Concepte Despre Sanatate Si Boala In Opera Lui Clement Alexandrinul

MOTIVAȚIE

Clement Alexandrinul, dascăl strălucit al școlii creștine din Alexandria și scriitor creștin de mare valoare, farmecă cu scrierile sale prin gândirea teologică profundă, dar și prin cultura vastă profană, în special filosofică, din care nu lipsesc nici măcar cunoștințe de medicină. Încadrându-se în atitudinea generală, de respect față de suflet și trup, a Sfinților Părinți, Clement Alexandrinul valorifică cu succes cunoștințele teologice, dar și medicale pentru a susține, explica și întări dogmele creștine în mozaicul de curente al metropolei Alexandria.

Cuvintele Mântuitorului Iisus Hristos: „Fiul Omului a venit în lume să caute și să mântuiască pe cel pierdut” erau foarte vii în amintirea creștinilor, dar se simțea și nevoia respectării și împlinirii unor percepte pentru a avea nădejdea mântuirii depline. La acest proces complex al vindecării participă atât sufletul, dar și trupul, vindecarea trupească precedând-o uneori pe cea spirituală. A despărți vindecarea trupului de cea a sufletului aduce o înțelegere mai puțin profundă a relației care există între trup și suflet în contextul unei terapii fie spirituale, fie medicale.

Această legătură exemplificată în majoritatea actelor de vindecare săvârșite de Mântuitorul Iisus Hristos este preluată și dezbătută și de Clement Alexandrinul și reprezintă o provocare actuală atât pentru un teolog, cât și pentru un medic. Nu cred că putem ignora în actul tainic al Sfintei Spovedanii, care actualizează vindecările Mântuitorului Iisus Hristos, atitudinea față de trup, după cum ar fi o greșeală să ignorăm participarea sufletului alături de trup în actele terapeutice medicale.

Preotul sau medicul, încurajați de atribuții profesionale diferite, dar nu antagonice, căci amândoi sunt în slujba omului și lucrarea amândurora este susținută de Duhul Sfânt, nu ar trebui să separe radical suferința spirituală de cea trupească. „Profesionalismul” cerut de fiecare din aceste vocații poate fi dus la împlinire fără a fi neapărat exclusiviști, limitați la o înțelegere unilaterală a omului. „În Biserică și prin Biserică, în procesul vindecării este implicat omul în care lucrează Harul: medicul, biologul, farmacistul, preotul, infirmierul și aceasta deoarece în cazul omului nu este suficientă numai vindecarea trupului, care dacă nu este întregită și de vindecarea sufletului nu este deplină, nu generează bucuria care poate fi trăită numai de persoanele vindecate și de suferințele sufletești.”

Nevoia abordării comune a acestor două tipuri de suferință se simte mai acut în această lume secularizată. Căutarea răspunsurilor clare și corect intuite, în atitudinea Sfinților Părinți față de suflet și trup și față de complexitatea mântuirii, aduce o revigorare a gândirii noastre. Categoric, medicina a făcut progrese importante din punct de vedere științific, dar a pierdut, până la uitare, evaluarea spirituală a pacientului. Această ruptură este resimțită cel mai intens de către persoana care beneficiază de servicii medicale.

Părintele Dumitru Stăniloae afirmă că „începutul concomitent al existenței lor (suflet și trup) presupune o implicare foarte intimă a sufletului și a trupului, care face imposibil de înțeles separat un suflet și un trup în sine”. Această unitate a ființei umane explică de ce sănătatea sau boala trupească are repercursiuni asupra sufletului, iar sănătetea sau boala sufletească implică trupul, menținându-i sănătatea sau, dimpotrivă, provocând boala.

După o scurtă introducere privind viața și opera lui Clement Alexandrinul, școlile teologică și medicală din Alexandria și diverse concepte asupra sănătății, m-am oprit asupra operei lui Clement Alexandrinul din perspectiva vindecării trupești și spirituale, fără a afirma că am epuizat toate valențele pe care le oferă. Am încercat să descopăr, mai întâi, cum înțelege Clement sănătatea și boala, felurile bolii, iar apoi cum este abodată problema vindecării, fie trupești, fie sufletești, culminând cu vindecarea supremă, mântuirea omului.

INTRODUCERE

Clement Alexandrinul- viața și opera

Clement Alexandrinul, pe numele lui adevărat și complet Titus Flavius Clemens, s-a născu probabil spre 150, la Atena. În anii tinereții, asemenea lui Aristide și Sf. Iustin Martirul și filosoful, poate și asemenea lui Panten, Clement a căutat cu ardoare profesori vestiți de la care să capete cunoștințe. În prima Stromată, el ne reletează despre cinci profesori „bărbați fericiți și vrednici de pomenire”, dintre care cel din urmă era superior celorlalți prin valoarea sa și pe care l-a descoperit în Egipt; era Panten. Spre deosebire de profesorii Sfântului Iustin Martirul și Filosoful care erau păgâni, profesorii lui Clement erau creștini, cum precizează el însuși: „aceștia păstrau adevărata tradiție a fericitei învățături care venea de la Petru, Iacob, Ioan și Pavel, fericiți apostoli, așa cum un copil primește moștenire de la tatăl său, deși puțini copii se aseamănă cu părinții lor.”(Stromate I, 1, 11, 1-3). Clement va fi frecventat cunoscutele școli elenice de la Atena și Alexandria, unde iși va fi însușit vastele sale cunoștințe de literatură și filosofie, printre care și cunoștințe științifice și medicale.

Nu se știe nimic despre convertirea lui, dar din tonul și recunoștința cu care el vorbește despre Panten, se pare că acesta l-a convertit și la botezat. Ieronim susține că autorul nostru a fost preot al Bisericii alexandrine, fapt confirmat și de o scrisoare a episcopului Alexndru al Ierusalimului către antiohieni, în care Clement este prezentat ca „fericit preot, bărbat virtuos și încercat”. Prin activitatea sa misionara, vasta sa cultură și râvna sa pentru învățătura și viața creștină la nivel apostolic, Clement a fost promovat la conducerea Școlii catehetice din Alexandria. Se presupune că se desfășura o activitate științifică întinsă atât în domeniul Sfintei Scripturi cât și în acela al culturii profane, cu profil comparatist și într-o atmosferă de caldă evlavie care pregăteau pe ascultători pentru primirea botezului. A avut ca elevi pe Origen și pe Alexandru, viitor episcop al Ierusalimului. La 2-3 ani de la primirea conducerii Școlii catehetice, spre 203-204, izbucnind persecuția lui Septimiu Sever, Clement se refugiază la ucenicul său Alexandru, în Capadocia, unde adoarme în Domnul, cu puțin înainte de 215.

Clement a scris foarte mult, fiind un savant care se interesa de credințele și gândirea contemporanilor, la nivel de filosofie, mitologie, arheologie, poezie, literatură și alte manifestări spirituale. El a intodus în Biserică erudiția și știința, drept colaboratoare și ajutoare ale revelației. Scrierile sale sunt pline de citate din Noul și Vechiul Testament și din literatura greacă. Dintre scrierile care s-au păstrat amintim: Cuvânt îndemnător către greci sau Protrepticul, Pedagogul, Stromate sau Covoare, Care bogat se va mântui? și Excerpte din Teodot și extrase profetice, iar dintre cele pierdute: Ipotiposele (Comentarii, Explicații concise la Sfânta Scriptură), Despre Paști, Canon bisericesc sau contra iudaizanților, Îndemn la răbdare sau către cei botezați curând, Cuvânt despre post, Despre clevetire.

Școala teologică alexandrină

Școala catehetică din Alexandria era un didascaleion, un institut propriu-zis de cercetare științifică, cu program de studii, profesori și studenți. Funcționarea faimoasei Universități de la Mouseion din Alexandriava fi stimulat crearea acestei școli catehetice de către foștii păgâni culți, convertiți la creștinism. Anul de întemeiere al școlii se pare că este 150 când la conducerea ei se afla Panten. Dintre alți conducători amintim pe Clement, Origen, Dionisie, Teognost, Pieriu, Petre, Atanasie, Didim și Chiril.

La început programa de studii cuprindea numai exegeza biblică, dar cu timpul, pe măsura creșterii numărului și calității auditorilor, ea s-a îmbogățit cu filosofia, dialectica, științele naturii, etica. Dacă în problemele studiate în aceasta primă Universitate creștină, armătura rațională era oferită de științe și platonism, metoda de interpretare a Sfintei Scripturi era alegorică și mistică. Exegeții iudei considerau interpretarea alegorică meritorie, prin faptul că ea releva un sens mai adânc al textului sacru, sens reprezentând adevarata realitate. Alegoria a dat impuls și dimensiuni noi atât teologiei cât și exegezei biblice creștine, școala alexandrină devenind creatoarea teologiei ca știință.

Părinții alexandrini au lăsat un bogat material științific, din care spiritualitatea creștină se inspiră și astazi: filologie, exegeză, comentarii sacre, cronică, istorie bisericească, istorie literară, filosofie, începuturi de teologie sistematică, comparatism al culturilor clasică, orientală, iudaică și creștină, poezie, metodă severă de cercetare și citare corectă a textelor adversarilor. Aceste produse ale Școlii alexandrine se elaborau cu spirit critic, pentru că ele apăreau într-un mediu critic și se adresau unor minți critice. Verificarea traducerilor Bibliei pe Septuaginta, grija pentru lectura critică a operelor profane și elaborarea de concluzii și sinteze noi, combaterea doctrinelor gnostice erau lucrările misionare ale școlii. Baza revelată a culturii creștine era Logosul întrupat în istorie, iar interpretarea soteriologică a istoriei a sprijinit demersurile misionare ale reprezentanților școlii creștine de Alexandria. Gândirea alexandrină a promovat un monoteism trinitar și hristologic, combătând politeismul păgân și aglomerațiile de eoni gnostici, inclusiv consecințele morale și sociale ale acestora.

Medicina alexandrină

Centrul cultural cel mai important al lumii elenistice a fost Alexandria, fondată de Alexandru Macedon în anul 332-331 î.H. Chiar dacă după cucerirea romană în anul 31 î.H. orașul va cunoaște o decădere, influența tradiției culturale și științifice a perioadei elenistice își va pune amprenta o perioadă îndelungată. Fiind la intersecția dintre cultura greacă și cea orientală, provocarea a fost maximă și pentru personalitățile medicale ale vremii. În Alexandria se afla și o instituție savantă denumită „museum” care a jucat un rol de principal centru de cercetare științifică și de învățământ superior.

Muzeum dispunea de o bibliotecă imensă pentru acele vremuri, conținând aproape 700.000 de manuscrise, de săli de disecție pentru medici și naturaliști, de observatoare astronomice, de o grădină botanică și de o alta zoologică. Muzeul este de fapt o instituție asemănătoare unei academii, existând catedre de filosofie, filologie, retorică, matematică, fizică, astronomie, geografie, medicină și unde a fost înființată și școala teologică. Această Universitate era subvenționată de stat, iar oamenii de știința locuiau în incinta muzeului, dedicându-se exclusiv studiului.

Medicina alexandrină este, după Hipocrate și școala sa, a doua culme proeminentă a medicinii antice. În celebra bibliotecă s-au adunat vechi scrieri medicale și tot aici au fost reunite tratatele atribuite lui Hipocrate în „Colecția hipocratică”. Contactele cu medicina orientului a permis lărgirea cunoștințelor medicilor formați în concepția hipocratică, iar arsenalul terapeutic a fost îmbogățit cu plante aduse din țările Orientului Apropiat și Mijlociu.

Școala medicală din Alexandria a promovat cu consecvență pentru prima dată în istoria medicinii metoda experimentală. Cei doi mari protagoniști ai acestei școli celebre sunt Herophilos (aprox. 340-300î.H.) din Calcedonia și Erasistratos (aprox. 320-250î.H.) din Ceos.

Herofil a fost considerat cel mai mare anatomist al antichității beneficiind de posibilitatea practicării disecțiilor corpului omenesc. El a redactat tratate despre morfologie și fiziologie, o „Anatomie” și tratatele „Despre ochi” și „Despre puls”. Studiile de anatomie se referă cu precădere la sistemul nervos, vascular, digestiv, organe genitale și ochi. Tendința constantă de a corobora datele morfologice cu cele funcționale îi conferă actualitate ca mod de gândire. A fost și un eminent practician ocupându-se de patologiagoniști ai acestei școli celebre sunt Herophilos (aprox. 340-300î.H.) din Calcedonia și Erasistratos (aprox. 320-250î.H.) din Ceos.

Herofil a fost considerat cel mai mare anatomist al antichității beneficiind de posibilitatea practicării disecțiilor corpului omenesc. El a redactat tratate despre morfologie și fiziologie, o „Anatomie” și tratatele „Despre ochi” și „Despre puls”. Studiile de anatomie se referă cu precădere la sistemul nervos, vascular, digestiv, organe genitale și ochi. Tendința constantă de a corobora datele morfologice cu cele funcționale îi conferă actualitate ca mod de gândire. A fost și un eminent practician ocupându-se de patologie și terapeutică, în special în obstetrică și ginecologie. Călăuzit de filozofia sceptică, încearcă să înlocuiască doctrina hipocratică a celor patru umori cu teoria celor patru forțe fundamentale (nutritivă, calorică, gânditoare și senzitivă) prin care încearcă să explice mecanismele funcționale ale organismului.

Erasistrat abandonează și el teoria umorală și pretinde că organismul uman este structurat pe baza a tei tipuri solide: nervi, artere și vene. A scris tratate despre febră, hemoptizie, patologie abdominală și igienă. A creat anatomia comparată și studiază țesuturile în schimbarea structurii cărora caută explicația bolilor. Este unul din precursorii anatomiei patologice. A devenit celebru prin lucrările de fiziologie, bazate pe observație și experiment. A făcut și diverse intervenții chirurgicale: laparotomii, ligaturi arteriale, operații de cataractă. Urmașii lor fondeaza școli care abandonează direcția experimentală și se consacră studiului și comentariilor sterile ale textului, care vor duce la regresul medicinii, direcții care vor fi redescoperite în perioada renașterii.

Eforturile depuse de Herofil și Erasistrat pentru a face din medicină o știință autentică au provocat riposta practicienilor în concepția cărora medicina era în exclusivitate arta de a vindeca, noua școală medicală care i-a naștere în Alexandria va fi denumită Școala empirică. Centrul medicinii se va transfera apoi în Roma, dominată de personalitatea lui Galen (129-201d.H.), atras de medicina din Alexandria.

Multe din scrierile medicale s-au pierdut, dar Clement Alexandrinul găsește în biblioteca sa șase cărți despre specializări medicale: anatomie, patologie, instrumente chirurgicale, medicamente, strabismul și ginecologia.

Concepte de sănătate

Sănătatea privită ca un ideal, dar și ca o cerință fundamentală a vieții este o problemă ce preocupă fiecare individ dar și societatea în ansamblu, la realizarea ei concurând o multitudine de factori: tehnici, economici, sociali, culturali, ecologici, spirituali etc. De aceea, a o încadra într-o notiune absolută sau unanim acceptată este foarte dificil. De obicei, după unghiul prin care este privită, are trei înțelesuri și anume în:
      a – lumea științifica medicală;
      b – politica socială a statului;
      c – conștiința individuală.

Hipocrat, părintele medicinei europene (secolul V î.H.) o denumea ca pe „o stare de echilibru între corp, minte și mediu”, definiția dată de el fiind foarte apropiată și uneori chiar mai completă decât multe dintre cele enunțate de autori moderni. Spre exemplu „absența bolii, lipsa confortului și invalidității” (Beisser-1979); „stare completă de bine, confort și fericire care presupune pe lângă factorii biologici și intervenția sau mai bine zis satisfacerea unor factori emoționali afectivi” (Prinee-1970); absența bolii sau a infirmității, o conditie în care toate funcțiile corpului si minții sunt normal active.

În mod tradițional, oamenii au definit sănătatea în diferite moduri. O persoană de conducere cu structură atletică va spune că sănătatea înseamnă practicarea cu regularitate a unui complex de exerciții și asiguarrea unor mese pregătite cu atenție pentru menținerea unei greutăți normale și a unei condiții fizice bune. Un medic va considera sănătatea ca fiind absența bolii. Un psiholog va argumenta că sănătatea include capacitatea de soluționare a problemelor emoționale și a traumelor. Totuși, majoritatea specialiștilor privesc aceste definiții cât și altele referitoare la sănătate ca fiind incomplete. În conformitate cu acești specialiști, prevenția și tratamentul problemelor de sănătate necesită o definiție apropiată conceptului de sănătate.

Punctul de vedere modern este acela că, sănătatea are câteva dimensiuni – emoțională, intelectuală, fizică, socială și spirituală, fiecare dintre acestea contribuind la condiția de bunăstare a unei persoane. Pentru menținerea unei sănătăți bune, o persoană trebuie să-și examineze fiecare din aceste dimensiuni și să se orienteze în sensul în care i se permite nu doar să trăiască o perioadă lungă de timp, ci de asemenea să se bucure de viață pe de-a-ntregul.

În 1967, OMS (Organizația Mondială a Sănătății) a declarat că sănătatea este o stare totală de bunăstare fizică, mentală și socială și nu în principal absența bolii sau a unei infirmități.

Sănătatea este acel proces în care toate aspectele din viața unei persoane lucrează laolaltă, într-un mod integrat. Nici un aspect al vieții nu funcționează în mod izolat. Organismul, mintea, spiritul, familia, comunitatea, țara, locul de muncă, educația și convingerile sunt toate interrelaționate. Modul prin care aceste aspecte se interacționează contribuie la îmbogățirea vieții unei persoane, fapt care ajută la determinarea caracterului de unicitate al persoanei cât și a sănătății acestuia.

Sănătatea include mai mult decât funcționarea fără piedici a organismului. De asemenea, implică relațiile mental–emoțional, intelectuale și sociale cât și valorile spirituale. Astfel, pentru o mai bună înțelegere a sănătății este necesar să examinăm în profunzime fiecare dintre aceste dimensiuni, care luate împreună constituie sănătate și bunăstare în ansamblu.

Sănătatea emoțională

Luat pe ansamblu, calitatea sănătății unei persoane reflectează emoțiile unei persoane, sentimentele acesteia față de sine, situații cât și față de alte persoane. Sănătatea emoțională include înțelegerea emoțiilor și cunoașterea modului de soluționare a problemelor cotidiene, a stresului cât și capacitatea de a studia, de a lucra sau de a îndeplini actviități eficiente și cu bună dispoziție.

În timp ce ele sunt importante în sine, emoțiile influențează de asemenea sănătatea fizică. Medicii văd în mod frecvent demonstrarea conexiunilor organism – mental.

Somatizările ar fi expresia unor astfel de manifestări. De exemplu, un individ cu o bună stare emoțională manifestă o rată scăzută la boli legate de stres, cum ar fi ulcere, migrene și astm. Atunci când stresul sau tulburarea emoțională continuă pentru o lungă perioadă de timp, sistemul imunitar clachează, accentuându-se riscul de dezvoltare a diferitelor boli.

