiunile sale: “fugit irreparabile tempus”, ”fortuna labilis” si ”vanitas vanitatum” : viața ca teatru, prezentul etern.

Și în poemul Luceafǎrul motivul timpului constituie principalul motiv de inspirație.

Acest poem sintetizeazǎ izvoarele de inspirație eminscianǎ: izvoarele folclorice (Fata din grǎdina de aur, basmul cules de germanul Richard Kunisch), motivul zburǎtorului; izvoare filozofice – filosofia lui Arthur Shopenhauer în legǎturǎ cu geniul și omul comun; izvoare mitologice – mitologia greacǎ, indianǎ, creștinǎ și izvoare biografice – propria experiențǎ de viațǎ a poetului. Izvoarele menționate stau la baza întregii creații eminesciene.

Idila terestrǎ reprezintǎ împlinirea aspirației spre fericire a perechii pǎmântești, și nu o neputințǎ moralǎ a Cǎtǎlinei. Hyperion întelege și rǎspunde chemǎrii, lumina sa revǎrsându-se peste norocul fetei: “-Cobori în jos luceafar blând/ Alunecand pe-o razǎ,/ Pǎtrunde-n codru și în gând, / Norocu-mi lumineazǎ !”.

Astfel, poemul dezvoltǎ, ca și alte creații eminesciene, motivul iubirii care eternizeazǎ. Aici, iubirea neînțeleasǎ este datoratǎ incapacitǎții femeii de a reține sensurile adânci ale patimii spre veșnicie. Zoe Dumitrescu-Busulenga fixeazǎ în studiul sǎu asupra lui Eminescu sensurile adânci ale poemului, spunând cǎ rǎsplata jertfei sale este cunoașterea. Acum el va afla cǎ îngerul – simbol al desǎvârșirii, al puritǎții – nu este în iubitǎ, ci tot în el; cǎ el nu ar avea nevoie sǎ se înalțe prin ea, ci ea, ființa de lut, ar fi trebuit sǎ nǎzuiascǎ spre culmile spiritului pe care-l stǎpânea el.

Constituitǎ prin sinteza izvoarelor folclorice ale lirismului, cu câteva din marile direcții ale poeziei și gândirii europene – sinteza sǎvârșitǎ într-o structurǎ creatoare purtând pecetea geniului – opera lui Eminescu, poet al visului cosmic și mitologic, își are locul propriu atât în literatura română, cât și în cea universală.

Dupǎ cum se știe,Eminescu era neglijent în privința tipǎririi creației sale, inclusiv a celei literare. Nimic n-a editat el însuși. Este meritul lui Titu Maiorescu de a-i tipari, în timpul vieții poetului, volumul Poesii. Tot atât de bine s-ar fi putut proceda și la apariția studiilor istorice: Studii asupra situației, Echilibrul, Icoane vechi și icoana nouǎ, Basarabia, Românii din Ungaria, Românii din Viena, Cestiunea Dunǎrii, Romanii, întemeiatorii Imperiului al doilea bulgar al Asenizilor (1186-1257), În unire e tǎria, Situația din Ardeal etc.

Astfel ar fi fost scoase din anonimat studii remarcabile prin pǎtrundere genialǎ și forța profetică, publicate în Curierul de Iași, Timpul, iar istoriografia româneascǎ ar fi înregistrat aceste titluri istorice în bibliografia eminescianǎ, impunându-l pe poet în rândul marilor istorici europeni.

Eminescu este un mare istoric al românilor. Nici unul dintre marii istorici (Cantemir, Hasdeu, Iorga, Pârvan) nu a pǎtruns atât de adânc pe cât a pǎtruns Eminescu, sensul devenirii noastre, nu a perceput, atât de deplin, toate meandrele curgerii în timp a neamului românesc, nu a simțit mai exact decât el pulsațiile acestei vieți românești, cu clipele de mǎreție și cu cele tragice, cu ceasurile de glorie și cu cele de cumpǎnǎ , până la marginea prǎpastiei. Nimeni n-a intuit mai precis ca el natura pericolelor ce pasc ființa etnicǎ și spiritualǎ româneascǎ și existența istoricǎ și biologicǎ a neamului, nimeni n-a arǎtat mai clar direcțiile de unde vin aceste pericole și nimeni n-a fǎcut un efort mai supraomenesc, pentru a transmite conaționalilor sǎi aceste adevǎruri, pe care le descoperea plǎtindu-le cu propria-i existențǎ, și pentru a-l fortifica în puterea de viațǎ și de dǎinuire, pentru a-l ajuta sǎ supraviețuiascǎ și sǎ-și cucereascǎ viitorul.

Nimic mai interesant decât sǎ observi cum se reflectǎ istoria în opera unui creator pe care națiunea respectivǎ îl simte și îl proclamǎ produsul ei cel mai caracteristic. Eminescu e mǎsura supremǎ a capacitǎții creatoare a poporului român, dovada cea mai înaltǎ și mai larg recunoscutǎ, a unei culturi ajunsǎ la deplina ei maturitate.

Asupra destinului nostru istoric, destin, asupra cǎruia Eminescu, mai mult ca oricine, s-a aplecat cu pasiune și pǎtrundere, spre a-l circumscrie și a-i descifra sensul. Ce era istoria pentru marele poet? Douǎ înțelesuri trebuie desprinse mai întâi: unul larg, de destin al omenirii, desfǎșurat spațial și temporal, altul restrâns, de actualitate creatoare, de prezent, conținând toate virtualitǎțile și generând o istorie îndreptatǎ spre viitor. Așa se face cǎ opera sa cuprinde numeroase judecǎți despre durata, rostul istoriei, rolul personalitǎții și al maselor, viața internǎ a istoriei, ajungând pânǎ la o istorie a istoriei.

Trecutul l-a fascinat întotdeauna, cronicile și cântecele populare i-au servit, în spirit romantic, ca sursǎ de inspirație. Visul sǎu era, o spune singur, sǎ se “cufunde, ca un budist, în trecut, mai ales în trecutul atât de mǎreț în fapte și oameni” spre a-i desluși urzeala, cauza, sensul.

Oriunde am poposi în vastul cuprins al operei lui Eminescu, vom descoperi un spirit de cunoaștere a istoriei și o voințǎ la fel de clarǎ de a extrage din experiența trecutului îndemnuri și soluții, cunoașteri în problemele noastre esențiale. Fie cǎ e vorba de evenimente sau personalitǎți din trecut, fie cǎ mediteazǎ pe marginea lor, încercând a detașa sensuri, mecanisme, structuri de un interes mai larg, Eminescu se arǎta pretutindeni un spirit comprehensiv, a cǎrui gândire istoricǎ e plinǎ de sugestii, asigurându-i un loc în ceea ce el singur numea “istoria istoriei”.

Cu un acut simț al istoriei, Eminescu s-a dovedit a fi un exponent integral al spiritului național. Pentru el, erau evidente cele douǎ componente esențiale ale statorniciei caracteristicilor fundamentale ale culturii unei națiuni: limba si istoria.

Limba era, în concepția poetului, nu numai un organism viu, dar și un criteriu de mǎsura a civilizației unui popor, proba evidentǎ a maturitǎții spiritualitǎții acestuia. Între istorie și limbǎ este o corelație de independență, și aceastǎ corelație se confundǎ cu ideea de naționalitate, cǎci limba este capabilǎ sǎ asigure unitatea naționalǎ, iar unitatea limbii dovedește existența unitǎții etnice strǎvechi.

“Un popor este o unitate psihologicǎ datǎ – scrie el – un subiect cu o conștiințǎ de sine unitarǎ, oricit de împǎrțit ar fi din punct de vedere statal. Aceastǎ conștiințǎ de sine își are continutul sǎu spiritual: limba, literatura, obiceiurile, religia. Aceastǎ unitate are drept premisǎ o uniformitate a indivizilor care constituie poporul, și întocmai așa este și la cel român. Limba sa este poate singura care nu cunoaște dialecte, obiceiurile poporului sunt în general aceleași, religia a rǎmas, cu toată sciziunea formalǎ a bisericii, aceeași în sinea ei.”

Citatul aflat în manuscris este parte dintr-un rǎspuns polemic din perioada studiilor berlineze. Tânǎrul, de numai 20 de ani, funcționar al Agenției Române de la Berlin, urmǎrește module de interpretare a faptelor istorice europene, ceea ce nu-l împiedicǎ sǎ judece cu maturitate evoluția dezvoltării distincte a țǎrilor din apusul și rǎsǎritul Europei.

Intrigat de falsitatea ideilor despre originea și limba poporului român, de negare a originii noastre romane, care “ nu este deloc o halucinație, ci un fapt istoric și pe deasupra unul atât de adânc întemeiat”, Eminescu se oprește la istoria Imperiului roman, care a fost nevoit sǎ faca cuceriri spre a coloniza, datoritǎ continuei suprapopulǎri a Romei și Latiumului. Dovezile cuceririi Daciei de cǎtre romanii lui Traian sunt de naturǎ arheologicǎ și toponimicǎ: șoselele romane în Transilvania, Valul lui Traian, ramǎșițele podului de piatrǎ de peste Dunăre, numele celor mai vechi orașe ale Daciei, “iar cea mai bunǎ dovadǎ este poporul român însuși”. Limba românǎ, ca rezultat al conviețuirii daco-romane, este “formal cea mai pur romanicǎ din câte existǎ”, afirmații pe care le întǎrește cu opiniile unor învǎțați ai vremii: Diez, Raynouard, Fuchs, Miclosich, M. Miller.

Considerațiile eminesciene pe marginea istoriei limbii române impresioneazǎ pentru un tânǎr de 20 de ani: “… chiar dacǎ în Dieta, delegații patrioți vorbesc cu oarecare greșeli, ei meritǎ atenția noastrǎ, pentru cǎ o pronunțǎ în limba lor, fațǎ de cei ce n-o vorbesc defel”. Aceste greșeli, pe care Eminescu le dorește înlǎturate, nu constituie în esența lor desnaționalizarea noastrǎ și coruperea poporului român. Aceste greșeli de limbǎ vor dispǎrea, se vor sterge neapǎrat, deodatǎ cu rǎdǎcina, cu cauza lor, adicǎ odatǎ cu dispariția feudalismului și a absolutismului, a politicii maghiare de desnaționalizare a românilor din Imperiul austro-ungar.

Într-un alt articol, Eminescu face un amplu expozeu despre vechimea și structura limbii naționale: “Limba noastrǎ nu e nouǎ, ci din contrǎ, veche și staționarǎ. Ea e pe deplin formatǎ în toate pǎrțile ei, ea nu mai dǎ muguri și ramuri nouǎ și a silnici sǎ producǎ ceea ce nu mai e în stare însamnă a abuza de dânsa și a o strica. Pe de altǎ parte , veche fiind, ea e și bogatǎ pentru cel ce o cunoaște, nu în cuvinte, dar în locțiuni.”

Limba, ca organism viu, ca masurǎ a civilizației și ca probǎ a maturitǎții unui popor, este privitǎ în raporturile ei cu structura spiritualǎ și emblema caracterului poporului ce o vorbește: “Aceastǎ parte netraductibilǎ a unei limbi formeazǎ adevarata ei zestre de la moși strǎmoși, pe când partea traductibilǎ este comună gândirii omenești în genere…”

Eminescu demonstreazǎ prin argumente concrete, istorice, cǎ limba noastrǎ nu este și nu poate fi de origine slavonǎ: “… cuvântul pentru care nu sunt și nu pot fi slavi este lingvistic. Legile dupǎ care cuvintele latine s-au prefǎcut în cuvinte românești și-au sfârșit demult evoluția lor; în momentul în care românii au primit cuvinte slavone, limba lor era formatǎ de secole deja, încât, deși cuvintele slavone sunt vechi, ele nu s-au asimilat nici pân în ziua de az cu limba noastrǎ…”

S-a remarcat în publicisticǎ prin scrieri pe teme politice, sociologice, economice, de literaturǎ, teatru, de învǎțǎmânt – peste 3000 de articole din viața contemporanǎ a României, precum și prin unele traduceri din literatură, filosofie, fizică.

Publicistica se înfățișează ca un teritoriu vast al creației eminesciene, istoria dovedindu-se un argument în dezbaterea, de către poet, a celor mai variate probleme, ce animau conștiințele vremii sale. În articolele, pe care le-a publicat în diverse ziare, poetul își impune, mai limpede, viziunea despre durata națională și universală, despre sens, timp și devenire istorică. Eminescu înțelege, cum nu se poate mai bine, conștiința poporului său, de aceea explică, fără să condamne pe cineva, de ce evenimentele istorice, negative au căutat, de-a lungul veacurilor, să apese asupra celor pozitive, să soarbă din elixirul vital al neamului în care, el, poetul, s-a născut, de ce limba, religia și tradiția – piloni de sprijin ai istoriei și culturii unei comunități umane – au rezistat dincolo de existența biologică a neamului, reușind să se impună prin valori devenite bunuri naționale și universale. Ca să înțeleagă prezentul, Eminescu a studiat trecutul, iar razele care au străbătut prisma prin care poetul își revărsa privirile în trecut, au alcătuit sceptrul color al unui viitor deja existent în conștiința lui Eminescu. Iată de ce poetul a fost atât de fascinat de trecut, căci asemenea astrologului fascinat de astrele cerești, cu ajutorul cărora formează constelații de evenimente ce se vor petrece în viitor, Eminescu putea zidi viitorul folosind materia necesară adunată din trecut căci după cum spunea poetul în poezia „Memento Mori” , „ vrei viitorul a-l cunoaște, te întoarce spre trecut”(M. Eminescu, „Memento Mori”, Chișinău, Ed. „Litera” 1997, p. 150) sau într-un articol: „[…] Istorie ciudată! Timpul se iau de păr se trag îndărăt! Trecutul e viitor și viitorul e trecut. Anul 15.. a fost furat de anul 1870 într-un mod oribil și precațiunea viclenește zîmbitoare cum că n-are să fie recunoscut […]”(M. Eminescu, „Publicisticǎ. Referiri istorice și istoriografice”, Chișinău, Ed. „Cartea Moldovenească” 1980, p. 560).

Cultivǎ aproape toate speciile genului liric: idila – Dorința, Sara pe deal; egloga – Povestea teiului, Floare albastrǎ; satira – Junii corupți, Criticilor mei, Scrisorile, Epigonii; epistola – Scrisorile; meditația – Împǎrat și proletar, La steaua, Mortua est; elegia – Revedere, Melancolie, O, mama…; sonetul – Trecut-au anii…, Veneția, Coborarea apelor; alte poezii cu formǎ fixǎ: glosa – Glossa; gazelul – Gazel – motto la Calin (file din poveste); oda – Ce-ți doresc eu ție, dulce Romanie! , Oda; poemul – Luceafǎrul, Memento mori, Strigoii; doina – Doina, Ce te legeni; poezia gnomică – Cu mâine zilele-ți adaogi, Glossa.

Meritele lui Eminescu nu se înscriu doar în sfera creației poetice, ci și în aceea a prozei. El este cel care aduce în prim plan în literatura noastrǎ proza filozoficǎ și fantasticǎ – Sǎrmanul Dionis, Avatarii faraonului Tla, este creatorul basmului cult – Fǎt-Frumos din lacrimǎ – și al prozei de inspirație socialǎ – romanul Geniu pustiu.

Nuvela Sǎrmaul Dionis, cititǎ la cenaclul Junimea în septembrie 1872 și apoi publicatǎ în Convorbiri literare la sfârșitul anului 1872 și începutul anului 1873, sintetizeazǎ, parcǎ anunțând principalele teme și motive ale creației eminesciene, ca și când acestea ar fi încununat creația scriitorului. Astfel, problema filozoficǎ a nuvelei pune în dezbatere motive fundamentale concentrate în "ideea de absolut". Se regǎsesc în nuvelǎ: neadaptarea personajului la o ordine socialǎ și negarea acesteia, refugiul în imaginar, setea de absolut, încercarea eșuatǎ în limitele cunoașterii omenești, condiția tragicǎ a eroului, regresiunea în timp, proiecția în viitor, ascensiunea cosmicǎ și încercarea absolutului, reflecțiile asupra Pǎmântului, descrierea Cosmosului; fantastic și vizionar, motivul umbrei. Dionis este un tânǎr copist, care, deși se trage dintr-o familie de aristocrați are o situație materialǎ precarǎ. Este crescut de mama sa cu prețul unor mari sacrificii. Personaj romantic, ca și celelalte ale nuvelei, Dionis, care-și duce existența într-o camerǎ cu pereții umezi și plini de mucegai, este nevoit sǎ accepte realitatea potrivit cǎreia își poate atinge parțial idealul și aceasta numai prin iubire, care în plan terestru înseamnǎ creație. Portretul sǎu fizic se încadreazǎ în tiparele romantice: este de o frumusețe demonicǎ, cu pǎrul negru, prelung, care curge pe spate; ochii îi sunt de o adâncime tulburǎtoare, iar fața copilareascǎ poartǎ în același timp amprenta maturitǎții.

În aceastǎ nuvelǎ, unde filozofia se îmbinǎ cu literatura, Dionis, înzestrat cu o capacitate de înțelegere ieșită din comun, apare ca un om cu vǎdite înclinații spre meditația filozoficǎ. Și, pentru cǎ speculațiile lui nu sunt suficiente, apeleazǎ la învǎțǎturile lui Ruben, la cartea de astrologie împrumutatǎ de la Riven. Sunt relevante, de asemenea, paginile care ni-l înfǎțișeazǎ pe Dionis, la 18 ani ca un devorator de carți pe care le avea cu sutele – "câteva sute de cǎrți vechi", cu o preferințǎ pentru cele de culturǎ bizantinǎ. El era un ateist superstițios – și sunt mulți de aceștia , elemente de portret esențiale. Aplecat peste un vechi manuscript de zodii, manuscript de astrologie, Dionis descifreazǎ caracterele scrise, într-un roșu viu ca sângele, ale alfabetului chirilic, caractere slave, de o evlavioasǎ, gheboasǎ, fantasticǎ arǎtare – dragi lui Eminescu.

Deși poezia este partea cea mai cunoscutǎ a operei lui Eminescu, ea nu e singura. Știm deja cǎ poetul a fost și unul din marii gazetari ai secolului al XIX-lea, publicând mai ales în ziarul Timpul articole politice sau pe diferite alte teme, care au avut mare ecou în epocǎ. Dar Eminescu a scris și prozǎ literarǎ. Ea formeazǎ conținutul volumului al VII-lea, din 1977, al marii ediții critice începute de criticul Perpessicius. Ca și poeziile, bucǎțile în prozǎ scrise de Eminescu se împart în antume ( publicate de autorul însusi, în timpul vieții ) și postume (publicate dupǎ moartea lui). Prozele antume cele mai cunoscute sunt nuvelele Sǎrmanul Dionis și Cezara. Dintre postume, vom aminti un roman neterminat, din tinerețe, Geniu pustiu, la care se adaugǎ numeroase alte povestiri, de obicei numai schițate de Eminescu.

Cezara, apǎrutǎ în Curierul de Iași din 1876, este o nuvelǎ romanticǎ, de dragoste. Romanul Geniu pustiu nu a fost publicat de Eminescu în timpul vieții. Prima ediție este din 1904, epoca în care manuscrisele rǎmase de la poet și predate de Titu Maiorescu Bibliotecii Academiei Române, încep sǎ fie cercetate și publicate. Romanul are tot caracter romantic. În el descoperim multe din ideile ce animau spiritul eminescean în anii tinereții. Dupǎ pǎrerea specialiștilor, Eminescu a lucrat la roman între anii 1868-1871.

Încercările dramatice ale lui Eminescu se compun dintr-un numǎr destul de mare de piese de teatru începute și neterminate de autor, uneori doar de simple planuri și ciorne. Mai ales în tinerețe, poetul a fost urmǎrit de ideea de a scrie teatru. Nici unul din aceste fragmente nu a fost tipǎrit de poet. Ca și o parte din proză și poezie, teatrul a fost descoperit dupǎ moartea lui Eminescu, în manuscrisele pǎstrate de Titu Maiorescu. Unele fragmente de piese ne fac sǎ credem cǎ poetul visa sǎ scrie drame inspirate din istoria naționalǎ. Acțiunea din Mira se petrece în vremea lui Stefǎnițǎ Vodǎ al Moldovei. În fragmentul pe care George Cǎlinescu l-a intitulat Decebal, cǎci în manuscris nu purta nici un titlu, este evocat un episod din epoca rǎzboaielor dacoromane. Bogdan Dragoș ne întoarce la epoca descǎlecatului. Eminescu a mai încercat sǎ scrie piese despre Alexandru Lǎpușneanu. A evocat într-un tablou dramatic pe poetul Andrei Mureșanu. Toate aceste încercǎri sunt importante pentru a vedea cât de vaste erau preocuparile poetului și ce pondere acorda el istoriei naționale ca sursă de inspirație pentru scriitori.

