Zburatorul In Mitologia Populara
CUPRINS:
CAP. 1:
MITUL – CONSIDERAȚII TEORETICE………………pag. 3
CAP. 2:
ZBURĂTORUL ÎN MITOLOGIA POPULARĂ……….pag. 8
2A:CONTEXTE DE FIINȚARE…………………..pag. 9
2B: IPOSTAZE………………………………………pag. 14
2C: CĂI DE PĂTRUNDERE………………………pag. 23
2D: ACȚIUNEA ASUPRA VICTIMELOR……….pag. 27
2E: REMEDII……………………………………….pag. 29
2F: SPAȚII DE REFUGIU…………………………pag. 46
CAP. 3:
ZBURĂTORUL ÎN LITERATURA CULTĂ
3A: PAUL LAHOVARY – VÂNTOASELE……..pag. 49
CAP.1 MITUL —CONSIDERAȚII TEORETICE
În zorii umanității, angoasa provocată omului de raportarea la universul cunoscut (Tărâmul acesta) și la cel necunoscut, dar intuit (Tărâmul Celălalt), învăluite în aure de mistere, își găsește “vindecarea” prin instituirea, conform modelului biblic ,a CUVÂNTULUI ca instrument de cunoaștere. Prin cuvânt omul numește realitatea cunoscută și necunoscută, luându-le astfel în stăpânirea sa. Ne referim aici la cuvântul povestirii, al mitului, ”narațiune tradițională complexă, născută în unghiul de incidență între planul cosmic și planul uman”1. Numeroasele definiții date mitului, rezultate din cercetări din diverse unghiuri, ”peste 500 (…) nu au izbutit să înglobeze toată materia plurisemantică a noțiunii”2. Termenul mit provine din grecescul mitos care înseamnă poveste. Pentru istoricul religiilor roman, Mircea Eliade, mitul a reprezentat un interes deosebit, rodul cercetărilor lui asupra acestui fenomen regăsindu-se în multe dintre lucrările sale. Interpretarea lui asupra termenului transcede sensurile profane “fabula”.”ficțiune”,”invenție” înspre sensul pe care mitul îl are în societățile arhaice ,acela de “istorie adevărată, sacră, exemplară și semnificativă”3. Aceasta prin faptul că dezvăluie adevăruri primordiale ,”povestește așa-zisele gesta ale ființelor supranaturale și manifestarea puterilor lor sacre”4. Miturile, pe lângă faptul că “imaginează explicarea concretă a fenomenelor și evenimentelor enigmatice de caracter spațial sau temporal petrecute în existența psihofizică a omului, în natura ambiantă și în univers în legătură cu destinul condiției cosmice și umane”5, se impun și ca un model de conduită a omului la nivelul tuturor activităților sale . Funcția aceasta a miturilor este impusă de sacralitatea lor, și anume prin faptul că mitul ”independent de natura lui, enunță un eveniment petrecut în illo tempore și constituie prin aceasta un precedent exemplar pentru toate acțiunile și <<situațiile>> care, ulterior, vor repeta acest eveniment. Orice ritual, orice acțiune înzestrată cu un sens, executată de un om, repetă un arhetip mitic; or, repetarea antrenează abolirea timpului profan și proiectarea omului într-un timp magico-religios (…) care constituie acel timp <<prezent etern>> al timpului mitic (…) un timp
auroral, <<paradiziac>>, dincolo de istorie.”6
Importanța mitului în societățile arhaice și funcțiile sale multiple, au fost subliniate și de Bronislav Malinowski. Acesta consideră că mitul ”exprimă, scoate în relief și codifică credințele, salvgardează și impune principiile morale; garantează eficacitatea ceremoniilor rituale și oferă reguli practice ce urmează să fie folosite de om”7. Mai mult, mitul este o realitate vie ce “influențează în continuare lumea și soarta oamenilor”. Lucian Blaga definea mitul ca o “metaforă revelatorie”.
Personajele miturilor sunt ființe supranaturale ce nu fac parte din realitatea obișnuită a omului. Prin mituri ni se dezvăluie activitatea lor creatoare sau numai caracterul supranatural al operei lor.
Este de reținut și deosebirea pe care Mircea Eliade o face între mituri și basme. Din punct de vedere al informației pe care o transmit, miturile sunt înscrise de el sub semnul realului – numindu-le “istorii adevărate” – , iar basmele în zona ficțiunii, primind atributul de “istorii false”. Personajele acestora din urmă sunt “eroi” sau ”animale minunate”. O altă deosebire se sesizează la nivelul funcțiilor pe care le îndeplinesc și anume: ”miturile au modificat condiția omului, basmele nu”8.
Carl Gustav Jung sugera că miturile ar fi expresia subconștientului colectiv al umanității. Acesta, asemenea corpului uman, se presupune a avea mai mult sau mai puțin aceeași structură pentru toți oamenii. După Jung, acest fapt ar explica asemănările excepționale între mituri și motive mitice din cele mai variate culturi. Romulus Vulcănescu vedea în mit „un răspuns episodic sau complexat la o întrebare incitantă”9. Astfel, sistemul de mituri al unui popor redă concepția etnocentrică a acestuia despre viață și lume. Există o serie de asemenea „întrebări incitante” la care se încearcă un răspuns în toate sau aproape toate mitologiile. Ele sunt întrebări legate de început și sfârșit: De unde a apărut Pământul? Cum a luat naștere omul? Cum a ajuns societatea la stadiul actual? Ce se află dincolo de moarte? Cum se va sfârși totul? Putem spune că aceste frămăntări ale oamenilor de pretutindeni au dat naștere la o serie de mituri universale. Între acestea se înscriu: crearea lumii, crearea omului, mania zeilor și încercarea de a distruge rasa umană, mitul eroului civilizator, eterna întoarcere și escatologia.
Există o mare diversitate de mituri, mitogeneza fiind un fenomen spiritual permanent, dar o clasificare a acestora nu face obiectul acestei lucrări. Fiecare popor, fiecare epocă culturală a impus miturile sale. Spiritualitatea românească s-a întrupat și ea în diverse mituri, “dintre care patru au fost și sunt hrănite cu o efervescență crescândă, constituind punctele de plecare mitologice ale oricărui scriitor național”.10 Aceste mituri, înscrise sub titulatura de “mituri esențiale românești”, sunt ,după George Călinescu:”Traian și Dochia”, “Miorița”, “Mănăstirea Argeșului” și “Sburătorul”, ”mituri ce înfățișează patru probleme fundamentale:nașterea poporului român, situația cosmică a omului, problema creației( și am putea zice în termeni moderni, a culturii) și sexualitatea”.11
Basmele, poveștile, credințele și superstițiile românești abundă de personaje și situații mitice, atât benefice, căt și malefice. Nici nu se putea altfel, căci dualitatea, contrariile stau la baza însăși existenței. Mitologia românească , deși sincretică, ”este o mitologie coerentă și unitară prin suprapunerea ei peste un spațiu sacru specific și propriu, care este limba română”12. Geografia sacră a mitologiei românești cuprinde Tărâmul Acesta – spațiul cunoscut – și Tărâmul Celălalt, fiind delimitate de o “graniță magică”. Acest spațiu, atât de metaforic numit, este populat de o mare diversitate de personaje metaforice. Amintim doar câteva dintre ele, după o clasificare făcuta de Victor Kernbach:
Divinități sincretice (Dumnezeu, Hristos, Maica Domnului, Sânpetru, Sfânta Vineri etc);
Semizei (Zburătorul, Crăciunul, Crăciuneasa, Luceafărul, Trif Nebunul, Foca);
Strămoși arhetipali (Moșii, Uriașii, Novacii, Moș Adam, Moașa Iova, Tinerețe-fără-bătrânețe);
Personificări calendaristice (Sântilie, Paparuda, Baba Dochia, Moș Crivăț);
Zâne bune (Iana Sânziana, Sânzâienele, Ileana Cosânzeana, Piaza Bună etc);
Zâne rele (Iele, Rusalii, Piaza Rea);
Eroi arhetipali (Făt-Frumos);
Demoni (Cățelul Pământului, Muma-Pădurii, Moșul-Codrului ,Baba-Cloanța, Baba-Hârca, Drăgaica etc);
Inițiații (Meșterul Manole, solomonarii);
Suflete sacralizate (Blajinii);
Monștri (Balaurul, Zmeul, Dulful, Ghionoaia/Scorpia, Căpcăuni);
Animale sapiențial-oraculare (Oaia năzdrăvană, Pasărea măiastră, Ariciul, Albina);
Note:
Cap.1
1. Victor Kernbach – Dicționar de mitologie generală, Editura Albatros,
București, 1995, pag. 346.
2. Victor Kernbach – op. cit., pag. 346
3. Mircea Eliade – Aspecte ale mitului, Editura Univers, București, 1978, pag. 1.
4. Mircea Eliade – op. cit., pag. 6.
5. Victor Kernbach – op. cit., pag. 346.
6. Mircea Eliade – Tratat de istorie a religiilor, Editura Humanitas, pag. 333-334.
7. Bronislav Malinowski, apud Vasile Nicolescu în prefața la Micea Eliade – Aspecte ale mitului,
Ed. Univers, 1978, pag.Xl.
8. Mircea Eliade – Aspecte ale mitului, Ed. Univers, 1978, pag. 11.
9. Romulus Vulcănescu – Mitologie românească, Ed. Academiei R.S.R., 1987, pag.
10. George Călinescu – Istoria Literaturii Române de la origini până în prezent, Ed. Fundația
Regală pentru Literatură și Artă, București, 1941, pag. 62.
11. George Călinescu – op. cit., pag. 65.
12. Victor Kernbach – op. cit., pag. 382.
CAP. 2: ZBURĂTORUL ÎN MITOLOGIA POPULARĂ
Dintre toate aceste personaje deosebit de interesante, încât pot face/au făcut obiectul unei lucrări, am ales pentru o prezentare mai detaliată pe cel al Zburătorului. Având o natură ambiguă, acesta se încadrează în tiparul mitului, așa cum a fost prezentat în introducere, prin caracterul supranatural al făpturii sale, prin caracterul arhetipal și mai ales prin faptul că dă contur unei stări caracteristic umane — izbucnirea erosului în momente deosebite ale vieții omenești, momente ce constituie praguri ale “petrecerii” vieții: adolescența, maturitatea (și în cadrul acesteia, poate apărea în periaoda gravidității la femei sau a văduviei). În mentalitatea arhaică, iubirea este considerată o mare forță și impactul cu aceasta s-ar datora unei ființe supranaturale. Toate acestea sunt momente ce angajează puternic emoțional ființa, provocând un dezechilibru psihic. Starea de instabilitate și angoasa ce intervin în aceste momente a fost conturată de imaginarul popular în făptura malefică a Zburătorului.
În legătură cu etimologia numelui acestei ființe, Simion Florea Marian notează că “numele acestei ființe poate să fie de la verbul <a zbura> în aer, pentru că te trezești numai deodată cu dânsul”, dar și de la conotația de <a săca> a verbului, așa cum apare în expresia “l-a zburat la inimă = l-a săcat = s-a stricat”1. Amândouă aceste atribute (deplasarea prin aer și faptul că pune ființa într-o stare de tânjire, pe un fond erotic) îi sunt specifice. Ca făptură omonimă zmeului, acesta trimite la cuvântul slav” змьи,змий( masculin)” care însemnă dragon. ”Cuvântul slav comun <<зьмьј>> este drerivat probabil din aceeași rădăcină ca și vechiul slav <<змьи>> ce însemna pământ […] înrudit cu vechiul prusac <<semme>>, însemnând tot pământ, fiind deci la origine un cuvânt tabu, ipoteză confirmată și de numeroasele credințe cu privire la șarpe, răspândite pe o arie geografică foarte vastă”. 2 În limbajul popular referirea la acest demon se face prin mai multe nume:”zmeu. Lipitură, Ceas rău, Crasnic”3, lipici, ”ăl mai rău sau ceas(ul cel) rău.”4
A. CONTEXTE DE FIINȚARE ALE ZBURĂTORULUI
1. Încadrând făptura Zburătorului mai întai într-un cadru mitologic, vom începe cu sublinierea contextului mitic de naștere a acestuia.Varietatea și ambiguitatea domină și acest nivel.
a. Natura-i luminiscentă și deplasarea prin aer trimit, ca posibilă origine, la legendele despre căderea îngerilor. Mai mult, în ipostaza sa de balaur, amintește de stelele căzătoare.
Luminiscența caracteristică Zburătorului poate fi constatată și în legendele românești despre originea licuriciului. ”O credință îl arată pe licurici ca o fārâmă dintr-o stea, care nu era decât un înger. Se îndrăgostise într-atât de o pământeancă într-unul din drumurile în care îl însoțise pe Dumnezeu în lumea noastră, încât Preasfântul, care îl făcuse într-o stea ca să poată vedea pământul, a trebuit să-l sfarme, fiindcă patima lui amenința să aprindă cerul”5.
b. Balaurul este o altă ipostază a Zburătorului. Victor Kernbach nota că acesta este singura manifestare vizibilă a balaurilor și că “provine din șarpele pe care nu l-a zărit nimeni nouă ani”6.
Diversitatea nașterii Zburătorului este completată de povestea transformării unui șarpe în Zburător astfel: ”se strâng mai muln drumurile în care îl însoțise pe Dumnezeu în lumea noastră, încât Preasfântul, care îl făcuse într-o stea ca să poată vedea pământul, a trebuit să-l sfarme, fiindcă patima lui amenința să aprindă cerul”5.
b. Balaurul este o altă ipostază a Zburătorului. Victor Kernbach nota că acesta este singura manifestare vizibilă a balaurilor și că “provine din șarpele pe care nu l-a zărit nimeni nouă ani”6.
Diversitatea nașterii Zburătorului este completată de povestea transformării unui șarpe în Zburător astfel: ”se strâng mai mulți șerpi la un loc și încep să se bată .Bătându-se cu gurile ,începe să le curgă niște bale ca spuma sau ca un fel de zoale”7. Din acestea se face o piatră – “piatra scumpă sau diamantul. Acest fel de a se aduna e cunoscut sub numele de <fierb piatra scumpă>”8. Transformarea alchimică a șarpelui necesită puterea și inteligența sa, adică detașarea de regnul animal, pentru că doar “unul dintre șerpi (mai șiret, mai mare, mai viteaz) o înghite și devine balaur, face aripi și pleacă zburând prin văzduh”9. Adică cel care înghite piatra se transformă în zburător. Noua făptură își depășește astfel condiția atât prin propriile forțe, cât și printr-un mijloc miraculos—piatra magică.
c. O altă notă încadrează Zburătorul într-o clasă demonică, alături de strigoi, din care ar proveni. Punctul incipit al metamorfozei sunt copiii nedoriți sau necreștinați prin botez de către mamele lor. ”Zburătorii se fac din copiii nebotezați. Sunt unele femei cari nu bagă de seamă sufletul copilului când se naște și ori îl ucide și-l îngroapă, ori poate îl ucide și-l îngroapă nebotezat. Stând așa copilul trei ani se face moroi, iar când îi trece șapte ani, apoi zburător . Zburătorul îi foarte periculos și nu știe nime când se apropie de om”10.
2.Înțelepciunea arhaică a sesizat și cauza profundă a ontologiei Zburătorului, și anume contextul sexual, reprezentat de situațiile erotice. Acestea pot fi generate atât de dorința sexuală izbucnită la vârsta puberală, dar și de ”chinul dragostei neîmplinite, dar și a celor împlinite cu patimă, dar tăinuite”11. Acțiunile sale dominant sexuale sunt întregite de credința că Zburătorul ar fi un mort demonizat adus la viață de o iubire excesivă. Pentru confirmarea acestei informații vom exemplifica cu o povestire din Tipologia folclorului, I.Mușlea/ O.Bârlea. Subiectul intervievat povestește ca în tinerețea sa ”o fată se iubea cu un flăcău care muri după puțin timp. De dorul lui fata căpătă zburător, care o căznea nopțile până la ziuă”12.
Aproape în tot teritoriul mitologic românesc se credea că Zburătorul apare din dragostea cu piedici dintre doi: un flăcău și o fată, un bărbat și o femeie, fiind uneori chiar fata care ”nu se poate apropia de ibovnicul ei sau însăși bărbatul care nu se poate altfel alătura de draga lui”13.
Împotrivirea – în formele date ori de faptul că părinții nu sunt de acord, ori că unul dintre iubiți e plecat, fie nu răspunde dragostei celuilalt – favorizează apariția dragostei pătimașe. Iar această dragoste nu este decât ”încuibarea” în suflete a unui ”duh răufăcător cu înfățișare de balaur sau șarpe într-aripat”14.
Prin evidențierea fondului erotic pe care apare, tradus în dorință, dor, patimă ,ne apropiem de miezul mai profund al originii Zburătorului, și anume cel psihologic. El apare atunci cănd echilibrul instabil dintre dorință și reținere, dintre voință și instinct e amenințat de invazia inconștientului, dominat de pulsațiile biologice primare.
3. Contextele amintite ale nașterii Zburătorului reliefează câteva caracteristici esențiale ale acestuia: zborul, luminiscența, ocultarea, misterul, neființa. Toate aceste atribute își trag seva dintr-unul mai profund: noaptea. Zburătorul se definește ca o ființă nocturnă, născută din întunericul misterios și erijându-se într-un simbol nocturn. Făptura lui atrage gândul înspre regatul nopții unde somnul își desfășoară propria realitate sub forma visului. Iar această faptură erotică își găsește ființare în această altă realitate – cea onirică.
Dacă Sigmund Freud considera că visele ar constitui satisfacerea”dorințelor refulate”, C.G. Jung definește visul ca “o plăsmuire deosebit de stranie”15, el este o exteriorizare normală extrem de frecventă a psihicului inconștient. Visele ”spun cum pot mai bine ceea ce au de spus, la fel cum plantele care cresc sau animalele care își caută hrana o fac cum pot mai bine”16. Ce vor însa să ne comunice visele despre profunzimea ființei noastre? Ce adâncimi nebănuite vor să aducă ele la lumină? Parafrazându-l în continuare pe Jung, vom disocia visele în “vise mari” sau ”vise semnificative” și “vise mici” sau “nesemnificative”.
Se pare ca nu toate visele sunt de aceeași importanță. Deosebirea dintre acestea constă în faptul că “visele mici” (nesemnificative) sunt fragmente obișnuite ale fanteziei nocturne, provenite din sfera subiectivă și personală și referitoare, ca semnificație, exclusiv la cotidian. O altă proprietate a acestor vise este aceea că se uită ușor.
Spre deosebire de acestea, ”visele semnificative” sunt păstrate în memorie, posibil toată viața și ele constituie ”piesa centrală a comorii trăirilor noastre sufletești; […] se ivesc în ele plăsmuiri simbolice […] motive mitologice, respectiv mitologeme, cărora le dau nume de arhetipuri. Înteleg prin acestea forme specifice și compoziții plastice ce se regăsesc sub forme similare, nu numai în toate timpurile și zonele, ci și în vise, fantezii, viziuni și obsesii individuale”17.
În spiritul acestei tipologii a viselor aș încadra visul ce dă naștere Zburătorului în cadrul acestei ultime categorii de vise. Deoarece el își face apariția în momente fragile și decisive ale devenirii ființei (pubertate, maturitate, văduvie, sarcină), am putea numi aceste vise, dominate de figura Zburătorului, ”vise ale procesului de individuație”18. Etapele vieții în care Zburătorul apare ar putea reface parcursul unui traseu inițiatic. Spre deosebire de “visele mici”, ”visele mari” sunt populate de ființe și lucruri ce nu privesc realitatea cotidiană (dragoni, animale binevoitoare, demoni, bătrânul înțelept, pomul dorințelor, fântâna, peștera etc). Aceste apariții se explică prin faptul că “e vorba de realizarea unei părți a personalității care înca nu a fost până acum în ființa, dar e pe cale să intre în ființă”19.
