Amintiri din Copilarie Imaginea Copilului Si a Copilariei

CAPITOLUL I

Viața și opera lui Ion Creangă

După propria-i mărturisire într-un început de biografie, Ion Creangă s-ar fi născut la 1 martie 1837. În Albumul societății „Junimea” este trecută aceeași dată de naștere. Însă fiindcă n-au fost la îndemână acte sigure, știrile despre starea civilă a oamenilor mai vechi sunt întotdeauna încurcate, și fiecare document nou ce se găsește strică ceea ce părea limpede. Discuția se urmează și azi în jurul datelor, totul mărginindu-se la o ceartă de cifre, fără interes pentru substanța lucrurilor, decât, poate, în măsura în care ne dezvăluie chipul cum se întocmeau actele de stare civilă în acea vreme.

Când Creangă își punea data de 1 martie 1837 în autobiografie și o comunica și „Junimii”, e de crezut că atunci cel puțin se gândise bine. Se vede că a a-și spune vârsta adevărată nu-i plăcea, fiindcă din „Amintiri” a scos anul nașterii. La moarte se știa că avea 52 de ani, și așa se scria în actul de deces, al cărui informator nu putea fi decât Zahei.

Marele scriitor s-a născut așadar la 10 iunie 1839 la Humulești, județul Neamț, conform singurului document autentic: o condică („mitrică, partea I”) de nou-născuți a satului Humulești din 1839. Era fiul lui Ștefan a Petrei Ciubotariul și al Smarandei Creangă, „răzeși fără pământuri”. Mama era originară din Pipirig dintr-o familie venită din Ardeal, dar este posibil ca și familia tatălui să fie tot de obârșie transilvană.

După o copilărie lipsită de griji, evocată mai târziu în „Amintiri din copilărie”, începe școala în satul natal (1847) cu bădița Vasile a Ilioaiei, întreruptă după numai un an, dar continuată la Broșteni, la școala lui Alecu Baloș (1849), apoi la Târgu-Neamț (1853 – 1854) și Fălticeni, la școala de „catiheți” (1854), unde apare înscris cu numele Ion Creangă în loc de Ion Ștefănescu. Străbunicul dinspre mamă se numea tot Ion Creangă și fusese preot.

În 1859 era hirotonisit diacon la Iași, după ce absolvise cu un an înainte cursul inferior al Seminarului de la Socola, început în 1855. Se înscrie imediat la Facultatea de Teologie (26 octombrie 1860), fără a mai apuca s-o frecventeze, desființându-se. În schimb, din 1864, urmează cursurile Școlii Normale Vasiliene de la Trei Ierarhi, avându-l ca director pe T. Maiorescu; remarcat de acesta, devine institutor încă din anul al doilea de studii.

Curând intră în conflict cu autoritățile bisericești, vrând să modernizeze clerul. Suspendat atât ca diacon cât și ca institutor (1872), trăiește o vreme numai din debitul de tutun, pentru care capătă de îndată brevetul trebuitor funcționării.

Este reprimit în învățământ în anul 1874, când Titu Maiorescu este numit ministru al Cultelor și Instrucțiunii publice, după ce, între timp, se despărțise definitiv de soție și se mută în bojdeuca din strada Țicăului-de-Sus, împreună cu Tinca Vartic, femeie inteligentă, poate inspiratoarea unora din poveștile sale. Câștigă totodată prețuirea lui Eminescu, atunci revizor școlar, care-l duce la „Junimea”, îndemnându-l să scrie. Este momentul nașterii vocației sale de scriitor, într-un climat stimulativ și primitor, deși neînțeles în substanța autentică a geniului său:

„Ce fericită achiziție pentru societatea noastră acea figură țărănească și primitivă a lui Creangă! – exclamă Iacob Negruzzi. Tobă de anecdote, el avea totdeauna câte una disponibilă, fiind mai ales cele corosive specialitatea sa, spre marele haz al lui Pogor, al lui Lambrior, ba se poate zice – afară de Naum – al tuturor junimiștilor. Când râdea Creangă, ce hohot puternic, plin, sonor, din toată inima, care făcea să se cutremure pereții! Singur râsul lui înveselea societatea fără alte comentarii! Și când aducea în „Junimea” câte o poveste sau nuvelă, și mai târziu câte un capitol din „Amintirile…” sale, cu câtă plăcere și haz ascultam sănătoasele produceri ale acestui talent primitiv și necioplit!”

Ca pedagog, împreună cu alți colegi de dăscălie, Creangă publică manuale pentru clasele primare: „Metodă nouă de scriere și cetire pentru uzul clasei I primară” (1868), „Învățătoriul copiilor” (1871), „Povățuitoriu la cetire prin scriere după sistema fonetică” (1876), „Geografia județului Iași” (1879). Editează, de asemenea, „Regulile limbii române pentru începători”, de Titu Maiorescu (1880). În manualele școlare, care se bucură și azi de apreciere, îi apar primele povestiri, lipsite de intenție artistică: „Inul și cămeșa”, „Poveste”, „Pâcală”, „Acul și barosul”, „Ursul pâcâlit de vulpe” (aceasta numai începând cu ediția din 1874).

Debutul propriu-zis are loc însă în „Convorbiri literare” (octombrie 1875), cu „Soacra cu trei nurori”, considerată de folcloriști un basm nuvelistic (Ovidiu Bârlea). Soacra cu trei nurori plăcu, fără ca totuși junimiștii să-și fi dat seama în ce stă meritul. Îi uimi probabil vocabularul, fiindcă pe atunci mișcarea folcloristică nu luase încă început. Povestea, încă stângace, era, ca mai toate poveștile de mai târziu ale lui Creangă, o nuvelă din viața de țară, în care dialogul e tot. În sine, cuvintele dialectale n-ar fi zugrăvit nimic, dar puse în gura eroilor dădeau naștere la niște scene de o culoare nespusă, de o jovialitate fabuloasă.

Astfel, „Soacra cu trei nurori” are la bază veșnicul conflict dintre noră și soacră, „Capra cu trei iezi” ilustrează iubirea de mamă, „Fata babei și fata moșneagului” surprinde vestita dramă a copiilor vitregi, „Ivan Turbincă” demonstrează că „moartea a fost lăsată cu socoteală” (George Călinescu), „Povestea lui Harap-Alb” dovedește că orice om e bun la ceva, deși aparențele ne-ar putea înșela.

În „Capra cu trei iezi”, citită după aceea și apărută la 1 decembrie 1875, izbește același pitoresc dialog. Nu vorbesc propriu-zis lupul și capra, ci două muieri dușmănite, ca Smaranda și Măriuca.

Până în 1878 sunt publicate și celelalte povești, citite toate în cenaclul „Junimii” ieșene, unde autorul era gustat (cum spun Negruzzi și Panu) mai ales pentru anecdotele sale „corosive”, spuse ca „pe ulița mare”. Tot o anecdotă glumeață, dar n-a ieșit așa, voia să fie și cunoscuta nuvelă „Moș Nichifor Coțcariul” (1877). Urmează, în aceeași revistă, „ Amintiri din copilărie”, opera sa capitală, dedicată Liviei Maiorescu, fiica ilustrului critic: primele două părți în 1881 (ianuarie și aprilie), iar a treia în martie 1882. Textul va fi reprodus de Eminescu în paginile ziarului „Timpul”, așa cum procedase și cu unele din povești.

Creangă fu declarat la ,,Junimea” admirabil „scriitor poporal”, caracterizare ce-l urmărește toată viața, iar Maiorescu de la București va consfinți că scrierile lui „sunt o adevărată îmbogățire a literaturii noastre”.

În perioada marilor clasici, prin Titu Maiorescu și apoi prin toți emulii săi, scriitorii care se inspirau din viața satului, din tradițiile și obiceiurile poporului erau etichetați cu termenul de „populari”. Mai întâi Slavici și Creangă, apoi Petre Ispirescu au fost trecuți în această categorie. Critica literară a menținut multă vreme acest calificativ, deși, dacă ne referim numai la basmele acestor autori, ale lui Creangă sunt originale, pe când ale lui Slavici și Ispirescu sunt numai culegeri folclorice. În ceea ce privește scriitorii de la sfârșitul secolului al IX-lea și începutul secolului al XX – lea, sunt etichetați cu același termen poeții Coșbuc și Goga sau prozatorul Sadoveanu. Observăm că prin respectiva afirmație se are în vedere universul scriitoricesc, iar nu tehnica sau estetica ce disting autori atât de diferiți. Așadar, Ion Creangă urmează a fi interpretat drept popular numai prin univers și limbaj.

Prin calificația de „poporal” cei mai mulți afectară însă a socoti producția lui ca de o speță cu totul inferioară, ori măcar spontană și primară, în nici o legătură cu literatura „cultă”. Dar fostul diacon avea haz și-l traseră de limbă, ceea ce nu era greu, să-și dea pe față repertoriul. Astfel „bărdăhănosul Creangă” deveni măscăriciul „Junimii”, „păpușeriul”, mijloc sigur de a scoate tuturor lacrimi de râs. Creangă, vesel și limbut din fire, nu văzu nici un fel de înjosire într-asta, mai ales că găsi prilejul de a mușca în „pilduri” pe cine putu, pricină de alte nepotolite râsuri. Astfel, „poporalul” Creangă deveni idolul lui Pogor, disprețuitor al poeziei populare ca să ațâțe spiritele, dar mare iubitor de glume.

Acum Pogor își făcuse din fostul diacon psaltul glumelor sale.

Devenit literat, Creangă intră la grijuri mari. Era muncit de sentimentul răspunderii și se umplea de toate sudorile când se apuca să compună ceva. Dacă era vară Creangă se descălța și se dezbrăca, punându-și cămeșoiul, sau intra de-a dreptul în putina cu apă, dacă nu cumva se-nchidea în clasa lui de la școală. De obicei, se scoală în zorii zilei, pe la patru dimineața, și se așează pe nemâncate la lucru. Scrie cu condeiul de plumb pe tot felul de petice sau pe coli întregi, șterge, trimite cu semne în altă parte și nu suferă pe nimeni pe lângă sine, scriind povestea „Harap Alb” în cămașa lui și cu o „cașchetă” pe cap.

Însă el știe că orice lucru de ispravă trebuie dres și iar dres, de aceea la „Junimea” asculta smerit orice observație și-și făcea câte-un semn cu creionul pe marginea manuscrisului unde era de îndreptat. Eminescu îi spusese lui Creangă o vorbă mare, tot încredințându-l că de acum e scriitor în toată puterea cuvântului. Îi vorbi de obiceiurile scriitorilor iluștri, cum, de pildă, Shiller nu dădea scrierea la tipar înainte de a o citi bucătăresei, și dacă bucătăreasa făcea haz, atunci însemna că e bună. Pătruns de adevărul acestui chip de încercare, Creangă se puse în căutarea proștilor și a nevinovaților. Întâi o luă la o parte pe țiitoarea lui, pe Tinca, și-i citi scrierile lui. Nu trebuie deloc să ne închipuim că Tinca Vartic înțelegea ceva. Pentru ea toate trebuie să fi fost drăcii și auzind acele povești n-a putut spune alta decât că-i place.

Proaspătul scriitor începu să-și citească poveștile și celelalte scrieri copiilor din clasă, spirite nevinovate, drepte, ori normaliștilor care veneau să asiste la lecții. În umilința lui Creangă se amestecă dorința sinceră de îndreptare, plăcerea de-a citi altora și prefăcătoria. Chiar așa prost cum se mărturisește nu se crede.

Creangă spunea despre sine și despre ceea ce scria:

„Mă rog, zice că șoaricele, când nu-ncape-n bortă, își mai leagă și-o tidvă de coadă!… Așa și eu. După ce n-am învățat carte, să fi învățat și eu ca oamenii o școală întreagă, să știu măcar ce trebuie să cetesc, ca să ajung să mai pricep și eu ceva de pe lumea asta mare și încurcată, după ce nu știu și eu vro limbă străină, ca să-mi mai deschidă capul, mă apuc, mă rog, acuma, la bătrânețe – cal bătrân să-nvăț a merge în buestru!… Te uiți la mine, te-ntrebi dacă nu cumva am înnebunit. Să știi însă că nu sunt departe nici de asta. Uite ce e. M-am apucat de scris, m-am apucat de literatură, și nu știu cum s-o scot la capăt. Nu știu: ceea ce scriu eu este ceva? Seamănă chiar a scris de om, ori îi vro prostie, să râdă și curcile de mine? Chiar acum am fost la d. Melic de i-am cetit și mi-a spus că-i bine. Ieri i-am cetit lui d. Culianu. I-am cetit mai-nainte lui d. Alecu Xenopol, lui cuconu Vasile Pogor, lui d. Nicu Ganea, lui d. Emilian, toți mi-au spus că-i bine. Dar eu, drept să-ți spun, nu-mi vine să cred. Cum să fie bine?!… Un prost, un ghiorlan ca mine să poată scrie?… Nu-i bănuiesc pe d-lor că vor să-și bată joc de mine înadins, dar de, d-lor sunt oameni subțiri, politicoși, boieri, nu vor să supere pe nimene; le vine greu să-mi spună în față: ești prost!…”

Pe măsură ce boala i se înrăutățește (epilepsia), Creangă se izolează, îi piere pofta de viață și de scris, iar după îmbolnăvirea lui Eminescu, se simte și mai singur. Participă sporadic la cercul condus de N. Beldiceanu, unde citește partea a patra a „Amintirilor…” (1888), publicată postum, în volumul al doilea al primei ediții de la Iași a scrierilor sale (vol. I – II, 1890 și 1892). În anul 1887 se pensionează din cauza bolii. Au mai rămas în manuscris, și publicate mulcondus de N. Beldiceanu, unde citește partea a patra a „Amintirilor…” (1888), publicată postum, în volumul al doilea al primei ediții de la Iași a scrierilor sale (vol. I – II, 1890 și 1892). În anul 1887 se pensionează din cauza bolii. Au mai rămas în manuscris, și publicate mult mai târziu, două bucăți licențioase, delicios pornografice, „Povestea poveștilor” și „Povestea lui Ionică cel prost”. Practic, cariera lui literară se încheiase în 1883, însumând cu totul abia opt ani. Moare în același an cu Eminescu, marele său prieten, în noaptea de Anul Nou (la 31 decembrie 1889).

Fără Eminescu și fără existența Junimii, Creangă n-ar fi devenit vreodată scriitor. Umorul și jovialitatea, care-l caracterizau în orice împrejurare, îl împăcau oricum cu viața, dar scrisul său nu umple o frustrare. Când boala, epilepsia („pedepsia”), i se agravează, nu mai scrie pur și simplu.

Opera lui Ion Creangă este relativ restrânsă, cuprinzând basme dintre care amintim „Soacra cu trei nurori”, „Capra cu trei iezi”, „Dănilă Prepeleac”, „Ivan Turbincă” și altele, povestiri „Moș Ion Roată și Unirea”, „Povestea unui om leneș”, „Inul și cămeșa”, nuvela „Moș Nichifor Coțcariul” și romanul liric „Amintiri din copilărie”.

Toți eroii lui Creangă aparțin după vorbire și comportament unei singure categorii sociale, țărănimea, indiferent ce rol interpretează: simplu țăran sau împărat, boier, Dumnezeu, Sfântul Petru, capră, vulpe, cocoș, etc. Tot ce este fabulos este coborât la scară pământească. Astfel, Dumnezeu din „Ivan Turbincă” este un bătrân înțelept prin experiența vârstei, semănând cu bunicul David Creangă. Sfântul Petru se teme „nu cumva ostașul cela să aibă hărțag”, Sfintele Miercuri, Vineri și Duminică sunt niște bătrâne blânde și miloase ca și bunica Nastasia din Pipirig, iar împărații stau la taifas cu țăranii. Garabet Ibrăileanu spunea că „personajelor pur fantastice”, Creangă le imprimă „o viață omenească, și anume țărănească”. Măria Sa, împăratul Roș se uită „de-a mirarea” la pețitori, iar în altă împrejurare caută în așternut să vadă ce l-a pișcat, de i-a stricat somnul. Atitudinile lui n-au rigiditatea tradițională, nu sunt maiestuoase, ci familiare.

În același fel se poartă Harap-Alb și însoțitorii săi. El plânge când îl dojenește părintele său, se mânie și lovește cu frâul în cap „răpciuga de cal grebănos”, care se întindea să mănânce jăratecul, este păcălit de Spân, pentru că „era boboc în felul său la trebi de iestea”, se dovedește „slab de înger” și mai fricos decât o femeie, când se duce în Pădurea Cerbului, are simțul umorului, petrecând pe seama tovarășilor de drum și a poznelor lor.

Așadar, personajele se comportă țărănește și vorbesc moldovenește, fiind plasate în timp în deceniile VI-VII din secolul trecut, când apar primele reforme ale lui Cuza: vorniciile, școlile, armata.

Pe de altă parte, în basme sunt persiflați boierii pentru lăcomia și răutatea lor („Povestea lui Harap-Alb”, „Punguța cu doi bani”), iar povestirile „Moș Ion Roată și Unirea”, precum și „Ion Roată și Vodă Cuza” dezvăluie grave inechități sociale.