Din vastul orizont de cunoaștere și din cel de creație al marelui poet nu putea lipsi basmul. Pe de o parte, ținând de rădăcina particulară a etniei noastre și răspunzând acutei sale nevoi de mitizare, basmul i-a îngăduit, împreună cu toate celelalte produse folclorice, deslușirea specificității spiritului românesc din veac. Pe de altă patre, în imaginarul eminescian, tărâmul basmului se interfera uneori cu acela al visului. Și dovada evidentă ne este dăruită de compararea celor două ipostaze ale basmului: cea culeasă și cea prelucrată.

Culegând basmul popular, Eminescu a procedat ca un adevărat folclorist modern, așa cum arată cele cinci basme luate, pare-se, de la sursă, între 1869 și 1876, din Moldova și anume: Călin Nebunul, Frumoasa lumii, Borta vântului, Vasilie finul lui Dumnezeu și Finul lui Dumnezeu.

Cea de-a doua ipostază, aceea a basmului prelucrat, înfățișează nevoia poetului de a înălța prin vers, instrumentul său firesc, trama prea terestră, prea simplă, a narațiunii, de a subția concretețea cadrului, a personajelor, proiectând totul într-o lume fantastică, aceea care la Eminescu se înrudește cu lumea onirică, a visului.

Din culegerea germanului Richard Kunisch, Eminescu și-a ales două basme românești pe care le-a versificat : Frumoasa fără corp și Fata-n grădina de aur.

Singurul basm în proză al cărui prototip nu se cunoaște este Făt-Frumos din lacrimă, operă de tinerețe a poetului, scrisă la Viena în 1870, în vremea războiului franco-german. Foarte interesat de război, Eminescu n-a mai avut timpul să-i dea forma definitivă și i-a lăsat lui Iacob Negruzzi libertatea de a-l finisa, așa cum îi spunea într-o scrisoare.

Poate nici unul dintre marii poeți ai lumii nu datoreazǎ atât de mult naturii patriei și dragostei atât pentru țarǎ, cât și pentru persoana iubitǎ și naturǎ. Daragostea lui pentru naturǎ se poate observa, în primul rând în frumusețea pe care o au personajele sale din poezii: codrul împarat, luna, soarele, izvoarele, nopțile, lacul încǎrcat de nuferi galbeni și iubire, sara pe deal plinǎ de dor și nerǎbdare, luceferii și nu în ultimul rând marea.

Trei teme esențiale pot fi desprinse din poezia lui Eminescu, în jurul cǎrora se grupează elementele universului său: natura, dragostea și istoria.

Natura este una tipic romanticǎ. Ea apare poetului sub douǎ înfǎțișǎri principale. Întâi, ca toți romanticii, poetul e atras de o naturǎ de început de lume, de materia care se naște din haos. El imagineazǎ în Scrisoarea I un altfel de început și o altfel de naștere a universului: ,,La-nceput, pe când ființa nu era, nici neființa, / Pe când totul era lipsǎ de viațǎ și voințǎ, / Când nu se ascundea nimica deși totul era ascuns / Când a pǎtruns de sine însuși odihnea cel nepǎtruns. / Fu prapustie? genune? Fu noian întins de apǎ? / N-a fost lume priceputǎ și nici minte s-o priceapǎ, / Cǎci era un întuneric ca o mare fǎra-o razǎ, / Dar nici de vǎzut nu fuse și nici ochi care s-o vazǎ.”
Aceste imagini cosmogonice le gǎsim și în multe alte poezii, ca și marele poem Luceafǎrul, unde Hyperion face o cǎlǎtorie spre originile universului, spre locul de unde totul se naște. De romantismul acesta al viziunii se leagǎ la Eminescu predilecția pentru miezul nopții, al stelelor și al lumii, al visului, al imensitǎților, cum sunt cerul și marea. Tudor Vianu nota cǎ, spre deosebire de clasici, care au fost atrași de natura solarǎ a sudului european, cu țǎrmuri clare de mare și cu temple albe scǎldate în luminǎ, romanticii ca Eminescu sunt poeți ai pǎdurii pline de umbre și mistere, populate de fǎpturi reale sau himerice. În al doilea rând, natura eminescianǎ se înfǎțișeazǎ, mai ales în poeziile de dragoste, ca o naturǎ plǎcutǎ, luminoasǎ, blândǎ și ocrotitoare. Poetul nu e numai un iubitor de mari spații cosmice, depǎrtate și reci ca acelea de unde vine Hyperion în Luceafarul, sau misterioase, nepǎtrunse, ca acelea din Scrisoarea I, ci și un iubitor de spații familiare, apropiate. Un astfel de spațiu este evocat în poezia La mijloc de codru: „La mijloc de codru des / Toate pǎsarile ies, / Din huceag de aluniș / La voiosul luminș,/ Luminiș de lângǎ baltǎ,/ Care-n trestia înaltǎ/ Legǎnându-se din unde,/ În adâncu-i se pǎtrunde/ Și de lunǎ și de soare/ Și de zbor de rândunele/ Și de chipul dragei mele.”

Aici observǎm cât de armonioasǎ este aceastǎ a doua naturǎ eminescianǎ. Cerul și pǎmântul se pǎtrund, soarele și luna se oglindesc în lac, alǎturi de chipul iubitei. E o naturǎ paradisiacǎ, în care își fac apariția vietǎți obișnuite. Ea protejeazǎ pe îndragostiți. Din același domeniu provin și imaginile interiorului (casa, camera, etc.) eminescian, care este unul ocrotitor, chiar dacǎ uneori sugereazǎ singurǎtate. Poetul scrie la o masǎ de brad, ascultând focul ce pâlpâie vesel în cǎmin sau zgomotul șoarecilor care rod cotoarele cǎrților din pod. Natura exterioarǎ se prelungește în interior, cu tot firescul.

Dragostea (ilustrată în poezii ca: Pe lângă plopii fără soț,
Sara pe deal, Atât de fragedǎ), a doua temǎ, își are universul ei, direct legat de naturǎ. În general, dintre cele douǎ naturi pe care le-am notat la Eminescu, a doua, cea familiar-protectoare, formeazǎ cadrul obișnuit al dragostei. În Lacul, Dorința și în alte poezii, poetul își cheamǎ iubita în codrul cu verdeațǎ sau pe malul lacului încǎrcat cu flori de nuferi; femeia, la rândul ei, vrea sa-l smulgǎ din nouri și ceruri nalte, adicǎ din visǎri filozofice, și sǎ-l aducǎ pe pamânt, alǎturi de ea. Majoritatea poemelor erotice ale lui Eminescu încep cu o chemare în aceastǎ naturǎ obișnuitǎ (”Vino-n codru la isvoru…”) și se încheie cu o stare de visare, de plǎcutǎ cufundare a gândurilor și a simțirilor în foșnetul frunzelor, în murmurul apelor, în dulcea batere de vânt. De fapt, acest lucru aratǎ cǎ iubirea este legatǎ de naturǎ la Eminescu într-un chip mai profund decât s-ar lega sentimentele perechii de îndragostiți de cadrul în care ei se gǎsesc. Iubirea e o formǎ de a participa la viața lumii, a universului. Îndrǎgostiți ce se lasǎ în voia dragostei lor ajung sǎ se contopeascǎ cu ritmul neobosit al naturii însǎși. Nu-și pun întrebǎri, ci viseazǎ cu ochii deschiși, pǎtrunși de armonia codrului și de muzica astrelor. Starea aceasta seamǎnǎ cu somnul, visul, și este esențial romanticǎ. Pentru romantici, natura este eternǎ, spre deosebire de om, care e muritor. De aceea omul, prin iubire, prin contemplație visatoare, prin somn, aspirǎ sǎ se contopeascǎ cu natura: el vrea sǎ-și uite condiția trecǎtoare, sǎ se bucure de eternitatea lumii însǎsi în care se aflǎ. Iubirea e o cale de acces spre eternitatea naturii.
Poezii ce exprimǎ o tonalitate seninǎ a sentimentului erotic și chiar dragostea fericitǎ existǎ însǎ și în fraza urmǎtoare: Freamăt de codru, Somnoroase pǎsǎrele, La mijloc de codru des, la care se pot adǎuga nepieritoarele și inegalabilele momente închinate naturii și iubirii din Scrisoarea IV și Luceafărul.

 În toatǎ poezia eroticǎ a tinereții, figura iubitei are o luminǎ și o caldurǎ dobandite din concretețea imaginii ei pentru poet. În poezia Floare albastrǎ ea e „ roșie ca mǎrul”; în Crǎiasa din povești ‚”…Pǎru-i galben, / Fața ei lucesc în lunǎ, / Iar în ochii ei albaștrii/ Toate basmele s-adună.” Tot așa și în Dorința.

Toate aceste elemente se schimbǎ treptat, dupǎ 1877 Eminescu cântând și stǎrile depresive și regretul, tristețea, cât și durerea pricinuitǎ de dragoste. Poeziile din aceastǎ categorie sunt numeroase. Începând cu Pe aceiași ulicioarǎ și Departe sunt cu tine (care fac parte din prima fazǎ) cele mai multe aparțin fazei a doua: De câte ori iubito… , Atât de fragedǎ, Despǎrțire, S-a dus amorul, Adio, Pe lângǎ plopii fǎrǎ soț, Iubind în tainǎ, Te duci, Din valurile vremii,Nu mă înțelegi, De ce nu mai vii?.

Arar mai răsunǎ din închipuire câte un ecou al vechii încrederi luminoase în dragoste. Dar, în general, tot mai obosit și mai dezamǎgit de loviturile vieții și de neînțelegerea societǎții contemporane lui, poetul da glas unor noi armonii poetice, de mari adâncimi, din ce în ce mai triste și mai pline de renunțare. Pentru el, dragostea rǎmâne în trecut, și amintirea ei, ca și a chipului iubitei, se însoțește de o nespusǎ suferințǎ. Din aceastǎ pricinǎ se petrece o concentrare a imaginii, o stilizare și o fixare de contururi apǎsate. Codrul nu mai are bogǎția, risipa de lumini, culori și parfumuri din tinerețe, ci se reduce la douǎ, trei elemente. Luminile se sting, culorile pǎlesc.De câte ori, iubito… cu simbolurile ei tragice, e o primǎ mǎrturie a întunecǎrii. În locul peisajului edenic apare aici „oceanul cel de gheațǎ” ‚ „bolta alburie” a alungat de pe ea voiciunea culorii, iar „luna cea galbenǎ – o patǎ” și-a pierdut eminesciana ei strǎlucire. Cǎldura inimii l-a pǎrǎsit pe poet: „Din ce în ce mai singur mǎ-ntrec și îngheț”‚ „Iar timpul crește-n urma mea…mă-ntunec!” ( Trecut-au anii )

Mai întotdeauna puținele elemente de cadru sunt evocate de amintiri. Niciodatǎ lirica româneascǎ nu a cunoscut o mai mare bogǎție de nuanțe, o mai profundǎ sondare a adâncurilor, o mai deplinǎ autenticitate a tuturor biruințelor și înfrângerilor iubirii. În aceste versuri, deși pe primul plan stǎ mișcarea frǎmântatǎ a sufletului, nu lipsește nici prezența naturii. Ea este redusǎ însǎ la semne și aspecte care se subliniazǎ simbolic prin concordanțǎ sau prin contrast sentimental. Exemplu în‚ Și dacǎ… : Și dacǎ ramuri bat în geam/ Și se cutrmur plopii/ E ca în minte să te am/ Și-ncet să te apropii.”

Metafora toamnei ca anotimp al sfarșitului e frecventǎ. În‚ Sonetul I, douǎ versuri strâng toatǎ tristețea naturii, comunǎ desigur cu cea a poetului, sugeratǎ în douǎ epitete: „Afarǎ-i toamnǎ, frunza-mprǎștiatǎ, / Iar vântul zvârle-n geamuri grele picuri”. Pentru Eminescu viața fǎrǎ iubire și fǎrǎ vis este ca „O toamnǎ care întârzie / Pe-un istovit și trist; / Deasupra-i frunzele pustie”, așa cum menționeazǎ în Te duci…. Chemarea din De ce nu-mi vii rǎsunǎ sfâșietor într-un cadru pustiu de toamnǎ: „Vezi rândunelele se duc, / Se scutur frunzele de nuc, / S-așeazǎ bruma peste vii”. Poezia naturii are la Eminescu trǎsǎturile proprii, poetul selectând din peisaj anumite aspecte. Izbește insistența cu care cântǎ codrul, apoi izvoarele cristaline, luminișurile, poienile cu raiul vegetal al plantelor, lacul cu limpezime de cleștar. Dintre arbori ”teiul sfânt” îi reține cel mai mult atenția. Survine ca simbol al necuprinsului sau al frǎmântǎrilor neostenite ale vieții. Farmecul tablourilor de naturǎ sporește prin faptul cǎ de obicei ele nu sunt inundate de cruda și violenta naturalǎ luminǎ a soarelui care subliniază totul până în detaliu, ci peste ele se cerne “ca o burǎ” dulcea luminǎ a lumii care pune o surdinǎ stridentelor învǎluind totul într-o vrajă de nedescris.

La fel ca în folclor, natura este întotdeauna în consonanțǎ cu starea sufleteascǎ, din acest punct de vedere scriitorul se înrudește în atitudinea sa fațǎ de naturǎ cu George Coșbuc sau Mihail Sadoveanu. Pentru simbioza între naturǎ și dragoste este semnificativ urmǎtorul catren postum: “Si dacǎ de cu ziuǎ se-ntamplǎ sǎ te vǎz / Desigur cǎ la noapte un tei o sǎ visez / Iar dacǎ peste ziuǎ eu întâlnesc un tei / În somnu-mi toatǎ noaptea te uiți în ochii mei.”

Poezia dragostei și a naturii are la Eminescu unele trǎsǎturi apropiate specificului creației populare orale. Așa de pildă ca și în producțiile folclorice portretul fizic al femeii iubite nu se înfățișează cu precizia detaliului ci se poate reconstitui doar în aspecte foarte generale (părul blond, ochii mari și albaștrii, mâini subțiri și reci). Interesează în primul rând portretul moral care este dezvăluit într-o sumedenie de reacții pshice ale sentimentului erotic.

Figura femeii iubite, din caldă, luminoasă, șăgalnică la început, se împietricește, solemnă și rece, în aceasta perioadă de creație, ca fiind scoasă din întunericul amintirii. De aceea marmura slujește ca termen frecvent utilizat pentru sugerarea frumuseții înghețate, ireale, fantomatice parcă.

Chiar în Atât de frageda… se întâlnește o astfel de imagine, într-o judecată estetică asupra iubitei, judecată emisă cu conștiința depărtării dintre ei: ’’ Din încrețirea lungii rochii, / Răsai ca marmora în loc ’’. Aceeași semnificație o au și versurile din Nu mă înțelegi : „Și când răsai naintea-mi ca murmura de clară…”

Mai definitiva și mai limpede e însă, în sensul indicat, Din valurile vremii… , unde neconsistența făpturii iubite e afirmată direct după o invocație asemănătoare în termeni cu citatele de mai sus. (’’ Din valurile vremii, iubita mea răsai / Cu brațele de marmur…’’), ca o constatare plină de suferință : ’’ Dar vai, un chip aievea nu ești, astfel de treci…’’ . Și în Te duci… apare un ’’…chip de marmură frumos’’. Vorbirea despre marmură e aproape permanentă, fie că e folosit substantivul, epitetul ( de marmură, marmoe ) sau verbul ( înmărmurai). Dacă referirea nu e facută direct, atunci sugestia e realizată prin atributul cel mai izbitor al materialului rece, de gheață, creând o atmosfera specifică poeziei de renunțare sau de tragică evocare a dragostei stinse, ca aceea mai ales din Sonete.

Și ca și o concluzie putem spune că Eminescu e dragostea și durerea de dragoste. Decepția continuă în dragoste influențează toată inspirația lui de sentiment. Poetul se regăsește într-un alt punct de pornire, opus, în harul sarcasmului și al lepădării.

Dragostea lui Eminescu e mai cu seamă senzuală, o dragoste pribeagă de pasiune. Ea e momentană și totală în momentul ei, și se epuizează în întregime pe o singură împrejurare reluată continuu, continuu trăită și continuu epuizată în întregime. Poate tocmai de aceea multe din poeziile lui Eminescu, de dragoste, sunt romanțe și cântece de vioară.

Dragostea lui Eminescu nu e amestecată cu visul. Visul lui începe când dragostea s-a isprăvit. Dragostea poetului n-a durat niciodată, rămâne instantanee, dragoste de senzații iuți. Ceea ce-i rămâne din dragostea trecută devine vis abia în singurătate, ca o mâhnire că a fost numai senzuală, când a trecut. Femeia lui Eminescu nu e niciodată soție, rămânând exclusiv amantă. Barbatul e un trecător, un călător… E o dragoste de păsări albe, care străbat eternitatea și se întâlnesc din zbor în dreptul unei stele… Căsătoria stingherește : ea nu poate fi făcută decât cu o singură femeie. Dragostea asta și-ar pierde farmecul în formele gospodărești ale vieții. Statornicia, după care tânjește totuși, îi face poetului oroare.

Femeia lui Eminescu nu are două înțelesuri sau mai multe. Ea nu tulbură printr-un complex de nuanțe. Despărțirile poetului au fost tot atât de numeroase, probabil cât și accesele lui de pasiune. Cu femeia, Eminescu a fost numai barbat. E de crezut că femeia ar fi cerut mai mult de la el, un joc de dragoste mai complicat ca o dantelă și subtil, ce nu cere abstracții.

Nici nu se poate dragoste mai directă și mai elementară. Fiind numai bărbat și nimic mai mult, nici mai puțin, și, după o vorba latinească, trist, poetul a fost și mereu dezamăgit.

Decepția îi da lui Eminescu înălțimea care-i lipsește din dragoste și lumina târzie și dureroasă, rămasă ca o chiciură pe plopii lui, după ce dragostea s-a stins, compensează deficiența. De fapt, poezia caracteristică și mare a lui Eminescu se ridică din mâhnire. Speranța, credința, mângâierea, nimic nu se găsește la Eminescu. Locul de încolțire e dezamăgirea.

Accentele sunt profunde. Și totuși această dezamăgire a dat limbii românești o capodoperă de amărăciune glacială … LUCEAFĂRUL.

A treia tema esențială a liricii lui Eminescu o constituie istoria. Ca și natura, istoria, ca temă a operei literare, reprezintă tot o descoperire a romanticilor. În comparație cu natura, care la Eminescu este eternă, istoria e locul schimbarilor și de aceea ea se înfățișează poetului ca o expresie a strădaniei omului de a schimba destinul rău. Această strădanie este însoțită de satisfacții, dar și de nemulțumiri profunde, ce generează uneori sentimentul zădărniciei. Prin operă, și mai ales prin publicistică, angajat în polemică cu ziarul Românul, îndeosebi cu C.A.Rosetti, Eminescu își propune un program de reconstrucție istorică, de revalorizare a jertfei și faptelor creatorilor de istorie românească în ființa acestui neam. Conștient de responsabilitatea cuvântului scris, de rolul educativ, formativ al istoriei, pe linia marilor noștri cronicari, Eminescu durează între tărâmul publicisticii și limanul poeziei:

“De-așa vremi se-nvredniciră cronicarii și rapsozii

Veacul nostru ni-l umplură saltimbancii și irozii…”

“O, eroi! care-n trecutul de măriri va adumbrise-ți,

Ați ajuns acum la moda de va scot letopiseți,

Și cu voi drăpănându-și mila, vă citează toți nerozii,

Mestecând veacul de aur în noroiul greu al poeziei…” (Scrisoarea III)

Eminescu mai este convins că scrierea istoriei naționale este un lucru prea serios spre a fi la îndemâna oricui. “La gazetarii români, mai ales la cei liberali, lucrul e și mai simplu – scrie el – își pun degetul în gura și vede câte “cuvinte” îi vin în minte. La întrebarea aceasta se deschide dicționarul nepaginat al capului compus din prea puține file, pe care stau scrise libertate, egalitate, fraternitate, legalitate, suveranitate și alte cuvinte cu tot atâta cuprins material, și după aceea le-nșira, mai punând pe la soroace și câte un Ștefan cel Mare sau Mihai Viteazul, din buzunarul căruia scoatem ce ne poftește inima. Bietul Ștefan Voievod! Ce-și bătea el capul cu idei, cum le au alde gazetarii noștri?”