Aceste vise reușesc să devină etape marcante ale vieții umane angoasate de aflarea sub vremi, manifestându-se ca spații intermediare, puncte de legătură ale omului cu sufletul său, dar și cu sufletul colectiv. Mesagere ale unei lumi distincte, paralele cu starea de veghe, aceste vise permit omului accesul în spațiul sacru, fizic și psihic, al începutului, ca regăsindu-se, omul să se împlinească.
O altă definiție numește visul, la modul metaforic, ”o poartă strâmtă, ascunsă, către partea cea mai adâncă și mai intimă a sufletului: el se deschide spre acea noapte cosmică originară care era suflet cu mult înainte să existe o conștiință a eului și va rămâne suflet și dincolo de ceea ce conștiința eului va putea vreodată să atingă […] Orice conștiință separă .Pe când în vis pătrundem într-o umanitate mai profundă, mai generală, mai adevărată și mai durabilă, o umanitate zăbovind în penumbra nopții primordiale, când omul era un Tot și Totul era în el, în sânul unei naturi nediferențiate și impersonale”20.
Andrei Pleșu notează, într-o referire la tradiția homerică, informația că visele sunt “prin obârșie, chtonice”21. Dar într-o altă referire, la cercurile pitagoreice și istorice, scoate în evidență caracterul lor de a fi “provocate de daimones ai aerului”22. Ambivalența apărută aici este de sesizat și în natura Zburătorului. Sub forma șarpelui, dovedește o natură htoniană, dar calitatea de a se deplasa prin aer, de a zbura, precum și unele variante ce-l menționeaza ca pe un șarpe cu aripi, îl clasifică drept uranian. Revenind la vise, cele provocate de demoni aerieni sunt de natură erotico-sexuală: “ […] acțiunea demonilor sublunari (cei care locuiesc în focul învecinat cu zona superioară aerului n.n.), aerieni și tereștri este exclusiv spirituală […], se mărginesc să depraveze sufletul prin fantezii și cogitațiuni (îndeosebi cei aerieni și cei tereștri provoacă fantezii erotice) ”23.
NOTE:
Cap.2
A.
1. Simion Florea Maria – Mitologia românească, Ed. Paideia, București, 2000, pag. 163 (Notele
editorului).
2. Anca Irina Ionescu – Lingvistică și mitologie, Ed. Litera, București, 1978, pag.34.
3. Ivan Evseev – Simboluri folclorice, Ed. Facla, Timișoara, 1987, pag.
4. I.-Aurel Candrea – Folclorul medical român comparat. Privire generală.Medicina magică, Ed.
Polirom, Iași, 1999, pag.182.
5. Ovidiu Papadima – O viziune românească asupra lumii, București, 1994, apud Antoaneta
Olteanu – Metamorfozele sacrului. Dicționar de mitologie populară, Ed. Paideia,
București, 1998, pag. 362.
6. Victor Kernbach – op. cit., pag. 72.
7. I.- Aurel Candrea – op. cit., pag.
8. Ion Mușlea/ Ovidiu Bârlea – Tipologia folclorului. Din răspunsurile la chestionarele lui B.P.
Hașdeu, Ed. Minerva, București, 1970, apud Mihai Coman – Bestiarul mitologic
românesc, Editura Fundației Culturale, București, 1996, cap. Răpitoare de noapte
(Șarpele).
9. idem
10. Simion Florea Marian – Mitologia românească, Ed. Paideia, București, 2000, pag.163
(Notele editorului)
11. Valer Butură – Enciclopedie de etnobotanică românească. Credințe și obiceiuri despre plante
vol. 2, Paris, 1988, pag. 22.
12. Ion Mușlea/ Ovidiu Bârlea – Tipologia folclorului. Din răspunsurile la chestionarele lui B.P.
Hașdeu, Ed. Minerva, București, 1970, pag. 549.
13. Tudor Pamfile – Mitologie românească, Ed. “Grai și suflet – Cultura națională”, București,
2000, pag.181.
14. Marcel Olinescu – Mitologie românească, Ed. Saeculum, București, 2003, pag.219.
15. Carl Gustav Jung – Puterea sufletului, Ed.Anima, București, 1994, pag.105.
16. Andrei Pleșu – Limba păsărilor, Ed. Humanitas, București, 1997, pag. 61.
17. Carl Gustav Jung – op. cit., pag. 117.
18. idem
19. idem, pag. 120.
20. Andrei Pleșu – op. cit., pag. 63.
21.- 22. idem, pag. 65.
23. I. P. Culianu – Eros și magie în Renaștere. 1484, Ed. Nemira, București, 1994, pag.192.
B. IPOSTAZE ALE ZBURĂTORULUI
a. Natura controversată a acestei ființe nocturne a suscitat numeroase răspunsuri la întrebarea “Ce este Zburătorul?” Prezența lui înfricoșătoare prin puterea de seducție și de posesie pe care o exercită asupra victimelor, precum și faptul că remediile împotriva lui sunt destul de greu de găsit, au dus, firesc, la concluzia că este un demon. Acesta își subjugă total victima, lăsând-o în final fără viață, puterea de apărare a acesteia fiind minimă. Iar o entitate cu o asemenea putere malefică nu putea fi, în mentalitatea populară, decât un element al unei lumi întunecate, alogene de cea cunoscută: lumea demonilor. Numeroase lucrări de specialitate îi menționează natura demonică în formulări de genul: “spirit răufăcător”1, ”un spirit rău”2, ”demon al Erosului neîmblânzit”3, ”daimon erotic”4, ”întrupare a Diavolului”5, ”semidivinitate erotică de tipul incubilor, un daimon arhaic, de factură malefică”6, ”un mort demonizat”7, ”duh necurat”8, ”duh răufăcător”9 etc. Deși demon, formele lui de apariție sunt diverse: de la ființă de basm – zmeu, dragon – la șarpe înaripat, “căine sau porc”10, pănă la cea antropomorfă sau cea simbolică – forma ignee. Aceste metamorfozări sunt lesne de explicat, deoarece demonii, având o” esență pneumatică ”11, își pot asuma formele și culorile pe care le vor, arătându-se spiritului uman sub aparențe înșelătoare. Scopul acestor diverse întrupări este facilitarea pătrunderii în spațiul victimei. De asemenea demonii ”suscită în noi memoria voluptăților trecute și, stimulând frecvent, în stare de veghe ori de vis, simulacre de pasiuni, excitându-ne chiar în zona inghinală și provocându-ne, ei își lasă să le fie folosite corpurile în acuplări vătămătoare, mai ales dacă suntem predispuși la aceasta prin propriile noastre umori calde și umede”12.
Legendele și mitologia Europei Medievale, precum și tratatele de demonologie identifică demonul erotic de tipul Zburătorului din mitologia românescă, în forma incubilor și sucubilor. Etimologia termenilor după Victor Kernbach: incubus–pluralul incubi, din latinescul incubare=a se culca peste – erau de natură masculină, iar succubus – pluralul succubi, din latinescul succubare = a se culca sub – erau de factură feminină13. Fiecare dintre aceste categorii căuta relații de dragoste sexuală cu parteneri umani de sex opus. Ca și în cazul Zburătorului, sau poate prin analogie, și în cazul acestor demoni se considera că provin din tagma îngerilor căzuți.
Incubul în sine e o treabă diavolească, iar descrierea torturilor pe care el le aplica nefericitelor sale iubite ocupă un loc important în orice tratat de demonologie. Referirile cele mai dese sunt legate de cuplurile: vrăjitoare – incub, vrăjitor – succub, pentru că se credea că fiecare vrăjitoare/ vrăjitor are un asemenea demon. Totodată, acești demoni seduc și torturează călugări și călugărițe. ”Toți cei care au avut relații sexuale cu incubi sau cu succubi declară în unanimitate că e greu de închipuit ori de descris ceva mai respingător și mai ingrat”14.
După o altă interpretare, cea a lui Ludovicus Maria Sinistrari de Anno, în tratatul De Daemonialitate et Incubis et Succubis, citat de Culianu, incubii și succubii nu sunt demoni, ci ființe numite în franceză ”follets”, în italiană ”folletti” și în spaniolă ”duendes”15. Aceștia ”nu sunt spirite ostile religiei creștine, dar pur și simplu au o plăcere nebună de a acționa împotriva castității”16. Putem sesiza aici o atitudine ludică a cestor demoni, fapt ce reduce din alura lor înspăimântătoare.
b. Prin prisma metaforei coșmarului se impune ideea că acești demoni nu își găsesc justificarea, în realitate fiind doar niște fantasme, iluzii ce dau formă invaziei instinctului erotic și tulburărilor fizice și psihice produse de acesta. Zburătorul nu era nici vampir, nici demon al morții, nu sugea sângele victimelor sale, nu le ucidea ca să le transforme în strigoi .”Urmele fiziologice lăsate de presupusa lui vizită ținteau la autoflagelarea simțurilor, la dereglarea psihotică, de tip neuroastenic și uneori epileptoidă, tipice sindromului hipersexualității […], alimentat de visele prematur sexuale”17.
Legat de dimensiunea coșmarescă a acestor demoni, în unele texte ni se precizează, cu referire mai ales la cei feminini, că sunt doar personificări ale coșmarului – “succubi se numesc, în Valois și Picardie, <<coche-mares>>”18. Aceeași explicație apare atribuită și Zburătorului nostru, fiind, pe de o parte, ”personificare a dorinței sexuale, cu toate predicatele pe care le poate dezvolta ea, dar și pe de altă parte, personificare a coșmarului nocturn”19, prin starea de neliniște, frământările și spaima pe care o provoacă victimelor sale.
După cum am amintit deja, în Europa Medievală, demonul erotic apărea metamorfozat în două variante – una feminină, alta masculină – succubus si incubus. În categoria succubilor, dicționarele demonice o încadrează și pe Lilith, prima soție a lui Adam, ce o precedă pe Eva, dar este nerecunoscută de Biblia canonică în această calitate. Lilith a fost izgonită de Eva și a devenit un demon feminin. ”O tradiție talmudică o consideră pe Lilith un demon feminin de tip succubus, având relații erotice cu bărbații vii, ca să nască prunci de la ei”20 . Ipostaza feminină a demonului sexualității este cunoscută și în mitologia romănească, purtând numele de Zburătoroaica. Dublet feminin al Zburătorului, aceasta este ” un daimon urât extrem de rău ”21, ocupându-se de tinerii puberi și de bărbații hipersexuați. În afara înfățișării, toate caracteristicile și acțiunile Zburătorului îi sunt propri și ei. Urâțenia și răutatea Zburătoroaicei trimit la un alt personaj mitologic românesc: Muma-Pădurii, cu care se aseamănă și prin prisma posibilității de metamorfozare, dar și prin faptul că se ascunde în scorburile copacilor. Imaginea fizică hidoasă pe care o are în ipostaza ei antropomorfă, diferită de cea a Zburătorului (care apare tinerelor fete și femeilor ca un tânăr frumos) își găsește seva în particularitățile psihice diferite ale celor două categorii de “posedați” (femei și bărbați). Deși, la bulgari, zmeița-varianta feminină a zmeului – este reprezentată ca ”o femeie neobișnuit de frumoasă”22, imaginația populară oprindu-se, probabil, doar la fascinația pe care aceste personaje o provoacă oamenilor. Spre deosebire de credințele românești, unde terifiantul primează.
c.În foma umană masculină, acest demon erotic se distinge prin frumusețea trăsăturilor și virilitate, precum și printr-o puternică posibilitate de seducție, exercitată asupra victimelor sale. Cea mai veche mărturie referitoare la existența mitului Zburătorului și la personajul acestuia o întâlnim la Dimitrie Cantemir în Descrierea Moldovei, unde acesta este menționat ca ”un tânăr foarte frumos”23, ”înalt și subțire”24. O altă descriere, mai amănunțită îl înfățișează ca “un tănăr, frumos și înfocat bărbat brun”25. Aceasta formă umană trădează idealul masculin de factură nocturnă. Este frumos, așa cum orice femeie visează bărbatul ideal, dar și înfocat, adică pasional. Pasiunea ce-l trezește și-l întrupează fiind una excesivă, imaginea idealului capătă accente demonice prin forța devoratoare până la neant cu care este înzestrat.
George Călinescu descrie Zburătorul ca fiind ”un demon frumos, un Eros adolescent, care dă fetelor pubere tulburările și tânjirile întâiei iubiri”26. Masca umană pe care demonul o împrumută, păstrând însă mărcile demonismului (“înfocat”, ”brun”, ”cu ochii negri”) ne amintește de idealul masculin al romanticilor, aducându-ne în minte celebrele versuri ale lui Eminescu din poemul Luceafărul.:
“ În aer rumene văpăi
Se-ntind pe lumea-ntreagă,
Și din a haosului văi
Un mândru chip se-ncheagă;
Pe negre vițele-i de păr
Coroana-i arde pare,
Venea plutind în adevăr
Scăldat în foc de soare.
Din negru giulgi se desfașor
Marmoreele brațe,
El vine trist și gânditor
Și palid e la față:
Doar ochii mari și minunați
Lucesc adânc himeric,
Ca două patimi fără saț
Și pline de-ntuneric.”27
De altfel, majoritatea creațiilor lui Eminescu sunt dominate de acest tipar masculin de factură demonică, demonul transpunând aici imaginea geniului, alogen în lumea prozaică, trăind în lumea lui, ”nemuritor și rece”.
d. Forma antropoidă a demonului se păstrează și în ipostaza sa de zmeu. Acesta este “o specie a saurienilor fabuloși din mitologia populară românească […], ființe cu chip de om, dar mai mari și mai puternici; au coadă, trupul solzos”28. În numeroase mărturii populare, zmeii sunt descriși ca niște flăcăi voinici și frumoși ce apar în sate, la horă pentru a fura fete și a le duce cu ei în peșterile în care trăiesc. (Vezi ANEXA1, pentru exemplificări).
Nu putem trece mai departe fără a face o referire la scenariul multor basme românești în care fata de împărat – Ileana Cosânzeana – este furată de Zmeu și dusă pe Tărâmul Celălalt, unde devine supusa lui până la salvarea ei de către Făt-Frumos. O posibilă interpretare psihologică a acestui scenariu mitologic ar fi aceea că fata, robită unei pasiuni, unei dorințe sexuale augmentate, este transpusă pe un alt tărâm, cade într-o altă lume – cea a depresiei și consumpției nervoase până ce această stare va fi depășită prin realizarea cursului firesc al dezvoltării sexuale, și anume căsătoria cu Făt-Frumos (act ce implică și potolirea dorințelor).
În vechime, de teama zmeilor, fetele nu întârziau seara la joc, pe la ospețe, pe ulițe, porneau din vreme spre casă. Nu stăteau de vorbă cu feciori necunoscuți, oricât de frumoși ar fi fost, nici măcar ziua, cu atât mai puțin noaptea. În acest context, teama de Zburător se instituie ca o metodă didactică, de reglementare a moravurilor tinerilor.
Făptura umană a zmeului este doar sfrâșitul unei metamorfoze: ei ies din pământ, din peșteri sau din scorburi, de unde urmăresc fetele și femeile, se prefac în pară sau sul de foc, deplasându-se astfel la casa celor vizate, iar acolo se transformă în oameni, în feciori frumoși. Tudor Pamfile notează că zmeul ”zboară în lume după rele. El are solzi rotunzi, ca de pești albi care nu ard în foc […] se vede noaptea mergând în smânceli ca șarpele, are fața aprinsă ca fierul înroșit în foc, întunecându-se spre coadă tot mai mult, ochii îi sunt negri”29.
Prin județul Vâlcea despre zmei se credea câ “sunt foarte grași”30. În ipostaza pirică sunt confundați cu Zburătorul. În folclorul românesc există chiar o credință după care zmeul ar fi o ultimă etapă a evoluției șarpelui. ”Șarpele care nu a văzut om șapte ani îi cade coada și peste șapte ani devine balaur, iar după alți șapte ani zmeu”31.
e. Din această clasă a ofidienilor face parte și balaurul – o altă metamorfoză a Zburătorului. Pe de altă parte se credea că este doar o confuzie între Zburător și balaur, ele fiind două ființe distincte. ”Bălaurii sunt ființe fioroase și răutăcioase cu trup de șarpe și grai omenesc”32. El este însa un simbol arhetipal de o mare persistență și răspândit pe o arie largă în miturile și basmele lumii. Are numeroase semnificații și forme (dragon, zmeu, șarpe, bazilisc, behemoth, leviatan), de cele mai multe ori apare însa ca o ființă fantastică ”având formă de șarpe uriaș cu unul sau mai multe capete, cu aripi și gheare ascuțite, vărsând foc pe gură”33 .Simbolistica sa este legată de forțele haotice ale universului și instinctele primare neîmblânzite ale omului, dar este și un simbol al ”forțelor obscure și pulsațiilor inconștientului”34. Datorită acestei interpretări , dar și ocultării ca posibilitate a nașterii sale, duc la o confuzie cu demonul zburător. Pentru că se spune despre balauri (și aici ne amintim de zburător) că ”de la naștere pănă ce împlinesc sapte ani petrec neîntrerupt la întuneric sub fața pământului. Nici o rază de soare nu-i atinge, nici un om pământean nu-i vede. Trupul lor, de-o grosime și lungime imaginară, e învălit în solzi verzi sau galbeni ca aurul. Unii au numai câte un cap, iar alții până la doisprezece. Capetele lor sunt înzestrate cu ochi mari și înfocați, cu nări din care, când se înfurie, împroașcă văpaie, cu urechi și limbi ascuțite, cu dinți și măsele înveninătoare și câte două coarne. Unii au aripi la picioare, alții nu”35. După șapte ani de ocultare, departe de orice firicel de soare și departe de umanitate, acești șerpi ies la suprafață și se transformă în balauri. Locul lor de petrecere a vieții de acum înainte, spre deosebire de cel al Zburătorului, este reprezentat de ”pustietăți necălcate de picior omenesc, prin codri și păduri stâncoase din lumea albă și cea neagră”36. Creaturi primordiale, își găsesc locul doar în zone ce trimit la indeterminarea începutului de lume, preferând mediul acvatic: ”locuri umede […], lacuri fără fund, în ochiuri și iezere, în puțuri sau fântâni”37.
La fel ca Zburătorul, preferă locurile necurate, adică în afara spațiului sacralizat al comunității omenești. Știm că orice spațiu în afara granițelor comunității sau spațiile sub incidența ambiguității (răspântiile spre exemplu) și cele abandonate (fântâni părăsite, sub poduri, marginea prăpastiilor – acestea fiind alte locuri unde se adăpostesc balaurii) sunt ieșite de sub protecția sacrului, fiind la îndemâna forțelor malefice și reprezentând astfel un pericol pentru comunitatea umană arhaică.
Un alt punct de asemănare al Zburătorului cu balaurul îl constituie faptul că au ca atribute, pe lânga cel ofidian, cel ignic, sunt ființe ale focului. Dar dacă Zburătorul este o reprezentare a focului sexualizat, balaurul este o creatură a focului haotic, distrugător. Diferența se sesizează și la nivelul simbolisticii culorilor ce-i caracterizează: dacă în făptura Zburătorului dominantă este, la nivel ignic, culoarea roșie – a pasiunii -, culorile balaurului sunt verde și galben – trimițănd la natura chtoniana a acestuia. Deși hidos și distrugător, are și o latură benefică, fiind asociat apei, reprezintă fertilitatea, bogăția, ”focul uranian și strămoșul mitic”38.
f. Într-o formă simbolică, Zburătorul apare reprezentat ca o “pară de foc”39, ”sul de foc”40, ”fantomă ignee”41, ”șarpe de foc”42. Este recunoscut de martori în această reprezentare ca “un sul de foc coborând pe coș”43. Sau într-o legendă din Tipologia folclorului, la pagina 545 se spune că “zburătorul în chip de pară de foc intră în fată. Un flăcău făcea dragoste cu o fată. Odată o vede moartă lângă el și o pară roșie i se vâră în gură și fata se scoală. Murind a doua oară, flăcăul o întoarce cu capul la picioare, para umbla numai pe picioare. Atunci flăcăul o așează cu capul ca la început, para intră în ea și fata îi spune că dacă mai întârzia un minut, murea”44.