Unii cercetători au argumentat că trăsătura de personalitate denumită forță de caracter poate ajuta la întărirea sistemului imunitar împotriva efectelor vătămătoare ale stresului. Această forță este definită ca deținerea unui mod optimist și de asumare în abordarea vieții, în vizionarea problemelor, incluzând boala ca provocare ce poate fi manipulată.

Sănătatea intelectuală

Intelectul, aspect important al planului mental care contribuie la luarea deciziilor importante, joacă un rol crucial în starea de sănătate și de bunăstare a individului. Chiar dacă capacitatea intelectuală variază de la individ la individ, toți indivizii sunt capabili să învețe cum să dobândească și să-și evalueze informațiile, cum să aleagă între alternative și cum să ia deciziile asupra diferitelor tipuri ale problematicii, inclusiv sănătatea.

Sănătatea intelectuală este uneori inclusă în sănătatea emoțională ca parte a sănătății mentale. Totuși, deși strâns întrepătrunsă cu emoțiile, gândirea intelectuală se distinge de aceasta. Emoțiile pot altera capacitatea de a gândi a unei persoane, iar gândirea confuză poate accentua și mai mult problemele. Totuși relația dintre emoțional și intelect nu le suprapune.

Sănătatea fizică

Sănătatea fizică se referă la starea organismului și la răspunsurile acestuia în fața vătămărilor și a bolii. Pentru menținerea unei condiții fizice bune, a unei sănătăți fizice este important să adoptăm acele conduite ce ne conferă o bunăstare fizică. De exemplu, evitarea țigărilor, a consumului de alcool, alimentația moderată sunt doar câteva obiceiuri ce asigură o bună sănătate fizică. Exercițiile fizice adecvate, un efort cât și un repaos echilibrat, menținerea unei greutăți normale și alegerea inteligentă a mâncărurilor, evitarea abuzurilor alimentare în timpul sărbătorilor și a evenimentelor, ne ajută de asemenea să ne menținem starea de sănătate a organismului.

O stare bună de sănătate fizică necesită faptul ca o persoană să acorde atenție mesajelor trimise prin simțurile organismului asupra a ceea ce el are nevoie – mai multă odihnă sau diferite alimente, ca să enumerăm câteva exemple și, să răspundă la aceste mesaje într-un mod adecvat, coerent. Aptitudinile fundamentale de auto-îngrijire pot ajuta persoanele să-și soluționeze micile probleme de sănătate. Totuși, este la fel de important acceptarea responsabilităților pentru controale și de a ști să abordăm în cunoștință de cauză instituțiile și serviciile de sănătate atunci când apar probleme serioase medicale.

Sănătatea socială

Sănătatea socială se referă la capacitatea de realizare a rolului din viață, cum ar fi rolul de fiu sau fiică, părinte, soț, prieten, apropiat sau cetățean, într-un mod eficient și confortabil, cu plăcere, fără a tulbura climatul de ecologie socială, de protecție al altor persoane. Fiecare dintre aceste roluri presupune diferite responsabilități și riscuri. Toate necesită o comunicare eficientă de genul oferă și ia, căci relaționările sănătoase niciodată nu se derulează într-un singur sens. Împlinirea trebuințelor umane pentru dragoste, intimitate, de apartenență, constituie un factor important în realizarea sănătății sociale. Persoanele care sunt private de aceste trebuințe pot dezvolta comportamente ce pot aduce amenințare la starea lor de sănătate și de bună dispoziție, intrând astfel în sfera anomiei, devianței și patologiei sociale.

Sănătatea spirituală

O altă dimensiune a sănătății este sănătatea spirituală, acel sentiment, trăire, după care comportamentul și valorile fundamentale ale unei persoane sunt în armonie cu perceptele religioase, care conduc la comuniunea persoanei umane cu Dumnezeu. Anumiți specialiști în sănătate susțin că forțele spirituale afectează și sunt afectate de sănătatea pe ansamblu.

Sănătatea spirituală poate include sentimentul de venerație, profunda credință religioasă sau sentimentul de pace lăuntrică referitor la viața cuiva. Aceasta se dezvoltă prin efortul de dezvoltare a semnificației relației cu Dumnezeu și cu viața însăși.

Numeroase studii au arătat o asociere între afiliația religioasă și rata scăzută de boli cronice și a mortalității. Unii oameni atribuie aceste efecte regulilor religioase, afirmând că religia descurajează conduitele ce pot conduce la probleme severe de sănătate. Alte persoane au declarat că afilierea religioasă poate contribui în mod direct asupra stării de sănătate și a bunei dispoziții în general.

Integrarea sănătății

Fiecare persoană conferă o anumită importanță celor cinci dimensiuni ale sănătății. Unii indivizi sunt mult mai interesați de sănătatea emoțională sau intelectuală decât de sănătatea fizică. Alții își pot extrage o mare satisfacție din relațiile lor cu alte persoane sau din implicarea lor în munca pentru idealurile religioase.

Dimensiunile sănătății formează un tot – fiecare are un efect asupra celorlalte. Să presupunem că munca noastră se desfășoară în armonie cu valorile creștine. Această armonie poate contribui la susținerea sănătății noastre spirituale. Pe de altă parte, o sănătate spirituală poate avea efecte profunde asupra sănătății emoționale. Sănătatea emoțională se răsfrânge asupra relațiilor sociale și toate aceste dimensiuni ale sănătății îi va permite ființei noastre să soluționeze și mai bine problema fizică.

Toate aceste dimensiuni distincte lucrează împreună pentru a asigura randamentul funcțiilor și astfel să asigure confortul. Cultivarea unei anumite dimensiuni atrage după sine dezvoltarea celorlalte dimensiuni. În mod similar, neglijarea unei singure dimensiuni poate induce consecințe severe asupra sănătății pe ansamblu, cât și bunei dispoziții. Pentru menținerea sănătății, trebuie să acordăm atenție celor cinci dimensiuni, identificând legăturile dintre ele și încercând să le menținem în echilibru astfel încât ele să asigure un optimum.

Deși oamenii se pot orienta pe diferitele aspecte ale sănătății, toate aceste dimensiuni sunt interrelaționate. Efectele pozitive dobândite într-o anumită direcție tind să se lege de altă dimensiune iar influențele negative ce apar pe o dimensiune va genera probabil probleme pentru celelalte.

Este foarte importantă dobândirea și menținerea unei stări de echilibru. Echilibrul este conceptul cheie al stării de sănătate, coprul căutând starea de homeostazie pentru a se menține și revigora pe sine.

Toate dimensiunile sănătății sunt influențate, afectate chiar, de mai mulți factori, care pot fi grupați în factori ai sistemului de îngrijire a sănătății, factori ai mediului, factori genetici și factori ai stilului de viață. Factorii stilului de viață sunt din multe privințe factorii cei mai influenți asupra sănătății pe ansamblu. De asemenea, ei sunt factorii care pot fi cel mai bine ținuți sub control. Stilul de viață include seturi de conduită ce afectează în mod diferit zona de acțiune sau viața unei persoane. Componentele stilului de viață sunt stilul de lucru, stilul de recreere, stilul de distracție, stilul de comunicare, stilul de relaționare, stilul de cunoaștere, stilul de consum, stilul de alimentație și stilul de ecologie.

Boala, consecință a păcatului?

Boala și suferința, realități care marchează existența noastră pământească, nu își au originea în Dumnezeu. Înțelepciunea lui Solomon ne vorbește despre moarte, cu care se încheie și boala și suferința: „Dumnezeu n-a făcut moartea și nu se bucură de pierirea celor vii. El a zidit toate lucrurile spre viață și făpturile lumii sfăcute spre a fi izbăvite; întru ele nu este sămânță de pierire”. Sfântul Vasile cel Mare afirmă că „Dumnezeu, care a făcut trupul, n-a făcut și boala, tot astfel cum El, deși a făcut sufletul, n-a făcut nicidecum și păcatul.”. Acestă realitate a bolii, a stricăciunii, nu au apărut decât după căderea omului în păcat; înainte de cădere „trupul omului nu era supus stricăciunii; ca o statuie care se scoate din cuptor și care lucește cu cea mai vie strălucire, el nu cunoștea nici una din aceste infirmități pe care le vedem astăzi”.

Prin harul suflat de Dumnezeu asupra trupului făcut din pământ, omul putea să păstreze nestricăciunea. „Sf. Atanasie spune despre om că trăia o viață nemuritoare ca unul care „poseda darurile lui Dumnezeu și puterea proprie care-i vine de la Cuvântul Tatălui” și puteu „să scape acestei condiții a naturii lor”, că „datorită Cuvântului care era cu ei, stricăciunea naturii nu s-ar fi apropiat de ei.” Însă, omul înzestrat cu voință liberă alege să se depărteze de Dumnezeu prin neascultare, pierde comuniunea cu Dumnezeu, care Îi era izvor de viață, de sănătate, iar boala și moartea pun stăpânire pe om. Sufletul a fost cel dintâi afectat, dar suferința lui a fost transmisă și trupului. Astfel păcatul strămoșesc poate fi considerat a fi originea primară a bolii. „Din pricina păcatului neascultării îl asaltează bolile pe om.”

Moștenirea naturii umane căzute a lui Adam se perpetuează biologic dar și spiritual, prin înclinarea către păcat a omului. Oamenii nu numai moștenesc natura umană căzută, dar și prin voința proprie devin responsabili de păcat, care duce și la boală. Clement Alexandrinul preia de la Platon ideea că „fiecare dintre noi își alege pedepsele atunci când păcătuiește cu voie”. Pedeapsa ar putea fi ințeleasă ca boală trupească. Există însă și cazuri de boală, consecință exclusivă a împărtășirii naturii umane căzute, așa cum ne explică Hristos la episodul orbului din naștere: „nici el, nici părinții lui n-au păcătuit”.

Există numeroase cazuri de oameni pe care îi cinstim ca drepți sau sfinți și care nu au fost ocoliți de boli trupești, ceea ce înseamnă că sănătatea sufletului nu implică fără echivoc sănătatea trupului. Boala este folosită spre un progres spiritual al omului, dar și ca exemplu de viețuire creștină pentru cei care nu au ajuns la o treaptă duhovnicească asemănătoare. Exemplul lui Iov, care se folosește de necazuri spre progres duhovnicesc, este cel mai grăitor în aceste sens.

Bolile pot fi determinate de boli ale sufletului, dar pot să apară providențial în viața unui om sănătos sufletește, după cum starea de sănătate trupească poate să fie nu fie consecința unei sănătăți sufletești ci să aparțină oamenilor bolnavi sufletește, după cum spune și psalmistul: „că n-au necazuri până la moartea lor”. Dar cel mai ades dezordinea spirituală își pune amprenta, în mod vizibil, măcar asupra chipului unui om dacă nu și asupra sănătății sale. „Patimile își imprimă pecețile lor asupra trupului.”

Sănătatea și boala se pot privi ca doua realități ale trupului, cu profunde conotații spirituale și care nu au o valoare în sine, ci capătă valoare în masura în care sunt folosite spre slava lui Dumnezeu, spre împlinirea poruncilor. Părinții înduhovniciți se întrebau ades, după o perioadă îndelungă de sănătate trupească, dacă Dumnezeu nu i-a uitat și dacă îi mai cercetează, dacă cumva aceasta se întâmplă pentru greșelile lor, pentru nepocăință și pentru slaba lor dragoste de Dumnezeu. Pentru ei era un prilej mai ușor de a ține comuniunea cu Dumnezeu, de a-l lăuda pe Dumnezeu în suferință sau în boală, căci tocmai atunci darul sănătății căpăta valoare și Dăruitorul era slăvit cu mulțumire. Boala nu afecta sufletul celor cu tărie duhovnicească, ci era prilej de întărire în dragostea de Dumnezeu, în credința și în răbdare. Suferința și boala erau astfel prilej de cercetare a gândurilor, a faptelor de reînnoire a pocăinței și de recunoaștere a darurilor venite exclusiv de la Dumnezeu, de smerenie în fața atotputerniciei divine. „În orice boală, Dumnezeu ne vorbește despre mântuirea noastră și-și exprimă voința de a ne ajuta să o realizăm.”

Dimpotrivă, în măsura în care fie sănătatea, fie boala trupească, îndepărtează pe om de Dumnezeu sunt piedici care se pun înaintea mântuirii omului. Cel mai ades uitarea de Dumnezeu și căderea în patimi, întreținută de o stare de sănătate trupească, sunt cauzele pentru care se pierde comuniunea cu Dumnezeu. Dacă omul rămâne bolnav sufletește, sănătatea trupului nu-i ajută la nimic. „Să știm să disprețuim o sănătate stupidă care ne duce la păcat.” Dacă trupul bolnav devine mijloc de îndreptare a sufletului, atunci boala este o manifestare a Providenței divine. Apostolul Pavel ne mărturisește că: „orice mustrare, le început, nu pare că e de bucurie, ci de întristare, dar mai pe urmă dă celor încercați cu ea roada pașnică a dreptății”.

În boală, modul în care se stabilește cel mai ades legătura cu Dumnezeu este rugăciunea. Omul se deschide astfel comuniunii cu Dumnezeu, care îl ascultă și care se apropie de om. Sf. Isaac Sirul scrie că „rugăciunea este ajutorul cel mai tare al bolii”.

Natura umană, căzută în Adam, este restaurată în Hristos, iar în urma aceastei restaurări starea inițială, de după creație, a omului este depășită prin împlinirea unei comuniuni în dragoste mai puternice cu Dumnezeu. „Precum în Adam natura omului s-a îmbolnăvit de stricăciune…, așa în Hristos ea și-a redobândit sănătatea.” Trupul rămâne legat de modul său de existență pământescă și libertatea omului este în continuare respectată, iar acestea ar putea fi cauzele pentru care boala încă nu a fost eradicată prin Jertfa pe Cruce și Învierea Mântuitorului Iisus Hristos.

Restaurarea și îndumnezeirea naturii umane, realizate în ipostasul lui Hristos, rămân virtuale pentru ipostasurile umane atâta vreme cât ele nu s-au încorporat în El.

Vindecarea în înțeles creștin

Pentru a accede la înțelesul creștin al vindecării, la finalitatea sau consecințele pozitive ale ei, cele mai grăitoare exemple care vin în ajutor sunt vindecările săvârșite de Mântuitorul. Cuvântul mântuitor înseamnă salvator și vine de la latinescul salus, salutis care se poate traduce și prin sănătate sau mântuire, deci mântuire înseamnă și vindecare. Ne relatează evangheliștii ca „a străbătut Iisus toată Galileea, învătând în sinagogile lor și propovăduind Evanghelia împărăției și tămăduind toată boala și neputința din popor”. Astfel, observăm că procesul vindecării este însoțit de cel al cunoașterii lui Dumnezeu, cel ce are puterea vindecării depline.

Consecința directă a vindecării este slăvirea lui Dumnezeu, care apare în episodul vindecării de catre Hristos a soacrei lui Petru: „frigurile au lăsat-o și s-a sculat și Îi slujea Lui” și în episodul vindecării paraliticului care „s-a dus la casa sa mărind pe Dumnezeu”. Taina Sfântului Maslu amintește des despre slăvirea lui Dumnezeu: „dăruiește tămăduire,…, ca să Te proslăvească pe Tine cu dragoste, mărind stăpânirea ta”, dăruiște-i lui tămăduire sufletului și trupului, ca să mărească puterea ta cea dumnezeiască”, „să te proslăvească pe tine cu dragoste, mărind stăpânirea Ta”, „ridică-i ca să-Ți cânte Ție și să Te mărească neîncetat”, „dăruiește-l pe dânsul întreg și sănătos Bisericii Tale, bineplăcându-Ți Ție și făcând voia Ta”, „ridicându-l cu mâna ta cea tare, să-ți slujească Ție cu toată mulțumirea”, „ține în viață pe acesta, care, după buna Ta plăcere și prn faptele sale bune, îți va aduce mulțumire după cunoștință”.

Hristos este „doctorul sufletelor și al trupurilor noastre”, vindecând de orice boală trupească și sufletească pe cei care s-au adresat Lui cu rugăminte. Clement Alexandrinul învață în Pedagogul: „Bunul nostru Pedagog, Care este Înțelepciunea și Cuvântul Tatălui și care l-a făcut pe om, are grijă de înteaga făptură a Sa, El se îngrijește deopotrivă de trup și suflet; El, doctorul omenirii, în stare să vindece totul.”. Mai departe, Hristos le poruncește ucenicilor și apostolilor Săi „mergând, propovăduiți, zicând: s-a apropiat împărăția cerurilor. Tămăduiți pe cei neputincioși, înviați pe cei morți, curățiți pe cei leproși, pe demoni scoateți-i; în dar ati luat, în dar să dați”. Apostolii nu pot vindeca decât în numele lui Iisus Hristos, căci El este singurul care vindecă; Sfântul Apostol Petru săvârșind o vindecare minunată, mărturisește că vindecarea s-a realizat „prin credința în numele Lui”. „Mântuitorul vine tainic la noi, nu numai prin Sfintele Taine ale Sfântului altar, ci și prin taina fratelui sau aproapelui nostru, iar între formele în care Hrisos vine la noi se află și aceea a bolnavului, a omului în suferință… taina lui Iisus stă în faptul că El este deodată medic și pacient… Vindecarea este un mod de a predica… iar bolnavul prin care Hristos se ascunde este pentru noi o șansă, nu numai o dificultate.”

Căile duhovnicești de vindecare cele mai des întâlnite sunt rugăciunea și Taina Sfântului Maslu. Sfântul Apostol Iacov îndeamnă „Este cineva dintre voi bolnav? Să se roage!”. Mântuitorul nu cere pentru tămăduire decât rugăciunea cu credință: „fie ție după credința ta” zice sutașului, iar femeii păcătoase, femeii cu scurgere de sânge, leprosului, orbului le spune: „credința ta te-a mântuit”. Dar minunea vindecării slăbănogului este facilitată de cei patru care îl poartă și îl aduc pe acesta la Hristos prin acoperiș, arătându-ne că rugăciunea și credința semenilor este și ea o mijlocire a însănătoșirii: „și văzând credința lor El le-a zis: omule iertate sunt păcatele tale!”. Maica Domnului este și ea purtătoare a rugăciunilor noastre înaintea lui Dumnezeu, este „măngâierea celor necăjiți și vindecarea celor bolnavi”, iar sfinții săvârșesc și ei minuni vindecătoare, prin mijlocirea moaștelor și a icoanelor făcătoare de minuni, care pun pe cei credincioși în legătura dragostei ce depășește barierele vizibilului. Taina Sfântului Maslu este instituită prin mărturia Sfintei Scripturi: „este cineva bolnav între voi? Să cheme preoții Bisericii și să se roage pentru el, ungându-l cu untdelemn, în numele Domnului. Și rugăciunea credinței va mântui pe cel bolnav și Domnul îl va ridica, și de va fi făcut păcate se vor ierta lui”.