Eminescu a criticat multe articole și mulți gazetari. Concepția sa despre modul cum trebuie scrisă istoria o expune cu prilejul debutului său jurnalistic, la numai 20 de ani, luând atitudine critică față de brosura lui D. Petrino, prin care-l ataca pe Aron Pumnul, considerat o primejdie națională.

Cu toate că studiile de istorie le-a publicat în gazete, Eminescu impresionează prin rigorismul documentarii, prin cuprinderea întregii istorii naționale, de la origini până în zilele sale, prin patriotismul arzător, dar manifestat la marginile adevărului, prin cosecvența cu care-și urmărea scopul propus, așa cum îi declara, cu luciditate, unui coleg junimist: “Panule, stii tu că în lumea aceasta nu este nimic mai interesant decât istoria poporului nostru, trecutul lui tot, tot este un șir neîntrerupt de martiri?”. Îl îndeamnă la aceasta reflecție obârșia sa țăranească cu care se mândrește. Răspunzând acuzațiilor ziarului Românul privind originea și ocupațiile sale anterioare, precum și ale lui Slavici, Eminescu scrie: “Că unu îi român din Ardeal, că celălalt în copilărie câtva vreme a legat cartea de gard și și-a făcut mendrele printre actori, nu dovedește nimic rău nici în privirea caracterului, nici în privirea intelegenței lor. Dacă vor cerceta mai departe vor găsi că unul a legat araci în via părintească și celălalt a ținut coarnele plugului pe moșia părintească și, la urmă, ca amândoi sunt viță de țăran românesc; pe care nu-l faci străin nici în ruptul capului și pace bună; că în mucul condeiului nostru e mai multă naționalitate adevarată” și că “ ne ținem groapa de părinți, ce neam de neamul lor au fost români”

Prietenia poetului cu trecutul țării nu este declarativă, ci ea este fundamentată pe cunoștințe profunde, prin apelare permanentă la document și prin vastitatea informației bibliografice. În urma unui studiu efectuat asupra vieții și activității literare a poetului, G. Călinescu citează ca izvoare: cursul Istoria Egiptului al profesorului berlinez Lepsius și de aici trimiterile bibliografice la Herodot, Ptolomeu, Mommsen, Jordanes, Dios Chrysostomus, bizantinul Priscus, preotul Salvianus, scriitorul Schiller. Despre români scoate informații din: Gh. Șincai, cronicarul bizantin Niceta Choniates, Herder, V. Hugo (cu Legenda secolelor), cronica lui Moxa, Istoria critică a romanilor și Cuvente din bătrâni de Hașdeu, Viața lumii de M. Costin, Viețile paralele de Plutarh, Herodot, Dios Cassius, Romanische studien de Roesler, Arhiva istorică a României a lui Hașdeu, Hurmuzachi (Fragmene din istoria romanilor), revistele: Arhiva românească, Magazin istoric pentru Dacia, Revista romana, Arhiva, Arhivul pentru filologie și istorie, Columna lui Traian, din cronicile editate de Kogilniceanu și T. Ciporiu, Bonfinius și J. Jung..

El a ajuns în adevăr să cunoască istoria ca puțini dintre conteporanii săi, fapt lesne deductibil din opera și întărit de mărturia celor ce l-au cunoscut. Evocând o întâlnire cu Eminescu, petrecută pe la 1888, într-o cafenea, Al. Odobescu își amintește că o buna parte a conversației a fost de caracter istoric și că poetul vădea cunoștințe destul de bogate în ce privește istoria națională. Cele mai complicate genealogii îi erau familiare, iar față de Bolintineanu arăta admirații fiindcă abordase teme istorice. Într-adevăr, Eminescu a manifestat un viu interes față de aspectele devenirii umane; și cunoscând valorile produse de propriul său popor, s-a atașat de durata românească. Odată poetul a proclamat: “Iubesc acest popor bun, blând, omenos, pe spatele căruia diplomații croiesc charte și rezbele, zugrăvesc împărații despre care lui nici prin gând nu-i trece; iubesc acest popor nenorocit, care geme sub mareția tuturor palatelor de gheață ce I le așezam pe umeri!”. În raport cu marile figuri ale trecutului, Eminescu și-a fixat atitudinea având în vedere lupta lor pentru libertatea patriei, evocându-i pe “întemeietorii de țară”, “dătători de legi și datini” din veacul de mijloc, ca și pe cei care, în epoca modernă, au contribuit la redeșteptarea sentimentului național.

Marea durată îl interesa prin contrast cu “omul trecător”, iar proiecțiile ei în istorie îl preocupau îndeosebi ca martori ai destinului uman. Față de haosul primordial, generator de lumi și evenimente (Rugaciunea unui dac), istoria însăși îi apărea ca un episod precar, la capătul căruia “timpul mort și-ntinde trupul” (Scrisoarea I). Istoria este o imensă necropolă, pe care poetul o contemplă cu melancolie și resemnare. Din trecătoarele civilizații de odinioară, n-au rămas decât “cântări de amar”, declinul și moartea însoțesc ineluctabil pașii istoriei (Memento Mori). Poetul se știe un privilegiat să apropie și să depărteze orice moment al duratei. Ca și Dionis el credea că spațiul și timpul sunt pure proiecții subiective: “Trecut și viitor e în sufletul meu ca pădurea într-un sâmbure de ghindă!”. Actualitatea e momentul de sinteză spre care converg celelalte dimensiuni ale duratei “Uriașa roata a vremii înapoi eu o întorc”, spune poetul (Memento Mori), însă coborând în istorie, el știe că sensul mișcării este ireversibil. Vremea nu se mai întoarce, dar ea se salvează în proiecțiile pe care le aruncă asupra viitorului.

Însemnările eminesciene denotă nu numai o cultură istorică de bun nivel, dar și o anume “lectură” a faptelor. Studiosul n-a tinut să noteze orice, ci doar elemente semnificative pentru un spațiu cultural sau altul. Prin Lepsius, binecunoscut orientalist, se iniția în istoria Egiptului și a vecinătăților acestuia, iar trimiterile bibliografie denotă siguranța izvoarelor, spirit selectiv, discernământ critic. Pasajele transcrise cu grijă în caiete indică preocuparea de a se iniția în literatura despre daco-geți și vecinii lor. Nu ezită a nota decadența morală a lumii romane. În toate, Eminescu se interesează de “spiritul epocii”, de atitudini, obiceiuri, conduite exemplare. Pentru el, istoria e un depozit de fapte la care putem apela mereu, spre a ne lumina și întări, cu toate că adesea concluziile ei invită la pesimism. Memento Mori e un exemplu la îndemână, cu acea suită de civilizații supusă stingerii ineluctabile. Situat în miezul duratei, atent la prefacerile și ipostazele acesteia, istoricul are menirea să modeleze trecutul, revelându-i treptat tainele. “Nimic nu e mai interesant decât istoria poporului nostru”, observa Eminescu, convins că această istorie nu e mai prejos decât marile istorii ale lumii și că trasatura ei distinctivă e martirajul. Nimeni n-a estimat mai generos valorile autohtone și n-a atribuit duratei noastre un caracter mai viu, mai dramatic și mai coerent.

Panorama marelor figuri ale trecutului, cărora le evidențiază faptele și gândirea, începe pentru epoca feudală, cu Mircea cel Batrân. În antiteză cu aroganța cavalerilor apuseni, exprimată cu prilejul luptei de la Nicopole, “setoși de glorie și plini de ambiție”, Mircea și-a salvat oastea de la un dezastru, pentru ca “Mircea era un biet român cu mintea coaptă, care știa că popoarele au lucruri mai scumpe de apărat decât gloria.” Lupta de la Nicopole (25 septembrie 1936), în care armatele cruciate conduse de regele Ungariei, Sigismud de Luxembourg sunt înfrânte de oastea lui Baiazid I, îi prilejuiește o admirabilă reflecție despre efectul nociv al gloriei nemăsurate: “Gloria nu se bea, nu se mănâncă, ea nu vindecă oasele sfărâmate de ghiulele, nu cârpește mantalele rupte prin care suflă amorțitul crivăț, nu înlocuiește porumbul crud, pe care l-au mâncat soldații noștri, cu pâine caldă, c-un cuvânt, gloria ce o câștigi e frumos lucru, dar pentru dânsa e bine ca omul să nu riște măcar nici degetul mic, precum zeci de mii de oameni și zeci de milioane de bani, storși la urma urmelor, tot din spinarea muncii productive a țăranului.”

Străbătând întreg spațiul românesc “în cruciș și curmeziș”, locuind aproape două luni, în vara lui 1878, în casa junimistului Mandrea de la Floresti-Gorj și de aici efectuând călătorii de documentare în împrejurimi, Eminescu afla la mănăstirea Govora despre “cronograful” lui Mihail Moxa și este impresionat de descrierea pe care călugărul oltean o face luptei de la Rovine.

O comparație chiar și sumară, a acestei descrieri în fragmentul din Scrisoarea III este, în acest sens, relevantă, atestând lucrarea lui Moxa drept unul dintre izvoarele poeziei eminesciene. Eminescu este primul care demonstrează că la Rovine a fost o victorie strălucită a românilor asupra lui Baiazid. Istoricul l-a ajutat și s-a completat cu Poetul. Mircea, ca și Ștefan cel Mare, n-a avut altă preocupare decât neatârnarea țării. „Mircea I – acest prototip luminos al artei războinice și al celei diplomatice la români – n-a gîndit toată viața lui decît la menținerea neatârnării. La 1394 bate pe Baiazid Ilderim în memorabila luptă de la Rovine, păstrată în memoria întregii Peninsule Balcanice; la 1395 încheie tratat de alianță cu Ungaria, la 1396 ia parte la bătălia de la Nicopole, la 1398 bate el singur pe Baiazid lângă Dunăre, la 1406 își întinde mîna în Asia și scoate pe Musa ca pretendent în contra lui Soliman I, îl susține cu bani și arme și îl face împărat; la 1412…”16

Eminescu îl impune definitiv pe Mircea cel Mare în conștiința națională, în adevărata lui măreție și semnificație. Iar Scrisoarea III se bazează pe adevărul istoric privind victoria lui Mircea la Rovine și pe patriotismul poetului, pe dorința acestuia de a ridica figura lui Mircea cel Bătrîn la înălțimea unui mit. În dialogul Mircea – Baiazid urmărim, pe viu, cum „istoricul” ajută pe „poet” să nască o capodoperă.

Iubitor de istorie, Eminescu, vizitînd Oltenia, își exprimă opiniile asupra domnitorilor români în această parte a țării (Mircea cel Bătrîn, Mihai Viteazul, Matei Basarab, Constantin Brîncoveanu, „domnul” Tudor Vladimirescu) sau despre monumentele istorice. Cunoscând, din propria experiență caracterul dublu, perfid, accentele patriotarde ale unor politicieni, cu sufletul plin de indignare, le recomandă acestora cunoașterea și înțelegerea trecutului istoric, pilduitor de învățăminte. Comparând evenimentele istorice interne cu cele externe, Eminescu constată că „într-un timp în care Europa toată se bătea în capete, noi am avut nenorocirea de-avea dup-olaltă, o dată în Muntenia, pe-un Mircea, apoi în Moldova pe Ștefan cel Mare. Acesta din urmă era fiul de suflet al lui Mircea, el copilărise la curtea de Argeș și la Tîrgovște, el avea aceeași tendință de a uni creștinătatea contra Semilunei; cu-n cuvînt avea o idee superioară individualității sale”. 17

Bun genealogist, Eminescu face o scurtă istorie a familiei lui Mircea, constatînd că între urmașii acestuia „se-ncinse acea luptă dinastică care împărți țara în Dănulești și Drăculești, căutînd unii razim la turci, alții la unguri, toți în afară”. Epoca sa este încadrată în cea universală: „ Mircea I a domnit de la 1387-1419, adică 32 de ani. În timpul său, Casa Lancaster a ajuns pe tronul Angliei, s-a întemeiat Casa Imperială a Germaniei; s-au lățit puterea turcilor în Europa; în zilele lui erau războaiele între Franța și AngliaȘ trei își disputau sceptrul Germaniei și trei papi scaunul Sfîntului Petru; atunci trăia Tamerlan și Baiazid-Fulgerul, … și Asia și Europa erau în foc.” 18

Cunoscător în profunzime al istoriei naționale, exponent și interpret de geniu al spiritualității românești, prin creația sa literară, ca și prin bogata și istovitoarea activitate găzetărească, Eminescu a trudit la afirmarea plenară și corectă a istoriei neamului său: „ În suta a XV, avanscena teatrului Universului este ocupată de români.

Românii sunt poporul cel mai însemnat al Europei: Ioan și Matei Corvin în Ardeal. Conceptînd unitar istoria românilor, Eminescu remarca figura impunătoare a lui Ștefan cel Mare „asupra mărimii căruia abia arhivele din Veneția încep a ne lămuri și care crease Moldovei un rol atît de strălucit pentru vremea sa.”19 Evocarea lui Ștefan cel Mare, ca și altor mari domnitori români, subliniază evoluția și importanța elementului autohton în formarea organicității proceselor social-politice. Corelând faptele istorice ale românilor din cele 3 provincii românești, accentuînd „vigoarea extraordinară a începuturilor noastre istorice”, în antiteză cu moliciunea epigonilor, Eminescu trece de la Mircea cel Bătrîn la Ștefan cel Mare.

De altfel, Eminescu este ales de către adunarea generală a studenților români din Viena (martie 1870) secretar al Comitetului Central, avînd sarcina întocmirii apelului ce va fi adresat instituțiilor de cultură și învățămînt personalităților politice și științifice în vederea sprijinirii serbării de la Putna, patru secole de la sfințirea Mănăstirii. Ca organizator principal al acestei ample mișcări a studenților români de pretutindeni, se confruntă cu blestemata lipsă de unitate a românilor în momentele premergătoare sau cuprinse între marile evenimente istorice.

În apelul dat (Viena 4 martie 1870), Eminescu concepe acest eveniment ca unul deosebit: pe lîngă caracterul său religios și cel național: „Crist a învins cu litera de aur a adevărului și a iubirei, Ștefan – cu spada cea de flăcări a dreptului. Unul a fost libertatea, celălalt – apărătorul evangelului ei”. 20

Memoria „eroului națiunii românești” se cuvine a fi cinstită cu pioșenie, dată fiind personalitatea sărbătoritului: „Puternic și înfricoșat în răzbel, el era pios și blând în pace; căci câte răzbele, atîtea azile ale rugăciunei și ale inimei înfrânte, atâtea mănastiri”. 21

O privire originală și îndrăzneață aruncă asupra domnitorului unificator Mihai Viteazul și mai ales asupra „legăturii de glie” a țăranului în timpul domniei sale. Spre a-i motiva această măsură a domnitorului, Eminescu examinează originea și evoluția proprietății agrare românești în context istoric, în funcție de creșterea demografică și creșterea economică a populației. Făcînd uz de cronici și documente istorice, Eminescu demonstrează, în primul rând că românii au fost un popor pururi liber și că nelibertatea lor e de-o proveniență foarte târzie. În al doilea rând, documentele dovedesc că românii formau un popor ce respecta cu sfințenie dreptul de proprietate al altuia.

Această „mamă iubitoare” a îndurat ea însăși mizerie și chin, invidie și nerecunoștință. O spune chiar poetul dintr-o scrisoare din 1882 către un prieten ieșean, după înlăturarea sa de la conducerea cotidianului bucureștean „Timpul”, în paginile

17 M. Eminescu, Opere, vol. XIII, București, Ed. „ARSR” 1985 p. 450

18 Ibidem, p. 455

19 M. Eminescu, Publicistică. Referiri istorice și istoriografice, Chișinău, Editura Cartea Moldovenească 1990, p 492;

20 M. Eminescu, Opere, vol IX, București, Ed. ARSR 1985 p 97-98

21 C.C. Giurescu Probleme controversate în istoriografia română, București, Ed. Albatros,1997p. 74

căruia și-a exprimat opiniile și principiile sale politice, idei și lecții de istorie: „Tu trebuie să-ți închipui astăzi sub figura mea un om foarte obosit, de vreme ce sunt singur la negustoria asta de principii și peste aceasta bolnav, care ar avea nevoie de cel puțin șase luni de repaus pentru a-și veni în fire. Ei bine, de șase ani aproape o duc într-o muncă zadarnică, de șase luni mă zbat întru-n cerc vicios, în cercul acesta, care cu toate acestea e singurul adevărat, de șase ani aproape n-am liniște, n-am repausul senin de care aș avea atâta trebuință pentru ca să pot lucra și altceva decât politică. Folosul meu după atâta muncă e că sunt stricat cu toată lumea și că toată energia, dacă am avut-o vreodată, și toată elasticitatea intelectuală s-a dus pe apa sîmbetei. Eu rămîn cel amăgit în afacere, căci am lucrat din convingere și speranță în consolidarea ideilor mele și un mai bun viitor. Dar nu merge. În opt ani de cînd m-am întors în România, decepțiune a urmat după decepțiune, și mă simt atât de bătrân, atât de obosit, încât degeaba pun mâna pe condei să-ncerc a scrie ceva. Simt că nu mai pot, mă simt că am secat moralicește și că mi-ar trebui un lung, lung repaus ca să-mi vin în fire. Sunt strivit, nu mă mai regăsesc și nu mă mai recunosc. Aștept telegramele Havas ca să scriu iar, să scriu de meserie, scrie-mi-ar numele pe mormînt și n-aș mai fi ajuns să trăiesc.” 22

22 M. Eminescu, Opere, XVI, Corespondența, Documentar, București, Ed. ARSR, 1989, p 195

CAPITOLUL IV

EMINESCU ÎN SLUJBA ȘCOLII

"Școala n-ar trebui să fie o magazie de cunoștințe străine, ci o gimnastică a întregii individualități a omului, elevul nu este un hamal, care-și încarcă memoria cu sacii de coji ale unor idei străine, sub care geme, ci un om care exercită toate puterile proprii ale inteligenței, întărindu-și aparatul intelectual, precum un gimnast își împuternicește până în gradul cel mai mare aparatul fizic, fie-n vigoare, fie-n îndemânare".

( Mihai Eminescu )

În tot ce a făcut și a întreprins în scurta sa viață, Eminescu ne apare ca o personalitate cuprinzătoare, profundă, de o uimitoare competență, într-un cuvânt, o personalitate totală. A fost aproape un an (1 iulie 1875-4 iunie 1876) revizor școlar pentru județele Iași și Vaslui și mai bine de un an și jumătate profesor (de limba germană, logică etc.). În acest scurt timp, experiența adunată în materie de pedagogie, învățământ, instrucție, educație, didactică și metodică, este de-a dreptul surprinzătoare. Cultura lui multilaterală adunată până la 24-25 de ani îi dă ușurința de a se orienta în diferite discipline, dar competența sa în domeniul instrucției și educației nu se poate explica numai prin aceasta, ci și prin modul exemplar în care și-a exercitat funcția de profesor și de revizor școlar-meserie în care și-a pus tot sufletul și toată puterea sa de muncă, dovedind o conștiinciozitate greu de întâlnit. Căci Eminescu făcea totul cu pasiune, meticulozitate, răbdare și uitare de sine, de la lucrurile oneste de cancelarie, până la rapoartele de reorganizare a școlilor rurale. Acuitatea și competența lui Eminescu în materie de învățământ, aduc în plină lumină nu numai aspecte istorice și practice ale învățământului românesc din acel timp, ci mai ales concepția sa, orientată la nivelul european al vremii despre educație, instrucție și cultură. Se observă cu ușurință grija permanentă a poetului și omului de cultură de a înrădăcina în școala românească o serie de principii pedagogice și didactice moderne, care să-i ferească pe elevi de învățătura pe de rost a unor reguli abstracte sau neînțelese, a unor cuvinte de neînțeles și grija sa pentru un sistem pedagogic și de instrucție viu, cu noțiuni exacte și pe înțelesul copiilor, legat de realitate și de puterea lor de înțelegere, capabil să-i antreneze și să le dezvolte orizontul de cunoaștere și capacitatea intelectuală, deci, un învățământ viu, corect, util și plăcut.

Din articolele sale pedagogice se desprinde o imensă bunăcredință și destoinicie, atât teoretică, cât și practică, o nedesmințită capacitate de muncă tenace și inteligență, o doză masivă de bun simț în tot ceea ce întreprinde ca revizor școlar. Până la Spiru Haret se dovedește a fi mintea cea mai cuprinzătoare în materie de organizarea învățământului și de recomandare a unor manuale școlare moderne, în spiritul perfecționării neîncetate a metodelor de învățământ. Propunerile lui Eminescu în domeniul învățământului făcute acum 100 de ani corespund întrutotul învățământului modern formativ, de care noi acum vorbim mereu. Poetul este convins

că școala trebuie să-i înarmeze pe elevi cu metode de a învăța ("a învăța să înveți"), prevenind asimilarea pasivă a cunoștințelor, asigurând un învățământ activ, conduce la dezvoltarea operațiilor gândirii.