Această relatare e diferită de celelalte datorită faptului că admite prezenta Zburătorului și în prezența unui alt bărbat, oferindu-ne astfel detalii clare despre simbolistica ”sulului de foc” – acesta nu este decât energia sexuală.
g. Unii cercetători menționează ca întrupări ale sale și formele animaliere de câine și de porc sau chiar vultur. Câinele ne duce cu gândul la câinele negru – ființă diavolească ce a generat multe temeri și superstiții. Porcul ca atribut demonic își trage seva din întâmplarea biblică a alungării, de către Iisus, a demonilor dintr-un posedat, transferându-i într-o turmă de porci. De atunci porcul a decăzut în sfera maleficului.
Toate aceste metamorfoze enumerate, permit de fapt pătrunderea ocultată în spațiul victimei, așa cum forma antropoidă îi favorizează ademenirea victimei în afara spațiului sacral al casei. Cum se face invazia duhului în spațiul fetei vom vedea mai departe.
NOTE:
B.
1. Tudor Pamfile – Mitologie românească, Ed. “Grai și suflet – Cultura națională”, București,
2000, pag. 180.
2. Simion Florea Marian – Mitologia românească, Ed. Paideia, București, 2000, pag. 46.
3. Ivan Evseev – Simboluri folclorice, Ed. Facla, Timișoara, 1987, pag.
4. Ivan Evseev – Dicționar de magie, demonologie și mitologie românească, Ed. Amacord,
Timișoara, 1998, pag. 499.
5. I. P. Culianu – articolul “Fantasmele erosului la Eminescu. Poemul Luceafarul “, în
Observatorul Cultural, nr.15/ 2000.
6. Romulus Vulcănescu – Mitologie românească, Ed. Academiei R.S.R., 1987, pag. 338.
7. Antoaneta Olteanu – Școala de solomonie (Divinație și vrăjitorie în context comparat), Ed.
Paideia, București, 1999, pag.509.
8. Gh. F. Ciaușanu – Superstițiile poporului român în asemănare cu ale altor popoare vechi și noi, Ed. Saeculum, București, 2001, pag.173.
9. Marcel Olinescu – Mitologie românească, Ed. Saeculum, București, 2003, pag.219.
10. Romulus Vulcănescu – Mitologie românească, Ed. Academiei Republicii Socialiste România,
1987, pag. 339.
11. I. P. Culianu – Eros și magie în Renaștere. 1484, Ed. Nemira, București, 1994, pag.192.
12. idem.
13. Victor Kernbach – Dicționar de mitologie generală, Editura Albatros,
București, 1995, pag. 263.
14. I. P. Culianu – op.cit., pag.194.
15. Ludovicus Maria Sinistrari de Anno, De Daemonialitate et Incubis et Succubis, apud
I.P.Culianu – op. cit., pag. 194.
16. idem.
17. Romulus Vulcănescu – op. cit., pag. 340.
18. I. P. Culianu – op.cit., pag.193.
19. Antoaneta Olteanu – op. cit., pag 508.
20. Victor Kernbach – op. cit., pag. 318.
21. Romulus Vulcănescu – op. cit., pag. 339.
22. Anca Irina Ionescu – Lingvistică și mitologie, Ed. Litera, București, 1978, pag. 33.
23. Dimitrie Cantemir – Descrierea Moldovei, Ed. Litera, Chișinău, 1997, pag.
24. idem.
25. Victor Kernbach – op. cit., pag. 689.
26. George Călinescu – Istoria Literaturii Române de la origini până în prezent, Ed. Fundația
Regală pentru Literatură și Artă, București, 1941
27. Mihai Eminescu – Poezii. Proză literară, vol.1, Ed. Cartea românească, București, 1984, pag.
126.
28. Ivan Evseev – Dicționar de magie, demonologie și mitologie românească, Ed. Amacord,
Timișoara, 1998, pag. 502.
29. Tudor Pamfile – op. cit., pag.180-182.
30. idem.
31. Ovidiu Bârlea – Mică enciclopedie a poveștilor românești, Ed.Științifică și Enciclopedică,
București, 1976, pag. 458.
32. Simion Florea Marian – Mitologia românească, Ed. Paideia, București, 2000, pag. 110.
33. Ivan Evseev – Dicționar de magie, demonologie și mitologie românească, Ed. Amacord,
Timișoara, 1998, pag. 45.
34. idem.
35.-36.-37. Simion Florea Marian – op. cit., pag. 111.
38. Ivan Evseev – op. cit., pag. 45.
39. Ion Mușlea/ Ovidiu Bârlea – Tipologia folclorului. Din răspunsurile la chestionarele lui B.P.
Hașdeu, Ed. Minerva, București, 1970, pag. 545.
40. Romulus Vulcănescu – op. cit., pag. 339.
41. I. P. Culianu – articolul “Fantasmele erosului la Eminescu. Poemul Luceafarul “, în
Observatorul Cultural, nr.15/ 2000.
42. Ovidiu Bârlea – op. cit., pag. 449.
43. Ion Mușlea/ Ovidiu Bârlea – Tipologia folclorului. Din răspunsurile la chestionarele lui B.P.
Hașdeu, Ed. Minerva, București, 1970, pag. 549.
44. Ion Mușlea/ Ovidiu Bârlea – op. cit., pag. 545.
C. CĂI DE PĂTRUNDERE A ZBURĂTORULUI
Actanții acestui mit al Zburătorului sunt ființe ce aparțin unor lumi diferite și opuse; poate de aceea întâlnirea lor stă sub semnul maleficului, interzisului, imposibilului. Fata vizitată de zburător e o ființă umană, dominată de omenesc. De cealaltă parte, demonul aparține unei lumi străine, necunoscute, o lume ce stă sub alte legi și rânduieli-un spațiu sublunar sau unul chtonian, dar caracterizate de alte atribute decât cele specifice lumii cunoscute. Între cele două lumi opuse – Tărâmul Acesta și Tărâmul Celălalt – există o barieră magică. Aceasta poate fi doborâtă doar prin crearea unei fisuri, unei porți în zidul protector. Casa în care fata locuiește și unde este vizitată de Zburător reprezintă o imagine simbolică a lumii noastre, tot ceea ce e în afara casei reprezentând spațiul necunoscut. Desacralizarea casei este posibilă prin pătrunderea în interiorul ei a unei ființe străine.în cazul acestui mit erotic, porțile prin care este posibilă invazia demonului în această lume sunt: hornul, ferestra și ușa. Deschiderea acestor praguri înseamnă crearea unui culoar de acces înspre și dinspre spațiul sacru al casei.
Zburătorul “vine în zbor, noaptea, intrând pe fereastră sau pe horn la fetele pubere sau la orice fecioare”1, ”scoboară noaptea în casele oamenilor pe coșuri și chinuie nevestele însărcinate sau neînsărcinate, cum și pe fetele mari”2. ”Zmeul intră pe fereastră sau se lasă pe coș”3 sau ”scoboară noaptea în casele femeilor sau fetelor, intrând pe ușă, dacă o află deschisă sau pe fereastră”4 sau ”intra noaptea pe coș sau pe horn în casele oamenilor sub formă de șarpe și cu aparență de flacără și chinuiește femeia […]”5. El nu este însă un demon obișnuit, având putere mare de imersiune în spațiul uman, uzând uneori și de înșelătorie. Astfel, pentru a-și atinge scopul, el forțează aceste spații de invazie, atunci când ele sunt blocate. Într-o legendă despre originea plantei ”zburătoarea” aflăm că iubitul unei fete, prefăcut în zburător după moarte, ”după ce mână vreo șapte zile […], într-una din nopți bate la ferestrele fetei […]”6, chemând-o afară. Cucerirea spațiului fetei este în acest caz subtilă și vicleană, bazându-se pe acordul ei, căci fata iese afară, crezând că este vorba de alt flăcău. Remarcăm că acțiunea Zburătorului asupra victimelor nu se întâmplă strict în spațiul acestora, ci el își atrage victimele și în spațiul lui – în noapte – în afara sacralității casei sau, așa cum am văzut în cazul zmeilor, în peșterile lor.
Un exemplu de pătrundere violentă în casa victimei aflăm dintr-o poveste franceză, în cartea lui Gh.F.Ciaușanu: două fete bătrâne sunt victimele, iar acestea încearcă a se apăra de zburători prin stropirea casei cu aghiasmă .Dar ei, ”luară niște brazde și le aruncară una, câte una, pe coș, în cămin și, coborându-se cu băgare de seamă, merseră pe aceste brazde până ajunseră în patul fetelor, bântuindu-le și cântând: ”Nu e totul binecuvântat! Nu e totul binecuvântat!”7
Hornul este unul dintre punctele duale și paradoxale ale casei. Pentru ca spațiul casei să existe are nevoie de o gură de aerisire – hornul – ce necesită o deschidere permanentă. În același timp însă, devine un punct sensibil, pentru că din <<gură de viețuire>> se poate transforma foarte ușor în <<gură a morții>>, permițând accesul tanatic al Zburătorului, dar și al altor duhuri. Natura liminală a hornului îl face să fie folosit și în cadrul practicilor oraculare, generând de asemenea și o serie de superstiții. Importanța lui nu este legată doar de poporul român, el apare în aceeași ipostază sacră și la alte popoare. ”În insulele Tonga, când mureau războinicii și căpeteniile, se credea că sufletele lor se ridică prin horn în lumea cerească, unde trăiesc veșnic. Polonezii spun ca seara trebuie să închizi bine hornul, să-l înfunzi cu o pernă, pentru că prin el poate intra mamuna în încercarea ei de a schimba copiii”8. La români, printre alte credințe legate se horn, se credea că mireasa când venea în casa mirelui, după nuntă, trebuia “să atingă hornul cu mâna sau să depună o ofrandă ca să fie acceptată de larii casei.”9
Un alt spațiu sacru al casei este fereastra. “Ca deschidere spre aer și lumină, simbolizează receptivitatea”.10 Aceasta este un fel de ușă, ”o intrare nereglementată în casă, într-un orice fel de spațiu, într-o altă lume, mai mult sau mai puțin îndepărtată”11. Și fereastra are o semnificație ambivalentă, deoarece fiind și un ”element ordinar al universului casnic, în timpul profan nu este înzestrată,nu relevă proprietăți supranaturale, magice”12.
Observăm astfel că trebuie să se instituie acel timp și spațiu mitico – magic pentru ca acest element să-și manifeste identitatea sacră. Ca și în cazul hornului, funcțiile sacre ale ferestrei sunt multiple, funcții ce s-au denaturat peste timp în forma superstițiilor. ”Românii credeau că nu e bine să te uiți pe ferestră din exterior, în caz contrar actul duce la afecțiuni ale ochilor sau chiar la orbire”13. O altă interdicție impune că nu e bine să bei apă dată pe fereastră. Existau și o serie de tabu-uri care presupuneau ”interzicerea aruncării pe fereastră a apei, a lăturilor; de asemenea, nu trebuia să scuipi, să arunci resturi alimentare, fapte ce puteau fi interpretate ca o profanare a acestui spațiu sacru”14. Fereastra este un spațiu sacralizat și în practicile oraculare. Se spunea că tot ce se auzea la fereastră se îndeplinea.Un alt rol revine ferestrei în practicile de aflare a ursitului. ”În ajunul Anului Nou se puneau la fereastră (sau la baza hornului) atâtea bucăți de pâine, câte fete hotărâte să-și afle ursitul erau. Pâinea era lăsată acolo toată noaptea. A doua zi se uitau să vadă a cui bucată de pâine era întreagă – acest lucru semnificând faptul că fata respectivă va mai trăi încă un an, spre deosebire de suratele ei care au găsit pâinea împuținată”15.
Fereasta devine și o poartă de pătrundere a personajelor mitologice. Strigoii, morții, pot intra în casă pe fereastră. Și Zburătorul, așa cum am văzut până acum. Acest fapt se datorează, poate, posibilității sinonimiei fereastră-oglindă, fiind știut faptul că oglinda reprezintă ”un spațiu deschis, o cale de acces dintr-o lume în alta, prin care puteau pătrunde atât oamenii, cât și demonii”16.
În literatura românâ, ipostaza cultă a Zburătorului se identifică în Luceafărul – poemul lui Eminescu. Fereasta este și aici spațiu de mediere între cele două lumi – umană și cosmică – prin care cei doi actanți se văd și se îndrăgostesc. De aici, însă, numai ”distanța îi va ține departe unul de altul, simbolizată încă o dată de fereastră, deschidere care, continuând să permită circulația razelor vizuale, marchează de asemenea existența unui perete ce-i desparte pe îndrăgostiți”17. Sub aceeași simbolistică duală apare fereastra și în mitul Zburătorului. Paradoxal, fereastra face posibilă întâlnirea cu Zburătorul, dar marchează și depătarea dintre cele două lumi cărora îi aparțin cei implicați în scenariul erotic al mitului: lumea umană a fetei și lumea supranaturală a demonului.
A treia posibilitate de intrare a Zburătorului, așa cum am mai amintit, este ușa. Intrare oficială în spațiul casei, ușa poate fi un simbol atât al libertății, cât și al claustrării, al comunicării, dar și al pedepsei, stând și ea sub semnul ambivalenței.
Ușa apare în sinonimie cu poarta și simbolizează ”locul de trecere dintre două stări, dintre două lumi, dintre cunoscut și necunoscut, dintre lumină și întuneric, dintre bogăție și sărăcie. Poarta de deschide spre un mister. Dar ea are și o valoare dinamică, psihologică: căci ea nu marchează doar un prag, ci îl și invită pe om să îl treacă. Poarta este o invitație la o călătorie spre un alt tărâm.”18
NOTE:
C.
1. Victor Kernbach – Dicționar de mitologie generală, Editura Albatros,
București, 1995, pag. 689.
2.-3.-4. Tudor Pamfile – Mitologie românească, Ed. “Grai și suflet – Cultura națională”,
București, 2000, pag. 180.
5. Simion Florea Marian – Mitologia românească, Ed. Paideia, București, 2000, pag. 46.
6. Valer Butură – Enciclopedie de etnobotanică românească. Credințe și obiceiuri despre plante,
vol. 2, Paris, 1988.
7. Gh. F. Ciaușanu – Superstițiile poporului român în asemănare cu ale altor popoare vechi și noi, Ed. Saeculum, București, 2001, pag. 173.
8. Antoaneta Olteanu – Metamorfozele sacrului, Ed. Paideia, București, 1998, pag. 133.
9. idem.
10. Jean Chevalier, Alain Gheerbrant – Dicționar de simboluri, vol. 2 (E-O), Ed. Artemis,
București, 1994, pag. 42.
11.- 12. Antoaneta Olteanu – op. cit., pag. 109.
13. idem.
14. idem.
15. idem.
16. Antoaneta Olteanu – Școala de solomonie (Divinație și vrăjitorie în context comparat), Ed.
Paideia, București, 1999 pag. 367.
17. I. P. Culianu – articolul “Fantasmele erosului la Eminescu. Poemul Luceafarul “, în
Observatorul Cultural, nr.15/ 2000.
18. Jean Chevalier, Alain Gheerbrant – Dicționar de simboluri, vol. 3 (P-Z), Ed. Artemis,
București, 1994, pag. 113.
D. ACȚIUNEA ASUPRA VICTIMELOR
Activitatea Zburătorului îl exclude pe acesta din categoria vampirilor – el nesugând sângele victimelor sale, nici nu le ucidea pentru a le tranforma în strigoi – ea fiind de factură onirico-erotică.
Odată ajuns în preajma fetei (fie că pătrunde în casă, fie o ademenește afară), această faptură demonică începe să-și exercite acțiunea sexuală asupra victimei” chinuindu-le cu sărutările și cu dragostea lui”1. Aparținâd unor lumi diferite, cei doi protagoniști au posibilități diferite de trăire a unor stări. Venind dintr-o altă lume, Zburătorul are o “imensă forță de seducție și abuzează de parteneră, adesea peste limita suportabilității, omorând-o”2. Observăm că dezlănțuirea erotică a Zburătorului e plină de patimă: el sărută, strânge în brațe, mușcă, frige, bate, uneori chiar omoară. ”Ființa vizitată de Zburător, dacă nu moare, își pierde cunoștința, iar a doua zi e palidă și cu vânătăi”3. Sub orice formă ar veni, demonul ”apucă pe cel ce doarme, îl pișcă, îl mușcă, îl sărută și-l chinuie în tot felul”4, încât cei posedați ”nu mai au nici o tragere de inimă pentru nimica și tânjesc”5.
Acțiunile Zburătorului sunt descrise prin verbe ca ”a chinui”, ”a căzni”, verbe ce scot în evidență nepotrivirea dintre cei doi, precum și maleficul situației. Sentimentul din care se întrupează Zburătorul este patima, definit ca un ”sentiment puternic și violent care copleșește pe om, întunecându-i adesea dreapta judecată […], iubire excesivă pentru ceva, pornire nestăpânită, suferință morală”6.
Victimele nu erau posedate, ci numai tulburate psihofizic, căzute sub ”obsesia unei hipersexualități patologice, a unui freamăt neastâmpărat al simțurilor, a unui orgasm iluzoriu”7. Activitatea desfășurată de zburător este o “dublă activitate erotogenică: de ințiere sexuală și de provocare și întreținere a apetitului sau patosului sexual”8, pentru că el nu se întrupează doar din dorința puberilor, ci apare și în alte momente de dezechilibru erotic. Un alt moment în care poate apărea este legat de graviditatea femeilor. Urmele lăsate pe corpul celor pe care îi vizita sunt un indiciu că au fost bântuite de zburător. O asemenea femeie ”se scoală dimineața fără puteri, zdrobită de osteneală și de vinețele pe corp. Femeia care e cuprinsă de această ființa rea simte pe tot corpul ei o mare greutate, mușcături, ciupeli și gâdilături și din cauza aceasta apoi, dacă se află în stare binecuvântată, naște copilul mort”.9
În mitologia Europei Medievale apar și cazuri de însoțire între demoni incubi și vrăjitoare, care se soldează cu nașterea unor forme animaliere. Acest fapt își găsește o explicație hazlie: ”devreme ce incubii au forme animaliere, există femei care, drept consecință a abominabilelor lor raporturi cu demonii, au dat naștere la tot felul de animale (leu, pisică, câine)”10.
Simptomele provocate de acest demon sunt atât fizice, cât și psihice. Cele psihice – “neodihnă, frământare […], cum și o mare oboseală”11 – ne duc cu gândul la stările depresive, ca manifestare a isteriei.
În literatura cultă, Ion Heliade-Rădulescu, în poezia Zburătorul, a dat expresie, într-o formă memorabilă, acestor stări ambigue și înspăimântătoare, trăite de ființa aflată sub acțiunea Zburătorului.
"Vezi, mamă, ce mă doare! și pieptul mi se bate,
Mulțimi de vinețele pe sân mi se ivesc;
Un foc s-aprinde-n mine, răcori mă iau la spate,
Îmi ard buzele, mamă, obrajii-mi se pălesc!
Ah! inima-mi zvâcnește!… și zboară de la mine!