Mitropolitul Daniel în cuvântul de învățătură rostit la slujba de pomenire a medicilor, săvârșită la 1 decembrie 1999 spunea: „când omul nu se mai roagă devine bolnav: rugăciunea este respirația bolnavului, ea face legătura cu Dumnezeu, ea este începutul însănătoșirii noastre; fără rugăciune se trece de la duhovnicesc la biologic.”

STAREA DE SĂNĂTATE

Sănătatea deplină este în relație și condiție nelipsită a cunoașterii lui Dumnezeu, expresia cea mai înaltă a credinței în Dumnezeu fiind pentru Clement Alexandrinul gnoza: „numai trăind și fiind sănătoși putem învăța gnoza…cel care se deprinde prin trup cu trăirea cea bună, acela este condus spre veșnicie”. Cunoașterea și dobândirea împărăției veșnice pare să fie condiționată și de starea trupului, care contribuie prin sănătatea lui la acest proces mântuitor. Mai mult faptele bune sunt stâns legate de viață și de sănătate, fiind suportul evoluției creștinului: „fără viață și sănătate nu pot exista nici fapte bune”. Prin fire omul este o ființă superioară, maiestuoasă și doritoare de frumos, pentru că este creatura singurului Care este frumos .

Atitudinea față de sănătate și boală în opera lui Clement Alexandrinul se confruntă cu atitudinea filosofilor la stoici care „spun că sufletul nu-i influențat cu nimic de trup; nu-i influențat în rău de boală, nici în bine de sănătate; amândouă stările acestea, spun ei, sunt indiferente”.

Mintea sănătoasă și gândul sănătos sunt atribute specifice doar creștinului cinstitor de Dumnezeu care este „bogat, sănătos la minte și nobil”. Dimpotrivă cei care nu gândesc sănătos săvârșesc „fapte lipsite de sfințenie și lipsite de credința în Dumnezeu”, căci sfințenia și credința sunt atribute ale minții sănătoase. Sănătatea este apoi pusă în comparație cu nebunia, care este neștiință, care pune bariere relației cu Dumnezeu în adevăr; așadar alegerea bună este „să ne lipim de adevar și cu minte sănătoasă, să urmam lui Dumnezeu”.

Starea de sănătate și cunoștinta adevărului sunt bunuri spirituale care se dobândesc pe căi diferite: „sănătatea și cunoștința nu sunt lucruri identice; una se dobândește prin vindecare, cealaltă prin învățătură”. Vindecarea și învățătura, două aspecte pe care le urmarește cu perseverență Clement Alexandrinul în Pedagogul, sunt procese complementare pe care le parcurge creștinul în viața sa, dar sub îndrumarea aceluiași Pedagog, Cuvântul dumnezeiesc, Mântuitorul Iisus Hristos. Învățătura operează cu mintea omului, care înainte de toate trebuie să fie curățită de patimi, sănătoasă.

Strâns legată de sănătate este viața, dar de la Dumnezeu, care trebuie să fie urmare lui Dumnezeu, căci avem șansa de a fi „cea mai frumoasă avere din toate averile Sale, iubind pe Domnul Dumnezeu”. Consecința urmării de Dumnezeu este dragostea noastră de Dumnezeu care e „cea mai frumoasă faptă din viața noastră”. Aceasta apropiere prin dragoste, „prin dreptate si sfințenie cu priceperea, prin Hristos Iisus” naște asemănarea cu Dumnezeu și „dobândirea celor mai mari bunătăți: pe Dumnezeu si viața”. Cu siguranta este vorba de viața veșnică în comuniune cu Dumnezeu, ca împlinire deplină a vocației ontologice a omului.

Sănătatea sufletească este o calitate care se caștigă prin luptă, prin asprime a vieții, comparată cu o „doctorie neplăcută dar înzdrăvenitoare”, care duce la mântuire. „Doctoria nemuririi” are ca principii active ridicarea privirii către cer și dăruirea lui Dumnezeu „cu aripa curăției”, consecință a pocăinței. Credința însă are ca plată mântuirea, „iar cel care îl caută pe Dumnezeu lucrează la propria mântuire. Ai găsit pe Dumnezeu, ai viață!”- plata căutării este viața lângă Dumnezeu.

Sănătatea conduce la împlinirea cu ușurință a poruncilor. Clement aduce exemplul poruncii „suferă când ești lovit peste obraz!”, care „poate fi împlinită de cel puternic și sănătos, dar un slăbănog, care nu se poate stăpâni, calcă porunca”. Iată că sănătatea este necesară acestui proces permanent de călătorie a omului spre Ierusalimul cel ceresc, fiind sprijin firii noastre omenești. „Foarte bine este să fii totdeauna sănătos,dar este bine și să scapi de boală”, sănătatea fiind lipsa săvârșirii păcatului, iar scăparea de boală este pocăința. Respectul și grija pentru sănătate, instituirea unui tratament în condiții de sănătate precară sunt conduite necesare omului credincios.

O altă condiție a sănătății, destul de des întâlnită la acea vreme, este practicarea cu regularitate a exercițiilor corporale. „Exercițiile corporale sunt de folos tinerilor pentru sănătatea lor; îi fac să fie sârguincioși și ambițioși să se îngrijească nu numai de bunăstarea trupului, ci și de bunăstarea sufletului… femeile nu trebuie îndepărtate de la exerciții corporale; dar nu trebuie puse la lupte și la alergări”. Încă o dată este subliniată influența sănătății trupului asupra sufletului, care dobândește chiar unele virtuți. Femeile au și ele aceleași drepturi ca și bărbații, recomandările lui Clement Alexandrinul le vizează și pe ele, fară discriminare, dar cu înțelegerea corectă a firii lor. Aceste exerciții corporale sunt puse în relație mai ales cu partea folositoare, practică a lor: pentru bărbați lucrul câmpului, treburile gospodărești ca tăiatul lemnelor, aducerea apei, chiar cititul cu glas tare; iar pentru femei țesutul, prepararea hranei, slujirea călătorilor. Recomandările pe care le face în legatură cu o muncă sănătoasă, corect desfășurată, sunt actuale: „munca să premeargă masa… o muncă exagerată este foarte rea, istovitoare și aducătoare de boală. Nu trebuie să stai degeaba, dar nici să muncești peste măsură”. Echilibrul și dreapta măsură își găsesc locul în scrierile lui Clement, care face o trecere gradată de la exercițiu fizic la exercițiu spiritual. Numește chiar exercițiu a sta „la căpătâiul unui prieten bolnav, a te pune în slujba unui neputincios și de a ajuta pe un nevoiaș”, exercițiu care îl completează pe cel al dragostei, de factură spirituală. Această împeltire a spiritualui cu trupescul, a practicului cu idealul este una din notele dominante ale scrierilor lui Clement Alexandrinul, care privește omul din toate laturile existenței sale, fără a aduce prejudicii persoanei ca întreg, ci dimpotrivă depășind problemele contradictorii ale filosofiei, în legătură cu trupul și sufletul.

Nu numai sănătatea este consecința exercițiilor corporale, dar și frumusețea, care ne duce cu gândul la frumusețea protopărinților noștri, înainte de căderea din rai. „Cele mai frumoase și cele mai sănătoase exerciții corporale dau trupului o frumusețe adevărată și permanentă, căci căldura produsă de exerciții dă naștere transpirației.” Eliminarea toxinelor prin procesul transpirației este intuită de Clement Alexandrinul, căci transpirația este aducătoare de frumusețe, care iradiază din sănătate.

Ca o cunună adusă concepției despre sănătate, a preocupării de sănătatea trupului, stă interesul pentru sufletul sănătos, a cărui exercițiu este căutarea binelui, sub ocrotirea și inspirația binefăcătoare a Duhului Sfânt. „Să avem însă și gând sănătos, statornic, pentru căutarea cu înfocare a binelui; pe lângă aceasta avem nevoie mai ales de har dumnezeiesc, de învățătură dreaptă, de sensibilitate curată și de atragerea Tatălui la El.”

Sănătate și Cuvânt

Sănătatea nu se opește doar la trupul omului, ea însoțește și aspectele vieții sale, prin care intră în relație cu semenii, cel mai însemat exemplu fiind limbajul. Cuvântul, ca expresie a comuniunii, are ca obiectiv esențial tot mântuirea omului: „cuvântul mântuitor este numit sănătos, pentru că este adevărul. Ce este sănătos rămâne totdeauna nemuritor, pe când despărțirea de ce este sănătos și dumnezeiesc este lipsa de Dumnezeire și patima aducătoare de moarte”. Clement Alexandrinul referindu-se la I Timotei 6, 3-5, face aluzie la sofiști, care sunt sunt purtători ai bolii numită „arta de a vorbi și a gândi”. Ei fac „sclavi din oamenii liberi; cu măiestria limbii lor corup sufletele”, observând ca se poate întrebuința cuvântul nu doar spre mântuirea oamenilor, ci și spre pierderea lor.

Cuvântul este expresie a adevărului, care trebuie cunoscut cât mai profund, fiind folositoare comparația celor care se folosesc de cuvânt pentru mântuire, cu cei care se folosesc de medicină pentru vindecarea trupului. „După cum în medicină, este bine și solid instruit acela care cunoaște cele mai felurite științe, pentru a putea face pe bolnavi deplin sănătoși, tot așa spun că este bine și solid instruit acela care știe tot ce se referă la adevăr.”

Dobândirea sănătății se realizează doar cu ajutorul Cuvântului, care se apleacă asupra fiilor neascultători și îi vindecă de bolile sufletești, închipuite de bolile trupești. „Cuvântul vrea să deschidă ochii orbilor, să destupe urechile surzilor, să conducă la dreptate pe cei ce șchioapătă și pe cei rătăciți, să arate oamenilor celor fără de minte pe Dumnezeu, să pună capăt stricăciunii, să biruiască moartea, să împace cu Tatăl pe fiii cei neascultători.” Ochii, urechile si picioarele sunt mădulare ale trupului, dar funcția lor maximă este să-L vadă pe Dumnezeu, să-L audă și să se îndrepte spre El, participând la facultățile sufletului, la cunoașterea lui Dumnezeu. Ele sunt primele care trebuiesc a fi sănătoase, urmându-le apoi sănătatea sufletului, urmată de mântuire, împlinirea deplină a relației om- Dumnezeu: „ne făgăduiește din belșug împărăția cerurilor, bucurându-se numai dacă noi ne mântuim”. Puterea Cuvântului poate să depășească barierele biologice ale făpturii căzute: „Cuvântul vrea”, singura piedică rămânând libertatea omului. Nu este un obstacol propriu-zis, dar Cuvântul așteaptă și dorința de schimbare a omului și nu îi încalcă opțiunile.

„Întruparea este centru istoriei mântuirii,… iar creștini trebuie să adere total la viața și învățătura Logosului, pentru că numai prin El îl cunosc pe Dumnezeu și se mântuiesc, îndumnezeindu-se.”

Dumnezeu este bun și de folos omului, tocmai pentru că se îngrijește de el, cu dragoste: „Cuvântul iubește negreșit pe om, ființa cea mai frumoasă dintre toate creaturile, ființa iubitoare de Dumnezeu”. „Dumnezeu se îngrijește de om și se ocupă de el cu fapta, pentru că educa pe om prin Cuvântul Său, Care este un adevărat colaborator al iubirii de oameni a lui Dumnezeu”. Dumnezeu-Cuvântul participă efectiv la îngrijirea făpturii, cu toată dragostea, care să fie model de participare și pentru om.

Sănătatea vine doar de la Dumnezeu, care este ocrotitorul ei „singurul la care trebuie să privim, Care se interesează cum și în ce chip se poate ca viața oamenilor să ajungă mai sănătoasă”. Acest dar este actualizat permanent, îmbogățit și susținut prin purtarea de grijă neîntreruptă a Creatorului, care devine și izvorul optimismului.

Cuvântul ne oferă ordine în viața și „activitatile noastre: mersul, statul, hrana, somnul, patul, dieta si cealaltă viețuire, strălucesc, pentru că sunt educate cu cuviință. Că o viețuire ca aceasta, pe care ne învață Cuvântul să o ducem, nu este stridentă, ci melodioasă”.

Dar Cuvântul pătrunde în om prin intermediul învățăturii și este păstrat ca un bun care sfințește înteaga viață a omului. „Cuvântul intră în noi din afară prin cateheză, așa cum intră mâncarea; iar dinăuntru, ca din stomac, este trimis minții spre a fi păstrat în memorie. Omul cel drept rumegă hrana spirituală când are în gura sa Cuvântul; dreptatea o desparte în două: sfințește și aici pe pământ pe omul drept, dar îl trimite și în veacul ce va să fie.”

„Cine se face prieten al Logosului acela trebuie să se grăbească spre comoara mântuirii.” „Hristos este centrul revelațional, în sensul că El a înfăptuit de-a lungul istoriei religioase planul lui Dumnezeu ca să-l mântuiască pe cel căzut, pe Adam. .. omul este centrul planului lui Dumnezeu: să-l scoată din ignoranță și din superstiție, prin Logosul său, Hristos întrupat, care aduce lumina cerească pe pământ, devenind Logos mântuitor, luminând și învățând pe oameni, ca să-i îndumnezeiască, să-i mântuiască prin har.”

Sufletul sănătos

Epicur scrie lui Meceneu: „nimeni nu-i nici nevârstnic, nici prea vârstnic, ca să nu se îngrijească de sănătatea sufletului său”, idee preluată și de Clement Alexandrinul.

„Cea mai minunată frumusețe este frumusețea sufletească. Sufletul este frumos când este împodobit cu Duhul Sfânt, când are în el podoabele date de Duhul Sfânt: drepatea, curajul, castitatea, iubirea, binesimțul rușinii. Femeile să se ostenească apoi și cu frumusețea trupului. Arta de ați împodobi trupul cu sănătate este aici foarte potrivită; arta aceasta face trecerea de la chipul fardat la chipul cel adevărat, la chipul dat de Dumnezeu. Buna întocmire a băuturilor și mâncatul cu măsura sunt în stare să-ți dea frumusețea cea firească. Cu ajutorul acestora trupul întărește nu numai sănătatea, dar face să i se vadă și frumusețea. Omul e statuie armonioasă și frumoasă a Cuvântului. Frumusețea este floarea minunată a sănătații. Sănătatea lucrează în interiorul trupului, iar frumusețea în afara trupului; amândouă arată înfloritoarea culoare a feții.” La această sănătate a sufletului participă intens și sănătatea trupului, care împreună conturează chipul adevărat al omului., chipul dat de Dumnezeu.

Sănătatea sufletească este înțeleasă mai ales prin sălășluirea Cuvântului care face posibilă apropierea de om a dragostei cerești și cu adevărat dumnezeiești: „în însuși sufletul omului poate străluci binele adevărat, însuflețit de Cuvântul dumnezeiesc, dar cel mai minunat lucru este atunci când mântuirea merge împreună cu voința sinceră, când voința si viața, ca să spun așa, trag la același jug”.

Sufletul sănătos este cel care primește rugăciunea cu adevărat, iar rugăciunea este cea care poartă pe om pănă la sfârșitul vieții, care are „nevoie de dispoziții sufletești bune și statornice”.

Libertatea este o caracteristică a sufletului desăvârșit, sănătos, după exemplul relatat de Evanghelii, al întâlnirii Mântuitorului Iisus Hristos cu tânărul cel bogat: „dacă voiești să fii desăvârșit”. Clement arată că „în om stă alegerea, că este liber; în Dumnezeu , însă, datul, că este Domn…, pentru ca mântuirea să fie opera omului”.

Virtutea este sănătate a sufletului și „numai omul virtuos este într-adevăr frumos și bun; și numai frumusețea morală se socotește bună. Atunci virtutea face să înflorească trupul și arată că merită să fie iubită cu pasiune frumusețea cumințeniei, când purtările trupului strălucesc ca o lumină. Frumusețea fiecăruia, plantă sau viețuitoare, stă în virtutea fiecăruia; iar virtutea omului stă în dreptate, cumințenie, bărbăție și credință în Dumnezeu.” Trupul este transfigurat de sufletul care iubește virtutea, iar frumusețea morală iși pune amprenta supra frumuseții trupești.

Sănătatea familiei

Probleme actuale despre familie și căsătorie le le găsim tratate de Clement Alexandrinul într-un mod mai puțin direct, dar tranșant. Ele se referă la nașterea de copii, avortul, contracepția, despre embrion și despre devieri sexuale, combătând, în Pedagogul, în primul rând moravurile foarte răspândite în lumea în care trăia. Pe de altă parte, în Stromatele, ia poziție față de sectele care condamnă căsătoria, impunând celibatul(encrații și discipolii lui Basilide), care propun o abstinență sexuală totală(montaniștii) sau care autorizează desfrâul (marcioniții, antitacții, discipolii lui Carpocrate și Epifanie, ai lui Prodicos).

„Concepția antropologică a lui Clement se inspiră din idealul evanghelic „lumea să aibă viață și mai multă să aibă”. Ea este o chemare pentru om de a-și cunoaște și împlini înalta sa menire în lume. Alipirea de viață, încrederea și robustețea pe care gândirea lui Clement le inspiră, îl fac mereu actual și util, rămânând, cum pe drept a fost caracterizat, „un educator optimist”.”

Clement Alexandrinul afirmă despre căsătoria, că „ajută creația, îi continuă opera”, introducându-ne și determinându-ne să ne raportăm la tainele și frumusețea creației prezente în Geneză, taine care se actualizează în familie prin nașterea de copii, ca rod al dragostei părinților. Aceste taine sunt legate, asemeni tuturor Tainelor creștinului, de Dumnezeu-Cuvântul, căci „toate prin El s-au făcut; și fără El nimic nu s-a făcut din ce s-a făcut”, Cuvântul care trebuie urmat și în căsătorie, fără a considera soția sau copii piedică: „trebuie să mergem în armonie cu Cuvântul și când avem soție și copii”.

„Pentru ca să înfățișeze căsătoria din punct de vedere creștin, Clement Alexndrinul nu se servește atât de filosofie și argumente științifice, cât de Scriptură, din mai multe puncte de vedere: el are nevoie să combată erezii creștine, ce-și întemeiau în bună afirmațiile lor pe Sfânta Scriptură; se adresează creștinilor de prin preajma anului 200; cuvintele Scripturii erau ultima autoritate în căutarea adevărului.”