"Sistemul instrucției noastre, neîntemeindu-se pe priceperea obiectelor fundamentale, ci pe memorarea de reguli abstracte și de cuvinte, copilul n-are niciodată acel repaus al creierului care constă în întrebuințarea nu simultană, ci consecutivă, pe rând, a facultăților. Cine voiește să învețe mult, trebuie să învețe multe. Limbile însele au de-a face mai mult cu memoria. Trebuie pusă să alterneze cu matematica, care trebuie predată astfel încât să aibă de a face cu facultatea judecății".1

Deprinderile de studiu pe care și le formează elevii în școală dezvoltă gândirea și imaginația lor, capacitatea de analiză și de sinteză. Ele pun bazele stilului de muncă intelectuală. Poetul exemplifică necesitatea formării gândirii chiar cu situația sa: "Eu știu chinul ce l-am avut eu însumi cu matematicile în copilărie, din cauza modului în care mi se propunea, deși în alt fel, eu eram unul din capetele cele mai deștepte. N-ajunsesem nici la vârsta de 20 de ani să știu tabla pitagorească, tocmai pentru că nu pusese în joc judecata, ci memorarea. Și deși aveam o memorie fenomenală, numere nu puteam învăța deloc pe de rost, încât îmi trecea prin cap ideea că matematicile sunt științele cele mai grele de pe fața pământului. Pe urmă am văzut că sunt cele mai ușoare, desigur de o mie de ori mai ușoare decât limbile, care cer memorie multă. Ele sunt un joc cu cele mai simple legi ale judecății omenești."2

Eminescu insistă și asupra măiestriei didactice a învățătorului, profesorului, apreciind că "judecata trebuie să opereze cu idei sigure": "Nu vei da copilului să opereze decât cu lucruri pe care le-a înțeles pe deplin, fără urmă de îndoieli, fără urmă de nesiguranță"3. Și apoi conclude: "La științele ce se memorează, cartea-i tot, și pedagogul nimic. La științele care cer dezvoltarea judecății copilului, cartea trebuie alungată din școală, ca ceva periculos, căci pedagogul e aici tot."4

În articolele În contra metodelor mecanice sau Metoda intuitivă în instrucție poetul aduce exemple concrete din școlile pe care le inspecta, notând: "La noi sunt foarte puțini care știu să aplice metoda intuitivă și mai puține școlile în care această metodă a devenit familiară.”5 La o școală de fete, Eminescu remarcă excluderea învățării pe de rost, memorizarea regulilor fiind înlocuită printr-o învățare minuțioasă, treaptă sigură. La o altă școală constată că din contră: "Învățătoarea aparține unei generații scolastice bine determinate, bogate în cuvinte, dar sterpe în idei"6. Și mai ironic, notează: "Învățătoarea nici nu este lipsită de oarecare succes, pe care cu trei clase nu l-am putut constata cu siguranță."7

1 M. Eminescu-Scrieri pedagogice, Ed.Junimea,Iași, 1977 – articolul În contra metodei mecanice, p.214

2 Ibidem

3 Ibidem, p.215

4 Ibidem

5 M. Eminescu-Scrieri pedagogice, Ed.Junimea,Iași, 1977-articolul Metoda intuitivă de instrucție, p.133

6 Ibidem

7 Ibidem

În studiul întitulat Învățământul clasic face o pledoarie pentru necesitatea formării culturii clasice prin predarea limbilor clasice (greaca și latina), diferențierea dintre învățământul clasic (uman) și cel real, acestea pentru formarea personalității umane, absolut necesară în făurirea unei societăți moderne."Scopul practic al învățământului real e câștigul, e aplicarea cunoștințelor pentru a câștiga. Scopul învățământului clasic nu este acesta, din contră, se presupune că învățământul clasic aduce foloase societății care nu stau în absolut nici o proporție cu câștigul individului. Munca unui om se poate plăti, cultura lui nicicând."8

Autorul constată mai ales influența educativă prin formarea culturii clasice: "Aceasta (cultura clasică) are calitatea determinantă de a crește, ea este esența educativă și iată ceea ce a lipsit școlilor noastre până acum și le va lipsi încă mult timp înainte."9

Eminescu este pedagog modern, dur, convins că-n condițiile unei epoci de progrese rapide pe care trebuia să le facă România la sfârșitul secolului trecut, mai importantă este dezvoltarea capacităților de a învăța mereu, dispunând de o metodă de lucru, de studiu, pentru a se putea adapta sistemului de informare la zi-ceea ce corespunde întru totul și societății noastre de azi. Omul devine om prin educație. Acesta este îndemnul de la care pornește Eminescu în articolele sale care cuprind bogate aprecieri la această necesitate atât de veche și atât de actuală. O bună parte din destinul națiunilor, din prelungirea lor în viitor se datorează și modului în care concep și realizează educația și instruirea.

"O țară a cărei instrucție se dirijează de către indivizi cu câte patru clase primare, o țară al cărei jurnalism și legislațiune e reprezentată tot prin asemenea genii, nu poate înainta, din cauza spiritului de minciună care plutește asupra tuturor raporturilor."10 O maturitate nematură, falsă, necuprinzătoare a principiului vieții pătrunde în țara noastră de la un cap la altul, o cultură artificială și importată din câteși patru unghiurile lumii, se supune spiritului românesc și poetul exemplifică cu următorul fapt: "Un bătrân de spirit a spus despre tineretul nostru, că-i par că sunt ca cireșele, cărora grădinarul vrând să le facă să se coacă înainte de vreme, le sucește cozile. Cireșele se coc într-adevăr, dar numai pentru scopul de a fi mâncate, nicidecum pentru scopul cel tăinuit al naturii , de a cuprinde un sâmbure dătător de viață, un germene al dezvoltării mai departe"11 : Acest comandament al învățământului actual, de a pregăti tânăra generație pentru viitorul țării, este intuit în numeroasele sale articole. Pregătirea tineretului pentru viață, pentru muncă, pentru activități social-utile se face pentru ca acesta să devină un participant activ la noua societate. Tonul incisiv, critic în unele aspecte referitoare la această chestiune, ni-l reamintește pe poet din atâtea poezii ale sale: "Astfel activitatea intelectuală a generației actuale pare a se mistui în singura direcție a câștigului fără muncă pe acele mii de cărări ale influenței morale, pe care le deschide atotputernicia demagogică în socoteli și în paguba poporului. O imensă plebe de aspiranți la funcții, iată ce a scos la lumină învățământul democratic." 12

8 M. Eminescu-Opere complete-articolul Învățământul clasic, pag. 443.

9 Ibidem

10 M. Eminescu-Scrieri pedagogice, Ed.Junimea,Iași, 1977 – articolul Tinerimea franțuzită, p.138

11 Ibidem

12 Ibidem, p.139

În alt articol, Bătrânii și tinerii, pledează pentru respectul generațiilor noi față de ceea ce au creat înaintașii și mai ales pentru responsabilitatea tinerilor la locul de muncă: "Acest tineret se caracterizează printr-o rară lipsă de pietate față de nestrămutata vrednicie a lucrurilor strămoșești, vorbind o păsărească coruptă în locul frumoasei limbi a strămoșilor, acest tineret a deprins ariile teatrelor de mahala din Paris și înarmat în această vastă știință, vine la noi cu pretenția de a trece de-a doua zi între deputații, miniștrii, profesorii de Universitate, membrii la Societatea Academică."13

Eminescu scrie despre învățători și școlile rurale, despre perfecționarea muncii lor. Iată o altă idee permanent exprimată de marele nostru poet în formula prea bine cunoscută a tineretului nostru de azi: pregătirea profesională, condiție esențială a modernizării învățământului. Este știut că modernizarea conținutului disciplinelor de învățământ, a metodelor, a mijloacelor de învățare, a formelor de organizare-observate cu interes și de poet presupune și modernizarea pregătirii cadrelor pentru activitatea de învățământ. Fără parcurgerea acestor etape, cele mai noi mijloace și metode devin ineficiente. Autorul face numeroase constatări, în rapoartele sale ca revizor școlar de la situația pregătirii profesionale a învățătorilor (mai bună, suficientă sau corespunzătoare) la măiestria pedagogică, la recomandarea de manuale școlare la care să participe mai mulți colaboratori pentru a deveni manuale model.

"La conferințele ținute anul acesta (1875) cu învățătorii din județul Iași-notează cu amărăciune autorul : s-au prezentat din 54 învățători, numai 24. Cauzele ?-formalismul conferințelor, ceea ce i-a făcut pe mulți să nu se expună la cheltuieli, care li s-au părut zadarnice, lipsite de mijloacele pedagogice, lipsa unei "foi învățătorești" (a unui ziar) în România, ce se simte la fiecare pas, informarea învățătorilor rurali care au posibilități puține de perfecționare."14

Autorul nu uită a aminti diferența între pedagogul apropiat de copii, "suflet uman, care se coboară la treapta sufletelor copilărești și le disciplinează, nu le siluiește" și cel "sever și țeapăn cu vergile în mână".15

Se interesează ca inspector de ocuparea catedrelor numai de cadre calificate. În acest sens, trimite Ministerului un tablou cu catedre vacante și cu publicarea concursului pentru ocuparea lor, notând: "Întotdeauna am crezut că în locul unor suplinitori inapți, e mai bine să nu fie defel."16

El însuși, ca inspector, efectuează o muncă supraomenească: avea de inspectat 157 de școli publice și particulare în timp de 180 de zile, lucrări administrative și de cancelarie, având îndatorirea de a inspecta școlile din 15 în 15 zile.

Recenziile unor manuale făcute ("Unui manual de geografie elementară"; "O istorie a românilor pentru copii"; "Despre o carte didactică a lui I. Creangă";"Povățuitoriu la citire prin scriere") au scopul de a promova modernizarea lor și de a încuraja editarea altora asemănătoare.

13 M. Eminescu-Scrieri pedagogice, Ed.Junimea,Iași, 1977 – articolul Bătrânii și tinerii, p. 222

14 M. Eminescu-Scrieri pedagogice, Ed.Junimea,Iași, 1977 – articolul Un raport asupra conferințelor cu învățătorii rurali din județul Iași

15 Ibidem

16 M. Eminescu-Scrieri pedagogice, Ed.Junimea,Iași, 1977 – articolul Reorganizarea școlilor rurale din județul Vaslui

Autorul afirmă cu mândrie: "Admirăm mizeria pedagogică sănătoasă din București, făcută de un grup de învățători care se vede că s-au convins că prin beție de cuvinte și fraze jurnalistice nu se face educația unui popor. Oricât de modeste ar fi cărțile, ele înscenau conceptul unei reforme adânci în instrucția elementară, ce a rupt-o cu dogmatismul-izvorul metodelor propuse fiind chiar natura inteligenței."17

Raporturile dintre școală și administrația politică sunt mereu scoase în evidență pentru a arăta deficiența sau lipsa de localuri, abuzurile administrației corupte și ale arendașilor, ale cămătarilor, ale cârciumarilor. Sunt denunțate necinstea, șicanele, abuzurile organelor administrative și slaba frecventare a școlilor de către elevi din cauza sărăciei: "dacă copiii constrânși de dorobanți ar veni la școală, ei vin desculți, cu capul gol și astfel îmbrăcați, încât frecventarea regulată a școlii l-ar costa viața. Prin urmare, cauza relei frecvențe nu este aversiunea poporului, în contra școlii, ci sărăcia."18

De multe ori revizorul școlar era în relații încordate cu administrația județelor, declarând faptul că: "cele mai multe comune și-au prevăzut sume pentru școală și că refuză să retribuie învățătorului sume pentru școală sau îngrijirii școlii."19 Constată apoi cu durere: "Un om nu poate face nimic într-o țară rău întocmită și măcar să tot poruncească, rămâne la vorba aceea: a poruncit câinelui și câinele pisicii și pisica șoarecelui, iar șoarecele și-a atârnat porunca de coadă. Părinți, mizeri și vicioși, copii goi și bolnavi, învățători ignoranți și rău plătiți, , administratori superficiali nu sunt condiții normale pentru școli bune"20. Și apoi decide: "Școala va fi bună când subprefecții vor fi oameni care să știe administrație, finanțe și economie politică, învățătorii – pedagogi, pe când adică va fi școala-școală, statul-stat și omul-om, precum e în toată lumea, iar nu cum e la noi, adică ca la nimeni, unde găsești în cercurile cele mai înalte oameni ce trăiesc în veșnică dușmănie cu gramatica, necum cu alte cunoștințe sau cu dreapta judecată”.21

Altădată face propuneri pentru promovarea conform studiilor, "tinerii normaliști ar trebui să se bucure de protecția administrației județene, ca să nu se simtă izolați în lucrarea și tendințele lor, ca o frunză pe apă, mai ales că un normalist bun are mai multă cultură, deci și mai mult simțământ de demnitate decât mulți dintre scribi, care umplu cancelariile domnești, plătiți din fonduri comunale în genere mult mai bine decât învățătorul."22

Din cele prezentate anterior cu privire la articolele pedagogice eminesciene, observăm noutatea, dar mai ales permanența obiectivelor generale ale învățătorului românesc, precizate de poet, care rămâne "nepereche" și în pedagogia generației sale.

17 M. Eminescu-Scrieri pedagogice, Ed.Junimea,Iași, 1977 – articolul Despre o carte didactică a lui Ion Creangă

18 M. Eminescu-Scrieri pedagogice, Ed.Junimea,Iași, 1977 – articolul Raporturile între școală și administrația politică, p.28

19 Ibidem

20 Ibidem

21 Ibidem

22 Ibidem

CAPITOLUL V

PROGRAMELE ȘI MANUALELE ȘCOLARE

Studiul limbii și literaturii române, pe toate treptele sistemului de învățământ, depășește cu mult, ca importanță și valoare, limitele celorlalte discipline școlare, fără a subaprecia sau diminua, câtuși de puțin, rolul și importanța acestora în formarea personalitții tinerilor supuși procesului educațional.

Pentru a argumenta adevărul informațiilor de mai sus, trebuie luate în considerare obiectivele generale ale acestei adevărate „discipline amiral”, care depășesc cu mult limitele a ceea ce sugerează fie și numai formularea enunțului care o definește. Căci problemele legate strict de ceea ce reprezintă limba și literatura română, ca disciplină de învățământ, reprezintă doar o secvență deosebit de amplă, de cuprinzătoare, ale cărei limite e foarte greu să fie marcate cu precizie, oricât de riguroasă ar fi selectarea întrebărilor la care se cer răspunsuri.

Ca obiect de studiu, limba și literatura română are obiective, conținuturi și metodologii, inclusiv criterii, tehnici și instrumente de evaluare cu prioritate formative, care au implicații majore în dezvoltarea unor competențe și capacități, cu valențe atât intensive, cât și extensive pe întregul parcurs al formării personalității umane, nu numai în anii de studii, dar și în procesul integrării socio-profesionale și în cel de adaptare și readaptare continuă la schimbările ce au loc în societatea contemporană.

Programa școlară este parte a Curriculumului Național. Termenul de curriculum derivă din limba latină și înseamnă în esență drum către. Filosofia contemporană a educației a evidențiat diferența dintre o educație bazată pe curriculum, adică având ca element central la toate etajele sale activitatea de proiectare, și programa analitică, document care are în centrul activității didactice ideea de programare a traseului elevului către un țel cunoscut și impus doar de către adulți. De aceea, programa analitică era posesoarea în mod absolut și univoc a tuturor componentelor procesului instructiv-educativ stabilit la nivel central. Profesorul și elevul erau doar simpli executanți și pacienți ai unui program de instruire menit să reproducă social o stare de fapt. Desigur, au existat numeroase excepții de la această regulă, datorită efortului și profesionalismului a numeroși învățători și profesori, care au știut să țină seama de caracteristicile psiho-pedagogice, de interesele și aptitudinile specifice ale elevilor.

Programa școlară descrie oferta educațională a unei anumite discipline pentru un parcurs școlar determinat. Actualele programe școlare subliniază importanța rolului reglator al obiectivelor pe cele două niveluri de generalitate: obiective cadru și obiective de referință. Celelalte componente ale programei au ca principal scop realizarea cu succes a obiectivelor de către elevi.

Programele școlare cuprind: o notă de prezentare, obiective-cadru, obiective de referință, exemple de activități de învățare, conținuturi ale învățării și standarde curriculare de performanță.

Nota de prezentare descrie parcursul obiectului de studiu respectiv, argumentează structura didactică adoptată și sintetizează o serie de recomandări considerate semnificative de către autorii programei.

Obiectivele cadru sunt obiective cu un grad ridicat de generalitate și complexitate. Ele se referă la formarea unor capacități și atitudini generate de specificul disciplinei și sunt urmărite de-a lungul mai multor ani de studiu.

Obiectivele de referință specifică rezultatele așteptate ale învățării și urmăresc progresia în formarea de capacități și achiziția de cunoștințe ale elevului de la un an de studiu la altul.

Acest mod de a concepe obiectivele menționate în programă are următoarele avantaje: oferă o imagine sintetică asupra domeniului de cunoaștere modelat prin intermediul didacticii obiectului de învățământ avut în vedere; asigură evidențierea unei dezvoltări progresive în achiziția de competențe de la un an de studiu la altul; reprezintă un instrument conceptual care, utilizat corect la nivelul evaluării, oferă o hartă clară a evoluției capacităților copilului și posibilitatea stimulării acelor deprinderi insuficient formate și dezvoltate; creează premisele pentru deplasarea accentelor în activitatea didactică de pe transmiterea de informații pe aspectele formative ale predării-învățării.

Exemplele de activități de învățare propun modalități de organizare a activității în clasă. Pentru realizarea obiectivelor propuse pot fi organizate diferite tipuri de activități de învățare. Programa oferă cel puțin un exemplu de astfel de activități pentru fiecare obiectiv de referință în parte. Exemplele de activități de învățare sunt construite astfel încât să pornească de la experiența concretă a elevului și să se integreze unor strategii didactice adecvate contextelor variate de învățare.

Conținuturile sunt mijloace prin care se urmărește atingerea obiectivelor cadru și de referință propuse. Unitățile de conținut sunt organizate fie tematic, fie în conformitate cu alte domenii constitutive ale diferitelor obiecte de studiu.

Standardele curriculare de performanță sunt standarde naționale, absolut necesare în condițiile introducerii unei filosofii educaționale centrate pe diversitate, concretizate în existența unor planuri-cadru de învățământ, a unor noi programe școlare și a manualelor alternative. Ele reprezintă, pentru toți elevii, un sistem de referință comun și echivalent, vizând sfârșitul unei trepte de școlaritate. Standardele curriculare de performanță sunt criterii de evaluare a calității procesului de învățământ. În mod concret, standardele constituie specificări de performanță vizând cunoștințele, competențele și comportamentele dobândite de elevi prin studiul unei discipline. Standardele permit evidențierea progresului realizat de elevi la de la o treaptă de școlaritate la alta. Ele sunt exprimate simplu, sintetic și inteligibil pentru toți agenții educaționali și reprezintă baza de plecare pentru elaborarea descriptorilor de performanță, respectiv a criteriilor de notare. Standardele sunt relevante din punctul de vedere al motivării elevului pentru învățare, fiind orientate spre profilul de formare al acestuia la finalizarea parcursului școlar și la intrarea în viața socială. Ele ar trebui de asemenea să motiveze elevul pentru învățarea continuă și să conducă la structurarea capacităților proprii învățării active.

Implicațiile cele mai semnificative ale studiului limbii și literaturii române țin îndeosebi de formarea și cultivarea la elevi a capacității de a învăța cu mijloace proprii,de știința de a învăța. Capacitatea de a învăța presupune cunoașterea unor tehnici de muncă intelectuală. Formarea unor asemenea tehnici și capacități de învățare apare în programele școlare. Iată câteva din aceste capacități, care sunt chiar obiectivele cadru ale studiului limbii și literaturii române în școala gimnazială .

Dezvoltarea capacitții de receptate a mesajului oral. Este vorba, de fapt, de calitatea de „ascultător” în actul comunicării, ceea ce presupune printre altele; „a ști să asculți” pentru a înțelege și a trăi cele transmise; a ști să desprinzi sensul global al unui scurt mesaj audiat, al unor descrieri de persoane, obiecte, acțiuni; receptarea mesajului oral mai presupune și capacitatea de a sesiza cuvintele necunoscute, a cuvintelor din diferite structuri gramaticale, precum și valoarea acestora.