CAPITOLUL II

Creangă, Eminescu și o prietenie pe viață

În toamna anului 1874 apăru pe ulițele Iașului un tânăr straniu, ca de vreo 24 de ani, voinic, spătos, cu o mare frunte albă și cu o coamă de păr negru dat peste urechi pe ceafă, ca la preoții asiatici. Era mereu gânditor și zâmbea. Acesta se numea Mihai Eminescu, era poet și fusese numit de curând de către Titu Maiorescu, ministrul instrucțiunii, director al Bibliotecii centrale din Iași.

Era fecior de răzeș căftănit de prin Moldova de sus, amestecat prin mica boierie arendășească, învățase carte în Bucovina, la Viena și la Berlin, dar nu avusese răgazul să-și ia doctoratul. Avea însă de gând să se întoarcă în Germania cât de curând și s-o încheie și cu această formalitate cu ajutorul căreia ar fi ajuns profesor la Universitate. Se întorsese pesimist, crezând cu alte cuvinte că totul nu este decât desfășurarea răului, adică a suferinței, fiindcă viața înseamnă luptă, și lupta e durere. Așa spusese Shopenhauer, pe care-l cultiva.

Poetul se făcu prietenul cercului „Junimea”, care profesa un conservatorism progresist, admițând că orice prefacere este bună dacă e cerută de natură și că orice formă nouă este legitimă dacă s-a ivit și conținutul care s-o îndreptățească. Tânărul pletos era în fundul sufletului indignat și pe așa-zisa „boierime”, și pe liberali, care nu erau exponenții unei adevărate lupte de idei, ci politicieni, cruțându-se unii pe alții, fiind toți moșieri și bogătași. La „Junimea” veneau boieri însemnați ca Pogor și Negruzzi, dar veneau și feciori de țărani, ca mai toți ardelenii. Într-un cuvânt, Eminescu era de acord cu Maiorescu, care găsise că e de prisos să aplice la școala preparandală programe occidentale pe care nu era cine să le înțeleagă.

Creangă, căruia îi plăcea să bată ulițele, văzu fără îndoială pe tânărul pletos, care ședea într-o vreme chiar la Samson Bodnărescu în ograda Trei Ierarhilor, deci sub ochii învățătorimii, fiind totodată profesor la Școala normală și la Institutul academic, și se plimba cu fruntea ridicată pe malul Bahluiului, pe la Copou, Socola, înfundându-se și el prin crâșme și dughene mărginașe. Căci și tânărului îi plăcea dărăpănarea, rusticitatea, odăile împăienjenite, mâncările simple făcute la foc repede, țărănesc, vinul în ulcele, apa în cofe cu miros de brad, somnul în iarbă și fân, scăldarea în râuri.

Deși înfipt, doritor să cunoască pe toți și să fie luat în seamă de toată lumea, Creangă nu avu prilejul sau nu îndrăzni să se apropie de poet. Peste câteva luni, însă, Eminescu fu scos din direcția bibliotecii și numit revizor școlar în județele Iași și Vaslui, în locul lui A. Naum.

Acum Creangă intră în sfera de activitate a revizorului și trebui să-l cunoască numaidecât. Pe vară revizorul puse la cale niște prelegeri de metodologie pentru învățători, cu care prilej ținu și Creangă una. Revizorul raportă la minister ținerea prelegerilor amintind și pe domnul „V. Creangă”, învățător la școala de băieți numărul II din Păcurari. Dar curând se cunoscură bine, și modul cel mai probabil este că în vacanță se întâlniră pe Sărărie cu gust de petrecere amândoi, și Creangă, îndrăzneț, duse pe Eminescu la „Bolta Rece”, ori amândoi se găsiră chiar în vestita crâșmă și-și aduseră aminte că se cunoșteau.

La băutură poetul era expansiv și-și va fi desfășurat toată filozofia lui politică. Creangă, încântat de a fi luat în seamă de un tânăr așa de învățat, vru să-i dovedească cum că nici el nu era de lepădat. Văzând hazul ce-l făceau vorbele lui, Creangă își făcuse un limbaj de Păcală, ajungând să nu mai poată vorbi serios. El grăia în „cuvinte, zicători, rostiri, proverbe, ghicitori”, pe care și le însemna pe terfeloage și nu mai era chip să vorbești cu el de-a dreptul. Despre o muiere el zicea că „umblă-n fleorțuri, face marazuri”, despre unul care-și pierduse banii cu băutura spunea: „Vorba ceea:

Aista-i băietul gălățanul,

Care și-a băut sumanul,

Și-a rămas într-un ilic

Și îl iè dracul de frig.”

Despre cel care se arată viteaz când nu trebuie și fricos când se cade a fi viteaz, avea: „Vorba ceea: ziua se teme de bivol, și noaptea încalecă pe dânsul.” Creangă năpădi pe poet cu drăcoveniile lui, printre care, bineînțeles, nu uită să spună și pe aceea că: „precum am fost eu sărac eri și alaltăeri și săptămâna trecută și în an și în toată viața, apoi nu am fost de când sunt”.

Eminescu râdea cu multă poftă și zgomotos, și Creangă, măgulit, trebuie să-i fi răsturnat tot sacul. De altfel, știa foarte multe zicători și snoave fără perdea, dintre care cea mai banală este desigur aceea că „capra b… și oaia pate rușine”, care însă, spusă apăsat, față de toată lumea, era menită să stârnească mari râsete.

Eminescu văzu în Creangă numaidecât geniul poporului român, și fostul diacon deveni întruparea sociologiei lui naturiste. Deci el l-a întrebat pe institutor dacă n-a încercat să scrie ce știa să spună, și fie că acesta se gândise să scrie și prinse acum inimă să arate cuiva plodirea lui, fie că fu străbătut deodată de această idee, fapt este că într-o seară junimiștii se pomeniră cu Eminescu la braț cu omul „bărdăhănos”, îmbrăcat în haine de șeiac. Amândoi veneau de la „Bolta Rece” și erau rumeni la față și zâmbitori ca după băutură. Cei de față râseră, și se întrebară cine era noul venit. Însă Negruzzi îl cunoștea foarte bine. El era diaconul care nu voise a-i da votul și-l trimisese să bată la alte uși.

Cu „Junimea” Creangă avusese oarecare legături, întâi prin Maiorescu, care-l reprimise în învățământ și care, în chiar toamna anului aceluia, îi va face deosebita onoare de a-i solicita în scris o broșură explicativă a noii metode, apoi prin acei care decideau la 1867 tipărirea de manuale. E puțin probabil că Creangă ar fi îndrăznit așa, de la sine, să meargă într-o adunare atât de boierească, în casa lui Maiorescu, în care din când în când se făcea muzică instrumentală. Apoi Creangă nici nu era pe atunci scriitor. Deci pentru întâia oară pășea acum la „Junimea”, însă în casele lui Iacob Negruzzi, pe care-l cunoștea, căci Maiorescu era la București ministru.

La început, Creangă șezu într-un colț, tușind pe înfundate și ștergându-și mereu sudorile de pe față cu basmaua, iar membrii mai „subțiri” ai societății pretind chiar că l-ar fi văzând scuipând pe jos. Umflatul institutor putu să afle însă că ceea ce se plămădea și se citea aici nu era prea de soi și să capete încredințarea că el, deși fără atâta învățătură, putea face lucruri mai de preț.

Creangă duse fără îndoială pe Eminescu în bojdeuca lui, și acesta se arătă entuziasmat. Trebui să-i placă acel chip de viață în care nimic nu era de prisos și nu se nutrea nici o dorință aducătoare de durere. Bordeiul de vălătuci era ca o colibă în mijlocul firii, piciorul putând călca de-a dreptul pe pământ și urechea putând să audă greierul la câțiva pași. În cofa de apă se vedea încă bradul, în oalele de băut – lutul. Hainele aspre de noaten miroseau încă a oaia de pe care fusese tăiată lâna. În pat sau pe prispă ședeai culcat ca-n iarbă. Eminescu trebuie să-i fi expus bunăoară lui Creangă teoria lui, citindu-i bunăoară din nuvela „Cezara”.

Când Creangă era prins în cămeșoiul lui țărănesc culcat pe prispă pe o saltea, poetul pletos avea numaidecât îndreptățirea, citând mintal despre Ieronim:

„… Adesea în nopțile calde se culca gol pe malurile lacului, acoperit numai c-o pânză de in, ș-atunci natura întreagă, murmurul izvoarelor albe, vuirea mării, măreția nopții îl adânceau într-un somn atât de tare și fericit, în care trăia doar ca o plantă, fără durere, fără vis, fără dorință.”

Apoi Eminescu, trecându-și mâna prin păr, îi va fi declamat cu glasul lui profund, privind în grindă, lucruri ce-l dureau și pe Creangă:

„Zdrobiți orânduiala cea crudă și nedreaptă,

Ce lumea o împarte în mizeri și bogați!

Atunci când după moarte răsplată nu v-așteaptă,

Faceți ca-n astă lume să aibă parte dreaptă,

Egală fiecare, și să trăim ca frați!

Sfărmați statuia goală a Venerei antice,

Ardeți acele pânze cu corpuri de ninsori;

Ele stârnesc în suflet ideea neferice

A perfecției umane și ele fac să pice

În ghearele uzurei copile din popor!”

Când Creangă îi va fi vorbit de satul lui, de munți, de Bistrița, Eminescu putea declama:

„Hai în codrul cu verdeață,

Und – izvoare plâng în vale,

Stânca stă să se prăvale

În prăpastia măreață.

Acolo-n ochi de pădure,

Lângă trestia cea lină

Și sub bolta cea senină

Vom ședea în foi de mure.”

Firește, nu este nici o dovadă că, formal, convorbirile au urmat astfel, dar substanțial nu încape îndoială că apropierea sufletească s-a făcut în temeiul ideilor de mai sus. Creangă avusese totdeauna, ca orice țăran, gândul că ce face el este foarte înțelept. Deci când văzu că un om învățat, umblat prin străinătate ca și Titu Maiorescu, nu se sfiește a se urca în mahalaua lui, a sta în crivatul lui, a lăuda viețuirea lui, ba – și mai mult – a-i dovedi cu vorbe ca din Scriptură că așa era cuminte să trăiești, se încredință de-a binelea și-l sărută cum sărutase ilustrațiile lui Șoldănescu pentru abecedarul lui. Iată un om care vorbea limpede, făcându-l să priceapă ceea ce de mult îi zăcuse în suflet, iată un stihuitor care spunea totul cu rost! Creangă nu mai așteptă verdictul lui Maiorescu de la București și binecuvântă pe Eminescu ca „eminent scriitor și cel mai mare poet al românilor”.

La rândul său, Eminescu nu încetă a-i întări prețuirea lui, dovedindu-i că el, Creangă, înfățișa pe omul curat al naturii și pe moldoveanul adevărat din Moldova de sus, și-i citi desigur nuvela în care-i dădea rolul unui boier de țară, Vasile Creangă :

„…Creangă era un bătrân și prietinos, vesel și glumeț la petreceri, îngăduitor cu supușii lui, și unde trebuia își punea și el mâna ca să mai ușureze greul, el nu învățase multe-n viața lui, pe vremea aceea nici nu se cereau multe, dar avea o înțelepciune și o isteție firească, care prețuiau mai mult decât pretențiosul semidoctism de azi.”

Nebun de entuziasm, Creangă îi împărtăși lui Eminescu toate plăcerile lui „simple”. Îl duse sus pe Ciric, pe din dosul casei, arătându-i priveliștea Iașilor, îl ospătă cu mâncările țărănești făcute de Tinca. Se pare că aceasta nu văzu cu ochi buni pe acest pletos, care striga mereu lucruri neînțelese umblând prin casă, dar Creangă o puse la locul ei cum știa el, și de aici încolo nimeni nu mai văzu pe Eminescu fără Creangă și pe Creangă fără Eminescu.

Cei doi cutreierau crâșmele pe unde era vinul mai bun și pastrama mai fragedă. Ședeau pe laviță, ca la sate, sau jos pe iarbă, punând și câte un țigan să le zică. Ei mergeau dacă nu la bolțile lui Amira, la crâșma lui Țâru, în târgșor, sau la chir Costache, în Nicolina, unde Creangă avea gustul să-și frigă singur pastramă sau carne de porc, hoțește, pe cărbuni puși într-un hârb și apoi să-i spele sărătura dând de dușcă o ulcea de vin. La crâșme boierești, precum „Café de Paris”, „Café Restaurant de Lafitte”, restaurantul „Franzos” nu mergeau, nefiind acolo cârnați cu usturoi și nici slobozenia de a sta jos pe rogojini.

Chemați de junimiști în localuri mai subțiri, ei refuzau, dar cu râsete înfundate de ironie. Se mistuiau câteodată zile întregi, mânându-se din crâșmă în crâșmă și ocolind urbea pe dinafara barierelor, luând-o din jos, din șesul Bahluiului, ocolind-o pe la Bariera Păcurarilor, urcând pe la Copou și ivindu-se ca nălucile colbăite deasupra Ciricului, de unde se lăsau în bojdeucă.

E foarte cu putință dar ca Eminescu, înveselit de comèdiile lui Creangă, să-l fi îndemnat să scrie, de nu cumva Creangă scrisese mai dinainte o poveste cu gândul de a o pune în manual, dar fără să creadă că ar fi bună la ceva.

„Scrie, măi tată Iancule, scrie tot ce-ai spus – i-ar fi spus Eminescu – s-o audă și alții, că e minunat de bine!” Creangă s-ar fi temut ca nu cumva să râdă „boierii” de el. În toamnă, însă, dus de Eminescu, citi la „Junimea” „Soacra cu trei nurori”, care și apăru la 1 octombrie 1875 în „Convorbiri literare”. „Junimea” fu încântată.

După citirea la „Junimea” a povestirilor „Soacra cu trei nurori”, „Capra cu trei iezi” și alte câteva pline de haz și presărate din plin de „țărănii” ale „poporalului” scriitor, Creangă trecu de la scaunul dinspre ușă, pe care sta smerit, în fruntea adunării, lăfăindu-se cu toată făptura-i groasă și mișcând îndrăzneț basmaua-i roșie.

Adevăratul prieten al lui Creangă rămase tot Eminescu. Veneau și alții în bojdeuca povestitorului (Conta, Lambrior, Pompiliu, Nica), poetul însă trăgea aici ca în edenul lui Euthanasius. Cu multă prietenie, Eminescu recomandă ministerului printr-un raport din 26 mai 1876 „Povățuitorul la cetire prin scriere”, acela care, rămas fără aprobare, zăcu în podul casei lui Ienăchescu. La 14 martie 1876 poetul ținuse o prelegere publică despre „Influența austriacă asupra românilor din Principate”, pe care Creangă trebuie s-o fi ascultat-o ca pe o evanghelie, căci sub acest titlu oratorul își vărsa tot năduful său politic și făcea tabloul unui stat arhaic, bizuit pe clase autentice și productive.

Pus astfel alături de boieri la temelia țării, Creangă se va fi simțit foarte mulțumit. Ca o confirmare practică a excelenței statului vechi și dintr-un mimetism amical, Eminescu își făcu la rându-i haine de șeiac, ca ale lui Creangă. În primăvară se petrecu un lucru cu totul neplăcut. Guvernul conservator căzu, și noul ministru de instrucție, G. Chițu, destitui pe Eminescu din postul de revizor pe ziua de 1 iunie 1876. De altfel, lucrul acesta era de așteptat, și e curios cum Maiorescu consimți să scoată pe poet dintr-un loc mai potrivit și mai ferit spre a-i încredința o însărcinare așa de fragilă ca revizoratul.

Destituirea dezlănțui în Eminescu amărăciune și furie. „Canalia liberală – strigă el – a nimicit ideile ce mi le făurisem despre viață.” Se socoti fără o poziție materială asigurată și cerși pe toamnă Veronicăi Micle găsirea unui loc de pedagog, ca să-și poată agonisi acea pâine pe care o dorea de două zile și n-avea cu ce s-o cumpere. Toate acestea dezvăluiau un om fără calm. Maiorescu fu și el persecutat după aceasta și nu-și pierdu cumpătul.

La Creangă cel pățit și care știa ce-nseamnă să fii dat afară din slujbe găsi Eminescu alinare. El se mută o vreme în locuința acestuia, unde poetul își aduse un scrin de nuc înțesat cu cărți. Acum Petrino îl denunțase justiției că sustrăsese cărți din bibliotecă și mobile pentru a-și mobila „apartamentul d-sale particular”. Creangă trebuie să-i fi povestit din nou tot ce trăsese de pe urma popilor, cum îl dăduse Tell afară din școlița lui, tot așa, pe vară, cum, după câteva zile de năuceală, își făcuse inimă și deschisese debit. Nu piere omul! Într-adevăr, Eminescu căpătă însărcinarea prost retribuită de redactor-administrator al „Curierului de Iași”, un fel de buletin al publicaților Curții de apel din Iași, care publica și o pagină politico-literară. Pe aceasta o compilă poetul un an de zile.

Exacerbat de lipsuri și necaz, poetul profesă un antiliberalism și o ură grozavă împotriva „semidocților și cârciocarilor”, care corup „bunul-simț atât de caracteristic al românului”. Creangă părea a fi mereu prezent în articolele sale ca termen de comparație. Eminescu se plictisi iute de sărăcie și de „foaia vitelor de pripas” și în toamna anului 1877 se pregătea să plece la București ca redactor la „Timpul”. Cu toată prietenia, nu e de crezut că Eminescu s-a slujit prea mult de ospitalitatea lui Creangă. El avea mândria lui de om și nu-i plăcea să cadă pe capul nimănui. De aceea plecă la București în căutarea unei soarte mai bune.