Sfințenia căsătoriei

Vocația la care sunt chemați soții este împlinită prin îndreptarea acestora către Dumnezeu, redirecționându-și dorințele care îi îndepărtează de Dumnezeu: „noi îmbrățișăm înfrânarea din dragostea de Domnul și din dragostea de binele însuși, sfințind în noi templul Duhului”. Clement Alexandrinul încurajează la virtute în căsătorie: „o căsătorie fericita nu trebuie judecată nici după bogație, nici după frumusețe, ci după virtute”. Ca și celălalte activități ale omului, sexualitatea poate contribui la împlinirea lui: „este sfântă sămânța celor sfinți. Nouă trebuie să ne fie sfinte nu numai duhul, ci și purtarea, și viața, și trupul”. „Căsătoria departe de a fi un rău este sfântă, pentru că vine dela Dumnezeu, găsindu-și temeiuri chiar în primele pagini ale Scripturii.”

„Căsătoria este sfântă dacă este împlinită așa cum spune Cuvântul, dacă soțul și soția se supun lui Dumnezeu și dacă își chivernisesc viața conjugală „cu inimă curată întru adeverirea credinței, curățindu-și inimile de orice cuget rău, spălând trupul cu apă curată și ținând mărturisirea nădejdii, pentru că este credincios Cel Ce a făgăduit”.”

„Căsătoria e starea naturală a omului, căci toți suntem creați proprii căsătoriei prin deosebirea sexelor. Ea e tot atât de excelentă in fața lui Dumnezeu ca și virginitatea, deoarece dă slavă lui Dumnezeu „și cel ce se abține de la căsătorie, ca și cel ce nu se abține și trăiește căsătorit în cumpătare și în spiritul cuvântului”.”

Nașterea de copii

Naștrea de copii este „sădire pentru Dumnezeu”, „având în vedere dăinuirea lumii”, după porunca lui Dumnezeu: „Înmulțiți-vă!” care trebuie ascultată pentru a păstra chipul lui Dumnezeu în om, „întrucât ca om conlucrează cu Dumnezeu la nașterea omului”. Astfel actul de aducere la viață al omului din ziua a șasea a creației este reactualizat prin aducerea la viață a fiecărei persoane și prin participarea omului. Dumnezeu se folosește de libertatea conștientă și responsabilă a omului de a fi asemeni cu El, prin bucuria adusă de participarea noii ființe zămislite la dragostea Lui.

Dar nașterea copiilor nu este un eveniment fără consecințe, care se oprește odată cu aducerea lor pe lume. Părinții sunt responsabili de creștrea duhovnicească a copiilor, tot sub imperativul poruncii dumnezeești „creșteți!”: „celui care a născut copii și i-a crescut potrivit învățăturii Cuvântului și i-a instruit în Domnul, ca și celui care a născut fii prin cateheza cea adevărată, acelui îi stă în față aceeeași răsplată ca și seminției celei alese”. Această creștere spirituală este răsplătită de Dumnezeu, răsplata seminției alese preînchipuind nu doar pământul promis evreilor, ci cerul a cărui accedere este restaurată de Mântuitorul. Punând în paralel pe fii cei trupești și pei cei duhovnicești, Clement nu exclude astfel responsabilitatea părinților care nu trebuie să lase grija de sufletul copiilor, ci o întărește.

Contracepția

Contracepția este exclusă indirect prin opinia față de nașterea de copii, scop exclusiv al căsătoriei. „Scopul celor care se căsătoresc este nașterea de copii, iar ținta lor să aibă copii buni, după cum pentru plugar cauza aruncării semințelor este grija pentru hrană, iar ținta plugarului la lucrarea pământului este strângerea roadelor.” Exclude astfel orice relație sexuală, care nu are drept scop procreația sau care nu prezintă condițiile care să permită ca procreația să se producă. „Din momentul în care se consideră că relațiile sexuale au drept unic scop procreația, recurgerea la mijloace de contracepție este, logic, exclusă”, iar această atitudine e considerată o „poziție extremă” de către Jean-Claude Larchet.

Respectarea naturii, care ne dă modele nealterate de procreație, este unul din argumentele pe care le oferă Clement Alexandrinul. „Principala justificare oferită de Clement pentru excluderea relațiilor sterile este aceea că ele sunt contrare naturii, rațiunii si legii lui Dumnezeu”. Necesitatea de a respecta natura, gândurile naturii vine din respectul pentru ființa care s-ar putea naște „pentru Clement, în spermă există cu adevărat ceva mai mult decât proiectul unei ființe omenești, o potențială ființă omenească, și anume: substanța însăși a noii făpturi care se poate naște din ea”.

„A avea legături sexuale, nu cu scopul de a avea copii, înseamnă a batjocori natura; căsătoria înseamnă dorința de a face copii, nu secretarea fără orânduială a sămânței, secretare nelegiuită și irațională”. Clement Alexandrinul se refera apoi și la învățăturile lui Moise, din Levitic.

„Nu trebuie semănat pe piatră, nici nu trebuie să ne batem joc de sămânță; că sămânța este principiul nașterii; are în ea însămânțate gândurile naturii.” Această concepție supraestimează rolul bărbatului în procreație (Ovarele erau descrise anatomic la vremea respectivă, dar nu se cunoștea funcția lor și nici ovulul, celula sexuală feminină, care participă în proporție egală în procesul procreerii. Galen considera că sperma conține virtual făptura omenească ce urma să se nască, femeia oferind doar terenul și hrana necesare fătului.)„natura ne-a îngăduit să dorim să facem copii. Iar cei care caută mai mult, păcătuiesc împotriva naturii, pentru că se vatămă pe ei înșiși prin împreunările cele în afară de lege.”

Insistența cu care explică faptul că omul este participant la creație, responsabilizează relațiile între soț și soție, care se află permanent în fața Cuvântului: „În fața Cuvântului numai aceste legături(cu soția) sunt îngăduite. Noi, care participăm la actul dumnezeiesc creator, nu trebuie să aruncăm sămânța”.

Pozițiile exigente față de scopul căsătoriei și valoarea acordată sămânței barbătești sunt aspecte care ne conduc la excluderea practicilor anticoncepționale. „Paralel cu această gândire rigoristă, unii Părinți răsăriteni, ținând seama de slăbiciunea omenească, adoptă o concepție mai flexibilă și mai tolerantă, fără a abdica de la principiile majore pe care le nuanțează și le temperează în lumina unor considerații mai practice.”

Consecințe

Consecințele directe ale nerespectării principiilor enunțate sunt de natură fizică și spirituală. Dintre consecințele patologice, care se răsfrâng asupra trupului, Clement Alexandrinul le amintește pe cele asupra sistemului nervos: „trebuie să ne întrebăm dacă ne este îngăduit să ne folosim de unirea sexuală în toată libertatea, așa cum ne folosim de hrană. Se poate vedea că legăturile trupești mai dese strică si rup nervii ca pe urzeală, că răspândesc ceață asupra simțurilor și le slăbesc tăria…, slăbiciunile trupești, care urmează dupa împreunările sexuale, nu sunt oare în raport cu pierderea sămânței?”. Chiar dacă aparent există o libertate a legăturilor sexuale, nu îndeamnă să fie folosită, căci această atitudine se întoarce și împotriva trupului.

Consecințele spirituale nu sunt nici ele de neglijat, în condițiile în care nu se înțelege corect rolul căsătoriei „dragostea, pe care o mărturisim că o avem pentru legăturile sexuale, alunecă ușor, înflorește puțin și îmbătrânește odată cu trupul; ba este cazul când îmbătrânește înaintea trupului”. Această dragoste este neîmplinită, nedesăvârșită, căci nu depășește sfera trupului. Plăcerea legată de relațiile sexuale nu poate fi „culeasă” ,decât dacă are drept finalitate nașterea de prunci: „simpla plăcere, chiar daca-i simțită în căsnicie, este nelegiuită, nedreaptă și nesocotită”.

Chiar dacă această plăcere este îngăduită, ideal ar fi ca soții să evite pofta: „când e vorba de căsătorie, de mâncare și de celălalte, să nu facem nimic mânați de poftă, ci să voim numai cele ce sunt necesare. Că nu suntem copiii poftei, ci ai voinței. Cel care se căsătorește ca să aibă copii, acela trebuie să se deprindă a se înfrâna în așa fel, încât nici să nu-și poftească femeia lui; pe ea trebuie să o iubească fără patimă, făcând copii mânat de o voință sfântă și cumpătată”. Riscurile transformării în plăcere a relațiilor sexuale sunt legate de considerarea soțului obiect și instrument al plăcerii, iar nu subiect capabil de iubire care transcede iubirea pământească.

Mai mult, împreunarea animalelor poate să fie mai conformă cu natura, în condițiile în care oamenii se lasă purtați excusiv de plăcere „trebuie îndepărtat din căsătorie orice gând și orice faptă murdară și întinată, ca să nu ni se reproșeze că împreunarea animalelor necuvântătoare este mai conformă cu natura decât unirea dintre bărbat și femeie”.

Avortul

Avortul este condamnat din primele screiri creștine, Didahia celor doisprezece apostoli scrie, urmând porunca dumnezeiască: „Să nu ucizi!”, „să nu ucizi copil în pântece, nici pe cel născut să nu-l ucizi”. Deasemeni, în Epistola zisă a lui Barnaba, se întâlnește o dezaprobare asemănătoare: „să nu ucizi copil în pântecele mamei și nici să-l ucizi după ce s-a născut”, iar „ucigașii de copii stricători ai făpturii lui Dumnezeu” „nu cunosc pe Creatorul lor” și se află pe „calea morții veșnice”.

Avortul este condamnat cu fermitate și de Clement Alexandrinul: „Întreaga noastră viață se va scurge în chip firesc, dacă ne stăpânim de la început poftele și nu ucidem cu mijloace rele fătul omenesc, făcut să se nască prin dumnezeiască purtare de grijă. Femeile, care folosesc pentru acoperirea desfrânârii droguri pentru avort, scot afară o materie complet moartă, dar avortează cu fătul și iubirea de oameni”. Probabil cauza cea mai mare a avortului era desfrânarea, dar consecințele acestui păcat nu se opresc aici. Se avorteză cu fătul și iubirea de oameni și iubirea de Dumnezeu, căci El poartă de grijă fătului până la naștere. Această rupere a comuniunii cu Dumnezeu, comuniune care se realizează doar în iubire și este model al comuniunii între oameni, este finalitatea avortului, cu atât mai gravă cu cât fătul este neajutorat, dar sub ocrotirea lui Dumnezeu. Se condamnă indirect și contextul în care se practică, respectiv legăturile nelegitime, care și ele sunt o înșelare a iubirii. Parcă nueste doar o rupere a comuniunii, ci chiar o luptă împotriva lui Dumnezeu, căci imediat după concepere, fătul este rod al voinței lui Dumnezeu și a împiedica să vină pe lume pruncul înseamnă a te opune planurilor lui Dumnezeu.

Embrionul

Embrionul este descris chiar în Ieșire, cu distincția între „pruncul neîmplinit” și „pruncul împlinit”, unde se pedepsește uciderea fără voie, accidentală a fătului, pedeapsa fiind în funcție de aceste două perioade. În primul caz vinovatul „va plăti despăgubirea pe care o cere bărbatul femeii”, iar în cazul al doilea „se va da suflet pentru suflet”. Clement Alexandrinul cunoaște și el împărțirea perioadei intrauterine în două etape: etapa embrionară în care nu pot fi vizualizate părți componente ale corpului, „alcătuirea este mai întâi umedă”, și etapa fetală în care dobândește înfățișare umană, „apoi această alcătuire capătă trup”.

Chiar dacă rolul sămânței bărbătești era mult mai important în procreație, căci nu era cunoscut ovulul-celula sexuală feminină, este remarcabil faptul că ea reprezenta o anticipare a nașterii. Am putea să spunem că între prima zi a conceperii pruncului și naștere nu se facea nici o distincție în ceea ce privește statutul pruncului de persoană demnă de toate drepturile: „sămânța pe care o elimina el este începutul nașterii”.

Clement Alexandrinul este un adept al însuflețirii imediate a embrionului. El se referă la învățătura unui bătrân pe care nu-l numește, după care „ceea ce este în pântecele mamei este o făptură vie. Căci după curățirea lunară, sufletul este pus în matricea femeii, în vederea zămislirii, adus aici de unul dintre îngerii care se îngrijesc de nașterile omenești; cunoscând dinainte momentul prielnic zămislirii, îndeamnă femeia spre unirea cu bărbatul, iar când sămânța este sădită, el face în așa fel,încât suflul de viață aflat în sămânță să vină și să ia parte la formarea fătului. El însuși aderă la această concepție. „Că îngerii le fac roditoare chiar și pe cele sterpe, continua el, este într-adevăr cu putință, că pentru ei sunt cei care aduc sufletul înainte de zămislire, iar când se spune în Evanghelie că „pruncul a săltat… în pântecele meu” aceasta arată că avea suflet. Pentru Clement sufletul este prezent înainte de zămislire, de vreme ce el face cu putință fecundarea, activând pneuma prezentă în sămânță; o dată fecundarea împlinităsufletul este cel care dirijează fecundarea embrionului. Acest suflet este rațional și cugetător, care-l definește pe om ca atare și pe care Clement îl numește mai precis egemonikon sau partea conducătoare: „spunem însă că rațiunea și partea conducătoare a sufletului sunt cauza constitutivă a omului; dar și partea irațională este însuflețită și este o parte constitutivă a ființei omenești”. Acest suflet este creat de Dumnezeu și adus ca parte distinctă, dinafară și mai întâi de toate. Nu se regăsește preexistența sufletului de care vorbește Origen, ucenicul său, dar nici simultaneitatea deplină a existenței sufletului și trupului de care vorbește Sfântul Irineu. Totuși Clement consideră că embrionul este însuflețit în fapt din prima clipă a existenței sale și poate fi socotit din acel moment drept o persoană umană, pentru că se află atunci în posesia unui suflet superior, rod al actului creator al lui Dumnezeu.

Referindu-se la destinul postum al pruncilor, Clement Alexandrinul preia din textul apocrif Apocalipsa Sfântului Apostol Petru, ideea că aceștia vor continua să crească, ajungând să se bucure de bunurile dumnezeiești care se dobândesc prin cunoaștrea lui Dumnezeu. Pruncii morți, fie pentru că au fost abandonați sau lipsiți de orice îngrijire după nașterea lor, fie pentru că au fost victimele avortului, sunt încredințati îngerilor păzitori, care-i cresc, pe cei dintâi până la vârsta de o sută de ani, iar pe ceilalți până la vârsta la care ar fi continuat să viețuiască pe pământ. „scriptura spune că pruncii morți sunt dați în grija unui înger păzitor, care-i crește până se fac mari. Și se zice că vor fi asemenea credincioșilor de o sută de ani.” „Pronia dumnezeiască nu se îngrijește numai de cei aflați în trup. În Apocalipsa Sfântului Apostol Petru se spune că dintre pruncii lepădați, cei care ar fi trebuit să aibă o soartă mai bună vor fi încredințați unui înger păzitor, pentru ca ajungând la cunoaștere, să dobândească un sălaș mai bun, viețuind tot așa cum ar fi viețuit dacă ar fi rămas în trup. Ceilalți vor dobândi sălașul mântuirii, ca vrednici de milă pentru nedreptatea ce li s-a făcut, și răsplata lor va consta în aceea că sunt feriți de pedeapsă.”

Devieri

Înțelegerea greșită a relațiilor intime în familie este amendată de Clement Alexandrinul. Sunt excluse relațiile homosexuale, cu prostituatele, adulterul, practicile sexuale perverse, sodomia și orice practici în care sămânța nu ajunge acolo unde poate deveni fertilă: „trebuie să respingem împreunările între bărbați, împreunările sterile, pederastiile și împreunările androgine nefirești; să dăm ascultare chiar naturii, care, prin felul în care a creat organele genitale, a interzis astfel de împreunări”. Psihiatria încadrează instinctul sexual, alături de instinctul alimentar și cel de autoconservare, în categoria proceselor motivaționale, categorie din care mai face parte și afectivitatea. Aceste instincte reprezintă acte reflexe înnăscute, cu rol în conservarea individului și a speciei, instincte a căror modificare duce la apariția bolii. Homoxexualitatea, pedofilia, perversiunile sexuale reprezintă modificări de orientare sexuală, considerate din punct de vedere al psihiatrului, boli ale psihicului.

Mai mult oferă o modalitate de a gândi, spre depășirea acestor păcate: „trebuie să socotim pe copii ca pe fii noștri, iar pe femeile altora să le privim ca pe propriile noastre fiice; să ne înfrânăm plăcerile și să fim stăpâni pe stomac și încă pe cele de dedesubtul stomacului”.

Societatea pare extrem de decăzută, în ceea ce privește moravurile, educația lăsa de dorit, iar curiozitatea este cauza principală a acestor devieri: „copiii își neagă firea de bărbați și sunt învățați s-o facă pe femeile. Desfrâul a întors totul cu susul în jos. Curiozitatea excesivă de desfrâu a făcut pe om de rușine. Curiozitatea aceasta caută totul, încearcă pe toate, le silește pe toate, amestecă sexurile, bărbații fac ceea ce trebuie să facă femeile, iar femeile o fac pe bărbații împotriva firii lor; femeile sunt și femei, dar o fac și pe bărbații. Pentru desfrânare nici o cale nu-i nebătătorită; plăcerile trupești sunt comune tuturor, iar desfrâul stă cu ei la masă…. de multe ori părinții trăiesc fără să știe cu fiii lor, care se desfrânează, sau fiicele lor depravate. Tot pământul s-a umplut de desfrânare și de nelegiuire.”

Hotărârea și puterea de a nu săvârși păcatul nu stă mai ales în trup, ci în minte, care coordonează toate activitățile noastre, iar dacă mintea este pervertită, trupul poate să nu participe efectiv la păcat. Cauza primară a păcatului este gândul păcătos, iar nu trupul, care este doar condus și împins la greșeală de minte. „Eunuc cu adevărat nu-i cel care nu poate să se desfrâneze, ci cel care nu vrea.”

O altă categorie de oameni dedați la plăcerile desfânării este reprezentată de eschibiționiști: „mai ales trupul gol vădește cât de desfrânată le e pofta, așa precum pe hidropici îi arată umezeala, care le acopera pielea; boala amândurora se cunoaște din vedere”.

Tratamentul acordat acestora este cât se poate de complet. Terapia vizează atât mintea și purtările prin cuvânt, cât și disciplina trupului și a faptelor. Legea „vrea să ne purtăm ca bărbați, să n-o facem pe femeile nici cu trupul, nici cu fapta, nici cu gândul, nici cu cuvântul”.

Consecința spirituală a acestor boli este foarte gravă: moartea față de Dumnezeu, care este mai tragică decât moartea biologică. „Cel desfrânat a murit pentru Dumnezeu, este părăsit de Cuvântul ca și de Duhul, este mort… când ne dezbracăm de haină să nu ne dezbrăcăm în același timp și de simțul rușinii”. Simțul rușinii este un simț duhovnicesc foarte folositor în întâmpinarea ispitelor trupești, de natură sexuală.