Dezvoltarea capacității de exprimare orală este un obiectiv-cadru care angajează efortul de construcție a structurilor de limbă, în fincție de conținutul a ceea ce se comunică, pornind de la obiectivele de referință ce-și dezvăluie deschis „intențiile”.

Dezvoltarea capacității de receptare a mesajului scris are implicații în actul comunicării prin cuvântul scris (tipărit) și îl pune pe cititor în situația de a asocia forma grafică a cuvântului cu sensul acestuia, a desprinde semnificația globală a unui text dat. Activitatea cu cartea implică și obiective precum: a ști să identifice ideile principale dintr-un text narativ; a ști să distingă și să interpreteze ca atare secvențele descriptive de cele dialogate; capacitatea de înțelegere a mesajului unei lecturi în funcție de specificul exprimării.

Dezvoltarea capacității de exprimare scrisă angajează efortul cu privire la acuratețea construcțiilor de limbă, la corectitudinea scrisului atât din punct de vedere caligrafic, cât și ortografic.

Manualele alternative sunt un semn al normalizării școlii în direcția democratizării învățării. Nu este vorba aici nici de anarhie (pentru că manualele reflectă programa școlară care prevede ceea ce este comun pentru toți elevii, asigurându-se astfel egalitatea șanselor), nici de demagogie importată din Occident (pentru că manualele alternative au existat și în perioada interbelică în România). Manualele alternative sunt necesare pentru că nici profesorii nu sunt identici și nici elevii. Nu există elevul "în general", neutru, unul și același, căruia să-i prescriem o evoluție standard în școală; neurobiologia și psihologia demonstrează diferențele individuale ale fiecăruia dintre noi (abilități diferite, ritmuri diferite, interese diferite, chiar tipuri diferite de "inteligențe"). În acest sens, o societate modernă trebuie să-și propună valorizarea potențialului fiecăruia, nu numai pentru că acesta este un ideal respectabil, ci și pentru că are nevoie de cetățeni bine formați și eficienți.Din această perspectivă, Curriculumul Național actual propune prin componentele sale o ofertă flexibilă, concretizată în:

planuri-cadru care prevăd un număr de ore obligatoriu (asigurând egalitatea șanselor la educație, nu și uniformizarea acesteia însă) precum și ore la decizia școlii (permițând definirea unor parcursuri școlare diferențiate în funcție de interesele elevilor). Planul cadru se deosebește de vechiul plan de învățământ, printre altele prin permisivitatea sa (oferta diferențiată de instruire) și gruparea disciplinelor școlare pe arii curriculare (favorizarea legăturilor interdisciplinare);

curriculum pe discipline, care se diferențiază de "programele analitice" prin accentul pe care îl pune pe interiorizarea unui mod de gândire specific fiecărui domeniu transpus în școală prin intermediul unui obiect de studiu.

Cu alte cuvinte, primează formarea unor competențe, a cunoașterii de tip procedural care permite asimilarea de noi informații și operarea cu acestea, iar nu simple acumulări de cunoștințe, ca în didactica tradițională.

Cum se realizează această mutație în fapt? Curriculumul fiecărei discipline preia competențele generale necesare specialistului unui domeniu și le traduce în termeni didactici (asigurând progresia de cunoștințe și competențe de la un an la altul și operând reducțiile necesare transferării unui domeniu de cunoaștere într-o disciplină școlară). Se definește astfel un parcurs școlar care pune un semn de non-identitate între domeniul de cunoaștere (exterior școlii) și disciplina școlară. Programa școlară nu poate fi și nu are de ce să fie tabla de materii a unui tratat de specialitate, decât pentru un tratat de specialitate. Ca urmare, programele școlare actuale definesc în termeni generali informațiile necesare pentru formarea intelectuală, fără a mai preciza timpul (unic) necesar asimilării fiecărei unități de conținut. Rămâne la latitudinea autorului de manual și a profesorului să organizeze instruirea în funcție de obiectivele și conținuturile prevăzute în programele școlare și de propriile opțiuni privind progresia, abordarea metodologică și interesele elevilor. Din acest demers, rezultă necesitatea manualelor alternative și a stimulării inițiativei și a creativității la nivelul practicii școlare.

Ce înseamnă de fapt existența unui manual unic? Înseamnă că cineva posedă cunoașterea exactă a ceea ce trebuie învățat și cum trebuie învățat de către toți elevii la o anumită disciplină, într-o anume clasă. La nivelul actual de acumulare a informației este greu de crezut că o autoritate poate produce fie și numai o imagine corectă și fidelă a unui domeniu de cunoaștere. În momentul în care domeniul este transferat în școală ca obiect de studiu, lucrurile devin chiar mai complicate; acesta nu poate fi transpus, pur și simplu, în absența didacticii. Iar didactica modernă – didacticile, întrucât din perspectiva științelor cogniției este vorba de o didactică specifică fiecărei discipline – legitimează manualele alternative. Și nu în ultimul rând, dacă acceptăm existența diferențelor individuale între elevi, atunci, pentru o formare intelectuală adecvată este necesară o ofertă cât mai variată de instruire, capabilă să vină în întâmpinarea diferitelor interese, nevoi, ritmuri, stiluri etc.

Manualul traditional versus manualul modern

Desigur, în mod concret, un anumit manual se regăsește la confluența câtorva dintre delimitările formulate mai sus. Având șansa opțiunii, profesorul poate alege pentru sine și pentru elevii pe care îi formează, varianta cea mai adecvată.

O solicitare de mare rezonanță pentru activitatea de învățământ desprinsă din caracteristicile societății contemporane o constituie cultivarea la elevi a capacităților creative, a spiritului creator. Cum procesul comunicării în sine are implicații de natură creativă, cum toate obiectivele-cadru ale studiului limbii și literaturii române presupun eforturi creatoare, se poate spune că aportul acestei discipline de studiu la cultivarea spiritului creator este hotărâtor, pe toate treptele de școlaritate. De altfel, toate competențele și capacitățile prezentate și argumentate apar pe parcursul întregii perioade de școlaritate, la toate disciplinele de studiu. Mai mult, ele se regăsesc în chiar dimensiunile educației permanente.

BIBLIOGRAFIE :

Ioan Șerdean, Didactica Limbii și Literaturii Române, editura Corint, 2006

Curriculum Național pentru învățământul obligatoriu, M.E.N./C.N.C.,1998, București

Curriculum Național. Planuri-cadru pentru învățământul preuniversitar, M.E.N./C.N.C.,1999, București

CAPITOLUL VI

SCRIITORUL MIHAI EMINESCU ÎN PROGRAMELE ȘI MANUALELE

ȘCOLARE PENTRU ÎNVĂȚĂMÂNTUL GIMNAZIAL

Pentru realizarea acestui capitol am consultat programa școlară de limba și literatura română pentru clasele V-VIII și un număr de trei manuale alternative în vigoare pentru clasele a VI-a, a VII-a și a VIII-a, respectiv:

Manualul de clasa a VI-a , editura Didactică și Pedagogică, R.A. București

Autori : Elena Mazilu – Ionescu , Valentina Jercea

Manualul de clasa a VII-a , editura Corint

Autori: Marin Iancu, A. Gh. Olteanu, Ana Tulbă

Manualul de clasa a VIII-a , editura Humanitas Educational

Autori : Alexandru Crișan, Sofia Dobra, Florentina

Sâmihăian

În programa școlară pentru învățământul gimnazial sunt propuse spre studiu opere ale lui Mihai Eminescu după cum urmează:

La clasa a V-a : La mijloc de codru …, Povestea codrului, Freamăt de codru

La clasa a VI-a : Revedere

La clasa a VII-a : Ce-ți doresc eu ție, dulce Românie, Doina

La clasa a VIII-a : Crăiasa din povești, O rămâi…, Călin (file de poveste), Ce

te legeni…,Privesc orașul-furnicar…, Dintre sute de catarge…

În manualele mai sus menționate, marele nostru poet este prezent cu operele:

În manualul de clasa a VI-a :

O, rămâi… , de Mihai Eminescu ( pagina 90 )

Text auxiliar – Povestea codrului, de Mihai Eminescu ( pagina 95 )

În manualul de clasa a VII-a :

Călin (file din poveste), de M.Eminescu ( pag. 33 )

Lectură suplimentară: Călin Nebunul, de M. Eminescu ( pagina 46)

În manualul de clasa a VIII-a :

Lacul, de M. Eminescu ( pagina 4 )

Studiul operei lui Mihai Eminescu se realizează încă din clasa a V a, editura DIDACTICĂ ȘI PEDAGOGICĂ și editura HUMANITAS, propunând spre studiu poemul FIIND BĂIAT PĂDURI CUTREIERAM și REVEDERE, cu accentul în mod deosebit pe exerciții lexicale și stilistice. De asemenea, la clasa a Vl a, editura All propune REVEDERE, iar editura HUMANITAS – poemul LA MIJLOC DE CODRU. Manualele amintite nu conțin poezii în studiul limbii și literaturii române la clasa a Vll a , dar la clasa a Vlll a, elevilor li se propun spre studiu – ca specii ale genului liric, poeziile – DORINȚA de către editura CORINT și LACUL de către editura HUMANITAS. Abordarea operei poetului, în actualele manuale școlare din învățământul gimnazial, este destul de modestă, rămânând încă nestudiate o multitudine de poezii.

Cerințele solicitate în manuale nu corespund în totalitate cu cerințele finale care solicită absolventului claselor V – Vlll stăpânirea completă a noțiunilor genului liric, pentru a putea argumenta pe un text la prima vedere, apartenența acestuia la genul liric.

În ceea ce urmează, vom analiza pe ani de studiu modul în care Eminescu este prezentat în manualele școlare și cum poate fi îmbunătățită această abordare.

Capitolele care urmează vor analiza atât punctele tari, cât și punctele slabe ale programelor școlare și metodele de îmbunătățire ale acestora.

MIHAI EMINESCU ÎN PROGRAMA DE CLASA A V A

Mihai Eminescu este prezent în programa de clasa aV a, atât în manualul editurii DiDACTICE ȘI PEDAGOGICE cât și în cel al editurii HUMANITAS cu două poezii, specifice temei naturii – REVEDERE și FIIND BĂIAT PĂDURI CUTREIERAM. Ambele poezii prezintă viziunea poetului despre perioada copilăriei, despre locurile dragi acestuia. Potrivit programei de clasa a V a, pentru studiul poeziei eminesciene se acordă două ore de studiu. Prima oră este destinată proiectării școlare a noțiunilor noi, iar ce-a de-a două este o oră mixtă destinată fixării și evaluării acestor noțiuni.

PARCURS DIDACTIC CLASA a V-a

CLASA a V- a

Poemele REVEDERE, ca și FIIND BĂIAT PĂDURI CUTREIERAM se numără printre cele mai cunoscute poezii ale poetului Mihai Eminescu. Acestea există, la nivel de lectură școlară, și în unele manuale de lectură destinate clasei a lV a. Parcursul didactic este același, deoarece ambele poezii aparțias aceleiași teme și au același nivel de dificultate, fiind accesibile nivelului elevilor de clasa a V a.

Prima oră de studiu a uneia dintre aceste poezii presupune din partea profesorului urmărirea unor obiective generale, valabile pentru întreaga unitate de studiu – cele două ore destinate poeziei – și a unor obiective operaționale – destinate acestei ore de studiu. Obiectivele operaționale se împart la rândul lor în două categorii – obiective cognitive și afective.

OBIECTIVELE GENERALE

Se referă la axa principală a lecției, în jurul cărora se grupează celelalte idei și conținutul lecției. În studiul acestei poezii acestea presupun cunoașterea de către elev a noțiunilor de bază despre structura compozițională, stilistică și lexicală a poemului. Astfel, elevii trebuie să știe:

-să recite corect poezia,

-să înțeleagă mesajul textului,

-să o încadreze în genul căreia îi corespunde – liric,

-să extragă fișe cu citate din fiecare strofă,

-să recunoască elementele de prozodie din text.

OBIECTIVE COGNITIVE

Sunt cele care permit controlarea de către profesor a cantității și calității informației transmise clasei, urmărind totodată o coordonare clară a materiei ce va fi asimilată de elevi.

Pentru prima oră de studiu aceste obiective au în vedere construcția poemului.

să citească expresiv textul poeziei,

să redea secvențele prezentate în poezie,

să evidemțieze elementele lexicale din text,

să evidențieze elementele stilistice,

să identifice elementele de prozodie – rimă, ritm, măsură metrică.

OBIECTIVELE AFECTIVE

Sunt foarte importante în studierea unui text epiliric, deoare respectarea acestora îi pot permite elevului să înțeleagă mai ușor textul poemului. Acestea urmăresc în primul rând mesajul eului liric. La sfârșitul primei ore de studiu, elevii trebuie să asmilizeze mesajul liric și

să înțeleagă sentimentele poetului față de natură,

să aprecieze adevărata valoare a poeziei eminesciene

să aprecieze și să redea frumusețea tablourilor prezentate în poezie.

NECESARUL MATERIAL

Pe durata desfășurării celor două ore de studiu, profesorul necesită numeroase materiale didactice care îi pot ușura munca la clasă, pot face ora mai atractivă și captează astfel, mai ușor, atenția elevilor.

manualul școlar folosit la clasă

volum de versuri care să conțină poemul studiat

fișe de citate,

fișe cu biografia poetului,

fișe cu figuri de stil,

sișe cu alte poezii care se încadrează în aceiași temă,

planșe cu citate de critică și portretul poetului

METODE FOLOSITE LA CLASĂ

Pe parcursul celor două ore de studiu, profesorul folosește la clasă mai multe metode care au în vedere asimilarea corectă de către elevi a noțiunilor noi pe termen lung.

prelegerea,

sondajul oral,

scurt sondaj scris,

conversația frontală,

munca pe grupe independente,

autoevaluarea,

feed-back-ul.

PARCURS DIDACTIC PENTRU UNITATEA DE STUDIU

Pornind de la obiectivele propuse, profesorul trebuie să organizeze predarea materiei astfel încât să se încadreze în cele 50 de minute ale orelor de studiu. În parcursul didactic propus, acesta trebuie să respecte mai multe etape care diferă în funcție de tipul lecției.

Pentru prima oră de studiu care presupune proiectarea cunoștințelor noi, profesorul trebuie să aibă în vedere următoarele etape ale lecției – momentul organizatoric, verificarea și reactualizarea cunoștințelor anterioare, captarea atenței, anunțarea subiectului noii lecții și a obiectivelor urmărite, prezentarea materialului – dirijarea învățării, fixarea și consolidarea cunoștințelor – asigurarea feeed-back-ului, stabilirea temei pentru acasă, notarea elevilor.

Fiecăreia dintre aceste etape i se acordă un anumit timp pe care profesorul trebuie să-l respecte. Astfel, momentul organizatoric are în vedere efectuarea prezenței, verificarea necesarului material în vederea unei bune desfășurări a orei.

Verificarea temei efectuate pentru lecția de zi – fișa biografică a lui Mihai Eminescu. Profesorul va face observațiile necesare unei bune desfășurări a orei.

Anunțarea obiectivelor și titlu noii lecții.

Captarea atenției – are în vedere prezentarea de către profesor a importanței studierii și înțelegerii operei lui Mihai Eminescu.

Dirijarea învățării – este etapa care presupune acordarea celui mai îndelungat timp în desfășurarea ei. Astfel, profesorul citește expresiv poezia, solicitând ulterior elevilor să facă același lucru. Profesorul explică elevilor de ce poezia se încadrează în tema naturii, care sunt trăsăturile dominante ale acestei teme, dar mai ales care dintre aceste trăsături se regăsesc în textul studiat. Elevii își vor nota pe caiete ideile esențiale.

Profesorul le va solicita acestora să efectueze la tablă exercițiile lexicale care se referă la sinonime, antonime, cuvinte derivate. Acesta va face corecturile acolo unde este cazul și va da explicații suplimentare dacă este necesar.

Tot la solicitarea profesorului, elevii vor efectua la tablă exercițiile stilistice din manual care se referă la epitete, elemente de prozodie, expresii deosebite. Pe baza acestor exerciții, profesorul va prezenta succint structura poemului, astfel încât elevii să înțeleagă că este o analiză a textului literar – procedeu specific genului liric și nu o povestire – specifică genului epic.

Feed-back-ul este un proces de consolidare a cunoștințelor dobândite în ora respectivă și reprezintă în același timp un foarte bun procedeu de evaluare și evidențiere a punctelor slabe. Acesta se reallizează prin intermediul unui sondaj oral pornind de la poezia studiată, insistând la nivelul clasei a V a pe particularitățile textului eminescian, pentru ca elevii să înțeleagă textul în profunzime.

Stabilirea temei pentru acasă va avea în vedere folosirea de către elevi a noțiunilor predate în clasă. Acestora li se va solicita realizarea unei compuneri de 1 pagină care să trateze următoarea temă – Elementele naturii în poezia lui Mihai Eminescu.

Ora a doua de studiu are în vedere aprofundarea noțiunilor predate anterior, prin aplicații pe textul dat de factură literară și stilistică.

OBIECTIVELE COGNITIVE pe care profesorul trebuie să le respecte în desfășurarea acestei ore sunt următoarele.

să recunoască modurile de expunere folosite în text.

Să redea mesajul pe care eul liric îl transmite cititorului

Să recunoască figurile de stil,

Să comenteze textul liric studiat,

Să recunoască trăsăturile specifice genului liric evidențiate în text.

OBIECTIVELE AFECTIVE coincid cu cele specifice primei ore de studiu a textului eminescian, ca și necesarul material și metodele folosite.

PARCURSUL DIDACTIC

Momentul organizatoric va consta în verificarea necesarului material pentru o bună desfășurare a orei, cât și prezența.

Verificarea temei se efectuează prin sondaj oral, profesorul făcând ulterior corecturile necesare, insistând pe importanța prezentării tuturor elementelor naturii folosite în textul eminescian, înțelegerea rolului acestora în compoziția textului. Lucrările foarte bune pot fi notate.

Anunțarea subiectului lecției și a obiectivelor specifice acesteia.

Dirijarea învățării se realizează pe baza unui plan de analiză a textului care îi va ajuta pe elevi să înțeleagă mai bine, logic, structura și mesajul textului liric. Acest plan se va realiza cu ajutorul elevilor pornind de la noțiunile acumulate până la acea dată, cât și de la cele noi asimilate în ora anterioară de studiu a textului eminescian. Elevii vor fi solicitați să noteze fiecare etapă la tablă, deoare acestea le sunt cunoscute.

PLANUL REALIZĂRII ANALIZEI UNUI TEXT LITERAR

INTRODUCERE – date despre autor și opera lui Mihai Eminescu ( tema elevilor din prima oră de studiu),

-tema poeziei studiate, cu accent pe încadrarea în tema naturii, temă a creației eminesciene (elevii vor argumenta încadrarea poeziei în tema naturii cu citate din text).

CUPRINS – elevii vor comenta textul pe strofe, argumentându-și ideile cu cele mai elocvente citate din poezie.

-vor preciza modul de expunere, argumentând cu citate specifice acestuia și exemplificând cu figuri de stil – epitete – în mod dominant din textul studiat,

-vor preciza care este mesajul transmis de eul liric și vor argumenta acest lucru prin prezența verbelor la persoana a lll a și a adresării directe.

ÎNCHEIERE – elevii vor pune accentul pe structura stilistică a poeziei, evidențiind figurile de stil folosite de poet în realizarea acesteia – epite, comparații, repetiții, enumerații, metafore, personificări. De asemenea, elevii vor evidenția elementele de prozodie – rimă, ritm, măsură metrică.

Părerea elevului despre poezia studiată – elevul va fi încurajat să își exprime propriile sentimente față de textul studiat.

Părerea unui critic literar – elevul va fi încurajat și îndrumat să citească părerea marilor critici – Titu Maiorescu, Tudor Vianu sau George Călinescu despre opera lui Mihai Eminescu sau cel puțin pe cele din manualul școlar.

FEED-BACK-UL – prin sondaj oral, elevii vor trebui să redea elementele specifice fiecărei etape în parte, fixându-și astfel noțiunile necesare în vederea înțelegerii poeziei și a realizării temei.

STABILIREA TEMEI – profesorul va selecta din manual unu sau două exerciții care vor completa planul analizei textului literar, astfel încât la sfârșitul studiului unității școlare destinate lui Mihai Eminescu, aceștia să aibă o imagine completă despre poezia specifică temei naturii.

MIHAI EMINESCU ÎN PROGRAMA DE CLASA A Vl A

Programa de clasa a Vl-a la obiectul limba și literatura română reia în mare parte noțiunile de clasa a V-a. Aceasta oferă tot două ore de studiu analizei textului eminescian.