Creangă rămase însă nemângâiat. Avea el prieteni, dar aceștia erau buni numai la băutură. Altul era Eminescu, „marele poet al românilor”, plin de învățătură și spunând toate lucrurile limpede, precum sunt, făcându-l și pe el să se simtă alt om, mai cu încredere în „țărănia” lui. Creangă tot aștepta acum vești de la București și-l îmbia pe poet să vină la Iași:

„La Eși ninge frumos de ast-noapte, încât s-a făcut drum de sanie. Ciricul parcă e mai frumos acum.

Vino, frate Mihai, vino, căci fără tine sunt străin.”

De altfel, Iașul începea din nou să se golească. Războiul întărise familia domnitoare și arătase tuturor că adevărata viață e la București. Scârbit de intrigile ieșene, Maiorescu se mutase în capitală, și odată cu el și „Junimea”, ceea ce rămăsese la Iași nemaiavând importanța de altădată. Însuși Constantin, băiatul lui Creangă, era la București. Povestitorul se simți deodată singur și părăsit în „Eșul nostru cel oropsit” și începu să se gândească la vreun mijloc de a vedea pe prietenii lui din București și de a mai merge cu trenul, pe care îl cântase în versuri:

Fumul esă, trenul sboară,

Pasagerii liniștiți,

Orice vreme-a fi afară,

Au pornit, îs bun porniți!

Referitor la această frumoasă prietenie criticul Garabet Ibrăileanu scria: „Numai intelectualii adevărați l-au priceput cum trebuie pe Creangă. Și cel care l-a priceput mai bine, până la îndrăgostire, a fost Eminescu. În Creangă, Eminescu găsea țăranul, „limba veche și înțeleaptă”, natura. În opera, ca și în societatea lui Creangă, Eminescu găsea un refugiu, o consolare de prezent, de civilizație, de intelectualism. Se poate spune că romanticul Eminescu se refugia în primitivul Creangă. Iată explicația prietiniei Eminescu – Creangă. A prietiniei dintre filosoful budist și schopenhauerian și Nică a lui Ștefan a Petrii. Fără îndoială că prietinia a plecat de la Eminescu. În prietinia lui Creangă pentru Eminescu trebuie să fi fost sentimentul aceluia care a găsit în sfârșit pe cineva sigur, căruia să-i destăinuiască fără frică comoara – comoara sufletului său.”

CAPITOLUL III

„Amintiri din copilărie” – structura operei

„Amintiri din copilărie” este opera capitală a lui Creangă, scrisă la maturitate, după ce autorul încheiase ciclul poveștilor. Lucrarea e concepută în patru părți și este dedicată Liviei Maiorescu, fiica ilustrului critic. Ca și celelalte scrieri, apare mai întâi în revista „Convorbiri literare”: primele două părți în 1881 în numerele din ianuarie și aprilie, reproduse apoi de Eminescu și în „Timpul”, iar partea a treia în 1882, în numărul din martie. Partea a patra a fost citită în cercul condus de N. Beldiceanu, tot la Iași (1888), dar a fost publicată postum, împreună cu întregul operei, în volumul al doilea al primei ediții Creangă (Iași, 1892).

Acest învățător priceput, autor de manuale pentru elevi, acest povestitor neîntrecut, prieten al lui Mihai Eminescu, s-a născut într-un Humulești mitic, despărțit de Târgu-Neamț doar de apa „Ozanei cea frumos curgătoare și limpede ca cristalul”. Spațiul acesta este spațiul „Amintirilor din copilărie”. Opera este în primul rând o creație artistică și proiectează ruralitatea materiei în imaginea literară, coexistând în același timp în ficțiune și realitate. Autorul concepe admirabil și are exprimări memorabile, rezumat al prelungirii realității în ficțiune.

Cartea are în centrul ei un personaj aparte, un personaj singular în lumea literară: Nică a lui Ștefan a Petrii.

Una dintre modalitățile de concepere a textului narativ este „popasul contemplativ”, popas al povestitorului care reînvie elementele universului copilăriei: Ozana, dumbrăvile, prundul, știoalnele, țarinile, tata și mama, frații și surorile, clăcile, petrecerile, horele și nenumăratele figuri de dascăli, preoți, adolescenți și copii ai satului.

Acest popas contemplativ nu evocă doar un timp și un loc anume, el recompune un personaj, Nică, și opera întreagă „Amintiri din copilărie” poate fi considerată „un popas contemplativ” al adultului pe tărâmul copilăriei inocente.

„Sentimentul mândriei naționale îl face să vadă în Humulești un adevărat punct de reper al lumii. Satul este consemnat în hrisoave cam de prin secolul al XVI-lea și era un sat de robi embaticari, întemeiat pe locul numit „prisaca lui Buligă”, loc ce a aparținut mai întâi moșiei Târgului Neamț apoi mânăstirilor Secu și Neamț. Pentru că foloseau pentru locuințe lutul galben, târgoveții de peste Ozana au numit „Humă” pe oamenii de acolo și Humulești satul întreg. Inițial numele satului a fost o poreclă a sărăciei”.

Opera întoarce amintirea spre satul natal „sat mare și vesel, împărțit în trei părți care se țin de una: Vatra Satului, Delenii și Bejenii.

Și-apoi Humuleștii și pe vremea aceea nu erau numai așa un sat de oameni fără căpătâiu, ci sat vechi răzășesc, întemeiat în toată puterea cuvântului: cu gospodari tot unul și unul, cu flăcăi voinici și fete mândre, care știau a învârti și hora, dar și suveica, de vuia satul de vătale în toate părțile; cu biserică frumoasă și niște preoți, și dascăli, și poporeni ca aceia, de făceau mare cinste satului lor”.

Compoziția cărții este atât de măiestrită încât sentimentul lecturii se pierde în acela de libertate orală.

Gândul vine limpede. Memoria reconstituie un întreg complex: apa Ozanei, cetatea Neamțului, familia, băieții satului, clăcile, chiar și Mihai scripcarul. Structura memorială a prezentului creează serii de structuri lăturalnice, care se nasc unele pe altele, structuri ce recompun o lume niciodată îngropată sub ceața amintirii.

Față de încercările memorialistice ale scriitorilor pașoptiști, care nu au neglijat deloc genul, „Amintiri din copilărie” este cu totul altceva. Scrierea nu mai are caracter fragmentar și predomină ficțiunea în raport cu aspectul documentar. Nică este, în primul rând, un personaj, iar ceilalți eroi nu sunt scoși nici o clipă din timpul lor, care este timpul epic, nu timpul istoric. Despre toți aceștia autorul nu furnizează informații complete, nu aflăm bunăoară ce au devenit ei în continuare (cum face Alecsandri cu Vasile Porojan, spre exemplu).

Deși lumea operelor lui Creangă nu este complexă, în sensul că eroii nu sunt urmăriți până la capăt, aceștia au totuși semnificații umane autentice, sunt simboluri de viață. „Oamenii lui Creangă sunt vii ca viața, schimbători ca ea, naturali ca rădăcinile ei de care nu se pot desprinde…”.

Astfel că, deși scriere de tip memorialistic, „Amintiri din copilărie” trebuie lecturată ca un roman, cum presimțise încă Titu Maiorescu. Faptul că autorul ne-a lăsat și un fragment de „Autobiografie” nu pare să fie de tot lipsit de tâlc. E o măsură de a preveni eventuala confuzie între planul ficțiunii și planul realității stricte.

Sub aspect epic, evocarea e scurtă și concentrată. Fiecare parte începe melancolic și se sfârșește ironic, în registrul firesc de jovialitate și bună dispoziție, atât de caracteristic operei lui Creangă. Absolut normal pare și începutul de capitol (incriminat de George Călinescu pentru lirismul de „un perfect prost gust” și pentru reminiscențe didactice). Pare firesc, deoarece „eroul”, în acest moment, e povestitorul însuși în carne și oase: de unde starea melancolică trăită, nu jucată (simulată epic). Apoi el se retrage în sine și în ficțiune, făcând loc lui Nică, personajul, și pățaniile acestuia. Rolul povestitorului nu se încheie cu totul, el fiind chiar mai tiranic decât în „Povestea lui Harap-Alb”, dar se obiectivează, ca în roman. Finalul, de fiecare dată, marchează ieșirea din timpul românesc, așa cum finalul ironic în povești marchează ieșirea din timpul mitic paradigmatic al lui „a fost odată…”.

Prin extinderea rolului povestitorului, care pe alocuri mai reduce din dialog, fără să diminueze însă oralitatea sau spectacolul de reprezentațiune scenică, se poate vorbi în „Amintiri din copilărie”, și mai apăsat decât în povești, de un auctorial autentic. Creangă însuși mărturisește, mai mult printre rânduri, că e „om din doi oameni”, iar George Călinescu crede că eroul – actor se caracterizează, de fapt, singur: „Tot textul „Amintirilor…” este distribuit monologic și dialogic la povestitor ca erou subiectiv și la personaje ca eroi obiectivi, jucați însă de povestitorul însuși. Sunt mai valoroase părțile cu o umoare verbală mai vie, mai învederată. Deosebire de structură nu există”.

Ca și în basme se poate spune că lumea care populează „Amintirile…” nu este complexă și nici individualizată; aici este simbolizat destinul copilului dintotdeauna („Creangă povestește copilăria copilului universal”, George Călinescu) și autorul este conștient de aceasta: „Așa eram eu la vârsta cea fericită și așa cred că au fost toți copiii, de când îi lumea asta și pământul, măcar să zică cine ce-a zice”.

Valoarea de document a „Amintirilor…” e relativă și nu trebuie supralicitată. Ea ține mai mult de povestirea – cadru, de rama narațiunilor autonome avându-l ca erou pe Nică și care se pot desprinde ca texte independente: „La scăldat”, „La cireșe”, „Pupăza din tei” etc. Evocarea exterioară a mediului cu date etnografice, obiceiuri, instituții sau unele elemente de peisaj geografic sentimentalizat constituie, în primul rând, pretext și fundal de ficțiune, în care recunoaștem procedeul epic al povestirii în povestire. Autorul încearcă să reînvie o lume fermecătoare și, totuși, aspră, creând iluzia că nu s-a înstrăinat de tot de ea. Țărănia e disimulată, cu toate acestea, ca și prostia, cu o fină ironie: „Nu mi-ar fi ciudă încaltea, când ai fi și tu ceva și de te mieri unde, îmi zice cugetul meu; dar așa, un boț cu ochi ce te găsești, o bucată de humă însuflețită din sat de la noi, și nu te lasă inima să taci, asurzești lumea cu țărăniile tale!”.

Poate că în sinea lui, Creangă gândea despre condiția țăranului la fel ca Trăsnea: „De cât țăran, mai bine să mori!”. O asemenea „filozofie” de viață apără de idilism și dă frâu liber, în schimb, fanteziei, propensiunii spre fantastic. Dacă în povești, fantasticul era micșorat, de astă dată pățaniile lui Nică primesc o aură de exagerare, iar eroii sunt monumentalizați. Plăcerea de a fabula, de a inventa este inepuizabilă.

Dar tot George Călinescu avertiza că eroii din „Amintiri din copilărie” nu pot fi diferențiați după caracterul interior sau esența lor morală, ci mai mult „după debitul verbal”. Creangă observă și creează cu adevărat numai când pune pe alții să vorbească, atunci „notațiunea dialogului este magistrală și totdeauna fără greș”. Criticul vrea să spună că gesturile eroilor sunt incluse în vorbirea lor. Tot talentul humuleșteanului „stă în a auzi bine vorbirea țărănească”, contestând – ca atâția alții – orice influență citadină autentică asupra scriitorului. E sigur că acesta ar fi ratat, dacă ar fi prelungit evocarea și în mediul de mahala de la Iași. Numai Iacob Negruzzi regreta că „Amintirile…” ar fi rămas neîncheiate, nesesizând că scrierea e unitară și fiindcă evocă o lume unitară, omogenă, cuprinsă într-un limbaj specific.

Atât din basme cât și din „Amintiri din copilărie”, omul și comunitatea umană sunt surprinși, însă, ca permanențe, „materia este mereu universală, personajele tipice în gradul cel mai înalt”.

La începutul fiecărui capitol din „Amintiri din copilărie” autorul descrie satul ori casa părintească, mediul deci. Descripția este însă foarte săracă, mai curând o definiție. Satul și oamenii sunt surprinși numai prin epitete, interjecții, puține comparații sau chiar fraze întregi exclamative, (toate acestea sugerând superlativul), lipsite de orice concretențe: „…ce vremuri și ce oameni mai erau prin părțile noastre, pe când începusem și eu, drăgăliță Doamne, a mă ridica băiețaș la casa părinților mei, în satul Humulești, din târg drept peste apa Neamțului; sat mare și vesel, împărțit în trei părți care se țin tot de una: Vatra Satului, Delenii și Bejenii. Ș-apoi Humuleștii și pe vremea aceea nu erau numai așa, un sat de oameni fără căpătâi, ci sat vechiu, răzășesc, întemeiat în toată puterea cuvântului: cu gospodari tot unul și unul, cu flăcăi voinici și fete mândre care știau a învârti și hora, dar și suveica de vuia satul de vatale în toate părțile; cu biserică frumoasă și niște preoți și dascăli și poporeni ca aceia, de făceau mare cinste satului lor. Și părintele Ioan de sub deal, Doamne, ce om vrednic și cu bunătate mai era!…”

Și la fel, în fruntea fiecărui capitol al „Amintirilor …” întâlnim aprecieri asemănătoare despre mamă, tată, frați, rude și consăteni: „Și, Doamne, frumos mai era pe atunci, căci și părinții și frații și surorile îmi erau sănătoși și casa ni era îndestulată și copiii și copilele megieșilor erau de-a pururi în petrecere cu noi, și toate îmi mergeau după plac, fără leac de supărare, de parcă era toată lumea a mea!”.

Dar aici, observa George Călinescu, nu e vorba nici de Humulești, nici de biserica din sat, ci de eroul acestei povestiri, care-și începe monologul; toate aprecierile sunt „un soi de efuziuni lirice care formează nota verbală a personajului, stilul lui substanțial”. Autorul nu prezintă nimic palpabil, nu descrie și nu portretizează, ci surprinde răsfrângerea interioară a lumii înconjurătoare. Numărul personajelor din „Amintiri din copilărie” este relativ mare, fără ca portretul care li se face să fie adâncit în mod deosebit. Aproape toate sunt conturate sumar prin caracterizare directă, prin acțiune sau limbaj. Eroii se pot împărți nu după „caracterul interior, moral puțin desfășurat, ci după debitul verbal”: vorbitorii sunt „molateci ori plini de reticență, ori gâlgâietori și mușcători”. Femeile fac parte din ultima categorie și autorul le pune să vorbească cu o voluptate extraordinară. Iat-o pe Smaranda:

„—Sărmane omule! dacă nu știi boabă de carte, cum ai să mă înțelegi? Când tragi sorcoveții la mustață, de ce nu te olicăiești atâta? Petre Todisiicăi, crâșmarul nostru, așa-i că ți-a mâncat nouă sute de lei? Ruștei lui Valică, și Măriucăi lui Onofreiu, găsești să le dai și să le răzdai? Măi omule, măi! Ai să te duci în fundul iadului și n-are să aibă cine te scoate, dacă nu te-i sili să-ți faci un băiet popă…”;

„—Încă te uiți la ei, bărbate…și le dai paiele! așă-i? Ha, ha! bine v-au mai făcut, pughibale spurcate ce sunteți! Căci nici o lighioaie nu se poate aciua pe lângă casă, de răul vostru…”.

Iat-o și pe mătușa Mărioara:

„—Dar bine, ghiavole, aici ți-i scăldatul?…scoboară-te jos, tâlharule, că te-oiu învăța eu!”.