Mai mult decât o prezentare a fiziologiei digestiei, Clement Alexandrinul găsește cauza cea mai importantă a desfrâului, anume patima gastrimarghiei. „E firesc ca cei care mănâncă și beau mai mult decât trebuie, să aibă urina și excrementele în mai mare cantitate, să aibă în cantitate mai mare și celelalte secrețiuni; pe lângă acestea și sudoarea, pentru că hrana n-a fost asimilată, ci eliminată odată cu cele de prisos.” „De aici vin și desfrânările, pentru că abundența excesivă din trup se îndreaptă spre părțile genitale… trebuie să cheltuim această abundență excesivă din trup prin mișcări corporale potrivite si prin mese simple, ca să înflorească în noi frumusețea noastră.”

În aceste condiții asupra căsătoriei se abate direct scăderea dragostei, exprimată de Clement prin poftă, care duce la scăderea comuniunii, la despărțire de împlinirea chemării la Dumnezeu prin căsătorie. „Pofta se vestejește, când castitatea căsniciei a fost batjocorită de plăcerile cu femei desfrânate.” „Dumnezeu se bucură mai cu seamă când ne vede că suntem curați, cu sufletul împodobit, dar îmbrăcați și cu trupul împodobit, cu haina cea sfântă, haina castității.”

„Libertatea este piatra unghiulara pe care se reazemă concepția antropologică a marelui catehet alexandrin.” „Clement în alte locuri el precizează că păcatul protopărintelui nostru constă în actul conjugal săvârșit înainte de vremea făgăduită (Stromata III, 14, 94, 3-5), … iar în noi nu vede decât imitatorii păcatului lui Adam și nu moștenitori ai greșelii săvârșite de strămoșul nostru.”

Fiziologie și anatomie umană

Starea de sănătate îi este dată omului încă din momentul nașterii sale trupești, al venirii pe lume. Nașterea reprezintă un moment important din existența corporală a ființei umane.

Iată câteva elemente de anatomie umană, pe care le întâlnim în Pedagogul, care fac dovada că Clement Alexandrinul avea o cultură profană largă: „uterul este așezat sub bășica udului, deasupra intestinului care se numește rectum, ultima parte a intestinului gros, și-și întinde gâtul printre umeri în bășica udului; deschizătura gâtului, prin care primește sămânța, se închide după ce s-a umplut; și iarăși, uterul se golește, când este curățit prin naștere; iar după ce uterul a depus rodul, primește apoi sămânța”; „dupa ce uterul a primit sămânța, deschizătura uterului se închide și respinge desăvârșit nerușinarea. Dorințele uterului, care până atunci erau mișcate de îmbrățișările cele pline de dragoste, de a avea sămâțta, se îndreaptă în altă parte și se ocupă înăuntru cu facerea copilului, conlucrând cu Creatorul”. Clement Alexandrinul nu face doar o demonstrație a cunoștințelor sale medicale, ci se folosește de ele pentru a explica motivele pentru care este interzisă relația intimă între soți, pe parcursul sarcinii.

Concepția, „formarea fătului”, se face prin unirea celulei sexuale masculine „sămânța bărbatului” cu celula sexuală feminină, ovulul, pe care Clement o numește „secreție rămasă după curățirea lunară”. Din această unire rezultă oul, zigotul, ce conține toată informația necesară apariției omului. „Amestecul greșit”, adică cel rezultat în urma raporturilor care se realizează pe parcursul perioadei de menstruație sau sarcină, interzise de lege, duce la sterilitate.

Imediat după zămislire, la nivelul oului începe procesul de diviziune și migrare a acestuia spre cavitatea uterină, unde se va fixa. Perioada intrauterină poate fi imparțită în două etape: etapa embrionară în care nu pot fi vizualizate părți componente ale corpului, „alcătuirea este mai întâi umedă”, și etapa fetală în care dobândește înfățisare umană, „apoi aceasta alcătuire capătă trup”.

În timpul perioadei intrauterine, fătul se hrănește cu substanțe nutritive pe care le preia din sângele matern, deci sângele constituie conținutul hranei fătului, „unii au îndrăznit să spună că sângele este ființa sufletului”. Acest sânge ajunge la făt prin vasele ombilicale: „sângele, care hranește fătul este trimis mai întâi prin cordonul ombilical”.

În secolul XIX au fost descoperiți hormonii, substanțe secretate de diferite glande ale organismului, care eliberați în sânge acționează țintit asupra celulei. Unii dintre acești hormoni sunt specifici bărbatului sau femeii. Existența hormonilor feminini (estrogenii și progesteronul) în sânge explică o serie de fenomene fiziologice ce pot fi observate pe perioada sarcinii. Sub influența hormonilor se produce creșterea de volum a glandei mamare și formarea secreției lactate: „sângele primește porunca de la Dumnezeu-Creatorul, Cel Care hrănește totul, să se îndrepte potrivit unei revărsări naturale, spre sânii care încep să se umfle, și printr-o căldură naturală sângele se preschimba și ajunge hrană placută copilului, dar oricum ar fi sângele este cel care se preface în lapte”. Sub acțiunea hormonilor, necunoscuți timpului, sângele se transformă în lapte, dar deosebit de expresivă este porunca Creatorului care are grijă de toate, mai ales de un sugar neajutorat.

Clement Alexandrinul sesizează cu destulă intuiție științifică sau preia de la medicii contemporani legătura strânsă care există între uter și sâni, cele două organe feminine implicate profund în procesul concepției și al nașterii: „dintre toate mădularele trupului, sânii sunt în cea mai mare legătură cu uterul”. O altă observație este a „opririi” fiziologice a ciclului menstrual pe perioada sarcinii, sub actiunea hormonilor feminini aflați la valori crescute.

În momentul nașterii: „se taie buricul prin care se ducea sângele la făt” și sânii pregatiți pe parcursul celor nouă luni de sarcină sunt capabili să elaboreze secreția lactată sub influența directă a hormonilor din sânge: „sângele se îndreaptă spre sâni, sânii se măresc și sângele se transformă în lapte”.

Laptele matern este alimentul cel mai hrănitor pentru un sugar, îi potolește și foamea și setea, conține toate elementele de care are nevoie pentru a crește, este un aliment complex și „fără îndoială nu poți găsi altceva mai hrănitor, mai dulce, nici mai alb ca laptele”. „Hrana cea duhovnicească” seamană mult cu laptele, fiind la fel de necesară și hrănitoare.

Prin alăptare între mamă și copil se creează o legătură puternică, o relație specială ca între Tatăl și fiii, hrana fiind „laptele Tatălui”, cu care ne hrănim „noi pruncii”. Copilul care a supt la sânul mamei va deveni un om puternic trupește și sufletește, iar credinciosul, asemeni copilului va deveni, pentru că a supt „hrana cerească a îngerilor”, „lucrată de Dumnezeu-Hrănitorul și de Tatăl celor născute și renăscute”. Renașterea duhovnicească este o filiație mai puternică decât cea maternă, iar hrana cea duhovnicească, Sfânta Împărtășanie, este mai folositoare decât laptele matern.

STAREA DE BOALĂ

Mântuitorul Hristos s-a aplecat cu dragoste asupra naturii umane căzute, supusă bolii și stricăciunii. Plecând de la vindecarea trupului, Domnul Iisus Hristos are întotdeauna ca finalitate vindecarea sufletului, căzut din comuniunea cu Creatorul și incapabil să se ridice prin propriile forțe. Vindecarea trupului, a bolilor trupești sunt semne externe ale propovăduirii Mântuitorului Iisus, menite să atragă atenția și să ușureze primirea credinței, dar sunt urmate sau precedate de iertarea păcatelor. Credința omului, atât de necesară intervenției Mântuitorului, este libertatea cu care omul alege și dorește actul tămăduirii. Numeroase și edificatoare în acest sens sunt vindecările minunate consemnate de Sfânta Evanghelie.

„Domnul, ajutorul și îngrijitorul nostru, ne cheamă vadit la mântuire”, fiind „întocmai ca un doctor bun, care pe unele trupuri bolnave le oblojește, pe altele le mângâie,iar pe altele le spală; uneori le taie cu fierăstrăul, când trebuie să vindece pe om cu pierderea unui mădular”. Comparația practică a Mântuitorului cu un medic, care tratează diferit pacienții, este folosită de Clement Alexandrinul, cu scopul de a explica relația personală pe care o are fiecare credincios cu Dumnezeu-Fiul, în lumina îndreptării de după păcat. Chiar dacă tratamentul aplicat penitentului, celui care își recunoaște greșeala și dorește să se shimbe, este uneori exigentă, Pedagogul se poartă astfel spre binele credinciosului. Deși ținta tratamentului este mântuirea, aceeași pentru toți oamenii, „felurit se poartă și Mântuitorul și felurită este și mântuirea oamenilor: când îi amenință, îi sfătuiește; când îi ține de rău, îi întoarce la El; când îi plânge, îi miluiește; când la cântă, îi cheamă; prin rug le vorbește…”. Asemănarea Mântuitorului cu doctorul este destul de des întâlnită la Clement Alexandrinul, având în vedere amintirea recentă a poruncii date ucenicilor lui Iisus Hristos: „mergând, propovăduiți, zicând: S-a apropiat împărăția cerurilor. Tămăduiți pe cei neputincioși, înviați pe cei morți, curățiți pe cei leproși, pe demoni scoateți-i; în dar ați luat, în dar să dați.”, poruncă care depășește atribuțiile si posibilitățile de vindecare a doctorilor vremii.

Mântuitorul nu numai vindecă, ci miluiește, adică se coboară cu dragoste asupra omului căzut. Vindecarea lui este astfel desăvârșită, nefiind împlinită de nici un om și nici de lege; ea este atribut al dumnezeirii și împlinire a legii. „Cine ne-a miluit mai mult, decât Mântuitorul, pe noi care eram aproape omorâți de stăpânitorii întunericului; pe noi, care eram cu multe răni, cuprinși de frică, de pofte , de urgii, de supărări, de înșelăciuni și de plăceri? Singurul doctor al acestor răni este numai Iisus, Cel Ce a tăiat desăvârșit din rădăcină, patimile, nu ca legea care tăia doar fructele sadurilor rele…”

Bolnavi fiind, nu ne putem conduce nici după noi, nici după cei asemenea nouă prin păcat, ci este nevoie doar de conducerea mântuitoare a Cuvântului, singurul care vede cu adevărat toate greșelile noastre și singurul care le poate îndrepta. Boala are nevoie de doctor și „cel mai bun conducător nu este orbul, care duce pe orbi în prăpastie, ci Cuvântul, Care are privirea pătrunzătoare și vede cele ascunse ale inimii”.

Boala sufletului, păcatul, se răsfrânge asupra trupului, având ca finalitate moartea, iar dimpotrivă, sănătatea sufletului duce la viața veșnică: „unirea sufletului păcătos cu trupul înseamnă moarte, iar despărțirea de păcat înseamnă viață”.

Trupul și boala

Boala poate să fie o piedică și pentru omul care este pe o anumită treaptă a virtuții, dar care încă nu a răpus neînfrânarea. „Omul care participă la virtute și la boală este strivit de ceea ce-l silește; iar dacă nu are un suflet tare, cade doborât, pentru că încă nu a dobândit capacitatea de înfrânare.”

Trupul și sufletul sunt privite cu interes egal de Clement, care gândindu-se la „simetria lucrării” tratează modul „cum să se poarte fiecare din noi cu propriul trup; dar mai bine zis cum să-l diriguiască”. Ulterior, pe măsura creșterii duhovnicești, raportul interesului între trup și suflet se va modifica în favoarea sufletului. Cel care poartă numele de creștin și se supune pedagogiei divine, culeasă din „textele scripturistice de folos în viață”, trebuie să înceapă cu rânduirea vieții, adică a activităților curente, necesare omului pentru a duce viața biologică. Sub îndrumarea Cuvântului acest exercițiu conduce la rânduirea interioară a omului. „Când cineva, pornind de la lucrurile din afară și chiar de la viețuirea trupului, este dus de Cuvânt să mediteze asupra acestor lucruri, atunci în chip firesc va putea contempla exact cele ce se petrec în om și va ajunge să știe că nu trebuie să se străduiască pentru lucrurile cele din afară, ci de ceea ce este propriu omului, să-și curățească adică privirea sufletului și să-și purifice însuși trupul său”. Trupul nu poate să fie curat, cu adevărat sănătos, dacă sufletul și gândurile omului nu sunt curățite, chiar această stare de curăție sufletească este cea care induce cu adevărat starea de sănătate trupească.

Cel mai ades, Clement Alexandrinul ne oferă bolile trupești doar ca modele de înțelegere pentru bolile sufletești: „nici ochilor nu li-i de folos să rămână totdeauna nepedepsiți, ci câteodată ei lăcrimează și sufăr, pentru ca să fie mai sănătoși. Tot așa, și pentru suflet: nimic nu-i mai primejdios ca o continuă desfătare.” Simțurile trupești, cum ar fi vederea, decad din funcția lor trupească sau duhovnicescă de cunoaștere a lui Dumnezeu, antrenând și simțurile sufletești în această cădere, înțeleasă ca desfătare sau chiar desfrânare, care e de mai multe feluri, nu neapărat o relație trupească condamnată. Clement accentuează astfel consecințele păcatului și asupra trupului și asupra sufletului.

Condiția bolii este diferită de la om la om, iar tratamentul aplicat depinde de starea bolnavului. Bolnavii sunt tratați cu mai multă îngăduință, pe când cei sănătoși sunt sub tratamentul exigent al dobândirii cunoștințelor care duc la Dumnezeu. Atât omul bolnav, cât și cel sănătos, sunt responsabilizați și avertizați că lucrarea lor duhovnicescă, indiferent de starea trupului, nu se oprește niciodată, este în permanentă desfășurare. „Un bolnav nu poate învăța ceva temeinic înainte de a fi pe deplin sănătos; și iarăși prescripțiile nu se dau în același chip celor care studiază sau celor care sunt bolnavi; unora se dă ca să capete cunoștințe, iar altora ca să se facă sănătoși.”

Medicina preventivă este și ea intuită în scrierile lui Clement Alexandrinul: „febra vine asupra noastră fără voia noastră; dar când ne îmbolnăvim de febră din pricina neglijenței sau a neînfrânării noastre, atunci toată vina este a noastră, chiar dacă răul este involuntar”, dar concepția se transferă la atitudinea față de rău: „nimeni nu alege răul în atât ca rău, ci se îndreaptă spre el dus de plăcere, socotindu-l bun și gândindu-se că merită să și-l însușească”. Există boli cauzate de om prin lipsa respectului pentru trup, dar și boli care vin asupra omului fără voia lui, ca încercare de la Dumnezeu spre progres duhovnicesc. Mai mult boala sufletescă, înțeleasă după exemplul căderii protopărinților din rai, căci au ales răul, socotindu-l bun, este consecința directă a plăcerii.

Clement Alexandrinul evidențiază rolul legii, ca paznic împotriva păcatului, invocând asemănarea legii cu prescripțiile date de un medic, care deopotrivă trebuiesc respectate. Legea se aseamănă cu terapeutica medicală. Însă boala sufletului este mai gravă decăt cea a trupului, iar încrederea în cel ce vindecă sufletul trebuie să fie mai puternică. „Nimeni să nu critice legea, spunând că nu este bună, din pricina pedepselor pe care le dă! Dacă am gândi așa, atunci nu va fi socotit binefăcător cel care alungă boala din trup. Dar oare cel care încearcă să scape sufletul de fapte nedrepte nu va fi socotit cu atât mai mult un binefăcător, cu cât sufletul este mai de preț decât trupul? Pentru sănătatea trupului nostru suferim tăieri, arderi și doctorii amare și-l numim pe cel care ne face acestea mântuitor și doctor. Și doctorul nu se poartă așa pentru că îl învidiază și îl urăște pe bolnav, ci pentru că știința meseriei lui îi poruncește să taie unele părți din trup, ca ele să nu îmbolnăvească și pe cele sănătoase. Dar nimeni nu va învinui meseria doctorului, spunând că este rea. Dar când e vorba de suflet, nu vom îndura oare exilul, amenda, lanțurile, pentru a scăpa de nedreptăți și a dobândi dreptatea. Legea poartă de grijă de supuși; îi învață să cinstească pe Dumnezeu, le poruncește ce trebuie să facă și-i oprește de la păcate; pedepsește păcatele mici ale supușilor; iar când vede că cineva pare că nu vrea să se îndrepte și se pornește spre cele mai mari răutăți, atunci legea, purtând grijă de ceilalți, ca să nu-i strice și pe aceia, îl taie, cum taie doctorul un mădular bolnav dintr-un întreg trup, și-l omoară spre sănătatea deplină a celorlalți supuși.” Comuniunea credincioșilor în Biserică este respectată și ferită de aplecarea spre păcat prin exemplele negative din interiorul ei; este ca și grija doctorului care îndepărtează un mădular bolnav spre pastrarea sănătății celorlalte. Sănătatea trupului este exemplu pentru sănătatea sufletului.

Boala trupului nu trebuie să fie o piedică pentru sănătatea sufletului; exemplul mucenicilor care suferă durerea unor violente traumatisme asupra trupului, mult mai puternice decât bolile obișnuite și care duc la moarte, este cel mai folositor și sugestiv. Mucenicii rămân cu sufletul curat, fără a fi împiedicați cu nimic de trup, credința lor fiind mărturie a vieții. Celor care se despart de viață, în urma bolii ca „niște plângăreți, ca niște femei și cu dorința de a mai trăi” nu le este „curat sufletul”, „ci sufletul lor duce cu el poftele ca niște greutăți de plumb”, față de mucenicii care „atunci când se despart de trup își revarsă credința sufletului la plecarea de aici”.

Durerea este și ea expresie a bolii, dar trebuie să primescă un înțeles duhovnicesc „pe unele dureri le suferim, pe altele le evităm; dar acceptarea și evitarea o facem pe temeiul științei”.

Boala este înțelesă chiar ca o despărțire a trupului de suflet, extrem de folositoare spre asceza sufletului, act providențial în viața omului, căci „Domnul desparte cu mulțumire sufletul de trup, chiar dacă această asceză desprinde sufletul de trup printr-o schimbare radicală a lui”.Efectele bolii asupra omului pot fi și dintre cele care au consecințe nefavorabile asupra minții, adică a înțelegerii și cunoștinței lui Dumnezeu: „dragostea trupească, bolile și gândurile rele surpă mintea și întregul om”.

Boala poate să fie și piedică în exercitarea virtuților, căci trupul nu mai poate participa la săvârșirea lor. Însă această slăbiciune, neputință nu este condamnată, dimpotrivă, în condițiile în care cugetul și voința omului îl pot ridica la aceeași cinstire cu cei care practică virtuțile creștinești. „Că uneori voim să facem milostenie, fie printr-un ajutor bănesc, fie printr-o îngrijire trupească, cum este a îndestula pe cel lipsit sau a sluji celui bolnav… dar nu putem să ne împlinim voința spre care suntem îndemnați, sau din pricina sărăciei, sau din pricina bolii, sau din pricina bătrâneții- că și bătrânețea este o boală a firii. Cei care voiesc să facă milostenie participă la aceeași cinste ca și cei care o pot face.”