ÎN PRIMA ORĂ DE STUDIU, profesorul insistă în mod deosebit pe realizarea exercitiilor lexicale ce au în vedere evidențierea de – sinonime, antonime, cuvinte derivate sau arhaisme , precizându-se în fiecare caz rolul acestora în structura textului liric, fapt ce permite actualizarea și fixarea noțiunilor predate în clasa a V a în studiul poeziei eminesciene. Folosim aceleași metode de predare, cu accent pe – sondaj oral, aplicații individuale sau la tablă, munca pe grupe, folosirea fișelor de lucru sau a celor cu citate, conversația.

Necesarul material va fi mult diversificat – cu un accent deosebit pe planșe cu citate de critică literară, fișe de citate, fișe biografice, dar mai ales realizarea unui portofoliu care la sfârșitul studierii unității de studiu să conțină – fișe cu poezii din tema naturii, iubirii, patriotică și filozofică, fișe cu citate din poezia studiată sau poezii asemănătoare, fișe cu date biografice despre Mihai Eminescu, fișe de lucru pornind de la noțiuni lexicale și stilistice.

Prima oră de studiu, va solicita elevilor, ca temă, realizarea unor exerciții lexicale și stilistice din manual și finisarea fișelor de citate.

ORA a ll a DE STUDIU pune în mod deosebit accentul pe analiza textului literar pe strofe, evidențiind – elementele lirice, prezența eului liric, modurile de expunere, elementele de prozodie. Ora se poate desfășura sub forma unui seminar, în care elevii își pot exprima punctele de vedere, vor asculta completările profesorului care va direcționa discuția și analiza textului. Ideile cele mai importante vor fi notate pe un plan asemănător cu cel din clasa a V a, insistând în mod deosebit la cuprins pe analiza textului, pentru a evidenția elementele specifice genului liric, trăsăturile prezenta în text care demonstrează încadrarea poeziei în acest gen – transmiterea în mod direct a sentimentelor de către poet prin intermediul eului liric, fapt evidențiat de prezența în text a descrierii, a verbelor la persoana a lll a, a numeroaselor figuri de stil, a elementelor de prozodie. Fiecare dintre aceste idei va fi exemplificată cu citate.

Pornind de la acest plan de ansamblu, elevii vor trebui să realizeze ca temă pentru ora următoare și ca temă totodată pentru o oră de evaluare, un eseu cu tema – Demonstrați că poezia studiată se încadrează în tema naturii și este specie a genului liric cult. Eseul trebuie să aibă între 2 și 4 pagini. Elevilor li se vir preciza că ideile expuse în demonstrație trebuie argumentate cu citate din textul studiat.

MIHAI EMINESCU ÎN PROGRAMA DE CLASA a Vlll-a

Clasa a Vlll a reprezintă pentru viitorul absolvent al ciclului gimnazial, parcurgerea celei mai importante părți din materie în această perioadă a vieții de elev. Programa oferă spre studiu două poezii eminesciene foarte speciale, în cele mai bune manuale alternative la acest nivel de studiu – HUMANITAS și CORINT. Astfel, editura CORINT propune poezia DORINȚA specifică temei iubirii din creația eminesciană, iar editura HUMANITAS propune spre studiu poezia LACUL – specifică temei naturii, un pastel deosebit de sensibil – structurat și cu ajutorul unor elemente specifice temei naturii.

În vederea studiului celor două poezii, programa acordă 3 ore de studiu.

Deși aparțin unor teme diferite, prezența unor elemente comune acestora, duce la abordarea asemănătoare a primei ore de studiu. Profesorul va actualiza noțiunile asimilate de elevi în clasele anterioare. Și cea de-a doua oră are în vedere procesul de integrare a textului literar în genul liric, fiind diferite doar particularitățile care deosebesc pastelul LACUL de poezia de dragoste DORINȚA. Ambele poezii au în vedere în prima oră de studiu elementele de lexic și stilistice.

-prezența arhaismelor, sinonimelor și cuvintele derivate în poeziile eminesciene studiate anterior,

– prezența numeroasă afigurilor de stil,

-modul de evidențiere a eului liric

-metodele de evidențiere a modurilor de expunere,

-argumentarea ideilor cu citate.

Pornind de la acestea, el va insista asupra noțiunilor pe care elevii le vor asimila, astfel încât temele finale să fie conform subiectelor propuse la acest nivel pentru TESTAREA NSȚIONALĂ.

OBIECTIVE GENERALE

-Să înțeleagă mesajul textului liric pornind de la elementele specifice temei naturii și iubirii

-Să evidențieze trăsăturile specifice genului liric, în mod deosebit liricii de dragoste.

OBIECTIVE COGNITIVE PENTRU PRIMA ORĂ DE STUDIU

-să efectueze exercițiile lexicale și stilistice corect,

-să realizeze fișe de citate din poemul studiat,

-să cunoască elementele specifice temei iubirii,

-să recunoască elementele de prozodie – ritm, rimă., măsură metrică,

-să recunoască elementele lirice din text.

OBIECTIVE COGNITIVE ORA A ll A DE STUDIU

-Să identifice elementele lirice din text,

-Să argumenteze cu citate fiecare element liric,

-Să evidențieze și să argumenteze cu citate trăsăturile specifice genului liric.

OBIECTIVE AFECTIVE

-Să înțeleagă mesajul operei marelui poet,

-Să înțeleagă importanța operei acestuia în contextul literaturii naționale,

NECESARUL MATERIAL presupune folosirea portofoliului, a tuturor fișelor create în anii anteriori, la care se adaugă fișele de citate specifice textului studiat.

METODE FOLOSITE LA ORELE DE CURS

-sondaj oral,

-conversația,

-munca pe grupe,

-aplicații,

-problematizarea,

– fedd-back-ul

În ambele cazuri, ora a doua de studiu este destinată încadrării textului în genul liric și evidențierii trăsăturilor acestui gen.

A treia oră este destinată procesului de evaluare.

METODE DE EVALUARE

-sondajul oral,

-sondajul scris,

-aplicații stilistice.

EXEMPLIFICARE PE TEXTUL PROPUS DE EDITURA CORINT

POEZIA DORINȚA

Prima oră de studiu a poeziei DORINȚA pune accent pe rezolvarea exercițiilor lexicale și stilistice, după ce profesorul a verificat în prealabil, dacă elevii au portofoliul efectuat în clasa a Vl a la studiul poeziei eminesciene, iar aceștia își amintesc etapele principale ale vieții și operei marelui poet. Acesta le va citi expresiv elevilor poezia, solicitându-le să repete actul de lectură.

Ulterior, profesorul le va solicita elevilor să efectueze numeroasele exerciții lexicale și stilistice pe care le oferă editura CORINT, la tablă, ceilalți elevi notându-le pe caiet. Pe baza acestor exerciții, profesorul va actualiza noțiunile lirice despre poezia eminesciană pe care manualul Corint, în ciuda abordării detaliate a acestei poezii, nu le oferă. Profesorul va insista pe – explicarea titlului poeziei – substantivul DORINȚA, prezența verbului la modul imperativ în debutul textului, prezența în abundența a figurilor de stil, explicarea motivelor eminesciene romantice, cu accent deosebit pe rolul florilor de tei – ca factor protector al celor doi îndrăgostiți, astfel încât să aibă o imagine completă a actului liric studiat și să se poată apropia de abordarea temelor pentru examenul ce va marca sfârșitul de gimnaziu.

Această analiză a textului se va face prin activarea întregii clase care trebuie să demonstreze până la sfârșitul orei o cunoaștere foarte bună a textului eminescian și particularităților acestuia. Textul va fi abordat astfel din toate punctele de vedere și aprofundat într-o primă etapă de elevi.

Tema lor pentru ora următoare va avea în vedere efectuarea de exerciții lexicale și stilistice din manual.

Ora a ll- a DE STUDIU este destinată evidențierii din text a trăsăturilor specifice genului liric și argumenarea acestora cu citate. Se poate aborda textul pornind de la noțiunile asimilate în ora anterioară, lucrând cu textul și activând întreaga clasă. Elevii vor lucra pe un plan alcătuit de ei sub îndrumarea profesorului.

PLANUL DEMONSTRAȚIEI

DORINȚA – SPECIE A GENULUI LIRIC

INTRODUCERE – Date despre autor și operă

– Definiția poeziei de dragoste – specie a genului liric

-Tema poeziei

-Explicația titlului

CUPRINS – Analiza textului literar lexical și stilistic, fiecare idee fiind argumentată cu citate din text

-Prezentarea modurilor de expunere folosite în text și argumentarea acestora cu citate

-Evidențierea eului liric și argumentarea acestuia cu citate și exemple de verbe

ÎNCHEIERE – Evidențierea tfigurilor de stil folosite de poet

-Evidențierea elementelor de prozodie

-Părerea unui critic literar

-Concluzia – Deoarece îndeplinește toate aceste trăsături, poezia studiată este specie a genului liric cult.

ORA A lll A DE STUDIU este dedicată procesului de evaluare. Acesta se poate desfășura pe parcursul orei în două părți.

În prima parte a orei, elevii vor susține un scurt test scris în care să evidențieze trăsăturile din text specifice genului liric.

În partea a doua a orei, aceștia vor comenta poezia și vor răspunde la întrebări legate de structura textului liric. În urma acestor răspunsuri, elevii vor fi notați sau remarcați pentru răspunsurile date, iar profesorul poate face o apreciere corectă, datorită alternării a două metode de evaluare, privind nivelul de stăpânire a materiei în vederea susținerii TESTARII NAȚIONALE.

SCURTĂ ANALIZĂ A MANUALELOR ALTERNATIVE DE GIMNAZIU

Manualele alternative aprobate de Ministerul Educației respectă în mare parte programa școlară. Însă chiar și cele mai performante au lipsuri care pot afecta pregătirea elevilor în vederea susținerii TESTĂRII NAȚIONALE.

Astfel comparând la clasa a Vlll a manualele editurii HUMANITAS cu cel al editurii CORINT observăm că acestea au numeroase puncte comune.

Astfel, ambele manuale pun accentul în mod deosebit pe exercițiile lexicale și stilistice în vederea studierii în aprofunzime a textelor literare, fără a pune accentul pe ceea ce contează cel mai mult încadrarea textului în genul liric. În manualele amintite întâlnim definiția genului și a speciei, acesta fiind modelul de demonstrație oferit elevilor, în timp ce de fapt, elevii trebuie să cunoască toate trăsăturile specifice tuturor speciilor celor trei genuri literare – epic, liric și dramatic – în mod deosebit să le argumenteze cu citate.

Nici un manual nu oferă un model de integrare a unui text în specia și genul literar care îi corespunde, fapt care provoacă confuzii, rămânând obligația profesorului să furnizeze informații suplimentare. Și această abordare are punctele ei tari, dar și probleme reale.

O abordare diferită, fără o bază concretă sugerată de programă, va avea în vedere doar capacitatea profesorului de aaborda subuiectul și viziunea sa în metoda de abordare a predării. Astfel uneori pot apărea interpretări care să ducă la diferențe vizibile în cadrul procesului de asimilare a informațiilor.

Această abordare încurajează creativitatea, oferindu-le elevilor posibilitatea de a-și exprima propriul punct de vedere.

Pentru a avea siguranța acoperirii corecte a programei, profesorul trebuie să se asigure că respectă abordarea subiectelor pe care elevii trebuie să le stăpânească pentru examenele finale.

CAPITOLUL VII

SCRIITORUL MIHAI EMINESCU ÎN PROGRAMELE ȘI MANUALELE

ȘCOLARE PENTRU ÎNVĂȚĂMÂNTUL LICEAL

Pentru realizarea acestui capitol am consultat programa școlară de limba și literatura română pentru clasele IX-XII și un număr de trei manuale alternative în vigoare pentru clasele a IX-a, a X-a și a XI-a, respectiv:

Manualul de clasa a IX-a , editura Didactică și Pedagogică, R.A. București, 2004

Autori : Ion Dună, Raluca Dună

Manualul de clasa a XI-a , editura Corint , 2006

Autori: Eugen Simion(coord.), Florina

Rogalski , Daniel Cristea , Dan Horia Mazilu

În programa școlară pentru învățământul liceal sunt propuse spre studiu următoarele opere eminesciene :

La clasa a IX-a: Fiind băiet păduri cutreieram, Dorința, Floare albastră, Sara pe deal, Andrei Mureșanu, o scrisoare către Veronica Micle

La clasa a X -a: Basmul la Mihai Eminescu, Sărmanul Dionis

La clasa a XI -a: Poezia romantică

Autorii manualelor școlare mai sus prezentate au selectat următoarele opere eminesciene pentru a fi studiate la clasele IX-XI:

În manualul de clasa a IX-a :

Venere și Madonă, de Mihai Eminescu

Sara pe deal, de Mihail Eminescu

Scrisoarea lui Mihai Eminescu către Veronica Micle

În manualul de clasa a XI-a:

Epigonii

Sonete

Revedere

Scrisoarea I

Luceafărul

Glossă

Odă (în metru antic)

Rugăciunea unui dac

Abordarea poetului Mihai Eminescu în liceu se realizează la alt nivel, superior celui din școala generală și din altă perspectivă. Dacă în clasele a lX-a și a Xll-a, accentul se pune pe poezie, prin studiul unei singure poezii, așa cum oferă editura CORINT, clasa aXll-a reprezentând pentru viitorul adult posibilitatea de a studia LUCEAFĂRUL, în clasa a X-a se studiază proza fantastico- filozofică, nuvela SĂRMANUL DIONIS, iar în clasa a Xl-a, se studiază un adevărat ciclu eminescian ce reunește cele mai frumoase poezii ale poetului și cele mai reprezentative din toate temele creației eminesciene.

Clasa alX a reprezintă o actualizare a noțiunilor predate în ciclul gimnazial și aplicarea acestora pe texte eminesciene din tema naturii sau a iubirii.

Această ofertă didactică aparține editurii CORINT, manualele editate aici fiind redactate sub îndrumarea academicianului Eugen Simion a cărui amprentă va avea un efect benefic asupra capacității elevilor de receptare a textului eminescian în lature mult mai profunde. Astfel, în perioadă a studiilor, elevii vor recepta textul din punct de vedere-

-lingvistic – prezența sinonimelor, antonimelor, cuvintelor derivate, regionalismelor,

-stilistic – evidențierea modurilor de expunere și a figurilor de stil, împreună cu semnificația acestora,

-compozițional – mesaj liric, semnificația titlului, încadrarea în temă, identificarea motivelor lirice,

-evidențierea motivelor romantice preluate de poet din literatura universală și argumentarea acestora cu citate

-evidențierea motivelor filozofice – la poeziile preluate din această temă – argumentarea acestora cu citate

-evidențierea trăsăturilor specifice genului liric și argumentarea acestora cu citate

-cunoașterea criticii literare de specialitate și referirilor la opera poetului,

-identificarea elementelor de prozodie.

CLASA A lX A

Reprezintă momentul de trecere de la gimnaziu la liceu. Abordarea noțiunilor specifice genului liric se fac din perspectiva unei aprofundări mult mai serioase a noțiunilor de teorie literară.Operele specifice genului liric, în speță poeziile eminesciene, vor fi analizate atât din punct de vedere al conținutului cât și al noțiunilor de teorie literară.

Elevii vor avea în vedere abordarea acestor noțiuni prin realizarea unor compuneri, comentarii și eseuri care pun în aplicare avceste noțiuni predate la clasă, realizarea unor portofolii care au în centrul conținutului înțelegerea logică a noțiunilor predate, parcurgerea corectă a acestora și rezolvarea celor care au directă legătură cu programa școlară și subiectele pe care le propune aceasta pentru examenul de bacalaureat.

Poeziile propuse în manualele școlare nu presupun un grad foarte avansat de dificultate, solicitând din partea elevului folosirea noțiunilor predate în gimnaziu, profesorul având datoria să fixeze aceste noțiuni și să ajute la aprofundarea lor.

Va domina mai mult folosirea elementelor de teorie literară, a trăsăturilor specifice unui anumit gen literar, argumentarea acestora cu citate din textul studiat sau de critică literară. Profesorul are, însă, datoria de a nu se limita doar la informația oferită de manualu școlar.

Acesta trebuie să ofere spre studiu elevului poeziii asemănătoare din volume de versuri aparținând poetului sau din alte manuale alternative, astfel âncât acesta să aibă o viziune corectă asupra operei marelui poet.

Abordarea unui text literar se discută pornind de la înțelegerea și receptarea mesajului liric, romantic și filozofic – unde este cazul – din poezia eminesciană.

Înțelegerea textului liric este cu atât mai complexă, cu cât solicită înțelegerea unor concepte filozofice, a unor principii romantice pe care Mihai Eminescu le preia din romantismul german și le aplică în toată poezia sa care reprezintă temele naturii și iubirii, cât și în cea filozofică în versuri sau proză.

CLASA A X A

Programa pentru clasa a X a oferă elevilor posibilitatea de a studia pentru prima dată proza eminesciană, prin cea mai complexă nuvelă a prozatorului SĂRMANUL DIONIS. Acestei opere, programa îi oferă 5 ore de studiu. Noua viziune asupra programei școlare îi permite profesorului o vastă arie de abordare a studiului unei opere literare. Acesta poate alterna itemii, tradiționali cu cei moderni, poate transforma ora în seminar și de asemenea poate alterna metode de evaluare moderne – precum brainstorming-ul și feed-back-ul cu cele deja cunoscute – evaluarea tip sondaj oral sau scris, evaluarea sumativă. Scopul final este de a atinge obiectivele propuse pentru acest nivel, ce au ca ultim scop dezvoltarea creativității și a capacității de receptare și înțelegere a textului liric sau epic, respectând particularitățile fiecărui gen literar în parte.

Obiective generale în parcurgerea textului epic romantico- fantastic

Studierea unei nuvele romantico – fantastice implică pentru elevi înțelegerea și receptarea unor termeni literari și filozofici de un grad de dificultate foarte ridicat și de către profesor cunoașterea elementelor de compoziție a nuvelei.

La sfârșitul studierii operei epice în cele 5 ore de studiu, elevii trebuie-

-să cunoască conținutul nuvelei,

-să enunțe subiectul nuvelei,

-să identifice elementele lexicale și stlistice din text și să precizeze rolul acestora,

-să identifice elemenetele specifice nuvelei – ca specie a genului liric

-să cunoască și să exemplifice procedeele de caracterizare a personajului principal DIONIS,

-să identifice elementele istorice, romantice și fantastice din nuvelă

-să precizeze rolul poetului în dezvoltarea prozei fantastico- filozofice românești și ceea ce a adus nou în literatura română.

-să precizeze elementele romantice preluate de Eminescu din literatura universală.

Obiective afective în studierea nuvelei SĂRMANUL DIONIS

-Să înțeleagă corect mesajul textului literar,

-Să înțeleagă rolul prozatorului ca deschizător de drmuri în realizarea nuvelei fantastico- filozofico – romantice.

-Să înțeleagă în ce măsură personajul – archacheu Dionis .- Dan – Zoroastru se identificăcu poetul.

Necesar material

-manualul editura CORINT, pentru clasa a X a

-fișe de citate,

-fișe biografice,

-planșe cu citate de critică literară și imaginea scriitorului,

-portofolii,

Necesar spiritual

-noțiunile asimilate în studiul operei eminesciene în anii anteriori

Metode folosite

-prelegerea,

-discuția tip seminar,

-analiza pe text stilistic

-conversația frontală,

-sondajul oral,

-sondajul scris,

-feed-back-ul,

-evaluarea sumativă,

-avaluarea tip lucrare de sinteză scrisă,

-portofoliul sau referatul

ORA l de STUDIU

Obiective operaționale prima oră de studiu

-să efectueze exerciții lexicale și stilistice,

-să opereze cu noțiunile lexicale și stilistice pe text,

-să redea fișa biografică a autorului,

-să redea temele creației eminesciene,

-să exemplifice fiecare temă cu opere,

-să redea subiectul operei

Obiective cognitive prima oră de studiu

-să înțeleagă structura operei și geneza acesteia,

-să recepteze corecte elementele preluate de prozator din operele marilor filozofi Kant și Schopenhauer

Parcurs didactic prima oră de studiu

Primele etape în desfășurarea orelor de studiu coincid în toate cele 5 ore. Astfel, rolul profesorului este determinant, cu atât mai mult cu cât acesta va prezenta elevilor noțiuni foarte dificile și în totalitate inedite în comparație cu ceea ce s-a studiat până la acest moment din opera eminesciană. Abordarea textului este cu atât mai dificilă cu cât profesorul trebuie să realizeze o conexiune interdisciplinară, explicând numeroși termeni filozofici, obligatorii în înțelegerea nuvelei.