Femeile stăteau acasă, torceau, țeseau, ocupându-se totodată și de copii. Iată un fragment din „Amintiri din copilărie” ce arată că, de fapt, se muncește din greu, imaginea de perpetuă sărbătoare fiind o viziune subiectivă a lui Nică: „Într-o zi, pe aproape de Sânt-Ilie se grămădise, ca mai totdeauna, o mulțime de trebi pe capul mamei: niște sumani să-i scoată din stative, alții să-i nivedească și să înceapă a-i țese din nou; un teanc de sumane croite, nalt până-n grindă, aștepta cusutul; peptănașii din laiță, n-avea cine-i ține de coadă; roata ședea în mijlocul casei, și canura toarsă nu era pentru bătătură!… Țevi de făcut la sucală; copil de țâță în albie, pe lângă alți vreo cinci – șase care așteptau să le facă demâncare…” și aceasta era numai treaba mamei, fiindcă tatăl „…e dus la coasă, căci se scutură ovăsul acela pe jos”. Femeile au grija casei, bărbații pe aceea a ogorului și a vânzării produselor, iar copiii se joacă. Cu toții își știu rostul dintotdeauna, ca în „vorba” lui Ștefan a Petrei: „Dacă-i copil, să se joace; dacă-i cal, să tragă; și dacă-i popă, să cetească…”

Bărbații au, dimpotrivă, vorba apăsată, moale, cu o intonație ușoară de dispreț pentru femeie, ca Ștefan a Petrei:

„—Doamne, măi femeie, Doamne, multă mine-ți mai trebuie…”

„—Ian taci, măi femeie, că biserica-i în inima omului…”

David Creangă are graiul blajin:

„—Las’ măi Ștefane și Smărănducă, nu vă mai îngrijiți atâta, că azi e duminică, mâine luni și zi de târg, dar marți, de-om ajunge cu sănătate, am să ieu nepotul cu mine și am să-l duc la Broșteni…”

Povestitorul surprinde personalitățile neaccentuate, așa cum apar în viața de toate zilele, atunci când nu cunoaștem nimic din intimitățile lor, din gândurile și sentimentele ce le animă. De aceea nici nu face portrete fizice; acestea apar doar întâmplător și caricatural în „Povestea lui Harap-Alb”. Singurul portret din „Amintiri din copilărie”, acela al lui Davidică, este alcătuit din trăsături generalizatoare, lipsite de orice concretețe, asemănându-se cu cel al ciobanului din „Miorița”.

Ion Creangă își pune eroii să acționeze într-un mediu autentic, respectiv satul moldovenesc de la poalele muntelui în esența lui dintotdeauna, cu tot ce are specific: relații inter-umane, ocupații și obiceiuri, instituții. Atât personajele din basme cât și cele din „Amintiri din copilărie” au aceleași îndeletniciri. Întâlnim astfel agricultori, crescători de animale, dar mai ales negustori cum este tatăl lui Nică, ca și majoritatea humuleștenilor, „răzeși fără pământuri”. Bărbații vindeau „ițari, bernevici, cămeșoaie, lăicere și scorturi înflorite, ștergare de borangic alese și alte lucruri…”, de aceea săptămânal sunt organizate târguri și iarmaroace. La sate au apărut și meseriașii: cojocari (Moș Fotea), ciubotari (Moș Chiorpec, Pavel), fierari, oameni care umblau în cărăușie (Moș Luca, Moș Nichifor sau feciorii babei din „Soacra cu trei nurori”). În zona de munte, unde condițiile de viață se înăspresc, întâlnim mai ales țapinari, ca bărbatul și fata Irinucăi, ce lucrau toată săptămâna „la făcut ferestea”, sau plutașii, cu care Nică coboară de la Broșteni la Pipirig, după isprava de la casa femeii. Arhitectura rustică, industria casnică, meșteșugurile sătești – pomicultura, agricultura, albinăritul, cărăușia – întreaga gospodărie țărănească sunt prezente atât în „Amintiri din copilărie” cât și în basme.

O caracteristică specifică muntenilor, reflectată și în opera lui Mihail Sadoveanu, o constituie conservatorismul, lipsa de receptivitate în fața noului. Smaranda, ca orice femeie de la țară, trăiește într-un mediu invadat de superstiții și este foarte religioasă, motiv pentru care soțul ei o ironizează adeseori. „Poi, dă, măi femeie, tot ești tu bisericoasă, de s-a dus vestea; încaltea ți-au făcut și băieții biserică aici pe loc, după cheful tău, măcar că-ți intră biserica în casă, de departe ce-i”. Din această credință neclintită vine dorința ei de a-și vedea băiatul popă. Într-un sat patriarhal, unde nu există diferențiere după criterii sociale, preotul reprezintă „fruntea” comunității, este un om ce impune respect și autoritate morală.

Cu excepția părintelui Ioan și a lui Isaia Teodorescu, reprezentanții clerului sunt pentru țărani niște ființe cu totul aparte, desprinse parcă de lumea satului, de aceea devin ținta ironiilor tuturor. În „Moș Nichifor Coțcariul” se amintește aluziv de imoralitatea maicilor, iar în „Amintiri din copilărie”, popa Buligă, zis Ciucălău, după ce vine „tămâiet și aghesmuit gata dis-dimineață”, se prinde în horă cu flăcăii:

„Moș Bodrângă, de cuvânt: iar începe a cânta și, la joc, băieți! Popa Buligă, deși era bătrân, dacă vede că ni-i treaba de așa, unde nu-și pune poalele antereului în brâu, zicând:

— Din partea mea, tot chef și voie bună să vă dea Domnul, fiilor, cât a-ți fi și-ți trăi!

Apoi, zvârle potcapul deoparte și, la joc de-a valma cu noi, de-i pălălăiau pletele”.

În ciuda aparențelor, și călugării, și maicile, și popii cultivă „cele ale lumii” fiind incapabili să se elibereze de simțuri.

Individualizând atitudini, gesturi și tipuri, Creangă recompune lumea noastră țărănească rămasă neschimbată de veacuri. Modalitatea de construcție este stilizarea, topirea narațiunii în dialog.

„Amintirile…” se constituie într-un document de existență artistic întocmit. O galerie umană întrunind vârste, grade de rudenie, profesiuni, sexe diferite creează impresia unui univers de o mare complexitate stând sub semnele permanenței. O rapidă enumerare edifică, în acest sens. Locuitorii Humuleștiului și cei din împrejurimi, sau din localitățile în care Creangă își poartă eroul, au îndeletniciri specifice, transmise din generație în generație: gospodari de frunte, ca părinții lui Nică, Smaranda este neîntrecută în pregătirea feluritelor bucate. Alții sunt hapsâni ca moș Vasile și mătușa Mărioara, ori oameni necăjiți ca Irinuca, apoi cojocari, ca moș Fotea, ciobotari, ca moș Chiorpec, harabagii, ca Luca moșneagul, doftori și cântăreți din fluier sau din scripcă precum: Țandură, moș Bodrângă, Mihai, o nelipsită frumoasă crâșmăriță ca aceea de la Rădășeni, învățăcei: Smărăndița popii, Nică, Zaharia lui Gâtlan, Nic’ a lui Costache, Nică Oșlobanu, Trăsnea, Ion Mogorogea, Davidică, dascăli: bădița Vasile, Iordache „de la strana mare”, preoți, adevărați păstori sufletești ca Ioan Humulescu, popa Duhu, ori lacomi, farisei, răi ca popa Oșlobanu, Chirilaș, Buligă, vornici: David Creangă din Pipirig etc. Dincolo de îndeletniciri, legat de care cartea lui Creangă este o pledoarie pentru cultul muncii, satul trăiește în „Amintiri din copilărie” prin viața sa spirituală.

„Amintiri din copilărie” transmit sentimente de mare profunzime. Dominantă este dragostea filială, alături de iubirea pentru oamenii satului, pentru locuri, tradiții, obiceiuri, credință și limbă.

Oamenii trăiesc în armonie și bună înțelegere. Când sunt în pricini de supărare, împăcarea e prilej de sărbătoare deopotrivă pentru suflet ca și pentru trup. Așa este masa îmbelșugată pregătită de Smaranda la lăsata secului și pentru alungarea învrăjbirii cu mătușa Măriuca lui moș Andrei, din cauza pupezei: „făcând mama un cuptior zdravăn de alivenci și plăcinte cu poalele-n brâu și părpălind niște pui tineri la frigare și apoi tăvălindu-i prin unt”, o cheamă pe cumnățică să mănânce „ceva din ce-a dat Dumnezeu, să cinstim câte un pahar de vin în sănătatea gospodarilor noștri și:

Cele răle să se spele,

Cele bune să s-adune;

Vrajba dintre noi să piară

Ca neghina din ogoară.”

„Geniul humuleșteanului constă în capacitatea extraordinară de a-și lua în serios eroii, de a le retrăi aventurile, de a pune cu voluptate în fiecare propriile lui speranțe, slăbiciuni, tulburări și uimiri, adică de a crea viață”.

CAPITOLUL IV

Nică – întruchiparea copilului universal

Criticul Pompiliu Constantinescu vedea în Creangă „cel dintâi și cel mai complex creator al psihologiei copilului de țară”, subliniind că „fantezia, curiozitatea, cruzimea, instinctul libertății, sentimentul nostalgic pentru sat și părinți, sunt tot atâtea intuiții etice, tot atâtea caractere permanente ale sufletului infantil”. Poate că tocmai acesta e punctul magic al scriitorului de întâlnire cu sine însuși, după ce a trecut prin atâtea experiențe de viață și cultură. Ceva din Creangă institutorul sau mahalagiul ghidușar va supraviețui în scrieri ca „Popa Duhu” sau „Moș Nichifor Coțcariul”, dar nu în „Amintiri din copilărie”.

Autorul descrie în „Amintiri din copilărie” nu copilăria în sens biografic, ci o copilărie ideală, pe care el n-a trăit-o întocmai, dar pe care și-ar fi dorit poate s-o trăiască, de ar mai fi fost odată copil. Că e vorba de copilăria însăși, luată în sens paradigmatic, ne avertizează chiar Creangă, într-o intervenție auctorială directă în text: „Așa eram eu la vârsta cea fericită, și așa cred că au fost toți copiii, de când îi lumea asta și pământul, măcar să zică cine ce-a zice”.

Nu mai puțin ludicul, înclinația naturală spre joc, e un aspect existențial inerent conținutului acestei lumi simple, elementare („dacă-i copil, să se joace; dacă-i cal, să tragă; dacă-i popă, să cetească…”), nu o trăsătură a viziunii artistice. La fel și carnavalescul, supralicitat de unele interpretări critice. Povestitorul are doar nostalgia vârstei fericite a jocului, nu etalează el însuși o înclinație ludică retardatară, în sensul în care „joaca” oamenilor mari are și ceva ridicol.

În „Amintiri din copilărie” este simbolizat destinul fiecărui copil care, de altfel, face și bucuria, dar și supărarea părinților și apoi o „ia și el pe încetul pe același drum pe care l-au luat și-l vor lua toți. În „Amintirile din copilărie” ale lui Creangă nu este nimic individual, cu caracter de confesiune, ori de jurnal”.

Treptat, Nică deschide ochii asupra vieții în ambianța familiei, a colectivității satului, a împrejurimilor „vrednice de laudă” ale acestuia și de aici mai departe, mereu cu privirea întoarsă spre cuibul copilăriei. Nu întâmplător, fiecare capitol începe cu evocarea caldă, nostalgică, învăluită în regret, a satului, a casei, a celor dragi: „Stau câteodată și-mi aduc aminte ce vremi și ce oameni mai erau în părțile noastre…”, rememorează Creangă, a cărui admirație pentru Humuleștiul natal și pentru oameni se comunică în aceste rânduri printr-o construcție de o mare expresivitate, un superlativ absolut realizat cu ajutorul adjectivului interogativ-relativ „ce”.

În capitolul al doilea, atenția autorului se concentrează asupra universului familial, „casa părintească” din Humulești, cu detalii neînsemnate la prima vedere, „stâlpul hornului unde lega mama o șfară cu motocei la capăt de crăpau mâțele jucându-se cu ei”, „prichiciul vetrei cel humuit, de care mă țineam când începusem a merge copăcel”, la „cuptiorul pe care mă ascundeam când ne jucam noi băieții de-a mijoarca…”, dar care lui Nică i-au marcat puternic primii ani de viață, făcând ca, în plină maturitate a autorului „să-i salte inima de bucurie” la amintirea lor.

Evocarea vremii în care lui Nică toate îi mergeau „după plac, fără leac de supărare” continuă în capitolul al treilea cu accente sporite de nostalgie dar și cu un evident sentiment de mândrie al scriitorului înfățișând împrejurimile Humuleștiului, cu satele Boiștea, Ghindăoani și Blebea, cu mănăstirile Agapia și Văratic, cu Vânătorii Neamțului, cu „vestita Cetatea Neamțului, îngrădită cu pustiu” și „acoperită cu fulger”, cu șiruri de domni și mitropoliți rânduiți „la scaunul Moldovei, de când e țara asta” și care trebuie să fi trecut „măcar o dată prin Humulești spre mănăstiri”. Totul este prezentat astfel încât, indirect, autorul își exprimă dragostea față de satul natal. Dar mai ales față de acest „axis mundi” locul unde Creangă a avut revelația conștiinței de sine: „și satul Humulești în care m-am trezit”, mărturisește „boțul de humă însuflețit”, „nu-i un sat lăturalnic, mocnit și lipsit de priveliștea lumii ca alte sate…”. Mândria lui Creangă e și mai puternică la gândul că humuleștenii „nu-s trăiți ca în bârlogul ursului, ci au fericirea de a vedea lume de toată mâna”. În contact cu asemenea lume, descifrează Nică alfabetul existenței, chiar dacă între băieții de la Târgu-Neamț el era „cel mai bun de hârjoană și slăvit de leneș”.

Începutul capitolului al patrulea al „Amintirilor…” este tot ce s-a scris mai simțit, mai tulburător, într-un limbaj purtând amprenta spiritului folcloric și dulceața graiului moldovenesc, despre comuniunea sufletească dintre o ființă omenească și meleagurile natale. Această ființă nu e oricine, ci povestitorul nostru cel mai mare, este Nică, expresia în plan artistic a celui ce a fost numit atât de inspirat: „Homer al nostru”. „Cum nu se dă scos ursul din bârlog, țăranul de la munte strămutat la câmp și pruncul dezlipit de la sânul mamei sale, așa nu mă dam eu dus din Humulești în toamna anului 1855, când veni vremea să plec la Socola, după stăruința mamei”. Motivațiile acestei legături indisolubile cu satul sunt multiple. Nică trecuse spre o altă vârstă, când „începuse a-l scormoni pe la inimă”, era deci, acum, „holteiu din păcate”. Drumul din satul său până la Iași i se părea peste măsură de lung. Îl țin legat cu mii de fire invizibile „Ozana cea frumos curgătoare și limpede ca cristalul…”, tata și mama, frații și surorile, tovarășii de joacă din copilărie, împrejurimile satului, clăcile, horele și toate petrecerile din sat „la care luam parte cu cea mai mare însuflețire”, după cum mărturisește autorul. Oricât s-ar strădui acesta să-i aline sufletul lui Nică printr-o vorbă de duh, ori alunecând de la lucruri serioase la glumă, dezrădăcinatul va duce cu sine icoana locurilor unde a văzut lumina zilei, a „urieșilor munți ai Neamțului”, a fiecărei vâlcele, dumbrăvi lăsate în urmă și pentru care scoteau (Nică și Zaharia lui Gâtlan) câte un suspin amar din piepturile lor. În fine, ca amărăciunea celor doi călători din harabaua lui moș Luca să fie întreagă, sunt lăudate indirect ținuturile de la munte unde „Apele-s dulci, limpezi ca cristalul și reci ca gheața … oamenii mai sănătoși, mai puternici, mai voinici și mai voioși”, față de cei de la câmpie „sarbezi la față și zbârciți, de parcă se hrănesc numai cu ciuperci fripte în toată viața lor”.

Copilăria lui Nică se desfășoară pe un fundal complex, dând impresia vieții trăită în toată amploarea ei. Oameni și instituții, împrejurimi și viață spirituală, totul evoluează într-un spectacol ce poartă pecetea autenticității.

De altfel ce e mai frumos în Amintiri, e tocmai ceea ce numim complexul de îndărătnicie țărănească al lui Creangă. Adăpostul primitiv ce-și înjghebase în Țicăul Iașilor, cum s-a spus de Călinescu, după chipul locuinței strămoșești, cu ferestre mici, cu lavițe și pe jos, în loc de scândură, cu huma care desfată talpa goală a piciorului, e totuși de o slabă semnificație pe lângă anumite pagini din scrierile sale.

Chemarea satului natal i-a fost realitatea sufletească cea mai trainică din copilărie, când se manifesta ca lipsa de interes pentru școlile depărtate, până la anii maturității petrecuți în Iași, unde înfiripă un pur timbru de elegie. Ca să fie dus la școala de catiheți din Fălticeni, Nică nu se împotrivise: Fălticenii era doar în apropiere de Humulești, abia peste apa Moldovei. Pentru tinerețea fără astâmpăr a școlarului de atunci, „o cale scurtă de două poște” se străbătea „ținând tot o fugă ca telegarii”, putând astfel să apuce clăcile de noapte din Humulești, iar a doua zi, „cam pe la prânzul cel mare” să se afle din nou pe băncile școlii. Contactul cu însăși condiția lui morală, cu felul rural de existență, nu se întrerupea. Dar când fu să-l strămute la Iași, în seminarul Socolei, până unde se așternea drumul „de șase poște”, legăturile lui cu viața satului și cu ținutul hoinărelilor copilărești, ca niște coarde grave, vibrară toate:

„Dragu-mi era satul nostru cu Ozana cea frumos curgătoare și limpede ca cristalul, în care se oglindește cu mâhnire Cetatea Neamțului, de atâtea veacuri! Dragi-mi erau tata și mama, frații și surorile și băieții satului, tovarășii mei din copilărie, cu cari în zilele geroase de iarnă, mă desfătam pe gheață și la săniuș; iar vara în zilele frumoase de sărbători, cântând și chiuind, cutreieram dumbrăvile și luncile umbroase, prundul cu știoalnele, țarinile cu holdele, câmpul cu florile și mândrele dealuri, de după care-mi zâmbeau zorile, în zburdalnica vârstă a tinereții! Asemenea dragi-mi erau șezătorile, clăcile, horele și toate petrecerile din sat, la cari luam parte cu cea mai mare însuflețire. De piatră de-ai fi fost și nu se putea să nu-ți salte inima de bucurie când auzeai uneori, în puterea nopței, pe Mihai scripcarul din Humulești, umblând tot satul cu câte c-o droaie de flăcăi după dânsul și cântând:

Frunză verde de cicoare

Astă noapte pe răcoare

Cânta o privighetoare

Cu viersul de fată mare;

Și cânta cu glas duios,

De picau frunzele jos.