Patimile și vindecarea

Clement Alexandrinul definește pasiunea astfel: „pasiunea este un impuls mărit sau un impuls care depășește măsurile rațiunii sau un impuls care se depărtează de rațiune și nu ascultă de rațiune; pasiunile sunt deci mișcări nefirești ale sufletului, întrucât nu ascultă de rațiune,… ele sunt dorințe iraționale”. Toate patimile își au originea în lipsa discernământului duhovnicesc: „când curăția minții nu este condusă la Cuvânt, mintea alunecă spre desfrâu și căderea ei își primește plata căderii”.

Patimile sufletești sunt vindecate de Pedagog: „după cum cei bolnavi cu trupul au nevoie de doctor, tot așa cei bolnavi cu sufletul au nevoie de Pedagog; întâi ca să ne vindece patimile noastre, iar apoi să ne conducă la Învățător.” Fiind fără păcat, Hristos a biruit păcatul, care strică sufletul: „Domnul a stricat lucrările poftei… nașterea acestora duce la stricarea sufletului”.

Pedagogul este cel care descoperă patimile omului spre a le depărta de la el, dar El nu este cauza acestora: „după cum doctorul nu este rău pentru bolnav, când îi spune că are temperatură, că nu doctorul este pricina temperaturii, ci doctorul este cel care vădește temperatura, tot așa nu este rău nici cel care vădește pe cineva care are sufletul bolnav; nu bagă în sufletul aceluia păcatele, ci-i arată păcatele care sunt în sufletul lui, ca să-l depărteze de niște obișnuinte ca acelea”.

„Cea mai cumplită prigoană este cea dinăuntrul omului, din sufletul lui” datorită poftelor fără de Dumnezeu,de tot felul de plăceri, de nădejdi deșarte, de visuri pline de stricăciune, când sufletul dorește tot mai mult, când este înțepat de patimile care sunt în el, făcându-l să-și piardă nadejdea în viața veșnică și să disprețuiască pe Dumnezeu. Această prigoană dinlăuntrul omului e purtată pretutindeni. Consecințele patimilor, pierderea nădejdii în viața veșnică și disprețuirea lui Dumnezeu, sunt dramatice pentru viața omului, care va fi lipsită de dragostea lui Dumnezeu. Însă întoarcerea la viață este posibilă dacă sufletul bolnav suportă „dieta dojanei, pentru a duce la mântuire și sănătate deplină”.

Consecință a patimilor este și pierderea comorii adevărate, Cuvântul, răscumpărarea omului, motivul fericirii veșnice. „Omul fără minte sau omul desfrânat nici nu poate simți binele, nici nu-l poate dobândi; deci numai creștinii dobândesc lucrurile bune cu adevărat… bogație adevărată este dreptatea și Cuvântul; Cuvântul, Care e mai de preț decât orice comoară, Care se înmulțește nu cu vite și moșii, ci este dar al lui Dumnezeu, bogăție care nu se poate lua- singur sufletul este comoara Lui-; Cuvântul este cea mai bună avere pentru cel care îl are și face pe om într-adevăr fericit”.

Patima iubirii de argint

În scrierea „Care bogat se va mântui?”, Clement Alexandrinul descoperă cea cea mai gravă patimă care poate sălășlui în sufletul omului bogat: „Boala grea și aducătoare de moarte” este mândria care este cultivată celor bogați prin plăcerea provocată de către cei care îi laudă. Această patimă este întreținută și accentuată de cei care aduc laude nejustificate, curtând cu viclenie pe cel bogat.

Tâlcuind episodul întâlnirii cu tânărul cel bogat, Clement afirmă că Mântuitorul Hristos nu poruncește să se lepede de averea sa, „ci sa izgonească din sufletul său gândurile lui (tânărul) despre avuții, dragostea de avuții, pofta excesivă de bani, admirația și boala lui după avuții, grijile, spinii din viața de aici, care înăbușă sămânța vieții veșnice”. Dorul de viața veșnică este asemeni unei sămânțe, sădită în sufletul fiecărui om, dar depinde de el să o îngrijească spre a aduce rodul veșniciei. Patima este cea care consumă energiile necesare acestei rodiri. Patima nu ține propriu-zis de avere ci de universul sufletesc denaturat de proasta întrebuințare a averii și de nerecunoașterea ei ca dar de la Dumnezeu. „Mintea omului este cea care are în ea liberul arbitru și libertatea de a folosi într-un chip sau altul cele date lui de Dumnezeu. Deci nu te despărți de averile tale; mai bine desparte-te de patimile sufletului tău, care nu-ți îngăduie să folosești spre mai bine averile tale… Patimile sunt înăuntrul sufletului, iar averile în afară; iar dacă sufletul se folosește bine de averi, par bune și averile, dar dacă se folosește rău de ele, par și ele rele… cel care se desparte de averea lui lumească își poate îmbogăți patimile, că stare lui sufletească își împlinește lucrarea ei.”

Bogăția este asemănată templului închinat idolilor, râvnită fiind de oameni mulți, ceea ce împiedică vederea spre Dumnezeu cel adevărat și dobândirea vieții veșnice. „Bogăția este o acropolă a răutății, mulți oameni uitându-se cu mare poftă la ea, nu vor intra niciodată în împărăția cerurilor, pentru că sunt bolnavi după cele lumești și trăiesc plini de îngâmfare din pricina desfătărilor.” „Sărăcia de pofte și adevărata măreție sufletească sunt cea mai bună bogație.”

Bogăția poate să fie și prilej de virtute, care este confirmată de milostenie, calitate a sufletului. Astfel bogăția exterioară îndeamnă la bogăție sufletească. „Datul de bună voie este rod al sufletului; deci bogăția este în suflet.”Milostenia este urmată de dragostea pentru aproapele nostru și de binecuvântarea primită de la Dumnezeu, care se răsfrânge asupra celui ce știe să se foloseacă cu dreptate de darurile pământești. „Împărțirea cea bună a averilor, care este izvor al iubirii de oameni, dacă se dă celor însetați, crește iarăși și se face la loc, așa precum sânii, care alăptează și sunt supți izvorăsc mereu lapte.”

Izvorul bogățiilor noastre este Dumnezeu, iar acest izvor trebuie să ne conducă la viața veșnică. „Cuvântul, care este Pedagogul nostru, ne dă bogăție, El este bogat și nu invidiază pe cei care prin El ajung de n-au nevoie de nimic. Cel care are această bogație va moșteni împărăția lui Dumnezeu.”

Gastrimarghia

Pedagogul poruncește creștinilor „să mănânce ca să trăiască”, deosebindu-i astfel de păgâni care „trăiesc ca să mănânce”. Hrana este necesară viețuirii pe pământ, dar trebuie să nu uităm că Pedagogul ne conduce spre nemurire, pentru că desfătarea este ca și cum am pierde viața și credința. Astfel „mâncarea trebuie să fie simplă și nu aleasă, potrivită cu credința, care să ne ajute să avem viață, nu să ne desfătăm”.

Regulile unei diete echilibrate și raționale „mâncarea simplă ajută la creșterea trupului, la sănătatea lui, și-l face să fie puternic” contribuie la menținerea vieții, căci „viața constă din două lucruri: din sănătate și putere”. „Cei care mănâncă cele mai slabe mâncări sunt mai puternici, mai sănătoși, mai de ispravă și mai cu judecată”; mâncarea cu socotință este mulțumire adusă lui Dumnezeu,

Legătura dintre plăcerea vătămătoare și mâncarea multor feluri de mâncare, care desfătează, este dată de „slava deșartă cu multe chipuri”. Multele feluri de mâncare nu doar dau naștere la boli trupești: „reaua constituție fizică a trupului, distrugerea stomacurilor și stricarea gustului prin arta drăcească a gătitului mâncărurilor”, dar ele întrețin boli sufletești. Aceștia „nu se rușinează să se și laude cu desfătările lor”, „își satisfac lăcomia”, „își vând cugetul, trădează prietenia”, hulesc numele agapei sfinte și sunt lipsiți de înțelepciune, „acoperind mintea cu mâncări și rătăcind-o cu plăceri”. Ei sunt numiți asotoi-desfrânați- având în vedere sfârșitul lor, socotiți fiind asostoi-nemântuiți, căci nu urmăresc decât viața trecătoare, ca și cum n-ar exista o altă viață. „Lipsa de masură” se vădește cel mai bine când este vorba de mâncare.

Trupul întreg suferă și este distorsionat din pricina patimii: „bucii obrajilor se umflă, vinele feții se îngroașă, sudoarea se prelinge pe față, se sufocă și respiră greu”. Consecințele patimii sunt și patologice, asupa copilului „mâncarea multă pune barieră bunului mers al creșterii”.

Această patimă, inițiată de trup, pare să-și aibă originea în mintea care conduce toate activitățile omului. Patima întreține această dezorganizare a minții, amplificând-o. „La cei mâncăcioși, cei dedați plăcerilor și gata spre beție, mintea nu le stă în cap, ci în pântece, pentru că mintea lor este roabă patimilor, poftei și mâniei…. creierul acestora amețit de beție, cade în ficat și în inimă, adică în plăcere și mânie”. Afectarea creierului, ficatului si inimii sunt cele trei consecințe importante ale excesului de alcool, dar și de alimentație, descrise de medicina actuală, care pot avea consecințe ireversibile asupra organismului, urmate de scurtarea speranței de viață. Accentul nu este pus pe aspectul medical al patimii, ci pe cel duhovnicesc. „Adesea plăcerea aduce peste oameni vătămare și durere, iar mâncarea multă naște în suflet suferință, uitare și nesocotință”

Creștinul însă „trebuie să fie stăpân pe stomac și încă și mai mult pe cele care fac plăcere stomacului”, iar hrana lui să fie „agapă sfântă, faptă mântuitoare și frumoasă a Cuvântului”, „hrană cerească și ospăț duhovnicesc”. Masa, ospățul cel pământesc este îndeosebi expresie a dragostei, „semnul unei bune voințe de comuniune și de dăruire”, însă agapa aceasta nu prevestește „adunarea sfantă a dragostei, Biserica cerească, împărăția lui Dumnezeu”. Chiar sunt sfătuiți ca cei care s-au învrednicit de hrana cea dumnezeiască și duhovnicească să nu ia parte „la masa demonilor”. „Cei care se împărtășesc cu credință își sfințesc și trupul și sufletul”, hrana cea duhovnicească fiind prilej de întărire trupească, de ajutor în lupta împotriva patimilor.

Principiile unei diete echilibrate, sănătoase, chiar vegetariene sunt enunțate și explicate de Clement Alexandrinul. „Legea oprește să se mănânce animalele care prin natura lor sunt grase, de pildă porcii. O carne ca aceasta folosesc cei cărora le place să trăiască în desfătări…. a oprit să se mănânce și peștii care sunt fără aripi și solzi, pentru că aceștia au mai multă carne și grăsime decât ceilalți pești.” Clement Alexandrinul pornește de la lege, fără a da prea multe explicații medicale, pentru a ajunge la explicații duhovnicești.

Pentru a da și sfaturi referitoare la hrana obișnuită, Clement propune o dietă alcatuită din: ceapă, măsline, lapte, brânză, miere de albine, fructe, mâncăruri care nu au nevoie de foc. Principiul echilibrului și reușitei duhovnicești în viața creștinului se aplică și proceselor necesare supraviețuirii: „calea de mijloc este bună, iar calea de mijloc este tot ceea ce este desăvârșit din cele ce ne sunt de neapărată trebuință”. Ne oferă chiar detalii, care dovedesc o cunoaștere medicală a fiziologiei digestiei; în timpul mesei să nu se bea nici o băutură căci „ nu se cuvine ca stomacul să fie încărcat cu prea multă apă, ci hrana să fie pregătită pentru digestie, în așa fel încât mâncările să fie mistuite în cea mai mare parte”.

Dar toate patimile se inițiază una pe cealaltă, „erotismul și beția sunt patimi fără judecată”, iar nebunia „te poftește să te îmbeți, te ațâță la desfrâu”.

Puterea creștinului, de a se elibera de patimă sau de a se păzi de ea, stă în legătura stânsă cu Dumnezeu, care păstrază cugetul curat și se arată spre slava lui Dumnezeu. „Noi creștinii … bem cu mintea trează ca să arătăm că suntem în legături foarte strânse cu Cel al Cărui nume Îl purtăm.”

Referindu-se la consumul vinului sfătuiește ca „fetele și băieții să se îndepărteze cât mai mult cu putință de vin, că din pricina vinului se aprind poftele lor sălbatice”. „Trupul lor își arată vădit vătămarea, iar organele poftei se maturizează mai devreme decât se cuvine, sângele se pune în mișcare, simțurile fetelor și băieților se tulbură, dând înfățișării lor chip de desfrânare, înainte de vreme”. Despre femei spune că dacă este nevoie să participe la ospețe „să se acopere în întregime pe dinafară cu haina, iar pe dinăuntru cu simțul rușinii”.

Clement Alexandrinul nu este radical față de consumul de vin: „seara, la vremea cinei este folositor vinul, pentru că atunci nu mai citim să avem nevoie de minte trează… că trebuie să înlocuim lipsa căldurii naturale a soarelui cu o căldura străină; și aceasta cu puțin vin”. Bătrânilor, care datorită vârstei li se răcește trupul, le este îngăduit „cu mai multă bucurie” să bea vin, dar „să-și păstreze mintea netulburată, memoria trează, iar trupul neclătinat și nemoleșit de vin”. Este recomandat vinul și ca medicament „să se dea vin celor bolnavi pentru însănătoșirea lor”. Deasemeni „este bine ca vinul să se amestece cu cât mai multă apă, ca să fie slăbit, să nu îmbete… amestecul ajută sănătății, că viața constă din ceea ce este necesar și din ceea ce este folositor”. Mai mult, Clement ne oferă modele practice de a consuma vin, fără a cădea în patimă: „să nu turnăm în noi pe săturate, să nu silim ochii să se schimonosească din pricina băuturii”, „dacă bei cu bună cuviință, atunci și băutura se împarte în trupul tău cu bună cuviință”.

Beția este „priveliște urâtă și necuviincioasă de desfrânare, treabă vătămătoare pentru cel care o face”. Bețivul este „găurit de gustul de plăceri”, își disprețuiește rațiunea, uită poruncile și nu se va putea mântui cu ușurință din pricina păcatului- „rușine lăuntrică a sufletului”. Mintea lui nu stă în cap, ci în pântece, „pentru că mintea lor este roabă patimilor, poftelor și mâniei”. Trupul lui este „scufundat în adâncul neorânduielii”, iar mintea omului „nu mai ajunge la limanul adevărului și piere din pricina plăcerilor”. Dar cel este cu luare aminte la consumul vinului are sufletul „curat, tare, luminos, capabil de contemplație, că nu ajunge trupesc”.

Paralela spirituală a hranei este ospățul exprimat prin „dragostea față de Dumnezeu prin mulțumiri și cântări de psalmi și dragostea față de aproapele prin convorbiri sfinte”căci psalmul este o „binecuvântare armonioasă și sfântă”.

După cum este îndepărtată desfătarea de la mâncare, Clement sfătuiește „să alungăm și plăcerea mirosului, ca nu cumva să lasăm liberă intrarea în suflet a neînfrânării”. Omul neînfrânat se lasă prins de toate: „de mâncare , de așternut, de întâlnirile cu cunoscuții, de ochi, de urechi, de fălci, dar și de nări”. Parfumurile care nu aduc folos „ațâță simțurile” și cel care le întrebuințează prost, spre plăcere este numit chiar desfrânat. „Bărbații să nu miroasă a parfum, ci a fapte bune și frumoase; femeile să răspândească mirosul lui Hristos, mirosul alifiei celei împărătești și să-și găsească plăcerea în sfântul mir al Duhului.” Există însă și parfumuri sănătoase, care nu deșteaptă dragostea trupească, ci medicamente, ajutoare „pentru deșteptarea puterii noastre slăbite, pentru înlăturarea guturaiului, a răcelii și a proastei dispoziții”, spre ușurarea suferinței. Ele hrănesc creierul și întăresc stomacul, încălzesc sau răcesc trupul prin frecționarea picioarelor. Clement nu lasă loc plăcerii care nu este legată de o nevoie folositoare vieții. „Doctorii când constată că e răcit creierul, prescriu să se ungă cu parfum pieptul și extremitățile nărilor, pentru că exalația fierbinte, care iese încetul cu încetul, să poată încălzi răceala”. Mirosul florilor poate să aducă amorțeală asupra nervilor (narcisa), somn adânc (nucul) sau liniștit (șofranul), potolesc durerea de cap (trandafiri și violete).

Medicina naturistă iși găseste și ea locul în scrierile lui Clement, care face legături și diferențe între partea practică a darurilor care le găsim în natură și partea care îl împing pe om la plăcere. „Florile sunt și doctorii pentru vindecarea pe care o dau, iar uneori sunt prilej de veselie înțeleaptă… uleiul de crin și de lirios, tot un crin cu alt nume, încălzește, deschide pielea ca să iasă materiile sangvine sau purulente, are proprietatea de a trage, de a muia, de a curăți, este subtil, pune în mișcare fierea, are puterea de a înlătura tăria. Uleiul de narcise are aceleași foloase ca cel de crin. Uleiul de mirt este astringent și reține emanațiile din trup, uleiul de trandafir este răcoritor. Pe scurt deci, florile au fost create spre ușurarea vieții noastre, spre foloasele noastre cele de neapărată trebuință, nu spre batjocura desfătării.”

Tot între practicile condamnate și care duc la patimă și la boală, sunt considerate procedeele de înfrumusețare. „Cu masajele ce-și fac își strică pielea; cu cremele cu care se ung își slăbesc trupul; iar cu spălări fără rost își vestejesc floarea obrazului. De aceea fața lor arată palidă din pricina fardurilor, se îmbolnăvesc ușor, pentru că trupul lor este slăbit, fiind mereu acoperit de creme și de farduri. Femeile acestea ocărăsc pe Creatorul oamenilor, ca și cum El nu le-ar fi dăruit frumusețea pe care o meritau.” Iată ca nu numai boala este condamnată și îndreptată, dar finalitatea ultimă este „ofensa adusă Creatorului”, motiv principal de a părăsi practicile care dăunează trupului, dar mai ales sufletului, care e „bolnav în adâncul lui”, care pierde comuniunea cu Creatorul. „reaua meșteșugire a iubirii de găteală… Cuvântul vrea să scăpăm de această patimă”.