Etapele care coincid la fiecare oră de studiu sunt – verificarea necesarului material, verificarea temei, anunțarea obiectivelor, activarea clasei.

Etapa care diferă de la o oră de studiu la alta este direcționarea învățării.

DIRECȚIONAREA ÎNVĂȚĂRII

După anunțarea obiectivelor, profesorul va aborda în prima oră de studiu discuția – pe sistemul seminar –despre activitatea și opera lui Mihai Eminescu, insistând pe momentele importante ale vieții acestuia – nașterea, copilăria, școala primară, studiile, momentul JUNIMEA, DEBUTUL. Profesorul va activa întreaga clasă.

Ulterior, discuția va fi direcționată către temele creației eminesciene, profesorul solicitându-le elevilor să exemplifice temele pe baza noțiunilor asimilate în anii trecuți. Profesorul, prin prelegere, va insista, pe geneza temei filozofice, exemplificări pentru poezia și proza reprezentative pentru această temă. Acesta va explica noțiuni precum –metempsihoza și archeu – cu accentul pe rolul acestora în structura textului și operele filozofice din care au fost preluate.

Elevilor li se va explica conținutul nuvelei din punct de vedere filozofic, pentru ca aceștisa să aibă o imagine completă a operei.

În utima parte a orei vor efectua exerciții lexicale și stilistice pe baza fragmentului studiat.

Feeed-back-ul constă în reluarea noțiunilor predate, de către elevi, prin sondaj oral.

Tema va consta tot în exerciții lexicale, structurale – să explice titlul lecției și stilistice. Vor fi notați elevii care au răspuns corect.

ORA a ll-a DE STUDIU

Obiective operaționale ora a două de studiu

-să povestească opera conform momentelor subiectului,

-să opereze pe text cu noțiunile stilistice,

-să opereze corect cu noțiunile filozofice precum – archaeu, metempsihoză

-să distingă elementele, romantice de cele filozofice

Obiective cognitive ora a doua de studiu

-să recepteze corect elementele filozofice în contextul înțelegerii mesajului textului epic și al particularităților epice pe care le adaptează la propria noastră istorie.

Parcurs didactic ora a doua de studiu

DIRECȚIONAREA ÎNVĂȚĂRII

Obiective operaționale ora a treia de studiu

-să identifice procedeele de caracterizare ale personajului literar Dioni- Dan – Zoroastru,

-să argumenteze fiecare procedeu de caracterizare,

-să identifice elementele romantice din porterul lui dionis,

-să precizeze în ce măsură portretul prozatorului se identifică cu cel al personajului său, mai ales în contextu faptului că eminescu eral conștiententient de geniul săui și al rolului operei sale în societate.

Obiective cognitive ora a treia de studiu

-să recepteze corect elementele romantice și filozofice din portretul personajului, din descrierea mediului selenar și a portretului iubitei Maria.

ORA AlllA STUDIU

Parcurs didactic ora a treia de studiu

După evaluarea temei, anunțarea obiectivelor, profesorul le va solicita elevilor să realize un plan care îi va ajuta în realizarea temei acasă și în mod deosebit în parcurgerea textului conform momentelor subiectului. Fiecare dintre elevi va fi activat în realizarea schemei și notarea acesteia pe tablă.

PLANUL POVESTIRII CONFORM

MOMENTELOR SUBIECTULUI AL NUVELEI

SĂRMANUL DIONIS

INTRODUCERE – Date despre autor și operă – elevul solicitat să noteze această idee o va detalia în fața clasei,

-Definiția nuvelei – va fi prezentată de profesor, dar scrisă de un elev pe tablă,

-Tema nuvelei – va fi prezentată de asemenea de profesor.

CUPRINS – Profesorul va preciza – deoarece nuvela este o specie a genului epic, aceasta respectă momentele subiectului.

Expozițiunea – prezentarea locului unde se desfășoară acțiunea și a personajelor – profesorul le va solicita elevilor să citească fragmentele respective din text,

Intriga – tema nuvelei – profesorul va explica elevilor că întreaga nuvelă are la bază procesul de metempsihoză prin care trece personajul principal, toate întâmplările nuvelei rezultând din reîncarnările lui succesive.

Desfășurarea acțiunii – prezentarea evenimentelor în ordinea desfășurării lor – se va realiza de către elevi care vor preciza momentele importante ale operei.

Momentul culminant – blasfemia identificării cu Dumnezeu și căderea de pe lună – va fi redată de profesor, pentru a insista pe dubla semnificație a momentului – literară și filozofică,

Deznodământul – finalul fericit – va fi prezentat de elevi,

ÎNCHEIEREA – realizarea artistică a nuvelei – profesorul le va solicita elevilor să realizeze fișe pentru fiecare tip de figură de stil până la ora următoare.

-părerea unui critic literar – elevii vor citi din manual părerea unuia din marii critici literari despre opera eminesciană pe care ulterior o vor învăța și o vor transcrie în fișele de citate.

Tema va fi reprezentată de realizarea unui eseu în care pornind de la schema realizată în clasă elevii să povestească nuvela SĂRMANUL DIONIS conform momentelor subiectului.

Vor fi notați cei care s-au remarcat.

ORA a lll- a DE STUDIU

DIRECȚIONAREA ÎNVĂȚĂRII

Obiectivul acestei ore este realizarea caracterizării personajului principal din nuvela romantică. Pentru ca elevii să poată realiza această tema acasă, planul caracterizării se va realiza cu ajutorul lor, activând întreaga clasă.

Obiective operaționale ora a patra de studiu

-să identifice modurile de expunere folosite în text,

-să identifice trăsăturile specifice genului epic,

-să argumeneteze aceste trăsături cu citate,

-să identifice trăsăturile romantice, filozofice prezente în text,

-să argumenteze aceste trăsături cu citate.

Obiective cognitive ora a patra de studiu

-să argumenteze corect mesajul textului literar și să-l recepteze din contextul studiat în manual.

ORA a lV-a DE STUDIU

Parcurs didactic ora a patra de studiu

DIRECȚIONAREA ÎNVĂȚĂRII

Elevii vor trebui să realizeze cea mai complexă temă pornind de la textul studiat – încadrarea nuvelei ca specie a genului epic și evidențierea trăsăturilor specifice acesteia. Și de această dată elevii vor realiza coordonați de profesor un plan. Aceștia vor trebui să folosească toate noțiunile asimilateîn orele anterioare.

PLANUL ÎNCADRĂRII NUVELEI SĂRMANUL DIONIS – CA SPECIE A GENULUI LIRIC

INTRODUCERE – date despre autor și operă

-definiția nuvelei

-tema și ideea

CUPRINS – povestirea textului conform momentelor

-caracterizarea personajului principal

-modurile de expunere folosite în text – elevii le vor argumenta cu citate

-elemente romantice folosite de Eminescu și preluate din literaturauniversală – profesorul le va solicita elevilor să le argumenteze cu citate din text. Același lucru se va întâmpla și cu elementele filozofice și istorice. Profesorul va accentua pe redarea străzilor în timpul regresiunii în vremea lui Alexandru cel Bun, deși aceastea arătau din punct de vedere arhitectural ca în timpul vieții poetului.

ÎNCHEIEREA – realizarea artistică,

-părerea unui critic literar,

– concluzia – deoarece îndeplinește toate aceste trăsături opera studiată este specie a genului epic cult.

ORA a V-a DE STUDIU

Obiective operaționale ora a cincea de studiu

Ora a cincea de studiu va fi destinată procesului de evaluare. Acesta se poate realiza prin două metode, alternând procedeele tradiționale cu cele moderne. Elevii vor fi evaluați prin prezentarea unui portofoliu amplu care să conțină toate temele pe care le-au realizat pe parcursul orelor de studiu și prin evaluarea scrisă în care vor trebui să realizeze un eseu, pornind de la cele 4 teme efectuate în orele anterioare.

Obiective cognitive ora a cincea de studiu

-Evaluarea trebuie să aibă ca obiectiv de atins demonstrarea faptului că elevii stăpânesc nopțiunile asimilate în studierea nuvelei.

Parcurs didactic

Elevii, în urma celor 4 ore de studiu trebuie să poată aborda oricare din subiectele formulate pe baza acestei opere literare pornind de la programa de bacalaureat, oral sau scris. Aceștia își vor preda portofoliile cu temele, fișele efectuate, fiind evaluați cu o notă. În restul orei, vor susține un test scris ce va reprezenta evaluarea unei teme de bacalaureat, pornind de la textul studiat.

EVALUAREA

Concluzii

Pe baza rezultatelor orei destinate procesului de evaluare, toți elevii vor fi notați, aceștia fiind apreciați corect. Elevul va realiza o fișă de evaluare în care va nota pentru fiecare elev rezultatele obținute și nivelul pregătirii la un anumit moment.

CLASA A Xl A

PREZENTARE GENERALĂ ACICLULUI DE POEZII ABORDAT ÎN MANUALUL CORINT

Manualul de clasa a Xl a al editurii CORINT oferă elevilor posibilitatea de a studia cel mai amplu din ciclurile eminesciene, predilecte fiind poeziile de natură filozofică – FOLARE ALBASTRĂ, ODĂ ÎN METRU ANTIC, LA STEAUA, GLOSSA, continuând astfel programa din clasa a X a. aceste poezii sunt analizate, prin intermediul exercițiilor, analizei pe text.

Meritul manualului CORINT este de a așeza opera eminesciană la nivelul care i se cuvine și de a permite elevilor să înțeleagă adevărata valoare a geniului eminescian și profunzimea unora dintre cele mai frumoase poeme ale celei mai mare poet român și ale ultimului mare poet romantic universal.

EXEMPLIFICARE PRIN POEMUL – ODĂ ÎN MEDTRU ANTIC

Poeziei ODĂ ÎN METRU ANTIC i se acordă, în programă 2 ore, de studiu, asemenea tuturor celorlalte poezii din manual.

Prima oră este destinată analizei textului, cea de-a doua procesului de evaluare.

Obiective operaționale generale unitatea de studiu

La sfârșitul studiului poemului ODĂ ÎN METRU ANTIC, elevii vor fi capabili să-

-să recite expresiv poemul,

-să redea elemenetele lirice din text,

-să prezinte elemenetele cu valoare mitologică,

-să prezinte elemenetele lexicale din text,

-să evidențieze mesajul transmis de eul liric și să –l argumenteze cu citate,

-să evidențieze modurile de expunere din textul liric,

-să evidențieze elemenetele romantice din text.

Obiective afective

-să înțelagă mesajul poezeii

-să aaprecieze opera eminesciană la adevărata valoare

Necesar material

Manualul de clasa aXl a, editura cORINT,

Fișe de citate,

Fișe biografice,

Planșe cu citate de critică,

Portofoliu.

Necesar spiritual

Noțiunile asimilate în studiul poeziei filozofice eminesciene în anii anteriori de școală

Metode

-prelegerea,

discursul,

-conversația frontală,

-sondajul oral,

-problematizarea,

-aplicații,

-analiza stilistică,

-feed-back-ul,

-evaluarea sumativă

Obiective operaționale prima oră de studiu

-să identifice elementele lexicale și stilistice și să le argumenteze cu exemple din text

-să ientifice elementele de prozodie și să le exemplifice pe baza textului studiat,

-să opereze pe text cu itemi specifici genului liric

Parcurs didactic

Parcurgerea unității de studiu are câteva puncte comune de-a lungul parcursului didactic. În ambele ore, profesorul – va verifica necesarul material, temele și va anunța obiectivele noii lecții. În funcție de tipul lecției, dirijarea învățării diferă de la o oră la alta.

Prima oră de studiu

Parcurs didactic

În vederea abordării unui nou text literar într-o lecție de predare- fixare, mixtă, profesorul va citi expresiv poemul, cerându-le elevilor să-l citească la rândul lor. Ulterior, acesta le va solicita efectuarea unor exerciții care vizează structura lexicală, stilistică și din punct de vedere liric și filozofic a textului studiat. Elevii vor efectua aceste aplicații la tablă. Următoarea etapă este reprezentată de realizarea unui plan de analiză a textului literar care va sta la baza realizării eseului cu tema – Odă în metru antic – specie a genului liric

Planul încadrării poemului Odă în metru antic – ca specie a genului liric

INTRODUCERE – date despre autor și operă

-tema poemului

CUPRINS – -analiza poeziei ca mesaj liric, insistând pe semnificația elementelor cu valoare mitologică, romantică sau filozofică,

-fiecare idee va fi argumentată de citate,

-evidențierea mesajului transmis de poet prin intermediul eului liric și argumentarea acestuia cu citate

-evidențierea modurilor de expunere folosite în text și argumentarea cu citate,

-evidențierea trăsăturilor specifice genului liric

ÎNCHEIERE – REALIZAREA ARTISTICĂ PE STRATURI STILISTICE

-stratul audio – vizual – personificări, verbe, imagini mitologice despre Hercules, pasărea Phonix și semizei.

-stratul lexical – arhaisme, neologisme

-stratul morfologic – epitete, comparații, metafore, repetiții și anumerații,

-părerea unui critic literar

-concluzia

Feed-back-ul constă în reluarea de către elevi a elementelor componente ale fiecărei etape și argumentarea acestora cu citate. Vor fi notați elevii care au răspuns foarte bine.

ORA a ll-a DE STUDIU

Obiective operaționale ora a doua de studiu

-să stăpânească elementele prin care pot argumenta că poezia aparține genului liric și să le identifice în text,

-să argumenteze rolul aspectelor mitologice,

-să evidențieze mesajul filozofic al poemului,

-să evidențieze elementele romantice din text și să le argumenteze cu exemple

-să identifice eul poetului conțtient de propria mortalitate.

Parcurs didactic

Această oră este destinată procesului de evaluare. Poemul ODĂ ÎN METRU ANTIC încheie ciclul destinat poeziei eminesciene. Evaluarea va avea în vederea evidențierea modului în care elevii aua similat noțiunile specifice temei filozofice a poeziei eminesciene. Evaluarea are în vederea evidențierea exactă a nivelului elevilor în pregătirea subiectelor formulate în cadrul programei din poezia eminesciană. Evaluarea se va realiza cu ajutorul mai multor metode – sondajul oral, conversația, analizatip seminar, portofoliul, munca pe grupe sau fișe de lucru.

Notarea elevilor va avea în vedere stabilirea unei note pentru aportul la oră – oral și prin munca pe fișe sau aplicațiile la tablă, cea de-a doua va fi destinată modului în care au realizat portofoliul, acesta trebuind să conțină eseul pe care l-au avut ca temă, fișe de citate, fișe bibliografice, fișe de citate, fișe de lucru, exemple ale altor poezii care se încadrează în aceiași temă. În urma acestei ore de evaluare, profesorul poate stabili dacă sunt necesare ore de pregătire suplimentară cu elevii.

CLASA A Xll A

Ultima clasă din ciclul liceal oferă și cea mai complexă provocare în abordarea operei eminesciene. Elevii au posibilitatea de a aprofunda pe parcursul a trei ore de curs poemul de in spirațiefilozofică LUCEAFĂRUL. Elevii au acumulat în clasele anterioae informațiile necesare înțelegerii textului eminescian.

OBIECTIVE GENERALE

-să citească expresiv textul,

-să identifice tema,

-să identifice motivele de inspirație filozofică și autorii din care i-a preluat,

-să identifice motivele romantice,

să identifice elementele lirice

OBIECTIVE PSIHOMOTORII GENERALE

-să înțeleagă mesajul liric al poemului,

-să înțeleagă motivul – condiției omului de geniu într-o societate incapabilă să înțeleagă adevăratele valori

OBIECTIVE OPERAȚIONALE ORA l de STUDIU

-să opereze pe text cu noțiuni lexicale și stilistice,

-să citească expresiv textul,

-să identifice tema și motivele,

-să argumenteze ideile cu citate.

OBIECTIVE OPERAȚIONALE ORA A ll A DE STUDIU

-să analizeze din punct de vedere compozițional poemul,

-să evidențieze figurile de stil,

-să evidențieze temele și motivele romantice,

-să evidențieze eul liric,

-să evidențieze toate trăsăturile specifice unui poem filozofic, specie a genului liric.

OBIECTIVE OPERAȚIONALE ORA AlllA DE STUDIU

-să demonstreze că stăpânește toate noțiunile asmilate în orele anterioare, pe parcursul studierii poemului LUCEAFĂRUL

NECESAR MATERIAL

-Manualul editurii CORINT,

-volum de versuri,

-portofoliu,

-fișe de citate,

-fișe bibliografice

NECESAR SPIRITUAL

-noțiunile asimilate în studiul poeziei filozofice la Mihai eminescu.

METODE

-prelegerea,

-discuția analitică,

-conversația,

-aplicații,

-sondajul oral,

-sondajul scris,

-evaluare orală,

-evaluarea sumativă,

-feed-back-ul

PARCURS DIDACTIC ORA l STUDIU

Elevii vor citi expresiv poemul. Vor stabili motivele folozofice folosite de poet și preluate de acesta din literatura universală. Fiecare elev care va expune un motiv, îl va argumenta cu citate. Ulterior, vor fi efectuate exercițiile lexicale și stilisticecare vor permite elevilor o familiarizare mult mai rapidă cu un text atât de complex. Feed-back-ul va consta în reluarea, prin sondaj oral, de către elevi a motivelor și temelor filozofice și romantice existente în text.

Încă de începutul orei, elevii vor trebui să demonstreze o bună cunoaștere a elementelor romantice studiate anterior și a datelor despre activitatea și opera poetului. Cele mai bune răspunsuri vor fi notate.

PARCURS DIDACTIC ORA A ll A STUDIU

Această oră va reprezenta pentru elevi posibilitatatea de a aprofunda textul eminescian și de a-l analiza atât stilistic, cât și compozițional și structural. Pentru a le ușura munca profesorul le va propune să realize împreună plabul acestui eseu, elevii având rolul lor bine determinat. Fiecare etapă a planului va fi completată de cătreelevi.

PLANUL DEMONSTRAȚIEI

LUCEAFĂRUL, POEZIE FILOZOFICĂ – SPECIE A GENULUI LIRIC CULT

INTRODUCERE – Date despre autor și operă

Tema și ideea

Motive filozofice – elevii le vor preciza, le vor trece pe schemă și le vor exemplifica cu citate,

Geneza poemului

CUPRINS – analiza poeziei pe strofe, grupurile de strofe fiind analizate în funcție de temele și motivele comune,

-precizarea motivelor filozofice existente și preluate din opera marilor filozofi Kabt și Schopenhauer

-evidențierea elementelor romantice și argumentarea acestora cu citate,

-evidențierea elementelor specifice genului liric și argumentarea acestora cu citate,

ÎNCHEIERE – Evidențierea figurilor de stil folosite în text și argumentarea acestora

-Evidențierea elementelor de prozodie – ritm, rimă, măsură metrică.

-Părerea unui critic literar despre poemmul eminescian,

-Concluzia

Tema – va reprezenta pentru elevi dezvoltarea ideilor din acest plan cu ajutorul fișelor din portofoliu și a noțiunilor discutate la clasă.

Elevilor li se va preciza că următoarea oră va fi destinată evaluării și aceștia vor fi anunțați că vor susține un test de 2 ore pe baza textului aprofundat.

PARCURS DIDACTIC ORA A lll A STUDIU

La acest nivel, cel mai ridicat din învățământul liceau,o evaluare corectă se poate face numai pe baza unui test scris cu tema – Demonstrați printr-un eseu că poemul LUCEAFĂRUL este un poem filozofic – specie a genului liric cult. Tot în această a treia oră de studiu, elevii trebuie să predea ultimul portofoliu realizat pe baza operei lui Mihai Eminescu ce trebuie să conțină –

-fișa biografică a poetului,

-fișe cu citate de critică literară,

-fișe cu exerciții lexicale și stilistice,

-fișe cu motivele și temele eminesciene care trebuie să conțină și citatul din poezie corespunzător fiecărei idei,

-analiza din punct de vedere compozițional a câtorva strofe,

-fișe cu elemente specifice genului liric argumentate cu citate

Elevii vor primi două note, care însumate vor trebui să reflecte în fișa de evaluare individuală a elevului, din caietul profesorului, adevărata valoare a elevului în acel moment. Lucrările scrise vor fi analizate într-o altă oră la clasă.

OBSERVAȚII PE BAZA MANUALELOR DE LICEU

Prezența poetului Mihai Eminescu în manualele școlare este binevenită și obligatorie am putea spune, deoarece îi va permite elevului să-și dezvolte creativitatea și să înțeleagă toate elementele structurale ale poemului.