Și cânta cu glas subțire

Pentru-a noastră despărțire,

Și ofta și ciripea

Inima de ți-o rupea.

Și câte și mai câte nu cânta Mihai lăutariul din gură și din scripca sa răsunătoare, și câte alte petreceri pline de veselie nu se făceau pe la noi, de-ți părea tot anul zi de sărbătoare… Apoi, lasă-ți, băiete, satul cu tot farmecul frumuseților lui, și pasă de te du în loc strein și așa depărtat, dacă te lasă pârdalnica de inimă!”

Un caz de întrețesere mai deplină a ființei omenești cu peisajul-cuib, literatura noastră nu cunoaște. El ținea de pământul său ca vegetalele, trebuind smuls tot ca ele, dacă părinții îl voiau la atâta depărtare de Humulești. Și în adevăr, drumul până la Iași, în căruța unui Luca Moșneagu, se face cu privirea întoarsă către satul din munții Neamțului și cu suspine adânci. În orașul unde se ducea, el nu putea ști că, în aceeași atitudine sufletească de țăran transplantat, va rămâne până la moarte. Vârsta maturității, deși mângâiată oarecum de priveliștea ca și rurală a Țicăului, va aspira în pagini elegiace la dulcele loc de baștină.

Caracteristic, pentru acest fel țărănesc de a fi structurat cu peisajul, e începutul tuturor celor patru capitole ale „Aminitirilor…” și cu deosebire al ultimului:

I.

„Stau câteodată și-mi aduc aminte ce vremi și ce oameni mai erau în părțile noastre, pe când începusem și eu drăgăliță-Doamne a mă ridica băiețaș la casa părinților mei, în satul Humulești din târg drept peste apa Neamțului; sat mare și vesel…”

II.

„Nu știu alții cum sunt, dar eu, când mă gândesc la locul nașterii mele, la casa părintească din Humulești, la stâlpul hornului unde lega mama o șfară cu motocei la capăt, de crăpau mâțele jucându-se cu ei, la prichiciul vetrei cel humuit…”

III.

„… satul Humulești în care m-am trezit, nu-i un sat lăturalnic, mocnit și lipsit de priveliștea lumii ca alte sate; și locurile care înconjură satul nostru încă-s vrednice de amintire. Din sus de Humulești vin Vânătorii Neamțului, cu sămânța de oameni de aceia, care s-au hărțuit odinioară cu Sobietzki, craiul polonilor. Și mai din sus, mănăstirile Secul și Neamțul, altădată fala bisericii române, și a doua visterie a Moldovei. Din jos vin satele Boiștiași, Ghindăoanii, care înjugă numai boi ungurești la carăle lor…”

IV.

„Cum nu se dă scos ursul din bârlog, țăranul de la munte strămutat la câmp și pruncul dezlipit de la sânul mamei sale, așa nu mă dam eu dus din Humulești…”

Mișcarea de solidarizare cu vatra stirpei căreia îi aparținea, mișcare reprodusă în fiecare capitol de câteva ori, este pentru această viață sufletească actul ei reflex.

Revenirea literară neîncetată la ținutul de origine semnifică îndărătnicia săteanului strămutat, dependența vitală, aspirația întoarsă la ce a fost și cum a fost, adică la sentimentul deplinei siguranțe a vieții.

Împreună cu prietenii săi de copilărie și de școală, la Humulești, prinde muște cu ceaslovul, încalecă pe calul bălan, la Broșteni dărâmă cocioaba Irinucăi, din nou acasă, împreună cu frații lui, „ca băieții, ridicam casa în slavă”, scoteau mâțele de „prin ocnițe și cotruțe”, manifestându-și bucuria pentru venirea tatălui din pădure „din Dumesnicu”, simulează, spre obida mamei, o slujbă religioasă, la Crăciun, când se tăia porcul, Nică încăleca pe porc, deasupra paielor, făcând „un chef de mii de lei”, pentru că-i reveneau coada și beșica, prilej de alte amuzamente și năzdrăvănii. Același Nică smântânește oalele, stă „lipcă” pe capul lui moș Chiorpec ciubotarul, fură cireșe de la mătușa Mărioara, împreună cu care dă apoi cânepa toată „palancă la pământ”. „Vine alta la rând”, apoi, furtul pupezei, „ceasornicul satului”, scăldatul, întâmplările legate de școala de la Târgu-Neamț, apoi de la Fălticeni și, în fine, amărăciunea dezrădăcinării. Sfârșitul „Amintirilor…” echivalează cu ieșirea din copilărie.

Multitudinea de fapte capătă valoare doar prin împodobirea vorbii prin grija permanentă pentru relatarea dinamică a faptelor. Fără această grijă, fugărirea de către mătușa Mărioara pare a fi o simplă relatare a unei năzbâtii copilărești; la Creangă însă, devine pagină de antologie.

Prins în cireș, furând de zor fructele femeii, băiatul coboară: „Atunci, eu iute pe o creangă mai spre poale și odată fac zdup! în niște cânepă care se întindea de la cireș înainte, și era crudă și până la brâu de înaltă. Și nebuna de mătușa Mărioara după mine, și eu fuga iepurește prin cânepă și ea pe urma mea, până la gardul din fundul grădinii, pe care, neavând vreme să-l sar, o cotigeam înapoi iar prin cânepă fugind tot iepurește, și ea după mine până-n dreptul ocolului, pe unde-mi era iar greu de sărit; pe de laturi iar gard, și hârsita de mătușa nu mă slăbea nici în ruptul capului! Cât pe ce să puie mâna pe mine! Și eu fuga și ea fuga, și eu fuga și ea fuga, până ce dăm cânepa toată palancă la pământ; căci să nu spun minciuni, erau vreo zece-douăsprezece prăjini de cânepă frumoasă și deasă cum îi peria, de care nu s-au ales nimica”.

Într-o dimineață începe și episodul cu pupăza din tei. Pupăza, care spurcă pe cei surprinși adormiți dimineața, tulbură cea mai fericită stare a ocrotitoarei case părintești și a copilului, somnul, momentul de perfectă armonie și contopire cu lumea de vis a copilăriei. Acest năzdrăvan Nic’ a lui Ștefan a Petrei va restabili ordinea și armonia tulburate. Incursiunea la tei, cu toate peripețiile drumului și ale întâmplărilor, dobândește proporțiile unei adevărate expediții prin viziunea fabuloasă a copilului. Mama îl trezește pe Nică din somnul benefic, protector, cu „vai nevoie”, aproape brutal, cu una din replicile neînduplecate cunoscute ale Smarandei: „Scoală, duglișule, înainte de răsăritul soarelui; iar vrei să te pupe cucul arminesc și să te spurce, ca să nu-ți meargă bine toată ziua?”. Trezirea aceasta „des-dimineață, cu noaptea-n cap”, prin insinuarea în somnul dulce a cântecului pupezei și a vocii imperative a mamei, sugerează o inițiere, necesitatea intrării tânărului personaj în rândul comunității, într-o realitate plină de corvezi ținute din scurt de cei mari, de treburi ce nu admit amânare: „Și cum mă scol, îndată mă și trimite mama cu demâncare în țarină la niște lingurari ce-i aveam tocmiți prășitori…”

În fond ritul trezirii de dimineață semnifică tocmai începutul desprinderii de copilărie a personajului, obișnuirea treptată cu rigorile vieții, și de aceea reacția firească a lui Nică este de a apăra, de a conserva statutul său mitic, prinzând și anihilarea inamicului de pe acum: „căci prinsesem grozavă ciudă pe dânsa”, „cucul arminesc”, zburătoarea ce amenință să-i distrugă lumea fără de griji a copilăriei.

Somnul copilului devine, astfel, redută, punct de defensivă împotriva acestei invazii a realului în lumea fabuloasă a copilăriei. În același timp însă, acțiunea de pedeapsă pe care o întreprinde Nică devine o victorie temporară a lumii copilăriei asupra lumii reale, personajul acționând parcă într-o atmosferă de basm, într-un spațiu fabulos. El însuși spune că iese, la un moment dat, din zona realului, se abate din drum pe la tei. Sub aspect narativ și expresiv, Ion Creangă, autorul, care urmărește, cu o gamă diversificată de reacții afective, peripețiile personajului său, realizează aici una din paginile sale antologice.

Ca un erou de poveste, aflat în luptă cu o făptură misterioasă, care are „creastă rotată” și poate fi chiar „șerpe cu pene”, luptă demnă parcă de cele mai importante bătălii ale istoriei, Nică însuși trece prin mai multe stări sufletești, gradate de la bucuria victoriei facile, căci, zice scriitorul, împrumutând direct vorbele personajului său, „găbuiesc pupăza pe ouă și zic plin de mulțămire:

– Taci, leliță, că te-am căptușit eu! îi mai pupa tu și pe dracul de-acum!”, până la deruta pe câmpul de luptă: „mă spariu de creasta ei cea rotată … și-i dau drumul în scorbură” și la îmbărbătarea finală, după o mai matură chibzuință: „mă îmbărbătez în sine-mi și iar bag mâna să scot pupăza, … pe cea fi”. Apoi leagă pasărea cu o ață de picior și o „îndosește” de cei ai casei, dar în primul rând de mama, prin pod, „prin cele putini hârbuite”, savurându-și în repetate rânduri bucuria victoriei: „și una-două, la pupăză, de nu știau cei din casă ce tot caut prin pod așa des”.

Copilăria este, în integritatea ei, și mai ales cum o prezintă Creangă, în aură mitică, un joc nesfârșit, textul însuși dobândind un caracter ludic.

Bucuria lui Nică este de scurtă durată, căci chiar a doua zi, mătușa Măriuca vine, ca un personaj malefic din poveste, „c-o falcă-n ceriu și cu una-n pământ” și reclamă dispariția pupezei luându-se „la ciondănit” cu Smaranda.

În iarmaroc, copilul Nică joacă un rol, începe a se plimba „țanțoș”, având și argumentul sugerat ironic de scriitor, că era „oleacă de fecior de negustor”. Într-o lume necunoscută, total diferită de aceea din satul natal, ca în mai tot cuprinsul „Amintirilor din copilărie”, primejdiile pot veni de oriunde și sub forme cât se poate de insidioase. Aparent, intenția moșneagului din iarmaroc este foarte serioasă și Nică se prinde în jurul lui cu o candoare incredibilă.

Este știut, din cuprinsul „Amintirilor …”, că în lumea reală, departe de satul natal și de casa părintească, Nică este de obicei un înfrânt, căutând scăpare printr-o fugă sănătoasă. Scena de la iarmaroc nu se abate nici ea de la această constantă a creației lui Creangă. Nică mai încearcă însă o atitudine de vitejie: „Eu atunci, haț! de sumanul moșneagului, să-mi plătească paserea …” și face un tărăboi „de se strânsese lumea ca la comedie”, amenințându-l pe moșneag că nu va scăpa de el nici cu „giunca” pe care o avea.

Oamenii mari, mai ales părinții, reprezintă, în lumea copilăriei, cenzorii ei cei mai eficienți și mai inflexibili. Lumea lui Nică nu are șanse de câștig în fața lumii oamenilor mari, plini de griji, pentru care farmecul copilăriei a dispărut de mult; simpla rostire a numelui tatălui are asupra personajului efecte devastatoare: „Toate ca toate, dar când am auzit eu de tata, pe loc mi s-a muiet gura”. El scapă și de astă dată cu fuga spre casă, ca spre un liman salvator, bătându-i inima „ca-ntr-un iepure, de frică și de osteneală”.

Totul se termină, cu un festin bine stropit cu vin, alimentat cu pui fripți la frigare și cu plăcinte poale în brâu, din care toți se înfruptă cu mare poftă, dar mai ales Nică, obosit de atâtea peripeții. „Se restituie astfel satului și lumii țărănești, în finalul acestui fragment, aureola ei mitică, evocată mai târziu și de Mihail Sadoveanu în „Hanul Ancuței”, în care toți beau, mănâncă și spun povești, trăind în orizontul vârstei de aur, al sărbătorii perpetue, pe care copilăria o exprimă pe deplin”.

Nică, urmărit de niște „hojmalăi” de școlari, se ascunde incredibil în țărâna de la tufa unui „cuib de păpușoi”; fugărit, altădată, prin grădină de mătușa Mărioara, face toată cânepa „palancă la pământ”; mama are puteri vrăjitorești, Oșlobanu duce – asemenea lui Chirică – o căruță de lemne în spinare, iar catiheții se ceartă în casa lui Pavel Ciubotarul ca uriașii închiși în Casa de aramă. Fiindcă cele mai multe sunt colective, pățaniile lui Nică se pot atribui oricărui copil, dar și ceilalți eroi simbolizează însușiri elementare stereotipice. Mama este cu dragoste pentru copii și vrea să-și vadă neapărat băiatul preot; tatăl e țăranul gospodar, întreg la minte și la fire; popa Ciucălău este bețiv, mătușa Mărioara este bârfitoare și zgârcită, unchiul Vasile pestriț la inimă, Mogorogea egoist, popa Oșlobanu „pâclișit”, Trăsnea idiot. Nică însuși este copilul pur și simplu. Îi place să se joace, să smântânească oalele, fuge la scăldat peste cuvântul mamei, iar apoi vine spășit să-l ierte, fuge și de la școală, surpă casa Irinucăi, omorându-i caprele, și încă atâtea altele. Toate la un loc alcătuiesc un „roman al copilului universal”.

„Smărăndița popii”, pe care o și iubea oarecum, ia de la școlarul din Humulești „o bleandă”, fiindcă îi tulburase silința … de a prinde muște; un Nic’ a lui Costache, pus să-l examineze, „s-apucă de însemnat de greșeli cu ghiotura pe o draniță: una, două, trei, până la douăzeci și nouă”. Și își continuă portretul de școlar așa:

„Măi!!! s-a trecut de șagă, zic eu în gândul meu; încă nu m-a gătit de ascultat și câte au să mai fie. Și unde n-a început a mi se face negru pe dinaintea ochilor și a tremura de mânios … Ei, ei! Acu-i acu. Ce-i de făcut, măi Nică! îmi zic eu în mine. Și mă uitam pe furiș la ușa mântuirii și tot scăpăram din picioare, așteptând cu neastâmpăr să vie un lainic de școlar de afară căci era poruncă să nu ieșim câte doi deodată; și-mi crăpa măseaua în gură când vedeam că nu mai vine, să mă scutesc de călăria lui Bălan și blagoslovenia lui Nicolai făcătorul de vânătăi. Dar adevăratul Sfânt – Nicolai se vede că a știut de știrea mea, că numai iaca ce intră și afurisitul de băiet în școală. Atunci eu cu voie fără voie plec spre ușă, ies răpede și nu mă mai încurc prin prejurul școalei, ci o iau la sănătoasa spre casă. Și când mă uit înapoi, doi hojmalăi se și luase după mine; și unde nu încep a fugi de-mi scăpărau picioarele; și trec pe lângă casa noastră și nu intru acasă, ci cotigesc în stânga și intru în ograda unui megieș de-al nostru, și din ogradă în ocol și din ocol în grădina cu păpușoi, care erau chiar atunci prășiți al doilea, și băieții după mine! Și până să mă ajungă, eu de frică cine știe cum am izbutit de m-am îngropat în țărnă la rădăcina unui păpușoi. Și Nic’ a lui Costache, dușmanul meu, și cu Toader a Catincăi, alt hojmalău, au trecut pe lângă mine vorbind cu mare ciudă; și se vede că i-a orbit Dumnezeu, de nu m-au putut găbui. Și de la o vreme nemaiauzind nici o foșnitură de păpușoi, nici o scurmătură de găină, am țâșnit odată cu țărna în cap și tiva la mama acasă și am început a-i spune cu lacrimi, că nu mă mai duc la școală, măcar să știu bine că m-ar omorî”.

Dominanta caracterului lui Nică este iubirea de casă, dorul de sat și de oameni, tânjirea după un univers mirific în care munca e singura atotputernică și sufletul omului se împarte între trudă și sărbătoare.

Triunghiul copil – sat – copilărie este atât de puternic închegat încât a desprinde o latură a sa înseamnă, implicit, a-l desființa. Chemarea satului natal e realitatea sufletească cea mai trainică din copilărie. Plecarea la școala din Fălticeni nu e tocmai desprinderea de universul țărănesc, fiindcă Fălticenii sunt aproape de Neamț „o cale scurtă de două poște”. Din Fălticeni „toamna târziu, și mai ales prin câșlegile de iarnă, fiind nopțile mari mă puteam răpezi din când în când, pașlind-o așa cam dupe toacă, și tot înainte, sara pe lună cu tovarășii mei la clăci în Humulești, pe unde știam noi, ținând tot o fugă ca telegarii. Și după ce jucam cât jucam, furam câte-un sărutat de la cele copile sprințare, și până-n ziuă fiind înșiți din sat… cam pe la prânzul cel mare ne aflam iar în Fălticeni trecând desculți prin vad, în dreptul Băii, Moldova înghețată pe la margine și la dus și la întors, de ne degera măduva-n oase de frig! Inima însă ne era fierbinte, că ce gândeam, și izbândeam”.