Dragostea de podoabe este și ea o patimă înrudită cu cea a iubirii de argint: „iubirea de mâncare și iubirea de băutură, deși sunt patimi mari, totuși nu sunt atât de mari ca dragostea de podoabe. Masa plină și paharele repetate sunt îndestulătoare să satisfacă lăcomia, pe iubitorii de porfiră și pe iubitorii de pietre prețioase nu-i poate sătura nici aurul de deasupra pământului, nici aurul de sub pământ”. Nu numai femeile sunt predispuse la această patimă, „și bărbatii caută să se îmbolnăvească de aceeași boală” a luxului și „nu sunt sănătoși, pentru că nu îndepărtează de la ei gătelile… se feminizează”. Clement Alexandrinul găsește încă un exemplu, de paralelă folositoare între observații medicale și de conduită creștină, menit să atragă atenția și interesul cititorilor profani cu o pregătire intelectuală ridicată, „cum pulsul regulat arată sănătatea, tot așa și îmbrăcămintea ne arată purtările”.

VINDECARE ȘI MÂNTUIRE

Vindecarea și Cuvântul

IPS Daniel sublinia în meditația: „Iisus Hristos-doctorul sufletelor și a trupurilor noastre”(1996) că: „omul nu este numai bios, viață biologică, ci viață în totalitatea sa, zoe, viață spirituală, viață trăită în comunicare. Iisus este Învierea și Viața- viața din belșug este viața veșnică. Vindecarea trupească nu este ultimul scop al vieții. Boala cea mai profundă a sufletului este păcatul, despărțirea de Dumnezeu. Păcatul este o cădere din comuniunea cu Dumnezeu, iar vindecările sunt semnul prezenței împărăției lui Dumnezeu în lume, începutul vindecării de păcat. Credința în vindecarea lui Iisus vizează mântuirea, lucrând aici, în sănătate și boală, pentru viața veșnică. Vindecările Lui au caracter profetic, ele sunt inaugurarea, anticiparea vindecării finale. Când boala persistă, ea devine un mijloc pedagogic de căutare a vindecării, a lui Dumnezeu, căutare pentru iertarea de păcate.”.

„Pedagogul cel bun, Înțelepciunea, Cuvântul Tatălui, Cel Ce a creat pe om, Doctorul, care vindecă toate boalele omenirii, se îngrijește de întreaga făptură a omului, îi vindecă și trupul și sufletul.” Cuvântul, ca și creator al omului, este Cel care îi cunoaște în întregime sufletul și trupul, este Cel care deține tainele naturii umane. Cuvântul se folosește de înțelepciunea Sa dumnezeiască și înțelegerea deplină a omului pentru a ridica, a vindeca omenirea. Cuvântul acționează mântuitor pentru întreaga omenire, dar personal și complet în viața fiecărui om. „Cuvântul este Pedagogul Care ne duce la mântuire”. „Pedagogul nostru este Sfântul Dumnezeu Iisus, Cuvântul, care conduce întreaga omenire. Însuși iubitorul de oameni Dumnezeu ne este Pedagog.” Motivul vindecării bolilor omenirii este dragostea de oameni a Cuvântului, care se întrupează și duce dragostea Sa de oameni până la sacrificiu suprem- Jertfa pe Cruce.

„Pedagogul nostru, Cuvântul, este Cel Care vindecă prin sfaturile sale, patimile sufletului nostru care sunt împotriva firii.” „Cuvântul Tatălui este singurul doctor care vindecă slăbiciunile omenești; este un vindecător și vrăjitor sfânt al sufletului bolnav.” Lucrarea de vindecare, de restaurare a firii căzute nu poate fi săvârșită decât de către Cuvântul Tatălui, care prin lipsa păcatului și moartea pe Cruce aduce împăcarea omului cu Tatăl. „În tipul Logosului-Pedagog trebuie să identificăm pe Hristos kenotic, slujitor al credincioșilor, sfătuitor și mântuitor din păcate și patimi.” „Ca vindecător și sfătuitor în același timp, urmându-si chemarea Sa, El călăuzește pe cei pe care mai înainte i-a convertit, și, mai ales, făgăduiește vindecarea patimilor care sunt în noi.”.

Cuvântul este „hrana cea duhovnicească”, Sfânta Euharistie, dar nu poate fi primit fără „baia cea duhovniceasca”, Botezul. „Partășia pe care o are Cuvântul cu botezul” este respectare a Tainelor instituite direct de Mântuitorul, Botezul și Euharistia, care își fac simțită prezența complementar în viața credinciosului. „Cuvântul, care este unit cu iubirea de oameni, vindecă patimile și în același timp curățește și păcatele.”

Vindecarea este prin cuvânt: „cu un singur cuvânt, cu același cuvânt, vindecă multe boli… și ne îndeamnă vădit la mântuire”. Scrierile profeților, marcate de Cuvântul, sunt „cale de mântuire”, mărturii despre adevăr și despre credința în Dumnezeu. Ele se detașează de majoritatea scrierilor filosofilor, ale poeților și ale făuritorilor de mituri, care îndepărtează pe om de Dumnezeu. „Cu un singur cuvânt îți dăruiește viață: cuvântul adevărului, cuvântul nestricăciunii, cel care renaște pe om, urcându-l la adevărul însuși; boldul mântuirii.”

Sfaturile lui Clement pun în relație directă omul care a greșit cu Mântuitorul: „să se supună Cuvântului, ca unui maestru de gimnastică, iar lui Hristos ca unui arbitru al întrecerilor. Noul Testament al Domnului să-i fie hrană și băutură rânduită lui, poruncile să-i fie exerciții, slava și podoaba să-i fie frumoasele stări sufletești: dragostea, credința, nădejdea,cunoașterea adevărului, bunătatea, mila, buna cuviință”. Această relație este bazată pe încrederea totală care trebuie acordată Mântuitorului, prezent în Noul Testament, în porunci și în sufletul omului, pentru a putea câștiga premiul, mântuirea.

Lucrarea Cuvântului nu este pentru lumea materială, ci„Fiul lui Dumnezeu învață ceva deosebit și poruncește altceva mai mare, mai dumnezeiesc și mai desăvârșit, anume de a curăți însuși sufletul și simțirea de patimile care se află în ele și de a tăia și de a smulge din rădăcină toate gândurile strâine dreptei judecăți.”

Omul este definit de moravuri, fapte și pasiuni. De dragul „Cuvântului îndemnător, Care are în grija Sa moravurile și conducerea oamenilor spre credința în Dumnezeu… ajungem tineri pentru dobândirea mântuirii”. „Cuvântul sfătuitor conduce faptele noastre, iar cuvântul mângâietor vindecă pasiunile noastre”. „Cuvântul se numea îndemnător când chema la mântuire, căci întreaga noastră credință în Dumnezeu este îndemnătoare”. „Cuvântul este în același timp tămăditor și sfătuitor… că sfătuiește pe cel care l-a îndemnat; și ceea ce este mai important făgăduiește vindecarea pasiunilor care sunt în noi”. Cuvântul este unul și același „să fie numit cu un singur nume: Pedagogul”.

Dar neînțelegerea Cuvântului ca și conducător și pedagog, aduce impunerea Cuvântului după modelul profetic, vechi testamentar, care amenință sau chiar bate cu toiagul: „pentru aceea profeția îi dă Pedagogului toiag, pentru a educa, pentru a conduce, pentru a stăpâni, pentru ca pe aceia pe care Cuvântul cel conducător nu-i vindecă, să-i vindece cu amenințarea; iar pe cei ce nu-i vindecă cu amenințarea, să-i vindece cu toiagul; iar pe cei care nu-i vindecă cu toiagul, pe aceia îi va mânca focul.”

„După cum cei sănătoși n-au nevoie de doctor”, ci cei bolnavi au nevoie de știința doctorului, tot așa și „noi care în această viață suntem bolnavi din pricina poftelor noastre cele de ocară, din pricina neînfrânărilor noastre vrednice de dojană și din pricina celorlalte buboaie ale patimilor noastre, avem nevoie de Mântuitor. Iar Mântuitorul nu dă numai doctorii dulci, ci și amare.”

„Cuvântul a fost numit Mântuitor. El a descoperit pentru noi aceste doctorii spirituale, spre a ne desăvârși simțirea și a ne mântui. Cuvântul așteaptă timp potrivit; pune în lumină cele ce vatămă, vorbește de cauzele patimilor, taie rădăcinile poftelor nesocotite, dă de știre de cele ce trebuie să ne ferim și oferă celor bolnavi toate leacurile mântuirii. Cea mai mare și cea mai împărătească lucrare a lui Dumnezeu este aceasta: mântuirea omenirii.”

Metode de vindecare

„Conlucrarea harului și a voinței în actul mântuirii” sunt poate notele dominante, în ce privește vindecarea, în scrierile lui Clement. Se pot sistematiza din opera lui Clement Alexandrinul câteva metode de vindecare, mai ales sufletească, pe care le propune multor categorii de patimi.

Înfrânarea

Înfrânarea este mijlocul cel mai la îndemână, aflat sub puterea și ocrotirea harului pentru a nu păcătui „înfrânarea nu ne învață să fim cumpătați, cine dă chiar cumpătarea, pentru că este putere și har dumnezeiesc”. Înfrânarea este confirmată ca expresie a harului, de convingerea că Dumnezeu este prezent permanent în viața omului: „dacă ai în sufletul tău gândul că Dumnezeu este totdeauna lânga tine, vei rămane totdeauna fără de păcat”. Poruncile și legea duc mai cu seamă la înfrânare. „Legea cea dumnezeiască îndeamnă pe om mai cu seamă la înfrânare, punând înfrânarea ca temelie a virtuților.” „Paznic al minții este tăria inimii, care se vădește în răbdare, în stăruință; iar peste poftă sunt rânduite cumpătarea și priceperea mântuitoare.”

Credința și cunoștința

Șansa eliberării de patimi este credința în „cântecul lui Dumnezeu, ca să vă elibereze de patimi, adevărate boli ale sufletului, ca să scăpați de păcat, că păcatul este moarte veșnică”. Păcatul este întuneric și doar „lumina inimii și razele cunoștinței” ne pot transforma în „ucenici ai luminii și prieteni ai lui Hristos”. Expresia supremă a credinței și a cunoștinței, în concepția lui Clement Alexandrinul, este gnoza. Credința este cea care nu numai despătimește pe om, dar îl poartă spre împărăția lui Dumnezeu: „prin unirea duhovnicească a credinței cu omul supus patimilor, înlătură poftele trupești, îi dă tărie omului pentru veșnicie”.

Căutarea adevărului

Lupta împotriva păcatului trebuie să fie eficientă, să se desfășoare cât mai rapid, pentru a nu pierde șansa mântuirii. „Rămânerea cât mai puțin în păcat, mântuitoare pentru cei chemați la pocăință, ca să-și îndrepte păcatele.” Cei care au cunoscut pe Dumnezeu, cu atât mai mult nu trebuie să urmeze desfătărilor care conduc la patimi și depărtare de Dumnezeu. „Dacă am ajuns cercetători, să nu ne pierdem timpul cercetând cu ce să ne desfătăm, ci să ne însuflețim pentru căutarea adevărului. Că spune Domnul: „căutați împărăția lui Dumnezeu și toate acestea se vor adăuga vouă”.” Dumnezeu „ne poruncește să facem armonie în viața noastră lipsită de armonie, spre a ne schimba în mai bine prin aceste trei mădulare: prin gură, prin inimă și mâini. Să fie simboluri mădularele acestea: mâinile simbol al faptei, inima simbol al voinței, iar gura simbol al cuvântului.” Trupul trebuie să participe întreg, prin fiecare mădular al lui la căutarea adevărului, la cunoașterea lui Dumnezeu.

Mai mult decât trupul, interacțiunea cu societatea, adesea coruptă de păcat, nu trebuie să aducă dezechilibru sufletesc: „omul, care știe ce-i trebuie, se va folosi fără să cadă mut de admirație și fără să se turbure în fața lucrurilor din care se nasc patimile, de pildă bogația și sărăcia, sănătatea și boala, slava și lipsa de slavă, viața și moartea, virtutea și plăcerea”.

„Lipsa de patimi se dobândește prin credință”, iar „cauze ale răului sunt slăbiciunea firii omenești, impulsurile involuntare ale științei și constrângerile iraționale provocate de lipsa de învățătură.” Răbdarea și înfrânarea duc la înțelepciune, dar este nevoie de cunoștință și respectarea poruncilor: „gnosticul se folosește de pricepere și de dreptate pentru dobândirea înțelepciunii,se folosește de curaj, nu numai ca să îndure necazurile ce ce vin peste el, ci și ca să-și stăpânească plăcerea, pofta, supărarea și mânia”.

Duhovnicul

Pentru oameni bogați Clement sfătuiește „să aibă lângă ei un om al lui Dumnezeu ca dascăl și cârmaci al vieții. Sfiește-te măcar de unul, teme-te măcar de unul, deprinde-te să auzi pe unul care îți vorbește cu îndrăznire, care este aspru cu tine, dar este în același timp și doctor”. Doctorul de care ne vorbește este duhovnicul, care prin cunoașterea sufletului celui ce se pocăiește, participă la vindecarea acestuia alături de Dumnezeu care răspunde rugăciunii de pocăință. Duhovnicul este asemeni unui medic care se ocupă de vindecarea unei boli cronice, care ar avea șansa unei însănătoșiri, necesitând răbdare și atenție pentru vindecarea comletă. „Este nevoie de multă purtare de grijă, așa precum trupurile bolnave de o boală îndelungată au nevoie de o dietă specială și de mai multă îngrijire.” Viața stricată și ticăloasă este asemanată cu un trup ce suferă de o boală îndelungată, iar recuperarea, restabilirea sănătății sufletești necesită și ea îngrijiri prelungite, pe măsura bolii. Pentru a dobândi această sănătate soluțiile sunt radicale: „hoțul să nu mai fure, desfrânatul să se cumințească, martorul mincinos să spună adevărul și să se taie și celălalte patimi: mânia, pofta, supărarea, teama, restabilind „prietenia cu Dumnezeu”.

Rugăciunea

Pentru a exemplifica rolul rugăciunii, Clement Alexandrinul se folosește de puterea ei în cazul iubitorilor de argint, considerați oameni cu patimi multe, care se întrepătrund și se condiționează, necesitând o atenție specială. Vindecarea sufletelor bolnave ale bogaților, smulgerea lor din păcat și lucrarea la mântuirea lor se împlinește „pe de o parte, prin rugăciuni către Dumnezeu, iar, pe de alta parte, prin cuvântul nostru, ca harul Mântuitorului să vindece sufletele lor, să le lumineze și să le aducă spre dobândirea adevărului”. Rugăciunea nu rămâne singura armă de combatere a patimilor, ci ea se însoțește de cuvântul de învățătură, completând prin cunoaștere relația cu Dumnezeu.

Rațiunea

Ajutorul de nădejde pentru dobândirea înfrânării este mintea care discerne și conduce întreaga viață a omului, „pentru potolirea neînfrânării foarte bun leac este rațiunea”. O îndeletnicire permanentă a minții, rugăciunea care mulțumește, este o alternativă care nu lasă nici un loc activităților care duc la plăcere: „iar cel care mulțumește pururea lui Dumnezeu n-are timp să se ocupe cu plăcerile”.

„Gnosticul este omul credincios” „se roagă să contemple mereu așa cum omul obișnuit se roagă să fie mereu sănătos” „Gnosticul își face rugăciunea și cererea sa pentru dobândirea adevăratelor bunătăți, anume bunătățile sufletești; și se roagă și lucrează în același timp, ca să ajungă la o dispoziție sufletească de bunătate, să nu aibă adică bunătățile ca pe niște învățături așezate lânga el, ci el însuși să fie în întregime bun.”

Gnosticul săvârșește rugăciunea neîncetată „se roagă în orice împrejurare: și când merge, și când vorbește și când tace și când citește și când săvârșește lucrurile cele săvârșite cu judecată”. „Pentru noi e sărbătoare toată viața, pentru că suntem convinși că Dumnezeu este lângă noi totdeuna și în orice loc. Lucrăm pământul lăudând pa Dumnezeu; călătorim pe mare, înălțând laude lui Dumnezeu; și ne ducem și la cealaltă viețuire cu gândul la Dumnezeu.” Rugăciunea este prilej de apropiere de Dumnezeu: „dacă rugăciunea este un prilej să stăm de vorbă cu Dumnezeu, atunci nu ne lipsește prilejul să ne apropiem de Dumnezeu”.

Dispoziția sufletească

Dispoziția sufletească sau hotărârea de a împlini poruncile lui Dumnezeu este indispensabilă schimbării omului, căci fără voia lui, fără asumarea liberă a respectării poruncilor, nu se poate face un progres duhovnicesc real. „În locul bogățiilor de mai înainte din sufletul tău, pe care dorești să ți-l mântui,bagă altă bogăție, care îndumnezeiește, care-ți dă viață veșnică, dispozițiile sufletești, care împlinesc poruncile, pentru care vei câștiga plată și cinste,mântuire continuă și veșnică nemurire.” Dispoziția sufletescă bună este de a împlini poruncile, fără a mai lăsa loc săvârșirii răului, fără aplecare asupra păcatului, care pătrunde prin simțurile noastre (vedere,auz): „să îndepărtăm orice simțire rușinoasă de neînfrânare, că această simțire este cu adevărat nesimțire; să ne ferim de orice plăcere care , prin ochi și prin urechi, ne gâdilă și ne moleșește sufletele”.

Sănătatea și libertatea sunt expresii ale înfrângerii dispozițiilor pentru păcat și expresii ale dispoziției de a cunoaște, de fi mereu alături de Dumnezeu. „Dacă cineva e în stare să îngenunche în adâncul sufletului său dorința de stăpânire a averilor, dacă judecă cu masură, dacă caută numai pe Dumnezeu, dacă respiră pe Dumnezeu și trăiește împreună cu Dumnezeu omul acela este liber, nu-i bolnav din pricina bogației și nici rănit de ea.” Dispozițiile rele sunt date de posesia pătimașă a bunurilor materiale: „stările sufletești diferite sunt pricinuite de pasiunea noastră pentru cele materiale”.

Botezul

„Primirea harului mântuitor se face prin botez „moștenim tezaurul mântuirii… prin care Dumnezeu ne asigură harul veșnic. El ne cheamă la botez, la mântuire, la iluminare.” (Protreptic 10, 94, 1-4). Credința lucrează în om prin fapte, iar cea mai de preț comoară la care aspiră credinciosul este cea a mântuirii. Spre aceasta „urcă cu noi faptele cele alese, ele zboara cu noi pe aripile adevărului” (Protreptic 10, 93,3).”