Îmi cere… nu-ș' ce-mi cere! și nu știu ce i-aș da;
Și cald, și rece, uite, că-mi furnică prin vine,
În brațe n-am nimica și parcă am ceva;
Că uite, mă vezi, mamă? așa se-ncrucișează,
Și nici nu prinz de veste când singură mă strâng,
Și tremur de nesațiu, și ochii-mi văpăiază,
Pornesc dintr-înșii lacrămi, și plâng, măicuță, plâng.
Ia pune mâna, mamă, – pe frunte, ce sudoare!
Obrajii… unul arde și altul mi-a răcit!
Un nod colea m-apucă, ici coasta rău mă doare;
În trup o piroteală de tot m-a stăpânit.
Oar' ce să fie asta? Întreabă pe bunica:
O ști vrun leac ea doară… o fi vrun zburător!”12
Starea pasională este simbolizată și de metamorfozarea Zburătorului în sul de foc, formă sub care este posibilă pătrunderea în casă, sau, în alte lucrări, zburătorul sub formă de pară de foc pătrunde în fată. Mai mult, culoarea roșie pe care o are, întărește simbolizarea de către zburător a energiei sexuale. Focul este prin însăși natura lui un simbol sexual, în India nordică fiind considerat ”rezultatul unei uniuni sexuale: el se aprindea ca urmare a unei mișcări de dus-întors (asimilată copulației) a unei baghete (reprezentând elementul masculin) într-o crăpătură practicată în lemn”13. Și focul are un caracter ambivalent: fie divin, fie demoniac […], fiindcă după unele credințe arhaice, el ia naștere magic, în organul genital al vrăjitoarelor”14. Forma ignică a Zburătorului întrupează și simbolizează acest caracter demoniac, căci sexualitatea pe care o provoacă, precum și actele sale, au o natură distrugătoare pentru ființă și nicidecum creatoare. Unirea sexuală dintre Zburător și femeie, chiar dacă rodește, acest rod este sortit neantului.
Culoarea roșie vine să confirme aceste atribute. În majoritatea culturilor, roșul este culoarea focului și a sângelui, a vieții și dragostei. Roșul se asociază nu numai cu principiul vieții, cu forța impulsivă și generoasă, cu erosul triumfător. ”Există în simbolistică și un roșu htonian și nocturn, infernal și devorant, un roșu al focului din adâncurile pământului și al sângelui impur. El semnifică moartea. […] După cum remarca Lazăr Șăineanu, această culoare joacă în basmele noastre un rol demonic”15. Personajele negative din basmele noastre apar sub semnul culorii roșii: omul roșu, împăratul Roșu.
NOTE:
D.
1. Victor Kernbach – Dicționar de mitologie generală, Editura Albatros,
București, 1995, pag. 689.
2. idem.
3. Ovidiu Bârlea – Mică enciclopedie a poveștilor românești, Ed. Științifică și Enciclopedică,
București, 1976, pag. 450.
4.-5. Marcel Olinescu – Mitologie românească, Ed. Saeculum, București, 2003, pag.220.
6. www.dexonline.ro
7. Romulus Vulcănescu – Mitologie românească, Ed. Academiei Republicii Socialiste România,
1987, pag. 339.
8. idem.
9. Simion Florea Marian – Mitologia românească, Ed. Paideia, București, 2000, pag. 46.
10. I. P. Culianu – Eros și magie în Renaștere. 1484, Ed. Nemira, București, 1994, pag.193.
11. Tudor Pamfile – Mitologie românească, Ed. “Grai și suflet – Cultura națională”, București,
2000, pag. 180.
12. Ion Heliade Rădulescu – Versuri, Ed. Minerva, colecția Biblioteca pentru toți, București,
1986.
13. Mircea Eliade – Făurari și alchimiști, Ed. Humanitas, București, 1996, pag. 39-40.
14. idem.
15. Ivan Evseev – Dicționar de magie, demonologie și mitologie românească, Ed. Amacord,
Timișoara, 1998, pag. 401.
E.REMEDII ÎMPOTRIVA ZBURĂTORULUI
Fixația erotică în forma Zburătorului e considerată în popor o boală grea. Această boală este cunoscută sub diverse denumiri: lipitură, ”boala Zburătorului”1. ”Prin Vâlcea chinuirea femeilor de către Zburători se numește bântuire sau <<când are zmeu>>”2.
În credința populară bolile și practicile lor au dus la apariția a numeroase credințe privind ereditatea lor. ”O parte din boli, cele cu manifestare aparte, îndeosebi cele de natură nervoasă, cele survenite pe neașteptate, crizele declanșate în perioadele cu variații bruste de temperatură și umiditate […] au fost atribuite supranaturalului, personificat în iele, strigoi, pricolici, zburător, zmeu, samcă etc. ”3Aceste fantasme au generat multe interdicții, credințe sau recomandări pentru prevenirea prin practici diferite a relelor atribuite lor. Demon viclean, Zburătorul era greu de alungat, acțiunea lui asupra victimelor fiind foarte puternică. Puterea de fascinație și posesia, exercitate asupra victimei, necesitau eforturi deosebite pentru a le anihila.
Boala lipiturii trebuia izgonită din mintea și din corpul omului bolnav prin puterea cuvântului și a gestului magic.
Gesturile magice apelează la puterea de concentrare a victimei, unul dintre acestea constând în faptul că victima, atunci când simte că Zburătorul vrea să intre în casă pe horn, trebuia să înfigă un cuțit la baza hornului, ”în bătătura ușii sau în pereții hornului la acoperiș, patru cuțite în cruciș”4.Cuțitul era utilizat în multe practici magice, cu scop terapeutic. Actul înfigerii cuțitului în pământ are o dublă semnificație:”pe de o parte marchează momentul înstrăinării răului de corpul uman și al integrării într-un mediu de absorbție (pământul)”5. Mama fetei are un rol important în alungarea demonului: ”mama ei pândește și vede un sul de foc coborând pe coș și a doua seară pune patru cuțite la gura coșului. De atunci n-a mai venit Zburătorul și fata s-a însănătoșit”6.
Victor Kernbach menționează și fumigațiile ca remedii împotriva Zburătorului. ”Se dă foc noaptea unor vreascuri mirositoare pe vatră”7.
Alte acte magice sunt cele de ungere a ușilor, hornului, ferestrelor casei cu usturoi, binecunoscut fiind rolul apotropaic al acestuia. Tot o funcție de apărare avea și stropirea cu aghiasmă.
O altă posibilitate de a scăpa de Zburător era favorizată de deținerea unturii de zmeu plesnit.”Cu aceasta trebuie să se ungă ușile și ferestrele, după ce li s-au astupat toate crăpăturile, și tot așa și la coșul casei. Când vine zmeul și miroase untura, caută peste tot să găsească o crăpătură neunsă, ca să se poată strecura în casă. Dacă nu găsește, strigă să-i deschidă ușa și, dacă nu-i răspunde nimeni, plesnește”8.
Adesea, pentru a scăpa de acest duh se realizau o serie de practici de alungare a acestuia prin crearea unor situații imposibile. Și aceste practici necesitau o stare de luciditate și de constiința din partea victimei. Femeia bântuită se așeza pe prag, pieptănându-și părul în așteptarea demonului. La întrebarea lui despre ce face, trebuia să-i răspundă utilizând o “formulă a imposibilului”: ”Mă pregătesc să merg la nuntă, se mărită soră cu frate. Duhul uimit îi răspundea: <<Unde s-a mai văzut să se mărite soră cu frate?>>, clipă în care femeia trebuia să-l demaște: <<Dar unde s-a mai văzut ca un mort să moara și apoi să înceapă să umble din nou?>> – fapt ce îl punea în derută pe zburător”9. Acest remediu este însa neverosimil, punând zburătorul în postura unui duh naiv, fapt ce nu concordă cu celelalte notații referitoare la el.
Când psihoerotogonia lua proporții îngrijorătoare se apela la puterea unor centuri antidemonice, numite baiere. Baier în limba populară desemnează ”un accesoriu de îmbrăcăminte sub formă de cingătoare sau colier (zgardă, sfoară), purtat la gât, având o funcție utilitară, cât și una magică de apărare împotriva forțelor răului”10. Baierul confecționat împotriva demonului erotic purta numele de baierul zburătorului. Aceste centuri aveau o funcție dublă: pe de o parte de stimulare a fecundități, iar pe de altă parte de apărare a viitorului prunc de atacurile strigoiului. Detalierea confecționării acestui obiect magic se referă la ipostaza purtării lui de către o femeie însărcinată (situația bântuirii unei femei gravide de către zburător). Confecționarea unui asemenea obiect constituia o complicată opțiune de magie, alchimie și de mitologie a prelucrării metalelor. ”Femeile care doreau să aibe copii se sfătuiau cu vrăjitoarea […] Femeia interesată trebuia să aducă trei obiecte diferite de fier de plug, lanț, cheie etc. Aceste obiecte erau încredințate unui meșter fierar în vârstă, care lua din fiecare o bucată, din care făurea brelocuri ce imitau obiectele găsite (lopățică, seceră, șurubelniță, secure, cheie, răzătoare etc.) Confecționarea trebuie să se facă noaptea, pe tăcute și nici să știe pentru ce lucrează. În loc de plată primea un pui negru, care era numit cap negru. Amuleta era vrăjită. Vrăjitoarea introducea amuleta într-un vas nou de lut, cu un fluture de noapte numit strigă.Vrăjitoarea rostea incantația: <<Fiare, de când v-am alcătuit/ Nu ați făcut nici o muncă;/ Acum va dau o muncă anume,/ De-a merge să căutați,/ De-a săpa tot pământul ca să aduceți pentru [numele femeii] / Copilul dorit / Cu gene lungi/ Cu gura plină de miere>>.
Femeia purta baierul-amuletă în jurul taliei până la primele simptome de însărcinare și (uneori) chiar până la nașterea copilului […] Atunci făcea să sune brelocurile pentru a îndepărta spiritele rele”11.
O altă variantă de baier era numit <<baier de zmeu>>. Acesta era confecționat dintr-un ”brâu de viță sălbatică care trebuia să stea patruzeci de zile la jugul de boi <<frați dintr-o mamă>>”12. Baierele de zburători erau constituite din obiecte cu rol apotropaic (cuțitașe, toporașe) plus un săculeț cu buruienile descântate. Ivan Evseev încearcă o decriptare hermeneutică a acestui brâu; astfel, confecțioarea acestor centuri din vița de vie este strict legată de faptul că “vița-de –vie în folclorul românesc e o plantă înzestrată cu puteri sacrale”13. Mai departe se recomandă ca această plantă să stea la un jug de boi, jugul ca”simbol al renunțării”14 ar contamina și acest spirit malefic, îndepărtându-l de fată. Această acțiune magică fiind completată și întărită de bou, care “în folclorul românesc e un animal sfânt și <<plăcut lui Dumnezeu>>”15. Perechea de boi amintește de puterea miraculoasă a Dioscurilor la greci, cifra doi simbolizând perfecțiunea prin contrarii, totalitatea. Împotriva Zburătorului erau mobilizate toate forțele vieții, luminii și rațiunii.
În situațiile de zmei-zburători, o altă posibilitate de a scăpa de aceștia era să le dai foc în scorburile în care se adăposteau în timpul zilei. O ființă de foc care nu putea fi distrusă decât de elementul din care s-a întrupat. ”S-au dus, l-au găzduit și când a venit zmeul în scorbură i-au dat foc ciulpanului și până să prindă de veste și să zboare, zmeul a și fost cuprins de bâlbătăi”16. Această ardere a zmeului se face cu interdicția de a privi înapoi, pentru a nu fi pociți. “Dându-i-se foc, în copac, din zmeu curgea o untură care, dacă s-ar da cailor, i-ar face iuți ca zmeii”.17
O altă situație de incinerare a zmeului este notată și de I.-Aurel Candrea: ”Se zice că o fată s-a avut bine cu un băiat. După câtva timp, băiatul a lăsat-o, iar fata, de focul lui, îl tot visa noaptea și a căpătat zburător. Zburătorul venea noaptea, când fata era culcată în pat, și se drăgostea cu ea. Ea dormea, și nu-și da seama că se iubește cu el. El, când se revărsa de zori, pleca la locul lui, iar fata rămânea mai mult bolnavă. S-au iubit ei vreo patru luni, până a simțit mama fetei și a mutat-o într-o altă casă. Zburătorul a venit la timpul lui și, negăsind fata, a început s-o caute prin casă. Lumea s-a dus acolo unde era zburătorul. El atunci s-a prefăcut într-un șarpe care strălucea ca focul și a zburat, de unde a venit, în niște șire cu paie. Lumea, ca să scape fata de el, a dat foc paielor. Când l-a ajuns focul pe șarpe, el a început să strige, dar tot n-a scăpat și a ars de tot. Fata a mai zăcut un an de zile și a murit.”18
Este cunoscut de către popor și un remediu psihologic. Unele relatări prevăd ca fata, pentru a scăpa de Zburător, să povestească a doua zi visul avut, știut fiind că realitatea în care acest duh apare este cea onirică. După cum se vede, înțelepciunea populară are în natura sa doctrina și terapeutica psihanalizei moderne. Avem aici de-a face cu zburătorul în ipostaza sa de coșmar. Astfel, orice coșmar, trecut prin filtrul cuvântului devine o realitate asimilată critic și stăpânită de către om: “prin forța miraculoasă a verbului, informul, terifiantul și necunoscutul devin o <<poveste>>”19. Alte credințe interzic însă a se vorbi despre visul cu Zburător.
La germani, în noaptea sfintei Walpurgii (Walpurgisnacht), în data de 30 aprilie spre 1 mai, “ramuri de măslin sunt înfipte pe casă pentru a împiedica pe Zburătorii (zmeii) care ar vrea să le bântuie”20.
Remediul cel mai utilizat și care beneficiază de cea mai mare încărcătură magică, este descântecul. Prin descântec, cuvântul se convertește în formulă magică, în prezența numeroaselor elemente magico-simbolice de factură arhaică. Făcând parte din macrosistemul universal, ființa umană se află în permaneță în punctul de incidența al celor două principii contrare ce ne guvernează: binele și răul. În acest context, “starea de om sănătos corespunde unei normalități raportate la ordinea cosmică; la antipod, boala este efectul manifestării principiului negativ asupra individului, al prejudicierii fizice și psihice a acestuia”21. Refacerea fizică și psihică a individului “se realizează cultural –la nivelul mentalității tradiționale magico-mitico-religioase prin sistemul tradițional al descântatului”22. Acest fenomen “condensează experiența totală a omului (religioasă, socială, psihică), integrând ființa umană într-o evoluție globală, cosmică, într-o unitate a fizicului și metafizicului”23. Prin medicație empirică, prin procedee și tehnici fundamentate pe principii magice și prin rugăciuni, oamenii și-au afirmat dorința și voința de ființare în ordine și armonie, prin raportarea la echilibrul universal.
Descântecul rostit pentru combaterea bolii provocată de Zburător se numea Descântec de lipitură și avea următoarea formulă:
“Avrămeasă,
Cristineasă,
Drăgan,
Leuștean
Și odolean,
Mătrăguna,
Sânge-de-nouă-frați
Iarba-ciutii
Și muma-pădurii,
Cum se sparge târgul
(Cum se sparge oborul),
Așa să se spargă
Faptul
Și lipitura
Și Zburătorul;
Cum se sparg oalele,
Așa să se spargă
Farmecele
Și lipitura
Și Zburătorul;
Cum se răspândesc
Răspântiile,
Așa să se risipească
Vrajele și lipitura
Și Zburătorul.”24
Având un caracter magic, descântecul necesita un anumit ritual de rostire, un act complex compus din mai multe etape, implicând mai multe gesturi și condiții pentru reușita lui. Acestea le vom detalia în continuare, nu înainte însa de aminti o observație a lui Ivan Evseev referitoare la descântecul de lipitură. Apare în textul descântecului cuvântul ”faptul” ,echivalent cu “încântecul” din textul lui Heliade-Rădulescu, însemnând ”<<facere>>, un act de magie neagră, pernicioasă”. În opoziție cu “încântecul” ar fi “descântecul”, care ar însemna o”dezlegare de făcătură”25.
Descântecul era doar actul final într-o serie întreagă de alte activități, începând cu culegerea plantelor de leac. Remediul în sine presupunea scăldarea fetei bântuite într-o apă în care s-au fiert cele nouă tipuri de plante menționate de textul descântecului.”Plantele, adunate de babe sau de țigănci de prin păduri și crânguri se fierbeau în apa neîncepută, marțea sau vinerea. Se făcea bolnavului scaldă și apoi se arunca apa la răspântii”26. O descriere mai detaliată a ritualului ne dă Tudor Pamfile: ”după ce fierbe pe foc căldarea cu cele nouă feluri de plante, pe vremea când se sparge târgul (oborul), bolnava se scălda în acea scăldătoare, care apoi se arunca cu o oală nouă, rostindu-se în trei zile, descântecul de mai sus”27. Ritul magic al descântatului era un act rezervat femeilor, babe-vrăjitoare sau țigănci, fapt revelat și de legenda notată de Valer Butură privind apariția plantei zburătoarea .Pentru detalii vezi Anexa 2. Prestigiul de descântătoare al babelor a fost instituit de necesitatea “curățeniei” celui care descânta. I.A.Candrea subliniază necesitatea primenirii descântătorului, condiție necesară în orice alt ritual.
Primenirea și puritatea se instituie ca necesitate și în cazul “instrumentarului” necesar ritului. Astfel apa folosită pentru fierberea plantelor trebuia să fie obligatoriu apă neîncepută.Ce era apa neîncepută? Având un rol însemnat în medicina magică a românilor de pretutindeni, apa neînceputa era ”o apă ca toate apele, dar ca să fie cu leac trebuia să îndeplinească urmatoarele condiții”27: să fie adusă de o femeie, de o fată mare sau de un om curat, în zori de zi, înainte de răsăritul soarelui; să se aducă pe nemâncate de la o fântână, de la un izvor de unde n-a luat nimeni apă în ziua aceea; cine mergea după apă avea interdicție de a privi înapoi, de a vorbi cu cineva atât la plecare, cât și la întoarcere. Un spor de eficiența îi aducea apei dacă aducătorul “nu se întâlnea cu nimeni sau dacă nu e văzut când se duce s-o ia. Când se întoarce cu apa, să apuce pe alt drum decât acela pe care a venit.”28 Ultima condiție prevede ca apa să fie adusă într-un recipient curat, chiar nou, bine închise și să nu i se dea nimănui să bea din ea. Abia îndeplinind aceste condiții, apa putea fi un leac eficient împotriva puternicei boli a Zburătorului.
O altă etapă premergătoare descântecului era culegerea plantelor de leac, această etapă constituindu-se ca o etapă autonoma, asemeni aducerii apei, deoarece plantele nu erau culese special pentru acest scop al alungării Zburătorului. Majoritatea plantelor folosite împotriva Zburătorului aveau mai multe întrebuințări, erau utilizate în vindecarea mai multor boli.
Analizând structura textului descântecului, observăm că are ca tehnică de bază comparația.”Toate descântecele se adresează sau puterilor cerești sau duhurilor întunericului ca să-i scoată suferindului boala din trup și să-l facă sănătos”.29 Pe când în unele descântece se utilizează invocația directă sau eliminarea, în altele se folosește comparația, analogia, invitându-se în mod simbolic duhul necurat sau boala să dispară, așa cum a dispărut și elementul comparativ. Descântecul de lipitură se încadrează în această caregorie, Zburătorul și boala provocată de el – lipitura – , fiind invocate să dispară în același mod cum “se sparge târgul”. Spargerea târgului, oborului trimițând la o eliminare totală, la o iradiere în neant a bolii, așa cum indivizii adunați într-un loc anume cu prilejul unui târg se risipesc în toate părțile odată cu terminarea lui. Cealaltă analogie invocată pentru îndepărtarea bolii provocate de Zburător se referă la îndepărtarea ei de cel bolnav la fel cum se “risipesc răspântiile”. Plecând dintr-un punct comun, drumurile ce alcătuiesc răspântia o iau fiecare în altă direcție înspre departe. Așezarea vrăjilor și bolii de lipitură sub același semn al departelui, a îndepărtării și înstrăinării, este și intenția descântătoarei prin folosirea acestei comparații. O altă comparație folosită este cea a spargerii oalelor, ce ar iradia și în spargerea farmecelor și a lipiturii și Zburătorului. Actul distructiv ar afecta în același mod și spiritul acesta malefic și efectele prezenței sale.