Plecarea la Socola are cu totul altă semnificație, și pentru că școala e de data aceasta mult mai departe, și deoarece copilul se îndepărtează parcă nu numai de casă ci și de copilărie.

„Cum nu se dă scos ursul din bârlog, țăranul de la munte strămutat la câmp, și pruncul dezlipit de la sânul mamei sale, așa nu mă dam eu dus din Humulești în toamna anului 1855, când veni vremea să plec la Socola, după stăruința mamei”. Copilul ține „de pământul său ca vegetalele”. Plecarea la Iași e o plecare în care bagajul adevărat este copilăria așa cum „pleacă tulpinele din rădăcina smulsă cu ceva pământ fără de care s-ar usca”.

Dorința lui Nică este să ajungă călugăr, fiindcă știe că în spatele sutanei se ascunde, de fapt, un trai bun și lumesc: „Acuș îi spun mamei că mă duc la călugărie, în Neamț ori la Secu…Ș-apoi atunci…pune-ți, cuvioase Ilarie, plosca cu rachiu la șold, icrișoare moi cât se poate de multe și altceva de gustare în buzunările dulamei, pistoale-n brâu pe sub rasă, comanacul pe-o ureche, și cu sabia Duhului în mână și pletele în vânt, ia-o la papuc, peste Piciorul Rău, spre Cărarea afurisită dinspre Secu și Agapia din deal, unde toată vara se aude cântând cu glas îngeresc:

Ici în vale la pârău

Mielușa lui Dumnezeu!

Iar câte un glas gros răspunde:

Hop și eu de la Durău

Berbecul lui Dumnezeu!…”

Când tatăl lui Nică manifestă nepăsare față de planurile ambițioase ale mamei pentru el, Smaranda îi replică: „Măi, omule, măi! Ai să te duci în fundul iadului și n-are să aibă cine te scoate, dacă nu te-ai sili să-ți faci un băiet popă!”.

Tatăl lui copilului este un om harnic și gospodar, dar disprețuiește învățătura („Dacă ar fi să iasă toți învățați, n-ar mai ave cine să ne tragă ciubotele”), pentru că o găsește străină de firea țăranului, iar în fiul lui mai mare vede un sprijin pentru restul familiei. Ambiția mamei învinge șovăielile tatălui, așa că Nică trece printr-o serie de școli: la Humulești, Broșteni, Târgu-Neamț, unde reținem figura luminoasă a părintelui Isaia Teodorescu, la „fabrica de popi” din Fălticeni și, în fine, la seminarul din Iași. Școala, cu caracterul ei religios și sistemul monitorial, în care „Calul Bălan” și un „drăguț de bicișor” îi sileau pe copii să-și desăvârșească învățătura pe de rost, mecanic, toate acestea ne arată cum se învăța pe vremea aceea, când profesorul spunea „Luați de ici până ici”.

Copilul crește. Drumul lui în viață e un drum în căutarea unui rost. Învățătura va fi calea pe care o va urma. Plecarea la Socola, la Iași e o desprindere definitivă de sat, o desființare a legăturii cu copilăria, o ieșire dintr-un univers mirific. Actul plecării are tăria dramei unei înstrăinări irevocabile, unei ruperi de sat și unei ieșiri definitive din copilărie. Plecat să-și facă un rost în lume, eroul simte asupra lui, pentru prima oară, povara unei lumi încă necunoscute, dar cu siguranță neprimitoare.

Fragmentul relatării drumului cuprinde două secvențe: prima dominată de privirea înapoi, care încearcă să prelungească măcar cu o clipă mai mult paradisul cuibului părintesc și a doua încercând o împăcare a eroului-subiectiv cu lumea nouă în care intră. Dorința de adaptare a lui Nică se manifestase în nenumărate rânduri de-a lungul operei. Copilul are reținere în a se desprinde, dar odată desprins, preocuparea permanentă este aceea de a se adapta la tot ce e nou.

Ultima plecare din sat pentru a merge la școală se face în ziua de Tăierea Capului Sfântului Ioan Botezătorul. Atunci pleca împreună cu Zaharia lui Gâtlan. Hotărârea plecării îi este impusă tot de mamă. Copilul se zbate încercând să întârzie cât mai mult clipa desprinderii de sat. Nici amenințarea că se va omorî, nici că se va călugări, nimic nu schimbă hotărârea.

„…toată noaptea cea dinainte de plecare, până s-au revărsat zorile m-am frământat cu gândul feliu și chip, cum aș putea îndupleca pe mama să mă deie mai bine la mănăstire; și tocmai când eram hotărât a spune mamei acestea iaca și soarele răsare, vestind o zi frumoasă, și Luca Moșneagul, însurățel de-al doilea, a cărui tânără nevastă avusese grijă să-l trezească la timp și să-l pregătească de pornire…și se aude strigând afară: „Gata sunteți? Haidem! Că eu vă aștept cu caii înhămați”. Mama atunci mă și ia răpede-răpede la pornit fără să am când îi spune de călugărie”.

Durerea plecării e dublată de privirea înapoi. Sensul „privirii” e dublu, cuprinde timpul și spațiul, autorul matur privește înapoi spre copilărie, iar Nică privește înapoi și vede „cum rămân satele și locurile frumoase în urmă, și tot altele necunoscute se înfățișază înainte-ne”. Spațiul și timpul se conjugă. Dorul de casă inundă sufletul, devine durere fizică: „pentru fiecare fântână, pârâu, vâlcică, dumbravă și alte locuri drăgălașe ce lăsam în urmă – ne scoteam câte un suspin adânc din piepturile noastre! Și, după mintea ce-o aveam, ne-am fi întors înapoi chiar atunci, de nu eram dați în sama lui moș Luca, de care ne rușinam ca de părinții noștri”.

Dacă privirea înapoi nu mai descoperă locuri știute, dorul se închide cu grijă între porțile inimii:

„—Ei, ei! măi Zaharia, zic eu, coborându-ne la vale spre Pașcani: de acum și munții i-am pierdut din vedere, și înstrăinarea noastră este hotărâtă cine știe pentru câtă vreme!”.

Drumul e de acum resemnare: „Cum ni-a fi scris de Dumnezeu sfântul, zise Zaharia, cu glasul aproape stins, ș-apoi rămase dus pe gânduri tot drumul”.

Spațiul străbătut acum e spațiul înstrăinării. Masul e un chin. Locurile străbătute n-au nimic din farmecul satului natal: „Cum treci Siretul, apa-i rea și lemnele pe sponci”. Între viața la câmpie și cea de la munte e distanța dorului. Moș Luca se teme de viața la câmpie ca de un rău fatal: „N-aș trăi la câmpie, Doamne ferește! Halal pe la noi! Apele-s dulci, limpezi ca cristalul și reci ca gheața; lemne de-ajuns; vara, umbră și răcoare în toate părțile; oamenii, mai sănătoși, mai puternici, mai voinici și mai voioși iar nu ca iști de pe la câmp; sarbezi la față și zbârciți, de parcă se hrănesc numai cu ciuperci fripte, în toată viața lor”.

Locurile străbătute sunt de asemenea locuri ale răului; Ruginoasa, Târgu-frumos, Podul-Iloaiei n-au nimic din farmecul Humuleștiului.

Ulițele Iașului sunt pline de „rătăcănii”. Durerea plecării din sat este totuși atenuată de peripețiile hazlii ale drumului și intrarea la Socola îi poartă pe eroi, Nică și Zaharia lui Gâtlan, într-o lume compusă din dascăli adunați de pe la catiheții din toate județele Moldovei.

Resemnarea nu ia locul dorului de casă, ci i se alătură. Între cele două secvențe, cea a privirii înapoi și cea a resemnării, povestitorul operează o schimbare de ton, care și ea însoțește schimbarea din sufletul personajului; expunerea narativă completată cu interludiul liric devine dialog. Fluxul povestirii devine tot mai viu pe măsură ce sufletul personajului se împacă cu gândul desprinderii de sat.

Între copiii veniți la „școala domnească” din Târgu-Neamțului, Creangă se prezintă drept „cel mai bun de hârjoană și slăvit de leneș”, învățătura părându-i-se „cumplit meșteșug de tâmpenie, Doamne ferește!”. Un biograf îl arată, chiar la seminarul de la Socola, ca fiind un elev leneș, pedepsit din această cauză de multe ori.

Când „moș Chiorpec ciubotarul” vedea pe Nică revenind în odaia lui de potlogar, deși cu puțin înainte îl „răbuise … pe la bot … cu feleștiocul” muiat în „dohot”, îi zicea: „He, he! bine ai venit, nepurcele”; despre „popa Buligă (ce-i ziceau și) Ciucălău”, răposat fiind, se pomenește cu un ton de pietate, până ce pomenirea se sfârșește cu un „Dumnezeu să-l iepure”.

Nică, copiii megieșilor precum și oamenii maturi respectă cu sfințenie tradiții, credințe, obiceiuri, datini locale, după care se organizează existența oamenilor dintotdeauna: tăiatul porcului de Crăciun, uratul, cele cuvenite de lăsata secului, alte sărbători de peste an, practica de alungare a bolii prin descântece, ori a forțelor malefice de prin preajma casei și a satului. Adăugăm la acestea jocurile specifice vârstei copilăriei, pentru a vedea că totul este o mărturie a vitalității poporului român. La gazda de la Fălticeni, de pildă, la auzul cântecului lui moș Bodrângă „unde nu se adună o mulțime de dăscălime … căci aici era staniștea; și ne întărâtăm la joc, știi colea, ca la vârsta aceea, de nici simțirăm când a trecut noaptea”.

Viața eroului se împarte între muncă, școală, joacă și bucuria sărbătorilor. Cele de iarnă aduc un suflu de poezie în lumea Humuleștilor. Datinile sunt păstrate cu sfințenie. Uratul de Sfântul Vasile e pregătit cu minuțiozitate.

„Și în ajunul Sfântului Vasile toată ziua am stat de capul tatei să-mi facă și mie un buhai, ori de nu, batâr un harapnic.

—Doamne, ce harapnic ț-oi da eu, zise tata de la o vreme. N-ai ce mânca la casa mea? Vrei să te bușască handralăii prin omăt? Acuș te descalț!

Văzând eu că mi-am aprins paie-n cap cu asta, am șterpelit-o de-acasă numai cu beșica cea de porc, nu cumva să-mi ieie tata ciubotele și să rămân de rușinea tovarășilor. Și nu știu cum s-a întâmplat că nici unul dintre tovarăși n-avea clopot. Talanca mea era acasă, dar mă puteam duce s-o ieu? În sfârșit, facem noi ce facem și sclipuim de cole o coasă ruptă, de ici o cârceie de tânjală, mai un vătrar cu belciug, mai beșica cea de porc a mea, și pe după toacă și pornim pe la case”.

Uratul se încheie cu un bilanț jalnic, nimeni nu-i primește cu voie bună, căci modul de a ura nu se potrivea datinei, fiind cu totul improvizat. Rezultatul: la anul viitor toți tovarășii își făgăduiesc să pornească din nou.

Nică leagă toate întâmplările prin care trece de marile sărbători ale primăverii și iernii, dar nu numai de acestea: de Paști a ciocnit „ouă roșii cu Smărăndița” și a cântat Îngerul a strigat în biserică „odată la un Sfânt Vasile”, copiii se duc cu plugul, bădița Vasile a fost luat la oaste cu arcanul în ziua de Sfântul Foca, când a dărâmat casa Irinucăi era „sâmbăta lui Lazăr”, când fură cireșele mătușii Mărioara, era „odată vara, pe-aproape de Moși” și altele. La sate se organizau numeroase clăci și șezători: „Așa ne duceam băieții și fetele unii la alții cu lucrul ca să ne luăm de urât…”. Nică lua parte la aceste petreceri „cu cea mai mare însuflețire”, căci îi plăceau „șezătorile, clăcile, horele”. Despre obiceiurile de înmormântare aflăm atât din „Amintiri din copilărie” (Nică, în plină epidemie de ciumă, petrecea morții până la biserică, întorcându-se cu mere, covrigi, nuci poleite și altele), cât și în basme („Soacra cu trei nurori”, unde sunt prezentate elementele tipice ale acestui ritual: „stârlici”, „toiag”, „năsălie”, „poduri”, „paraua din mâna mortului” etc.).

Între personajele din „Amintiri din copilărie” mama copilului este o figură aparte. Dacă Nică este tipul copilului universal, s-ar putea spune că mama este tipul mamei din orice timp și din orice loc.

Imaginea mamei e neștearsă. Mama se identifică timpului copilăriei: „Așa era mama în vremea copilăriei mele, plină de minunății, pe cât mi-aduc aminte; și-mi aduc bine aminte, căci brațele ei m-au legănat, când îi sugeam țâța cea dulce, și mă alintam la sânu-i gângurind și uitându-mă în ochii ei cu drag! Și sânge din sângele ei și carne din carnea ei am împrumutat, și a vorbi de la dânsa am învățat. Iar înțelepciunea de la Dumnezeu când vine vremea de a pricepe omul ce-i bine și ce-i rău”.

Universul mamei se consumă între biserică și casă. Nu-și face iluzii despre evoluția copiilor în viață, știe că mersul firesc al lucrurilor este ca ei să crească și să se desprindă de casa părintească, poate chiar să uite de îndatoririle de copil – „Ori mi-or da feciorii după moarte de pomană, ori ba, mai bine să-mi dau eu cu mâna mea. Că oricum ar fi, tot îs mai aproape dinții ca părinții. S-au văzut de acestea!”

Mama este o ființă aleasă. În ochii copilului e ziua cea bună: „Și mama, care era vestită pentru năzdrăvăniile sale, îmi zicea cu zâmbet uneori, când începea a se ivi soarele dintre nori după o ploaie îndelungată: „Ieși copile cu părul bălan afară și râde la soare, doar s-a îndrepta vremea. Și vremea se îndrepta după râsul meu…”

Autoritatea mamei se manifestă în două direcții: față de soț căruia îi sancționează sever inferioritatea, reticența la schimbări, și față de copii, pe care-i crește în cultul muncii, fără sentimentalisme: „Iacă, dacă nu v-am săcelat astăzi, faceți otrocol prin cele mâțe și dați la om ca cânii prin băț. Ăra! d-apoi aveți la știință că vă prea întreceți cu dediochiul. Acuș ieu varga din coardă și vă croiesc de vă merg peticele”.

Discuția dintre mamă și tată, în care tatăl ia apărarea copiilor, i se pare mamei o gravă greșeală pedagogică: „—Ei, apoi! minte ai omule? Mă mieram eu, de ce-s ei așa de cuminți, mititeii; că tu le dai nas și le ții hangul. Ia privește-i cum stau toți treji și se uită țintă în ochii noștri parcă au de gând să ne zugrăvească. Ian să-i fi sculat la treabă, ș-apoi să-i vezi cum se codesc, se drâmboiesc și se sclifosesc, zise mama”.

Mama este o femeie cu mult tact. Chiar și cu mătușa Mărioara lui Moș Andrei, care era cam rea de gură, ea reușește să se înțeleagă. După ce pupăza furată de Ion fusese eliberată și cântecul ei răsuna iarăși peste sat, mama îi spuse mătușii Mărioară: „– Doamne, cumnățică-hăi, cum se pot învrăjbi oamenii din nimic toată, luându-se după gurile cele răle! Ia poftim, soro, mai bine, să mâncăm ceva din ce a dat Dumnezeu, să cinstim câte un pahar de vin în sănătatea gospodarilor noștri și:

Cele răle să se spele,

Cele bune să-se-adune:

Vrajba dintre noi să piară

Și neghina din ogoară!

Căci dac-ai sta să faci voie rea de toate, zău, ar trebui de la o vreme s-apuci câmpii!”.

Hărnicia mamei îndestulează casa. Mai tot timpul Smaranda are o mulțime de trebi: „niște sumani să-i scoată din stative; alții să-i nividească și să înceapă a-i țese din nou; un teanc de sumane croite, nalt până-n grindă aștepta cusutul; pieptănașii în laiță n-avea cine-i ținea de coadă; roata ședea în mijlocul casei, și canură toarsă nu era pentru bătătură; …țevi de făcut la sucală; copil de țâță în albie, pe lângă vreo cinci – șase care așteptau să le faci demâncare”.

Este exact momentul ales de Nică pentru a se duce la scăldat.

Zugrăvirea chipului copilului din „Amintirile…” lui Creangă nu are aspecte care să vrăjească, el însă evocă scene de mișcare în care frazele bogate în verbe reușesc să dea adevărate minuni. „Copilul, încălecat pe bățul său, gândește că se află călare pe un cal de cei mai strașnici, pe care aleargă cu voie bună, și-l bate cu biciul, și-l strunește cu tot dinadinsul, și răcnește la el din toată inima, de-ți ie auzul; și de cade jos, crede că l-a trântit calul, și pe băț își descarcă toată puterea cuvântului”. Fraza bogată în rostogolire va aduce apoi caracterizarea directă a copilului cu referire la universalitatea tipului prezentat: „Așa eram eu la vârsta cea fericită, și așa cred că au fost toți copiii, de când îi lumea și pământul, măcar să zică cine ce-a zice”.