Această Sfântă Taină este început al vindecării pentru cei care doresc să devină măritori creștini „păcatele sunt iertate cu o doctorie care poate vindeca: botezul, pe care ni l-a dat Cuvântul”. Ulterior, pentru cei care au trecut la credința creștină, Botezul se înnoiește prin Taina Spovedaniei, botez al lacrimilor, care regretă păcatele săvârșite și dorește reînnoirea sufletului: „femeia desfrânată traiește în păcat, dar a murit pentru porunci, pe când femeia care s-a pocăit, fiind oarecum renăscută prin schimbarea vieții sale, are renașterea vieții”.

Gradarea vindecării

Clement Alexandrinul propune anumiți pași care pot fi respectați de cel care dorește să se vindece de patimi. „A-ți recunoaște neștiința este cea dintâi învățătura pentru cel care merge potrivit învățăturii Cuvântului”, pare să fie cea dintâi îndreptare a minții, premergătoare celorlalte etape. „Mai întâi trebuie să scăpăm de pasiuni și de boale, apoi să ne stăpânim să nu mai cădem cu ușurință în păcatele cu care ne-am obișnuit”, dar cel mai bun lucru este să nu păcătuim deloc „dar spunem că acest lucru este propriu numai lui Dumnezeu”. „Vindecarea patimilor vine de acolo, că Pedagogul, prin pilde încurajatoare, întărește sufletele, iar prin regulile de conduită, pline de iubire de oameni, ca prin niște doctorii plăcute la gust, îndreaptă pe cei bolnavi la cunoașterea desăvârșită a credinței celei adevărate.” Este expus un adevărat arsenal pedagogic al Mântuitorului Iisus Hristos, care îi conduce pe credincioși la El.

„Mustrarea patimilor sufletești este un fel de chirurgie; patimile sunt o depărtare de adevăr; trebuie să le mustrăm, să le îndepărtăm prin tăiere. Mustrarea este un fel de doctorie: îndepărtează patimile, curăță întinăciunile, netezește umflăturile mândriei și-l face iarăși pe om sănătos, om adevărat.” Mustrarea izvorăște din iubirea dumnezeiască de de oameni „certarea este o doctorie a iubirii dumnezeiești de oameni; din certare înflorește roșeața pudorii și aduce în suflet rușinea păcatului”, iar certarea cu purtarea de grijă este spre mântuire.

Metoda pedagogică este diferită. Ea traversează mai multe etape în funcție de gravitatea faptelor: sfătuirea, blamul, dezaprobarea,dojana, certarea, admonestarea, cercetarea, ocara, acuzația, deplângerea soartei, luarea în ras, reprobarea, Pedagogul urmărind prin toate vindecarea patimilor.

Dar pentru a echilibra mustrarea, Clement pune în balanță și sfătuirea, ca modalitate care duce la mântuire, împărțită în trei: „exemplele din vremurile trecute, timpurile prezente și fapte care se vor petrece în viitor”, arătând că „Domnul se folosește de orice mijloc de îngrijire, ca să cheme pe oameni la mântuire. Prin cuvinte de încurajare ușurează păcatele, micșorând pofta, dar dă în același timp și nădejde de mântuire.” „Veniți la Mine toti cei osteniți și împovărați și Eu vă voi odihni.”

„Prin porunci și prin harurile tămăduirilor, Cuvântul vindecă însuși sufletul; cu sfaturile poate că are oarecare întârziere, dar cu harurile este bogat, că ne spune nouă păcătoșilor: „iertate îți sunt păcatele tale” .” Toate aceste metode sunt folositoare, chiar dacă sunt dureroase, căci „bolnavii se supără pe doctorul care nu le dă nici un sfat pentru însănătoșirea lor”, dar Pedagogului celui dumnezeiesc „să-i mulțumim nespus de mult”, căci el se îngrijește de vindecarea noastră, El ne arată bolile, El împiedică pornirile noastre, care duc la păcat și tot El învață poruncile pentru o dreaptă viețuire.

Există și oameni care rămân insensibili la necesitatea despătimirii și despre aceștia Clement Alexandrinul mărturisește cu gravitate că „cel care nu vrea să-și taie patimile sufletului se omoară singur”. Puterea de a sfârși săvârșirea păcatului și de a pune început virtuții stă în voința liberă a omului. „Virtutea nu stă în altele, ci înainte de toate în puterea noastră.” Mai mult, semnul îndreptării este înțeles astfel: „cea dintâi faptă bună a omului desăvârșit este aceea că el nu face binele în interesul său personal, ci gândește că este lucru frumos să faci binele pentru el însuși”.

Mântuirea, vindecare deplină

„În concepția lui Clement, mântuirea este un act sinergic: întrepătrunderea harului dumnezeiesc și a credinței creștinismului.”

Clement Alexandrinul dezbate și etapa finală a vindecării: „ducându-și viața însoțiți de știință, de fapte bune și de învățătura cea adevărată, se vor restabili în înfierea cea foarte mult dorită”. Mântuitorul Iisus Hristos este singurul care poate să restabilească statutul de fii duhovnicești și relația de comuniune cu Dumnezeu-Tatăl. „Scopul nostru este asemănarea cu Cuvântul cel drept, atât cât ne este cu putință, și restabilirea prin Fiul în înfierea cea desăvârșită, care slăvește totdeauna pe Tatăl.” „Voia Lui este mântuire oamenilor; iar mântuirea oamenilor se cheamă Biserica.. învățătura Lui este mântuire veșnică.” Mântuirea nu se realizează decât în comuniune, în Biserică, urmând învățăturii lui Hristos, care este păstrată și administrată de Biserică.

„După cum doctorul dă sănătate celor care conlucrează cu el la însănătoșirea lor, tot așa și Dumnezeu dă mântuire veșnică celor care conlucreaza cu El în ce privește cunoașterea și facerea de bine.” Dar mântuirea nu este impusă de Dumnezeu, ci el așteaptă hotărârea și participarea noastră în deplină libertate la împlinirea virtuților. „Dumnezeu vrea să ne mântuim pe temeiul propriei noastre hotărâri.” „Mântuirea nu atârnă de cele ce sunt în afara noastră, de bogățiile noastre…mântuirea atârnă de virtutea sufletului, de credință, de nădejde, de dragoste, de iubirea de frați, de cunoștință, de bunătate, de smerenie; răsplata acestora este mântuirea.”

Trupul este ajutor sufletului în câștigarea mântuirii, participând și transfigurând prin toate acțiunile și simțurile, viața omului, care își împlinește chemarea la viața veșnică. „Statura omului este facută dreaptă, ca să vadă frumusețea cerului, alcătuirea simțurilor este pentru dobândirea cunoașterii, iar mădularele și părțile trupului sunt organe pentru săvârșirea binelui, nu pentru satisfacerea plăcerii. De aceea locașul acesta primește în el sufletul, care este de cea mai mare valoare înaintea lui Dumnezeu; și omul este socotit vrednic de Duhul Sfânt prin sfințirea sufletului și a trupului, sfințire desăvârșită prin împăcarea cu Mântuitorul.”

„Cine, dar, poate să se mântuie?” se întreabă cu frica ucenicii Mântuitorului atunci când viața veșnică pare pierdută. „ceea ce este cu neputință la oameni, este cu putință la Dumnezeu”. Cuvintele spuse de Mântuitorul „au același scop, mântuirea, fiind acoperite de adâncul minunat și supraceresc al gândirii Mântuitorului, iar noi trebuie să ne coborâm mintea noastră la însuși duhul Mântuitorului și la tainica lui gândire”. Ucenicii nu se temeau de avere, căci tocmai se lepădaseră de ea, ci mai ales de patimile care nu avuseseră timp să se curățe din sufletul lor, înțelegând astfel mesajul Domnului și Învățătorului.

Mântuirea își are începutul în viața pământească, „început al mântuirii este scăparea de păcate”, iar „mântuirea constă în a urma lui Hristos”, „Cea mai mare și mai înaltă dintre învățăturile care duc la viața veșnică, adică să cunoști pe Dumnezeul cel veșnic,…, Care ne-a dăruit cele ce există”. Stăruița este atributul dobândirii mântuirii, „cel care rabdă până la sfârșit, acela se va mântui”, căci „nici credința, nici dragostea, nici răbdarea nu ține o singură zi”. „Credința este pornirea, care se naște în timp, iar sfârșitul este dobândirea sigură pentru veșnicie a făgăduinței. Însuși Domnul ne-a dezvăluit foarte lămurit universalitatea mântuirii, câna a spus: „aceasta este voia Tatălui Meu, ca oricine vede pe Fiul și crede în El să aibă viață veșnică și Eu îl voi învia în ziua cea de apoi”.” Nu doar credința ajută omul în dobândirea mântuirii, ci confirmarea acesteia prin fapte, care aduc desăvârșit slavă lui Dumnezeu, Tatăl, Fiul și Duhul Sfânt. „Ni s-a poruncit să cinstim și să slujim Cuvântul, fiind convinși că El este Mântuitor și Conducător, și prin El pe Tatăl; și nu în anumite zile, ci să facem lucrul acesta necontenit în toată viața noastră și în orice chip.”

Inițiativa mântuirii o are Dumnezeu-Treimea, care prin întruparea, răstignirea și învierea Sa, Fiul aduce împăcarea cu Tatăl, prin Duhul Sfânt. Revelația dumnezeiască rememorată de credincios și trăită în duhul Bisericii este adevăratul sprijin al acestuia în procesul mântuirii. „El, care l-a plăsmuit pe om din pământ, tot El l-a născut din nou prin apă, l-a crescut prin Duh, l-a educat prin cuvânt, l-a îndrumat prin sfintele porunci la înfiere și mântuire; El, deci, s-a apropiat de om, ca să facă din omul făcut din pământ un om sfânt și ceresc și mai ales să împlinească cuvintele cele dumnezeiești: „Să facem pe om după chipul și asemănarea noastră.”.”

REFLECȚII DE FINAL

Sănătatea înseamnă în esență viață, iar viața nu este concepută în afara cunoașterii lui Dumnezeu. Finalitatea relației de dragoste între om și Dumnezeu, bazată pe cunoaștere este mântuirea, vindecarea desăvârșită a sufletului. Sănătatea este deopotrivă a sufletului și a trupului, după cum și boala sau patima afectează atât trupul cât și sufletul.

Boala este privită mai ales ca patimă, care înrobește sufletul la o dimensiune materială a vieții. Trupul este al persoanei, dar modul în care este privit poate ajuta la spiritualizarea ei sau dimpotrivă, poate să împiedice accesul la o viață spirituală. Frumusețea și curăția sufletului iradiază în trup și îi dăruiesc sănătate, această strânsă legătură exprimând interrelații complexe. Sufletul si trupul sunt tratate împreună, această perspectivă demonstrând înțelegerea persoanei ca un întreg, lipsit de contradicțiile filosofice atât de întâlnite ale vremii. Atitudinea practică care îndeamnă la îmbinarea exercițiul spiritual cu cel medical, în procesul vindecării este demnă de lăudat. Echilibrul și dreapta măsură, gradarea și evoluția treptată a eforturilor, de la material la spiritual, notă dominantă a Sfinților Părinți, este respectată și de Clement Alexandrinul.

Starea de boală dar și vindecarea este înțeleasă dintr-o perspectivă completă și complexă asupra persoanei, a celor două dimensiuni ale ei, spirituală și trupească. Boala și patima pornesc ades de la lipsa de educare a trupului și a minții, îndreptarea lor fiind o condiție esențială a terapeuticii duhovnicești și medicale. Tendința constantă de a corobora datele morfologice cu cele funcționale care conferă actualitate școlii medicale din Alexandria, ca mod de gândire, ar putea avea corespondent în înțelegerea teologică a relațiilor dintre suflet și trup în universul vieții marcat de boală și păcat, dar în nădejdea mântuirii.

Cultura medicală vastă a lui Clement Alexandrinul, care deși nu alcătuiește un tratat medical exigent, oferă cititorului o înțelegere și o integrare a vieții biologice în cea spirituală. Cunoștințele de medicină sunt complexe: de anatomie, de fiziologie, de patologie medicală, de obstetrică, de terapeutică naturistă, dar și chirurgicală, bineînțeles corespunzătoare epocii, dar și cu intuiții ce vor fi confirmate științific. Acestea, completând vastele cunoștințe teologice au propulsat și întărit credința creștină în lumea profană, făcând o misiune în rândul persoanelor cu educație aleasă. Observația medicală și teologică se împletesc cu succes în descifrarea tainelor ontologice ale omului. Aceste probleme pe care le descoperim în opera lui Clement Alexandrinul rămân actuale ca mod de înțelegere a omului, respectând și urmărind permanent chemarea ontologică a persoanei, cunoașterea lui Dumnezeu, comuniunea deplină cu Dumnezeu.

În încheierea lucrării sale, Stromatele, Clement Alexandrinul zice: „dacă un grădinar va lua de pe colina mea pomii roditori și-i va răsădi, va face o grădină frumoasă și o dumbravă minunată”. Studiind cu atenție opera sa și bucurându-mă te tezaurul pe care ni l-a lăsat, sper să fi răsădit și eu în grădina formarii mele teologice sămânța unuia dintre acești pomi roditori.

BIBLIOGRAFIE

Izvoare

Biblia sau Sfânta Scriptură, ediție jubiliară a Sfântului Sinod, tipărită cu binecuvântarea și prefața Prea Fericitului Părinte Teoctist, patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 2001.

Scrierile Părinților Apostolici, trad., note și indici de Pr. D. Fecioru, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1995.

Clement Alexandrinul, Scrieri. Partea I, în col. PSB, vol. 4, trad., note și indici de Pr. D. Fecioru, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1982.

Clement Alexandrinul, Scrieri. Partea II, în col. PSB, vol. 5, trad., note și indici de pr. D. Fecioru, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1982.

Moliftelnic, tipărit cu aprobarea Sântului Sinod și cu binecuvântarea Prea Fericitului Părinte Teoctist, patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, ediția a V-a, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1992.

Dicționare și manuale

Braniște, Pr. Prof. Dr. Ene, Prof. Ecaterina Braniște, Dicționar Enciclopedic de cunoștințe religioase, Editura Diecezană Caransebeș, 2001.

Bria, Pr. Prof. Dr. Ion, Dicționar de Teologie Ortodoxă, ediția a II-a, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1994.

Bârsu, Dan Cristian, Istoria Medicinii, Editura UMF Cluj-Napoca, 1992.

Coman, Pr. Prof. Dr. Ioan G., Patrologie, vol. II, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1985.

Coman, Pr. Prof. Dr. Ioan G., Patrologie, Sfânta Mânăstire Dervent, 2000.

Romanescu, Constantin, Istoria medicinii, Editura UMF Iasi, 1986.

Lucrări

Buta, Mircea Gelu, Medicii și Biserica, vol.I- Relația medic-preot-pacient, Editura Renașterea, Cluj-Napoca, 2003.

Larchet, Jean-Claude, Teologia bolii, traducere din limba franceza de Pr. Prof. Vasile Mihoc, Editura „Oastea Domnului”, Sibiu, 1997.

Larchet, Jean-Claude, Terapeutica bolilor mintale Experienta răsăritului creștin din primele secole, traducere din limba franceză de Florin Sicoe, Editura Harisma, Bucuresti, 1997.

Larchet, Jean Claude, Etica procreației în învățătura Sfinților Părinți, trad. în rom. de Marinela Bojin, Editura Sophia, București, 2003.

Patericul, tipărit cu binecuvântarea P.S. Episcop Andrei, Alba-Iulia, 1994.

Stăniloae, Pr. Prof. Dr. Dumitru, Teologia Dogmatică Ortodoxă, ediția a II-a, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1996, vol. 1.

Stan, George, Teologie și bioetică, Editura Biserica Ortodoxă, Alexandria, 2001.

Articole, studii și recenzii

Adămuț, Anton, Literatură și filosofie creștină. Secolele I-VIII, vol. I, Editura Fides, Iași, 1997, p. 106-201.

Braniște, Pr. Magister. Marin, Concepția antropologică a lui Clement Alexandrinul, in Studii teologice, an X, 1958, nr. 9-10, p. 588-599.

Buzescu, Pr. Prof. Nicolae, Logosul în Protrepticul lui Clement Alexandrinul, în Studii Teologice, an XXVIII, 1976, nr. 1-2, p. 48-71.

Buzescu, Pr. Prof. Nicolae, Logos, trinitate și eclesiologie în Pedagogul lui Clement Alexandrinul, în Studii Teologice, an XXIX, 1977, nr. 5-8, p. 461-476.

Chifăr, Pr. Lect. Dr. Nicolae, Clement Alexandrinul-fondatorul teologiei științifice creștine, în Cronica Episcopiei Hușilor, tom. III, 1997, p. 209-219.

Cosma, Pr. Prof. Dr. Sorin, Virtutea cumpătării în gândirea patristică. 3. Școala alexandrină. Clement, în lucrarea sa: Cumpătarea în etica filosofică antică și morala creștină. O încercare de sofrologie creștină, Editura Helicon, Timișoara, 1999, p. 151-157.

Fecioru,Pr. Dumitru, Căsătoria la Clement Alexandrinul, în Raze de lumină, an II, 1930, nr. 1.

Fecioru,Pr. Dumitru, Introducere (A.Preliminarii. B.Viața lui Clement Alexandrinul. C.Scrierile lui Clement; Literatura) la volumul Clement Alexandrinul, Scrieri. Partea I, în col. PSB, vol. 4, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1982, p. 5-31.

Fecioru, Pr. Dumitru, Introducere la volumul Clement Alexandrinul, Scrieri. Partea II, în col. PSB, vol. 5, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1982, p. 5-8.

lossky, Vladimir, Clement Alexandrinul în vol. Vederea lui Dumnezeu, în românește de Maria Cornelia Oros, Editura Deisis, Sibiu, 1995, p. 37-45.

Luchian, Aurelia, Sănătatea, stare de comuniune-stare de bun simț, în vol. Priveghind și lucrând pentru mântuire, editura Trinitas, Iași, 2000.

lungulescu, I. N., Școala alexandrină în lumina operelor lui Panten, Clement și Origen. Studiu istorico-dogmatic, Râmnicu-Vâlcea, 1930.

Popescu, Prof. Teodor M., Părinți creștini ca educatori (Sfântul Apostol Pavel, Clement Alexandrinul și Ioan Gură de Aur despre pedagogia creștină), în Glasul Bisericii, 1949, nr. 1-2, p. 68-92.

rus, Remus, Clement Alexandrinul, în studiul: Poziții creștine față de religiile necreștine, în Ortodoxia, 1973, nr. 2, p. 266-268.

tudoran, Prof. Isidor, Ce este Gnoza?, în Mitropolia Ardealului, 1959, nr.11-12, p. 885-890.

vlăduțescu, Gheorghe, Clement Alexandrinul și conceptul filosofiei stromatice, în volumul său: Filosofia primelor secole, Editura Enciclopedică, București, 1995, p. 40-51.

vornicescu, Ierom. Magistr. Nestor, Principii pedagogice în opera Pedagogul a lui Clement Alexandrinul, în Studii Teologice, 1957, nr.9-10, p. 726-740.