Observăm că trei sunt comparațiile folosite de textul descântecului pentru îndepărtarea Zburătorului. Tot trei sunt și repetările descântecului, necesare apariției efectelor sale. Un alt număr ce apare în parcursul descântecului este nouă – nouă fiind numărul plantelor necesare preparării fierturii de leac. O primă caracteristică a acestor numere este faptul că se încadrează în clasa celor fără soț. “În toată superstiția, dar mai cu seamă în magie, se poate observa deasa întrebuințare a numerelor fără soț. Lazăr Șăineanu numește faptul acesta <<graiul mistic al numerelor>>”.30 La nivelul mentalității arhaice ,”numerele au oferit o bază preferențială elaborărilor simbolice”, revelând prin valoarea lor numenală “nu numai cantități, dar și idei și forțe”.31 Numărul trei este ”simbolul armoniei perfecte”32, având o apariție foate frecventă nu numai în descântece, dar și în structurile mitologice, spre exemplu în numeroase mitologii spațiul apare împărțit în trei toposuri: unul celest, unul uman și unul demonic.Cer, Pământ și Iad – în Creștinism; Olimpul, Pământul și Hadesul – în mitologia greacă; Asgard, Midgard și Helheim – lumea zeilor, lumea oamenilor și lumea morților – în mitologia nordică (acestea fiind doar câteva exemple). Alte referințe mitologice: existența celor trei Grații, cele trei Parce (Ursitoarele din mitologia românească), Cerberul – păzitorul Infernului – avea trei capete. ”Pentru germani, numărul trei este numărul de apărare împotriva spiritelor rele și este unul dintre numerele magice cele mai de seamă”.33 În basmele române numerele trei și nouă joacă un rol principal: trei zâne, trei fete de împărat, peste nouă mari și nouă țări etc.
Numărul magic nouă, “<<triada triadelor>> […] este folosit în fenomenul descântatului într-o varietate de combinații, în diferite momente ale praxisului ritual și în strategii textuale diverse”.34 Aceasta cifră este ”măsura gestațiilor, a căutărilor fructuoase și simbolizează încununarea eforturilor, desăvârșirea unei creații”.35 Fiind ultimul din șirul cifrelor, nouă ”marchează deopotrivă un sfârșit, cel al stării maladive, și o refacere, o reechilibrare a bolnavului”.36
Așa cum am amintit deja numărul nouă este prezent în structura descântecului, nu la nivelul repetărilor, ci legat de necesarul de plante pentru prepararea scăldătoarei magice. Aceste plante, așa cum apar și în enumerarea din textul descântecului sunt următoarele: avrămeasa, cristineasa, drăgan, leuștean, odolean, mătraguna, sânge-de-nouă- frați, iarba-ciutii și muma-pădurii. O primă observație legată de aceste plante este faptul că, de fapt, în textul descântecului apar doar opt plante, avrămeasa și cristineasa (Gratiola officinalis, fig.1, anexa 3) fiind termeni sinonimi pentru aceeași plantă, așa cum apare în Dicționarul etnobotanic al lui Alexandru Borza –“avrămeasa = cărstăneasa, cărstineasa, avrămeasa cresteneasa, cristineasa etc.”37 Aceeași sinonimie apare și la Valer Butură: ”Ajuga Laxmani – plantă ierboasă din familia Labiatae; crește prin fânețe, tufișuri și la marginea pădurilor. În unele zone este numită avrămeasă și creștineasă”.38 În alte notații apar diferite una de cealaltă, dar în spatele ambiguității rămâne însă prestigiul lor. ”În Banat se spunea că peste avrămeasă și creștineasă plâng <<zânele milostive>>, deoarece ele și cu odoleanul , cu care formează o treime, le-au răpit împărăția din lume.”39 Sunt foarte cunoscute și căutate ca plante ale dragostei:”Unii, mai ales tineretul, o purtau descântată din dragoste. Femeile din Sfinția o culegeau în sâmbăta Rusaliilor, deoarece atunci se credea că e mai eficace. Țigăncile se porneau cu ea prin sate până către Lugoj, fiind căutată de femei”40. Se folosea de asemenea în medicina populară “pentru tratarea bolilor psihice (stări depresive), frigurilor, durerilor de stomac, bubelor dulci etc”.41
O posibilă a noua plantă a descântecului o aflăm în paragraful despre zmei, în cartea lui Valer Butură, Enciclopedie de etnobotanică; aceștia ies din peșterile lor, sub formă de pară de foc și zboară pe sus ”însoțiți de ceterașii lor, cântând și câte unul strigând: <<Odolean și iarbă creață/ Alea-mi mâncă din viață/ Iarba neagră de n-ar fi / Și noi am putea trăi! >> “42
Iarba neagră are denumirea științifică de (Calluna Vulgaris – vezi anexa 3, fig.2, Filipendula Vulgaris), după Al.Borza, iar la Butură o găsim sub denumirile populare de “bubernic, iarbă neagră, brânca porcului, brâncă”43. Este o plantă cu miros tare, neplăcut, crește în pădurile umede, pe lângă văi și garduri, conține substanțe amare, saponine.
Următoarea plantă a descântecului – leușteanul (Levisticum officinalis, fig. 3, anexa 3) a fost înzestrat cu “puteri protectoare contra multor rele”44. Este întrebuințat în magia populară în multe practici de alungare sau apărare contra strigoilor. Pe lânga apărarea împotriva lipiturii are și funcție apotropaică de alungare a Ielelor, a strigoilor, a bolilor și relelor aduse de aceștia;”se agăța la ferestrele și la ușile caselor , se lega de coarnele și cozile vitelor cu lapte”45, “să nu se îmbolnăvească oamenii ori animalele”46. Un mănunchi din flori de leuștean, sfințit la Ispas era păstrat la icoană și folosit în diferite practici pentru depășirea momentelor de cumpănă ivite de-a lungul anului.
Odoleanul (Valeriana officinalis, fig.4), numit popular și “gușa porumbului”47, a fost atribuit cu puteri supranaturale contra relelor cauzate de supranatural. “În unele zone se spunea că împreună cu avrămeasa și creștineasa ar fi furat puterea nefastă a zânelor.”48 Era o plantă a dragostei, “fetele o purtau la brâu să le aducă dragostea, femeile norocul”49. În munții Apuseni era o plantă protectoare contra zmeilor. Stă sub semnul sacral al curățeniei, “unii o plantau toamna sau primăvara în grădină, în loc curat, deoarece se spunea că nu crește în orice loc. O îngrijeau, că dacă fura cineva din ea, pierea”50. Băile cu această plantă sau purtarea ei la pălărie și la brâu țineau strigoii și ielele departe de oameni. Dintre plantele folosite pentru acest descântec cea mai prestigioasă este mătrăguna (fig.5, anexa 3). În Dicționarul etnobotanic al lui Alexandru Borza apare într-o diversitate de denumiri pe întreg teritoriul țării: Cinstită, Cireașa codrului, Cireașa lupului, Doamna codrului, Doamnă mare, Iarba codrului, Iarba lupului, Împărăteasa buruienilor, Mădrăgune, Mătrăgiune etc. Jean Cuisenier descrie mătrăguna ca fiind o plantă mare, cu înălțimea cuprinsă între șaptezeci și o sută cincizeci de centimetri, care poate fi întâlnită în pădurile umede sau pietroase, în garduri sau în dărâmături. Florile ei, de un purpuriu care bate în brun, apar din iunie până în august. Planta este puternică, cu un miros fetid. Rădăcinile ei se aseamănă vag cu partea inferioară a corpului omenesc, în vechile ierbare fiind înfățișată când sub formă masculină, când sub formă feminină (“mandrake”- bărbat; “womandracke”-femeie). “Mandragora simbolizează rodnicia, dezvăluie viitorul înlesnește obținerea de bogății.”51 Mătrăguna este, poate, planta cea mai celebră din botanica mitică a popoarelor Europei. E divinizată încă din Antichitate, atribuindu-i-se o eficacitate spirituală, datorită proprietăților sale de plantă otrăvitoare, halucinogenă sau somniferă si asemănării sale cu figura umană. Toate părțile ei, dar mai ales rădăcina, florile și fructele au un conținut bogat în alcaloizi care au o acțiune deosebit de puternică, inhibând terminațiile nervoase și excitând sistemul nervos. Datorită acestor efecte era folosită în practicile populare în boli nervoase, printre care și lipitura. Se adaugă la acestea și virtuțile afrodiziace: “boabele de mandragoră, albe sau roșietice au mărimea unei nuci și erau, în Egipt, un simbol al dragostei”52. Avea însă și efecte negative când era luată în cantități mari, lucru enunțat de însăși numele ei: ATROPA BELLADONNA (“<<a>>- negație, fără și << tropein>>- întoarcere, adică <<fără întoarcere>>, aluzie la numele ei, dar și la numele parcei Atropos, cea dintre torcătoare care taie firul vieții muritorilor”53 Numele de belladonna ,”frumoasa doamnă” face referire și la faptul că era folosită cu scopul de înfrumusețare, deoarece “conține atropină, o substanță folosită și azi de oculiști pentru a mări pupila, odinioară pentru a da un plus de frumusețe ochilor doamnelor”.54 Importanța ei este vădită și de faptul că pentru a fi culeasă se necesita un adevărat ritual, a cărui detaliere nu face însă obiectul lucrării de față.
Sânge-de-nouă-frați (Dracaena Draco, fig.6), mai este cunoscută și sub denumirile populare de “sângele dracului” sau “sângele smeului”55. Nu planta în sine era folosită în descântec, ci “o rezină solidă, friabilă, opacă sau puțin transparentă, de culoare roșie, cu miros balsamic plăcut, recoltată de pe fructele unei plante agățătoare din familia Palmaceae, originară din Indonezia”56, ”care, arzând, răspândește un miros plăcut”57. Iarba ciutei (fig.7, anexa 3), numită și Ciurul zânelor este o plantă tomnatică, dar îndrăgostită de soare, strălucește prin ierburile ninse de brumă. Numele științific, Carlina acaulis, provine poate “de la numele lui Carol cel Mare, care, după legendă, ar fi scăpat de ciumă cu ajutorul ei. <<Acauli>>, <<a>> – fără, <<caulis>> – tulpină, adică <<fără tulpină>>.”58 “De la forma rotundă, cu marginea mai ridicată și de la aglomerarea de stamine, care privite de aproape amintesc de micile găuri ale ciurului sitei, i se trage numele de sită”59.
Muma pădurii (Lathraea squamaria, fig.8 ), denumită și Floarea-șarpelui sau Șerparița sau, după Borza, “buruiană de perit negru, cucuruz de pădure, floarea pădurii etc”60. “Unele nume sugereaza o vâlvă ce bântuie pădurile, altele un balaur cu trupul acoperit de solzi sau un șarpe ce-și unduiește trupul printre ierburi. Numele științific, sonor și el, dezvăluie ceva din <<firea>> făpturii de spaimă: lath, de la <<lathraion>> – ascuns – pentru că planta stă ascunsă sub pământ și abia după câțiva ani dă o tulpină aeriană; <<squamaria>> – solzoasă – după aspectul frunzelor rudimentare, albicioase, care protejează părți ale plantei.”61. Muma pădurii este o plantă ce parazitează pe rădăcinile arborilor, sămânța încolțită caută o rădăcină și se lipește de ea, apoi crește, solz după solz, ascunsă. După o vreme, dă o rămurică roșietică (fapt ce-i dă denumirea de Buricul-pământului), cu flori mici. “Balaur în miniatură e nu doar prin înfățișare, cât mai ales prin năravuri. Fiecare solz e o capcană pentru micile gâze care mișună prin frunzișul umed.”62
Împotriva Zburătorului se folosea și planta numită Zburătoare (Epilobium Angustifolium, fig.9, anexa3), din florile căreia “se făcea un ceai pentru bolnavii de <<pișcături de iele>>, lipitură și friguri.”63 Aceasta mai era denumită Pufuliță, Răscoage, Răsfug, semințele având pe ele un puf alb, datorită căruia plutesc. În popor plantele importante ,folosite în medicina populară sau în magie, au generat numeroase legende etimologice. Și pentru planta numită zburătoare există astfel de legende: una dintre ele este notată de Simion Florea Marian. (vezi anexa 2)
NOTE:
E .
Ivan Evseev – Dicționar de magie, demonologie și mitologie românească, Ed. Amacord,
Timișoara, 1998, pag. 500.
2. Tudor Pamfile – Mitologie românească, Ed. “Grai și suflet – Cultura națională”, București,
2000, pag. 181.
3. Valer Butură – Enciclopedie de etnobotanică românească. Credințe și obiceiuri despre plante,
vol. 2, Paris, 1988, pag. 19.
4. Romulus Vulcănescu – Mitologie românească, Ed. Academiei Republicii Socialiste România,
1987, pag. 341.
5. Nicoleta Coatu – Structuri magice tradiționale, Ed. All, 1998, pag. 132.
6. Ion Mușlea/ Ovidiu Bârlea – Tipologia folclorului. Din răspunsurile la chestionarele lui B.P.
Hașdeu, Ed. Minerva, București, 1970, pag. 549.
7. Victor Kernbach – op. cit., pag.
8. I.-Aurel Candrea – Folclorul medical român comparat. Privire generală.Medicina magică, Ed.
Polirom, Iași, 1999, pag.182.
9. Antoaneta Olteanu – Școala de solomonie (Divinație și vrăjitorie în context comparat), Ed.
Paideia, București, 1999 pag. 309.
10. Ivan Evseev – op. cit., pag. 44.
11. C.Nicolaescu-Plopșor – Le collier de Șimlăul Silvaniei apud Romulus Vulcănescu, op. cit.,
pag.305-306.
12. Ivan Evseev – op. cit., pag. 500.
13. Ivan Evseev – Simboluri folclorice, Ed. Facla, Timișoara, 1987, pag. 149.
14. idem.
15. idem.
16. Tudor Pamfile – Mitologie românească, Ed. “Grai și suflet – Cultura națională”, București,
2000, pag.181.
17. idem.
18. comunicare din județul Brașov apud I.-Aurel Candrea – Folclorul medical român comparat.
Privire generală.Medicina magică, Ed. Polirom, Iași, 1999, pag. 182.
19. Ivan Evseev – Dicționar de magie, demonologie și mitologie românească, Ed. Amacord,
Timișoara, 1998, pag. 500.
20. Gh. F. Ciaușanu – Superstițiile poporului român în asemănare cu ale altor popoare vechi și
noi, Ed. Saeculum, București, 2001, pag. 35.
21.Nicoleta Coatu – Structuri magice tradiționale, Ed. All, București, 1998, pag.4.
22.idem.
23.idem.
24.G. Dem. Teodorescu – Poezii populare române, Ed. Minerva, București,
1982, pag.445.
25.Ivan Evseev – Dicționar de magie, demonologie și mitologie românească, Ed. Amacord,
Timișoara, 1998, pag. 113.
26. Valer Butură – Enciclopedie de etnobotanică românească. Credințe și obiceiuri despre plante, vol. 2, Paris, 1988, pag. 31.
27. Tudor Pamfile – Mitologie românească, Ed. “Grai și suflet – Cultura națională”, București,
2000, pag.181.
28. I.-Aurel Candrea – Folclorul medical român comparat. Privire generală.Medicina magică , Ed.Polirom, Iași, 1999, pag. 380-381.
29. idem.
30. Gh. F. Ciaușanu – Superstițiile poporului român în asemănare cu ale altor popoare vechi și
noi, Ed. Saeculum, București, 2001, pag. 207.
31. Jean Chevalier, Alain Gheerbrant – Dicționar de simboluri, vol.2, Ed. Artemis, București,
1994, pag. 355.
32. Lazăr Șăineanu – Studii folclorice apud Gh. F. Ciaușanu – op. cit., pag. 207.
33. Gh. F. Ciaușanu – op. cit., pag. 207.
34. Nicoleta Coatu – Structuri magice tradiționale, Ed. All, București, 1998, pag.130.
35. Jean Chevalier, Alain Gheerbrant – Dicționar de simboluri, vol.2, Ed. Artemis, București,
1994, pag. 355.
36. Nicoleta Coatu – op.cit., pag.130.
37.Alexandru Borza – Dicționar etnobotanic cuprinzând denumirile populare românești și în alte
limbi ale plantelor din România, Ed. Academiei RSR, București, 1968,
pag.79.
38. Valer Butură – op. cit., pag. 35.
39. idem, pag. 31.
40. idem.
41. Ion Ghinoiu – Obiceiuri populare de peste an. Dicționar, Ed. Fundației Culturale Române,
București, 1997, pag. 16.
42. Valer Butură – Enciclopedie de etnobotanică românească. Credințe și obiceiuri despre plante, vol. 2, Paris, 1988, pag. 22-23.
43.Valer Butură – Enciclopedie de etnobotanică românească, Ed. Științifică și enciclopedică,
București, 1979, pag. 4449.
44. idem, pag.53.
45. Ion Ghinoiu – Obiceiuri populare de peste an. Dicționar, Ed. Fundației Culturale Române,
București, 1997, pag. 108.
46. Valer Butură – op. cit., pag. 53.
47. idem, pag. 64.
48. idem.
49. idem.
50. idem, pag 65.
51. Jean Chevalier, Alain Gheerbrant – op. cit., vol.2, pag. 267.
52. idem.
53. Lelia Nicolescu, Sanda Nicolau – Cu plantele, în lumea cuvintelor, Ed. Casa cărții de știință,
Cluj – Napoca, 2004, pag.45.
54. idem, pag.45.
55. Alexandru Borza – op. cit., pag.61.
56.Valer Butură – op. cit., pag.
57. www.vocabular.ro
58. Lelia Nicolescu, Sanda Nicolau – op. cit., pag. 195.
59. idem.
60. Alexandru Borza – op. cit., pag.25.
61.Lelia Nicolescu, Sanda Nicolau – op. cit., pag. 14.
62. idem, pag. 14.
63. idem, pag. 186.