Din păcate nu toate editurile aprobate de Ministerul Educațieiabordează prezența operei eminesciene cu aceiași seriozitate, acordând un spațiu important studierii textului nonliterar – pornind de la articole din presă despre Nicole Kidmab și Tom Cruise – așa cum a făcut editura Sigma la clasa a Xl a. editura care se distinge prin cea mai serioasă abordare este CORINT. Sub îndrumarea profesorului Marian Iancu, manualul are în componență cele mai importante opere ale poeților și prozatorilor români. Din păcate în ultimiii 3 ani, deși programa și-a schimbat structura și nivelul de dificultate, ridicând tot mai mult pretențiile, manualele, în totalitate rămân aceleași.

Majoritatea se limitează la o analiză literară, lexicală și stilistică, mult mai deloc cea care are în vedere evidențierea elementelor unui gen literar și încadrarea operei în acel gen, exact ceea ce solicită programa școlară.

Profesorul va suplini acest aspect, dar nici programa, nici manualul nu esxplică în ce constă demonstrația propriuzisă. Mulți elevi, lăsați să absoarbă informația strict din manual, înțeleg că demonstrația constă în povestire, comentariu literar sau învățarea definiției unei specii, așa cum aceasta este dată în manual.

De aici apar gravele confuzii și rezultatele foarte proaste școlare.

Opera lui Mihai Eminescu, în manualele de liceu, este analizată în marea majoritate a acestora prin intermediul unei poezii la fiecare nivel de studiu, în detrimentul temei filozofice care este abordată doar în clasele a X a și a Xll a. Mahnualul editurii Corint a demonstrat că se poate schimba ceva prin modul de abordare.

Rămâne de demonstrat că putem să schimbăm și conținutul manualelor, altfel elevii noștri nu se vor putea ridica niciodată la nivelul unor programe complexe și extrem de dificile.

CONCLUZII

Cel mai mare poet român și ultimul mare poet romantic universal nu a fost apreciat întotdeauna la înălțimea geniului său creator. Înainte de revoluție, poezii precum DOINA, erau interzise în școli. Acum putem studia orice din opera poetului, dar manualele școlare nu ne permit acest lucru, deoarece abordarea sa nu este întotdeauna cea mai fercită, nici ca exemplicare a operelor, se studiază o singură operă în proză în clasa Xl a, nici din punct de vedere a conținutului.

Descentralizarea învățământului, ar putea reprezenta un punct de plecare în rezolvarea acestui deficit, dar și aprobarea unui număr de manuale care să demonstreze prin conținut că într-adevăr pot fi studiate de elevii noștri. Învățământul românesc este departe de a se ridica la cerințele impuse de schimbările numeroase din programe, de numărul ridicat de subiecte formulate pentru examenele de absolvire.

Remedierea acestor probleme se poate rezolva prin următoarele măsuri:

-acordarea unui spațiu mai mare în manuale scriitorilor canonici, din rândul cărora face parte și Mihai Eminescu,

-realizarea unui acord între cerințele programei, modul de formulare a subiectelor de examen și modul în care este prezentat conținutul operelor literare în manuale,

-realizarea unor broșuri în care să se explice o metosă de abordare exactă a subiectelor, fără a perturba dezvoltarea creativității, astfel încât elevii să aibă o viziune comună asupra subiectelor,

-eliminarea din manuale a autorilor sau subiectelor care nu reprezintă interes pentru formarea viitoare a elevilor,

-acordarea unui spațiu mai mare la liceu prozei și introducerea dramei emiesciene la clasa a Xll a spre studiu,

-acordarea unui număr mai mare de ore poeziei și prozei eminesciene în parcursul școlar, diferențiat față de alte poezii sau opere care nu necesită u spațiu atât de mare,

-fiecare manual aprobat ar trebui să conțină minim două poezii din opera

marelui poet.

-metodologia de examen să fie extrem de explicită și flexibilă ca modalitate de abordare a subiectelor de examen – luarea în calcul a tuturor variantelor corecte în cazul fiecărei cerințe dintr-un text literar – și asigurarea unei concordanțe depline între conținutul fiecărui manual școlar, metoda de predare a fiecărei poezii în parte și aplicarea la clasă a noțiunilor care să-i determine pe elevi să ânțeleagă corect noțiunile specifice textului liber,

-se impune aplicarea la clasă a metodelor moderne – referatul, portofoliul, brainstorming-ul, lecțiile tip seminar sau cu ajutorul P:C. –ului care le-ar permite elevilor să înțeleagă mult mai ușor numeroase noțiuni dificile și în același timp să se concentreze foarte bine la desfășurarea orei de curs. Aceste metode sunt aplicate prea puțin, elevii asimlând informațiile despre viața unui poet sau scriitor strict prin notare, profesorul aplicând la clasă ca metodă dominantă prelegerea.

-în mediul liceal, elevii pot realiza împreună cu profesorul planșe, cercuri literare, concursuri, schimburi de experiență între clase care să le permită familiarizarea cu aceste noțiuni.

-la clasa a Xll a, se impune o oră suplimentară sau de română opțional, înaintea parcurgerii poemului LUCEAFĂRUL care să le permită elevilor să reactualizeze tot ce s-a predat la tema filozofică, poezia eminesciană și proza poetului. Astfel profesorul îi va familiariza mult mai ușor cu unul dintre cele mai complexe texte din literatura universală.

-în parcurgerea tuturor orelor de literatură, mai ales în studierea operelor complexe, manualul ar trebui să conțină – un fragment mai mare din textul studiat și nu doar o pagină, dacă se poate textul integral, mai multe noțiuni de teorie literară, pentru a exista un echilibru cu cele de lexic, cât și mai multe păreri critice ale oamenilor de litere. Astfel elevilor li se va putea permite să opteze.

-eliminarea din manuasl a textelor precum Harry Potter sau în cazul menținerii acestora acordarea spațiului meritat unor scriitori precum Ion Creangă Ion Minulescu care nu apar în toate manualele școlare, iar în cele care apar sunt studiați cu o singură operă, basmul HARAP ALB, în cazul primului și cu o poezie în cazul celui de-al doilea.

-nici un manual școlar nu solicită elevilor de liceu, oferind noțiunile necesare, teoretice, efectuarea unui eseu cu tema CONTRIBUȚIA LUI MIHAI EMINESCU LA DEZVOLTAREA POEZIEI ȘI PROZEI ROMÂNEȘTI ȘI UNIVERSALE,

-nici un manual, din învățământul liceal, nu prezintă nici măcar o frază despre statutul de clasic al lui Mihai Eminescu și în ce constă acesta.

Această lucrare a avut în vedere parcurgerea operei eminesciene, respectând programa, oferind un model ideal despre cum ar trebui predat Mihai Eminescu în învățământul preuniversitar, în numărul de ore oferite de programă, ceea ce este foarte dificil, acestea fiind foarte puține. Suplimentarea timpului de lucru cu o oră ar fi mai mult decât benefică în procesul de aprofundare a operei eminesciene de către elevi.

Celui mai mare poet român îi datorăm măcar atât.

BIBLIOGRAFIE

OPERA LUI MIHAI EMINESCU de GEORGE Calinescu

VIATA LUI MIHAI EMINESCU de GEORGE Calinescu

PROZA EMINESCIANA, VOL. l, ll

POEZII de Mihai Eminescu, editia 1995

POEZII de Mihai Eminescu, editia 1971

INTRODUCERE IN MIRACOLUL EMINESCIAN de Constantin Noica

SINTEZE DE ISTORIA LITERATURII ROMANE de Luiza Marinescu

MITOLOGIE SI LITERATURA COMPARATA de Ioan stefan Lazar

PE URMELE LUI MIHAI EMINESCU de Augustin Z. N. Pop

DESPRE EMINESCU SI HAJDEU de Mircea Eliade

EMINESCIANA de Mihai Dragan

SCRIERI PEDAGOGICE, MIHAI EMINESCU

EMINESCU SI CULTURA FRANCEZA de I. Rascu

EMINESCIANA, VOL l – 23 de Perpessicius

LITERATURA ROMANA DE LA SFARSITUL SECOLULUI al XIX – lea  de Ghita Florea si Simona Iacob, vol l si ll

DIDACTICA PRED[RII LIMBII ROMÂNE, EDITURA SPIRU HARET 2002

METODICA PREDĂRII LIMBII ROMÂNE, VALERIU MARINESCU, EDITURA FUNDAȚIEI ROMÂNIA DE MÂINE 2002

ANEXE

PROIECT DE LECȚIE

OBIECTUL: Limba și literatura romana

CLASA: a VII-a

SUBIECTUL LECȚIEI: Valorificarea tipurilor de inteligențe multiple în opera Călin, file din poveste de M. Eminescu

TIPUL LECȚIEI: de sistematizare

MOTIVAȚIA :

Aceată lecție face parte din cadrul proiectului Teoria inteligențelor multiple;

Se vizează promovarea înțelegerii profunde a conceptelor fundamentale la disciplina limba și literatura română, acordând posibilitatea elevilor de a explora o gamă largă de inteligențe.

Din perspectiva interdisciplinară putem face apel la cunoștințele din următoarele domenii :limba și literatură, matematică, educație plastică, educație muzicală, educație fizică, științele naturii.

Tipuri de inteligențe vizate :

– Inteligența lingvistica ;

Inteligența logico-matematică

Inteligența muzicală

Inteligența spațială

Inteligența naturalistă

Inteligența kinestezică

Inteligența interpersonală.

E. Lecția este importantă deoarece pornind de la teoria inteligențelor multiple, dezvoltă la elevi încrederea în ei înșiși, valorificând potențialulu creator al fiecăruia ș folosind mijloace de lucru variate elevii se simt atrași de activitate.

OBIECTIVE OPERAȚIONALE:

O 1 – să valorifice informațiile despre viața și opera lui M.Eminescu și despre poemul Călin, file din poveste ;

O 2-  să recite corect și expresiv textul poemului ;

O 3 – să menționeze  secvențele textului;

O 4 – să identifice modurile de expunere și figurile de stil ;

O 5- să exprime prin cuvânt, culoare,muzică, mișcare, ș.a. trăsăturile textului ;

O 6 – să-și formeze deprinderea de a lucra în echipă.

OBIECTIV SPECIAL : valorificarea tipurilor de inteligențe multiple.

STRATEGIA DIDACTICĂ

Metode și procedee : conversația, învățarea prin descoperire, exercițiul, jocul didactic, recitatul, tehnica audio-vizuală

Forme de organizare : elevii sunt împărțiți pe grupe : fiecare grupă va primi sarcini diferențiate în funcție de tipul de inteligență de care dispune.

Condiții prealabile :

Pe parcursul studierii capitolului despre M. Eminescu și a poemului Călin , file din poveste, elevii au realizat portofolii care conțin :

un eseu despre viața și opera lui M. Eminescu ;

CD-ul cu viața și opera lui M. Eminescu ;

o colecție ilustrată cu cele mai frumoase versuri eminesciene ;

descrierea cadrului natural în care are loc nunta tinerilor ;

portretul tinerilor

o compunere prin care elevii au evidențiat elementele de ceremonial tipice nunții țărănești ce se regăsesc în secvența a III-a a poemului.

Managementul resurselor și a timpului de lucru :

Timp de lucru : 50 minute.

Materiale : rebus

Puzzle

Cd cu muzica

CD player

Creioane colorate

Costume

Careu cu parola

Fișe de lucru

Careu cu parole

Proiector

e. Bibliografie – Criticã si istorie literarã,Cluj 1983,Editura Dacia

– Poezia lui Eminescu, Bucuresti1969, Editura Tineretului

– Eminescu – culturã si creatie, Bucuresti 1976", Editura M. Eminescu

  – Gardner,  H.  (1993b).  Multiple intelligences: The theory in practice. New York: Basic Books.

      -Gardner,  H.  (1993b).  Multiple intelligences: The theory in practice. New York: Basic Books.

ANEXA 1

REBUS

A

B

Coloana A-B Numele poemului studiat.

M. Eminescu aparține perioadei marilor…………;

Prenumele iubitei marelui poet;

Sursa de inspirație a basmelor eminesciene ;

Localitatea unde s-a născut M.Eminescu ; ;

Basmul Călin, file din poveste își are punctul de plecare din basmul popular Călin…….. ;

Poem de dragoste care prelucrează mitul popular al zburătorului ;

Numele prietenului lui Eminescu pe care l-a determinat să-și scrie amintirile ;

Numele cimitirului unde este înmormântat M. Eminescu ;

Numele orașului din Austria în care a studiat Eminescu ;

Cadrul natural în opera lui Eminescu;

Supratema operei eminesciene;

Alta temă întâlnită în opera lui Eminescu; începe cu n;

Al câtelea copil este M.Eminescu la parinți ;

Numele de familie al părinților ;

Numele poeziei din care sunt următoarele versuri :

Codrule, codruțule, ce mai faci drăguțule/ că de când nu ne-am văzut/ Multă vreme a trecut….

Cenaclu literar din care a facut parte marele poet ;

Numele poemului care prezintă confruntarea dintre Mircea cel Bătrân și Baiazid ;

Sursa de inspirație în Scrisori ;

G. Călinescu îl numește pe M. Eminescu poetul……..

ANEXA 2

CAREU CU PAROLE

bărbat care se ocupa cu poftirea și cinstirea oaspeților la nunțile țărănești;

mireasa din nunta gâzelor ;

forma literară a cuvântului locustă ;

derivat cu sufix diminutival de la cuvântul muscă (pl.).

e) omonimul lui prea luminat ;

sinonimul lui molatic .

Figuri de stil sonore : 6. 8. 1. 2. 9. 12. 6. 4.9 ……………………………

6. 10. 3. 11. 6. 11. 7. ……………………………

ANEXA 3

TEST

Încercuiți litera A dacă considerați că enunțul este adevărat sau litera F dacă considerați că enuntul este fals:

FLUTURELE

A F Fluturele traiește în deșert, păduri tropicale sau munți.

A F Aripile fluturelui sunt acoperite cu solzi.

A F Cel mai mic fluture are aripile de 30 cm.

LĂCUSTA

A F Lăcusta are un corp lung, subțire , împărțit în trei: abdomen, torace, cap.

A F Lăcusta mănâncă frunze.

A F Culoarea lăcustei este exclusiv verde.

FURNICA

A F Furnica are aripi.

A F Furnicile au o conducătoare numită regină.

A F Furnicile nu depun ouă.

ALBINA

A F Locul preferat al albinelor esre deșertul.

A F Corpul albinei este alcătuit cu păr scurt si foarte des.

A F Albina are o singură culoare.

LICURICIUL

A F Trăiește în Anglia, Scotia, Noua Zeelandă, Australia și Tasmania.

A F Lumina este produsă numai de masculi.

A F Viața licuriciului are 4 stadii.

VIOREAUA

A F Vioreaua nu este plantă ierbacee.

A F Vioreaua face parte din familia liliaceelor.

A F Vioreaua poate fi albastră, roz sau albă.

ANEXA 4

Dar ce zgomot se aude?Bazait ca de albine

Toti se uita cu mirare si nu stiu de unde vine,

Pana vad paienjenisul intre tufe ca un pod,

Peste care trece-n zgomot o multime de norod.

Trec furnici ducand in gura de faina marii saci,

Ca sa coaca pentru nunta si placinte si colaci ;

Si albinele-aduc miere, aduc colb marunt de aur,

Ca cercei din el sa faca cariul, care-i mester faur.

Iata vine nunta-ntreaga-vornicel e-un greierel,

Ii sar purici inainte cu potcoave de otel ;

In vesmant de catifele, un bondar rotund in pantec

Somnoros pe nas ca popii glasuieste-ncet un cantec ;

O cojita de alun atrag locuste, podu-l scutur,

Cu musteata rasucita sede-n ea un mire flutur ;

Fluturi multi, de multe neamuri, vin in urma lui un lant

Toti cu inime usoare, toti sagalnici si berbanti

Vin tantarii,lautarii, gandaceii, carabusii

Iar mireasa viorica i-astepta-ndaratul usii

Si pe masa-mparateasca sare-un greier, crainic sprinten

Ridicat in doua labe, s-a-nchinat batand din pinten ;

El tuseste, isi incheie haina plina de sireturi:

-«  Sa iertati, boieri, ca nunta s-o pornim si noi alaturi. »

Proiect de lecție

Clasa: a XI- a

Titlul lecției: Mihai Eminescu – „ Odă ( în metru antic)”

Tipul lecției: dobândire de noi cunoștințe

Durata: 50 minute

Competențe specifice:

1. utilizarea corectă și adecvată a limbii române în receptarea și în producerea mesajelor în diferite situații de comunicare;

2.1. recunoașterea și analiza principalelor componente de structură, de compoziție și de limbaj specifice textului liric;

2.4. folosirea unor modalități diverse de înțelegere și de interpretare a textelor literare studiate;

3.3. elaborarea unei argumentări orale sau scrise pe baza textelor studiate;

Obiective operaționale

COGNITIVE:

La sfârșitul activității, elevii vor fi capabili:

O1 –Să precizeze cele mai importante momente din viața lui Mihai Eminescu ;

O2 –Să înțeleagă tema și simbolurile poeziei precum și elementele ce-i conferă statutul de poezie filosofică în cadrul curentului romantic;

O3 – Să utilizeze corect și adecvat unele concepte operaționale însușite anterior ;

O4- Să precizeze particularitățile stilistice ale operei studiate ;

O5- Să compare limbajul altor arte cu acela al textului scris;

O4 – Să identifice și să compare idei și atitudini diferite în dezvoltarea aceleiași teme literare;

O5 – Să exprime opinii asupra conținutului și componentelor de ordin structural specifice textului liric dat;

O6 – Să identifice determinantele genului liric în discursul literar;

O7 – Să-și exprime propriile opinii interpretative pornind de la textul studiat.

b) AFECTIVE

O1 – Să dovedească receptivitate față de interpretarea unui text literar;

O2 – Să fie dispuși să integreze noile cunoștințe în sistemul propriu de valori estetice ;

O3- Să-și dezvolte gândirea creatoare și gustul pentru literatură.

Conținuturi :

C(O1)-momentele esențiale ale vieții lui Mihai Eminescu ;

C(O2)-melancolia și singurătatea geniului, termen predilect în lirica filosofică eminesciană ;

C(O3)-oximoronul ;

C(O4)-înțelesul etimologic al ,,odei”  (cântec de slavă, de laudă, de elogiere) și amărăciunea profundă pe care o conțin versurile eminesciene;

C(O5)- omul de acțiune vs. omul contemplativ, față în față cu moartea.

Strategia didactică:

Metode și procedee : lectura expresivă, conversația euristică, descoperirea, problematizarea.

Forme de organizare a activității elevilor : activitate frontală, alternativ cu activitatea independentă individuală sau activitate combinată;

Resurse:

Capacitățile receptive ale elevilor

Manualul, fișe de lucru, pliante, panouri ilustrative

Programa și planificarea semestrială a curriculumului la limba și literatura română penttru cls. a XI-a

d)Mijloace de învățământ:

Resurse materiale: material bibliografic, volume de poezie, portofoliile elevilor;

Resurse procedurale: problematizarea, analiza litarară complexă, conversația euristică, dezbaterea;

Metode de evaluare: valorificarea răspunsurilor elevilor în discuție, feed-back raportat contribuției elevilor, autoevaluarea, nota;

Bibliografie

Eugen Todoran – EMINESCU, Editura Minerva, Bucuresti 1972.

Ioana Em. Petrescu – EMINESCU – MODELE COSMOLOGICE SI VIZIUNE POETICA, Editura Minerva, Bucuresti 1972.

Jean Chevalier, Alain Gheerbrant – DICTIONAR DE SIMBOLURI, vol I, II, III, Editura Artemis, Bucuresti 1995.

George Calinescu – OPERA LUI MIHAI EMINESCU, vol II, III, IV, Editura Minerva, Bucuresti 1985.

Rosa Del Conte – EMINESCU SAU DESPRE ABSOLUT, Editura Dacia, Cluj 1990.

George Popa – SPATIUL POETIC EMINESCIAN, Editura Junimea, Colectia Eminesciana, Iasi 1982.

Mihai Eminescu – POEZII, Editura Minerva, Bucuresti 1980.

STUDII EMINESCIENE (I. Rotaru- IN CAUTAREA UNEI MITOLOGII ROMANESI), Editura Albatros, Bucuresti 1971.

Manual pentru clasa a XI-a, Ed. Corint, București, 2001

G. Călinescu, Istoria literaturii române de la origini până în prezent, Ed. Minerva, București, 1982

Tema pentru acasă : Interpretați ultimul vers al poeziei, ținând cont și de de jocul de cuvinte cu profund înțeles filosofic : « Ca să pot muri liniștit, pe mine/ Mie redă-mă ! »