Autocaracterizarea are și ea nuanțe ironice, Nică e „cel mai bun de hârjoană” și „slăvit de leneș”, învățătura părându-i-se „cumplit meșteșug de tâmpenie, Doamne ferește!”. Îndemnul la învățătură al mamei îl face să treacă de la o școală la alta spre a deveni preot. La Humulești școala era în curtea bisericii iar ziua hotărâtă a începutului de an adună „o mulțime de băieți și fete la școală, între care eram și eu, băiet prizărit, rușinos și fricos și de umbra mea”. Nică se prezintă cititorului „vesel ca vremea cea bună și șturlubatic și copilăros ca vântul în tulburarea sa”.

Portretul fizic este sumar prezentat. Copilul se conturează puțin: e vesel, neastâmpărat, dar ca înfățișare aflăm doar că era „bălan”.

Tot autocaracterizarea, de data aceasta mai pregnant conturată încheagă imaginea unui copil în devenire, în plin proces de maturizare și apoi sub formă de concluzie, imaginea unui om matur ajuns la vremea bilanțului: „Ia, am fost și eu, în lumea asta, un boț cu ochi, o bucată de humă însuflețită din Humulești, care nici frumos până la douăzeci de ani, nici cuminte până la treizeci de ani și nici bogat până la patruzeci nu m-am făcut. Dar și sărac așa, ca în anul acesta, ca în anul trecut și ca de când sunt, niciodată n-am fost!”

Din perspectiva tatălui, portretul lui Nică este schițat cu precizia unui bun psiholog: „Tu cu școala ta, l-ai deprins cu nărav, când s-a face mai mărișor, are să înceapă a-i mirosi a catrință și cu astă rânduială n-am să am folos de la el niciodată”. Nică, personaj în devenire, este un factor prin care se măsoară timpul și ilustrează perfect viziunea tatălui privind această vârstă: „Dacă-i copil, să se joace; dacă-i cal, să tragă; și dacă-i popă, să cetească…”

Din dorința mamei Nică merge la diferite școli, mai întâi la Humulești, apoi la Broșteni, la Târgu-Neamț, Fălticeni, apoi la Socola. Mama ajunsese „a crede că am să ies un al doilea Cucuzel, podoaba creștinătății”.

Tatăl însă e convins „că-i o tigoare de băiet, cobăit și leneș, de n-are păreche. Dimineața până-l scoli, îți stupești sufletul. Cum îl scoli, cere de mâncare. Cât îi de mic, prinde muște cu ceaslovul și toată ziulica bate prundurile după scăldat, în loc să pască cei cârlani și să-mi deie ajutor la trebi, după cât îi ajută puterea. Iarna, pe gheață la săniuș. Tu, cu școala ta, l-ai deprins cu nărav”.

Când trebuie să plătească pentru școală, tatăl se codește: „Auzi vorbă? Nu face băietul ista atâția husăși, cu straie cu tot, câți am dat eu pentru dânsul până acum”. Aceeași problemă, a învățăturii îl entuziasmează pe bunicul David Creangă: „Băietul văd că are ținere de minte, și numai după cât a învățat, cântă și citește cât se poate de bine”.

Prin prisma altor personaje, copilul apare cu o bogată gamă de trăsături.

Nică e, la început, „un băiet prizărit, rușinos și fricos”, temător de a nu încăleca pe Bălan și a cunoaște „blagoslovenia lui Nicolai făcătorul de vânătăi”; se arată interesat de carte, dând speranțe mamei care era „în stare să toarcă în furcă” numai să-l vadă pe Nică învățând mai departe. Tatăl îl vedea ca „o tigoare de băiat, cobăit și leneș, de n-are păreche”. Bunicul din Pipirig îl vede „cu ținere de minte”, cântă și citește cât se poate de bine. Pentru mama, e copilul cu „părul bălan” în stare să schimbe vremea, iar alteori „stropșitul de Ion”; e „nepurcelul” pentru moș Chiorpec, „ghiavolul” pentru mătușa Mărioara or „Zbânțuitul ista al dumitale” pentru mătușa Măriuca lui moș Andrei. Apoi, la vârsta primilor fiori a iubirii, duminica la horă ori la scăldat, în Cierul Cucului, unde era „băteliștea flăcăilor și a fetelor”, „când se ridicase câteva fete frumușele în sat la noi”, Nică mărturisește că „începuse a mă scormoli și pe mine la inimă”. E în stare de o „trebușoară ca aceea” cu scăldatul, dar și de a fi „hărnicuț cât se poate”…ca o fată mare, „de n-avea mama grijă când se ducea undeva”. Este „slăvit de leneș” ori „cel mai bun de hârjoană”, „un ghibirdic și jumătate” prezent în „clăcușoara asta” a întâmplărilor cu poștele, „holteiu din păcate”, spre finalul cărții. Nică este greu de prins într-o formulă caracterologică ținând cont că e un personaj în devenire.

Ca personaj, Nică ascultă șoapta instinctelor. Când fuge de la școală de frica pedepsei, alergând prin porumbi, numai părintele Ioan îl face să revină. Argumentul este Smărăndița. „Hei! Hei! Când aud eu de popă și de Smărăndița popii, las muștele în pace și-mi ieu alte gânduri, alte măsuri; încep a mă da și la scris, și la făcut cădelnița în biserică, și la ținut isonul, de parcă eram băiet. Și părintele mă ie la dragoste, și Smărăndița începe din când în când a mă fura cu ochiul, și bădița Vasile mă pune să ascult pe alții, și altă făină se macină acum la moară”.

Înclinația erotică e timpurie. Plăcându-i să petreacă vremea între fete, la clăci, la șezători, fusese poreclit de Măriuca Săvucului, pentru care avea o oarecare înclinație, „Ion Torcălăul”, căci torcea în rând cu fetele.

Modalitatea erotică din „Amintiri…” luminează aceeași conformație elementară. Nicăieri pentru povestitorul nostru femeia nu e prilej de amețeală de cuvinte, de ocoluri și întârzieri, care la un loc dau complicația sentimentală a orășeanului. Lui începuse de cu vreme și dintr-o dată, fără neînțelesuri, „a-i mirosi a catrință”, cum prezisese tată-său, care cunoștea firea țărănească. Și, în adevăr, deși copil încă, Nică se complăcea în atmosfera clăcilor femeiești, torcând pe întrecute cu fetele, care îi scorniseră porecla de „Torcălău”; unei Măriuca „la o clacă de desghiocat păpușoi”, îi scoate „un șoarece din sân, care era s-o bage în boală pe biata copilă”; iar abia la numai zece ani, mergând la scăldat, ne spune singur ce făcea: „…mă trăgeam încetișor pe-o coastă, la marginea bălții, cât mi ți-i moronul și mă uitam la piciorușele cele mândre ale unor fete, ce ghileau pânză din susul meu”.

Cu timpul, dar nu târziu, „copila popei din Folticenii – Vechi” îl va întărâta la hârjoană amoroasă, iar o crâșmăriță – la dragostea nesentimentală, specifică oamenilor de seama sa.

Erotismul , fără proiectare în peisaj și prisosuri verbale, care îmbrobodesc instinctul, dă scrierilor lui Creangă o înfățișare licențioasă, un aer de ușoară nerușinare. Astfel, ca să nu fie dus la Iași, el pune gând de călugărie la una din mănăstirile ținutului, fiindcă:

„…peste „Piciorul Rău” spre „Cărarea Afurisită” dintre Secu și Agapia din deal … toată vara se aude cântând cu glas îngeresc:

Ici în vale la pârău

Mielușa lui Dumnezeu!

Iar câte un glas gros răspunde:

Hop și eu de la Durău

Berbecul lui Dumnezeu.

Căci fără să vreu, aflasem și eu păcătosul câte ceva din tainele călugărești, umblând vara cu băieții după … bureți, prin părțile acele, de unde prinsesem și gust de călugărie … Știi, ca omul cuprins de evlavie”.

El nu se sfiește nici să transcrie întocmai recomandarea de cumințenie a unui Luca Moșneagu către nevastă-sa: „… harabagiul…dă bici cailor, zicând nevestei sale, care închidea poarta după noi: – „Olimbiadă, ia seama la borta aceea!” Căci niște porci spărgând gardul într-un loc se înădise în grădina lui”.

Dar ori până unde ar fi ajuns scriitorul cu nuditatea exprimării, pe noi ne interesează numai absența sentimentalismului erotic din opera sa, ca semn al unei construcții sufletești primitive. În adevăr, la Creangă atenția erotică nu depășește nivelul instinctului, care s-ar părea că în chip firesc nu îngăduie să fie premers și urmat de nici o atmosferă. Nostalgia amoroasă e treabă orășenească. Instinctul dispune de o mecanică proprie, în nici o legătură cu voința personală. Și întrucât nu angajează responsabilitatea omului din popor, aceasta îi șterge vinovăția, născând libertatea de a vorbi deschis.

Creangă însă, scriind pentru o lume străină de felul țărănesc, abia reușește să-și oprească pornirea în marginea extremă a echivocului. Exemplul tipic de fraze, cărora li s-a lăsat pe de lături să joace și un sens foarte „coțcăresc”, pe care la lectură Creangă trebuie să-l fi semnalat cu sclipiri din ochii turchezi, este următorul:

„…Și câte oștiri străine, și o droaie de cătane călări, tot nemți de cei mari, îmbrăcați numai în fir, au trecut în vremea copilăriei mele cu săbiile scoase din Humulești spre mănăstirile de maici, după Natalița cea frumoasă; și au făcut Nemții mare tărăboiu prin mănăstiri, și au răscolit de-a fir-a păr toate chiliile maicelor, dar n-au găsit-o; căci beciul privighitorului Pârvu din Târgul-Neamțului putea să tăinuiască la nevoie o domniță. Și noroc de vărăticence, care au știut a-i dămoli, luându-i cu binișorul și a-i face să-și bage săbiile în teacă; spuindu-le că cei ce scot sabia, de sabie vor pieri!”

Semnificația psihologică a unui astfel de erotism natural, ca și aceea a patimei după Humulești, este de elementaritate.

Povestitorul, când se surprinde meditând, analizând sau descriind, presimte alergarea neistovită a faptelor singure aceasta ca un fel de abatere de la lege, ca o întârziere nefolositoare. Astfel, fiind vorba de puținul avut al Irinucăi din Broșteni (bărbatul, fata, boii, țapul și două capre râioase), apare reflecția oarecum mângâietoare: „Dar și asta-i o avere, când e omul sănătos”, precum ca numaidecât: „Însă ce mă privește pe mine? Mai bine să ne căutăm de ale noastre”. Altundeva, după harta în cuvinte a ținutului nemțean (pagină faimoasă care cuprinde arătarea Cetății Neamțului ca fiind „îngrădită cu pustiu, acoperită cu fulger…și străjuită de ceuce și vinderei…”), aceeași tresărire din greșeală: „Dar asta nu mă privește pe mine, băiet din Humulești. Eu am altă treabă de făcut”. În sfârșit, dacă lunecă în amănunte despre vreo vizită domnească pe la mănăstirile locului, se întrerupe la fel: „Dar ce-mi bat eu capul cu craii și cu împărații…?”.

Există fraze întregi, care, cu aerul desfășurării normale, se întorc în contra sensului așteptat de cetitori sau spun același lucru, dar cu mari pregătiri formale de a spune altceva. Tipul lor este în exemplele:

„Și să nu credeți că nu mi-am ținut cuvântul de joi până mai de-apoi, pentru că așa am fost eu, răbdător și statornic la vorbă în felul meu; și nu că mă laud, căci lauda-i în față: prin somn nu ceream de mâncare; dacă mă sculam nu mai așteptam să-mi deie alții; și când era de făcut ceva treabă, o cam răceam de pe-acasă. Și apoi mai aveam și alte lucruri: când mă lua cineva cu răul, puțină treabă făcea cu mine; când mă lua cu binișorul, nici atâta”.

Sunt jocuri de cuvinte, care comunică un fel de zburdălnicie a dicționarului însuși, cuprins pe neașteptate și el de voia bună a copilului; un chef lexical, sau cam așa ceva, aruncă vorbele în sus, plesnind în miez ca boabele de porumb la foc.

CAPITOLUL V

Referințe critice

În ceea ce-l privește pe Creangă, George Călinescu în monografia sa afirma (ca și Maiorescu, Ibrăileanu, Boutiere și alții) că marele nostru povestitor este „poporul român însuși, surprins într-un moment de genială expansiune”, Garabet Ibrăileanu scria că „În Creangă trăiesc credințele, eresurile, datinile, obiceiurile, limba, poezia, morala, filosofia poporului, cum s-au format în mii de ani de adaptare la împrejurările pământului dacic, dedesubtul fluctuațiunilor de la suprafața vieții naționale.” și vede în creatorul lui Harap-Alb un „Homer al nostru” și aceasta deoarece „Creangă este un reprezentant perfect al sufletului românesc între popoare; al sufletului moldovenesc între români; al sufletului țărănesc între moldoveni; al sufletului omului de munte între țăranii moldoveni.” „Creangă e mai mult citat și lăudat decât cetit și gustat: e țăran – și apoi e și prea fin! „Țărăniile”, cum își numea el operele sale repugnă cetitorilor delicați, deprinși cu analizele lui Paul Bourget. Iar fineța sa, căci are o infinită fineță, îl face greu accesibil majorității cititorilor.”

Poetul Alexandru Philippide găsește că judecățile critice referitoare la opera lui Creangă sunt de obicei „sumare și de suprafață”, remarcând faptul că cercetătorii s-au interesat mai ales de „bogăția vocabularului” și de „preciziunea plastică a limbajului”. Nicolae Manolescu este primul critic care îi atribuie povestitorului o gândire originală asupra vieții, scoțându-l astfel din categoria scriitorilor populari, teorie ce a fost dezvoltată de George Munteanu.

Despre autorul „Amintirilor din copilărie”, George Călinescu vorbea ca despre „întâiul mare scriitor român, ieșit din sânul poporului, scriind despre popor însă ridicându-se la mijloacele marii arte”.

Puterea de a reprezenta vizual oamenii și locurile de altădată a fost remarcată încă de la apariția „Amintirilor…”. Nicolae Iorga scria: „ca și poporul, călăuza și inspiratorul lui unic, el are puține idei abstracte în minte: icoanele, senzațiile predomină. Memoria lui e o memorie senzațională; el vede admirabil; faptele care trec pe dinaintea ochilor lui glumeți și pun adânc pecetea în masa creierilor lui, scăldați de un sânge îmbelșugat în globule, și urma lăsată nu se mai șterge niciodată. În orice moment, Creangă poate dispune de dânsa; ea, senzația, i se prezintă înainte cu bogăția ei de culori și lămurirea de contururi, gata să ieie trup sub condei”.

George Călinescu, în inegalabila monografie pe care i-o dedică, face din el un personaj, o legendă: „un bivol de geniu”. E posibil ca, la un moment dat, autorul însuși să fi început să emuleze cu eroii săi, să trăiască adică la fel ca isteții și uriașii poveștilor. Își exhiba uneori cu voluptate rolul, până la bufonerie, ca în cearta de pomină cu socrul său, sau la adunările „Junimii”, dar nu o făcea ca un actor. Avea, ca orice țăran inteligent, darul natural al disimulării, iar scrisul îl chinuia cumplit, tocmai pentru că știa că „e o treabă de gust nu de silință”. Un glas mai presus de el „îi striga vorbele și el scria, ștergea și scanda frazele ca un Flaubert al Humuleștilor”.

„Adevărul e că un artist precum Creangă se ivește o singură dată în istoria unui popor, și atunci numai într-un moment de criză, dar și de mare grație. Este fără îndoială genial, ca orice scriitor despre care se poate spune că are simțul genial instinctiv al limbii și al etosului popular nealterat. Opera sa este expresia uimitoare a bunului-simț și a unui suflet elementar, încremenit în formule neschimbătoare, eterne: în totul, în spectacol de măreție simplă inanalizabilă.”

Se pare că, într-adevăr, o asemenea operă inhibă critica. Titu Maiorescu vorbea, mai la urmă, de „neprețuitul Creangă”, dar junimiștii nu vedeau în el altceva decât un scriitor „poporal”.

George Călinescu însuși se ocupă de scrierile lui Creangă doar în ultimele capitole din monografia amintită, dar mai mult citează decât comentează.

Aceeași dificultate irepresibilă o semnalează și Vladimir Streinu, încă în studiul din „Clasicii noștri” (1943).

Interpreții de astăzi ai lui Creangă, care nici ei – cu puține excepții – nu spun mai mult, gustă cu precădere deliciile zicerii și spectacolul carnavalesc, ludic, sugestionați negreșit și de cercetări similare universale. Sunt numite tot atâtea formule critice avantajoase pentru autorul „Amintirilor…” și poveștilor, considerat un prozator erudit, comparat cu Rabelais, Sterne, Luigi Pulci, Anatole France.