F. SPAȚII DE REFUGIU ALE ZBURĂTORULUI
Ființă întrupată din întuneric și patimi arzătoare, Zburătorul are ca timp de acțiune noaptea, din amurg până la cântători, de la lăsarea serii și până la ivirea zorilor. În timpul zilei, acesta nu dispare, ci se ascunde de oameni și de lumina zilei în scorburile copacilor sau în peșteri, în crăpăturile pietrelor și în orice loc care îl ferește de lumina soarelui. “După unii, se ascundeau prin scorburi și de acolo pândeau, după alții, locuiau în pământ și de acolo ieșeau noaptea prin gurile peșterilor”1. “În Banat, se spunea că stau în scorburi, mai ales de alun și nuc”2. Faptul că-și găsesc asemenea locuri de adăpostire nu este întâmplător: scorbura, ca și peștera, de altfel, reprezintă spații ale necunoscutului, iar așa cum am mai spus, în acest caz, ele ies de sub incidența sacrului, din granița magică cu care este împrejmuită orice comunitate. Scorburile apar în trunchiurile copacilor uscați, devenind un spațiu inert, lipsit de viață – ideal pentru adăpostirea demonicului. Pe de altă parte, peștera se instituie ca simbol al unei alte lumi – o lume a adâncului (trimițând, în acest sens, la Hades, tărâmul morții în mitologia greacă), un spațiu subpământean, aflat în stăpânirea forțelor malefice. “Peștera este locul închiderii, al claustrării, germinației, morții și învierii […]. Se opune lumii văzute și luminii, reprezentând întunericul, haosul, intrarea în infern”3. Peșterile din basme sunt populate de ființe htoniene și de monștri (nimfe, satiri, ciclopi etc). Tot peșterile sunt și locuri ale regenerării fizice și spirituale. “La intrarea omului în cavernă, rațiunea cedează în favoarea auzului și a pipăitului, a simțurilor primare, a instinctului și a intuiției; de aceea peștera e simbolul unei existențe deformate sau a inconștientului”4. Scorburile în care se refugiază sunt specificate clar ca fiind de nuc sau de alun, iar acest fapt nu este întâmplător. Amândoi acești arbori sunt legați de zeii cerului. Alunul este considerat un arbore sacru, având proprietăți miraculoase.”Este legat de lumea de dincolo și de unele proprietăți ale cerului și de demonii htonieni”5, fiind așadar și el ambivalent ca simbolistică. Devine malefic, datorită cumetriei cu șarpele – “șarpele , principalul rival al zeului tunetului și fulgerelor din mitologia indo-europeană se ascunde în aluniș”.6 Această prietenie poate deveni însă și o armă de ucidere a șarpelui, pentru că “șarpele mai mult sub alun șade. Alunul e cumătru cu șarpele, pe șarpe să-l atingi ușor cu o nuielușă de alun și el îndată moare”.7 Cultul acestui arbore este de mare vechime, întrebuințările și simbolismul său alunecând în sfera magiei populare. De cealaltă parte, nucul este un arbore demonic în folclorul și credințele mai vechi ale multor popoare.”După Talmud, fiecare cracă de nuc are trei frunze și în fiecare frunză se ascunde un demon”.8 În credințele românești simbolismul thanatic se împletește cu cel al vieții și fertilității. Cel care va planta un nuc în curte “va muri în momentul în care grosimea tulpinii sale atinge pe cea a grumazului omului”.9 Dar fructul nucului – nuca- este cunoscut ca simbol al fertilității. Mai mult, partea malefică este dată de analogia tulpinii sale cu corpul și culoarea șarpelui, astfel ”ramurile cenușii ale nucului, cu picături albe, au sugerat credința ca ar fi, ca și alunul, al necuratului, al șarpelui, cu care se aseamănă “10. El atrage și alte ființe malefice, ce de exemplu ielele.”Umbra lui deasă și răcoroasă, amăgitoare și periculoasă pentru cei osteniți, trebuie evitată […] deoarece se spune că sub nuc vin ielele și iau puterile celor care dorm sub el […]”11
Acestea ar fi, în linii mari, câteva dintre punctele de referință ale acestei făpturi malefice și fascinante – Zburătorul – în mitologia română. Acest personaj nu este însă cunoscut doar la noi, ci și la alte popoare europene. “germanii îl numesc <<Feuriger Drache>>, francezii cred despre el ca și la noi, bulgarii – <<Zmeii>>.”12 Este cunoscut și de slavii din sud, “în Polesia (Rutenia Neagră), spiritul iubitor (dux-ljubovnik) este adesea un mort care ia înfățișarea unui vampir sau a unui șarpe zburător.”13 Tot Claude Lecouteaux notează că “în Polonia ,o arătare numită latawiec seduce femeile cu privirea sa pătrunzătoare ;foarte repede ele se îmbolnăvesc și mor”.14
NOTE:
F:
1. Valer Butură – Enciclopedie de etnobotanică românească. Credințe și obiceiuri despre plante,
vol. 2, Paris, 1988, pag. 22.
2. idem.
3. Ivan Evseev – Dicționar de magie, demonologie și mitologie românească,
Ed. Amacord, Timișoara, 1998, pag. 365.
4. Idem.
5. idem, pag. 24.
6. idem.
7. Elena Niculiță-Voronca – Datinile și credințele poporului roman, adunate și așezate în ordine
mitologică, vol.2, Ed. Polirom, 1998, pag. 839.
8. Ivan Evseev – op. cit., pag 310.
9. Artur Gorovei – Credințe și supersiții , pag.171 apud Ivan Evseev – op. cit., pag.310.
10. Tudor Pamfile-Sărbătorile de vară la români, București, 1910, pag.206-207.
11. idem.
12. Tudor Pamfile – Mitologie românească, Ed.”Grai și suflet – Cultura națională”, București,
2000, pag. 182.
13. Claude Lecouteaux – Vampiri și vampirism. Autopsia unui mit, Ed. Saeculum, București,
2002, pag.40.
14. idem, pag.41.
CAP 2:
ZBURĂTORUL ÎN LITERATURA CULTĂ
Misterul și senzualitatea Zburătorului, ca personaj fantastic, precum și scenariul erotic al mitului generat de acesta, a tentat pana multor creatori literari, motivul Zburătorului fiind prelucrat in diverse opere literare. Deosebit de bogat apare acesta in creația eminesciană , începând cu poemul Luceafărul, tiparul demonic figurat de mitul Zburătorului (plete negre, ochi arzãtori, paloarea chipului) apărând cu o frecvență ostentativă.
Alți autori români care valorifică mitul sunt I. Heliade-Rădulescu, Cezar Bolliac , iar în perioada interbelică, Eliade include printre temele sale mitice și pe aceasta.
Ne vom opri pentru analiza unei opere literare inspirate din acest mit popular asupra uneia mai puțin cunoscute, romanul Vântoasele a lui Paul Lahovary. Apărut în 1953, în colecția Lectoratului Român de la Lisabona, romanul lui Paul Lahovary este construit în jurul motivului Zburătorului, într-o proză cu irizări fantastice, amintind de Mircea Eliade sau Vasile Voiculescu.
Paul Lahovary s-a născut într-o ilustră familie românească, fiind rudă cu principesa Martha Bibescu. Și-a făcut studiile liceale și juridice în Franța si România. Avocat, atașat de presă, scriitor, își are reședința la Stockholm din 1943. Este membru al Federației Suedeze a Scriitorilor. A publicat poezii, lucrări de istorie, eseuri, nuvele, însemnări de călătorie, traduceri.
Înainte de a creiona particularitățile mitice ale prozei sale, vom încerca o definire a fantasticului, deoarece acesta reprezintă specificul literar al lucrării.
Vorbind “despre gândirea fantastică”1, Sergiu Pavel Dan îi descoperă sursele în sentimentul de teamă ce trădează vulnerabilitatea ființei, dar și nevoia perpetuă a omului de vise. Pentru Roger Caillois, fantasticul este o agresiune care sfărâmă stabilitatea lumii guvernate în aparență de legi riguroase, imuabile, este “o ruptură a ordinii recunoscute, o irupție a inadmisibilului în sânul inalterabilei legalități cotidiene”.2 Stând sub semnul lui Proteu, al varietății și aspectelor multiple, fantasticul “pe cât de greu e de definit, pe atât de ușor e însă de recunoscut […], fiind simplu să arătăm cum este literatura fantastică, dar nu ne prea vine la îndemână să spunem ce este ea.”3 Rezultatul fiind multiple definiții date de către diverși cercetători. Fantasticul se găsește în imediata vecinătate a realului, deoarece manifestarea lui presupune “existența unui univers perfect determinat, de unde se credea că misterul fusese izgonit pentru totdeauna”, “vădește o amenințare, o ruptură, o rupere insolită, aproape insuportabilă, în lumea reală”4 Tzvetan Todorov este un alt cercetător al fantasticului. În lucrarea sa Introducere în literatura fantastică, acesta face o subtilă analiză a funcționării fantasticului: ”Într-o lume care este evident a noastră, cea pe care o cunoaștem, fără diavoli și silfide și fără vampiri, are loc un eveniment care nu poate fi explicat prin legile acestei lumi familiare. Cel care percepe evenimentul trebuie să opteze pentru una dintre cele două soluții posibile: ori este vorba de o înșelăciune a simțurilor, de un produs al imaginației și atunci legile lumii rămân ceea ce sunt, ori evenimentul s-a petrecut într-adevăr, face parte din realitate, dar atunci realitatea este condusă de legi care ne sunt necunoscute.”5 Fantasticul ocupă deci intervalul acestei incertitudini, el durează doar atât cât ține ezitarea: de îndată ce optăm pentru un răspuns sau celălalt, părăsim sfera lui, pătrunzând într-un gen învecinat, fie straniul, fie miraculosul. Observația lui Tzvetan Todorov duce la o observație asupra personajelor prozei fantastice: acestea sunt segregate în personaje care văd semnele imersiunii fantasticului în real și reușesc să afle sensul și celelalte, care le ignoră.
Marcel Brion, unul dintre cercetătorii problemei fantasticului, insistă asupra
caracterului proteic al “formelor în care neliniștea seculară a omului hăituit de spaimă și de frică, a proiectat imaginile anxietății sale, încercând poate să se elibereze astfel de ele, și, chiar în anumite cazuri, să le exorcizeze.”6 Definiția lui Todorov este restrictivă, ezitarea fiind singura care dă viață fantasticului. Există, pe de altă parte, trei condiții necesare afirmării acestuia. Este vorba mai întâi de “acceptarea de către cititor a convenției propuse de către prozator, în sensul considerării personajelor drept o lume a ființelor vii, astfel încât el să ezite între o explicație naturală și una supranaturală a evenimentelor evocate”7. A doua condiție prevede identificarea cititorului cu personajul -martor, cu cel care trăiește ezitarea, iar a treia “ pretinde lectorului adoptarea unei atitudini specifice față de text”8, adică refuzul interpretării alegorice, dar și poetice. Ion Biberi consideră că literatura fantastică “se diferențiază prin atmosferă și tonalitate de celelalte creații artistice, reprezentând un domeniu aparte.”9 Mircea Eliade definește literatura fantastică pornind de la ideea că dezvoltarea științelor a dus treptat la desacralizarea aproape totală a lumii, ceea ce explică dificultatea decodificării sacrului în banalitatea înconjurătoare. “În nuvelele mele încerc întotdeauna să camuflez fantastical în cotidian […], anistoricul este camuflat in istoric, extraordinarul în obișnuit.”10 Potrivit acestei concepții, realitatea este banală doar în aparență, cotidianul ascunzând altceva, un sens mai profund. “<<Misterul măștii>> este la baza unei intregi metafizici, căci el este chiar misterul condiției umane”11 O altă perspectivă asupra literaturii fantastice este dată în literatura română de Vasile Voiculescu ( Lostrița, Pescarul Amin etc), nuvele ce au ca personaje centrale ființe fabuloase, mitologice, prezentate însă din aceeași manieră eliadescă a camuflării în real. Personajele stau sub semnul ambivalenței: într-o lumină apar ca ființe mitologice, fantastice, iar privite dintr-un alt unghi al acțiunii, își găsesc justificare în real.
Romanul lui Paul Lahovary – Vântoasele – își găsește seva în această categorie a fantasticului: de la început și până la sfarșit, scriitura abundă în personaje și situații ce-și au originea în mitologia românească. Sursa mitologică se deduce și din titlul romanului: Vântoasele; numele romanului trimite la un topos real din roman, moșia Vântoasele. Intrarea în peisajul mitic se face încă din titlu – genul narațiunii este anticipat de la primul contact vizual cu cartea – deoarece Vântoasele este și un alt nume pentru iele – “duhuri ale cerului care au înfățișarea unor fete tinere – 3,5,7,9 sau 12 la număr, de o frumusețe uimitoare. După unii, au aripi, sunt îmbrăcate de sus pană jos în alb, au zale pe piept și clopoței la picioare. Umblă despletite și capul le e împodobit cu flori.”12 O întâmplare ce are ca personaje și aceste zâne eoliene, este relatată chiar în primele pagini, cartea deschizându-se astfel cu o atmosfera de basm.
Un alt indiciu mitic este dat de împărțirea materialului narativ in cinci “tărâmuri” – capitolele romanului. <<Tărâmul>> este un termen ce definește, așa cum am mai amintit, spațiul mitic românesc în ipostaza sa duală: Tărâmul acesta si Tărâmul celălalt.
Am dorit pentru început o scurtă creionare a atmosferei romanului, atmosferă ce favorizează derularea poveștii cu iz fabulos. Astfel, într-o primă etapă, ne vom axa pe motivul Zburătorului și valențele sale în roman, pentru ca, într-o etapă secundă, să revenim asupra celorlalte detalii de mitologie și cultură populară românească, prezente din abundență în desfășurarea cărții.
Încă dintru început, din primele rânduri, personajul feminin – fata bântuită de Zburător – este descrisă prin atribute și situații mitice. Este o Cosânzeană a acelor ținuturi – moșia Vântoasele – a cărei viață se împletește cu cea a elementelor naturii: “fetei îi plăcea să s-afunde, Cosânzeană uimită, în pădure, printre urieși, prietenii ei, știind că la primejdie mii de brațe s-ar fi întins ocrotitoare.”13 Trăiește în ritmul dictat de natură, fiind plină de voioșie și viață primăvara, suferind de moarte când natura – parte din sufletul ei, se stingea în toamnă. “Când verile se iroseau, când podoaba mărunților copaci se scutura, își dorea, searbădă, istovită, să se destrame, ca frunza, în lutul moșiei.”14
Era domnița acelui ținut fabulos, o Diana autohtonă, cutreierându-l călare, în lung și-n lat, asemenea zeiței grecești, stăpâna unui ținut ce-o recunoaște și i se supune și al cărui limbaj îi este cunoscut: “Când erau seri calde, fata gonea până la râu, își priponea calul și gonea goală, în apa tăcută, vicleană, care – spun oamenii – cere pe fiece zi câte un cap. Se înturna la copac după răsăritul lunii, teafără, și îi zvâcnea inima și se alipea cu păgânească evlavie de acel pământ negru și tămâios ce-i dăruia o atât de minunată veste și de care se simțea prinsă îndărătnic, ca bălăriile.” 15
Numele – Ileana Calomfir – îi confirmă apartenența la casta personajelor fabuloase și o instituie ca avatar al acelei domnițe din basmele românești – Ileana Cosânzeana.
Toată această atmosferă de legendă, precum și acest ținut miraculos, stau sub oblăduirea unui alt personaj deosebit al romanului – Catița Odulean – doica Ilenei și a mamei ei, “stăpâna înțeleaptă a acestui ținut”16, vrăciță, păstrătoare a unor vechi credințe și practici:”…mama Catița prefăcuse satul din coastă într-un tărâm fermecat, plutind afară din timp și întindere. Acolo aflai balauri ce scobor pe curcubeie, sorb apele din iazuri și le schimbă în nouri. Acolo, vitele cuvântau în noaptea Sfântului Andrei, iar salcia era sfântă, căci la umbra ei s-a fost oprit Maica Preacurată ca să-și alăpteze pruncul, amarnic ostenită, frângându-și mâinile mici, prigonită de păgânii care vreau să ucidă pe Isus; și salcia tot își mlădia ramurile, repovestind parcă cum și-a legănat odorul gingașa Fecioară.”17 Era o “urzitoare de lege”18, o lege arhaică a vrăjilor, “ca ea nimeni nu știa în Vântoasele să facă pe dragoste și ursită”19, a viselor tălmăcite, a cititului în stele și-n inimă. Cu această descriere a Catiței și a acțiunilor ei, intrăm deja în atmosfera poveștilor Zburătorului, căci Catița știa de asemenea “ce-i de rău sau de bine, locurile pe unde crește și vremea când se culege iarba-ciutei, carul-zânelor, avrămeasa, tătineasa, năvalnicul, mama-pădurii, sânge-de-nouă-frați.”20 Recunoaștem aici câteva din leacurile magice folosite în descântecul contra lipiturii.
Pe acest fond, Zburătorul apare ca un rău, ca un blestem, rezultat al confruntării dintre rău și bine, mama Catița avea și dușmani – “cea mai înverșunată era o soră vitregă a ei, Băla, țesătoare nu prea iscusită, dar cărturăreasă cu faimă în Ciritei duta Necuratului cu scris de sânge, și făcutul ei nimeni pe lume nu-l poate desface.”21 Nefiind poftită la botezul Ilenei, aceasta îi “urează” printr-un sol, “să fie căznită de un Zburător , până în ziua în care unui milog are să i se facă milă de dânsa.”22 În acest spațiu al magicului, urarea primește statut de cumplit blestem, sub semnul căruia se va desfășura viața Ilenei. Puterea malefică a acestuia este atât de mare, încât nici chiar Catița nu-l putea îndepărta: ”numa de Zburător nu te pot păzi. E obrocire veche și fără de dăslegare[…] Ce stă scris în Cartea Sorții din Cer, nici chiar Dumnezeu cel milostiv nu poate dezlega[…].”23 Zburătorul este clasificat astfel într-o categorie aparte, e o făptură ce a apărut odată cu firea (umana), mult mai vechi decat practicile magice, ce nu-și au astfel efectul asupra lui. Singurele acțiuni pe care vrăcița le poate întreprinde asupra lui, să-l țina departe de fată prin puterea ierburilor magice – “atunci a scos de sub pieptar un săculeț în care se aflau nouă soiuri de buruieni. I l-a pus fetei la gât și i-a spus: –Să-l porți mereu, o să te ferească de ceasul rău”24 – și printr-un descântec. Este un descântec de invocare a ursitului, odată acesta apărut în viața fetei și măritându-se cu el, va fi scăpat de sub amenințarea Zburătorului. E un “descântec de dragoste, de zis la ceasul la care, în apele amurgului, mijea geana Craiului Nou”:
Crai Nou,
Mire tânăr!
Bun cal ai
Și frâu n-ai
Ia brâuțul meu,
Frâu la calul tău,
Să mergi dup-ursitul meu!
Nu-i da stare
Și-alinare!
Inima să-i ardă,
Gândul să-i ardă!
La mine să-l aduci,
Iute ca gândul,
Tare ca vântul!”25
Descântecul nu-și face efectul, poate și pentru că mirele ce i se arată pentru prima dată – Andrei Seran, tânăr medic din Lovinești – nu este cel pe care oglinda divinatorie îl zămislise Ilenei, străjuită de patru făclii, într-o noapte de Sfântul Vasile: “Era un cavaler cu pulpare de argint, cu haina stropită cu flori de crin și la coif purta peniș de pasăre măiastră. Era înalt și frumos la chip.”26
Numeroase detalii ne dau certitudinea că dorul tinerei în pragul bacalaureatului, acela de a iubi și de a fi iubită, ispitește făptura malefică a Zburătorului, care-i întrupează dorința. Starea fetei după arătarea cavalerului în oglindă este una de continuă așteptare: “După aceea, aștepta mereu să-l vadă venind în faptul dimineții dinspre luncă, în goana șoimanului auriu, cu mantia fluturănd înaripat.”27
Asemeni mitului popular, Zburătorul i se arată Ilenei și în vis – această altă realitate a ființei, unde dorurile ascunse prind făptură și ne bântuie. Visul cu Zburător are o putere atât de mare asupra Ilenei, încât știa “doar atât: că trebuia să-l aștepte și că are să-i fie mireasă.”28
Un alt personaj ce descinde din credințele populare este Gaiu, ce apare în viața Ilenei odată cu nașterea sa, pentru a-i influența destinul. ” Umbra râde și hohotul se răs frânge sub încăperea boltită. Flacăra unui chibrit licărește și mama Catița vede atunci o față guravă cu ochi de cocleală, străbătători cărora sprâncenele ridicate înspre tâmple le dau o înfățișare vicleană.”29 Astfel, viața noii făpturi se află sub impactul a trei forțe magice, trei actanți ai unui rit popular stăpânindu-le: vrăjitoarea Băla, vrăcița Catița Odulean și magicianul Gaiu.