Firește, Creangă este un erudit al înțelepciunii populare, dar scrisul său nu e deloc spontan, în ciuda simplității de expresie și sufletești (mai mult aparente). În particular, în scrisori spre exemplu, sau în acte oficiale, se exprima cu totul altfel.

Paradoxal, primul studiu amplu despre Creangă l-a dat un străin, francezul Jean Boutière. Trebuie să fii oarecum din afara lumii lui Creangă pentru a putea să-l vezi mai bine. Boutière nu-l vede pe Creangă însuși, fiindcă metoda sa comparativă e defectuoasă. Aplicată mai strâns, așa cum o fac alți exegeți (Zoe Dumitrescu-Bușulenga, Mihai Apostolescu, Alexandru Piru), se demonstrează că poveștile lui Creangă seamănă mai mult cu poveștile universale, ca motive și tipologie, și nu cu cele românești, fiind totodată creații originale puternice, culte. Apropierile de marii povestitori ai lumii, justificate desigur, nu-l explică propriu-zis pe Creangă.

În lectura operei sale se poate adopta orice formulă, orice metodă de interpretare critică. Textul le suportă pe toate: de la lectura psihanalitică dezvoltând sugestii din direcția bolii scriitorului și până la ceea ce R. M. Albérès numea tehnică realistă de aspect dyonisiac și liric „chez le Roumain Ion Creangă, créateur avant Jules Roumains du village unanimiste”.

În felul lui însă Creangă e un scriitor ermetic, de explicat numai prin sine însuși. Bunul său simț structural ne obligă la un minim de bun-simț critic. Dintre numeroasele formule vehiculate de-a lungul anilor în jurul operei sale au șansa de a rămâne numai acelea de expresie critică lapidară.

Când se oprește la „Moș Nichifor Coțcariul”, George Călinescu are revelația de a descoperi nuvela românească însăși cu erou stereotipic, iar în „Amintiri din copilărie” criticul identifică o speță anume de roman „al copilului universal”. „Cu Creangă ai sentimentul că proza cultă românească se naște din nou și poate că acum se naște cu adevărat, independent de orice modele exterioare: este universală fără a imita universalitatea”.

Primul care a intuit homerismul lui Creangă a fost Nicolae Iorga, dar homeric înseamnă, de fapt, a te fi identificat total cu poporul însuși. A insista prea mult asupra acestei laturi, asupra râsului instinctiv și geniului rapsodic, e totuna cu a-i refuza lui Creangă spiritul. Se mai susține curent că adevărata contribuție originală în arta povestirii constă în oralitate, combinând spectacolul dicțiunii cu erudiția paremiologică, uneori de tip sofistic.

Dar la Creangă e vorba de o oralitate de grad secund, adică de una scriptică sau scripturală, prin excelență, iar, pe de altă parte, orice erudiție poate fi, la rândul ei, greoaie și cu totul altfel îi citim pe Cantemir sau Odobescu decât pe Creangă. Propriu-zis pe acesta nu-l citim, cu el ne naștem. Opera sa, în ciuda puținătății textului, e un depozitar unic al spiritualității populare românești, într-un moment critic al acesteia, când își presimțea poate – în contact brutal cu primii fiori autentici ai civilizației moderne – sfârșitul. „Epoca lui Creangă, printre altele, e și o chestie ciclică” pentru cultura noastră, susține cu îndreptățire Vasile Lovinescu.

Creangă nu putea să apară mai devreme, dar pașoptiștii transformaseră deja folclorul în temă literară, iar Anton Pann îl prelucrase în varianta lăutărească a cântecului de lume. Dacă Ion Creangă nu se ivea în acel moment, ar fi fost apoi prea târziu. Deși nu e deloc lipsit de „simțul artei impersonale” (George Călinescu), el scoate basmul din circuitul folcloric și, chiar dacă schematic și tipologic nu adaugă nimic, îl preschimbă în altceva: în propria operă.

Tudor Vianu remarca, în acest sens, puterea extraordinară a lui Creangă „de a individualiza”, în linia unui realism robust și a unui umor împăcat, ca un „rural autentic, fără romantismul ruralității și fără vreuna din complicațiile sufletești ale smulgerii din rădăcini”.

Există fără îndoială și un „Creangă înainte de Creangă”: povestirile din manualele școlare sau unele texte legate de evenimente importante din viața scriitorului, cum ar fi jalba către Dicasterie, din perioada conflictului cu socrul său, dar mai ales întâmpinarea finală către Consistoriul din Iași, care va marca ruptura definitivă cu clerul. Acesteia din urmă George Călinescu îi recunoaște „vigoarea pamfletară și un dar al mușcăturii ce prevesteau pe marele prozator”.

Continuând ideea unui „Creangă înainte de Creangă”, Cornel Regman identifică și unele modele posibile sau măcar niște „stimuli”, cu referire la Slavici (poveștile acestuia și nuvela „Budulea Taichii”), Miron Pompiliu sau chiar unele vorbe de duh ale părintelui Isaia Teodorescu, evocat apoi în povestirea „Popa Duhu”.

De o evoluție însă în scrisul lui Creangă nu se poate vorbi. Opera sa, de la primele povești la „Amintiri din copilărie”, e un tot unitar, semn că scriitorul își găsește integral, de la început, propria identitate. Problema e dacă autorul ajunge aici instinctiv sau printr-un proces de inițiere conștientă. Deși părerile sunt împărțite, cei mai mulți critici văd în marele humuleștean un talent rafinat și un mare artist. Vasile Lovinescu îl consideră chiar un inițiat în învățăturile esențiale ezoterice. Este limita de sus a libertății față de text pe care și-o poate permite orice interpretare. Mai credibilă ni se pare o lectură care apropie extremele: poveștile pot fi foarte bine citite în cheie realistică, ținând seama de capacitatea de localizare și de umanizare a fantasticului, în timp ce „Amintirile…” trebuie citită ca operă de ficțiune respectând toate regulile genului. Tot efectul provine din vorbirea cu subînțelesuri, pe ocolite. „Am scris lung pentru că n-am avut timp să scriu scurt”, se lamentează cu șiretenie Creangă într-o scrisoare către Maiorescu.

Autorul nu se află într-un proces de trecere, ci chiar în apogeul artei sale narative: sinteză inefabilă de epic, umor, senzualitate și voluptate a zicerii subtile paremiologice.

Prin manifestările adânc semnificative de viață și artă, Ion Creangă aparține tipului popular și rapsodic. Sub stări sufletești dobândite după transplantare, îi identificăm firea primitivă în jocul celor două instincte, care au dat aspirația la vatra strămoșească și erotismul licențios; precum sub deosebiri de compunere literară și chiar dincolo de materialul rustic al „Poveștilor” și „Amintirilor…”, recunoaștem rapsodismul structural: în totul, spectacol de măreție simplă.

Această elementaritate creatoare, e adevărat, se va contrazice totdeauna, pentru nevoia logică a criticei, cu singura complicație, ce prezintă povestitorul: cu conștiința sa artistică. Dar aspirația la perfecțiune ca gest deliberat și măsură a voinței conștiente, așa cum se vede a o fi avut Creangă, rămâne pură și fericită întâmplare în rezultatele ei.

„Poveștile” și „Amintirile…” sunt, cu alte cuvinte, ale unui artist deopotrivă superior categoriei poporane ca și de altminteri celei culte, – care a și fost, a și voit să fie țăran; dar țăran istoric din patriarhat ca bunicul David, ca moș Bodrângă și mai toți eroii scrierilor sale, care atât de bine seamănă între ei; ca unchiașul povestaș din exilul de la Soveja al lui Alecu Russo; ca toți aceia câți încă mai citesc ceasul apropiat al dimineții numai pe marele cadran fosforescent: „găinușa-i spre asfințit, rarițile de-asemine și luceafărul de ziuă de-acum trebuie să răsară”.

Opera povestitorului vădește așadar un joc simplu de tendințe elementare, cărora le putem spune puteri sufletești numai în măsura elementarității lor. În frumusețea cea mai înaltă, pe care o propune această operă, se descifrează, după cum am văzut, schimbul alternant de instincte, fără de care viața s-ar destrăma; joc care nu se complică și care nu se acoperă cu prisosuri nefolositoare strictei trebuințe de a trăi.

Referitor la cadrul documentar și, deci, la atmosfera satului, spațiul placentar din care se naște această operă, Pompiliu Constantinescu observa că: „Satul lui Creangă este anterior, ca psihologie și așezare socială, față de orașul ciocoilor lui Filimon, iar amândoi sunt ctitori a două structuri și tradiții de sensibilitate în proza românească”, iar Cornel Regman nu ezită să-l considere pe Creangă drept „creatorul satului unanimist”.

Punctul de pornire îl constituie o notație a lui R. M. Alberès în a sa „Panoramă a literaturii europene”: „La technique réaliste se fait dyonisiaque et lyrique chez le Roumain Ion Creangă, créateur avant Jules Romains du village unanimiste”. Unanimismul ca formulă epică înseamnă a privilegia „ideea, sentimentul grupului”, adică interesul pentru comuniunea de grup, pentru colectivitățile umane („sufletul unanim și multiplu”), care se manifestă cu egală disponibilitate „în râs și rit” (Cornel Regman îl citează, de astă dată, pe Jules Pivet). Excluzând așadar prezumția unor elemente de bildungs-roman în „Amintiri din copilărie”, „care presupune o conștiință în procesul formării”, accentul cade pe surprinderea sufletului colectiv inconștient și al psihologiilor sociale ritualizate în formule eterne, cu mulțimea de personaje surprinse, „tumultul, sărbătorile și mișcarea lentă a vieții cotidiene” (ca și la Jules Romains).

Concluzia criticului român merită, de aici înainte, toată atenția: „Și de fapt Creangă chiar reușește această mărturie inocentă care îl ajută, în cea mai măruntă escapadă a eroului său, să facă să se perinde prin fața noastră o sumedenie de figuri și spectacole sociale pitorești antrenate în scene discontinui din care reconstituim în chipul cel mai neprevenit epoca, o întreagă lume și civilizație bine structurate”.

Alți critici au fost tentați să vadă în faimoasele introduceri, atât de dense sub aspect documentar, mai ales la primele trei părți ale „Amintirilor…”, ceva mult mai complicat: și anume veritabile „matrici narative”, susține Ioan Holban, producătoare de „situații narative, materie epică, textualitate”. Deci, cu alte cuvinte, se află aici cuprins chiar germenele operei în stare virtuală: „este însăși opera în stare embrionară, nucleul intenționalității creatoare”. Același critic analizează în detaliu, „relația autobiografică” (autor – narator – erou), utilizând mai ales distincția făcută de G. Genette între „tipul autodiegetic” de narațiune (cantitate minimă de informație, dar prezență maximă a informatorului în text) și „tipul mimetic” (cantitate maximă de informație și prezență minimă a informatorului în text). „Amintirile…” se constituie aproape exclusiv din „scene”, secvențe evenimențiale, dar rămâne constantă prezența naratorului ca organizator al textului, pe măsura unui raport nuanțat între mimesis și digesis.

Eul narator și eul erou sunt cele două voci care organizează discursul, iar figura retorică folosită cu predilecție este hipotipoza, care transformă poezia în „tablou” sau „chiar în scenă animată”. În sfârșit, pornind de la teoria lui Philippe Lejeune despre „pactul autobiografic” și „pactul romanesc”, criticul, după ce resemantizează de-o manieră modernă clasicul raport dintre real și fabulos, descrie cele trei tipuri de structuri narative, utilizabile în analiza noastră: povestea (minciună, ceea ce nu poate fi crezut), romanul (verosimil, ceea ce poate fi crezut) și autobiografia (adevăr, ceea ce trebuie crezut). Concluzia, după ce identifică principalele structuri temporale în povestire și identifică și un anume cod cultural specific, inerent unei înțelegeri adecvate – concluzia este că „Amintirile…” „se înscriu pe coordonatele procesului de deromanizare a prozei noastre”, la sfârșitul secolului al XIX-lea.

Alăturarea lui Creangă de Marcel Proust și André Gide pare excesivă. În „Amintiri din copilărie” caracteristic e registrul eroic și de bună dispoziție în care sunt evocate atât întâmplările plăcute cât și cele neplăcute. S-ar zice chiar că amintiri neplăcute nici nu există, din moment ce apar transfigurate de fiorul nostalgic al copilăriei ca utopie morală regeneratoare. Mișcarea epică în „Amintiri din copilărie” nu e deci una de surpare (Vladimir Streinu). Se știe că orice rememorare dusă până la capăt culpabilizează. Nu e cazul în „Amintiri din copilărie” care respiră o altă atmosferă, paradisiacă, izvorâtă din firea luminoasă și nealterată a omului simplu. De aici „farmecul lecturii” și „eroul fermecător”, cum scrie cu îndreptățire Cornel Regman. Acest chiasm critic exprimă însăși formula unei lecturi în chiar litera și spiritul autentic al textului „Amintirilor…”, locul magic al autorului, și de – acum și al cititorului, de întâlnire, măcar o clipă cu sine însuși.

Concluzii

Volumul „Amintiri din copilărie” este romanul copilăriei copilului universal, cum însuși Creangă îl definește: „Așa eram eu la vârsta cea fericită, și așa cred că au fost toți copiii, de când e lumea asta și pământul”.

Este un roman autobiografic, romanul formării personalității unui tânăr și un bildungs – roman, care prezintă procesul educației și al experienței dobândite de Nică, Ion Creangă fiind primul scriitor care realizează primul roman al copilăriei țărănești din literatura noastră.

Între personajele operei, care constituie o galerie variată de portrete aflate la maturitate, Nică este singurul personaj urmărit îndeaproape din copilărie, în devenirea sa spre tinerețe.

Trăsăturile copilului sunt ilustrate chiar de autor, cu jovialitate, cu umor, cu autoironie, reieșind chiar din propriile mărturisiri autobiografice: „prizărit, rușinos și fricos și de umbra mea”, „vesel ca vremea cea bună și șturlubatic și copilăros ca vântul în turbarea sa”, „slăvit de leneș” ori caracterizări făcute de către alte personaje: „o tigoare de băiet, cobăit și leneș, de n-are păreche”, spunea Ștefan a Petrii.

Alte trăsături sunt ilustrate chiar de întâmplările hazlii și de situațiile prin care trece eroul principal: la cireșe, pupăza din tei, la scăldat, năzbâtiile făcute în școală, în care tentativele lui Nică eșuează, întrucât eroul învață din fiecare precepte morale necesare formării sale ca om cinstit, iubitor de adevăr, corect.

Cartea este un „roman” al vârstei inocente și al formării, al modelării umane. Proiectată în spațiul unui sat moldovenesc de munte de la mijlocul secolului trecut, copilăria reflectă nu numai dominantele vârstei, ci și specificul mediului ambiant. De aceea, „Amintirile…” sunt și o evocare a satului tradițional, un tablou fidel al unei lumi trăind în spiritul obiceiurilor fixate printr-o existență multimilenară.

În finalul romanului, Nică trăiește intens drama dezrădăcinării, a înstrăinării de satul natal, de oamenii lui, care îi fuseseră atât de dragi și cu care se identifică pe deplin: „o bucată de humă însuflețită din Humulești”.

Pe Creangă însă îl interesează, în primul rând, imaginea vârstei de aur, pentru că – dacă prin amănunte Nică este propria sa ipostază, așa cum i-o păstrează amintirea – , tipologic vorbind, eroul său e „copilul universal”. Subiect al evocării, scriitorul are capacitatea de a se obiectiva și de a vedea în sine copilul de pretutindeni și de oricând, cum însuși declară: „Așa eram eu la vârsta cea fericită…”. Intenția lui Creangă este de a înfățișa „copilăria veselă și nevinovată”, care stă sub semnul neastâmpărului băiețesc, al spontaneității și poznelor.

Este firească intenția de a afla în ce constă veritabilul mister al unor întâmplări copilărești de o dezarmantă simplitate, devenite însă pagini literare de neuitat.

„Amintiri din copilărie” pot depune mărturie artistică inalterabilă în timp despre un mod străvechi de viață, cu obiceiuri, viață materială și spirituală exemplare, specifice satului românesc etern, și mai ales despre o vârstă, aceea a copilăriei, cu lumea ei miraculoasă și atemporală ca și vârsta de aur a omenirii.

Ion Creangă creează, în plin realism, un neașteptat mit literar, mitul copilăriei, pus în evidență, și recuperat din întreaga structură a „Amintirilor …”, din fiecare din cele patru părți ale lor.

Creangă, omul matur, se întoarce în timp, prin evocare, se gândește și reconstituie lumea ideală a copilăriei, „saltă” înapoi, într-o imensă bucurie a inimii și a creației, către „vremea aceea” de basm a tuturor copiilor lumii. „Vremea aceea” este timpul mitic al operei, un neobișnuit in illo tempore, comparabil cu „a fost odată ca niciodată”, în care se întemeiază întâmplările copilăriei, unice și totodată universale prin repetabilitatea lor, după cum „vorba aceea” reprezintă izvorul semantic al operei, formula evocatoare a faptelor întâmplate numai o dată.

În prea mică măsură poet al naturii, Creangă rămâne exclusiv un observator al naturii umane, în maniera în care „geniul lui lucid, mușcător, spiritul realist și umorul lui melancolic – revelă un moralist” (Pompiliu Constantinescu).