Gaiu se va defini pe parcursul romanului și ca simbol al rațiunii ucigătoare a datinilor și eresurilor populare primind atribute malefico-satanice din perspectiva Catiței. Gaiu – însuși numele sub care apare în roman, ne duce cu gândul la pasărea malefică din mitologia populară românească- “gaia”.
Dezlănțuirea de forțe antagoniste va lua forma opoziției: credință – rațiune, arhaic-modern, practici – știință, vrăjitoare – magician. Jean Palou face o distincție calitativă clară între aceste două făpturi, impunând magicianul ca “inițiat în marile mistere […] Magicianul este un maestru, vrăjitorul este un ucenic care dezlănțuie adesea – după cum se știe – forțe pe care nu le cunoaște decât în parte și pe care nu le mai poate apoi stăpâni.”30 Mai mult, “începând cu Evul Mediu, magicianul devine un citadin, în vreme ce vrăjitorul este un personaj rural.”31 Având la bază rațiunea, arta magicianului este “știința”; la fel și Gaiu își exercită puterea de seducție și influențare a destinului fetei prin “mrejele învățăturilor lui cărturărești.”32 Jucând șah cu tatăl fetei, “îi dădea Ilenei meditații la aritmetică, se angaja în polemici religioase cu părintele satului și în discuții aprinse despre Evul Mediu cu Vasile Calomfir”33 – prinzându-i pe toți în plasa cunoștințelor sale și în arta de-a uza de ele. Devine astfel un adversar de temut al vrăciței, care niciodată nu plecase din sat, dar mai ales “ura slova tipărită, căreia nu-i pricepea rostul: ea citea în cartea ursită din pâlpâiri de luceferi, freamăt de pădure, ropot de șipote”34
Personajul feminin, aflat în pragul tinereții – bacalaureatul – se află împărtită între aceste două tentații, întruchipate de către cele două personaje importante din viața ei: sufletul și rațiunea, Catița și Gaiu. “Ileana, hărțuită mereu între cele două ființe care-i stăpâneau – una mintea, cealaltă inima […].”35
Tot tinerețea, dar și promisiunea iubirii prin descântece și practici de ghicire a ursitului, este de vină pentru predispoziția spre iubirea zburătorească a Ilenei.
Prima apariție a Zburătorului, în forma sa fizică, și nu doar ca posibilitate și predispoziție, are loc într-o zi de iunie, când, în gândurile Ilenei “pâlpâia neliniștea unei iubiri fără țel”36. Acesta este “Dan Traur – Zburătorul minune”37. Momentul de criză ce va aduce Zburătorul ca personaj fizic în trama povestirii, este căsătoria Ilenei. După bacalaureat, se hotărî nunta ei cu Andrei Seran, medicul. Sentimentul ce domină tânăra în perioada premergătoare nunții, este nesigurața, neliniștea, nehotărârea, lăsând superstițiile să-i ofere o certitudine. “Se hotărî să se ducă la Fântâna lui Trofin, care întruchipa pentru ea întreagă acea lume de eresuri naive și înfricoșătoare. Era o prinsoare cu cugetul ei: dacă nu i se întâmplă ceva rău, va însemna că toate n-au fost decât nagode ale copilăriei, că a sunat ceasul să pășească în lumea cea adevarată, despre care cu toții vorbeau. Dacă se arată, dimpotrivă, semne de piază rea, va trebui să rămână alături de mama Catița, la Vântoasele, trăind până la mormânt în credințe primitive.“38
Credințele puternic înrădăcinate în inconștientul fetei își cer confirmarea și astfel, la fântână, se întâmplă lucruri miraculoase: aplecându-se spre oglinda izvorului și bând din această apă, este transpusă într-un timp arhaic, iar “o țigancă flenduroasă cu desagă și toiag “39 își face apariția. În sperietura pe care i-o provoacă această apariție, Ileana strânge la piept băieruța cu farmece a Catiței – alt element magic de apărare contra răului. Dându-i în bobi, baba îi ghicește zodie întunecată și ne oferă o altă descriere a Zburătorului, de data aceasta în tipar mitologic; un personaj unic, ce transcede timpul și regnul uman: “ie frumos și de neam și nu e de o sama cu ăialalti oameni […] nu-i de-o sama cu nimeni […] e de pe altă lume”40. Mai mult, însă, descrierea babei numește Zburătorul ca o stare sufletească – patima, confirmând sursa psihică a mitului : “tu-l porți toată viața în suflet și de la iăl ți se trage tot norocul și tot focul.”41 Verdictul final “cununiile-ți sunt legate!” pe care-l dă prezicătoarea vine să confirme blestemul.
Într-o formă foarte sugestivă la nivelul simbolului, ne propune Paul Lahovary instituirea bolii provocate de Zburător. Ileana zărește în iarbă un inel de aur, de cununie, starea de neliniște fizică și psihică ce va urma stând sub semnul cununiei cu Zburătorul – legatură sacră, confirmată de inel și ireversibilă.
Logodna Ilenei cu Andrei se desfășoară pe fundalul serii, timp emblematic pentru apariția Zburătorului, fapt ce se și întâmplă, căci logodna nu se săvârșește, fiind întreruptă de o apariție inoportună, dar esențială și de mare vâlvă: Dan Traur. Apariția este prevestită în roman de un gest al Ilenei în timpul pregătirii pentru logodnă: ea își aruncă băieruța cu farmece – protecția sigură împotriva Zburătorului. Interpretarea gestului ne este oferită de însuși autorul “gestul are simbol de mit: parcă s-ar lepăda de credința primită”42. Ieșită de sub protecția sacră a obiectului magic, “florile de mandragoră”, pe care le poartă în păr, deși eficiente împotriva lipiturii, nu-i sunt suficiente. În acest moment al logodnei, Ileana apare ca însăși Ileana Cosânzeana – “încântătoare în rochia ei verde ca primăvara”43, “cu colanul ei de păr arămiu încununându-i fața clară”44 – o zână măiastră a acestor ținuturi. Odată cu apariția lui Dan Traur – aviator renumit al vremii – dorul Ilenei prinde formă, iar prevestirile despre Zburător se împlinesc: “<<e ca șoimul. La tine o să vină. Ai cunoștință cu el și dragoste mare.>>, în sfârșit sunt față în față […] chezășie că nu visează, că nu și-a pierdut mințile.”45
Într-o lume aflată într-o plină dezvoltare a tehnicii, când aviația era un domeniu atât de nou și de misterios, Zburătorul modern nu se putea întrupa decât într-un aviator.
Stările ființei aflate sub povara patimei sunt surprinse și descrise admirabil de către autor. La fel și modul de invazie al acestuia – pe tărâmul visului, își înfiripă absența din viața cotidiană, căci asemeni Zburătorului mitic, ce dispare odată cu zorile, și Dan Traur, Zburătorul Ilenei, dispare după noaptea logodnei. “Se îngrozea cât de viu e Dan în cugetul ei. Patima, alungată ziua, răbufnea în somn. Chipul lui, încețat în amintire, pe care-l zărise numai la pâlpâirea făcliilor și stelelor, i se arată în vis limpede ca și cum și-ar fi petrecut viața privindu-l.”46 Fascinația își găsește și aici locul, în mod paroxistic absența ființei misterioase lăsând un gol adânc în viața fetei: “searbăd i se părea totul după acele nopți”47. Boala dragostei își face simțită prezența și la nivel fizic: “parcă toată vlaga i se irosise și nu mai era în stare să miște un deget”48. Scriindu-i o scrisoare lui Dan, Ileana mărturisește propriile trăiri, patima pricinuită de Zburător: prezența – absentă, vraja, visul, zborul, departele, strigoiul, zeul – stăpân, sunt câțiva dintre itemii ce definesc relația lor. “Parcă n-aș vorbi cu tine, ci cu mine însămi, parcă n-aș fi trează, ci numai aș visa, parcă totul a fost o vedenie. Vraja m-a cuprins în seara aceea binecuvântată, și de atunci nu mai sunt în stare să mă gândesc la mine, decât gândindu-mă la tine. Te-am chemat și trează și în vis. Dimineața mă trezesc cu tine în gând. Seara adorm cu tine în inimă. Vii ca-n amurgul acela, plutești asupra luncii, ca și cum ai vrea să cobori și te-ai răzgândi, apoi te mistuiești în stele. […] Nimic nu mă mai leagă de viață. Aș vrea uneori să te gonesc din gândurile mele, dar nu pot. Mă urmărești ca un strigoi. Iartă-mi gândurile răvășite. În capul meu nu mai găsesc nimic bun.”49
Imposibilitatea acestei relații este văzută rațional de Catița, “I se rupea inima de Ileana, fiindcă stia că Zburătorul nici n-avea să-i scrie, nici n-avea să vină, ci numai o va chinui fără răgaz.”50
Chinuită de dor, fata pleacă în căutarea Zburătorului, asemeni fetei din basm, plecată în căutarea iubitului vrăjit, lăsând ăn urmă tărâmul magic, cu toate ale lui miraculoase, deoarece acesta se definea pentru ea doar ca “neliniște, îndoială, așteptare”, un spațiu unde o va chinui mereu năluca Zburătorului. Plecarea Ilenei din ținutul copilăriei coincide cu ieșirea de sub influența Catiței și înstăpânirea destinului ei de către Gaiu, căci el este cel care o convinge să plece la oraș și să vândă moșia. Permanenta căutare și negăsire a lui Dan (plecat în alte țări), o aduc în pragul sinuciderii, îi ofilesc ființa, încât nu rămase din făptura minunată decât “o mireasă dintr-o parodie de bâlci”.
Dan Traur – “născut în zodia Zburătorilor, în acea epocă de aur a aviației”51, – impune o imagine modernă a Zburătorului. Om de geniu, amintește de tiparele masculine eminesciene, detașându-se de această lume prozaică prin aspirațiile înalte. El încearcă să construiască primul avion care să facă legătura între Europa și America prin stratosferă. Este un erou dintr-o altă lume, așa cum îl prezise țiganca, căci este mânat de idealuri înalte, iubirea comună, umană, fiindu-i aproape necunoscută, stând sub semul ludicului. “Nimeni ca el nu știa să le ademenească, să le încânte, să le încătușeze, ca apoi, desfăcându-se din brațe molcuțe, străin și neîngenuncheat cum venise, să piară ca o nălucă pe căile fără soroc ale văzduhului. Monstru de nestatornicie, așa de fugare îi erau îndrăgostirile, încât nici n-avea cum fi necredincios.”52 Spațiile lui de ființare sunt văzduhul și marea, spații antagoniste, ce se oglindesc unul în celălalt, creând neantul, acesta fiind în final și destinul aviatorului, prin eșuarea misterioasă a proiectului său. În văzduh, ia forma Zburătorului de oțel și foc, iar în apă, se convertește într-o formă acvatică, seducătoare, amintind de știmele lui Vasile Voiculescu – făpturi mitice, ce ademenesc pescarii cu frumusețea lor, pentru a-i îneca.
Interesantă este la Paul Lahovary viziunea finală a salvării fetei de Zburător. Dan moare, iar Ileana este liberă pentru a-și împlini destinul alături de Andrei, primul sortit. Se împlinește astfel blestemul – singura posibilitate de salvare fiind printr-o moarte, dar nu moartea umanului, așa cum ne-ar fi îndrumat să credem unele credințe populare, ci prin dispariția, alungarea Zburătorului. În urma poveștii nefericite și neîmplinite dintre Ileana și Dan – Zburătorul, rămâne ca amintire a unei aprige patimi, buchetul de trandafiri roșii, aruncat de aceasta în valurile mării. Odată blestemul împlinit și depășit, zâna primăvăratică își regăsește drumul spre spațiul ocrotit de sacralitate al moșiei Vântoasele, pentru a-și împlini destinul alături de un ursit din lumea sa. Mama Catița reapare, nemuritoare mărturie și succesiune a unor întâmplări și lucruri minunate – credințele și practicile arhaice.
Din primele rânduri și până la sfârșit, romanul respiră un aer special, fiind presărat într-o mare măsură, cu descrierea diferitelor practici populare. Descrierea din primul capitol ne oferă imaginea unui topos magic, o insulă sacră, ieșită din timpul profan, guvernată de alte legi. Vremea se petrece aici în deplină armonie cu legile naturii. “Precum râul din fundul luncii, curgea la Vântoasele vremea”53, înscriindu-se în eternitate printr-o continuă trecere și revenire la viață. Dualitatea benefic-malefic apare și la nivelul spațiului, aici existând locuri bune și locuri rele. Unul dintre aceste locuri rele este Tăpșanul licuricilor, referința la legenda apariției licuricilor fiind ușor observabilă. Maleficul locului este dublat și de faptul că acesta este și un spațiu al Ielelor, este un loc bântuit. Aflăm chiar și o legendă etimologică a izvorului care aparține acestui loc: izvorul lui Trofin. Este numit așa “de când cu isprava unui flăcău care se grozăvise că se duce la miez de noapte acolo. Și punându-și pelin la brâu, s-a dus. Dar somnul l-a ademenit, Vântoasele l-au prins în vârtejul lor și i-au luat graiul.”54 În acest loc, miturile și credințele viețuiesc aievea.
Cu mare bogăție de detalii, este descris într-o altă parte a cărții un ritual de aducere a ploii. Cauzele secetei sunt împărțite în funcție de natura locuitorilor: Catița, loială unor credințe străvechi, credea că Băla, rivala ei malefică, este vinovată de acest fenomen, credincioșii creștini (popa) credeau că seceta este o pedeapsă a lui Dumnezeu pentru cei necredincioși. Se stabilește astfel o altă opoziție, păgân – creștin. Odată cu apariția creștinismului, vechile credințe devin erezii și intră sub autonomia păgânescului. Spațiul acesta este, însă, unul al concilierii, al echilibrului, simbolizând, poate, în miniatură, spațiul spiritualității românești, în care credința este dominată de sincretismul păgân – creștin.
Pentru readucerea ploii și a fertilității, sătenii apelează la tot felul de practici. Dacă rugăciunile părintelui nu au efect, se reîntorc atunci către natura lor străveche, magică, sperând să găsească soluții mai viabile. “Un șarpe țintuit pe un țărus, zvârcolindu-se încet […] părea întruchiparea vie a pământului, ars de cumplită sete.”55 Aceasta era una dintre practicile de oprire a acelui vânt fierbinte, “ce de luni de zile ținea nourii la marginea zării, nelăsându-i să se apropie.”56 Avem de-a face cu o acțiune magică prin analogie, șarpele, în ipostaza sa duală, ca simbol al pământului, dar înrudit cu duhurile aerului. Imobilizarea lui ar duce la o acțiune sinonimă și asupra vânturilor uscate. Neavând succes, se trece la practici mai complicate. Pentru a promova importanța mentalității pe care o reprezintă, în opoziție cu cea a lui Gaiu, în bătălia lor surdă pentru întâietatea în inima Ilenei, Catița se hotărăște să dezlege ploile. Etapele ritualului sunt următoarele: în prima etapă, ” ținu șapte zile post negru, afumând de câte trei ori pe zi odaia sa cu un amestec de rășină, sare și pucioasă. Nu vorbea cu nimeni, iar sub seară își blestema dușmanii, sărutând pământul.”57 De remarcat este prezența numerelor magice, șapte și trei, de mare importanță în alungarea demonilor. Postul și tăcerea, simboluri ale curățeniei rituale. Fumigațiile – o altă practică de alungare a demonilor, dar și de primenire personală.
A doua etapă constă în traversarea satului, colindarea pe la toate fântânile și puțurile de către alaiul de flăcăi și fete, în frunte cu Catița și paracliserul. Păgânesc și creștinesc, își unesc forțele pentru alungarea răului. “Vinerea sub seară, flăcăii din sat, în frunte cu moș Cilică, paracliserul, se duseră de-o luară pe mama Catița de la curte și alaiul se îndreptă spre biserică.”58 Timpul de desfășurare al ritualului este noaptea, timp ce favorizează apariția demonilor, dar și posibilitatea alungării lor. Pe de altă parte, ritul de alungare a secetei devine un rit de fertilitate, acționând, iarăși, prin analogie. Această observație este sprijinită de faptul că ritualul are loc vinerea – ziua Venerei, “venerată de romani ca zeiță a iubirii și identificată cu Afrodita.”59
Primul act al alaiului este de a face un zgomot puternic – practică rituală de alungare a demonilor: “unii aveau la ei tălăngi, zurgălăi, alții duceau hârdaie și vedre. Nimeni nu vorbea. Când deasupra dealului se arătă luna, Catița prinse a lovi toaca lin. O talangă gemu. Un clopoțel, doi, trei, sunară. Apoi prinseră a se scutura și zurgălăii și se făcu un clincăit, un zurgăit, un tălălău, de parcă iadul își zlobozise liotele sale în ograda bisericii.” 60
Următorul pas este de a lua ultimele picături de apă din puțurile secate, pentru a uda tot locul sub zgomotele puternice. Fetele care aveau iubiți între cei din alai li se alăturau, aducând recipiente cu apă. Sub lumina lunii, “împărăteasa apelor”, începe un joc erotic, de împroșcare cu apă, reminiscență a unui ritual de fertilitate. Dintre fete, exponentul cel mai însemnat al sexualității este Voica – “frumoasa căreia îi mergea vestea că era tare de carne, mereu aprinsă de dorință.”61 Întregul alai se transformă, treptat, într-un alai extatic asemeni celor din cultul dionisiac: moș Cilică, cântând la nai, devine însuși zeul Pan, în mijlocul bacantelor înnebunite. “Se încinse în marginea luncii o zănatică horă”, “înviaseră serbările priape, ce slăveau țapul simbolic”62. Atotștiutor, autorul ne oferă originea grecească a ritului de aducere a ploii în riturile de fertilitate și de proslăvire a naturii la vechii greci. Ritul își duce până la capăt demersul, restricțiile și interdicțiile cad sub puterea sa, ceea ce este condamnat și interzis în timpul profan, devine sacru în timpul ritualului. Acțiunea de dezlegare a ploii culminează cu dezlănțuirea sexuală: “într-un târziu, o pereche se desprinse din horă […] Adam și Eva în întâia lor îmbrățișare, erau Pătru și Voichița. Iar în urma lor mai plecase și alții”63. Și dacă “din secetă iasă belșug de rod omenesc”, prin analogie, același belsug ar trebui să iasă și din pământul însetat, actul sexual omenesc stimulând un act simbolic de fertilizare a pământului prin ploaie. Lucru care se și întâmplă, magia populară nedând greș, “fetele se treziră în ropotele ploii”64.
O alta practică ce apare în carte este datul in bobi. Aflată la izvorul lui Trofin, înaintea logodnei cu Andrei, Ileana o întâlnește pe țiganca ghicitoare, iar aceasta îi dă în bobi – practică de aflare a viitorului: ”alege douăzeci și patru de fire; face o grămăjoară pe mintean; prinde a-nvârti bobii, descântând:
<<Voi, douăzeci și patru de frați,
Bine stiți, bine să dați!
Dupe cum omu’ v-a sămănat
Și pământul v-a rodit
Și’n țară ați ieșit
Tot așa bine să știți
Să-mi dați de zodia…
Tot ce-i cade Ilenei,
Să-mi dați în poală.>>
Bate trei cruci și suflă de trei ori, menind bobii după cum e rostul lor, boscorodind niște vorbe neînțelese”65.
Un alt obicei detaliat de către autor, este cel al nașterii: nașterea Ilenei sub oblăduirea Catiței capătă valențe populare. Noul prunc este imediat îmbăiat, o baie rituală de purificare, având statut de botez, în sens păgân. Baia se face cu apă curată de la fântână, în care se pun diverse elemente cu valoare de simbol: “după ce o-ncropește, pune înăuntru busuioc, un pic de lapte dulce, miere și miez de pâine albă, trei bănuți de argint și o fărâmă de sare, untdelemn, agheasmă și un trandafir roș”66. Explicația acestor obiecte este dată tot de Catița, în urarea ursitorească: “fetița, cănd a crește mare, să fie rumenă ca trandafirul, de ceasul rău ferită, belșug să aibă-n casă, și prieteni adevărați; să fie curată ca argintul, bună ca pâinea, dulce ca mierea, să aibă pojghița albă ca laptele și s-o iubească lumea precum busuiocul”67. Urările se continuă în timpul îmbăierii, luând forma cântecului.
“Sănătoasă!
Norocoasă!
Și mintoasă!
Și frumoasă!
Drăgăstoasă!
Și-nvățată!
Și bogată!
Femeie de treabă!
Și luată-n seamă!”68
Catița devine, astfel, atributul ursitoarelor – femei mitice ce hotărau soarta noului născut.
Deși încearcă o abordare modernă asupra poveștii despre Zburător, prin situarea acțiunii într-un timp determinat și prin viziunea modernă asupra naturii personajelor, romanul Vântoasele reușește să păstreze coloratura mitică prin numeroasele fapte de cultură populară pe care autorul le redă admirabil, fapte relatate într-o limbă ușor arhaică – tehnică a autenticității.
Zburătorul, ca personaj al scriiturii de factură cultă, păstrează aceleași caracteristici esențiale și în credințele populare – este misterios, o făptură aparținând unei alte lumi ce suscită prin forța de seducție pe care o deține și pe care o propagă asupra victimelor sale, adevărate drame sufletești.
Deși malefic și terifiant, Zburătorul e o ființă seducătoare ce își menține importanța în relatările de mitologie populară, deoarece oferă, la nivel simbolic, o altă latură a iubirii – cea negativă. Dominată de ambivalențe, lumea noastră se scindează în pozitiv și negativ și la nivelul sentimentelor: dragostea e un amestec tulburător de afecțiune și ură ce ne prinde pe noi, oamenii, și întreaga Fire în vârtejul ei și ne menține întru ființare.
NOTE:
1. Sergiu Pavel Dan – Proza fantastică româneascâ, editura Minerva, București, 1975,
apud Ghe.Glodeanu – Fantasticul în proza lui Mircea Eliade, Ed. Gutinul SRL, Baia Mare, 1993, pag.9.
2. Roger Caillois, apud Ghe.Glodeanu – op. cit., pag.9.
3. G.Glodeanu – Fantasticul în proza lui Mircea Eliade, Ed. Gutinul SRL, Baia Mare,
1993, pag.7.
4. R. Caillois – De la Basm la povestirea stiințifico-fantastică, studiu introductiv la
Antologia nuvelei fantastice , Ed. Univers, Bucuresti, 1970, p.14, apud
Ghe. Glodeanu, Fantasticul in proza lui Mircea Eliade, Ed Gutinul SRL,
Baia mare, 1993, p.9.
5. Tzvetan Todorov – Introducere în literatura fantastică, Ed. Cartea Românească , 1973,
apud Ghe.Glodeanu – Fantasticul în proza lui Mircea Eliade, Ed.
Gutinul SRL, Baia Mare, 1993, pag. 11.
6. Marcel Brion – Arta fantastică, Ed. Meridiane, B., 1970, apud Ghe.Glodeanu – op. cit.,
pag. 8.
7. T. Todorov – Introducere în literatura fantastică, Ed. Univers, 1973, apud
Ghe.Glodeanu – op. cit., pag.11.
8. Gh. Glodeanu – Fantasticul în proza lui Mircea Eliade, Ed. Gutinul SRL, Baia Mare,
1993, pag. 12.
9. I. Biberi – Literatura fantastică, în vol. Eseuri, Ed. Minerva, București, 1971, apud
Ghe.Glodeanu – Fantasticul în proza lui Mircea Eliade, Ed. Gutinul SRL,
Baia Mare, 1993, pag.15.
10.M. Eliade – Încercarea labirintului, Ed. Dacia, Cj Napoca, 1990, apud Ghe.Glodeanu –
op.cit.,pag.29.
11. M. Eliade – Fragments d’un journal, II (1970-1979), Ed. Gallimard, Paris, 1981,
p.256, apud Ghe.Glodeanu – op. cit.,pag. 29.
12. Antoaneta Olteanu – Metamorfozele sacrului. Dicționar de mitologie populară, Ed.
Paideia, București, 1998, pag. 135.
13-29. Paul Lahovary – Vântoasele, Ed. Didactică și Pedagogică, București, 1998.
30-31. Jean Palou – Vrăjitoria, Ed. Corint, București, 2003, pag. 10.
32-58. Paul Lahovary – op. cit.
59.Anna Ferrari – Dicționar de mitologie greacă și romană, Ed. Polirom, Iași, 2003, pag.869.
60-68. Paul Lahovary – Vântoasele, Ed. Didactică și Pedagogică, București, 1998.
Anexa 1
“La Lupșa se spune că au fost odată două fete bogate, mărețe, care nu se prea uitau la feciorii din sat. Odată, au venit la joc doi feciori frumoși, și și-au petrecut cu ei. Noaptea, intr-o vreme, unul a strigat:
Pe schimbate, măi fârtate! Iar celălalt a strigat:
Pe furate, măi fârtate! Și atunci au luat fetele în brațe, că sosise vreme
întoarcerii și s-au dus cu ele. Le-au căutat părinții peste tot, dar nu le-au găsit, nu s-au mai întors acasă. Într-o vreme, niște păstori au văzut un colț de zadie, prins sub o lespede, într-o peșteră din Mărgaia, un masiv calcaros, cu perete abrupt spre Arieș, din apropierea comunei. Pe acolo, spuneau bătrânii, că ieșeau zmeii din lumea lor întunecata.”
Anexa 2.
“A fost odată o fată frumoasă. Pe fata aceasta a cuprins-o zburătorul, fata totdeauna de câte ori avea să meargă de acasă la biserică sau la joc, sau în alt loc, nu se ducea încotro s-a pornit, ci ea se ducea de-a dreptul la Zburător, care sta în marginea unei păduri și care, cum vedea pe drăguța sa venind, se da de trei ori peste cap și se prefăcea într-un fecior așa de tânăr, de frumos și de drăgălaș, ca orișice fată l-ar fi văzut, ar fi trebuit să se îndrăgească într-însul.
Mama fetei, dintru-nceput, nu știa nimica despre aceasta, însa mai pe urmă, văzând că fiica sa pe zi ce trece se tot uscă și se perdelește pe față, i-a fost prea bătător la ochi și a întrebat-o: ce-i lipsește?…De ce se usucă și se perdelește așa de tare?…
Dar fata, orișicât s-a necăjit, și a întrebat-o maică-sa, n-a voit nimica să-i spuie.
Și azi așa, mâni așa!…și tot degeaba!…
În urma-urmelor, văzând că fiica sa nu voiește nici într-un chip să-i descopere taina, și de slăbit, slăbește pe zi ce merge, văzând cu ochii, s-a dus maică-sa la o vrăjitoare, știind una de acelea care știu cum stă și toaca-n cer, și acesteia i-a spus toată istoria cu fiica sa.
Vrăjitoarea, cum a ascultat-o, îndată s-a priceput ce-i pricina de slăbește fata așa de tare, și deci, zise ea maicei fetei să se-ntoarcă fără de grijă acasă, ca ea va lecui-o singură pe fiica sa.
Mama fetei…ce era să mai facă?…Se întoarse acasă și așteptă cu nerăbdare ce are să se mai întâmple.
Vrăjitoarea, după ce s-a depărtat mama fetei de la dânsa, într-o zi, când i-a venit ei mai bine la socoteală, a chemat-o pe fata cuprinsă de Zburător la sine și i-a zis:
Draga mea! Mie mi s-alungă o vacă în fiecare lună și nu știu cum s-o lecuiesc, măcar că m-am zbuciumat zile-ntregi și am întrebuințat toate leacurile și mijloacele câte le-am cunoscut și câte mi s-au spus că sunt bune. Acuma nu mi-a mai rămas decât un singur mijloc!…
Și acela ar fi? – întrebă iute fata.
Mijlocul la care m-am gândit eu ar fi ca tu să întrebi pe drăguțul tău, și el poate că ar afla o buruiană cu care să-mi pot lecui vaca!…
Dar eu n-am nici un drăguț! – răspunse acuma fata, făcându-se roșie ca para focului și plecând ochii în jos.
Ia nu te mai fasoli! – urmă mai departe vrăjitoarea, – eu știu prea bine ca tu ai unul, căci, rogu-te, care e fata aceea, în vrâsta ta, ca să n-aibă vreun drăguț?…Nici una!…doar numai vreo bătută de soare!…Fă bine, deci, și întreabă pe drăguțul tău, căci eu îți voi fi pentru aceasta de vreun ajutor!…
Bine! – răspunse fata, după un moment de recugetare,- îl voi ruga să caute o buruiană, și dacă va fi să afle una, eu îndată oi aduce-o și ți-oi da-o!…
Și, cum rosti fata cuvintele acestea, se întoarse de la vrăjitoare și se duse drept la
drăguțul său, la Zburător, și cum ajunse la dânsul, fără să mai întindă altă vorbă, îl întrebă: cu ce s-ar putea lecui o vacă care se alungă în toată luna?
Zburătorul, neștiind nici măcar cu spatele ce i se urzește, n-a așteptat să-l mai roage încă o dată, ci a luat buruiana numită azi Zburătoare și, dând-o drăguței sale, i-a spus că dacă va scălda vaca pătimașă cu zeama acestei buruiene în mijlocul unei ape curgătoare, vaca n-are să se alunge mai mult.
Fata, asemene neștiind ce are să se întâmple, a luat Zburătoarea, a dus-o vrăjitoarei și, dându-i-o, i-a spus toate ce are să facă cu dânsa.
Vrăjitoarea, bucuria ei, cum a luat Zburătoarea, a mulțămit din toată inima fetei și, după ce s-a depărtat aceasta, a pus buruiana adusă într-o ulcică la foc, ca să fiarbă mocnit. Apoi, pe de altă parte, a chemat pe mama fetei și i-a zis:
Ie ulcica aceasta cu apă și când vei vedea că fiica ta merge iarăși la drăguțul
său, să te duci și tu cu dânsa până ce vei ajunge la apa peste care are ea totdeauna datina să treacă, iar când va fi pe la mijlocul apei, atunci să torni toată apa din ulcică pe capul ei, astfel ca să se poata bine uda și spăla cu dânsa, însă păzește-te ca de para focului de fiica ta, să nu știe nemica despre ceea ce voiești să faci tu cu dânsa, căci cum va prinde de veste, toata munca noastră va fi zadarnică, și-apoi atunci să nu pui vina pe mine, să nu zici că nu ți-am spus!…
Mama fetei a luat ulcica cu apa cea descânatată de la vrăjitoare, s-a dus cu dânsa
acasă și colea, când i-a venit fetei iarăși gustul să mergă la zburător, a zis că va merge și ea să mâie vitele la păscătoare, deci s-o petreacă până la apa cutare, peste care are să mâie vitele.
Fata, nici visând măcar despre ceea ce i se pregătește, nu se-mpotrivi nicidecum ,ci se duse cu maică-sa pâmă la apa peste care trecea ea întotdeauna de câte ori mergea la zburător, și cum au ajuns amândouă în mijlocul apei, mă-sa, care până acum a ținut ulcica ascunsă, o scoase degrabă și toată apa ce se afla într-însa i-o turnă pe cap, așa că toată a udat-o de sus până jos.
Fata, cum a udat-o, a început a plânge amar și a bănui pe mă-sa că a batjocorit-o.
Maicei sale însă nici că-i păsa ceva , ci ea, ca și când nu s-ar fi întâmplat nimic, se-ntoarse îndată spre casă.
Fata mai plânse ce mai plânse, se tângui cât se mai tângui, apoi, ștergându-se pe cap, se porni mai departe și se duse în treabă-și la zburător.
Însă zburătorul, cum a zărit-o că vine spre dânsul, nu I-a ieșit în întâmpinare ca mai nainte, n-a alergat la dânsa ca s-o cuprindă în brațe, s-o drăgostească și s-o sărute, ci el a fugit de dânsa. Și urmărindu-l ca și mai departe, cugetând că el voiește numa să șuguiască cu dânsa, Zburătorul, de mânie că l-a înșelat drăguța sa, și voind să stârpească cu totul zburătoarea prin care l-a înșelat, s-a dus la aceasta și I-a rupt rămurica din mijloc, pentru ca zburatoarea era dintru-început cu trei rămurele, și tustrele ramurelele înfloreau. De atunci încoace, însă, rămurica cea din mijloc a zburătoarei, din ziua în care a rupt-o Zburătorul, nu mai înflorește niciodată, ci numai cele două rămurele de pe laturi.
Iar după ce a rupt acum rămurica cea din mijloc a zburătoarei, a zis Zburătorul cătră drăguța sa că el, de n-ar fi făcut ea ceea ce a făcut, s-ar fi iubit cu dânsa cât s-ar fi iubit, iar de la un timp, după ce s-ar fi săturat de dânsa, ar fi aruncat-o într-o apă și acolo ar fi înecat-o. Așa însă numai vrajitoarei trebuie să-I mulțumească că a scapat-o teafără din mâinile lui. Și cum I-a spus cuvintele acestea, mai mult nu s-a atins de dânsa, ci s-a cam mai dus, și dus a fost!…
Iar fata, din minutul acela, întorcându-se acasă, a început a se indrepta și a se însănătoșa, a se face voinică și frumoasă.
Așa a scăpat fata aceasta de Zburătorul care o cuprinsese și din a cărui pricina, pe zi ce mergea, se usca și slăbea mai tare. Iar zburătoarea, de aceea se cheama așa, pentru că ea este iarba Zburătorului.
Aceasta e întreaga legendă a românilor bucovineni despre Zburător!”
BIBLIOGRAFIE
BUTURă, VALER – Enciclopedie de etnobotanică românească, Ed. Științifică și Enciclopedică, București, 1979
BUTURă, VALER – Enciclopedie de etnobotanică românească, vol.II. Credințe și obiceiuri despre plante, Paris, 1988
BÂRLEA, OVIDIU – Mică enciclopedie a poveștilor românești, Ed. Științifică și enciclopedică, București, 1996
BORZA, ALEXANDRU – Dicționar etnobotanic cuprinzând denumirile populare românești și în alte limbi ale plantelor din România, Ed. Academiei RSR, București, 1968
CANDREA, I.-AUREL – Folclorul medical comparat. Privire generală. Medicina magică, Ed. Polirom, Iași, 1999
CANTEMIR, DIMITRIE – Descrierea Moldovei, Ed. Litera, Chișinău, 1997
CARTOJAN, NICOLAE – Cărtile populare în literatura românească, Ed. Enciclopedică română, București, 1974
CăLINESCU, GEORGE – Istoria literaturii române, de la origini până în prezent, Ed. Fundația Regala pentru Literatură și Artă, București, 1941
CEAUȘEANU, GH. F. – Superstițiile poporului român în asemănare cu ale altor popoare, vechi și noi, Ed. Saeculum, București, 2001
CHEVALIER, JEAN; GHEERBRANT, ALAIN – Dicționar de simboluri, vol. I-III, Ed. Artemis, București, 1994
COATU, NICOLETA – Structuri magice tradiționale, Ed. All, București, 1998
COMAN, MIHAI – Bestiarul mitologic românesc, Ed. Fundației Culturale, București, 1996
CULIANU, I-P – Eros și magie în Renaștere. 1484, Ed. Nemira, București, 1994
CULIANU, I-P – articolul “Fantasmele erosului la Eminescu. Poemul Luceafărul”, în Observatorul Cultural, nr.15/2000
ELIADE, MIRCEA – Aspecte ale mitului, Ed. Univers, București, 1978
ELIADE, MIRCEA – Tratat de istoria religiilor, Ed. Humanitas, București, 1999
ELIADE, MIRCEA – Făurari și alchimiști, Ed. Humanitas, București, 1996
EMINESCU, MIHAI – Poezii.Proză literară, vol. I, Ed. Cartea Românească, 1984
EVSEEV, IVAN – Dicționar de magie, demonologie și mitologie românească, Ed. Amacord, Timișoara, 1998
EVSEEV, IVAN – Simboluri folclorice, Ed. Facla, Timișoara, 1987
FERRARI, ANA – Dicționar de mitologie greacă și romană, Ed. Polirom, Iași, 2003
GHINOIU, ION – Obiceiuri populare de peste an. Dicționar, ed. Fundației Culturale Române, bucurești, 1997
GLODEANU, GHEORGHE – Fantasticul în proza lui Mircea Eliade, Ed. Gutinul SRL, Baia-Mare, 1993
IONESCU, ALINA IRINA – Lingvistică și mitologie, Ed. Litera, București, 1978
JUNG, CARL GUSTAV – Puterea sufletului, Ed. Anima, București, 1994
KERNBACH, VICTOR – Dicționar de mitologie generală, Ed. Albatros, bucurești, 1995
LAHOVARY, PAUL – Vântoasele, Ed. Didactică și pedagogică, București, 1998
LECOUTEAUX, CLAUDE – Vampiri și vampirism. Autopsia unui mit, Ed. Saeculum, București, 2002
MARIAN, SIMION FLOREA – Botanică românească, Ed. Paideia, București, 2000, ediție îngrijită, cuvânt înainte și note de Antoaneta Olteanu
MARIAN, SIMION FLOREA – Mitologie românească, Ed. Paideia, București, 2000, ediție îngrijită, cuvânt înainte și note de Antoaneta Olteanu
MUȘLEA, ION/BÎRLEA OVIDIU – Tipologia folclorului din răspunsurile la chestionarul lui Hașdeu, Ed. Minerva, București, 1970
NICOLESCU, LELIA/NICOLAU, SANDA – Cu florile, în lumea cuvintelor, Ed. Casa Cărții de Știință, Cluj-Napoca, 2004
NICULIță – VORONCA, ELENA – Datinele și credințele poporului român, adunate și așezate în ordine mitologică, vol.II, Ed. Polirom, 1998
OLINESCU, MARCEL – Mitologie românească, Ed. Saeculum, București, 2003
OLTEANU, ANTOANETA – Metamorfozele sacrului. Dicționar de mitologie populară, Ed. Paideia, București, 1998
OLTEANU, ANTOANETA – Ipostaze ale maleficului în medicina magică, Ed. Paideia, București, 1997
OLTEANU, ANTOANETA – Școala de solomonie, Ed. Paideia, București, 1999
PAMFILE, TUDOR – Mitologie românească, Ed. “Grai și suflet – Cultura națională”, București, 2000
PALOU, JEAN – Vrăjitoria, Ed Corint, București, 2003
PLEȘU, ANDREI – Limba păsărilor, Ed. Humanitas, București, 1997
RăDULESCU, ION-HELIADE – Versuri, Ed. Minerva, București, 1986
RUDICA, TIBERIU/COSTEA, DANIELA – Aspecte psihologice în mituri, legende și credințe populare, Ed. Polirom, Iași
TALOȘ, ION – Gândirea magico-religioasă la români. Dicționar, Ed Enciclopedica, București, 2001
TEODORESCU, G. DEM. – Poezii populare române, Ed. Minerva, București, 1982
VULCăNESCU, ROMULUS – Mitologie românească, Ed. Academiei RSR, București, 1987
Fig.1 – Gratiola officinalis Fig.2 – Calluna vulgaris Fig.3 – Levisticum
officinalis
Fig.4 – Valeriana officinalis Fig.5 – Atropa belladonna
Fig.6 – Dracaena draco Fig.7 – Carlina acaulis Fig.8 – Lathrea squamaria
Fig.9 – Zburătoarea
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Zburatorul In Mitologia Populara (ID: 153644)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.